+ All Categories
Home > Documents > Sa Invatam Linux

Sa Invatam Linux

Date post: 07-Jul-2015
Category:
Upload: conu12
View: 327 times
Download: 7 times
Share this document with a friend

of 24

Transcript

Ce este UNIX ? UNIX-ul inceputului are extrem de neprietenos. Putem spune ca era chiar rau cu un utilizator

insemna comenzi peste comenzi, cateva utilitare plictisitoare in mod text, si alea greu de folosit, un kernel greu co deplorabil (in comparatie cu cele de azi). UNIX-ul era practic folosit numai in mediul stiintific si pe serverele de rand, nimic flositor pentru un sistem "home" sau "workstation". Acum, din fericire, situatia s-a schimbat radical. UNIX, care mai de care mai atractive si ma bine organizate. Aceasta situatie a fost posibila in urma spargerii mono Astfel, codul a fost preluat si prelucrat de un student (pe atunci), pe nume Linus Torvalds, cel care a inceput sa pr UNIX-ului. El si-a facut publica intentia de a crea un nou sistem de operare, un UNIX la indemana tuturor. Impre Linus a pus bazele a ceea ce urma sa devina cel mai stabil si configurabil sistem din lume (dupa parerea mea), LIN extraordinare, in special in ultimii 3, cand s-a produs practic un boom, odata cu cresterea numarului de utlizatori, dezvoltat uluitor interfetele grafice (GUI), precum KDE, Gnome, programele multimedia precum XMMS, progra meritul cel mai mare al programatorilor ce au adus acest boom de software este acela ca ei programeaza din placere de exemplu). Acesti programatori respecta, prevederile "codului de onoare" propus de organizatia GNU. Aceasta o Linux, plecand de la bibliotecile de baza (corespondentele DLL-urilor din windowz), si terminand cu aplicatii prec dintre cei mai buni editori de text la ora actuala). Faptul ca sistemul este open source, a permis ca el sa fie modific lume, acestia punand mana de la mana si idee de la idee pentru a face din Linux un sistem stabil, usor de folosit s invechitul si imbatranitul windowz. Concluzionand, putem spune ca merita sa-i dati Linux-ului o sansa. Utilizato nou. Probabil si de aceea multi dintre ei sunt plictisiti si agasati de nautati, punandu-le aproape automat in catego incoace, cu foarte putin exceptii. Dupa aproape 3 ani de utilizare Linux, pot afirma cu mana pe inima faptul ca ac scoase pe piata la presiunea timpului (vezi windowz 2000), incadrandu-se cu succes in categoria putinelor except pentru ca eu cred cu putere faptul ca utilizatorii din tara noastra merita tot ce-i mai bun in domeniu IT, m-am hota a UNIX-ului. Tot ceea ce va cer este rabdare si buna-vointa, deoarece tot ceea ce este complex este si putin mai gr specialisti. Referitor la aceasta problema, sa ne amintim in final frumoasele versuri scrise de Mihai Eminescu in " // Rele-or zice ca sunt toate cate nu vor intelege.

Instalarea de noi programePrima problema cu care trebuie sa recunosc ca m-am confruntat la inceputurile mele in Linux a fost instalarea software-ului nou. Sigur ca distributia in sine este inzestrata cu o gramada de aplicatii, care acopera in mare mai toate categoriile de software pe care un utilizator obisnuit si le-ar putea dori. Putem spune ca, spre deosebire de windowz care are de la inceput numai cateva aplicatii, si alea ca vai de ele, Linux-ul este de la inceput inzestrat cu o baza de software solid si stabil care nu mai trebuie completat decat "pe ici pe colo, prin partile esentiale", cum zicea odata un clasic. De

aceea, trebuie tratat in detaliu procesul pe care trebuie sa-l cunoasca un utilizator atunci cand vrea sa instaleze un nou program. Instalarea programelor binare Intrebare vine de la sine: Ce sunt alea programe binare ? Am explicat acest lucru, e adevarat, destul de schematic, in link-ul "Configurarea sistemului". Ca sa intelegeti exact cam ce inseamna asta, trebuie ca in prealabil sa posedati anumite cunostiinte de baza in domeniul programarii. Astfel, atunci cand cineva "scrie" un program, el editeaza un fisier, "umplandu-l" cu instructiuni specifice, ce urmeaza a fi interpretate de un compilator. Acest compilator parcurge fisierul, transformand "codul sursa", adica fisierul simplu initial, ce era in mod text ASCII, in fisier binar. Acest fisier binar este scris in cod masina si poate fi executat de un sistem de operare. Se observa deci faptul ca fisierele binare precompliate, pe care noi nu facem altceva decat sa le dezarhivam si apoi executam, nu sunt chiar asa de indicate. De ce ? Pentru simplu motiv ca ele sunt compliate pe un anumit computer, ce era setat intr-un anumit fel particular. Astfel, importand pur si simplu in prorpiul computer un fisier binar compliat pe alt sistem, pot aparea probleme neprevazute si erori din cele mai diverse. Acesta este cazul windowz-ului. Ati observat cu siguranta faptul ca in windowz absolut toate programele instalate sunt simple fisiere binare scoase dintr-o arhiva. Sigur ca acest mod de a instala programe este cel mai intalnit, mai simplu si mai rapid. In Linux, fisierele ce sunt instalate direct binare sunt sub forma unor arhive (pachete). Acestea se instaleza foarte simplu fie din linie de comanda, fie folosind programele pritenoase existente in fiecare distributie. Astfel, in RedHat, pachetele au extensia rpm si se instaleaza cu comanda rpm -ivh nume_pachet. In Debian Linux, aceste pachete au extensia deb si se pot instala cu comanda dpkg --install nume_pachet. Este inutil sa mai spun faptul ca aceste pachete sunt indexate intr-o baza de date ce poate fi accesata prin programele specifice fiecarei distributii. Am detaliat acest lucru in link-ul anterior. Instalarea programelor sursa Programele sursa sunt acele programe aflate inca, dupa dezarhivare, in stadiul de fisiere dispersate si pline cu comenzi, pentru a ma exprima pe intelesul tuturor. Aceste programe sursa vor fi compliate de dumneavoastra, folosind compilatorul pus la dispozitie de ditributie. Acesta este fie gcc fie g++. Astfel de sofware este recomandat, chiar daca instalarea ia ceva mai mult timp, deoarece el se va "mula" perfect pe configuratia specifica sistemului dumneavoastra. Etapele instalarii unui astfel de program sunt: y y y y y se dezarhiveaza programul cu comanda tar zxvf nume_arhiva, daca aceasta are extensia .tar.gz sau cu comanda tar Ixvf pentru extensia .tar.bz2 se intra in directorul TOP al programului se tasteaza comanda ./configure, pentru ca compilatorul sa verifice configuratia sistemului si sa muleze noul software pe aceasta se tasteaza make, pentru a compila propriu-zis programul, pentru a crea fisierele binare se tasteaza make install, pentru a instala fisierele binare astfel create intr-unul din directoarele sistemului

Comanda ./configure are si anumite optiuni, ce pot preciza diferite treburi, cum ar fi directorul

unde doriti sa instalati programul (--prefix=/director), si multe altele, in functie de program. Ca sa vedeti aceste optiuni, tastati ./configure -h.Totodata, eventualele erori ce pot aparea intr-o astfel de instalare vor apare mai ales in aceasta etapa. Aceste erori au in general ca si cauza lipsa anumitor biblioteci (libraries), singura solutie de rezolvare fiind instalarea bibliotecilor lipsa. Indicat este sa cititi si fiserele INSTALL aflate in directorul TOP al fiecarul program sursa, pentru a vedea eventualele particularitati ce le poate avea instalarea respectiva. La programele noi, aceste particularitati nu prea mai exista, instalarea fiind cea exemplificata mai sus.

De ce invatam Linux ?Intrebarea se pune aproape de la sine atunci cand vorbim de sistemele UNIX. Intr-adevar, de ce n-am invata mai degraba Sun Solaris sau FreeBSD, ambele implementari UNIX. Raspunsul este pentru ca sunt cam groaie pentru utilizatorul obisnuit. In primul rand, astfel de sisteme, in special Solaris, sunt sisteme menite a fi implementate pe servere de mare putere. Astfel, este destul de greu chiar si de procurat fizic un astfel de sistem, ele fiind in majoritate concepute pentru servere cu procesoare Alpha sau Crusoe. Foarte rar veti gasi un Solaris pentru Intel, deci care sa poate fi folosit pe computerul de acasa. Pe de alta parte, astfel de sisteme sunt putin mai greu de folosit, bazandu-se in general pe interfete grafice reduse la minim si pe comenzi interminabile si greu de inteles pentru un neautorizat. Astfel, am hotarat sa abordam in cele ce urmeaza configurarea si explicarea sistemelor Linux, acestea fiind mult mai prietenoase si mai usor de inteles decat un UNIX pur, ca Solaris. Nu ca acesta din urma n-ar fi stabil sau configurabil. Motivele pentru care ar trebui sa-i acordati Linux-ului o sansa au fost expuse in amanunt in link-ul anterior. Aici as mai vrea sa adaug faptul ca acest sistem este folosit mai nou si la baza retelelor informatizate din universitati sau scoli. Au fost dezvoltate o gramada de aplicatii bune si educative care se pot gasi pe site-urile de specialitate (link-urile mai incolo). La noi marea drama pentru un utilizator de Linux este lipsa acuta de software de pe piata. Daca vrei programe, n-ai decat sa intrii pe net, sau sa cumperi unele din revistele de IT de la noi, precum CHIP, PC Magazin sau PC World, care publica de la o vreme pe CD-urile anexate revistelor programe Linux foarte bune si utile. Un singur lucru va recomand, si anume: nu cumparati soft linux de la tiganii ce-l vand la tarabe. In primul rand acesta este incomplet si vechi, iar in al doilea rand, costa prea mult. Am mai spus in link-ul anterior faptul ca soft-ul linux este teoretic gratuit, asa ca se poate "downloada" fara nici o problema. Desigur nu va veti putea permite sa "downloadati" programe mari precum OpenOffice sau KDE, dar pe acestea le veti gasi pe CD-urile revistelor. Net-ul este bun pentru luat joculete, mici utilitare si cateva update-uri. Le voi detalia pe aceste din urma in link-ul "Aplicatii utile". In concluzie, trebuie invatat Linux-ul pentru a ne putea satisface nevoile zilnice si periodice ce tin de calculcator.

