1

SURSE ŞI RUTE DE APROVIZIONARE CU GAZE NATURALE A

UE, ALTERNATIVE LA IMPORTURILE DIN RUSIA

Mariana Papatulică

1. Introducere

În pofida unei strategii axată pe dezvoltarea capacităţii de stocare şi pe diversificarea

ofertei, Uniunea Europeană rămâne puternic dependentă de importurile de gaze din Rusia.

Contextul politic tensionat generat de conflictul dintre Rusia şi Ucraina, în problema

Crimeei şi riscurile derivate din anexarea acesteia la teritoriul Rusiei, pentru securitatea rutelor

de transport dinspre Marea Caspică spre Europa, au fost de natură să precipite lucrurile şi să

determine o atitudine mult mai responsabilă din partea liderilor europeni care, la Consiliul

European de la Bruxelles, din 20-21 martie a.c. au decis că UE trebuie să îşi intensifice acţiunile

menite să reducă dependenţa de gazele naturale importate din Rusia, prin diversificarea rutelor

de aprovizionare cu acest combustibil şi prin crearea unei uniuni energetice care să le

asigure securitatea în acest domeniu.

Consiliul European a cerut, în mod concret, Comisiei Europene să elaboreze, în regim de

urgenţă, respectiv, până în iunie a.c., un plan de acţiune privind modalităţile concrete de

diversificare a surselor de aprovizionare cu gaz a UE, în vederea reducerii substanţiale a

dependenţei de importurile de gaz din Rusia.

Planul de acţiune, care urmează să fie pregătit de către Comisie, până în iunie, va trebui

să ţină cont de faptul că Uniunea Europeană are nevoie, totodată, să stimuleze eficienţa

energetică şi să continue să dezvolte sursele de energie regenerabile indigene şi alte surse locale

de energie primară. Marea Britanie a cerut, de asemenea, Comisiei să prezinte un studiu

aprofundat asupra securităţii energetice a Europei şi un plan de perspectivă pe 25 de ani pentru

îmbunătăţirea acesteia.

Uniunea Europeană este în căutare de noi furnizori prin intermediul cărora să-şi poată

asigura cererea în creştere şi securitatea aprovizionării. Preşedintele Consiliului European,

Herman Van Rompuy, a avertizat că, dacă UE nu va acţiona acum, dependenţa blocului

comunitar de importurile de ţiţei şi gaze va atinge 80% până în 2035. Din acest motiv, UE nu

mai poate amâna momentul în care, în calitate de mare putere economică mondială, va trebui să-

şi definitiveze o politică energetică coerentă şi de impact şi să înţeleagă că, în jurul subiectului

“securitate energetică” se joacă chiar “soarta” sa.

De altfel, miza reală a tuturor războaielor împotriva terorismului mondial, a

militarismului rusesc, a intervenţiei SUA în conflictele regionale a fost, în mod cert, deşi mai

puţin recunoscut, una economică, mai precis, accesul la resurse, în special energetice şi

asigurarea controlului asupra rutelor de transport ale acestora către pieţe.

Actorii principali ai acestui război energetic au fost SUA si Rusia, piaţa ţintă - cea a UE,

iar sursele optime pentru a asigura o alternativă la dependenţa excesivă a UE faţă de Rusia, sunt

regiunea Caspică (inclusiv Iranul), Orientul Apropiat (Mediterana de est) şi Mijlociu.

“Războiul energetic” este pe cale să se intensifice: pe de o parte, conflictul din Siria, din

urmă cu câteva luni, cu intenţia părţilor interesate de a prelua controlul asupra unui sector-cheie

al viitorului coridor de transport pentru livrarea de gaze din Orientul Mijlociu, spre Europa,

având ca jucători-cheie locali – Iranul şi Qatarul; pe de altă parte, conflictul din Ucraina, tranşat

2

de Rusia, în favoarea sa, care ii va da acesteia posibilitatea de a-şi consolida poziţiile pe direcţia

gazului european.

Deşi se conturează o serie de alternative la gazul natural rusesc, va fi dificil, sau chiar

lipsit de logică economică, ca Europa să ia în considerare înlocuirea totală a importurilor

de gaze naturale din Rusia. Mai mult, unele dintre cele mai puternice state membre UE au

interese financiare uriaşe în menţinerea livrărilor ruseşti şi nu văd o problemă în faptul de a fi

atât de dependente de importul dintr-o singură ţară.

Deşi, în termeni declarativi, la nivelul UE, conceptul de securitate energetică a căpătat, de

mai mulţi ani, o dimensiune strategică, modul concret în care "Europa unită" şi-a gestionat

interesele majore în domeniul energiei a fost, până în prezent, marcat de contradicţii interne.

Adevărata problemă structurală europeană în calea instituirii unei politici energetice

comune a constat în faptul că, de cele mai multe ori, interesele naţionale ale principalelor state

membre au primat în faţa interesului comun. În virtutea unor interese financiare şi politice

particulare, o serie de state membre UE şi companii majore din domeniul energiei, în special din

Germania, Italia, Franţa au renegociat, în plan bilateral, cu Rusia, prelungirea cu min. 2 decenii,

a contractelor de import de gaz pe termen lung, în condiţii preferenţiale de preţ, golind astfel, de

conţinut, mult vehiculatul concept de strategie comună de securitate energetică (externă).

Rezultatul a fost acela că nu s-a putut ajunge la o poziţie consensuală, unică, faţă de Rusia, ceea

ce a împiedicat Europa instituţionalizată să vorbească pe o singură voce în relaţia cu Rusia, în

privinţa importului de energie.

La Consiliul European, din martie 2014, preşedintele Consiliului, Van Rompuy a

subliniat necesitatea ca UE să „lucreze ca o echipă“ atunci când ţările membre negociază

cu Rusia contractele de import de gaze:”schimbul de informaţii şi creşterea transparenţei

privind condiţiile contractuale sunt necesare pentru a ne amplifica puterea comună de

negociere“.

Pe de altă parte, Polonia a propus crearea unei uniuni energetice care să asigure

solidaritatea UE în abordarea problemelor legate de energie. Ideea acestui model de uniune a fost

lansată de premierul Donald Tusk, care doreşte să fac ădin ţara sa un exemplu de aplicare a

acestei strategii. Proiectul său include reabilitarea cărbunelui ca sursă sigură de energie, cu

utilizarea unor tehnologii moderne pentru înlăturarea emisiilor nocive rezultate din arderea

cărbunelui, exploatarea resurselor de gaze de şist, bogate în Polonia şi importul de gaze naturale

lichefiate, cu Statele Unite ca potenţial furnizor.În plus, Polonia are în vedere dezvoltarea

energiei nucleare.

2. Dependenţa UE de importurile de gaze naturale

Aprovizionarea cu gaze naturale a Europei de vest/UE este asigurată din 4 surse majore: 1)

producţia internă; 2) importuri masive din Rusia; 3) importurile din Africa şi 4), importurile de GNL din

restul lumii.

Securitatea ofertei de gaz a UE se va confrunta cu câteva probleme-cheie: o tendinţă de declin a

producţiei interne (Marea Britanie, Olanda) care se va concretiza în restrângerea ponderii acesteia în

consum de la 30%, în prezent, la 20% în 2030; reducerea capacităţii suplimentare de export a Africii de

nord; concurenţa din partea Asiei în atragerea de importuri de gaze; eforturile susţinute ale Rusiei, în

pofida crizei politice a Crimeei, de a-şi menţine sau chiar majora cota de piaţă în UE; importul de GNL

american văzut ca un mijloc de a substitui parţial gazul rusesc, care implică riscuri, în primul rând de

3

natură economică pentru că transportul GNL din Statele Unite, în Europa este scump, costurile de

producţie din Rusia sunt foarte mici, iar Rusia ar putea concura cu succes gazul american.

Conform Eurostat, dependenţa energetică externă a Uniunii Europene, în anul 2012, era

de 53,3 %, cu Rusia în poziţia de principal furnizor de gaze. Circa 32% din importurile de gaze

naturale ale UE au provenit din Rusia (aprox.140 miliarde m.c.), urmată de Norvegia cu 28,2 %

şi de Algeria cu 14,4%.

Germania, Italia, Marea Britanie şi Polonia sunt cei mai mari importatori de gaze ruseşti

din cadrul UE. În Europa Centrală şi de Est, dominaţia furnizorului rus este totală: Rusia asigură

în proporţie de 100 %, importurile de gaze ale ţărilor baltice, de 65% ale grupului de la Vişegrad,

iar până în 2012, a fost furnizorul exclusiv al Ucrainei. România a depins în proporţie de 20 %

de importurile de gaz din Rusia, în 2012, şi de numai 18% în 2013.

După criza din Crimeea, statele vest-europene, practic, cele membre UE, au fost rezervate

în a impune sancţiuni economice severe Rusiei. Motivul: riscul ca securitatea aprovizionării cu

gaze naturale, mai ales a statelor est şi central europene, să fie serios ameninţată în cazul unei

situaţii conflictuale cu Rusia.

Rusia nu este doar principalul furnizor de gaze naturale al UE, ci şi de ţiţei şi cărbune

superior. Aproximativ 34,5 % din importurile de ţiţei ale UE-27 au provenit din Rusia, urmată la

mare distanţă de Norvegia (13,8%) şi de Libia (10,2%). Rusia a ocupat, de asemenea, primul loc

şi în topul furnizorilor de cărbune superior ai UE, cu o pondere de 27%.

O serie de state membre UE au renegociat, recent, cu Rusia, contractele pe termen lung,

de import de gaze naturale, pe care le-au prelungit, în medie cu 2 decenii. Potrivit unui studiu al

“Centrului pentru Studii Estice”(OSW) cu sediul în Polonia, Germania, care îşi asigură 36-40%

din necesarul de gaze naturale, prin importuri din Rusia, a prelungit, recent, contractele de

import-export, pe termen lung, de gaze naturale, cu Gazprom, cu scadenţe în 2031, 2035 şi 2036.

