România - UE: joc periculos · 2020-03-11 · ([email protected]) Distribuție:...

12 - 18 APRILIE 2019|NR. 42|Preț: 12,5 lei

În regiunea noastră Brexitul e deja vizibil

Radiografia corupției. Versiunea de primăvară

Problema cu Augustin Lazăr

România - UE: joc periculos

Include materiale din The Economist

2 12 APRILIE 2019

Nume și prenume........................................................................................................................................................................................................................Strada.........................................................................nr....................Bl........................., Sc...................., Et................, Ap..........................Localitatea.........................................................................................Județ / Sector....................................................................................Cod poștal.................................... Telefon.......................................E-mail.................................................................................................Am achitat suma de......................................lei cu ordin de plată nr....................................................... din data..................................către SC ZARIX MEDIA GROUP SRL, cod fiscal 39138336, în contul BG74PIRB80651606390471,deschis la Piraeus Bank SofiaAbonament luna...............................................................................Zarix Media Group SRL, publisher Reporter Global, prelucrează datele cu caracter personal furnizate de dumneavoastră exclusiv în scopul abonării la publicație și a distribuirii acesteia. Datele vor fi puse la dispoziția CN Poșta Română, a operatorilor din curierat sau a distributorilor numai în scopul distribuției acesteia.În baza Legii nr. 677/2001, beneficiați de dreptul de acces, de intervenție asupra datelor, dreptul de a nu fi supus unei decizii individuale. Aveți dreptul să vă opuneți prelucrării datelor personale care vă privesc și să solicitați ștergerea datelor. Pentru exercitarea acestor drepturi, vă puteți adresa cu o cerere scrisă, datată și semnată la Zarix Media Group SRL. De asemenea vă este recunoscut dreptul de a vă adresa justiției.

Prin prezenta sunt de acord ca Zarix Media Group SRL să prelucreze datele mele cu caracter personal și să le dezvăluie terților conform Legii nr. 677/2001. Îmi rezerv dreptul să mă opun acestei prelucrări și să solicit ștergerea datelor adresându-mă societății Zarix Media Group SRL printr-o cerere scrisă.

Semnătura abonatului.................................................................

Ediție nouă, în fiecare vineri

www.reporterglobal.ro

[email protected].: 0722.341.546

REPORT local. View GLOBAL.3 luni Abonament

AbonamentAbonament

6 luni12 luni

140 lei 14%270 lei 17%510 lei 21%

www.reporterglobal.ro

facebook.com/reporterglobal

linkedin.com/reporter-global

twitter.com/reporter_global

Adresa: Șos. București Nord nr. 10, Clădirea O21, etaj 5, Voluntari, jud. Ilfov, 077190Tel.: 0311 300 704Email: [email protected]

INCLUDE CONȚINUT EXCLUSIVDin The Economist, (c) 2018 The Economist Newspaper Ltd., All rights reserved. Toate drepturile rezervate. Preluarea materialelor din revista Reporter Global se face exclusiv cu acordul editorului. Opiniile exprimate aparțin autorilor.

ISSN 2601-7717

Publisher: Olya Marquez de Cardenas [email protected]

Săptămânal | Nr. 42 |12 - 18 aprilie 2019Foto copertă: Bogdan Cristel

A fi sau a nu fi o uniune economică și monetară

L’autre idée de l’Europe

Referendum cu teme aproape făcute

În regiunea noastră Brexitul e deja vizibil

Cealaltă criză a imigrației din Europa

Reparând băncile zombie ale Europei

Un record, exporturile, și multe alte îngrijorări

Oferta PSD pentru Europa

Radiografia corupției. Versiunea de primăvarăTheresa May

face un pas în direcția bună pentru Brexit

Piața imobiliară stă pe nisipuri mișcătoare

Planurile Chinei pentru viitoarea mașină electrică, autonomă și folosită în comun

O ordonanță pentru neliniștea economiei

Promisiunile și pericolele biologiei sintetice

Cum unge roțile industriei pariul pe prețurile petrolului

A fi sau a nu fi o uniune economică și monetară

Este România pregătită pentru tehnologia 5G?

Fintech, de la telegraf la card virtual


Ce se mai întâmplă cu gazele din Marea Neagră?

Atenție mare! Urmează reabilitarea lui Ceaușescu?

ANAF la drumul mare: împrumut de stat fără titluri, cu dobândă zero

România, geantă latină

Referendum cu teme aproape făcute

Organizarea Parlamentului European

Despre sloganuri, numai de bine…

Talentul, libertăţile şi curiozităţile lui Dumitru Gorzo

Apartenența la o uniune economică și monetară impulsionează dezvoltarea

În contextul său original, declarația avea în vedere aspecte economice

După o perioadă bună în care ne întrebam dacă mai există un președinte, iată-l pe Klaus Iohannis

20

24

22

44

45

46

26

48

28

51

32

34

36

52

55

43

56

41

42

66

60

59

62

64

EXTERNE

POLITIC

EXIT

ECONOMIC

OPINII

OPINII

38

36

60

Redactor-șef: Lidia Moise ([email protected])

Redactor-șef adjunct: Constantin Rudnițchi ([email protected])

Redacția: Lidia Truică ([email protected]), Roxana Dascălu ([email protected]), Ovidiu Nahoi ([email protected]), Roxana Zamfirescu ([email protected]), Matei Epure ([email protected]), Gabriel Nițulescu ([email protected]), Marc Faur ([email protected])

Contributori: Iulian Fota, Adrian Codîrlașu, Ion Bogdan Lefter, Julian Popov, Anca DraguIlustrație: Bogdan CristelDTP: Gina TudorOnline: Adrian Chifu ([email protected])

Distribuție: Alexandru Filcu ([email protected])

Abonamente:MANPRES ([email protected])

4 12 APRILIE 2019

Un incendiu de vegetație a făcut

ravagii, săptămâna trecută, în Coreea

de Sud. O persoană a murit, 11 au fost

rănite și sute de locuințe și mașini

au fost incendiate. Flacările au izbucnit de la un scurt circuit

întâmplat într-o zonă împădurită

din nord-estul țării, unde au avut loc,

anul trecut, Jocurile Olimpice de iarnă.

Incendiul s-a extins în cel mai apropiat

oraș, peste 4.000 de oameni fiind

evacuați și peste 150 de locuințe au fost

arse. Autoritățile au decretat stare de

urgență națională și au mobilizat mii de militari să lupte cu flăcările și să ajute sinistrații. Aceasta

este prima oară din 2007 când Seulul declară starea de

catastrofă naturală. Atunci era vorba despre o maree neagră cauzată

de un petrolier în Marea Galbenă.

Foto

: Get

ty Im

ages

/ G

uliv

er

www.reporterglobal.ro 5

6 12 APRILIE 20197 ZILE

Mircea Coșea, noul președinte al Consiliului de Supraveghere al TranselectricaConsiliul de Supraveghere al Transelectrica l-a ales, luni, pe Mircea Coşea în funcţia de preşedinte al Consiliului şi l-a numit în calitate de membru provizoriu pe Florin - Radu Ciocănelea, potrivit unui raport al companiei transmis Bursei de Valori Bucureşti (BVB). „Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice „Transelectrica SA informează acţionarii şi investitorii că, în conformitate cu atribuţiile sale legale şi statutare, Consiliul de Supraveghere a decis în şedinţa din data de 8 aprilie 2019, prin deciziile nr. 13/2019 şi nr. 14/2019, următoarele: alegerea în funcţia de preşedinte al Consiliului de Supraveghere a domnului Mircea Gheorghe Dumitru Coşea; numirea în calitate de membru provizoriu al Consiliului de Supraveghere a domnului Florin - Radu Ciocănelea“, se spune în document. Mandatul noului membru provizoriu, Florin - Radu Ciocănelea, va expira pe 29 mai 2019.

Piața de fuziuni și achiziții a scăzutPiaţa de fuziuni şi achiziţii din România a consemnat o scădere considerabilă în primul trimestru al acestui an, comparativ cu aceeaşi perioadă din 2018, în condiţiile în care valoarea totală a pieţei s-a încadrat între 200 şi 300 de milioane de euro, suma incluzând şi tranzacţiile care nu au avut o valoare comunicată, potrivit estimărilor Deloitte. Pe baza surselor publice, tranzacţiile a căror valoare a fost comunicată au totalizat 120 de milioane de euro. Numărul de tranzacţii monitorizate în primul trimestru a fost de 15, din care numai două au avut valoarea anunţată oficial, potrivit Deloitte. În context, reprezentanţii companiei au arătat că tendinţa manifestată în ultimii ani de a nu face publică valoarea tranzacţiilor s-a accentuat în acest început de an, având în vedere că, în perioada similară din 2018, au fost

contabilizate în total 20 de tranzacţii, dintre care şapte au avut valoare anunţată.

Salariul mediu net, mai mic în februarieCâştigul salarial mediu nominal net a scăzut la 2.933 lei în luna februarie a acestui an, mai puţin cu 3 lei (-0,1%) faţă de luna precedentă, în condiţiile în care câştigul salarial mediu nominal brut a fost de 4.819 lei, cu 0,4% mai mic decât în luna ianuarie 2019, potrivit datelor Institutului Naţional de Statistică publicate luni. Valorile cele mai mari ale câştigului salarial mediu nominal net s-au înregistrat în activităţi de servicii în tehnologia informaţiei, inclusiv activităţi de servicii informatice (6.683 lei), iar cele mai mici, în fabricarea articolelor de îmbrăcăminte (1.728 lei). Comparativ cu luna februarie a anului precedent, câştigul salarial mediu nominal net a crescut cu 17,9%. Indicele câştigului salarial real faţă de aceeaşi perioadă a anului precedent a fost de 113,6%. Indicele câştigului salarial real a fost de 99,1% pentru luna februarie 2019 fata de luna precedentă. Faţă de luna octombrie 1990, indicele câştigului salarial real a fost de 205,1%, cu 1,8 puncte procentuale mai mic faţă de cel înregistrat în luna ianuarie 2019.

Piața berii a crescut cu 3%

Piaţa berii din România a crescut cu 3% în 2018, comparativ cu anul precedent, ajungând la un volum de 16,6 milioane

de hectolitri, iar segmentul berilor fără alcool a înregistrat un salt de 30%, conform datelor prezentate, marţi, într-o conferinţă de presă, de către reprezentanţii Asociaţiei Berarii României. Pe parcursul anului anterior, consumul de bere pe cap de locuitor s-a situat la 85 de litri, în timp ce, în funcţie de tipul de ambalaj preferat, consumatorii au ales cu preponderenţă berea la PET (45,57% din total), urmat de ambalajul de sticlă – cu 28,45% din total, doza de aluminiu (20,58%) şi butoi (3,41%). Asociaţia arată că sticla şi-a continuat trendul ascendent şi în 2018, ponderea sa crescând în total cu 3,65 puncte procentuale, în ultimii patru ani. Totodată, berea ambalată la doză a crescut, anul trecut, cu 2,38 puncte procentuale, în timp ce ambalajul PET a consemnat o scădere de 3,37 puncte procentuale, iar pe ultimii patru ani, diminuarea a atins 5,83 puncte procentuale.