Ajutor la instalareIndicatii preliminare Prima problema cu care va veti confrunta in momentul in care veti hotara sa incercati Linux va fi instalarea acestuia (normal). Distributiile moderne, cam de la RedHat 6.2 incoace, dispun de un program de instalare in mod grafic. Acesta este extrem de simplu de folosit si intuitiv chiar si pentru cel mai neexperimentat dintre utilizatori. Oricum, chiar si asa unele remarci trebuie facute. In cele ce urmeaza NU vom aborda explicarea amanuntita acestui tip de instalare, ci ne vom axa pe

cea in mod text, ceva mai greoaie. Nu toti utilizatorii vor putea pune mana pe o distributie noua, sau poate nu tuturor le va merge instalarea in mod grafic (este cunoscuta problema pe care o are la instalare RedHat 7, atunci cand se vrea a fi instalat pe acelasi hard cu windowz 2000, si anume nu merge instalarea in mod grafic). Plus de asta, consider ca mai toate remarcile pe care le voi face pentru instalarea in mod text se pot aplica si la cea in mod grafic. Deci, sa-i dam drumul ... In primul rand, ca sa poti instala Linux ai nevoia de un CD cu una din distributiile existente (logic). Aici recomand incepatorilor sa-si procure un RedHat Linux sau un Mandrake Linux, acesta din urma fiind dupa parerea mea cea mai buna distributie pentru desktop. Acum, odata procurata distributia se pune intrabarea daca CD-ul este sau nu boot-abil, A) pentru a putea pori instalarea direct de pe el (cu optiunea CDROM boot first selectata din BIOS) sau, B) daca nu e boot-abil, pentru a face o disketa de boot. A) Pentru primul caz, treaba sta foarte simplu. Selectati din BIOS optiune CDROM boot first, sau puneti CDROM-ul primul in sirul optiunilor pentru boot-are din BIOS FEATURES, de la subrubrica Boot Sequence. Astea fiind facute, se introduce CD-ul in unitate si se asteapta pornirea instalarii. B) In cazul in care CD-ul nu este boot-abil, va trebui sa faceti o disketa de pe care sa porniti instalarea. Aceasta disketa se face din MS-DOS sau din DOS-Prompt-ul din windowz cu ajutorul utilitarului rawrite aflat pe absolut toate CD-urile cu distributii Linux, de obicei prin directorul "dostools". Acest utilitar scrie pe disketa o "imagine" de boot, care se gaseste la randul ei pe CD-ul distributiei, de obicei prin directorul "d:\images", fisierul numindu-se de regula "boot.img". Astfel, se porneste din MS-DOS utilitarul, pentru inceput el cerundu-va sa intruduce-ti locatia fisierul ce contine "imaginea" de boot. Aici puteti scrie ceva de genul d:\images\boot.img sau directorul si fisierul respectiv, dupa caz. Va va cere apoi sa introduceti locatia pentru drive-ul disketei care este de regula a:. Acestea fiind scrise, disketa va incepe sa lucreze, iar intr-un minut-doua se va termina de scris "imaginea". Dupa ce aceasta operatiune a fost terminata, nu mai trebuie decat sa intrati in BIOS si sa puneti A la inceput in sirul optiunilor pentru boot-are din Boot Sequence. Se poate deci incepe instalarea noului supersistem. Instalarea propriu-zisa Dupa cum am mai spus, nu vom aborda instalarea grafica ci pe cea text. Pentru a exemplifica cat mai bine pasii acesteia din urma am ales sa prezentam detaliat instalarea unui RedHat 5.0. Am considerat ca aceasta reprezinta, in mare, cel mai general si intalnit mod de instalare al distributiilor Linux. Cel putin in cadrul distributiilor RedHat, procedeul instalarii nu s-a modificat aproape deloc de la RedHat 5.0 incoace, deci cele ce vor urma sunt extrem de utile utilizatorului ce urmeaza sa instaleze un RedHat 7.0 de exemplu. Sa incepem deci ... In etape succesice, istalarea arata etapizata in felul urmator: y y y y Chestionarul privind monitorul (probabil veti dori sa alegeti optiunea "color") Va aparea un mesaj de bun-venit, si veti fi intrebati despre tipul tastaturii; recomandabil e s-o lasati pe "us" Veti fi intrebati daca aveti PCMCIA. Cei mai multi vor spune NU aici. Veti fi intrebati unde se afla pachetele ce urmeaza a fi instalate. Raspunsul este in general pe CDROM, in functie de tipul de instalare ales.

y y

Alegei apoi optiunea "install", si precizati daca aveti sau nu device-uri SCSI. Urmeaza o etapa foarte importanta, si anume setarea partitiilor pe care urmeaza sa fie instalat sistemul. Alegeti deci hard-ul pe care vreti sa instalati partitiile si selectati de jos "edit". Acum urmeaza o etapa asupra careia vom zabovi putin mai mult in cele ce urmeza ==>

==> Linux-ul are nevoia pentru instalare de cel putin doua partitii: A) Linux Native, partitie de tip ext2, pe care urmeaza a fi instalat sistemul propriu-zis, si B) Linux Swap, partitia de memorie virtuala, necesara pentru buna functionare a sistemului. Distributiile moderne au o parte speciala din instalare rezervata crearii partitiilor, facuta extrem de intuitiv. Este deci usor de creat asa cele doua partitii. Trebuie precizat faptul ca cea "nativa" e bine sa aiba cam 2 GB pentru a putea fi linistiti cu spatiul, iar cea "swap" cam 200 MB. Daca aveti deja instalata vreo versiune de windowz, recomandabil este sa o stergeti urgent. Daca totusi vreti sa o pastrati, puteti sa o redimensionati cu un utilitar gen Partition Magic. Oricum, trebuie sa aveti spatiu la disozitie pentru partitiile ce urmeaza a fi create. ==> Noi vom aborda in cele ce urmeaza crearea partitiilor cu utilitarul fdisk al distributiei. In cazul RedHat 5.0, in momentul in care veti da "edit", veti fi mutati directi in consola cu fdisk-ul pornit. Astfel, pentru inceput tastati "m", urmat de ENTER, pentru a vedea lista comenzilor disponibile. Apoi puteti tasta "p" pentru a vi se afisa lista partitiilor pe care le aveti la momentul respectiv pe hard-disk. Trebuie facuta acum o mica discutie vis-a-vis de cum "intelege" Linux-ul partitiile. Astfel, veti vedea afisate id-uri precum hda1,hda2, etc. "hda" semnifica faptul ca partitia respectiva se afla pe hard-diskul ce este pus pe IDE 1 MASTER, la fel cum "hdb" semnifica faptul ca partitia respectiva se afla pe IDE 1 SLAVE, iar "hdd", IDE 1 MASTER. Asta sper ca e destul de clar. De aceea in Linux, CDROM-ul de exemplu, este recunoscut ca fiind /dev/hdd sau /dev/hdb, in functie de IDE-ul pe care este pus. Acum, "hda1", inseamna ca aceea este prima partitie de pe hard-disk-ul aflat pe IDE1 MASTER, "hda2", a doua partitie de pe acelasi hard, etc.. Este cat se poate de logic, pana la urma. Acum, ca "harta" partitiilor in Linux a fost lamurita, putem trece la crearea lor propriu-zisa ... Daca aveti o partitie pe care doriti sa o stergeti, apasati "d", dupa care cifra partitiei de dupa "hda", ca de exemplu 1 sau 2.Acum,pentru a crea partitia "nativa", apasati "n", dupa care "p", si apoi numarul pe care doriti sa-l aiba noua partitie (daca mai aveti deja o partie de windowz, care e vazuta ca hda1, veti dori sa numerotati noua partite cu 2). Va urma precizarea numarului de cilindrii pe care dorti sa-l aiba partitia (diferenta dintre primul cilindru care e fix, si ultimul, trebuie sa fie de aproximativ 230 pentru o partitie de 2 GB). Pasati "p", si veti vedea ca noua partite "nativa" a fost facuta. Simplu, nu ? Urmeaza acum crearea partitei "swap". Apasati "n", apoi "p", selectati apoi ca ma inainte numarul partitiei si numarul de cilindrii (diferenta intre primul clindru fix si cel selectat de dumneavoastra trebuie sa fie cam de 15 pentru o partitie de 200 MB). Acum apasati "t", ziceti numarul pe care i l-ati dat partitiei, si va va cere un HEX CODE. Aici tastati 82. Apasati "p" si veti vedea cele doua partitii facute. Daca nu va convin dimensiunile lor, le puteti modifica stergandu-le si creand-ule din nou, cu diferenta de clustere marita sau micsorata, dupa caz. La final apasati "w" pentru ca "harta" partitiilor sa fie definitiv modificata. y y Acum veti fi chestionati vis-a-vis de partitiile pe care le veti folosi drept "nativa" si "swap". Le veti selecta pe cele create anterior si veti astepta formatarea lor. Urmeaza denumirea partitiilor. "Nativa" va trebui denumita / , corespondentul lui c: din windowz. Astfel Linux-ul va sti ca partitia respectiva va fi folosita pentru instalarea sistemului si urmeaza a fi formatata. Daca v-ati creat mai multe partitii "native", pe una o

puteti denumi / , iar pe cealalta "diverse" sau cum doriti dumneavoastra. Astfel, ce-a de-a doua va fi formatata, dar pe ea nu se va instala nimic. Va ramane deci complet libera pentru stocat mp3-uri, documente sau filme. Deasemenea, daca aveti o partitie windowz, datele de pe aceasta vor putea fi vazute si modificate dintr-un director ce va fi dupa instalare plasat in /mnt. Astfel, directorul se va numi dupa denumirea pe care i-o veti conferi in aceasta etapa de instalare partitiei de windowz. y y Acum veti fi intrebat care partitie va fi folosita pentru instalarea pachetelor. Veti selecta "nativa", cea pe care ati denumit-o /. In etapa urmatoare, veti alege categoriile de programele ce vreti a fi instalate. Fiecare astfel de categorie contine nenumarate utilitare si "biblioteci" (corespondetele DLL-urlior din windowz). Un utilizator aflat la primul contact cu Linux-ul va dori sa aleaga categorii precum KDE si GNOME (ambele interfete grafice), GAMES, MULTIMEDIA, EDITORS, PRINTER, DIAL-UP, WEB TOOLS,DEVELOPMENT, UTILITIES si chiar KERNEL DEVELOPMENT. In orice caz, momentan nu este recomandabil sa selectati "select individual packages", deoarece veti fi exterm de derutati (ma refer la utilizatorii incepatori). Dati apoi OK si asteptati instalarea. Veti fi apoi chestionati despre tipul mouse-ului, a placii grafice si a monitorului, si ulterior a retelei de tip LAN (daca aveti). Trebuie acum sa cunoasteti hardware-ul cu care este echipat computerul dumneavoastra, chiar daca la monitor puteti alege un tip general precum SUPER VGA, 1024x768@87Hz, etc, pentru un monitor standard de 14 inch. Urmeaza setarea zonei geografice si a celei orare. Nu trebuie sa selectati aici "HARDWARE CLOCK SET TO GMT". Un capitol special este rezervat imprimatei (daca aveti). Astfel, selectati "local", daca aveti o imprimanta acasa, si lasati nemodificate numele de directoare ce vor aparea. Va urma detectarea portului de legatura (de obicei acesta este /dev/lp1 in Linux, corepondetul lui LPT1 din windowz). Selectati tipul de imprimata tipului de hartie si ... cam asta e. O alta etapa este instalarea BOOT LOADER-ULUI, LILO (sau Linux Loader). Acesta va va permite ca la startul computerului, sa fiti intrebati ce sistem de operare doriti sa porniti (daca aveti si windowz instalat, de exemplu). LILO e cel mai bine de instalat in Master Boot Record. Urmeaza apoi sa ziceti sub ce nume veti dori sa apara in task-ul de boot linux-ul si windowz-ul. Puteti sa le denumiti oricum, de exemplu paritia de linux o puteti denumi REDHAT sau simplu LINUX, iar pe cea de windowz o puteti denumi WINDOWZ_95 sau pur si adevarat INUTILA sau INSTABILA. Astfel, cand veti reporni computerul, dupa caz, va va aparea ori o fereastra cu optiuni, ori o linie de comanda simpla gen "boot:", unde urmeaza sa scrieti numele dat mai devreme pentru a porni sistemul respctiv. Daca va va aparea o astfel de linie de comanda simpla si ati uitat cum ati denumit exact partitiile, puteti apasa oricand TAB si numele lor va vor aparea imediat. ASTA A FOST TOT !!!!

y y

y y

y

y

Va puteti considera de acum mandrul posesor al unui sistem Linux. Va doresc sa va bucurati de el, si sa-i descoperiti tainele si frumusetile cu rabdare si pasiune. Va garantez cu onoarea mea ca nu

veti regreta.