Bulgaria, dependentă de gazele ruseşti în proporţie de peste 90%, a semnat cu compania rusă, un

acord valabil până în 2030, iar Cehiei îi vor fi livrate gaze printr-un contract cu valabilitate până

în 2035.

În mod (aparent) paradoxal, în cadrul strategiei de diversificare a rutelor de

aprovizionare cu gaze naturale, UE s-a orientat, până în prezent, tot către Rusia, împreună cu

care a construit gazoductul North Stream, pentru alimentarea statelor occidentale, pe o rută

nordică, care ocoleşte Ucraina, iar împreună cu companii din UE, Gazprom a iniţiat şi demarat,

în 2012, proiectul conductei South Stream, care va transporta gaze din Rusia, prin Marea Neagră,

în Bulgaria şi, mai departe, către Grecia, Italia şi Austria. Rusia transportă gaze spre Europa prin

13 conducte.

În fine, un alt aspect important se referă la interdependenţele economice, adesea

importante, dintre o serie de state membre ale UE (inclusiv foste comuniste) şi Rusia. Aparte de

relaţiile speciale cu Rusia, ale principalelor state membre UE, o serie de state foste comuniste,

actuale membre UE, au depăşit temerile geopolitice din perioada comunistă, promovând politici

pragmatice, în care interesul economic reciproc şi, implicit, legăturile economice cu Rusia au

devenit predominante. În timp ce Polonia şi Cehia au făcut eforturi de diversificare energetică şi

au impus limite asupra investiţiilor Rusiei în sectoarele cheie ale economiilor lor, altele au

acceptat consecinţele inevitabile ale contextului geopoliticii lor energetice şi au decis să se

adapteze la noile realităţi economice. Ungaria, percepută drept "calul troian" al Rusiei în regiune,

ar putea deveni complet dependentă de energia din Rusia, după ce a optat pentru South Stream-ul

4

rusesc şi a perfectat, recent, un acord nuclear cu Rusia, cel mai important, de la prăbuşirea

comunismului, în baza căruia, Rusia va dezvolta industria nucleară a Ungariei.

3. Soluţii privind diversificarea importurilor de gaze naturale ale UE, pe termen scurt şi

mediu

Consiliul European din 20-21 martie 2014, a introdus, în regim de urgenţă, solicitarea adresată

Comisiei, privind elaborarea, până în iunie a.c., a unui plan de acţiune privind modalităţile de

diversificare a surselor de aprovizionare cu gaz ale UE, în vederea limitării substanţiale a dependenţei

de importurile de gaz din Rusia.

Consiliul European a recomandat eşalonarea judicioasă a unor măsuri pe termen scurt, cu

măsuri pe termen lung, privind creşterea securităţii aprovizionării cu energie a UE.

Ca soluţii pe termen scurt, Consiliul a recomandat:

1)Utilizarea, în proporţie sporită, a cărbunelui, în detrimentul gazului, pentru

generarea de energie electrică. Importurile de cărbune din America sunt foarte ieftine, astfel

încât, acestea ar putea contribui la îmbunătăţirea competitivităţii industriale a UE. Problema este

că acest combustibil solid produce mult mai multe emisii de carbon decât o cantitate echivalentă

de gaz, ceea ce ar dăuna mediului. Deşi securitatea aprovizionării nu trebuie asigurată prin

excluderea altor obiective cum ar fi stimularea competitivităţii industriale sau combaterea

schimbărilor climatice, caracterul acut al reducerii dependenţei de Rusia, impune ca UE să

amâne măsurile de eliminare treptată a centralelor electrice pe bază de cărbune.

2)Majorarea importurilor de gaz natural lichefiat (GNL), în principal din Qatar. Dar şi

aici apar probleme: cele mai multe terminale de GNL ale UE se află în Europa occidentală, în

condiţiile în care, cele mai vulnerabile state membre ale UE la o eventuală întrerupere a

exporturilor Rusiei, sunt cele din estul Europei. Pentru aceasta vor fi necesare mai multe

terminale de GNL, a căror construcţie va fi relativ dificilă, întrucât investiţiile sunt mari şi

necesită câţiva ani pentru execuţie. Mai mult, GNL-ul este mai scump decât gazul livrat prin

conductă.

3)Majorarea capacităţii şi optimizarea utilizării instalaţiilor de stocare din UE, în

sensul acumulării de stocuri în extrasezon, când cererea este redusă, iar gazul mai ieftin.

Spre deosebire de ţiţei, pentru care Agenţia Internaţională pentru Energie solicită

membrilor săi să deţină rezerve pentru 90 de zile de consum, nu există prevederi privind o

rezervă strategică pentru gaz, din cauza lipsei spaţiilor de stocare. Depozitarea gazelor naturale

se face, în principal, în saline abandonate sau cavităţi acvifere, dar nu în toate ţările condiţiile

geologice sunt îndeplinite. În acest caz, crearea de capacităţi de stocare poate fi foarte

costisitoare. În Spania, un asemenea proiect de stocare a gazului implică o investitie de 1,4

miliarde €, care a fost însă amânată din cauza activităţii seismice suspecte înregistrate în

vecinătatea sa.

Crearea capacităţilor de stocare a fost iniţial concepută să limiteze investiţiile în

infrastructura de reţea, dar punerea în aplicare a stocării strategice se confruntă cu o logică

diferită. Costul operaţiunilor de acest gen poate reprezenta un factor de descurajare.

Între soluţiile pe termen lung privind creşterea securităţii ofertei de energie, în speţă de

gaz, sunt avute în vedere următoarele:

1)Valorificarea gazelor de şist din rezervele interne, disponibile pe plan local în mai

multe ţări UE şi accesibile la costuri relativ reduse. Marea Britanie, Polonia, Ucraina, România

5

figurează printre ţările europene cu cele mai mari rezerve potenţiale şi cu deschidere spre

valorificarea acestora.

2)Importul de gaze de şist lichefiate din America de nord (SUA şi Canada), în special în

cazul în care acordul de comerţ transatlantic, în curs de negociere, va fi finalizat. Criza Ucrainei

este de natură să dea un impuls puternic acestui acord, având în vedere faptul că Statele Unite au

un interes geopolitic major în reducerea substanţială a dependenţei UE de gazul rusesc. Dacă

Congresul SUA anulează legislaţia care interzice exportul, americanii ar putea deveni un mare

furnizor de gaz pentru Europa.

3) Multiplicarea/diversificarea surselor de aprovizionare cu gaz.

4. Surse alternative la importurile de gaze din Rusia

Deşi puternic dependentă încă de Rusia, Europa este bine poziţionată geografic, pentru a

beneficia de importantele schimbări care se profilează, în următorii ani, în configuraţia fluxurilor de

schimb cu gaze naturale la nivel mondial. De la identificarea şi exploatarea gazului de şist în Statele

Unite, omenirea se confruntă cu un excedent potenţial de gaz natural, care are nevoie, însă, de o

infrastructură adecvată pentru a ajunge la consumatori şi a eroda poziţia dominantă pe piaţă a unor

exporatori tradiţionali, în frunte cu Rusia.

Regiunea extinsă a Caspicii (care include şi Iranul), Mediterana de est, Africa de nord

(Algeria) şi Norvegia sunt considerate a fi zonele cu cea mai adecvată poziţionare geografică şi potenţial

de aprovizionare a Europei.

Olanda, unul din marii producători interni ai UE dispune, tehnic vorbind, de posibilitatea

de a majora cu minimum 20 mld.m.c, producţia de gaz, dar guvernul acestei ţări manifestă

rezerve în acest sens, din cauza legislaţiei interne, care prevede limitarea activităţilor seismice

induse pentru sporirea producţiei. Prin urmare, este o chestiune de voinţă politică şi de

compensaţii.

Norvegia îşi poate suplimenta producţia de la 103 mld m.c.în prezent, la aproximativ

120-130 miliarde m.c .

Deşi prin poziţia geografică, existenţa unor ample rezerve de gaze şi schimbările de

regim politic, în urma revoltelor sociale şi politice regionale, cunoscute ca "primăvara arabă",

ţari ca Libia şi Egipt (Africa de nord), oferă oportunităţi pentru exportul de gaze către UE,

acestea sunt limitate de persistenţa tulburărilor politice interne, generatoare de riscuri de

securitate.În plus, majorarea importurilor din Africa de nord este dificilă deoarece conductele

către Italia sunt utilizate la maximum, iar sporirea exporturilor de gaz către Spania nu ar fi utilă,

din cauza absenţei interconexiunilor care să permită suplimentarea livrărilor dinspre Peninsula

Iberică către restul Europei. Estimările indică o posibilitate de majorare nesemnificativă, a

exporturilor, de circa 5 mld. m.c./an.

Conectivitatea cu reţeaua europeană de energie ar putea fi completată,în viitor, printr-o

nouă conductă de-a lungul coastei mediteraneene (MIDCAT), care ar putea înlocui 10 % din

importurile de gaze din Rusia. Algeria rămâne, însă, o ţară cu un potenţial de risc politic şi

social ridicat, ceea ce ar face inoportună pentru UE apelarea la un regim nedemocratic pentru a

completa un deficit de energie cauzat de sancţiuni menite să pedepsească un alt regim

nedemocratic.

Asia Centrală a reprezentat ţinta eforturilor concertate, americane şi europene, de

dezvoltare a producţiei de gaz pentru a oferi Europei o alternativă la Rusia, prin coridorul sudic.