Capitalizarea companiilor listate s-a majoratCapitalizarea companiilor listate pe piaţa reglementată a Bursei de Valori Bucureşti (BVB) s-a majorat cu 3,6% în această săptămână, totalizând 164,68 miliarde de lei, fiind aproape de valoarea consemnată la începutul lunii decembrie a anului trecut (165 de miliarde de lei), înainte de anunţarea măsurilor fiscal-bugetare privind taxarea activelor bancare şi plafonarea preţului gazelor. Pe de altă parte, valoarea totală a tranzacţiilor cu acţiuni a scăzut în săptămâna 1–5 aprilie 2019 cu aproape 23%, de la 160,77 milioane de lei la 124,57 milioane de lei, potrivit informaţiilor publicate pe site-ul Bursei de la Bucureşti. În această perioadă au fost consemnate 5.879 de schimburi cu acţiuni, faţă de 8.480 tranzacţii în săptămâna 25 - 29 martie 2019. Cea mai bună zi de tranzacţionare a fost marţi, 2 aprilie, când s-au înregistrat 1.261 de tranzacţii cu acţiuni în valoare totală de 35,54 milioane de lei.

Foto

: Age

rpre

s

www.reporterglobal.ro 777 ZILE

Consiliul UE, noi reguli în transportul aerian

Consiliul UE a aprobat un regulament care urmărește să asigure o concurență sănătoasă și să contribuie la menținerea unui nivel ridicat de conectivitate în întreaga UE, după ce, la 20 noiembrie 2018, președinția Consiliului și Parlamentul European au ajuns la un acord. În contextul creșterii concurenței globale, UE dispune acum de un instrument eficace pentru a combate practicile comerciale neloiale care ar putea apărea în sectorul transportului aerian din partea unor companii din afara UE, arată un comunicat al Ministerului Transporturilor. Concurența loială între transportatorii aerieni contribuie la extinderea gamei de opțiuni privind zborurile și la asigurarea unor prețuri mai accesibile pentru clienți. Regulamentul conferă Comisiei competența de a efectua o investigație și de a lua măsuri reparatorii financiare sau operaționale în cazul în care o companie aeriană din afara UE recurge la o practică de denaturare a pieței care a provocat sau riscă în mod clar să provoace un prejudiciu unui transportator aerian din UE.

Excluderea ONG-urilor din administrarea ariilor protejate, neconstituționalăCCR a admis, marți, sesizarea de neconstituționalitate a PNL și USR privind OUG 75/2018 pentru

modificarea unor acte normative în domeniul protecției mediului și al regimului străinilor. Opoziția susținea că organizațiile neguvernamentale au fost excluse din administrarea ariilor protejate. „Obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 75/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul protecției mediului și al regimului străinilor, obiecție formulată de un număr de 13 senatori aparținând Grupului parlamentar al Partidului Uniunea Salvați România și de un număr de 14 senatori aparținând Grupului parlamentar al Partidului Național Liberal“, arată ordinea de zi de marți a Curții Constituționale, potrivit site-ului instituției. Ordonanța de Urgență 75/2018 a fost aprobată de guvern în iulie 2018 și a schimbat legislația ariilor naturale protejate în sensul eliminării noțiunii de custode, îndepărtării organizațiilor neguvernamentale din administrarea ariilor și preluării ariilor protejate de către Agenția Națională pentru Administrarea Ariilor Naturale Protejate (ANANP), o instituție aflată în organizare.

Rata inflației, 4% în martiePreţurile de consum în luna martie 2019, comparativ cu luna martie 2018, au crescut cu 4%, iar rata anuală calculată pe baza indicelui armonizat al preţurilor de consum (IAPC) este 4,2%. Cartofii și legumele sunt vedetele scumpirilor, cu 26%, respectiv 20%, informează INS. Rata medie a preţurilor de consum în ultimele 12 luni (aprilie 2018 – martie 2019) faţă de precedentele 12 luni (aprilie 2017 – martie 2018), calculată pe baza IPC, este 4,4%. Determinată pe baza IAPC, rata medie este 4,1%.Creșterile de prețuri la mărfurile alimentare au fost de 4,45%, mărfuri nealimentare de 4,14%, iar la servicii, de 3,18%, față de martie 2018. Față de decembrie 2018, cele mai mari creșteri de prețuri au fost la cartofi, cu 26,3%, și

la alte legume și conserve de legume, cu 20,6%, la fructe și conserve din fructe, cu 6%, la combustibili, cu 3,82%, la tutun și țigări, cu 4,22%. Scăderi de prețuri au fost la ouă, la fasole boabe și la alte leguminoase, precum și la transportul aerian.

Șapte programe de screening cu fonduri UE

Ministerul Sănătăţii a anunţat că va implementa în acest an şapte programe de screening, demarate în 2018, în cadrul unui proiect care beneficiază de finanţare europeană nerambursabilă, în valoare de 193 de milioane de euro. De asemenea, vor continua campaniile de informare a populaţiei şi vaccinare împreună cu partenerii internaţionali – UNICEF şi OMS. „Anul trecut, au crescut veniturile pentru cabinetele medicilor de familie şi anul acesta există în discuţie un grant cu Banca Mondială axat pe medicina de familie şi medicina comunitară. Ministerul Sănătăţii vizează şi anul acesta proiecte care să ducă la creşterea gradului de cunoaştere şi conştientizarea populaţiei privind accesarea serviciilor de prevenţie, precum şi a gradului de responsabilitate a personalului medical implicat în acordarea serviciilor de acest gen“, mai susține Ministerul Sănătății.

Foto

: Get

ty Im

ages

/ G

uliv

er

Foto

: Get

ty Im

ages

/ G

uliv

er

8 12 APRILIE 20197 ZILE

Netanyahu, victorios în ecuația alegerilor

Premierul Benjamin Netanyahu a câștigat alegerile naționale din Israel, asigurându-și un al cincilea mandat-record, în ciuda faptului că se află la egalitate cu contracandidatul său Benny Gantz, au anunțat miercuri televiziunile locale. Cu 97% din voturi numărate, niciunul dintre partidele candidaților nu a obţinut o majoritate hotărâtoare, dar Netanyahu are în mod clar prima şansă de a forma un guvern de coaliție cu alte partide de dreapta care l-au sprijinit.

Românii răpiți în Togo au fost eliberațiMinisterul Afacerilor Externe a anunțat că toți cei trei marinari români răpiți la 3 martie de pe o navă în largul apelor statului Togo au fost eliberați și vor fi repatriați în zilele următoare. „Ministerul Afacerilor Externe informează că toți cei trei marinari răpiți la data de 3 martie 2019 de pe o navă aflată în largul apelor statului Togo au fost eliberați. Cetăţenii români urmează să fie repatriați în zilele următoare, aceștia fiind asistați de Ambasada României la Abuja, Nigeria, pentru efectuarea formalităților necesare întoarcerii acestora în siguranță în România. Eliberarea marinarilor a fost posibilă datorită implicării companiei angajatoare şi a demersurilor

specifice ale Celulei de Criză a MAE pe lângă autorităţile abilitate“, arată reprezentanții MAE.

Amnesty: Recul al execuțiilor Numărul execuțiilor înregistrate la nivel mondial a scăzut cu aproape o treime în 2018, situându-se la nivelul cel mai scăzut din ultimii zece ani, a anunțat Amnesty International. Aproximativ 690 de persoane au fost executate anul trecut în 20 de țări, exceptând China. Statisticile indică o scădere cu 31% față de 2017, când s-au înregistrat 993 de execuții. În Iran, execuțiile au scăzut cu 50 de procente, după ce pedeapsa cu moartea a fost abolită în unele cazuri de trafic cu droguri. Probabil că în China, unde datele sunt secrete, mii de oameni au fost executați în 2018, estimează Amnesty. China este astfel pe primul loc în lume la acest capitol, urmată de Iran, Arabia Saudită, Vietnam și Irak.

Dalai Lama, la spital cu o infecție respiratorie

Dalai Lama, în vârstă de 83 de ani, a fost internat în spital în capitala Indiei, New Delhi, unde a fost diagnosticat cu o infecție respiratorie, fiind în prezent

în stare stabilă. Liderul spiritual tibetan a fost transportat cu avionul la spital, după ce a acuzat o tuse ușoară și disconfort, relatează BBC. „Medicii spun că nu este nimic îngrijorător. Nu este atât de grav“, a spus secretarul personal al acestuia, care a explicat că liderul spiritual tibetan a fost diagnosticat cu o infecție respiratorie, pentru care va face tratament câteva zile.

Erdoğan cere anularea alegerilor din IstanbulPreședintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, a declarat că autoritățile electorale ar trebui să anuleze alegerile locale din Istanbul din cauza neregulilor, în special în ceea ce privește numirea reprezentanţilor secţiilor de votare, a anunțat miercuri cotidianul Sabah. Rezultatele inițiale arată că principalul partid de opoziţie, Partidul Popular Republican, a câștigat controlul celui mai mare oraș al Turciei în alegerile pentru primărie, situație ce poate prefigura încheierea guvernării de 25 de ani a Partidului AKP al lui Erdogan.

Un avion F-35 al armatei japoneze s-a prăbușit în Oceanul PacificUn avion militar F-35 japonez s-a prăbușit marți în Oceanul Pacific, în timpul unei misiuni de antrenament, situație ce pune sub semnul întrebării siguranța celui mai scump sistem ofensiv construit vreodată. Avionul a dispărut de pe radare la câteva minute după ce a decolat de la baza aeriană Misawa, din nordul Japoniei. Potrivit Ministerului japonez al Apărării, pilotul a anunțat că trebuie să abandoneze misiunea cu puțin timp înainte ca aparatul să dispară de pe radar. Fragmente ale aeronavei au fost găsite miercuri dimineața. Acesta este al doilea aparat F-35 care se prăbușește în cei peste zece ani de la primul zbor al avionului multirol produs de compania americană Lockheed Martin. Un avion F-35 B al Corpului Pușcașilor Marini al SUA s-a prăbușit în luna septembrie în Carolina de Sud.

Foto

: Get

ty Im

ages

/ G

uliv

er

Foto

: Get

ty Im

ages

/ G

uliv

er

www.reporterglobal.ro 9EDITORIAL

ondul Monetar Internațional (FMI) confirmă estimările privind încetinirea economiei globale. În ultimul său raport privind economia lumii, Fondul estimează o încetinire

a creșterii economice globale de la 3,5% până la 3,3%. Evaluarea corectează pentru a treia oară consecutiv estimările privind creșterea economiei globale. De ce pesimistă, când totuși avem creștere economică? Din cauza multiplelor incertitudini care apasă asupra economiei mondiale și care au toate șansele să ne influențeze și nouă economia. În ce ne privește, FMI reface calculele: economia României va crește cu numai 3,1% în acest an, și nu cu 3,4%, cât era prognoza din octombrie 2018. De ce ne-ar interesa o estimare a creșterii PIB, într-un moment în care fierb tensiuni sub presiunea sezoanelor electorale? Simplu: pentru că bugetul țării, cu factura sa de cheltuieli cu tot, este construit în ipoteza că economia va crește cu 5,5%. Între 5,5% și 3,1% se ascund miliarde de euro.