Configurarea sistemuluiSistemul fiind instalat, se pune automat problema configurarii lui. O parte a acestei configurari a fost facuta, dupa cum am vazut, in timpul procesului de instalare, dar mai raman inca destul de multe de facut. Cel mai usor de configurat sistem cu care am avut de-a face pana acum a fost Linux Mandrake si asta pentru ca majoritatea setarilor erau deja bine facute. Nu se poate spune acelasi lucru si despre RedHat, de exemplu, care imediat dupa instalare mai are nevoie de unele mici retusuri. Aceste retusuri constau in primul rand in configurarea hardware-ului. Nu ne vom ocupa de asta acum, acestei probleme fiindu-i dedicat un link special din tutorial. Aici ne vom ocupa de configurarile extrem de generale, ce trebuie facute pe orice sistem. Serverul grafic In primul rand trebuie sa ne stabilim prioritatile. Prima prioritate ar fi configurarea serverului grafic X. Fara o configurare corecta a acestuia, nu veti putea beneficia de placerile si avantajele interfetelor grafice. Serverul X este posibil sa fi fost deja configurat in timpul procesului de instalare. Puteti verifica acest lucru foarte simplu : ori tastand comanda startx , si constatand pornirea interfetei, ori pur si simplu constatand faptul ca interfata porneste automat la aproximativ un 30 de secunde de la boot-area sistemului. Daca comanda startx da un mesaj de eroare sau daca interfata nu porneste automat, inseamna ca serverul X nu este corect configurat. Configurarea lui se face extrem de simplu: tastand comanda Xconfigurator, xf86setup, sau XF86Setup. Este recomandat sa incercati totusi prima comanda. Sunt sanse minime ca ea sa nu existe. In toate distributiile noi, setup-ul serverului grafic este executat prin intermediul primei comenzi. Odata pornit setup-ul, lucrurile vor sta extrem de simplu. Va va fi detectata placa video, dupa care veti fi intrebati unele amanunte de configurare. In final, dupa ce serverul este pornit pentru verificare, veti fi intrebati daca doriti sau nu ca el sa fie pornit automat la urmatoarea boot-are. Daca doriti, atunci la fiecare boot-are va va aparea un logo grafic, unde vi se va cere user-name-ul si parola. De asemenea, in acest logo veti putea selecta interfata grafica pe care doriti sa o accesati. Daca nu doriti, atunci la boot-are, sistemul va ramane in mod consola, serverul grafic putand fi pornit cu comanda startx. Sistemul de pachete A doua prioritate este sa vedeti ce anume ati instalat in sistem. Trebuie precizat mai intai faptul ca in Linux, programele instalate sunt organizate intr-o baza de date. Facand analogia cu windowz, acolo toate programele ce erau instalate se treceau automat la sectiunea "add/remove programs" din control panel. Situatia este similara si in Linux. Programele "binare" (adica acele programe care sunt deja compilate pentru un sistem standard), se instaleaza in aceasta baza de date extrem de simplu, executand o simpla comanda. Problema este insa cum putem vedea ce programe au fost instalate deja in timpul procesului de instalare. Metoda difera de la o distributie la alta. Fiecare distributie are programul ei special ce se ocupa de organizarea pachetelor (a programelor). In RedHat, programul se numeste GnoRPM, si este o implementare grafica a programului RPM din consola. Acest RPM vine de la Red Hat Package Manager, si face exact ceea ce va sugereaza numele, si anume are grija de pachete, adica de programe. Pornind GnoRPM, veti vedea cum

programele sunt frumos organizate in categorii si subcategorii, menite sa dea sistemului o mai mare ordonare. Selectand fiecare aplicatie in parte, veti putea vedea o scurta descriere a ei, precum si locul unde sunt depozitate fisierele programului respectiv (selectand optiunea query, sau file list). Veti putea vedea deci ce aplicatii va trebuie sau ce aplicatii ati instalat din greseala. NU trebuie sa stergeti nimic de la capitolul LIBRARIES si DEVELOPMENT. Programele de aici sunt de obicei biblioteci sau fisiere utile sistemului in general. Va veti face deci o idee asupra hartii programelor ce le aveti instalate. Fisiere de configurare ce pot fi modificate Acestea sunt din fericire destule, spre deosebire de windowz. Ele sunt puse in directorul /etc si nu numai. De exemplu fisierul /etc/fstab. In el sunt trecute partitiile ce vor fi "montate" automat la boot-are si directorul unde acestea vor fi montate. Aici puteti sa adaugati sau sa modificati datele existente, pastrand desigur sintaxa fisierului. De exemplu, puteti modifica directorul in care urmeaza a fi montat cdrom-ul, dar nu uitati sa-l creati mai intai. De asemenea, pot fi trecute la "noauto", anumite partitii ce nu doriti sa fie montate automat la boot-are. Trebuie stiut faptul ca odata ce dati comanda "mount /dev/hdx", programul mount va cauta datele despre partitia respectiva in /etc/fstab. Daca partitia respectiva nu este inregistrata in fstab (adica filesistem tab), atunci argumentele suplimentare vor trebui bagate direct in comanda, dupa optiunea -t, ca de exemplu: mount -t iso9660 /dev/cdrom /mnt/cdrom, unde ISO9660 este tipul de sistem de fisiere specific cdrom-ului. Fisierul /etc/hosts poate deasemenea fii modificat cu rezultate interesante. Ati observat ca in linia comanda sta scris ceva de genul : [root@localhost /nume_director]# . Eh, "localhost"-ul de acolo poate fi modificat editand fisierul /etc/hosts. Alt fisier de modifica este /etc/issue si /etc/issue.net . De aici puteti modifica textul ce apare in mod consola la inceputul sesiunii Linux. Un fisier deasemenea foarte important este /etc/lilo.conf. Puteti modifica de aici setarile boot managerului LILO. Astfel, puteti sterge cuvantul "prompt", daca doriti ca LILO sa porneasca direct, boot-and partitia care e trecuta mai jos la default. Deasemenea, puteti modifica timpul de asteptare, editand sectiunea timeout. Puteti modifica si numele partitiilor, acest lucru facandu-se editand sectiunea label de la fiecare partitie in parte. Este foarte important ca dupa fiecare modificare facuta in acest fisier, sa se dea comanda lilo, pentru ca boot managerul sa poata parcurge noul fisier de configurare si deci updata setarile. In /etc/ld.so.conf veti gasi scrise niste directoare. Acestea sunt directoarele unde sunt instalate bibliotecile shared, asa numitele shared libraries. Este foarte important ca de fiecare data cand instalati un nou program sursa ce are cu el si niste shared libraries, si apoi da eroare ca nu le gaseste, sa scrieti in acest fisier numele directorului in care acestea se afla, si apoi sa dati comanda ldconfig. Astfel, noile shared libraries vor fi trecute in baza de date a sistemului, putand fi gasite si de alte programe care vor mai vrea sa le foloseasca. /etc/profile este iarasi un fisier extrem de important. Aici puteti scrie de exemplu o linie de genul PATH=$PATH":/usr/local/games". Astfel, veti stabili un path catre niste fisiere binare ce astfel vor putea fi executate direct din linia de comanda, fara a mai fi nevoia sa tastati intreg numele directorului in care acestea se afla. Ultimul fisier despre care mai vreau sa va zic doua vorbe este /root/.bashrc . Acesta se afla in absolut toate directoarele de tipul /home/user si este fisierul de configurare a consolei (numita si bash). Veti observa in acest fisier o serie de linii ce au sintaxa alias rm='rm -i'. Aceasta linie ii spune comenzii rm, ca in momentul in care este tastata sa-si revendice automat si optiunea -i. deci

nu va mai fi nevoia sa tastam rm -i, ci simplu rm. Rezultatul va fi acelasi. Puteti adauga aici o linie de genul alias ls='ls -a --color', pentru ca la comanda ls sa fie automat afisate taote directoarele si colorate. Acestea au fost unele configurari de baza ce trebuie stiute. Subiectul va mai fi dezbatul atat in link-ul "configurarea hardware-ului", cat si in "configurare avansata".

Instalarea de noi programePrima problema cu care trebuie sa recunosc ca m-am confruntat la inceputurile mele in Linux a fost instalarea software-ului nou. Sigur ca distributia in sine este inzestrata cu o gramada de aplicatii, care acopera in mare mai toate categoriile de software pe care un utilizator obisnuit si le-ar putea dori. Putem spune ca, spre deosebire de windowz care are de la inceput numai cateva aplicatii, si alea ca vai de ele, Linux-ul este de la inceput inzestrat cu o baza de software solid si stabil care nu mai trebuie completat decat "pe ici pe colo, prin partile esentiale", cum zicea odata un clasic. De aceea, trebuie tratat in detaliu procesul pe care trebuie sa-l cunoasca un utilizator atunci cand vrea sa instaleze un nou program. Instalarea programelor binare Intrebare vine de la sine: Ce sunt alea programe binare ? Am explicat acest lucru, e adevarat, destul de schematic, in link-ul "Configurarea sistemului". Ca sa intelegeti exact cam ce inseamna asta, trebuie ca in prealabil sa posedati anumite cunostiinte de baza in domeniul programarii. Astfel, atunci cand cineva "scrie" un program, el editeaza un fisier, "umplandu-l" cu instructiuni specifice, ce urmeaza a fi interpretate de un compilator. Acest compilator parcurge fisierul, transformand "codul sursa", adica fisierul simplu initial, ce era in mod text ASCII, in fisier binar. Acest fisier binar este scris in cod masina si poate fi executat de un sistem de operare. Se observa deci faptul ca fisierele binare precompliate, pe care noi nu facem altceva decat sa le dezarhivam si apoi executam, nu sunt chiar asa de indicate. De ce ? Pentru simplu motiv ca ele sunt compliate pe un anumit computer, ce era setat intr-un anumit fel particular. Astfel, importand pur si simplu in prorpiul computer un fisier binar compliat pe alt sistem, pot aparea probleme neprevazute si erori din cele mai diverse. Acesta este cazul windowz-ului. Ati observat cu siguranta faptul ca in windowz absolut toate programele instalate sunt simple fisiere binare scoase dintr-o arhiva. Sigur ca acest mod de a instala programe este cel mai intalnit, mai simplu si mai rapid. In Linux, fisierele ce sunt instalate direct binare sunt sub forma unor arhive (pachete). Acestea se instaleza foarte simplu fie din linie de comanda, fie folosind programele pritenoase existente in fiecare distributie. Astfel, in RedHat, pachetele au extensia rpm si se instaleaza cu comanda rpm -ivh nume_pachet. In Debian Linux, aceste pachete au extensia deb si se pot instala cu comanda dpkg --install nume_pachet. Este inutil sa mai spun faptul ca aceste pachete sunt indexate intr-o baza de date ce poate fi accesata prin programele specifice fiecarei distributii. Am detaliat acest lucru in link-ul anterior. Instalarea programelor sursa Programele sursa sunt acele programe aflate inca, dupa dezarhivare, in stadiul de fisiere dispersate si pline cu comenzi, pentru a ma exprima pe intelesul tuturor. Aceste programe sursa vor fi compliate de dumneavoastra, folosind compilatorul pus la dispozitie de ditributie. Acesta este fie gcc fie g++. Astfel de sofware este recomandat, chiar daca instalarea ia ceva mai mult timp,

deoarece el se va "mula" perfect pe configuratia specifica sistemului dumneavoastra. Etapele instalarii unui astfel de program sunt: y y y y y se dezarhiveaza programul cu comanda tar zxvf nume_arhiva, daca aceasta are extensia .tar.gz sau cu comanda tar Ixvf pentru extensia .tar.bz2 se intra in directorul TOP al programului se tasteaza comanda ./configure, pentru ca compilatorul sa verifice configuratia sistemului si sa muleze noul software pe aceasta se tasteaza make, pentru a compila propriu-zis programul, pentru a crea fisierele binare se tasteaza make install, pentru a instala fisierele binare astfel create intr-unul din directoarele sistemului