6

Regiunea extinsă a Mării Caspice a apărut ca o sursă semnificativă de gaze naturale: rezervele

certe din Azerbaidjan, Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan sunt estimate la peste 28400

miliarde m.c., printre cele mai mari din lume, la acestea adăugându-se şi rezervele imense ale

Iranului, de 33.600 mld m.c.. Impedimentul major pentru acestă zonă îl constituie faptul că

livrările din Asia Centrală trebuie să tranziteze Rusia pentru a ajunge pe piaţa europeană.

Întârzierile în extinderea şi dezvoltarea conductelor de gaze naturale din Coridorul sudic către

Europa, inclusiv conexiunile trans-caspice, au determinat ţările din Asia Centrală să se orienteze

mai degrabă spre est, decât spre vest, pentru a ocoli Rusia şi a accesa noi pieţe de desfacere.

Conductele din zona Caspică, care vor transporta gaz spre vest, trebuie să traverseze fie

Marea Caspică, situaţie dificilă din cauza diferendelor dintre statele riverane cu privire la statutul

juridic al apartenenţei la această zonă, fie ţări concurente, respectiv, Rusia, Iran, sau, în cazul

livrărilor din Azerbaidjan, Turcia. Pe de altă parte, dacă vor fi construite suficiente conducte de

transport către China şi alte părţi ale Asiei, disponibilul de gaz al acestor ţări pentru Europa s-ar

reduce, fapt de care ar beneficia Rusia.

Turkmenistanul exportă importante volume de gaz în Europa, prin reţeaua de transport

magistral a Rusiei. Cu toate acestea, dorinţa Turkmenistanului de a crea rute alternative de export

de gaze naturale, la reţeaua rusească, a creat tensiuni în rândul celorlalte ţări din zona Mării

Caspice. Rusia este direct interesată să-şi menţină rolul de mare importator de gaze naturale

turkmene (datorită preţului redus la care achiziţionează aceste gaze, de circa 1/3 din preţul său de

export în UE, respectiv, 130-140 $/1000 m.c.) şi să blocheze orice iniţiativă a acestuia de export

direct de gaz către UE.

În bazinul Mării Mediterane de est, mai precis în Israel şi Cipru s-au descoperit

rezerve foarte importante de gaz (offshore), astfel încât, cele două ţări au şansa de a deveni, pe

termen mediu, exportatori importanţi de gaz. „US Geological Survey” estimează că, din Bazinul

Levant, aflat în mare parte în ape cipriote si israeliene, s-ar putea extrage circa 3500 mld.metri

cubi de gaze naturale, care ar putea satisface întreaga cerere de gaze naturale a Europei, timp de

şapte ani. Prin urmare, Israelul este pe cale de a deveni un exportator major de gaze, evoluţie cu

consecinţe notabile în relaţiile geopolitice şi economice din Orientul Mijlociu. De asemenea, este

foarte probabil ca şi Libanul şi Siria să dispună de ample rezerve exploatabile de gaz. Pentru

exploatarea acestora, se confruntă deja, două soluţii, în care interesele comerciale intră în

contradicţie cu cele geopolitice. Rusia, pe de altă parte, ar prefera ca acest gaz să fie lichefiat şi

transportat cu metaniere către Asia.

Dar, regiunea este frământată de multiple conflicte politice: Israelul şi Libanul îşi dispută

delimitarea frontierei maritime; Ciprul şi Turcia sunt implicate într-un amplu conflict legat de

Ciprul de Nord şi de drepturile pe care Turcia le revendică în numele turcilor ciprioţi asupra

resurselor de hidrocarburi din Bazinul Levantin; Israelul şi Turcia au relaţii politice încordate, iar

războiul civil sirian este un enorm focar de instabilitate pentru Orientul Mijlociu şi Apropiat.

Deşi ideea unei conducte care sa aducă gazul israelian în Turcia şi mai departe, spre UE,

prin apele cipriote, comportă o serie de dificultăţi diplomatice şi geopolitice (legate de

soluţionarea problemei recunoaşterii Republicii Turce a Ciprului de nord), este de presupus că

SUA va susţine proiectul unei conducte care să aprovizioneze Europa, prin Turcia.

Resursele de gaz ale Irakului sunt foarte importante, în schimb producţia este limitată,

iar potenţialul de gaze este puternic sub-explorat.Necesarul de energie pe piaţa internă este în

creştere ca urmare a activităţii de reconstrucţie şi a creşterii populaţiei. Cantităţi comerciale de

export pot fi disponibile, în volume moderate, în intervalul 2020-2030 (în funcţie de stabilitatea

7

politică şi de reforma politicii energetice).Pentru a se debloca situaţia, este necesar să fie depăşit

impasul actual referitor la exporturile de ţiţei kurd.

Iranul, în schimb, are perspective imense, de a deveni un “schimbător de joc” pe pieţele

de gaz, deşi şi evoluţia sa este marcată de o serie de incertitudini. Soluţionarea problemei

nucleare este necesară, dar nu suficientă, pentru afirmarea Iranului pe piaţa gazului. Deşi dispune

de cele mai mari rezerve certe pe plan mondial, de 33.600 mld m.c., surclasând uşor Rusia,

producţia curentă a Iranului se situează cu mult sub potenţial, deoarece până la sfârşitul anilor

1990, nu a reuşit să pună în aplicare un plan susţinut de dezvoltare, iar ulterior, a intrat sub

incidenţa sancţiunilor internaţionale.

Această situaţie generală s-ar putea schimba în bine, în viitorul apropiat, cu condiţia ca

ţara să procedeze la o reformă a economiei naţionale (care implică, de asemenea, sectoarele de

petrol şi gaze ) şi să aibă loc deschiderea faţă de comunitatea internaţională, după zeci de ani de

blocaj şi ostilitate, în special în raport cu SUA.

Pe termen scurt, producţia suplimentară de gaze va fi destinată reinjectării în câmpurile

petroliere locale, pentru a susţine redresarea producţiei de ţiţei, precum şi îmbunătăţirii

competitivităţii economiei sale, printr-o pondere mai mare a energiei electrice pe bază de gaze

naturale ieftine şi prin investiţii suplimentare în GNL. Un volum de 10 miliarde de metri cubi/an

va reprezenta probabil volumul suplimentar de export a Iranului, pe termen scurt .

Pe termen mai lung, resursele de gaze naturale ale Iranului vor fi probabil intens

exploatate cu scopul de a exporta volume mari pe pieţele internaţionale. Materializarea lor va

necesita investiţii de minimum 150 mld. dolari, timp de min. 10 ani. Intervalul de timp şi

destinaţia exporturilor vor depinde în mod esenţial, de interesele şi de gradul de implicare a

marilor actori politici, în speţă a SUA, în geostrategia rutelor energetice din spaţiul extins al

Orientului Mijlociu.

În ipoteza în care s-ar orienta spre Europa, gazul iranian ar putea intra, în următorii ani, în

concurenţă directă cu fluxurile potenţiale de gaz care vor fi livrate prin Coridorul Sudic din

Caspica şi prin conducta South Stream din Rusia, fapt care ar spori concurenţa pe piaţa gazului

din Europa, şi ar diminua preţurile, aspect care ar dezavantaja Iranul, care are nevoie de preţuri

ridicate, pentru a-şi recupera investiţiile imense. În 2010, Iranul a lansat un proiect de

conductă,”Friendship Pipeline”, împreună cu Irakul şi Siria, care urma să transporte gaz

iranian la Marea Mediterană, în vederea aprovizionării Europei, dar evitând Turcia. Acest

proiect, care a deranjat SUA, avea ca scop să permită Iranului să furnizeze gazul propriu către

Europa cu perspectiva, ca în final, să se racordeze la proiectul rus South Stream.

Deocamdată,însă, dintre toate proiectele vehiculate în ultimii ani, dar blocate din cauza

embargoului internaţional, Iranul pare să se concentreze, în special, pe conducta spre Pakistan (o

conductă de 22 miliarde de metri cubi /an) apreciată ca un proiect de tip „front-runner” pentru

viitoarea strategie iraniană de export de gaze naturale. Un lucru este cert, pe termen mai lung,

Iranul va avea un impact profund şi de lungă durată, pe pieţele internaţionale de gaz. Politica

actuală a ţării nu mai este de a furniza ţiţei pe valută, ci gaz natural.

5. Coridoare de transport al gazului natural (în curs de execuţie sau stadiul de proiect)

către Europa

În contextul unei pieţe din ce în ce mai liberalizată şi interconectată, UE are la îndemână mai

multe oportunităţi de a-şi spori securitatea aprovizionării cu gaze naturale şi de a eroda poziţia

dominantă a Gazprom: diversificarea surselor de aprovizionare prin conducte, majorarea importurilor

8

de GNL, valorificarea resurselor proprii de gaze de şist şi trecerea la un sistem de contractare pe termen

mai scurt, chiar spot. Aceste măsuri, menite să creeze o piaţă mai lichidă şi mai competitivă, vor necesita

dezvoltarea unei infrastructuri adecvate, care să permită aducerea gazului, din surse multiple, către

pieţele de consum. Unele dintre aceste coridoare de transport sunt deja realizate, în timp ce altele vor

necesita o lungă perioadă de timp pentru a-şi demonstra efectele, dar toate comportă oportunităţi şi

riscuri.

X

5.1. Diversificarea surselor de aprovizionare prin conducte

Finalizarea Coridorului Sudic de Gaz (CSG), care va aduce gaz caspic în Europa

după 2019, reprezintă una din cele mai importante provocări pentru UE. CSG va fi un

proiect costisitor şi complex din punct de vedere tehnic. Potrivit British Petroleum, costurile

totale – care includ dezvoltarea completă a zăcământului-gigant Shah Deniz, din Azerbaijan, cu

conductele şi infrastructura aferente– vor fi de circa 50 de miliarde de dolari. În aceste condiţii,

ţinând cont şi de transportul pe o distanţă de peste 3.000 km, preţul gazului azer pe pieţele

europene ar putea fi relativ ridicat.