De altfel, lucrurile nu arată încurajator în Europa: Statele Unite vor să impună tarife vamale pentru automobilele europene importate acolo, Italia se scufundă în recesiune, Brexitul, chiar dacă se va tranșa un acord de divorț, va avea efecte încă nebănuite, americanii și chinezii n-au tranșat chestiunea acordului comercial, iar protecționismul afectează creșterea economică.

Dincolo de avertismentele lansate de șefii FMI privind încetinirea economiei globale, analiștii de la Unicredit sunt și mai rezervați. Ei cred că modelul de creștere economică bazat pe impulsionarea consumului stimulat de măriri de salarii și-a atins limitele. Ei estimează că economia ar putea încetini în acest an până la 2,8%, urmând ca, în 2020, an cu puternic parfum electoral, economia să afișeze o creștere a PIB cu 1,8%. În spatele

acestui scenariu de încetinire masivă a economiei românești stau argumente economice. Măsurile fiscale administrate vor avea un efect negativ atât asupra creditării, cât și asupra investițiilor. În plus, problemele economiilor partenere vor afecta exporturile românești, centrate masiv pe industria auto.

Economia României cam stă cu spatele la zid, expansiunea consumului se va tempera, creditarea se va restrânge, investițiile lipsesc, cele străine fiind oarecum inhibate de reglementările fiscale abundente și surprinzătoare. Economiștii de la ING Bank estimează și ei o frânare a creșterii economiei românești în următorii doi ani. Anul acesta, economia ar putea crește cu 2,7%, iar în 2020, cu 2,1%, estimează Ciprian Dascălu, economistul-șef al ING România, care avertizează că economia globală este puternic amenințată de o posibilă recesiune.

Economia României nu este izolată de economia globală, dimpotrivă, uneori efectele unei crize se propagă mai rapid într-o economie cu dezechilibre mari, așa cum este a noastră. Deși sub presiunea Standard& Poor ’s, controversata OUG 114 a fost modificată, sub cupola noilor reguli, inf luența sa este mai mică de un miliard de lei, în coborâre de la inițial proiectata colectă de 5,4 miliarde lei. Totuși, reglementarea va inhiba creditarea în următorii doi ani, avertizează economiștii Unicredit, ceea ce va frâna creșterea economiei. Acum, merită ca pentru a colecta la buget 900 de milioane de lei, să riscăm deteriorarea economiei și, probabil, pierderi mai mari per ansamblu? Economiștii spun că nu, avertizând că efectele încetinirii globale se vor resimți oricum și la noi.

De altfel, putem observa inf luența negativă a Brexitului, care este deja vizibilă în regiunea central și est-europeană, scrie Gabriel Nițulescu în această ediție a Reporter Global.

Ar fi trebuit să ne protejăm sub umbrela monedei unice, sugerează Anca Dragu, fost ministru de finanțe, în articolul său „A fi sau a nu fi“ o uniune monetară. Din perspectiva uniunii monetare, totuși, libera circulație a oamenilor este esențială, inclusiv dreptul cetățenilor europeni de a munci în altă țară. Ca atare, ideea, mai veche, a actualului ministru de finanțe de a limita dreptul la muncă în străinătate al românilor contrazice oarecum intenția de a intra vreodată în zona euro.

Până la urmă, aderarea la Uniunea Europeană a impulsionat dezvoltarea țării. I-a injectat capital, ceea ce îi lipsea, și a ridicat nivelul de trai. Totuși, lipsa unor proiecte coerente, ignorarea guvernanței corporative și un nivel destul de ridicat al corupției au adâncit discrepanțele între diferitele regiuni ale țării. Cu alte cuvinte, Capitala și alte câteva orașe au un nivel de viață peste media europeană, în vreme ce în unele zone, în special rurale, nu există canalizare, se trăiește ca în Evul Mediu. Evident, din aceste zone, o mare parte dintre oameni s-au salvat de sărăcie, plecând la muncă în străinătate. Dacă vrem să se întoarcă, soluția nu stă în reglementarea intervalului în care munca afară este permisă, ci în reducerea birocrației, crearea unor proiecte regionale inteligente și, mai ales, în scăderea temperaturii corupției. Să nu uităm un alt argument în favoarea revenirii în țară, reevaluarea instituției meritului. Din păcate, nu avem, deși ar trebui să fim mai conectați ca niciodată la agenda europeană, nu părem să învățăm mare lucru și nici nu înțelegem care sunt tendințele de dezvoltare ale Uniunii. n

FMI confirmă scenariile de încetinire a economiei

n Lidia MoiseF

10 12 APRILIE 2019COVER

e o d o rov i c i a a f i r m a t sâmbătă, după reuniunea ECOFIN de la București, că statele membre afectate de fenomenul migrației t re b u i e s ă a d o p te u n

„pachet agresiv“ privind mobilitatea de pe piața muncii, astfel încât să nu le fie afectată dezvoltarea.

Ce a vrut, de fapt, să spună ministrul român? Toți observatorii și-au amintit imediat de o declarație din noiembrie 2018 a aceluiași ministru, care a invocate limitarea la 5 ani a dreptului de a lucra într-o țară membră a Uniunii Europene (UE).

„Deci (...) permisul de muncă să fie același, ca și timp, în toate statele. Nu mai ai voie, după primul permis, să-ți reînnoiești dreptul de muncă, ca să fii obligat să migrezi în Europa. Că așa, dacă ajunge în Germania și primește drept de muncă, nu o să se mai întoarcă în veci în Croația, România, de unde a plecat. Trebuie să fie discutată o astfel de măsură. Maximum 5 ani și la revedere, te duci în altă țară și îți cauți loc de muncă“, spunea atunci Teodorovici

El explica atunci că vede fenomenul migrației ca pe o cauză a adâncirii unor decalare economice dintre Vestul și Estul Europei. „Nu întărești partea de Vest și lași restul Europei în afară, din fel de fel de condiții“, spunea ministrul Finanțelor.

Afirmațiile sunt contrazise însă de realități. De fapt, în deceniul 2007-2017, potrivit datelor Eurostat, țările din Europa Centrală și de Est au avansat în raport cu media europeană și nicidecum nu au sărăcit. Cifrele arată că, în materie de PIB/locuitor raportat la media europeană, România a ajuns de la 44% din media

europeană la 63%. Ungaria, de la 60% la 68%, Polonia de la 53% la 70% și așa mai departe.

Ce dorește Teodorovici?

Ce vrea, așadar, să spună ministrul român al finanțelor cu „pachetul agresiv“ care să descurajeze migrația? Nu știm. Dar tot ministrul finanțelor ne-a spus că n-am înțeles noi bine.

După declarația din marja reuniunii ECOFIN, el singur a ieșit cu o lungă postare pa Facebook în care a explicat că numai neprofesioniștii ar putea înțelege că s-ar fi gândit vreun moment să limiteze libertățile de mișcare ci „de a APĂRA și PROMOVA

interesele românilor și ale companiilor românești“. „NU am pus, NU pun și nici NU voi pune vreodată în discuție cele patru libertăți fundamentale pe care se bazează Uniunea Europeană: libera circulație a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor. Dar dacă o problemă nu este discutată la nivel european, toate celelalte state membre consideră că lucrurile sunt perfecte. Astfel, din România au plecat sute de mii de tineri către alte state, efectele fiind oportunități de dezvoltare diminuate, iar economia țării noastre fiind afectată. Cele spuse de mine reprezintă o subliniere a necesității de a standardiza la nivel european legislația și procedurile

Cum să faci cu ochiul extremei drepteCine spunea că România nu are inițiativă în Uniunea Europeană? Ministrul Finanțelor, Eugen Teodorovici, vine să contrazică această impresie generală. Și chiar în mod agresiv – după cum lui însuși îi place să spună. Iar extrema dreaptă din Europa chiar n-ar avea nimic împotrivă.

n Ovidiu Nahoi

TFo

to: B

ogda

n Cr

iste

l

www.reporterglobal.ro 11COVER

privind accesul pe piața muncii în statele europene“ (sublinierile aparțin autorului).

El și-a exprimat convingerea că toţi cei care au participat la dezbateri au înţeles importanţa şi gravitatea fenomenului, având în vedere că nu numai România se confruntă cu migraţia forţei de muncă.

Ministrul a insistat, contrazicând cifrele, că migraţia forţei de muncă este un subiect care generează discuţii şi polemici aprinse prin prisma faptului că duce la efecte economice pozitive în ţările care primesc forţa de muncă şi negative în ţările care o pierd.

Și a precizat, făcând să tresară statuia maerlui Caragiale: „Dar când mă gândesc la interesul economic al României, da, înţeleg să fiu şi agresiv. Ca oricare altcineva pentru ţara sa“.

Dar de ce pleacă oamenii?

Un studiu comandat chiar de guvernul român in contextul Președinției Consiliului UE si realizat de Centrul pentru Studii de Politică Europeană (CEPS) arata că nu este vorba doar despre salarii.

Este vorba despre un fenomen general - mobilitatea cetățenilor UE a crescut puternic în ultimii ani. Aproape 4% din cetățenii UE cu vârsta activă (20-64 ani) locuiesc acum într-un alt stat membru decât cel de origine - nivel care a crescut cu aproximativ 50% în ultimii 10 ani.

Studiul arată că cei care pleacă, în special cei cu abilități profesionale și calificări înalte, o fac din țările unde instituțiile publice sunt slăbite și caută destinații în care instituțiile publice sunt funcțio- nale. Aceasta, în timp ce emigranții necalificați par să fie atrași de beneficiile sociale generoase din țările spre care se îndreaptă.

D e a s e m e n e a , r e l e v a n t e s u n t oportunitățile pentru copiii, satisfacția față de venitul gospodăriei și încrederea în alegerile naționale.

Datele acestui studiu arată că soluțiile pentru limitarea exodului țin de buna guvernare de acasă , în timp ce mobilitatea a adus, până la urmă, beneficii – a scos din sărăcie milioane de familii, în timp ce țările de origine au progresat substanțial în rapot cu media europeană.

Cum spunea Le Pen...Declarațiile ministrului român privind

o politică agresivă în domeniul mobilității vin într-un moment politic delicat, cu o lună și jumătate înaintea alegerilor pentru Parlamentul European. Iar extrema dreaptă, care speră să genereze un adevărat seism la nivel european cu ocazia acestei consultări, pune migrația în centrul preocupărilor sale.

„Pericolul“ reprezentat de „hoardele de milioane de români și bulgari“ care ar fi urmat să invadeze Marea Britanie, de la 1 ianuarie 2014, odată cu liberalizarea dreptului la muncă, a fost o temă favorită a tabloidelor britanice și a adus o contribuție esențială la votul pentru Brexit.