Comanda ./configure are si anumite optiuni, ce pot preciza diferite treburi, cum ar fi directorul unde doriti sa instalati programul (--prefix=/director), si multe altele, in functie de program. Ca sa vedeti aceste optiuni, tastati ./configure -h.Totodata, eventualele erori ce pot aparea intr-o astfel de instalare vor apare mai ales in aceasta etapa. Aceste erori au in general ca si cauza lipsa anumitor biblioteci (libraries), singura solutie de rezolvare fiind instalarea bibliotecilor lipsa. Indicat este sa cititi si fiserele INSTALL aflate in directorul TOP al fiecarul program sursa, pentru a vedea eventualele particularitati ce le poate avea instalarea respectiva. La programele noi, aceste particularitati nu prea mai exista, instalarea fiind cea exemplificata

Aplicatii utileProbabil una din primele critici ce ii este adusa Linux-ului si UNIX-ului in general este aceea cum ca nu ar exista suficiente aplicatii specifice acestor platforme pentru a satisface nevoile de baza ale unui utilizator obisnuit. Si aceasta critica, ca mai toate de altfel ce ii sunt aduse Linux-ului, este nefondata si facuta cu superficialitatea omului rau intentionat. In acest capitol mi-am propus sa va prezint 13 aplicatii care, dupa parerea mea, nu ar trebui sa lipseasca din nici un sistem UNIX modern. Sper ca prezentarea ce va urma va va convinge definitiv de faptul ca Linux-ul este un sistem extrem de permitiv si deci plin de aplicatii utile, diverse si usor de folosit. Desigur, aplicatiile prezentate mai sus sunt departe de a fi singurele disponibile la categoria lor. Pentru a cauta noi aplicatii sau versiuni cat mai recente ale celor deja folosite, va invit sa folositi modulul de cautare de la SEARCH.COM . In fiecare luna apar aplicatii noi in toate domeniile, care mai de care mai interesante si bine facute. Sper ca la veti gasi utile.

Setari de securitateIn ceea ce urmeaza va voi expune o parte din metodenele de securizare a sistemului Linux ce cred ca trebuie stiute de orice utilizator. Desi Linux-ul este securizat deja prin el insusi, uneori mai sunt nevoie unele adaugiri pentru a face sistemul cat se poate de impenetrabil. Ce am vrut sa spun prin faptul ca Linux-ul este securizat prin el insusi ? Pai sa luam ca exemplu ultimii virusi de mail. Ei se raspandesc rapid prin reteaua Outlook, infectand rapid windowz-ul, datorita structurii lui fragile. In Linux, un astfel de virus nu are absolut nici o putere, deoarece pur si simplu nu-si gaseste mediul binar de raspandire. Deasemenea, sunt multi asa-zisi hackeri care bantuie pe internet folosind tot

felul de programe ce au ca terminal un virus troian gen BO Server. Ei se folosesc de ast fel de programe pentru a patrunde in computerul dumneavoastra, putand sa va provoace neplaceri infinite. Linux-ul este mult mai greu de infectat cu astfe de virusi troiani, numai un specialist in UNIX putand sa va patrunda in sistem prin intermediul unui astfel de troian. Astfel, sunteti din start protejat de atacurilor acestor gainari numai prin simplu fapt ca sunteti un om destept si folositi Linux. Totusi, sunt cateva setari de securitate ce trebuie facute. Astfel, la instalare sunteti intrebati daca doriti sa activati Shadow Passwords si MD5 Passwords. Raspunsul trebuie sa fie obligatoriu DA ! Deoarece aceste facilitati va permit sa introduceti absolut toate tipurile de carecterel in cuvantul parola, si respectiv sa folositi un numar de caractere foarte mare pentru cuvantul parola. Deasemenea, ele cripteaza fisierul /etc/passwords, in care sunt depozitate toate parolele sitemului, si il fac inaccesibil user-ilor obisnuiti. O alta setare de care trebuie sa va ocupati este permisiile pe care le au fisierele la citire. Acestea se pot modifica foarte usor, folosind orice file manager bine pus la punct, precum Konqueror sau Nautilus. Astfel, dati click dreapta pe fisier, apoi selectati "Propreties" si apoi rubrica "Permissions". Aici puteti selecta cine poate sa deschida fisierul respectiv sau sa-l execute. O recomandare improtanta pe care v-o fac este urmatoarea: atunci cand navigati pe internet, evitati sa o faceti ca super user (root). Daca va conectati in sistem ca user obisnuit si navigati pe net, veti fi mult mai sigur, deoarece accesul la fisierele sistemului va este atat dumneavoastra interzis, cat si unui eventual intrus. Deasemenea, pot fi setate si unele programe sa fie rulate numai de un anumit user, sau numai de super user. In acest scop, ca duceti in directorul /etc/security/console.apps. Aici veti gasi niste fisiere scrise cu numele unor aplicatii cunoscute. Editandu-le, veti observa cum ca unele programe au niste configurari mai deosebite. De exemplu, fisierul meu kppp are o linie USER=root, ce ii impiedica pe ceilalti utilizatori sa lanseze programul fara sa stie parola de root. O alta setare de securizare a sistemului la nivel local ar fi aceea de parolare a boot loader-ului. Aici va recomand sa folositi LILO (nu GRUB sau mai stiu eu ce alt boot manager) pentru ca este mult mai simplu de securizat. Dar, inainte de toate, sa zicem de ce trebuie securizat boot-loader-ul. La boot-are, in prompt-ul de decizie (acel "boot:") un user care stie cat de cat Linux si care vrea sa se logheze la computer-ul dumneavoastra fara parola poate baga ceva de genul "boot:linux 1" unde linux este denumirea data kernel-ului (acel label din /etc/lilo.conf.). In felul acesta, el se va conecta ca single user, cu drepturi de scriere tip root. Practic, va putea face absolut orice in sistemul dumneavoastra. Pentru a preintampina asta , adaugati in /etc/lilo.conf linia restricted, urmata pe linia urmatoare de password=xxxyyy (sau ce parola vreti dumneavoastra). Pe urma dati comanda lilo, pentru a updata setarile, si cam asta este. Bineinteles ca trebuie sa faceti fisierul /etc/lilo.conf citibil numai de root. Asta o faceti dintr-un file manager, asa cum am explicat anterior in acest tutorial. Nu uitati deasemenea sa NU dati optiune de first boot - floppy in BIOS , si deasemenea, sa il parolati ! Cu o disketa de boot , chiar si dos, nu mai zic Linux, se poate intra in absolut orice sistem. In ultima parte a acestui capitol, vom aborda problema firewall. Firewall e si nu e bine sa fie instalat. E bine pentru ca ne poate oferi o oarecare protectie, daca este bine setat, si nu e bine pentru ca totusi, nu trebuie sa fim prea paranoici. De regula, pe un user obisnuit, nu prea il scaneaza nimeni, decat daca foloseste mai stiu eu ce proxi-uri sau intra pe mai stiu eu ce site-uri sau canale IRC. Un firewall prost configurat iti poate face multe probleme, prea multe pentru a merita efortul. Iti poate incetini simtitor viteza de navigare, mancandu-ti mult din banda, plus ca se poate ajunge pana in punctul in care conexiunea poate fi blocata de tot. Acum, daca totusi vreti asa ceva in linux, problema este foarte simpla. De regula, la instalare, selectati daca vreti sau nu firewall (in

distributiile noi). Apoi, selectati nivelul de securtitate pe care acesta sa vi-l asigure. Va recomand medium. Daca doriti, si daca stiti ce faceti, puteti configura manual firewall-ul, selectand serviciile care vor putea avea acces la proturile dumneavoastra, odata conectati la internet (cum ar fi ftp, www, etc.). Pentru o configurare mai avansata, de regula, mai toate distributiile au un program bine facut de unde puteti modifica aproape orice va poate trece prin cap. Daca nu aveti o astfel de distributie, va recomand linuxconf, un excelent editor de fisiere de configurare. Firewall, in linux, practit sta in doua module, ipchains si iptables, care deasemenea trebuie incarcate la boot-area kernel-ului sau compilate direct in acesta. Cam acestea ar fi cateva setari elementare de securitate. Eu zic ca nici nu prea are rost sa va bateti capul prea mult cu lucrul acesta, dumneavoastra, utilizatorul obisnuit, deoarece Linuxul deja este protejat prin el insusi, cum am mai zis.

Configurarea hardware-uluiIn acest link vom aborda spinoasa problema, pentru unii, a configurarii harware-ului in Linux. Veti vedea in cele ce urmeaza ca procedura este departe de a fi chiar asa de complicata. Ce este insa total adevarat este faptul ca utilizatorul inchistat in practicile windowz de instalare a hard-ului va avea orecum ceva probleme de adaptare cu practicile Linux in acest domeniu. Totusi, acestia nu trebuie sa se descurajeze. Voi incerca sa fiu cat se poate de explicit si clar, pentru ca tot omul incepator sa-si poate configura pornind din Linux toate componentele pe care le poseda. Manevrarea modulelor In primul rand, ce sunt modulele ? Modulele sunt niste mici fisiere depozitate in /lib/modules/2.x.x/categorii_particulare. Ele joaca rolul fisierelor .vdx din windowz,si contin absolut toate informatiile despre un anumit device ce urmeaza a fi instalat. Modulele depind direct de kernel, ele la incarcare alipindu-se practiv acestuia pentru a forma un tot unitar si stabil. Veti vedea in link-ul "Configurarea si instalarea kernel-ului" cum ca sunt unele drivere pe care le folosim mai rar si care pot fi compliate drept module pentru a fi incarcate numai atunci cand dorim (ca driverul de USB sau PCMCIA). Majoritatea driverelor sunt compliate direct in kernel, iar placa de sunet, fiind un device ce este folosit frecvent logic ar fi sa fie si el compliat direct in kernel. Aici intervine insa o sitatie particulara in special in domeniul placilor de sunet. Va veti lamuri in cele ce urmeaza de ce preferam, de exemplu, sa compliam driverele de sunet ca module. Aceste module pot fi incarcate in doua moduri. Unul este cu ajutorul programului insmod. Comanda este insmod nume_modul. Daca se doresc a se incarca mai multe module ce depind intre ele, acestea trebuie incarcate intr-o anumita ordine. Modului poate fi la fel de bine dezactivat cu comanda rmmod. A doua metoda este cea de folosire a programului kerneld. Acesta citeste un fisier de configurare numit /etc/conf.modules sau /etc/modules.conf, si incarca modulele precizate acolo cu argumentele lor cu tot direct la boot-are. Ce format trebuie sa aiba acest fisier veti vedea in cele ce urmeaza. Configurarea placii video Despre configurarea placii video am mai vorbit, atat in capitolul "Ajutor la instalare" cat si in "Configurarea sistemului". Nu stiu daca as mai putea adauga ceva esential in plus. Pentru cei ce si-au achizitionat o placa video cu un chipset extrem de nou, recomand un upgrade al serverului X. De ce ? Pentru ca drivere de Linux INCA nu sunt incluse pe CD-urile anexate placilor, utilizatorul trebuind sa se multumeasca cu driverele scrise de programatorii de la GNU. Acestea sunt extrem de bine facute, dar update-urile nu sunt disponibile pentru componente separate. Sau chiar daca gasiti