Preţul gazelor va reprezenta un element cheie în dezvoltarea diferitelor proiecte

concurente. Pe măsură ce pieţele devin tot mai liberalizate, mai competitive şi mai integrate –tinzând către obiectivul final al „pieţei unice europene” a gazului, acela al decuplării de preţul

ţiţeiului, respectiv de un criteriu de referinţă artificial, care prevedea stabilirea preţului gazului

prin raportare la valoarea unei alte mărfi, şi al trecerii la un sistem de formare a preţurilor pe

baza criteriilor pieţei proprii (costul marginal de producţie pe termen lung, raport cerere-ofertă,

raport de forţe între cumpărator şi vânzător), factorii geopolitici îşi vor pierde treptat

importanţa în ecuaţia comerţului cu energie, iar gradul de atractivitate al fiecărui proiect

din domeniul petrolului şi gazului va fi condiţionat de profitabilitatea sa pe o piaţă concu-

renţială.

CSG va cuprinde conducta „TANAP” (Trans Anatolian Pipeline) pe teritoriul Turciei şi

„TAP” ( Trans Adriatic Pipeline ) care va face legătura cu Europa, prin Italia, ambele concepute

în ideea de a putea fi extinse ulterior. Consorţiul azer a optat, în iunie 2013, pentru conducta

TAP, în defavoarea Nabucco.

”Nabucco” a constituit un simbol al eforturilor UE de a-şi diversifica importurile de gaze,

importanţa sa fiind considerată strategică. Conducta ar fi trebuit aducă gaz caspic la nodul de

conducte de la Baumgarten, Austria, în special pentru ţările grupului de la Vişegrad, ca o

alternativă la dependenţa de gazul rusesc. Dar, consorţiul Shah Deniz, care gestionează gazul

caspic din Azerbaijan nu a optat pentru Nabucco pentru aprovizionarea cu gaz a Europei,

selectând o variantă mai scurtă şi cu o capacitate substanţial mai redusă. Coridorul sudic al UE,

care prin conducta TAP va deschide cea de-al patrulea coridor de aprovizionare pentru Europa

(alături de cele din Rusia, Norvegia şi Algeria) a fost demarat, având ca punct final, Italia.

Conducta TAP va asigura, pentru prima dată, accesul UE la importurile de gaz din

bazinul Mării Caspice. Faza a 2-a a exploatării câmpului gazeifer gigant, Shah Deniz din

Azerbaidjan ar trebui să producă cel puţin 16 miliarde metri cubi/an, din 2018. Gazul va fi

transportat prin conductele existente din Azerbaidjan spre Turcia, care va reţine pentru consumul

propriu, 6 miliarde metri cubi /an. Restul de 10 miliarde m.c/an vor fi transportate mai departe,

spre vest, prin conducta Trans Anatolian Pipeline (TANAP), pe teritoriul Turciei, la graniţa

dintre Turcia şi Grecia, şi apoi, prin TAP, către coasta italiană.

9

Tabelul 1. Coridorul Sudic de transport al gazelor naturale caspice către Europa

Trans Anatolian Pipeline

(TANAP)

Trans Adriatic Pipeline

(TAP)

Nabucco West

Lungime, capacitate

iniţială 1700 km, 16 mld.mc. 870 km, 10 mld.mc. 1329 km, 10 mld.m.c.

Data începerii

construcţiei 2014 2015 2015

Primele livrări de gaze 2019 2019 2019

Acţionariat SOCAR (Azerbaidjan) BP (Marea Britanie) OMV (Austria)

Sursa:”Central Europe’s energy security after Nabucco”, Central European Policy Institute, 6 nov.201

Nabucco, inclusiv în varianta Nabucco Vest, scurtată şi cu capacitatea redusă la o treime

din cea iniţială, respectiv,la 10 miliarde metri cubi/ an, a fost subminată atât de fatori economici

cât mai ales de interese geopolitice şi geostrategice. Între factorii economici se numără: volumul

insuficient de gaz al Azerbaijanului pentru a alimenta Nabucco; oportunitatea oferită de TAP a

unei conexiuni mai facile între rezervele nou-descoperite în Mediterana de Est şi restul pieţei

UE.

Între factorii de natură politică care au acţionat în defavoarea Nabucco menţionăm:a)

interesele Rusiei, mai puţin deranjată de alegerea TAP decât de Nabucco:TAP reprezintă, în

primul rând, o alternativă la gazul algerian, deoarece contractul companiei ENI cu Algeria (19,5

miliarde metri cubi/ an) expiră în 2019, astfel că TAP va intra într-un mediu competitiv diferit şi

nu ameninţă, semnificativ, poziţia Rusiei; b) înţelegerea dintre Italia şi Rusia pentru lansarea

proiectului major“South Stream”, precum şi de ezitările grupului de la Vişegrad: Cehia a

promovat Nabucco pe parcursul Preşedinţiei UE din 2009 dar, mai târziu, s-a axat pe opţiuni de

diversificare mai tangibile. Polonia a investit în diversificarea prin GNL. Slovacia a preferat să-

şi prezerve veniturile din tranzitul de gaze din Rusia, iar Ungaria, iniţial, partener atât al Nabucco

cât şi al South Stream, a optat, în cele din urmă, pentru soluţia rusească; c) reconsiderarea

intereselor geostrategice şi economice ale SUA, direct interesate în explorarea/exploatarea

gazelor de şist, în mai multe state est şi central europene.

Importanţa TAP, ca unic proiect în curs de derulare între Grecia, Albania şi Italia, de

transport al gazelor, pe ruta coridorului sudic spre pieţele UE a fost abordată, cu prioritate, la

Forumul Energiei 2014, de la Atena, desfăşurat în a doua parte a lunii martie a.c. Cu acest prilej,

pe lângă TAP, Grecia a subliniat utilitatea unui coridor energetic Sud-Nord, cu scopul de a

conecta Grecia la Interconnectorul Grecia-Bulgaria, care ar urma să devină operaţional până la

sfârşitul anului 2016. Finalizarea unui proiect de terminal plutitor de GNL, în Grecia de Nord, va

spori şansele unui transfer semnificativ de gaze naturale din Grecia, către ţări precum Ungaria şi

Croaţia.Grecia a subliniat, de asemenea, importanţa conductei Marea Ionică - Marea Adriatică

(IAP) ,ca o rută pentru furnizarea de gaz în Balcanii de Vest ca şi a unei viitoare conducte Est-

Mediteraneene, necesară pentru diversificarea importurilor de gaze ale UE şi care ar putea fi

complementară coridorului Sud-Estic principal, construit de Azerbaijan către Italia.

Grecia consideră că ar putea juca un rol decisiv în asigurarea securităţii energetice în

zona de sud-est a Europei şi prin crearea unui centru comercial regional în zona Salonicului,

cuplat cu puncte de virtuale de tranzacţionare (de tipul „National Balancing Point” din Marea

Britanie) şi stabilire a preţurilor gazului din multiple surse (Azerbaijan, Rusia, GNL) la Istanbul

şi Sofia, care vor asigura crearea unei pieţe regionale.

10

Cu toate acestea, chiar dacă la cei 10 mld.m.c. ai “TAP”, se vor adauga încă 8 miliarde

metri cubi, care ar urma să fie aduşi din Israel şi Cipru, prin conducta proiectată de Grecia, „East

Mediterranean”, oferta suplimentară care ar urma să fie furnizată, prin coridorul sudic, pe pieţele

UE, nu va depăşi, pe termen mediu, 18 miliarde metri cubi/an, volum care reprezintă

echivalentul a mai puţin de 3 % din consumul UE şi al Turciei, fapt care ar schimba foarte puţin

situaţia actuală a pieţei. În cazul în care capacitatea TAP va fi extinsă la 20 miliarde metri cubi,

iar cererea pentru gaz în Europa Centrală va fi suficient de mare, o parte din gazul din TAP, va

putea fi dirijat, către Bulgaria, România, Ungaria, prin interconectările aflate în construcţie sau în

fază de proiect.

Intrarea pe piaţă a gazului din rezervele non-azere din Marea Caspică şi din

rezervele nou-descoperite în Marea Mediterană de est şi Marea Neagră reprezintă o

perspectivă mai îndepărtată şi mai nesigură.

Variantele alternative de conducte de gaze prin sudul Europei sunt direct concurate

de proiectul-gigant al Rusiei- South Stream.Acesta este cel mai important proiect sudic de

transport magistral al gazelor exportate de Rusia în UE şi totodată, cel mai redutabil concurent al

proiectelor alternative iniţiate de UE, în speţă al Coridorului Sudic, pentru reducerea dependenţei

de importurile de gaz ale Rusiei. Gazoductul de 2.400 km şi cu un cost de circa 23,5 mld $, va

avea o lungime de 900 kilometri numai pe sub Marea Neagră, între Rusia şi Bulgaria, unde se va

ramifica o dată către nord-vest spre Austria, apoi către sud, spre Grecia şi Italia. Capacitatea

conductei este similară cu cea a Nabucco, de 31 miliarde de metri cubi - cu posibilitatea creşterii

la 63 miliarde de metri cubi, ulterior.

Confruntarea geoenergetică dintre Rusia şi UE a atins cote extrem de critice, la începutul

lunii decembrie 2013, în urma constatării Comisiei Europene, potrivit căreia „acordurile

bilaterale pentru construirea gazoductului South Stream încheiate între Rusia, pe de o parte, şi

Bulgaria, Serbia, Ungaria, Grecia, Slovenia, Croaţia şi Austria, pe de altă parte, intră în

contradicţie cu reglementările Uniunii Europene, privitoare la piaţa unică a energiei” şi ca atare

trebuie renegociate de la zero.