Presa europeană notează că în acest moment, se conturează deja o coaliţie anti-migraţie, între partide aflate la guvernare în Polonia, Cehia, Slovacia sau Austria , ca să nu mai vorbim e Ungaria lui Orban sau Italia lui Salvini. În Franţa, formaţiunea extremistă de dreapta condusă de Marie Le Pen se află în sondaje umăr la umăr cu partidul președintelui macron

În Germania, formaţiunea populistă de dreapta AfD se bucură și ea de o susţinere considerabilă, potrivit sondajelor. În Danemarca, Finlanda, Suedia şi Olanda, populiştii de dreapta sunt și ei relativ puternici.

Abordarea lor anti-migrație se referă, în special, la migrația din afara Uniunii Europene , dar atenția și mai ales emoțiile

publice din țările respective pot fi foarte ușor translatate către migranții săraci din statele membre de la periferie. Mai ales că aceștia, calificați, adaptabili și beneficiari ai tuturor drepturilor, pot fi cu ușurință prezentați ca fiind un pericol pe piața muncii pentru localnici.

Iată ce spunea lidera extremei drepte din Franța, Marine Le Pen, în 2016:

„În Franța avem șapte milioane de șomeri și consider că principala responsabilitate a unei țări este să găsească locuri de muncă pentru cetățenii săi. (...) Cred că, dată fiind actuala rată a șomajului în Franța, responsabilitatea mea ca lider politic este să încerc să păstrez locurile de muncă mai întâi pentru francezi. (...) Cred că fiecare țară are dreptul să decidă cine poate veni, cine poate avea acces pe piața muncii și poate decide, în funcție de rata șomajului, să dea prioritate la locurile de muncă propriilor cetățeni. (...) Nu mă bucur că românii încearcă să plece din țara lor ca să-și construiască un viitor. Aș dori ca românii să-și poată construi un viitor în România“.

O abordare precum cea a ministrului de finanțe al României va veni, așadar, mănușă extremei drepte, care poate afirma acum cu tărie că da, migrația este o problem chiar și în cadrul Uniunii Europene, fapt recunoscut și ridicat chiar de către un ministru româm, dintr-un guvern social-democrat!

Și că, în consecință, orice măsură protecționistă este bună. n

Foto

: Get

ty Im

ages

/ G

uliv

er


uvernarea instalată la sfârșitul anului 2016 pare să se sprijine pe doi piloni: pe de o parte, pe modificările în sistemul de justiție în direcția favorizării propriilor

lideri și clienți acuzați de corupție și, pe de altă parte, pe impunerea unui naționalism și a unui protecționism economic. Ambele, motivate cu teoria conspiraționistă a unui complot occidental împotriva României, alimentat de miliardarul George Soros și manifestat pe pământ românesc prin „statul paralel“ (împotriva căruia acționează modificările legilor justiției) și companiile multinaționale, asupra cărora se intervine prin legile economice.

Guvernul român se găsește acum într-un război surd cu instituțiile europene.

Justiția: cu arma la piciorModificarea legilor justiției, împotriva

tuturor recomandăr i lor Comis ie i Europene sau ale Comisiei de la Veneția, și ignorarea declarată a recomandărilor din cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare au adus România mai aproape ca oricând de pericolul activării Articolului 7 din Tratatul Uniunii, potrivit căruia, în cazul unor derapaje grave și repetate de la valorile democrației și ale statului de drept, statele membre pot decide, în unanimitate, pierderea dreptului de vot de către statul în cauză.

Săptămâna trecută, la București, comisarul european pentru Justiție și Protecția Consumatorilor, Vera Jourova, a afirmat că zilele imediat următoare sunt foarte importante în privința unei eventuale declanșări a procedurilor legate de Articolul 7. Declarația venea la foarte

puțin timp după o serie de semnale extrem de dure de la Bruxelles și din partea a 12 ambasade partenere, care își manifestau îngrijorarea legată de o posibilă ordonanță de urgență emisă de București și care ar fi urmat să-i scutească pe liderii și clienții partidelor din coaliție de problemele penale.

Întrebată dacă Bruxelles are în vedere activarea articolului 7 în cazul României, oficialul european a afirmat: „Nu încă, dar este o măsură pe care, după cum ştiţi, nu am ezitat să o luăm în cazul Poloniei“.

„Vom folosi cu mare atenție instrumentele pe care le avem la dispoziție... există procedura de infringement, există opțiunea nucleară, dar sperăm să nu ajungem acolo“, avertiza, în februarie, șefa reprezentanței Comisiei Europene la București, Angela Cristea, într-un interviu acordat RFI România.

Războiul surd București-Bruxellesn Ovidiu Nahoi

G

Vera Jourova

Foto

: Age

rpre

s / E

PA


Deocamdată, părțile par să stea cu arma la picior – Bruxelles urmărește cu atenție orice mișcare de la București și, așa cum a făcut săptămâna trecută, lansează lovituri preventive atunci când i se pare ceva suspect.

Ostilitățile pot însă să explodeze în cazul în care coaliția de la București va merge pe direcția invocată de unul dintre cei mai vocali purtători de mesaj ai coaliției, deputatul PSD Cătălin Rădulescu. El a cerut emiterea ordonanței de urgență în domeniul justiției chiar cu riscul unor repercusiuni grave în plan european.

„Dacă am ajuns ca cineva în Europa să activeze articolul 7 pentru că noi am reparat abuzuri și am modificat legi împotriva abuzurilor și transpunem aceste decizii ale CCR, să activeze articolul 7! Înseamnă că asta e metoda prin care stăpânii europeni tratează anumite țări din estul Europei“, a afirmat Cătălin Rădulescu.

Există însă nori negri pe cerul coaliției. Fosta șefă a DNA, Laura Codruța Kovesi, a reclamat la CEDO procedura demiterii sale, lansată de ministrul justiței. De asemenea, Curtea Europeană de Justiție (CJUE) a fost sesizată în legătură cu legalitatea, din punctul de vedere al legislației comunitare, a înființării Secției speciale pentru investigarea magistraților. Această instituție este văzută de criticii guvernului de la București drept brațul politic pentru controlul justiției. Este secția care a dispus, nu demult, punerea sub control judiciar a fostei șefe DNA, Laura Codruța Kovesi, în plină procedură de desemnare a șefului Parchetului European. Decizia Secției speciale a fost desființată, ca nelegală, de judecătorii Înaltei Curți.

Ce va face coaliția în cazul în care CEDO și CJUE vor admite contestațiile? Guvernul de la Varșovia, de exemplu, n-a avut decât să se conformeze unei decizii a CJUE prin care a considerat neconformă legea în baza căreia erau pensionați forțat unii membri ai Curții Supreme. Judecătorii au fost reîncadrați.

Își va permite Bucureștiul să sfideze justiția europeană? Dacă l-am întreba pe Cătălin Rădulescu, deputatul care a

spus că e gata să-și folosească mitraliera primită la Revoluția din 1989 împotriva protestatarilor din Piața Victoriei, probabil că asta ar putea urma.

Economia: atenția la OUG 114!

Ordonanța de Urgență 114 a devenit cheia de boltă a politicilor economico-financiare promovate de actuala coaliție. Iar modificările ei repetate nu fac decât să ilustreze caracterul pompieristic al multor măsuri luate în ultimii ani.

De altfel, chiar actul normativ a apărut pe nepusă masă, la câteva zile după un fulminant discurs, cu puternice accente iliberale și antieuropene, al liderului PSD, Liviu Dragnea. Ordonanța transpune, așadar, în plan economic, noua ideologie oficială de la București.

Doar că vestea proastă a venit de la Bruxelles.

Comisia Europeană a anunțat demararea unei proceduri de infringement împotriva României, vizând obligarea producătorilor de gaze să vândă la prețuri plafonate

timp de trei ani. Aceasta este considerată contrară legislației europene.

Potrivit Comisiei, astfel de măsuri nu sunt „adecvate pentru atingerea în mod sustenabil a obiectivului de a proteja consumatorii casnici împotriva creşterilor excesive de preţ“.

Comentatorii din România au afirmat că plafonarea prețurilor la gaze ar fi o măsură care dezavantajează producătorii români, însă avantajează importurile din Rusia, furnizorii E.ON și Engie, dar și InterAgro, grupul deținut de Ioan Niculae.

Printr-o nouă modificare a Ordonanței, guvernul a revenit, decizând plafonarea doar pentru consumatorii casnici. Însă nici aici lucrurile nu sunt foarte clare, în absența unui mecanism de compensare diferențiat, în funcție de veniturile beneficiarilor.

În acest moment, consumatorii cu adevărat vulnerabili sunt compensați în aceeași măsură ca și cei care ar putea suporta creșterile de prețuri din propriile venituri. n

Cătălin Rădulescu


a momentul actual, „proiectul european nu mai este privit cu atâta încredere ca în urmă cu 10 ani: criza economică și financiară a fost însoțită de un val de euroscepticism care

pune sub semnul întrebării beneficiile UE. Recesiunea ulterioară, care s-a dovedit mai profundă și prelungită decât s-a așteptat, marcată de o recuperare economică lentă și dificultăți în ocuparea forței de muncă, a erodat încrederea cetățenilor în capacitatea instituțiilor naționale și europene de a asigura obiectivele propuse de stabilitate, protecție și oportunități de dezvoltare“, arăta un raport al World Bank din 2016. Apoi, criza datoriei Greciei, criza migranților, iar în prezent Brexit-ul au adâncit și mai mult această neîncredere. „Speculatori i“ momentului nu au întârziat să apară: partidele populiste din țări precum Ungaria (al cărui model îl copiem, la virgulă) și... Rusia, af lată într-un război hibrid cu Occidentul (în care și noi suntem acum incluși). Iar în România, partidul de guvernământ și-a ales în acest an, de deținere a președinției Consiliului European și de desfășurare a alegerilor europarlamentare, un discurs antieuropean.

Și totuși, ce au însemnat acești 12 ani de membru ai acestui club?

Obiective clare

Pentru România, aderarea la UE a reprezentat evenimentul major al deceniului trecut, cu ținte precise: creșterea calității vieții și modernizarea economică; asigurarea unui ritm de creştere sustenabilă, necesar şi suficient

pentru reducerea decalajelor României faţă de media UE; creşterea calităţii vieţii, reducerea sărăciei şi îmbunătăţirea stării de sănătate; maximizarea utilizării resurselor și reducerii costurilor la o unitate de consum, în special, pe orizontul de timp mediu şi lung. Pentru a realiza aceste obiective, România a fost de acord să opereze o serie de modificări structurale și la nivel social, solicitate de noul său statut de membru UE.