niste patch-uri, e mai bine sa upgradati tot serverul grafic. Modul de upgradare il voi detalia in link-ul "Serverul grafic X". Configurarea monitorului La fel ca si configurarea placii grafice, configurarea monitorului a fost detaliata in link-urile "Ajutor la instalare" si in "Configurarea sistemului". De regula, atat rezolutia cat si refresh rate-ul se modifica din acelasi loc ca si setarile placii video. Trebuie deci sa tastati Xconfigurator, xf86setup, sau XF86Setup, si sa cautati sectiunea de configurare a monitorului. Aceasta de obicei urmeaza imediat dupa selectarea placii video. Trebuie sa precizez faptul ca sunt totusi destul de putine monitoarele care au un driver disponibil, nu numai pentru Linux, ci si in general pentru toate sistemele de operare. Eu de exemplu sunt mandrul posesor al unui monitor AST, an de productie 1992. Va imaginati probabil faptul ca nu am reusit sa gasesc un driver pentru el. Asa ca m-am dus la Drivers.com si am luat fisa lui tehnica. Informatiile gasite acolo mi-au fost suficiente pentru a configura cum trebuie refresh rate-urile. Puteti sa incercati in cel mai rau caz si unul din driverele generale ce sunt propuse de programul de configurare, dar nu va recomand. Tocmai aceasta este diferenta din domeniul monitoarelor intre Linux si windowz, si anume Linux-ul iti ofera posibilitatea de ati configura monitorul ca pe o manusa, nu ca pe un pantof standard ce poate sau nu sa corespunda cerintelor dumneavoastra. Configurarea modemului Iata un domeniu de configurare hardware la care Linux-ul se prezinta extrem de bine. Va veti intreba, natural, de ce ? In primul rand pentru ca inca nu am auzit de tipuri de modemuri ce nu pot fi configurate pe Linux. Pana si celebrele WinModem-uri de la US Robotics au acum un driver disponibil pe internet. Iar in al doilea rand pentru ca un modem PCI sau ISA este extrem de usor de configurat. De fapt, nu trebuie sa faceti altceva decat sa va duceti in Control Panel-ul din RedHat si sa selectati COM-ul pe care este pus device-ul. Atat si nimic mai mult. Daca nu aveti o distributie RedHat, atunci puteti incerca sa faceti un link catre fisierul din /dev care este corespunzator lui COM2 de exemplu. Astfel, executati comanda ln -s /dev/ttyS1 /dev/modem. Aceasta comanda va crea un fisier numit /dev/modem ce va fi unul si acelasi cu /dev/ttyS1, adica COM2. Restul de setari de finete se vor face obligatoriu din programul pe care intentionati sa-l folositi drept internet dialer. De exemplu, RedHat Dialer scaneaza singur toate porturile si va comunica pe care a gasit montat un modem. Restul de setari precum connection speed se vor configura manual tot din acelasi program. Vom detalia aceste setari in link-ul "Setarea conexiunii la internet". Daca modemul este ISA plug and play, va trebui sa folositi pentru activarea lui utilitarul isapnp. Astfel, mai intai tastati pnpdump si vedeti care sunt setarile ce sunt gasite pentru modemul plug and play, cum ar fi IO port sau IRQ adress. Le notati, dupa care le transcrieti cu ajutorul unui editor text in fisierul /etc/isapnp.conf. Daca fisierul nu exista, il creati. Placa va fi astfel activata de programul isapnp la fiecare boot-are. Mai trebuie precizat faptul ca unele modemuri plug and play pot merge foarte bine chiar daca aceasta configurare nu este facuta. Totul depinde de placa, respectiv de vechimea ei. Mai trebuie sa abordam aici instalarea tipurilor de modem-uri asa-zise sofware sau winmodem-urilor. Instalarea acestora se face inca destul de anevoios in Linux, asta pentru ca nu prea exista interesa in portarea acestor produse pe Linux. Lipsa de interesa este oarecum justificata, deoarece in mare masura aceste produse sunt extrem de proaste, ele folosind o parte uriasa din resursele computerului. Totusi, exista un site, la adresa , unde puteti gasi toate drivere de winmodem-uri disponibile momentan sub Linux si trmiteri. Deasemnea, tot aici veti gasi si instructiunile de rigoare, pentru instalare placii, deoarece acesta variaza de la placa la placa. In

general, driverul consta intr-un modul sau mai multe, ce sunt proiectate pentru o anumita versiune de kernel, si care deci nu vor merge pe alta versiune. De exemplu, daca modulele respective sunt pentru kernel-ul 2.2.14, si se incearca a fi incarcate pe un 2.4.14, ele cu siguranta nu vor merge si vor duce la o blocare a sistemului. Daca insa sunt incercate pe un 2.2.16 sau 2.2.18, este posibil sa mearga. Odata incarcate modulele respective cu insmod sau executand script-ul pus la dispozitie de driver, va fi creat un device /dev/modem ce ulterior va putea vi apelat din kppp, si modem-ul va merge. Pentru mai multe detalii, consultati va rog site-ul de mai sus. Configurarea imprimantei In Linux, imprimanta se configureaza extrem de usor. Daca folositi RedHat, mergeti in control panel si de acolo selectati meniul de configurare a imprimantei. Alegeti tipul de imprimanta si gata. Daca nu aveti o distributie RedHat ci una Debian de exemplu, puteti rula unul din programele speciale de configurare a imprimantei, precum magicfilterconfig. Totul depinde de tipul de filtru ce l-ati instalat odata cu distributia, deci fiti foarte atent la instalare pentru a surprinde exact ce anume in domeniul din imprimantelor instalati. In Mandrake, de exemplu, exista un program de configurare extrem de bine facut si cu multe drivere. Daca prin absurd nu va gasiti imprimanta listata, puteti incerca unul din driverele generale, ca de exemplu Hewlett Packard DeskJet Plus. Probabil va merge fara probleme atat pentru un HP 520, cat si pentru un HP 320. Daca imprimata este USB, atunci aceasta trebuie mai intai fie configurata cum este descris mai jos la sectiunea USB, fie va fi autodetectata de programul respectiv de instalare a imprimantei si configurata ca atare. In Mandrake, de exemplu, cu driverele CUPS sau chiar si LPRNG , lucrul acesta este facut fara nici un fel de probleme. Configurare placii de baza In general, aici nu va fi nevoie sa faceti nici o modificare. Kernel-ul Linux-ului (adica acel fisier denumit /boot/vmlinuz, care este inima sistemului si contine in el mai toate driver-ele, si pe care il vedeti incarcat la ficare boot-are) are activate "by default" toate driverele pentru placile de baza importante. Astfel, daca aveti o VIA de exemplu, kernelul o va detecta si va folosi numai driverul pentru ea, chiar daca si driverele pentru ALI sau INTEL sunt activate. Acestea vor ramane in expectativa si nu vor influenta in absolut nici un fel sistemul. Sigur ca aceste drivere ce sunt in plus pot fi dezactivate, dar acest lucru il vom dezbate mai pe larg la capitolul "Configurarea si instalarea kernel-ului". Configurarea hard disk-ului Configurarea hard-ului se face de asemenea automat la boot-are. Kernel-ul are cateva drivere pentru harddisk-uri precum Quantum, dar acestea tin mai degraba de setari precum RAID, decat de setari de performanta. Aceste setari de performata se fac de regula cu un utilitar ce se numeste hdparm. Acesta este un utilitar ce ruleaza in mod consola si care are o droaie de optiuni, precum cea de manevrarea a PIO Mode sau de activare a adreselor IO pe 32 de biti. Pentru a testa viteza de citire a hard-ului, tastati hdparm -t /dev/hda sau hdb, in functie de hard-ul pe care doriti sa il testati (asta daca aveti mai multe). Setari suplimentare de performanta nu va recomand decat daca stiti intr-adevar ce faceti si de ce e capabil hard-ul dumneavoastra. O setare gresita va poate duce la un CRASH de toata frumusetea, ce va va costa inevitabil o mare pierdere de date. Configurarea placii de sunet

Configurarea placilor de sunet sub Linux se face destul de comlicat inca (din pacate). Pentru inceput, puteti incerca cu programul sndconfig. Acest program gaseste automat placile plug and play si le configureaza pe loc, supunandu-le si la o mica proba de sunet. Daca placa dumneavoastra se configureaza asa, sunteti norocos. Inseamna ca puteti trece peste ceea ce urmeaza. Astfel, daca aveti o placa PCI ce este depistata dar nu poate fi configurata de sndconfig, va recomand urmatoarele prceduri. Fie modificati kernel-ul, il recompilati si apoi il reinstalati urmand algoritmul ce-l voi prezenta la capitolul " Configurare si instalarea kernel-ului", fie download-ati un set extrem de bun de drivere, numit Alsa (Advaced Linux Sound Architecture). Link-ul catre Alsa se afla pe pagina principala. Eu unul va recomand sa folositi aceasta procedura in detrimentul cele ce implica modificare kernelul-ului. De ce ? In primul rand pentru ca pachetul Alsa contine mult mai multe drivere si mai noi decat are kernel-ul, iar in al doilea rand, driverele Alsa sunt mult mai complete si mai bine facute. Astfel, dupa ce descarcati pachetul si il dezarhivati cu comanda tar Ixvf (daca e in format .tar.bz2), aplicati comenzii ./configure urmatoarele argumente: ./configure --with-oss=yes --with-debug=full --with-sequencer=yes --with-isapnp=yes --with-cards=nume_chipset_placa. Numele ce il veti pune il veti afla dupa ce va veti gasi placa printre drivere disponibile (vizualizand fisierul INSTALL), sub numele de modul snd-card-nume_chip.o . Astfel, dumneavoastra puneti dupa "--with-cards=" numele ce-l veti gasi dupa snd-card. Dati apoi make si make install. Driverul pentru placa dumneavoastra vor fi instalate in /lib/modules, sub forma de module. Pentru a activa driver-ul, trebuie deci sa aplicati una din metodele expuse mai sus la " Manevrarea modulelor". Puteti deci fie sa le incarcati pe rand cu comanda insmod, fie sa modificati fisierul /etc/conf.modules sau /etc/modules.conf. De exemplu, fisierul meu /etc/conf.modules arata in felul urmator:

post-install es1371 modprobe ac97_codec alias sound-slot-0 es1371 Pentru a-l explica putin, comanda modprobe poate fi executata si simplu din consola si nu face altceva decat sa incarce toate modulele de care depinde cel precizat, in cazul nostru ac97_codec.o. Astfel, fisierul meu /etc/conf.modules ii spune programului kerneld ca inainte de a incarca modului es1371 ca sound-slot-0, sa incarce toate modulele de care depinde ac97_codec, incarcand-ul in final pe acesta din urma. E destul de logic pana la urma. Daca folositi metoda aceasta, veti vedea ca la fiecare boot-are va aparea un prompt gen "Loading Sound Module ". Cel mai sigur este insa de folosit metoda insmod. Astfel, va duceti in fisierul /lib/modules/2.x.x/modules.dep pentru a vedea cum depind modulele unul de altul, dupa care le incarcati manual. Aceasta metoda este cea mai buna, deoarece se pot usor depista eventualele erori de configurare. Dar bineinteles ca nu vom putea sa incarcam la infinit manual toate cel 1x module. Apelam acum la fisierul /etc/rc.d/rc.local. Il deschidem si il editam scriind toate modulele in ordinea in care trebuie incarcate, de genul insmod soundcore si apoi insmod sound. Daca exista un fisier rc.module, il editati pe acesta, daca nu, editati fisierul mai inainte precizat. In Debian si Mandrake, de exemplu, exista un fisier numit /etc/modules, in care se pot foarte simplu insira toate modulele ce vor a fi incarcate, fara a mai fi nevoie sa scrieti inainte de fiecare modul si insmod. Configurarea device-urilor USB Nu sunt prea multe de spus in ceea ce privesc device-urile USB. Acestea fie sunt autodetectate la instalare, fie sunt prezente si pot fi configurate ca module in kernel, fie nu vor merge. Pentru a

verifica daca un device USB este sau nu suportat de kernel-ul dumneavoastra, mergeti in /usr/src/linux unde se afla sursa, si dati make xconfigure, dupa care verificati la sectiune USB si introduceti driver-ul in kernel asa cum se va explica in continuare la sectiune de configurare a kernel-ului. Daca aveti o distributie cu suport pentru sistemul de fisiere DevFs, atunci probabilitate ca device-ul sa va fie autodetectat creste. Daca nu aveti suportul DevFs activat by default, il puteti activa prin intermediul demonului DevFs, acolo unde acesta este prezent.

Configurare avansataVa voi prezenta in acest capitol cateva tip-uri pentru a face sistemul sa mearga mai bine. Primul, si cel mai imporntant dintre ele ar fi lamurirea celebrelor INIT task-uri (sistemul SysV). Ati observat probabil ca la boot-are, Linux-ul incarca niste programe, gen lpr sau linuxconf. Aceste programe se mai numesc generic si demoni. Fiecare dintre ele are rostul lui. De exemplu, demonul cron executa din cand in cand automat niste comenzi pe care le puteti customiza din directoarele /etc/cron.daily, etc. Va intrebati probabil cum faceti ca anumiti demoni sa nu se mai execute la boot-are sau cum faceti ca sa adaugati altii. Cel mai simplu mod ar fi sa apelati la utilitoarul SysV Init Editor din KDE sau de INIT editr-ul din control panel (in cazul Red Hat). Veti observa ca acolo sunt aceeasi demoni trecuti de mai multe ori in diferite INIT LEVEL-uri. Aceasta este pentru ca Linux-ul executa demonii aflati in INIT LEVEL-uri in perioade diferite ale boot-arii. Astfel, demonii din INIT LEVEL 3 se executa dupa boot-are kernel-ului (de altfel si apare anuntul "Enter INIT LEVEL 3"), iar cei din INIT LEVEL 5 la inchiderea sistemului. Vedeti dar de ce este nevoie ca un demon sa apara de mai multe ori in diferite INIT LEVEL-uri. Acestea pot fi modificate fie apeland la utilitare, cum am exemplificat mai sus, fi manual. Manual, sistemul SysV isi are directoarele in /etc/rc.d. Veti vedea acolo directoare gen rc1.d, rc2.d, etc. In ele se gasesc demonii corespunzatori INIT LEVEL-ul 1, 2, etc. In directorul init.d se gasesc demonii propriu-zisi, deoarece veti vedea ca in rcx.d se gasesc numai lin-uri la acesti demoni. Daca doriti sa eliminati unul dintra ele din boot-are, aveti grija sa stergeti toate link-urile ce duc la el, din toate rc.d-urile, dar nu si demonul propriu-zis din init.d. Poate doriti sa-l readaugati pentru boot-are intr-un viitor. La fel, daca doriti sa adaugati, fie manual fi cu ajutorul unui utilitar, un demon, aveti grija sa-l adaugati in toate INIT LEVEL-urile care ii pot corespunde (va orientati dupa cum sunt pusi si ceilalti demoni). Utilitarul suprem insa, cu care se poate modifica sistemul SysV, este "Text mode tool menu" din Red Hat. Aici selectati rubrica "services", dupa care slectati sau deselectati demonii respectivi dupa preferinta. Acest utilitar se executa si simplu din consola cu cumanda setup. Cel dea-al doilea tip ce vreao sa vi-l prezint este acela al fentarii erorilor de libraries. Acest tip de erori apare frevent la distributiile noi, ce vor sa ruleze programe mai vechi. Astfel, vi se va spune ca programul nu gaseste, de exemplu, biblioteca libstdc++-libc6.0-1.so.2. Aceasta eroare se datoreaza faptului ca programul a fost scris pentru libc6.0, iar dumneavoastra aveti libc6.1. Veti observa deci ca dumneavoastra aveti libstdc++-libc6.1-1.so.2. Nu va ramane decat sa redenumiti biblioteca, dar pastrand-o si pe cea veche, bineinteles, astfel incat veti avea un fisier pentru libc6.0 si altul pentru libc6.1. Aceasta eroare mai apre si sub alte forme, solutia fiind aceeasi. Trebuie deci sa verificati, cand aveti o astfel de eroare, daca nu cumva posedati biblioteca respectiva dar aceasta difera putin prin denumirea fisierului respectiv. Un alt tip, al fi acela al modificarii meniurilor. Ati observat probabil ca meniurile dumneavoastra de la butonul "start" al interfetei grafice se prezinta de la inceput intr-o anumita forma. Ele pot fi modificate, din directorul /etc/X11/applnk. Aici veti descoperi faptul ca in Linux meniurile nu sunt altceva decat niste shortcut-uri ce pot fi usor editate. Puteti astfel schimba manual fisierul de incoana sau comanda ce trebuie executata.

Al tip important ar fi cel al adaugarii user-ilor. Dupa cum probabil ati observat, in KDE exista un program foarte bine facut ce permnite adaugare useri-lor foarte simplu. Ati observat deasemenea ca si unele programe se comporta ca useri, lucru destul de ciudat, dar foarte util pentru anumite artificii ce pot fi facute (in special artificii pentru permisii). Dar ca sa revenim, este obligatoriu ca in momentul in care adaugati un user, sa-i adaugati acestuia si un grup corespunzator. Astfel, veti putea ingradi usor accesul la fisierele user-ului nou format. Ultimul tip este cel pentru selectare interfetei grafice dorite. Astfel, daca doriti sa comutati pe o interfata grafica ce stiti ca o aveti instalata, puteti folosi fie programul switchdesk. Interfata preferata se poate selecta si manual, modificand fisierul /etc/X11/xinit/Xclients (in RedHat). In Debian, fisierul se afla in /etc/X11, si se numeste desktops-nu_mai _stiu_cum. Aici, prima interfata existenta in fiser este si prima executata. Acestea au fost unele mici tip-uri pentru configurarea mai amanuntita a sistemului. Sigur, puteti foarte bine trai in Linux si fara ele. Ramana la latitudinea dumneavoastra sa decideti. Sper totusi sa va foloseasca.

Serverul grafic XAm vorbit destul de mult despre serverul X in celelalte capitole, astfel incat mai ramand destul de putine de spus aici. Configurarea lui a fost dezbatuta pe larg in link-urile "Ajutor la instalare" si "Configrarea sistemului". Aici vom vorbi despre fisierele serverului X si despre cum se poate face update-ul. Fiind inima interfetelor grafice, si avand de asemenea o structura extrem de complexa (el continte driverele grafice, de filtrare grafica, etc), era normal ca structura lui de fisiere sa fie deosebita fata de a celorlalte programe. Astfe, el nu-si creaza fisiere de configurare individuale, ci numai unul singur, in /etc/X11/XF86Config. In /etc/X11 se mai afla si alte fisiere de configurare mai putin improtante ale serverului. In vremuri de mult apuse ale Linux-ului, configurarea placii grafice si a monitorului se facea aditand manual fisierul mai sus mentionat. Directorul in care se afla fisierele executabile ale serverului si driverele prorpiu-zise se numeste /usr/X11R6. Aceste doua directoare, /etc/X11 si /usr/X11R6 trebuie neaparat slavate unde pe partitia de Linux, in cazul in care aveti de gand sa faceti un upgrade al server-ului. Procedura de upgrade este foarte simpla. Mai intai va conectati in mod consola (daca sunteti in mod grafic va deconectati si intrati in mod consola). Apoi faceti back-up-ul de rigoare MUTAND undeva cele doua directoare de baza ale serverului. Urmeaza dezarhivare noului server grafic (luat de pe internet sau de pe CD-urile revistelor de specialitate). Acum nu mai trebuie sa faceti altceva decat sa rulati scriptul de instalare cu comanda sh Xinstall.sh. Daca cumva fisierul acesta nu exista sau daca va confruntati cu alta eroare de executie a scriptului, va recomand sa descarcati de pe internet numai acest fisier si sa-l copiati peste cel vechi. Daca instalarea noului server da gres dintr-un motiv sau altul, nu trebuie sa faceti altceva decat sa stergeti directoarele /etc/X11 si /usr/X11R6 facute de noul server, si sa le mutati pe cele vechi inapoi. Vedeti dar ca un upgrade nu prezinta in mare nici un risc. Trebuie totusi sa incercati sa respectati algoritmul descris mai sus, pentru ca lucrurile sa iasa bine. Acum, trebuie sa abordam si o problema ceva mai spinoasa, si anume, instalarea placilor foarte noi, si nu numai, dar care au accelerator 3D incorporat. E, acestea pot avea sau nu un driver bun inclus in serverul X. Un driver vor avea cu siguranta, dar nu se stie daca acesta este sau nu driverul bun. Il puteti testa incercand sa rulati o aplicatie (de regula un joc) care cere OpenGL. Daca acesta va merge bine, inseamna ca driverul este bun, si deci OpenGL-ul de pe placa corespunde cu driverul OpenGL al Linux-ului. Daca insa aplicatia ruleaza sacandat, inseamna ca ceva este in neregula.