Comisia Europeană a invocat trei obiecţii majore: 1) legislaţia UE, care prevede

separarea activităţilor de producţie de cele de transport al energiei, astfel încât Gazprom,

producător şi furnizor de gaze, nu poate să deţină simultan, capacităţi de producţie a gazului şi

reţeaua de transport; 2) necesitatea asigurării accesului nediscriminatoriu al unor terţi la

conductă, astfel încât Gazprom să nu aibă dreptul exclusiv de furnizare; 3) necesitatea

modificării structurii tarifelor de transport.

Reprezentanţii Comisiei Europene au precizat faptul că acordurile interguvernamentale

existente nu pot forma baza construcţiei sau operării South Stream, iar dacă statele membre sau

statele implicate nu le renegociază, Comisia are mijloace prin care să le oblige să o facă. iar

South Stream nu poate opera conform acestor acorduri.

Ca măsură de retorsiune la anexarea Crimeei de către Rusia, comisarul UE pentru

energie, Guenther Oettinger, a anunţat îngheţarea negocierilor cu Rusia, privind statutul juridic al

conductei de gaze naturale South Stream.

În schimb, la data de 4 aprilie a.c., Parlamentul Bulgariei a aprobat modificarea legii

energiei pentru a permite schimbarea statutului gazoductului South Stream în cel de

interconector de reţea, fapt care îi dă posibilitatea să scoată de sub incidenţa legislaţiei europene,

cunoscută ca “Al treilea pachet energetic”, tronsonul de conductă (de 14 Km) din apele

teritoriale bulgăreşti. Acesta va obţine un statut juridic de "netraversare a teritoriului european”,

11

eliminând obligativitatea ca Bulgaria să ofere accesul unor terţe părţi la tronsonul South Stream

de pe teritoriul său.

Măsurile de amânare a negocierilor cu Rusia în problema South Stream trădează o

atitudine mai degrabă conciliantă, a UE faţă de Rusia, fiind un indiciu că, în absenţa unor

demersuri hotărâte, dependenţa de gazele naturale ruseşti poate rămâne o realitate

constrângătoare pentru UE, iar construcţia conductei South Stream va putea fi cu greu

stopată.

5.2. Terminalele de GNL ale UE: o conexiune la pieţele globale de gaze naturale În condiţiile în care Japonia îşi închide toate centralele sale nucleare, dinamica deja puternic

ascendentă a cererii de gaze din partea Asiei s-a intensificat, în special pentru gaze naturale lichefiate

(GNL ).Acest fapt a atras atenţia producătorilor de GNL, în special a Qatarului, care şi-a reorientat

atenţia dinspre Europa către piaţa Asiei, cu o creştere rapidă şi mai profitabilă. În aceste condiţii,

factorii cei mai dinamici care vor intra în competiţie directă pe piaţă vor fi Rusia, cu gazul său prin

conducte şi producătorii de GNL, iar Rusia ar putea beneficia de pe urma faptului că , „setea” de GNL

în Asia, va avea ca efect absorbţia unor volume mari de GNL în bazinul Pacificului, limitând oferta

disponibilă pentru Europa.

Comisia Europeană consideră că terminalele de gaze lichefiate se vor dovedi o

importantă forţă „perturbatoare”, care va genera presiuni negative asupra preţurilor de export

ale Rusiei.

Europa dispune deja, de o capacitate excedentară de GNL, compusă din 21 de terminale

de import, cu un volum de 190 mld. m.c./an, şi de încă 7 terminale aflate în construcţie sau în

fază de proiect, însumând o capacitate totală de 225 mld.m.c./an.Problemele majore sunt

subutilizarea acesteia (20% în 2013) şi faptul că cea mai mare parte este amplasată în vestul

Europei şi nu în zonele cele mai deficitare şi vulnerabile faţa de Rusia, cum ar fi Europa centrală

şi de est.

Odată cu “revoluţia” gazelor de şist americane, exportul de gaz natural lichefiat (GNL)

din SUA ar putea schimba regulile jocului, pe pieţele gazelor naturale pe plan mondial.

Deşi SUA (din perspectiva de garant al securităţii geopolitice în Europa) vor încerca să

contribuie la diversificarea surselor de aprovizionare a ţărilor europene, în vederea reducerii

dependenţei de gazul din Rusia, se estimează că impactul exporturilor directe de gaz ale acestora

în Europa va fi relativ limitat, pe termen mediu, putând deveni semnificativ pe termen mai lung.

Conform firmei de consultanţă „Wood Mackenzie”, până în 2020, exportul de GNL al SUA nu

va depăşi 10-15 miliarde metri cubi de gaz, din care, cea mai mare parte va fi destinată Asiei,

unde preţurile obtenabile sunt cu 50% superioare celor de pe piaţa europeană.

O altă problemă va fi aceea a preţului la care vor fi disponibile în Europa gazele din

SUA. Costurile aferente lichefierii şi transportului maritim până în Europa, de circa 5-6 $/milion

BTU se vor adăuga la preţul de bază al gazului american de 5 $/milion BTU, rezultând un preţ

probabil de export CIF, cu puţin sub cel actual de export al Rusiei. SUA vor căuta să dea o

dimensiune geostrategică exporturilor către Europa în vederea urgentării procesului de

liberalizare a exporturilor de gaz.

Dar, costurile de producţie ale gazului rusesc sunt foarte reduse, în raport cu cele ale

gazului de şist, astfel încât Rusia poate fi nevoită să reducă preţul pentru a rămâne competitivă

pe piaţă. Acesta reprezintă în final şi obiectivul creării pieţei unice, respectiv, crearea unui mediu

12

concurenţial puternic, care să conducă la scăderea preţurilor gazului şi la subminarea sistemului

artificial şi monopolist de preţ al Gazprom.

Până în momentul în care volumul exporturilor de GNL ale SUA ar putea căpata

consistenţă, ceea ce nu se va întâmpla mai devreme de 6-8 ani, Statele Unite ar putea juca un

rol mult mai subtil, pentru a ajuta Europa să-şi diversifice sursele de energie şi să-şi reducă

dependenţa de Rusia. Acesta s-ar putea concretiza în:

Acordarea de suport tehnic unor proiecte din Europa Centrală şi de Est, cum ar fi

terminale de import de GNL şi mai ales celor de fracturare hidraulică în vederea

extragerii gazelor de şist;

Participarea la finanţarea proiectelor de diversificare a ofertei pe care statele din Europa

de Est de multe ori nu şi le pot permite;

Exercitarea de presiuni asupra Turciei, pentru a permite tancurilor de GNL să tranziteze

strâmtoarea Bosfor, aspect faţă de care Turcia are reticenţe, atât din cauza preocupărilor

legate de mediu cât şi de teama de a „deranja” Rusia.

Suportul tehnologic şi presiunea asupra Turciei ar fi mai puţin influente decât exporturile

fizice de gaze naturale, dar aceste măsuri ar putea ajuta la slăbirea influenţei Rusiei în Europa de

Est.

O serie de ţări europene, membre sau nu ale UE, care se bazează, masiv, pe energia

importată din Rusia, inclusiv Ucraina, au început deja, să-şi diversifice importurile sau, cel puţin,

să adopte contramăsuri.

Construirea de terminale de GNL pe coasta baltică a Poloniei, Coasta Adriatică a

Croaţiei şi coasta Ucrainei la Marea Neagră reprezintă soluţii de diversificare a ofertei de

gaze a UE. Piaţa de gaze naturale lichefiate transportate cu nave maritime (metaniere) furnizează

un sfert din importurile Europei. Terminalele ar trebui să ofere o alternativă la livrările de gaze

ruseşti, cel mai devreme în 2017 şi vor spori efectul de pârghie în negocierile de preţ cu

Gazprom, precum şi lichiditatea pieţei de gaz. Această opţiune viabilă comportă însă şi o serie de

riscuri economice .

Din perspectiva statelor din Europa centrală şi de est, GNL-ul este o opţiune comparabilă

cu gazul de şist, ca modalitate de diversificare a aprovizionării. Mai multe state membre UE, cu

ieşire la mare(statele baltice şi Polonia) au demarat proiecte de terminale de GNL. Dar, două

dintre terminalele de regazeificare ar trebui să fie în măsură să furnizeze cantităţi relativ

importante de GNL pe piaţă: Swinoujscie, pe coasta Poloniei şi Adria, de pe insula croată Krk.

Cele două terminale vor crea o alternativă reală la importul prin conductă din Rusia: capacitatea

iniţială cumulată (15 miliarde metri cubi/an) ar putea asigura, integral, necesarul de consum al

Poloniei. Datorită conectorilor interstatali de gaz, pe direcţia Nord-Sud, porturile de GNL ar

putea să sporească diversificarea surselor de aprovizionare, să asigure o capacitate mai bună de

negociere cu Gazprom, pentru clienţii săi regionali şi, în cele din urmă, să sporească lichiditatea

(şi concurenţa) pe pieţele spot. Dar având în vedere faptul că finalizarea terminalului croat

planificat pe insula Krk a fost mult timp întârziată, Europa centrală se orientează mai degrabă

către Italia şi Grecia, ca terminale sudice pe coridorul nord-sud.