Obiectivele României au fost fixate prin documente programatice, precum Cadrul Strategic Național de Referință (CSNR) 2007-2013, document utilizat pentru programarea Fondurilor Structurale și de Coeziune. Aici, spre exemplu, se menționa că țara noastră și-a propus „crearea unei Românii competitive, dinamice și prospere“, pentru a reduce disparitățile de dezvoltare economică și socială față de statele membre ale UE prin generarea unei creșteri suplimentare de 15-20% a PIB

până în anul 2015 (Guvernul României, 2007, p.4). Obiectivul a fost îndeplinit, dacă avem în vedere creșterea PIB pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare de la 39% din media UE în 2006 la 59% în anul 2016. Programul de Convergență (Guvernul României, 2017) pentru anul acesta estimează creșterea indicatorului la 70% din media europeană în anul 2020. La momentul actual, Strategia Europa 2020, aprobată în iunie 2010 de Consiliul European, guvernează politicile economice ale UE – o strategie pe 10 ani, având drept scop principal dezvoltarea economică a UE, printr-o „creștere inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii“, cu o mai bună coordonare a politicilor naționale și europene. În această strategie, UE a stabilit cinci obiective majore care urmează să fie îndeplinite până în 2020, iar fiecare stat membru și-a asumat propriile ține naționale, în urma negocierilor și a caracteristicilor particulare.

Ritm bun de dezvoltare

Progresele realizate de România în acești 12 ani, atât din punct de vedere economic, cât și social, sunt de netăgăduit. Spre exemplu, în Raportul de fundamentare a Planului național de adoptare a monedei euro, document elaborat în decembrie 2018 și făcut public la începutul acestui an, se arăta că „din punctul de vedere al PIB real pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare (PPC), România se af lă încă într-o poziţie de ţară periferică în raport cu ţările europene dezvoltate. De exemplu, în anul 2000, nivelul absolut al PIB pe locuitor la PPC în România era de 4 ori mai mic faţă de media zonei euro,

Aderarea, un traseu al dezvoltării economieiLa 1 ianuarie 2007, România a devenit stat membru al Uniunii Europene (UE). Momentul a fost important, atât în sine, prin faptul că am intrat într-un club al bunăstării economice, cât și prin reformele care au trebuit să fie făcute înainte de aderare, dar și după aceasta. Dacă primii pași pentru modernizarea României, după ieșirea din comunism, au fost făcuți în perioada 1996-2000, adevăratul proces de dezvoltare a economiei și instituțiilor românești a început în anul 2000, după deschiderea negocierilor de aderare la UE.

n Gabriel Nițulescu

LFo

to: A

gerp

res


jumătate din cel al Poloniei şi Ungariei şi de circa 3 ori mai mic decât cel al Cehiei. La nivelul anului 2017, PIB pe locuitor la PPC în România a ajuns la 63% din media UE 28, saltul faţă de anul 2000 fiind de 37 de puncte procentuale. Dacă în anul 2000 se situa la jumătate din nivelul Ungariei şi Poloniei, în 2017 s-a apropiat foarte mult de acestea (la 5, respectiv 7 puncte procentuale). De asemenea, faţă de nivelul ZE, recuperarea decalajului este semnificativă, ajungând în anul 2017 să depășească jumătate din nivelul acesteia“. Conform datelor Eurostat, în 2017 (ultimele date disponibile), România înregistra un PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare de 18.800, față de o medie de 30.000 pentru UE 28 (30.100 UE 27, respectiv 31.900 Zona euro = UE19) și de 20.900 pentru Polonia, 20.300 Ungaria, 20.200 Grecia, 20.000 Letonia și 14.800 Bulgaria. Iar recuperarea decalajului a continuat și în 2018, în condițiile în care PIB-ul României a crescut cu 4,1% față de o medie a UE 28 de 1,9% (1,8% pentru Zona euro). În 2006, anul de dinaintea aderării României la UE, PIB-ul pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare era de 39% față de media UE, comparativ cu 63% în 2017 și de circa 67% (estimare proprie) în 2018. În prețuri curente (în euro), PIB-ul pe locuitor al României se situa la 19% din media UE, față de 32% în 2017 și de circa 34% (estimare proprie) în 2018.

Din perspectiva r itmului mediu de creştere economică, România se poziţionează destul de bine, atât faţă de media Zonei euro, cât şi faţă de celelalte

state din Europa Centrală și de Est. Astfel, în perioada 2000-2017, ritmul mediu de creştere economică în România a fost în medie de 3,9%, conform datelor Eurostat, în timp ce media Zonei euro a fost în aceeaşi perioadă de 1,3%. La acest indicator, România a depăşit Polonia, care pentru același interval de timp a înregistrat un ritm mediu de creştere de 3,7%, în timp ce Cehia a crescut în medie cu 2,8%, iar Ungaria, cu 2,2%.

PIB urban, 16% peste media UE

Dezvoltarea nu a fost însă una armonizată la nivelul celor opt regiuni

de dezvoltare ale României, arată un studiu al Institutului European din România, intitulat Impactul aderării României la Uniunea Europeană asupra economiei românești și a cărui realizare a fost coordonată de academicianul Lucian-Liviu Albu. În timp ce regiunea București-Ilfov a depășit nivelul mediu de dezvoltare al UE, restul regiunilor se poziționează la o distanță semnificativă de aceasta, la jumătate din media UE. Cea mai mare creștere a nivelului de dezvoltare în ultimii 10 ani a avut loc în București-Ilfov, o creștere de 55 de puncte procentuale, de la 89% din media UE în 2006 la 144% din media UE în anul 2017, ultimul an pentru care sunt disponibile date comparative la nivel regional. Pentru restul regiunilor, creșterea a oscilat între 14 puncte procentuale (în regiunea Nord-Est, de la 25% la 39%) și 20 de puncte procentuale (regiunea Sud-Est, de la 33% la 53%). De altfel, regiunea Nord-Est continuă să rămână cea mai puțin dezvoltată regiune din România, la fel ca acum 12 ani, cu un PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare de ceva mai mult de o treime (39%) din media UE.

Totodată, diferențele între mediul rural și urban continuă să rămână semnificative.


PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare în regiunile predominant rurale din România reprezintă 37% din media UE în anul 2013 (ultimul an pentru care cifrele sunt disponibile, conform Eurostat), în creștere de la 28% din media UE în anul 2006. Același indicator se ridică la 116% din media UE în anul 2013 pentru regiunile predominant urbane, comparativ cu 78% în anul 2006.

Redistribuire, deficitară

Creşterea PIB s-a reflectat doar parţial în reducerea ratei sărăciei, exprimată prin rata de deprivare materială (în literatura de specialitate, rata de deprivare materială este considerată a fi un indicator cu o valoare informaţională mult mai bogată decât rata sărăciei). În anul 2007, de exemplu, primul an al României în UE, aveam una dintre cele mai mari rate de creştere economică (6,9%), dar şi cea mai mare rată de deprivare materială (38,0%).

Deşi rata de deprivare materială severă a avut un trend descrescător pe parcursul întregii perioade analizate (s-a redus aproape la jumătate, de la 38,0% în 2007 la 19,4% în 2017), în România ea a rămas în continuare la niveluri considerabile, incomparabile cu cele existente în Zona euro, dar şi în Cehia, Polonia, chiar şi Ungaria.

Și, deși în scădere, ratele sărăciei și inegalității rămân foarte ridicate, după cum o arată Raportul de țară din 2019 privind România, elaborat de Comisia Europeană. „Inegalitatea veniturilor s-a redus în ultimii 2 ani, dar se menține la unul dintre cele mai mari niveluri din UE, reflectând în parte capacitatea deficitară de redistribuire a sistemului fiscal și de securitate socială. Peste 1,5 milioane de persoane câștigă sub 3 euro pe zi (Friedrich-Ebert-Stiftung, 2018), iar 3,9 milioane se află într-o situație de deprivare materială severă. Oportunitățile

sunt inegale din multe puncte de vedere. Nivelurile ridicate de sărăcie sunt asociate cu șomajul, cu un grad redus de educație, cu transmiterea sărăciei într-o mare măsură de la o generație la alta, precum și cu disparitățile regionale. Proporția copiilor care trăiesc în sărăcie sau excluziune socială (4 din 10) este una dintre cele mai ridicate din UE. Statutul socioeconomic afectează în mod semnificativ performanțele elevilor, descurajând creșterea durabilă pe termen lung“, se menționează în raportul menționat. La obiectivul referitor la promovarea incluziunii sociale, UE și-a propus reducerea cu 25% a numărului de cetățeni europeni cu un nivel de trai inferior pragului național de sărăcie, adică scoaterea din sărăcie a peste 20 de milioane de persoane. România și-a stabilit o țintă mai modestă, de reducere a numărului acestor persoane cu 580.000. Datele oficiale indică reducerea cu peste 1,4

România, beneficiar net de fonduri europeneVolumul fondurilor atrase de la bugetul UE a fost în fiecare an mai mare decât contribuțiile la bugetul comunitar.. Finanțările totale primite de România în perioada 2007-2016 se ridică la 40,87 mld. euro, comparativ cu o contribuție de 13,78 mld. euro (formată din cei 1% din PIB cu care fiecare stat membru contribuie la bugetul UE și alte contribuții, în principal din taxe vamale). Prin urmare, în aproape 10 ani de la aderare, România a atras 27,1 mld. euro. Aceasta înseamnă că, la o populație medie de 20,2 milioane de locuitori, conform datelor oficiale, fiecărui român îi revin 1.338,2 euro de fonduri europene atrase în cei 10 ani.La nivelul UE, balanța oscilează între 11-12 state net contribuitoare și 16-17 net beneficiare de fonduri din bugetul UE. Cei mai mari contribuitori la Bugetul UE sunt Germania, Marea Britanie și Franța, iar Polonia, Spania și Grecia se află printre principalii beneficiari. Datorită creșterii absorbției fondurilor europene, România și-a îmbunătățit poziția în rândul statelor beneficiare, urcând de pe locul 10 în anul 2007 în clasamentul țărilor cu cele mai mari sume primite de la bugetul UE pe locul 3 în 2015, după Polonia și Cehia. În perioada 2007-2015, țara noastră a primit fonduri în valoare de 22,4 mld. euro, având în clasamentul final a șasea cea mai mare sumă. Polonia se distanțează clar, cu 82,8 mld. euro atrase, urmată de Grecia (43 mld. euro) și Ungaria (31,2 mld. euro).Dacă raportăm suma totală obținută în perioada 2007-2015 la populația medie din această perioadă, România se

plasează abia pe locul al 13-lea, cu 1.107,5 euro revenind fiecărui locuitor. Grecia a reușit să atragă cele mai multe fonduri pe locuitor, de 3.909,4 euro, urmată de Lituania, cu 3.587,7 euro, Estonia (3.257,3 euro) și Ungaria (3.129,9 euro). Mai slab decât România stau numai Cipru (ultima clasată – cu 113,2 euro), Croația (249,3 euro), Spania (592, 4 euro) și Irlanda (813,3 euro). De reținut, însă, că aceste clasamente depind totuși de nivelul fondurilor alocate fiecărei țări în funcție de nevoile de dezvoltare cu care se confruntă. n

Sursa: Institutul European din România, studiul Impactul aderării României la Uniunea Europeană asupra economiei românești, coordonator: academicianul Lucian-Liviu Albu


milioane de persoane, cumulat, începând din anul 2009.