Asta, bineinteles, daca stiti sigur ca placa dumneavoastra suporta Direct3D sau 3DFX. Aceasta problea se rezolva in felul urmator: cautand un driver bun pe internet, de regula la site-ul placii respective, de exemplu la nvidia.com, etc. Veti gasi acolo driver-ul necesar si instructiunile de instalare. De regula, procedura este urmoatoarea: driverul este compus din doua subdrivere, unul pentru serverul X, si altul pentru kernel. Acestea de obicei se instaleaza cu niste script-uri atasate, care sterg fisierele vechi, si le copiaza pe cele noi in /usr/X11R6/lib/drivers (pentru serverul X) si /lib/module/... pentru kernel. Tot aceste script-uri modifica si fisierele de configurare adecvat. Astfel, baga driverul respectiv automat in /etc/modules.conf pentru a fi incarcat in kernel la boot-are. In srverul X, insa, trebuie sa faceti configurarea manual. Astfel nu trebuie sa modificati decat o singura linie, si anume aceea de la Section Device, subsectiunea "driver", unde este trecut alaturat numele driverului vechi. Nu trebuie decat sa-l stergeti pe acesta si sa-l introduceti pe cel nou. In cazul meu, de exemplu, am sters denumirea fostului driver "nv" (am o placa nvidia) si am trecut-o pe cea noua, dupa ce am citit-o in fisierul README al driver-ului, si anume "nvidia". In final, trebuie restartat serverul X, si optional chiar tot computerul, pentru a se incarca si driverul din kernel, desi acesta poate fi incarcat si manual, fara restartare. In fine, trebuie sa mai mentionez faptul ca modificarile de mai sus se vor face pentru serverul X in fisierul XF86Config-4, pentru un server XFree86 4.x. Deasemenea, atentie la driverul de kernel, sa fie pentru aceeasi versiune cu cea a kernelului pe care il posedati dumneavoastra, sau macar sa fie sursa, pentru a putea fi apoi compilate modulele pentru versiunea de kernel pe care o aveti. In acest caz este necesara si prezenta sursei kernel-ului.

Instalarea si configurarea interfetelor graficeCu siguranta ca stiti deja ce este aceea o interfata grafica, sau daca nu stiti, probabil banuiti. Interfata, GUI (Graphic User Interface), este facuta pentru ca utilizatorul sa poata opera mai usor si mai prietenos cu calculatorul personal. De asemenea, fara existenta interfetei grafice, nu ar fi posibila navigarea pe internet in mod grafic, editarea de texte in mod grafic, etc. In windowz, interfata grafica se confunda practic cu sistemul in sine. Imediat cum zicem windowz, ne gandim aproape instantaneu la acea plictisitoare interfata, facuta in culori spalacite si cu eternul buton patratos de "start". In Linux, situatia sta cu totul altfel, in sensul ca exista extrem de multe moduri de folosire grafica a desktop-ului, ele grupandu-se in doua mari categorii: 1)Window manager si respectiv 2)Desktop environment. Primele, adica window managerele se ocupa exclusiv de ferestre, si anume le deschid, le redimensioneaza, etc. Astfel, in Linux sunt extrem de multe window managere, precum Window Maker, IceWM, Enlightenment, FVWM, etc. Trebuie precizat faptul ca un window manager nu poseda si un file manager afiliat, asta privandu-le de posibilitatea punerii la dispozitie a unui desktop gen web page, sau mai bine spus gen windowz. Interfetele ce intra in a doua categorie si anume in desktop environment, sunt mult mai complexe, si includ intr-insele atat un window manager cat si un file manager. Astfel, un desktop environment poseda si un destop gen web page, unde va puteti pune icoanele, si un program care sa se ingrijeasca de ferestre. In Linux sunt 2 mari medii de desktop. Ele se numesc KDE (Kool desktop environment) si Gnome. Ambele sunt extrem de bine facute, batand de departe plicticoasa interfata din windowz. Ele sunt extrem de configurabile, avand fiecare cate un program special care se ocupa cu configurarea globala. In Gnome acesta se numeste Gnome Control Center, iau in KDE, simplu Control Center. Din aceste utilitare se pot configura atat forma ferestrelor cat si caracteristicile desktop-ului in general. Atat Kde cat si Gnome poseda intr-insele cate un file manager care se ocupa de desktop si un

window manager. In KDE file managerul se numeste konqueror, iar window managerul kwm (adica K window manager). In Gnome file managerul se se numeste Nautilus, iar window managerul scwm. In Gnome exista posibilitatea de a schimba dupa preferinta window managerul, insa nu va recomand sa faceti asta decat daca vi s-a pus pata pe unul deosebit. Scwm este foarte bine integrat in interfata, este configurabil si dispune de un numar mare de skin-uri. Despre instalarea mediilor desktop nu poat sa va zic decat ca ea decurge ca cea a unui program normal, fie ca instalati sursa, fie ca instalati binarele (rpm sau deb). In orice caz, e bine totusi sa cititi cu mare atentie fisierele de help gen INSTALL sau README. Mai trebuie deasemenea sa va precizez ca ambele interfete au la baza o serie intreaga de biblioteci care trebuie in prealabil instalate. De exemplu, KDE are la baza bibliotecile extrem de complexe QT, iar Gnome bibliotecile glib si gtk+. Glib si gtk+ se instaleaza usor, insa instalarea QT ia foarte mult timp daca este facuta din sursa. Asa ca va recomand, in caz ca dorit sa instalati sau sa upgradati QT, folositi distributia lui binara (de regula rpm). Daca intentionati insa sa upgradati una din interfete, va recomand ca mai intai sa stergeti vechea versiune. Distributiile noi sunt de la inceput inzestrate de obicei cu ambele interfete in versiuni recente, asa ca probabil nu va fi nevoie sa mai umblati la capitolul acesta. Va doresc succes in folosirea lor si sa va bucurati de beneficiile de customizare ce ambele vi le ofera.

Setarea conexiunii la internetOdata cu aparitia distributiilor moderne, gen RedHat 6.2, utilizatorii ce au avut curiozitatea sa le incerce au putut remarca faptul ca, indiferent de distributie, au la dispozitie cel putin un utilitar ce ii azuta sa-si seteze conexiunea la internet. Am precizat mai devreme in link-ul "Configurarea hardware-ului" ca o parte din configurarea modemului este facuta chiar de aceste utilitare. In cele ce urmeaza, va voi prezenta doua astfel de utilitare menite sa va faca viata mai usoara. Setarea utilitarului kppp Daca aveti instalata o versiune a KDE, atunci cu siguranta ca trebuie sa aveti instalat si utilitarul kppp. Acesta, dupa cum ii zice si numele, ne ajuta sa configuram o conexiune la internet de tip PPP (adica Point to Point Protocol). In trecut, sistemele UNIX erau cunoscute mai ales pentru usurinta cu care se putea stabili, plecand de pe o platforma de acest tip, o legatura SLIP. Legatura SLIP este stramosul PPP-ului. Aceasta era mult mai lenta (suporta o viteza maxima de 19200) si odata cu dezvoltarea PPP-ului, acest tip de interfata aproape ca a disparut. Era deci normal ca Linux-ul sa se adapteze cat mai rapid acestei dezvoltari, lucru ce a dus la aparitia demonului pppd. Acest demon este invocat de fiecare data cand va conectati la internet, practic utilitarele de dial-up din Linux nefiind altceva decat niste front-end-uri grafice ale acestui demon. Astfel, deschizand utilitarul kppp veti observa faptul ca sunteti direct intapinati de un front de log-in. Conexiunea nefiind inca configurata, va trebui sa dati click pe butonul de "SETUP" si sa va configurati conexiunea. De la "Acount Setup" dati "New", si astfel veti putea configura unele mici amanunte ce privesc viitorul cont. Singurele lucruri ce trebuie modificate aici de catre un utilizator obisnuit sunt: numele conexiunii (ex: XNET sau PCNET), numarul de telefon, si DNS-urile (daca v-au fost furnizate de ISP, daca nu, ele trebuie lasate pe automat). Treceti apoi la sectiunea "Device", unde veti configura modemul. La modem device puneti com-ul pe care acesta este conectat (ex.: /dev/ttyS1 pentru COM2 sau /dev/ttyS2 pentru COM3), iar la "connection speed" puneti viteza care stiti ca o poseda modemul dumneavoastra. "Flow control" si "Line Termination" e bine sa fie lasate pe

CRTSCTS, respectiv pe CR/LF. Daca aveti probeleme cu modemul, puteti modifica aceste valori, facand combinatii, mai ales la capitolul "flow control",pana cand modemul va incepe sa functioneze. O alta setare ce trebuie neaparat facuta este cea a dial string-ului, care poate fi tone sau pulse. Aceasta setare se modifica de la sectiunea "modem", apasand butonul "modem commands". Aici, la sectiunea "dial string" puneti ATDP pentru pulse sau lasati ATDT pentru tone. Alte setari ce mai pot fi facute: modem volume (de preferat sa-l dati la maxim) si de la sectiunea "Misc.", e bine de selectat optiunea "Dock into panel". Cu optinuea "Dock into panel" selectata veti beneficia de doua beculete in task-bar-ul panel-ului din KDE, beculete ce vor monitoriza fluxul de date. Setarea utilitarului Gnome Dial-up Utilitarul Gnome Dial-up este "default"-ul in RedHat pentru setarea conexiunii la internet. Configurarea lui se face extrem de usor in RedHat, programul dispunand de un wizard ce se va ocupa de toata detaliile pentru dumneavoastra. Nu trebuie sa stiti decat user-name-ul, parola si numarul de telefon al ISP-ului dumneavoastra. Eu evit totusi sa folosesc acest utilitar, deoarece el este un front-end pentru wvdial, nu pentru pppd, iar wvdial este un program predispus erorilor ciudate. Setarea internet-ului in Debian Linux Debian Linux este unul din putinele distributii ce ne pune la dispozitie un wizard de configurare in mod text. Acesta se poate lansa cu ajutorul comenzii pppconfig. Problema se pune apoi in momentul in care doriti sa activati aceasta conexiune. In Debian, acest lucru se face cu ajutorul unei comenzi interminabile. Aceasta este start-stop-daemon --start /usr/sbin/pppd file /etc/ppp/peers/nume_conexiune. Utilitarul start-stop-daemon este unul specific distributiei Debian, el activand, respectiv dezactivand demonii. Astfel argumentele date mai sus se pot explica in felul urmator: utilitarul start-stop-daemon porneste demonul localizat la /usr/sbin/pppd (--start /usr/sbin/pppd), demonul pppd astfel pornit lunadu-si argumentele ce urmeaza, adica file /etc/ppp/peers/nume_conexiune. Acest argument ii zice demonului pppd sa citeasca argumentele de configurare din fisierul /etc/ppp/peers/nume_conexiune, unde nume_conexiune este numele pe care dumenavoastra i l-ati dat conexiunii la configurarea cu utilitarul pppconfig. Acestea fiind spuse, sper ca veti reusi sa va setati cum trebuie conexiunea la internet, lucru vital pentru utilizatorul de PC modern. E adevarat ca unele erori pot aparea totusi, dar aceste sunt de obicei cauzate de unele incompatibilitati la nivelul kernel-ului. Daca nu va bagati sa modificati kernel-ul in vre-un fel gresit, e putin probabil ca astfel de erori sa apara.