Tabelul 2. Terminale de regazeificare majore din Europa Centrală şi de Est

Localizare Manager de proiect Capacitate

(mld. mc /an)

Stadiul actual Data finalizării

Swinoujscie, Polskie GNL (de 5 (cu posibilitate de În construcţie 2015

13

(Polonia) stat) extindere la 7,5)

Klaipeda, (Lituania) KlaipedosNafta (de

stat)

2 (cu posibilitate de

extindere la 4)

În construcţie 2015

Adria, (Croaţia) Adria LNG (E.ON,

OMV,Total,Geoplin,

firmele croate

10 (cu posibilitate de

extindere la 15)

Proiect 2017

Ucraina Terminal de GNL 5 cu posibilitate de

extindere la 10

Concept 2016

Sursa: site-urile oficiale ale companiilor

Oportunităţile antrenează însă şi o serie de riscuri:

1)costul porturilor/terminalelor de GNL, dificil de finanţat pentru companiile energetice

din Europa Centrală, în general lipsite de lichidităţi. Swinoujscie, al cărei cost se apropie de 500

de milioane euro, a obţinut finanţare de la Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare,

Banca Europeană de Investiţii, Compania de tranzit poloneză, Gaz-System. Dar, preţul unor

astfel de proiecte gigantice de infrastructură se poate “umfla” pe parcurs, mai ales din cauza

întârzierilor în construcţie. Mai mult decât atât, dacă se intenţionează înlocuirea parţială a

importului de gaz prin conductă, cu GNL, ţările grupului de la Vişegrad şi Ucraina vor trebui să-

şi restructureze companiile de tranzit.

2) predominanţa contractelor pe termen lung, indexate în funcţie de preţurile petrolului,

cu clauze de plată la livrare, (obligaţia de a importa un volum specific, indiferent de cerere).

Contractul negociat de compania de stat “PGNiG” (Polonia) cu “Qatar Gas” acoperă o perioadă

de zece ani, foloseşte sistemul de indexare în funcţie de preţul petrolului şi impune preluarea

cantităţii de gaze naturale (1,4 miliarde metri cubi/an), indiferent de cerere, ceea ce reprezintă un

tip de contract inflexibil, foarte apropiat de cel al Gazprom. Deşi Swinoujscie are 2/3 din

capacitate rezervată pentru gazul tranzacţionat spot (contracte pe termen scurt, cu preţuri de

piaţă), compania “PGNiG” se poate trezi “legată” de un alt furnizor dificil.

3) dominaţia Asiei ca şi cumparător major de GNL pe plan mondial (70% faţă de 21%-

Europa, în 2012) şi preţurile cu ridicata în zonă, cu 50 - 70% mai mari decât în Europa, ceea ce

face ca exportul de GNL în Asia să fie mai profitabil.

4)deşi capacitatea planificată de GNL în porturile baltice este importantă, există riscul ca

cererea să fie insuficientă. În cazul în care cererea va fi prea redusă, investiţia în proiecte de

GNL nu poate fi rentabilă din punct de vedere comercial. Acelaşi lucru este valabil şi pentru

noua infrastructură de distribuţie din Europa de Sud-Est, necesară pentru Adria GNL. Cererea de

gaz în Uniunea Europeană este de aşteptat să crească uşor până în 2035 (în medie cu 0,6%/an),

iar în statele estice ale UE, într-un ritm superior mediei UE. În Europa Centrală, în special, gazul

are însă, prea mulţi concurenţi. Ponderea energiei nucleare în mixul de energie electrică cehă,

maghiară, ucraineană, slovacă este de peste 30%, iar statele de la Vişegrad şi Ucraina au în plan

construirea de noi reactoare, în următorii 20 de ani.

5.3. Modalităţi de erodare a sistemului Gazprom de stabilire a preţurilor de export al

gazului natural în Europa. Tendinţe de transformare a pieţelor europene de gaze

Modelul comercial al Gazprom este tot mai depăşit, din perspectiva reglementărilor pieţei unice

a energiei din UE şi a forţelor induse de piaţă. Contractele de import-export al gazului pe termen lung

devin din ce în ce mai deconectate de modelul actual de tranzacţionare a gazului în Europa.

14

Evoluţiile regionale recente indică, pentru prima dată, posibilitatea formării unor pieţe

regionale lichide de energie în Europa Centrală şi de Est, sub influenţa următorilor factori:

a) Interconectivitatea crescândă a reţelelor de transport, care favorizează noi tipare de tran-

zacţionare, necondiţionate de dispunerea geografică Est-Vest a marilor gazoducte din epoca so-

vietică. (România este, în prezent, interconectată cu Ungaria şi urmează să finalizeze, în 2014,

interconectările cu Bulgaria şi Moldova);

b) Politicile concurenţiale şi liberalizarea pieţelor de energie promovate de Comisia Europeană,

care tind să afecteze considerabil practicile monopoliste din industria energetică europeană;

c)”Revoluţia” gazului de şist din America de Nord care a disponibilizat pentru pieţele europene

cantităţi mari de gaz natural lichefiat (GNL) din Qatar, gaz care avea, iniţial, ca destinaţie SUA,

sporind oferta şi exercitând o presiune negativă asupra preţurilor.

Legislaţia UE a “dezmembrat” monopolurile naţionale de gaze, prin separarea

activităţilor de producţie, comercializare şi de tranzit şi a deschis piaţa pentru noii veniţi, prin

accesul terţilor la conducte. Începând din 2009, ca urmare a boom-ului gazelor de şist americane,

o parte din GNL-ul importat până atunci de SUA, a fost redirecţionat către Europa, unde a sporit

oferta, de o manieră semnificativă, determinând scăderea preţului GNL-ului tranzacţionat pe

pieţele spot europene, la un nivel mai redus decât cel indexat în funcţie de ţiţei, din contractele

pe termen lung cu Rusia.

Uniunea Europeană se orientează, tot mai mult, spre sistemul de tranzacţionare a

gazului pe pieţele spot: Zeebrugge în Belgia şi Netconnect (NCG) şi Gaspool în Germania.

Modelul este preluat din SUA- centrul Henry Hub, din Louisiana. Dar, comparativ cu SUA,

pieţele spot de gaze naturale din Europa (puncte de tranzacţionare la nivel naţional) sunt, în

general, mult mai reduse ca dimensiune şi mai puţin lichide. În plus, gazele comercializate pe

termen scurt, spot, sunt, efectiv, furnizate de aceleaşi companii ca şi gazul tranzacţionat pe

termen lung. Iar pieţele spot sunt chiar mai puţin dezvoltate în Europa Centrală. Cel mai

apropiat punct de comercializare, European Hub Central Trading, din Baumgarten, Austria,

serveşte mai ales pentru tranzitul de gaze. O astfel de piaţă poate fi uşor de manipulat, în special

atunci când numărul de furnizori este limitat.

Cu toate aceste presiuni din partea pieţei libere, Gazprom, cel mai mare furnizor de gaze

al Europei, a refuzat să renunţe la vechiul model de tranzacţionare şi să abandoneze practicile

monopoliste, deşi, clienţii săi cheie europeni l-au forţat să acorde unele concesii. Începând din

2009, Gazprom a fost de acord să includă clauza de stabilire a preţurilor în funcţie de piaţa spot

în contractele de export-import şi a oferit reduceri de preţ de până la 15% (inclusiv Poloniei), din

2012. Cu toate acestea, cota-parte din gazul rusesc, oferit la preţuri indexate în funcţie de cele de

pe piaţa spot nu depăşeşte 8-9%. Problema este mai acută pentru ţările central şi est-europene,

unde infrastructura este orientată Est-Vest şi permite puţină diversificare. Capacitatea de

negociere a ţărilor menţionate fiind limitată, preţurile rămân mai ridicate decât cele oferite în

Europa de Vest. Preţurile pe care statele flancului estic al UE le plătesc pentru gazul rusesc sunt

în medie cu 15% mai mari decât cele plătite de statele vest-europene.

Comisia Europeană a lansat o investigaţie antitrust, pe scară largă, împotriva Gazprom, în

septembrie 2012, pe baza suspiciunii de abuz de poziţie dominantă (articolul 102 din Tratatul

privind funcţionarea Uniunii Europene) pe pieţele de gaze în amonte, din Europa Centrală şi de

Est. Comisia suspectează Gazprom de trei practici care încalcă concurenţa şi atentează la

securitatea aprovizionării: impunerea de clauze de destinaţie, care interzic revânzarea gazelor

naturale în Europa; împiedicarea diversificării aprovizionării prin blocarea construcţiei unor noi

15

conducte şi terminale de GNL, precum şi a accesului terţilor la infrastructura de transport

deţinută parţial de către Gazprom; impunerea de preţuri neloiale pentru clienţii săi, prin corelarea

preţului gazului cu preţul petrolului.

Deşi demersul în justiţie iniţiat de CE, poate dura până la patru ani, odată terminat, este

posibil ca acesta să transforme întreaga piaţă europeană a gazelor naturale şi să determine

modificarea strategiei Gazprom spre un model orientat spre piaţă.

5.4. Gazele de şist din Europa Centrală şi de Est -o ameninţare geostrategică pentru

Rusia Rusia consideră gazele de şist din Europa Centrală şi de Est drept o ameninţare geostrategică

mai importantă la adresa sa, decât exporturile de gaze naturale ale SUA. Rabaturile acordate de Rusia la

preţurile de export ale gazelor naturale în regiune au drept scop să descurajeze companiile energetice şi

investitorii străini de la finanţarea unor proiecte care ar concura cu livrările ruseşti. Simpla existenţă a

acestor proiecte constituie un instrument politic de presiune pentru Europa Centrală şi de Est.

Preşedintele companiei ENI, Paolo Sarconi declara, de curând, că dacă Europa nu va

începe să foreze mai agresiv propriile gaze de şist,va fi nevoită să se raporteze în continuare la

gazul din Rusia.

Statele din vecinătatea Rusiei sunt mai favorabile extracţiei gazelor de şist decât ţările din

Europa de Vest. Ucraina se situează pe locul trei în Europa, sub aspectul rezervelor de gaze de

şist recuperabile punct de vedere tehnic, cu un volum estimat la 3600 miliarde metri cubi.

Comparativ, România ar dispune de 1400 miliarde metri cubi.