Spre comparație, ratele mari de creştere economică au fost mult mai bine reflectate în ratele de deprivare materială în cazul Poloniei (care a plecat de la 22,3%, în 2007 şi a ajuns în 2016 la numai 6,7%, nivel comparabil cu zona euro) sau în cel al Cehiei (care a avut iniţial o rată de deprivare materială de numai 7,4%, ajungând în 2017 la o rată sensibil mai mică decât cea din zona euro), fapt care indică o mult mai eficientă funcționare a capacității de redistribuire a sistemului fiscal și de securitate socială polonez, comparativ cu cel românesc.

La nivel regional, există disparități însemnate între valoarea veniturilor și salariilor, după cum o arată datele Comisiei Naționale de Strategie și Prognoză (vezi tabelul).

Diferențele de la o regiune la alta apar și în ceea ce privește productivitatea muncii. Regiunea București-Ilfov a înregistrat cea mai mare productivitate (cu 22 % peste media UE), în timp ce în regiunea Nord-Est, productivitatea se situa la doar o treime din media UE. Productivitatea medie pentru toate regiunile, cu excepția Capitalei, reprezintă doar jumătate din media UE. Rata șomajului la nivel regional a variat în mod semnificativ în 2017, de la 2,9 % în Nord-Est, la 7,7 % în Sud-Vest Oltenia, în ciuda unei reduceri a decalajului dintre regiuni, de la 6,9 puncte procentuale în 2016 la 4,8 puncte procentuale în 2017. „Indicatorii socio-economici regionali arată că există un decalaj major între Capitala af lată în

creștere, care atrage în principal mână de lucru calificată în sectoarele cu o valoare adăugată mai mare, și restul țării, unde ocuparea forței de muncă este concentrată în sectoarele cu valoare adăugată mai scăzută, în contextul emigrației“, se arată în Raportul de țară din 2019 privind România, elaborat de Comisia Europeană.

Explozia exporturilor

Participarea la piața unică a avut ca efect și o creștere semnificativă a schimburilor comerciale ale României, în special cu țările din UE. Volumul exporturilor, cât și cel al importurilor au crescut semnificativ în această perioadă: exporturile totale ale României s-au majorat de 2,6 ori, de la 25,85 mld. euro în 2006 la 67,7 mld. euro în 2018, iar importurile au crescut de 2,03 ori, de la 40,75 mld. euro la 82,8 mld. euro în aceeași perioadă. O creștere mai accentuată este înregistrată în privința comerțului cu UE: exporturile cresc de 3 ori în perioada celor 12 ani de stat membru al UE (2006-2018), ajungând la 51,98 mld. euro în 2018, iar importurile s-au majoreat de 2,38 ori, până la 51,95 mld. euro. Se observă o creștere mai accentuată a schimburilor comerciale intracomunitare în 2018

comparativ cu anul 2006, ponderea importurilor provenite din UE în total importuri crescând semnificativ, de la 62,6% în 2006 la 74,7% în anul 2018, cu creșteri aproape anuale, cu excepția anului 2008, ca urmare a crizei economice. Exporturile către UE reprezintă 76,7% din totalul exporturilor românești, în creștere de la 67,7% în 2006. n

Beneficii ale fondurilor europene în România*√ PIB-ul este cu 13,6% mai mare în anul 2016 decât în 2009 în cazul scenariului „cu fonduri“ decât în cazul celui „fără fonduri“.√ Consumul privat a depășit cu 22,2% nivelul estimat în cazul scenariului fără fonduri, iar investițiile au crescut cu 29,5%.√ Numărul de locuri de muncă nou-create a fost cu peste 41.500 mai mare decât în cazul în care nu am fi utilizat fondurile europene; de asemenea, rata șomajului a fost cu 3,7% mai mică.√ Exporturile sunt cu 3,6% mai mari datorită absorbției fondurilor europene, iar importurile au depășit cu 17,2% nivelul estimat în cazul scenariului fără fonduri.√ Remunerația medie pe salariat este mai mare cu aproape o treime decât în cazul lipsei fondurilor europene, iar productivitatea cumulată a muncii este mai mare cu 4%.√ Fondurile europene reprezintă o sursă bună pentru recapitalizarea firmelor. Totodată, firmele care au folosit fonduri europene cu scopul dezvoltării activității au avut o productivitate mai ridicată, o profitabilitate mai mare și un grad de îndatorare mai scăzut. nSursa: Institutul European din România, studiul Impactul aderării României la Uniunea Europeană asupra economiei românești, coordonator: academicianul Lucian-Liviu Albu* Notă: Comisia Națională de Prognoză (CNP) a evaluat impactul fondurilor structurale asupra economiei românești. Premisele de la care pornește studiul vizează trei mecanisme prin care se resimt în economie fondurile atrase: dezvoltarea infrastructurii fizice, a capitalului uman și asistență financiară pentru firme. Scenariile sunt rulate pentru perioada 2007-2020; în scenariul „fără fonduri“ nu sunt luate în considerare fondurile structurale, iar în scenariul „cu fonduri“ sunt incluse fondurile structurale primite de România în perioada 2007-2013, iar pentru perioada de până în 2020 se urmăresc efectele avute de acestea asupra economiei.


hiar dacă, și în Europa Occidentală, supărarea pe UE este parțial artificială, ea este mai ușor de explicat ș i chiar de justi f icat . Comparativ cu 1990, ca să intrăm în logica acelor 30

de ani scurși de la căderea comunismului în Europa, calitatea vieții pentru cetățeanul vest-european s-a diminuat semnificativ. În 1990, în Europa de Vest se trăia mai bine decât astăzi. Dar atunci când discutăm de țări precum România, care în decembrie 1989 era falită economic și izolată politic, și în Est, și în Vest, actuala tensiune, în creștere, dintre UE și București este pur artificială.

Pentru europeanul obișnuit, 1990 însemna începutul unui nou ciclu de

prosperitate, prelungit prin extinderea UE până spre 2007-2008, când criza economică a lovit și UE. Atât în SUA, cât și în țările Pieței Comune, anii ’80 au fost remarcabili din punctul de vedere al prosperității. Era mult mai ușor decât astăzi să-ți găsești o slujbă, să-ți cumperi o casă împrumutând bani de la bancă, bani ieftini, cu dobânzi mici. Era mult mai ieftin să mergi la școală, inclusiv să plătești pentru accesul în învățământul superior, de aceea și mobilitatea socială era mare. Tinerii găseau ușor de muncă și chiriile erau mici. Anii de pace, pe care proiectul european îi garantase, generaseră multiple beneficii economice și sociale.

În plus, căderea comunismului și, mai ales, desființarea URSS în 1991 au dus la încetarea Războiului Rece. Occidentul

european se putea acum concentra pe următoarele etape de dezvoltare a proiectului european, ceea ce a și dus la apariția UE. Nu în ultimul rând, țările UE se aplecau mai mult și asupra mersului globalizării, fenomen ce urma să fie amplificat de dispariția comunismului. La rândul lor, apariția UE, extinderea ei spre Est și participarea intensificată la globalizare au oferit multiple avantaje economice țărilor vest-europene. În felul acesta, nivelul de prosperitate a crescut

Artificiala luptă a Bucureștiului cu UE

n Iulian FotaC

Foto

: Bog

dan

Cris

tel


semnificativ, occidentalii traversând cei mai prosperi ani de după al Doilea Război Mondial. Pe bună dreptate, anii ’90 s-au constituit într-o „epocă a optimismului“, sintagmă utilizată de Gideon Rachman, editorialist la Financial Times.

Pentru români, anii ’90 nu au fost deloc la fel de ușori. Tranziția s-a dovedit dificilă din punct de vedere politic, marcată de multiple conf licte sociale violente, celebrele mineriade. Proasta gestionare a tranziției din punct de vedere economic a dus la inflație galopantă și la amplificarea sărăciei. Naționalismul economic, specific anilor 1990-1996, a dus la devalizarea de bănci, la privatizări oneroase și la dezvoltarea „capitalismului de cumetrie“, toate acestea generând o gravă polarizare socială. Românul obișnuit era chinuit de incertitudini și amenințat de sărăcie. România nu avea aliați și nici bani pentru dezvoltare economică. Mulți estimau o intrare în incapacitate de plată în 1998 sau 1999, când țara se va confrunta cu un vârf al datoriei externe.

Ei bine, începând cu 1997, odată cu deschiderea țării spre exterior și apropierea de Occident, realizări majore ale guvernului CDR, soarta românilor a început să se schimbe în bine. România a ieșit din izolarea politică, aderând la NATO și UE. Acest nou statut internațional a avut multiple beneficii economice, zeci de miliarde de euro și dolari fiind investite în țară într-o perioadă relativ scurtă. Între 2002, anul invitării României să adere la NATO, și 2010, anul confruntării cu criza economică, ritmul mediu de creștere economică a fost de peste 5%. În cei zece ani de apartenență la UE, România a primit net, ca asistență de dezvoltare, 31 de miliarde de euro . Parametrii principali de performanță ai țării sunt mult mai buni decât în 1989. GDP-ul României europene este de peste trei ori mai mare decât cel al României comuniste. Și, în ciuda crizei economice care a creat dificultăți pentru doi ani, România și-a reluat creșterea economică importantă, perspectiva țării, în condiții de bună guvernare, fiind în continuare foarte bună.

Și aici avem o mare diferență între țările mai vechi ale UE și România. Țările Europei

Occidentale, în marea lor majoritate, au fost grav afectate de criza economică din 2009/2010. Unele dintre ele, precum Grecia, Italia, Spania, Franța sau Irlanda, încă se confruntă cu consecințele acelei situații, agravate și de o serie de decizii economice sau politice greșite. Pentru că mulți ani banii au fost ieftini, țările occidentale au continuat să trăiască bine pe datorie, mult peste ceea ce performanța economică ar fi recomandat. În plus, pe lângă dificultățile economice, aceste țări au trebuit să se confrunte și cu chestiuni grave, precum terorismul sau migrația ilegală masivă dinspre Orientul Mijlociu și Africa de Nord. De aici și pesimismul lor actual față de UE. Cetățeanul european obișnuit din Germania, Franța sau Italia realizează că are în spate anii buni și anii care vin nu au cum, cel puțin o perioadă, să fie la fel de prosperi precum cei care s-au scurs. Mai ales că, între timp, UE trebuie să

se confrunte și cu concurența economică a Chinei sau geopolitică a Rusiei.

Nu aceeași situație o are românul obișnuit. Pentru el, anii recenți au fost cei mai buni ai săi din ultima sută de ani. Românul s-a bucurat de pace și de o prosperitate tot mai mare, chiar dacă, trebuie să recunoaștem, nu întotdeauna aceasta a fost echitabil distribuită. Are aliați și cea mai bună asistență pentru dezvoltare. Are, în continuare, de partea sa un Occident ce-i este favorabil, atent la soarta sa și mai implicat că niciodată.