Coexistenta Linux-windowzMulti utilizatori devin refractari cand aud de Linux tocmai pentru ca isi imagineaza ca o eventuala instalare a Linux-ului va presupune automat renuntarea la windowz. Nimic mai neadevarat. Cele doua siteme pot coexista extrem de simplu. Fisierele din windowz pot fi vizualizate in Linux, asa cum am aratat in link-urile "Ajutor la instalare" si " Configurarea sistemului". In aceste link-uri am vazut cum trebuie sa fie configurat utilitarul lilo, si am dat cateva exemple. In cele ce urmeaza va voi arata care trebuie sa fie formatul fisierelor /etc/lilo.conf si /etc/fstab. In primul voi introduce si partitia windowz, pentru a putea alege sistemul ce urmeaza a fi incarcat, iar in al doile fisier voi introduce si partitia tip vfat (sau fat32) de windowz, care urmeaza a fi montata intr-unul din

directoarele din /mnt. Model de fisier /etc/lilo.conf, cu partitie windowz adaugata boot=/dev/hda map=/boot/map install=/boot/boot.b prompt timeout=300 message=/boot/message default=RedHat7 image=/boot/vmlinuz-2.2.16-22 label=RedHat7 read-only root=/dev/hda6 other=/dev/hda1 label=Windows95 Model de fisier /etc/fstab, cu partite vfat adaugata /dev/hda1 / ext2 defaults 1 1 /dev/cdrom /mnt/cdrom iso9660 noauto,owner,ro 0 0 /dev/fd0 /mnt/floppy auto noauto,owner 0 0 /dev/hda1 /mnt/windowz95 vfat defaults 0 0 none /proc proc defaults 0 0 none /dev/pts devpts gid=5,mode=620 0 0 /dev/hda7 swap swap defaults 0 0 Liniile ce sunt in bold din cele doua fisiere sunt cele corespunzatoare partitie de windowz. Nu uitati insa ca dupa fiecare modificare in lilo.conf sa executati comanda lilo, iar dupa fiecare modificare in fstab sa si creati directorul pe care in prealabil l-ati scris in fisier ca mount point (in cazul nostru /mnt/windowz95). Pentru a explica putin fisierul fstab, in prima coloana sunt partitiile ce urmeaza a fi montate, in a doua mount point-ul, in a treia tipul sistemului de fisiere, iar in a patra unele mici argumente, cum ar fi noauto (adica sa nu se monteze automat la boot-are) sau ro (adica partitia este read only). Mai sunt deasemenea si unele programe ce folosesc drept windowz emulatoare. Cel mai notabil ar fi wine. Acesta a reusit performanta notabila de a "pacali" Word2000-ul sa ruleze in Linux. Alt emulator ar fi dosemulator, acesta avand insa posibiliatati limitate de emulare. Concluzia este ca Linux-ul este un sistem foarte generos, ce permite si altora sa traiasca sub acelasi acoperis, lucru ce nu se poate spune despre windowz, care la instalare sterge sectorul de master boot, chiar daca era instalat acolo un program gen lilo. Ramane sa stabiliti dumneavoastra daca mai merita sau nu sa va ocupati atat de pretiosul spatiu de pe hard cu windowz-ul, atat vreme cat aveti tot ceea ce va trebuie in Linuxsi chiar mai mult decat atat.

Configurarea si instalarea KERNEL-uluiKernel-ul este inima sistemului de operare Linux. Kernel-ul inglobeaza in el mai multe protocoale

si drivere, ce se incarca automat odata cu boot-area Linux-ului, si care fac practic ca acesta din urma sa fie operabil. Orice sistem de operare poseda un kernel, dar Linux-ul este singurul sistem unde kernel-ul este deschis si se poate modifica respectiv upgrada. In windowz, de exemplu, pentru a beneficia de un nou kernel mai bun trebuie sa schimbi versiunea sistemului cu totul. Si chiar si asa, nou kernel este prea putin inovat fata de versiunea precedenta (vezi ca exemplu comparatia intre windowz95, windowz98 si windowz me). In Linux, pentru a beneficia de un nou kernel nu trebuie sa schimbi sistemul cu totul. Este nevoie doar de un mic upgrade, destul de usor de facut. Cam odata la 3 luni apare un nou kernel, cu drivere noi si noi protocoale disponibile spre dezvoltare. Unii asa-zisi specialisti considera ca aceasta avalansa de versiuni ale kernel-ului din Linux reprezinta de fapt un semn de instabilitate. Nimic mai NEadevarat ! Versiunile noi de kernel apar nu pentru a repara greselile din kernel-ul trecut, ci pentru a aduce ceva nou. De exemplu, sunt unele drivere pentru niste placi mai vechi care au fost facute odata, si care probabil asa vor ramane pentru eternitate (vezi driverele pentru placile de sunet mai vechi). Asta pentru ca programatorii ce se ocupa de intretinerea si dezvoltarea kernel-ului din Linux sunt oameni cu simt de raspundere, ce fac ceva odata si bine, nu umbla cu service pack-uri sau alte prostii d-astea (precum fac cei de la micro$oft). Acum, ramane sa mai discutam motivele care-l pot determina pe un utilizator sa schimbe kernel-ul. Acestea pot fi: 1) dorinta de upgrade (de folosirea unor drivere mai noi), 2) dorinta de curatare a kernel-ului (sunt o multime de optiuni selectate "by default" si care nu va folosesc la nimic), 3) curiozitatea. Eu personal NU va recomand modificarea kernel-ului decat daca simtit ca ceva este in mare neregula cu sistemul dumneavoastra sau daca se trece la o noua versiune total imbunatatita (cum este trecerea de la kernel-ul 2.2 la kernel-ul 2.4). Pana la urma, totul ramane la latitudinea dumneavoastra. In cele ce urmeaza, va voi prezenta algoritmul ce trebuie respectat pentru instalarea unui nou kernel. Daca il veti respecta intocmai, e foarte putin probabil ca instalarea sa nu reuseasca. Asadar, sa trecem la treaba. Algoritmul de instalare a unui nou kernel y Va procurati pachetul de pe internet sau de pe unul din CD-urile afiliat revistelor de specialitate. Pachetul in care se afla kernelul este denumit ceva de genu linux-2.4.6-2.tar.bz2 sau .tar.gz. Va duceti in directorul /usr/src. Aici verificat daca exista un director sau un link denumit "linux". Daca da, atunci inseamna ca ati dat peste sursa kernel-ului dumneavoastra vechi. Redenumiti deci directorul sau link-ul (ex.: "linux_old"). Dezarhivati pachetul in care se afla kernel-ul nou cu comanda tar zxvf (pentru extensia .tar.gz) sau tar Ixvf (pentru extensia .tar.bz2). Odata dezarhivat, redenumiti directorul astfel rezultat, botezand-ul "linux". Stergeti arhiva (pentru ca nu mai aveti nevoie de ea), dupa care copiati directorul nou denumit linux in /usr/src (acum vedeti de ce a trebuit sa redenumiti directorul "linux" care s-ar fi alflat deja acolo). cititi fisierul /Documentation/Changes al noului kernel si verificati daca aveti instalate versiunile recomandate ale bibliotecilor precizate acolo. Aceasta verificare poate fi foarte simplu facuta din GnoRPM sau din Kpackage, dand "Find" cu numele bibliotecii respective si observand numarul versiunii astfel gasite in sitemul dumneavoastra. Noul kernel se va complia si va functiona corect in 90% din cazuri, chiar daca nu aveti versiunile respective, ci unele putin mai slabe. Pot aparea totusi unele probleme deranjante. Cea mai frecventa

y

y

y

consta in nefunctionarea demonului pppd, dupa instalarea noului kernel. Asta se intampla deoarece dirverul PPP din kernel trebuie sa aiba cel putin acceasi versiune cu demonul pppd din sistemul dumneavoastra. Daca se va confruntati cu aceasta eroare, nu intrati in panica. Boot-ati cu vechiul kernel, conectati-va la internet si download-ati ultima versiune a demonului pppd, care nu are mai mult de 500Kb. Instalati noua versiune peste cea veche si problema va fi astfel rezolvata. y Intrati in /usr/src/linux, si dati comanda: make xconfig (daca va aflati in mod grafic) sau make menuconfig (daca va aflati in mod consola). Veti vedea ca va aparea fereastra de configurare a kernel-ului. Acum nu mai ramane decat sa luati pe rand fiecare meniu si sa vedeti ce optiuni va trebuie si ce optiuni incarca kernel-ul degeaba. Daca nu stiti la ce se refera o anume optiune, atunci nu va sfiiti sa apasati butonul de "Help". Daca si in urma citiri help-ului ramaneti nelamuriti, atunci urmati sfatul de pe utlimul rand al acestul fisier, care zice ceva de genul: "If unsure, say Y", sau "If unsure say N". Va recomand sa compilati direct in kernel PPP-ul, placa de baza, placa de sunet, optinuea de parallel printer suport, aflata in meniul "character devices" (asta pentru a putea folosi o imprimanta conectata pe portul LPT), si de asemenea optiune VFAT (pentru ca Linux-ul sa poata accesa partitia de windows). Restul, ramane la latitudinea dumneavoastra. E bine ca totusi unele optiuni sa le lasati asa cum sunt ele "by default", chiar daca nu stiti exact ce inseamna. Puteti de exemplu linistit sa dezactivati driver-ul de SCSI, PCMCIA sau USB (asta daca nu aveti device-uri conectate pe aceste interfete). Odata configurarea facuta, dati "Save and Exit". Apoi reveniti in directorul /usr/src/linux, si executati in ordine urmatoarele comenzi: 1)make dep; 2)make bzImage; 3) make modules; 4) make modules_install. Prima comanda clarifica dependentele, a doua compliaza kernel-ul prorpriu-zis, a treia compileaza modulele, iar a patra instaleaza modulele in directorul /lib/modules/versiune_kernel_nou (ex. /lib/modules/2.4.0). Optional, putei rula si comanda make bzdisk, pentru a pune noul kernel si pe o disketa de boot (disketa trebui sa fie in prealabil formatata din Linux cu ajutorul cumenzii mke2fs /dev/fd0). Acum urmeaza partea mai delicata ce implica instalarea propriu-zisa a noului kernel. Pentru aceasta trebuie sa faceti in felul urmator: 1) va duceti in directorul /usr/src/linux/arch/i386/boot si copiati fisierul bzImage aflat aici in direcotrul /boot; 2)va duceti in /usr/src/linux si copiati fisierul System.map aflat aici tot in /boot (inlocuind-ul pe cel aflat deja aici); 3)modificati fisierul lilo.conf, introducand in el nou kernel si redenumind vechiul kernel (mai jos va voi expune in intregime fisierul lilo.conf, cu noul kernel adaugat si vechiul kernel redenumit); 4)executati comanda lilo; 5) restartati computerul si boot-ati noul kernel. ASTA A FOST !!!

y

y y

y

y

Model de fisier lilo.conf, inainte si dupa adaugare noului kernel Fisier lilo.conf inainte de adaugare noului kernel:

boot=/dev/hda map=/boot/map install=/boot/boot.b prompt timeout=50 message=/boot/message default=RedHat7 image=/boot/vmlinuz-2.2.16-22 label=RedHat7 read-only root=/dev/hda6 other=/dev/hda1 label=Windows95 Fisier lilo.conf dupa adaugarea noului kernel. Sectiunile modificate sunt in bold: boot=/dev/hda map=/boot/map install=/boot/boot.b prompt timeout=50 message=/boot/message default=kernel_nou image=/boot/vmlinuz-2.2.16-22 label=kernel_vechi read-only root=/dev/hda6 other=/dev/hda1 label=Windows95 image=/boot/bzImage label=kernel_nou read-only root=/dev/hda6 Nu uitati ca dupa modificare fisierului lilo.conf sa executati comanda lilo pentru a updata master boot-ul cu noile setari. In final, nu-mi mai ramane decat sa va urez instalare sau upgradare usoara, si nu uitati: INTOTDEAUNA SA TINETI VECHIUL KERNEL CA VARIANTA DE BACKUP, pentru a evita eventualele neplaceri generate de o boot-are gresita a noului kernel.


Recommended