Ucraina a întreprins acţiuni în scopul exploatării acestor resurse. În ianuarie 2013 a fost

semnat un acord cu Royal Dutch Shell pentru dezvoltarea unui „bloc” de gaze de şist în bazinul

Nipru - Doneţk în estul Ucrainei. În noiembrie acelaşi an, s-a semnat un acord cu Chevron pentru

dezvoltarea unui bloc de gaze de şist în bazinul carpatic din vestul Ucrainei. Se estimează că

fiecare din aceste proiecte va produce, în final, 5-10 miliarde metri cubi de gaze naturale,

înlocuind o mare parte a importurilor din Rusia. În plus, ExxonMobil conduce un consorţiu care

intenţionează să dezvolte un câmp gazeifer (Skifska) în vestul Mării Negre, care ar putea asigura

încă 5-10 miliarde de metri cubi de gaze naturale. Pe termen scurt, o investiţie relativ redusă, de

aproximativ 20 milioane dolari, ar putea asigura inversarea fluxului de gaze naturale printr-o

conductă prin Slovacia, care ar permite Uniunii Europene să furnizeze unele cantităţi de gaze

naturale către Ucraina şi ar face mai dificile tentativele Rusiei de izolare a ţării de restul

Europei.

Explorarea gazelor de şist este un domeniu în care Statele Unite ar putea ajuta Ucraina şi

alte ţări est-europene care dispun de resurse mari de gaze de şist, precum Polonia şi România.

Acest lucru nu ar presupune, în mod necesar, companii străine care să investească direct, ci şi un

eventual sprijin acordat acestor ţări în elaborarea unor reglementări şi scheme fiscale menite să

încurajeze investiţiile în acest sector. SUA s-au implicat în procesul de reglementare şi

optimizare a schemelor fiscale din Marea Britanie, pentru a încuraja dezvoltarea resurselor de

gaze de şist din această ţară. Totuşi, în ciuda recentelor oferte de investiţii în Europa de Est,

rămâne de văzut dacă, în prezent, companiile energetice sunt pregătite pentru a concura cu Rusia.

Mai mult decât atât, structura geologică a formaţiunilor de şisturi din Europa de Est este mult

mai complexă decât în Statele Unite, iar costurile de producţie ar putea fi prohibitiv

16

6. Opţiuni de asigurare a securităţii ofertei de gaze a României

Deşi rămasă fără un proiect internaţional de anvergură (Nabucco, n.a), România dispune

de o serie de modalităţi compensatorii, de a-şi spori securitatea energetică, în special în ceea ce

priveşte aprovizionarea cu gaze naturale. Câteva argumente în acest sens ar fi următoarele:

În primul rând, România se situează printre statele membre UE cu cel mai redus grad de

dependenţă energetică externă: 20-22% şi, respectiv, 18%, în 2013, ocupând astfel, în termeni

relativi, locul al treilea într-un clasament al independenţei energetice în Uniunea Europeană.

În al doilea rând, în raport cu alte state membre UE, România dispune de un mix

diversificat de surse de energie primară. În 2012, producţia proprie de energie primară a

României era compusă din: 6,3 mil.tep (tone echivalent petrol) combustibili solizi, 4,1 mil. tep

ţiţei, 8,7 mil.tep, gaze naturale, 3 mil.tep energie nucleară şi 5,2 mil.tep surse regenerabile.

În al treilea rând, România beneficiază de perspectiva suplimentării considerabile a

surselor interne de hidrocarburi (preponderent de gaze) ca urmare a unor noi descoperiri, dar şi a

celor externe, care îi pot asigura majorarea considerabilă a bazei de resurse energetice. Anul

2020 ar putea confirma materializarea mai multor obiective strategice de valorificare a unor

surse noi de energie, iar anul 2014 va fi important pentru adoptarea unei serii de măsuri de

ordin economic, fiscal, strategic, care să pună bazele unei valorificări judicioase a acestor

resurse.

Principalele direcţii strategice de dezvoltare a unor noi surse de gaze, pentru

România sunt: creşterea productivităţii zăcămintelor convenţionale mature; exploatarea noilor

descoperiri de gaze din platoul continental al Mării Negre; dezvoltarea zăcămintelor de gaze de

şist.

Zăcămintele certe de hidrocarburi ale României sunt fragmentate, au un grad avansat de

epuizare (87%), iar productivitatea per sondă este printre cele mai reduse din Europa. Pentru

stoparea declinului producţiei sunt necesare investiţii importante în vederea aplicării unor

tehnologii de creştere a factorului de recuperare din zăcământ.

În 2012, au fost anunţate importante descoperiri de gaze naturale, de circa 40-80

mld.mc, în platoul continental al Mării Negre, fapt care, alături de valorificarea resurselor de

gaze de şist, reprezintă o direcţie strategică foarte promiţătoare, mai ales în situaţia în care

explorări ulterioare ar conduce la noi descoperiri.Sunt necesare însă investiţii in conductele de

transport şi distribuţie.

Potrivit unor estimări geologice din 2013, ale US Energy Information Agency România

ar deţine resurse recuperabile, de gaze de şist, de 1.610 miliarde m.c., care ar putea asigura

independenţa energetică pe termen mediu a ţării, în cazul în care, estimările vor fi confirmate,

chiar şi parţial, oferind şi oportunitatea de a exporta gaze naturale.

România trebuie să stimuleaze producţia internă şi să creeze lichiditate pe piaţa

internă, atât prin acorduri care să-i garanteze dreptul de a beneficia de gazul produs local,

cât şi prin importuri de gaz din surse externe. România nu trebuie să devină o piaţă izolată,

chiar dacă ar ajunge în situaţia (teoretică) de a-şi acoperi,temporar, necesarul de consum din

surse proprii. România va trebui să se implice activ în proiecte care să-i asigure diversificarea

surselor de aprovizionare, într-o perspectivă durabilă.

Ca urmare a eliminării clauzelor de destinaţie şi a interconectării cu Ungaria, România

va putea importa gaz rusesc de la Vest la Est, prin inversarea fluxului de transport, de la hub-ul

Central European de Gaz de la Baumgarten (Austria), deşi în etapa actuală, o asemenea variantă

17

nu este avantajoasă pentru România. (Din 2012, Ucraina importă gaz rusesc din Germania, livrat

de RWE prin Polonia şi Ungaria, ca urmare a inversării fluxului către Ucraina, printr-una dintre

marile sale conducte de tranzit).

România trebuie să aibă în vedere şi perspectiva unor importuri de gaze naturale din

zona Caspică, întrucât, Coridorul Sudic de Gaz (CSG) va putea alimenta şi pieţele Bulgariei şi

României, prin intermediul interconectorilor Grecia-Bulgaria şi Bulgaria-România. Dar dez-

voltarea completă a zăcământului Shah Deniz (Azerbaijan) va fi realizată de abia în 2019-2020 –

dacă nu apar noi întârzieri.

Tot pe Coridorul Sudic, Comisia Europeană avansează posibilitatea, incertă, a unei

conducte submarine, care să traverseze Marea Neagră din Georgia până în România, proiect

cunoscut sub numele de White Stream. Proiectul ar urma să cuprindă conducte onshore şi

offshore cu lungime totală de 1.250 km (1.115 offshore şi 135 onshore) si cu o capacitate de

transport de 46 milioane de metri cubi/zi. Dar şi acest proiect concurează cu altele, menite a

asigura accesul la resursele din Azerbaidjan şi Turkmenistan.

Alte proiecte vizând România, ca o compensare la “pierderea” Nabucco, sunt incluse în

traseul estic al gazelor, Gas East. Unul dintre aceste proiecte, care ar putea include România, este

clusterul de transmisie şi tranzit pentru implementarea fluxului invers de gaze, din Romania în

exterior. Aceste proiecte vizează dezvoltarea capacităţii României de a exporta gaze naturale.

Proiectul prevede amplificarea puterii compresorului de la staţia Siliştea şi construcţia unei

conducte de conexiune cu o capacitate de 14 milioane metri cubi/ zi, cu posibilitatea de transport

în dublu sens, România-Bulgaria.

Tot pe traseul “Gas East” se află şi proiectul vizând dublarea capacităţii de depozitare a

Depomureş, precum şi proiectul AGRI - interconectorul Azerbaidjan-Georgia-România.

Dacă se va realiza, acesta va cuprinde, pe teritoriul României terminalul de gaz lichefiat de la

Constanţa şi conducta Constanta-Arad-Csanadpalota (Ungaria).

O regiune producătoare situată mai aproape de pieţele europene decât Bazinul Caspic se

profilează a fi Bazinul Levantin, în estul Mării Mediterane, aferent Israelului şi Ciprului. Printre

destinaţiile europene posibile se numără şi două puncte de intrare relevante pentru România:

terminalul de regazificare de la Revithoussa (Grecia) şi terminalul de GNL care urmează a fi

construit la Omisalj (Croaţia), între 2014 şi 2017.

Teoretic, opţiunea greacă poate fi implementată mai rapid, astfel că, în 2018, România

ar putea importa gaz levantin prin Grecia şi Bulgaria. De altfel, la Forumul Energiei 2014 de la

Atena, Grecia a opinat că un coridor energetic de Sud - Nord ar putea fi un obiectiv fezabil,

având scopul de a conecta Grecia la Europa Centrală şi de Est printr-o serie de interconectori

pentru a facilita un flux de gaz alternativ.

În ceea ce priveşte opţiunea croată, există două probleme: pe de o parte, pot surveni

întârzieri în construcţia terminalului de regazificare; pe de altă parte, întregul concept de intrare

în Croaţia şi de transport al gazului către Europa de Est prin Ungaria, depinde de soluţionarea

actualei dispute comerciale dintre compania croată INA şi grupul maghiar MOL. Compania

MOL deţine 49,1% din acţiunile INA şi doreşte să preia controlul operaţional deplin asupra

INA, fapt care întâmpină opoziţia guvernului croat, care deţine 44% din acţiuni. Interesele

Ungariei vor influenţa, în mod decisiv, momentul deschiderii unui coridor energetic între mările

Adriatică şi Caspică.