Și atunci, în condițiile astea, de ce trebuie să ne tăiem singuri craca de sub picioare, generând un conflict artificial cu UE, ce poate avea consecințe serioase și asupra relației noastre cu NATO? Un conflict care nu este justificat nici prin prisma nevoilor de dezvoltare ale României și, cu atât mai puțin, din considerente de securitate națională. Doar pentru că putem? n

COVER

Foto

: Get

ty Im

ages

/ G

uliv

er

20 12 APRILIE 2019EXTERNE

u toate că nimic nu s-a schimbat de la votul pro-Brexit în ceea ce privește accesul pe piață - Marea Britanie nu a plecat încă din UE și, prin urmare, nu

au apărut noi bariere în calea comerțului - există o mare incertitudine și o foarte reală perspectivă a unor bariere mai mari în calea comerțului dintre Regatul Unit și UE și între Marea Britanie și cele peste 60 de țări cu care UE a semnat acorduri comerciale.

Comprimarea exportului

Pentru UE-ECE, ponderea exporturilor către Regatul Unit a scăzut în compa-rație cu cea a altor parteneri comerciali mari din UE, precum Germania, Franța și Italia. Aceasta ar putea fi o dovadă a reor ientăr i i comerțului exterior al Marii Britanii către alte piețe europene. Datele mai arată că nu există un efect negativ asupra

importurilor din Regatul Unit ale statelor din ECE, ca urmare a Brexi- tului.

De la votul dat pentru Brexit, excedentul comercial al ECE cu Marea Britanie a crescut. Cu toate acestea, exceptând comerțul cu combustibili cu Rusia, excedentul comercial al ECE în relația cu Marea Britanie a scăzut, de fapt, din iunie 2016. Pe de altă parte, problemele economice ale Turciei au cântărit asupra balanței comerciale cu Marea Britanie, exporturile diminuându-se mai mult decât importurile.

În timp ce excedentul comercial global al UE-ECE cu Marea Britanie a fost aproape constant de la votul pentru Brexit, structura schimburilor comerciale ECE-UK s-a schimbat. Se poate observa existența unor tendințe legate de aceste relații comerciale.

În primul rând se observă că în preferințele cumpărătorilor din Marea Britanie, autoturismele mai scumpe din

Cehia, Ungaria, Polonia și Slovacia au fost înlocuite de la momentul referendumului pentru Brexit de automobilele cu valoare mai redusă din România, care continuă să câștige cote de piață. Per ansamblu, exporturile de mașini au cea mai mare pondere în comerțul dintre ECE și Regatul Unit.

Exporturile de bunuri de capital (inclusiv piese și subansamble) au scăzut pentru majoritatea țărilor din ECE care derulează relații comerciale cu Marea Britanie. Acest lucru este în concordanță cu măsurile luate de companiile britanice, la sfârșitul anului 2017 și în 2018, pentru a consuma mai puțin capital.

În schimb, exporturile de bunuri intermediare au rămas la aceleași niveluri în toate țările ECE, cu excepția Turciei. Acest lucru sugerează faptul că Regatul Unit este încă parte a lanțurilor de aprovizionare europene, companiile nerecurgând la furnizori alternativi. De fapt, UE-CEE și-a mărit importurile de

În regiunea noastră Brexitul e deja vizibilLa treizeci și trei de luni după ce Marea Britanie a votat să părăsească UE în iunie 2016, comerțul, investițiile și fluxurile de migranți între Regatul Unit și Uniunea Europeană, inclusiv Europa Centrală și de Est (ECE), au fost vizibil afectate, arată un recent studiu al UniCredit Bank.

n Gabriel Nițulescu

C

Exporturile ECE s-au diversificat de la momentul votului pro-Brexit

Impact minor asupra importurilor din Regatul Unit ale statelor ECE


bunuri intermediare din Marea Britanie, cu ajutorul probabil al unei lire mai slabe. În cazul Turciei, exporturile către Marea Britanie au scăzut din cauza lipsei de lichidități și a deteriorării condițiilor de tranzacționare de pe piața turcească, fapt care a afectat livrările curente.

În ceea ce privește bunurile de consum, exporturile de bunuri de folosință îndelungată și semi-îndelungată din Europa Centrală și de Est au fost afectate mai mult decât cele de bunuri non-durabile și alimente.

Cetățenii est-europeni se întorc

De departe, impactul cel mai vizibil al votului Brexit până în prezent se reflectă în migrația internațională din și către Marea Britanie.

Până în iunie 2018 - cele mai recente date disponibile - migrația netă a cetățenilor UE în Marea Britanie a înregistrat un sold excedentar de 74.000 de persoane, cel mai scăzut nivel din 2012. Ce este mai surprinzător este că, în timp ce numărul cetățenilor din cele 15 state membre (UE 15) și UE 2 (Bulgaria și România) continuă să adauge persoane la populația din Regatul Unit, cei din UE 8 (Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia și Slovenia) pleacă din Marea Britanie într-un număr mai mare decât cei care merg în UK.

Emigrația netă a fost determinată atât de scăderea migrației cetățenilor UE-ECE în Marea Britanie - pentru muncă - și în creșterea migrației cetățenilor din UE-ECE aflați în Marea Britanie în Europa Centrală și de Est - cu motivația cel mai des întâlnită de „a merge acasă“, sugerând că și cetățenii UE-ECE se întorc în țara lor natală, în loc să emigreze într-o altă țară-gazdă. În același timp, aproximativ 40% din cetățenii UE 8 care pleacă din Marea Britanie au declarat că merg pentru un alt loc de muncă nou sau pentru a căuta unul, majoritatea dintre ei îndreptându-se către alte țări ale UE.

Pentru a evalua importanța economică a dimensiunii acestor fluxuri, ne vom uita la migrația netă din ECE în Marea Britanie ca procent din forța de muncă din Europa Centrală și de Est. Mișcarea migranților UE 2 între 2013 și mijlocul anului 2016 este extraordinară, reflectând eliminarea restricțiilor privind emigrația în Marea Britanie. Prin urmare, o parte din declinul de la mijlocul anului 2016 este probabil o corecție a sa. Declinul din UE 8, cu toate acestea, deși mai mic în magnitudine (în jur de 0,15% din forța de muncă, anual, de la votul Brexit), arată mai clar impactul postreferendum.

Investițiile britanice scad

De la votul pro-Brexit din 23 iunie 2016, rezidenții din Marea Britanie și-au sporit

investițiile în străinătate. În același timp, nerezidenții și-au redus investițiile directe în Marea Britanie.

Efectul net este că ieșirile de investiții din Regatul Unit au atins cel mai înalt nivel de la criza financiară din 2008, după o lungă perioadă de intrări nete pozitive. Căderea bruscă din al doilea trimestru al anului 2016 sugerează că incertitudinea din jurul Brexitului ar fi putut avea o contribuție la această schimbare de trend a f luxurilor de investiții.

Dar oare cât din creșterea numărului de achiziții nete a ajuns la UE și ECE? Deloc - rezidenții din Marea Britanie au făcut investiții, în acest interval, doar în afara UE, în special în SUA. Și nu vorbim de o volatilitate anuală. Și nici nu este surprinzător faptul că investitorii britanici au ales să investească în afara UE într-un moment în care Marea Britanie se îndepărtează de UE și există imensa incertitudine din jurul relației viitoare a Marii Britanii cu UE. Fluxurile de investiții din Marea Britanie către Europa Centrală și de Est sunt relativ mici în magnitudine, dar au scăzut și ele după votul pro-Brexit.

În mod similar, băncile din Marea Britanie s-au retras din majoritatea țărilor din ECE, însă procesul a început înainte de votul Brexit și a fost condus de o mutare strategică spre alte regiuni EM. n

EXTERNE

Balanța comercială a statelor din ECE în relația cu Regatul Unit s-a înrăutățit, începând cu semestrul 1 din 2016

Exportul de mașini din ECE către Regatul Unit – de departe cel mai afectat sector


Reparând băncile zombie ale EuropeiBăncile europene

Cum să tratezi slaba performanță, defetismul și complezența

X I S T Ă O A R E V R E U N spectacol mai lamentabil în afacerile globale decât acela al băncilor europene? La un deceniu după criză, ele bâjbâie într-o ceață a

proastei performanțe, a defetismului și a complezenței. Acțiunile băncilor europene s-au prăbușit cu 22% în ultimele 12 luni. Deutsche Bank și Commerzbank poartă negocieri pentru fuzionare cu toată priceperea și claritatea de scop a

negociatorilor pe Brexit ai Marii Britanii. Două bănci nordice, Danske Bank și Swedbank, sunt implicate într-un uriaș scandal de spălare de bani. Industria nu furnizează decât un randament minuscul al capitalului propriu, de 6,5%, iar investitorii consideră că reprezintă mai puțin decât valoarea sa de lichidare. În mod uimitor, multe bănci și mulți legiuitori europeni s-au resemnat în privința acestei stări de lucruri. De fapt, este un pericol pentru investitori și pentru economia în dezechilibru a Europei.

Băncile prezintă două scuze, ambele fiind, în mare parte, prostii. Una este că nu e vina lor. Spre deosebire de America, unde băncile au un randament al capitalului propriu de 12%, Europa nu are randamente puternic pozit ive la obl igațiunile guvernamentale sau o rezervă de profituri ale băncilor de investiții ca aceea de pe Wall Street sau o piață internă vastă, integrată. Toate acestea sunt adevărate, dar băncile europene au fost lamentabil de lente în a-și reduce costurile, ceea ce este pe deplin sub controlul lor. Ca o regulă simplă, general valabilă, băncile eficiente raportează raporturi cost-venit sub 50%. Totuși, aproape trei sferturi din băncile europene au raporturi de peste 60%. La ordinea zilei sunt proprietățile redundante, tehnologia ineficientă și beneficiile umflate pentru directori.

A doua scuză a băncilor este că profitabilitatea lor mizerabilă nu contează, de fapt. Rezervele lor de capital au fost consolidate, susțin ele, așa că de ce ar trebui să le pese celor care reglementează ș i contr ibuabi l i lor de rezultatele financiare? Dar acționarii, sugerează băncile, au învățat să trăiască cu gândul că băncile europene sunt incapabile să dea randamente de 10%, aceasta fiind rata minimă pe care o cer investitorii de la băncile americane și majoritatea celorlalte sectoare.Fo

to: G

etty

Imag

es /

Gul

iver

E



Din The Economist, tradus de Roxana Dascălu, publicat sub licenţă. Articolul original, în engleză, poate fi găsit pe www.economist.com

Acest articol a apărut în secțiunea Lideri din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Tărâmul morților vii“.

Și acestea sunt aiureli. Profiturile contează, realmente, pentru că fac ca băncile să fie mai sigure: ele pot fi folosite pentru a absorbi costurile datoriilor neperformante sau pentru a reconstrui rezerve de capital atunci când lovește recesiunea. Evaluările slabe arată că, departe de a tolera băncile europene, majoritatea investitorilor le evită. Drept rezultat, multe bănci, inclusiv Deutsche, au prea puțini acționari instituționali pe termen lung de primă mână care să fie pregătiți să îi tragă la răspundere pe managerii cronic incompetenți. Și atunci când va veni următoarea recesiune, iar băncile vor avea nevoie să strângă capital, ce investitor ar fi suficient de nebun să dea și mai mulți bani unor firme care nu consideră că alocarea profitabilă a resurselor este una dintre responsabilitățile lor?