Un alt terminal de GNL care poate avea relevanţă pentru Europa Răsăriteană, este cel de

la Swinoujscie (Polonia), care urmează sa fie terminat în 2014/2015. După 2022, când se

18

preconizează o dublare de capacitate, Swinoujscie poate contribui la alimentarea coridorului care

va lega Nordul de Sudul Europei, prin care se va realiza conectarae reţelelor de transport ale

Poloniei, Slovaciei şi Ungariei. Astfel, în următorul deceniu, bazinele pontic, baltic şi

adriatic vor putea fi conectate prin coridoare energetice.

7. Concluzii. Pot fi înlocuite gazele ruseşti?

Deşi majorarea livrărilor de gaze naturale către Europa, din regiunea Mării Caspice şi

Asia Centrală a constituit scopul mai multor administraţii ale SUA şi UE, în vederea reducerii

dependenţei UE de gazul rusesc, la un simplu calcul aritmetic rezultă că aportul însumat de gaz

prin conductele proiectate din Coridorul Sudic, cele din Mediterana, nordul Africii, sau

terminalele de GNL, nu va putea atinge, în următorii câţiva ani, un volum care să

contrabalanseze exporturile Rusiei (de 130 mld.m.c/an, în 2013) . Prin urmare, soluţia pentru UE

nu rezidă doar în diversificarea surselor de aprovizionare cu gaz, ci în revizuirea întregii strategii

energetice.

Ministrul german de externe a avertizat că, pe termen scurt şi chiar mediu, nu există o

alternativă viabilă economic şi ecologic, la gazul rusesc, dar pe termen lung, se conturează

destule alternative, cu condiţia ca UE să acţioneze inteligent şi ca un tot unitar şi nu în funcţie de

interese specifice.

Unii analişti consideră că nu Coridorul sudic va fi furnizorul alternativ numărul 1 la

Rusia, ci gazul de şist din SUA şi Canada, şi stimularea comerţului global cu GNL, care vor crea

mai multă lichiditate pe piaţă, vor exercita presiune asupra preţurilor şi vor ameliora poziţia de

negociere a UE cu Rusia.

Un rol foarte important ar putea avea proiectul propus de Polonia, privind realizarea

unei uniuni energetice,în baza căreia ţările UE ar trebui să se pună de acord asupra unei politici

comune privind importul de resurse energetice. Guvernul polonez propune creşterea cheltuielilor

pentru crearea unui sistem intern al UE de schimb de resurse, investiţii suplimentare în

explorarea gazelor de şist, importul gazelor lichefiate din SUA şi reabilitatea industriei

cărbunelui, cu aplicarea unor tehnologii care să reducă impactul negativ asupra mediului.

Realizarea interconexiunilor de gaz va constitui una din soluţiile cele mai eficiente, pe

termen mediu şi lung, de asigurare a accesului la noi surse de aprovizionare cu gaze. Comisia

Europeană ar urma să propună, până în luna iunie, obiective specifice în materie de

interconectare, care trebuie îndeplinite până în 2030, cu precădere a interconexiunilor cu părţile

mai îndepărtate şi/sau mai puţin conectate ale pieţei unice (de ex. Peninsula Iberică) inclusiv prin

îmbunătăţirea şi crearea unor fluxuri inversate, precum şi a integrării statelor membre în reţelele

continentale europene. Polonia a sugerat, de asemenea, că UE ar trebui să furnizeze până la 75%

din fondurile necesare construirii unei reţele eficiente de transport al gazelor naturale, sub

umbrela solidarităţii europene. Infrastructura ar urma să cuprindă conducte şi interconectarea

statelor membre ale UE.

O sursă de energie potenţial mai ieftină ar fi energia nucleară. Pentru aceasta, ţări

precum Germania ar trebui să-şi învingă aversiunea faţă de energia nucleară, care în pofida

riscurilor, prezintă avantajul de a nu produce emisii de carbon şi de a reduce dependenţa UE de

Rusia. Polonia şi Ungaria se implică deja în proiecte nucleare importante, iar în România, cu

certitudine, Cernavoda va trebui terminată, deoarece sunt prea multe investiţii realizate deja,

care, în 25 de ani se vor degrada.

19

În orice caz, viziunea UE asupra securităţii energetice la orizontul anului 2030, este mai

ancorată în realitate. Aceasta are în vedere, pe lângă elementele sus-menţionate:

• continuarea dezvoltării surselor regenerabile de energie, cu ajustarea progresivă a

mecanismelor de sprijin al acestora, în sensul evoluţiei către un sistem mai eficient din punctul

de vedere al costurilor;

• investiţii susţinute în eficienţa energetică şi gestionarea cererii, de-a lungul întregului lanţ

valoric, precum şi în etapa de cercetare şi dezvoltare;

• promovarea resurselor interne şi a concurenţei pe pieţele de aprovizionare cu gaz şi

soluţionarea problemei corelării contractuale a preţurilor gazului şi petrolului.

O ipoteză teoretică, considerată mai degrabă un exerciţiu ştiintific, cu aplicabilitate

practică dificil de realizat, lansată de Institutul de cercetare “Breugel“ din Belgia, consideră că

UE ar putea înlocui, în decurs de un an, importul de gazele naturale din Rusia. “Va fi o

provocare considerabilă, dar nu imposibilă”. Analiza propune: majorarea achiziţiilor de gaze din

Norvegia şi alte surse, importuri sporite de gaze naturale lichefiate, substituirea consumului de

gaze cu alte tipuri de combustibili (inclusiv ţiţei) şi, creşterea eficienţei energetice.

În contrast cu acest punct de vedere, calificat de unii specialişti drept „fantezia de

independenţă energetică a UE”, alţi specialişti occidentali consideră că gazul de şist din SUA şi

Canada, şi stimularea comerţului global cu GNL, vor crea mai multă lichiditate pe piaţă, vor

exercita presiune asupra preţurilor şi vor ameliora poziţia de negociere a UE cu Rusia.În plus,

riscul unei dezangajări a UE din Rusia, imposibilă din punct de vedere economic şi improbabilă

din punct de vedere geostartegic, poate determina orientarea acesteia către noi pieţe din Asia de

Est şi privarea UE de o sursă importantă şi stabilă de gaze naturale.

ANEXA. Ponderea importurilor din Rusia, în consumul de gaze al statelor europene

membre şi non-membre UE, în 2012

Ţara Pondere în consumul de gaze

State membre ale UE

Estonia 100%

Finlanda 100%

Letonia 100%

Lituania 100%

Slovacia 98%

Bulgaria 92%

Cehia 77%

Grecia 76%

Ungaria 60%

Slovenia 52%

Austria 49%

Polonia 48%

Germania 36%

State non-UE

Macedonia 100%

Belarus 98%

Serbia, Muntenegru 87%

Ucraina 66%

Turcia 64%

Croaţia 37%

Sursa: BP Statistical Review of World Energy iunie 2013

20

Bibliografie: 1.Kaplan,Robert (2014), Geopolitics of energy, Stratfor Global Intelligence, 2 aprilie 2014;

2.Consiliul European, 2014, Concluzii privind energia şi schimbările climatice, Bruxelles, 20-21 martie 2014;

3.Comisia Europeană (2013), Acordurile interguvernamentale cu Rusia pentru conducta South Stream nu respectă legislaţia UE,

4 decembrie;

4. Lopatka, J. (2014), Central Europeans want U.S. gas to cut dependence on Russia. Reuters Edition US, Editing by Mark

Trevelyan, Mar 8;

5.Mediafax/Moscova (2014). Criza din Ucraina, cu o posibilã secesiune a Peninsulei Crimeea, pune în pericol proiectele

petrolifere, 11 martie;

6.Oxford Analytica (2014), The EU Stalls Natural Gas Deals with Russia, March 11;

7.Pirani, S, Henderson, J., Honoré, A., Rogers, H. & Yafimava, K. (2014). What the Ukraine crisis means for gas markets, The

Oxford Institute for Energy Studies, March, pp. 20-21;

8.Stratfor Global Intelligence (2014), U.S. Natural Gas Will Not Curb Russian Influence, Geopolitical Diary,March 7;

9.Stratfor Global Intelligence (2014), How Iran could benefit from the US-Russian standoff, Geopolitical Diary, 4 martie;

10.Tagliapietra, Simone, The Future of Iran's Gas Market after the (potential) Nuclear Deal, Review of Environment, Energy

and Economics - Re3, 20 martie 2014;

11.Walker, P., Marthy, T. (2014). Ukraine crisis: Putin spokesman downplays talk of new cold war, The Guardian, 7 martie;

12.Washington Post (2014). Europe needs an alternative to Russian natural gas, Editorial Board, The Post’s View, 6 martie;

13.CEPI, Central European Policy Institute, 2013, Central Europe’s energy security after Nabucco, 6 nov. 2013;

14. Center for Energy Studies, 2013, The Geopolitics of Natural Gas in the Republic of Iraq, Rice University’s Baker Institute,

Belfer Center, November 2013;

15.Athens Energy Forum 2014, Greece, A changing European Gas Market is discussed in Greece:Opening up the Southern

Corridor, 20 martie 2014;

16. Stratfor Global Intelligence (2014), A potential Turkey-Israel pipeline project, 2 aprilie 2014

17. DiPaola, Anthony, Tuttle Robert Iran’s LNG Dreams Vanish as U.S. Shale Gas Looms , Bloomberg News, 14 iulie, 2013

18.Oliver,Christian, Cienski, Jan, 2014, Energy security: The price of diversity, Financial Times, 24 februarie 2014

19. Mearns, Euan, 2014, The Fantasy of European Gas Independence, Energy Matters, 31 martie 2014

20. Zachmann, Georg, 2014, Can Europe survive without Russian gas? , Breugel Institute, 21st March 2014