În loc să accepte această situație lamentabilă, băncile europene trebuie să facă două lucruri. Întâi, să îmbrățișeze o conduită de eficiență și digitizare. Costurile scad cu o rată anuală de circa 4, potrivit analiștilor de la UBS. Asta nu este

suficient. Pe măsură ce consumatorii trec la desfășurarea activităților bancare pe telefon, sunt mari oportunități de reducere a cheltuielilor OT tradiționale, precum și cheltuielile pe back-office și pe sucursale. Lloyds din Marea Britanie a redus raportul costuri-venituri la 49% și speră să ajungă la aproape 40% în 2020. Ramura digitală germană a ING, banca olandeză, are un randament al capitalului propriu de peste 20% într-o țară care se presupune a fi cimitirul bancherilor. Dacă alte bănci nu vor face asta, ele se vor trezi curând că au pierdut cota de piață în favoarea noii finanțe digitale și a concurenților de plăți – atât a firmelor fin-tech, cât și a uriașilor din Silicon Valley precum Amazon – care pot opera la o fracțiune din costurile lor, și care își tratează clienții mai bine.

În al doilea rând, băncile trebuie să facă un efort de consolidare. Realitatea din America și Asia sugerează că dimensiunea devine un avantaj mai mare în sistemul bancar decât a fost vreodată, permițând realizarea unor investiții uriașe în platforme de tehnologie și analiză de

date. Europa are prea multe bănci – 48 de firme sunt considerate suficient de importante pentru a fi supuse la „teste de stres“ periodice. Băncile se plâng că motivul îl reprezintă faptul că Europa și-a armonizat regulile și reglementările. Dar asta este doar jumătate din poveste. Majoritatea băncilor mari nu vor să își cedeze independența, iar șefilor lor le place statutul pe care li-l conferă faptul de a conduce o mare bancă. Iar eșecul băncilor în a-și face ordine în propria casă rezidă în aceea că investitorii se îndoiesc că managerii pot să se ocupe de integrarea a două firme mari.

Băncile europene au în față două căi. Cea pe care sunt acum promite instabilitate financiară și economică atunci când va lovi următoarea recesiune, precum și un declin pe termen lung. Cealaltă cale constă în a se pregăti pentru epoca digitală și de a se supune unor rigori financiare pe care băncile americane și aproape toate celelalte industrii le acceptă ca pe un fapt de viață. Nu ar trebui ca decizia să fie una grea. n

Cost estimat al acțiunilor, decembrie 2018, % din total

Peste

Sub

(joc de cuvinte intraductibil din engleză, pornind de la „many happy returns of the day“– mulți ani trăiască; în context, este însă vorba de „return“ ca „randament“.)

Sursa: Autoritatea Bancară Europeană

Băncile europene

Randamentul capitalului propriu

Multe randamente nefericite


OROȘENKO, ZELEN-S K Y, P o r o ș e n k o , Zelensky…“ îngână omul care numără voturi le , ca pe un c â n te c , d e a s u p ra vrafului de hârtii. Este

aproape de miezul nopții, duminica, la Ambasada Ucrainei de la Varșovia. Reprezentanții candidaților prezidențiali din țară sunt adunați în jurul unei mese de conferințe, ca să numere voturile din primul tur de la cetățenii care locuiesc aici, în Polonia vecină. Un bărbat trage

buletinele lungi de vot dintr-un morman de la centru - au fost 39 de candidați - și le dă pe fiecare șefului său, care citește ce scrie pe buletinul de vot, apoi îl înmânează delegatului respectiv, care îl adaugă la teancul lui/ei. Teancurile pentru Petro Poroșenko, președintele în exercițiu, și Volodymyr Zelensky, comicul devenit politician și challengerul său, sunt cele mai mari.

Scena ref lectă ceva din rezistența Ucrainei. Spre deosebire de unele foste state sovietice, ea este o democrație, deși una adânc viciată. Ea rămâne atașată

de traseul proeuropean croit în timpul protestelor pro-UE, de la Maidan, din 2013-2014, în ciuda incursiunilor militare rusești și a anexării Crimeii care au urmat. Ucrainenii se bucură de libertate, care a fost consolidată după liberalizarea vizelor în 2017, pentru a călători în UE și sute de mii și-au exercitat acest drept în ultimii cinci ani. Cei mai mulți s-au dus în Polonia, atrași de proximitatea ei, de asemănările cultural-lingvistice și de economia sa prosperă. Pe 31 martie, mii de ucraineni au stat la coadă la ambasada din Varșovia și la consulatele de la Gdansk și Cracovia pentru a vota: un exemplu de democrație transeuropeană.

Și totuși, democrația și convergența europeană necesită mai mult decât alegeri din cinci în cinci ani. Ele necesită și un stat de drept, transparență și instituții puternice. Iar aici, Ucraina se chinuie. Corupția este endemică, iar oligarhii încă domină viața politică. Dezamăgirea față de ritmul lent al progresului i-a împins pe mulți să emigreze. De la circa 220.000 în 2013, numărul ucrainenilor care trăiesc în Polonia este acum de circa 1,5 milioane, deși estimările variază. Comparat cu valurile anterioare de emigranți ucraineni, acesta este mai puțin sezonier, dar și mai tânăr, mai multilingv și mai bine educat. Peste o treime din cei plecați recent au studii universitare.

Anhelina Prymak s-a mutat în Polonia în 2013 ca să studieze afaceri europene. Corupția din universități este un factor major pentru studenții emigranți ca ea; șpăgile pentru note sunt atât de frecvente în Ucraina, încât costul general al studiilor poate fi similar pe ambele părți ale frontierei. Acum, ea lucrează pentru un think tank polonez. La fel și Sașa Iwaniuk, politolog și romancieră de la Kiev, care considera că universitatea ei din Ucraina este provincială și coruptă,

Cealaltă criză a imigrației din EuropaCharlemagne

Emigrarea spre inima continentului îi ia pe internaționaliști din locurile care au cel mai mult nevoie de ei

„P

Foto

: Get

ty Im

ages

/ G

uliv

er



Din The Economist, tradus de Roxana Dascălu, publicat sub licență. Articolul original, în engleză, poate fi găsit pe www.economist.com.

Acest articol a apărut în ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Cealaltă criză a imigrației din Europa“.

așa că și-a mutat studiile doctorale la Lublin. Mulți antreprenori s-au mutat în Polonia, împreună cu mii de profesioniști IT, care o consideră adesea o trambulină spre Germania sau mai departe. „Pleacă studenții și oamenii de afaceri“, spune, cu disperare, Iwaniuk. „Este o catastrofă în termeni demografici. Țara pierde oamenii care o pot schimba“.

Natalia Panchenko, o protestatară de la Maidan care locuiește acum la Varșovia, este de acord: „Cei care pleacă sunt cei care puteau să forțeze schimbarea“. Dar tocmai acești oameni - adesea tineri și fără parteneri, copii sau case care să îi ancoreze în Ucraina - spun că nu au de gând să se întoarcă până când situația de acolo nu se îmbunătățește. Ei pot, cel puțin, să investească o parte din energia lor reformatoare în țara lor de adopție. De pildă, mai mulți ucraineni au participat la protestele față de abuzurile constituționale ale partidului Lege și Justiție (PiS), de guvernământ în Polonia. Igor Isajew, un jurnalist ucrainean, a intrat în Cetățeni ai Poloniei, o mișcare anti-PiS, în 2016, datorită restricțiilor impuse de guvern asupra presei. „Sunt optimist că Polonia va scoate PiS de la conducere în alegeri“, spune el. Alții contribuie în afara politicii de partid. Ca parte a BETA Polska, o campanie pro-UE, Prymak ajută la desfășurarea unor simulări educaționale ale Parlamentului European pentru elevii și alegătorii din întreaga Polonie. „Oamenii sunt realmente angajați“, spune ea cu entuziasm, amintindu-și de o profesoară care a auzit-o vorbind despre inițiativă într-o cafenea și care a invitat imediat BETA la școala ei.

În loc de ucraineni din Polonia, citiți și români din Spania, polonezi din Marea Britanie și lituanieni din Germania. Mișcarea liberă, zborurile ieftine, ascensiunea englezei și internaționalizarea universităților au făcut mai ușor decât niciodată ca europenii să meargă să trăiască în altă parte. Cei care fac asta tind să fie disproporționat de tineri și bine educați și devin și mai mult bine educați. Ei sunt mobili prin definiție și conștienți

de beneficiile integrării europene. Ei tind să graviteze de la periferia estică și sudică a Europei spre centrul ei. Bruxelles, capitala UE, este exemplul suprem; destinația favorită a multora dintre cei care știu și cărora le pasă cel mai mult de UE. În serile însorite, terasele cafenelelor din fața Parlamentului European zumzăie de oficiali, politicieni și consilieri tineri și sclipitori de pe întreg continentul, care se amestecă cu alții care (în mod predominant) le împărtășesc expertiza și entuziasmul lor european. „Una dintre consecințele neintenționate ale construirii instituțiilor europene este că mulți dintre cel mai bine informați, mai proeuropeni oameni au plecat din capitalele naționale spre Bruxelles“, observă Timothy Garton Ash, un istoric de la Universitatea Oxford.

Atracția centrului Politicienii UE călătoresc, cel puțin

acasă, spre alegătorii lor. Iar site-urile

de social media fac să fie mai ușor decât oricând ca emigranții să rămână activi în politica și societățile țărilor lor de baștină; ei pot vota la alegerile naționale, deși majoritate nu o face. Dar este clar că mișcarea lor centripetă duce cu ea o parte din seva modernizatoare care, dacă ar rămâne acolo, ar putea împinge țările lor mai repede în aceeași direcție. Un studiu al FMI arată că există o „asociere negativă importantă“ între rata emigrației forței de muncă înalt calificate din țările est-europene în anul 2000 și ameliorarea calității guvernării lor cu 14 ani mai târziu.

Va trebui să treacă tot atâta timp, cel puțin, pentru ca efectele cumulative ale valurilor recente de emigrare să se facă pe deplin resimțite. Ele sunt însă deja vizibile în unele locuri. Garton Ash se referă la țări precum Polonia, unde plecarea localnicilor foarte informați, proeuropeni poate fi simțită în tonul dezbaterilor naționale. „Se pare că europenii s-au dus în Europa“. n

Foto

: Get

ty Im

ages

/ G

uliv

er


FOST CLAR de luni întregi că ostilitatea înverșunată a partizanilor conservatori duri ai Brexitului și ai Partidului Democratic Unionis t a l I r l ande i

de Nord (DUP) înseamnă că acordul pe Brexit al Theresei May nu va trece prin Parlament. Săptămâna aceasta, prim-ministrul a acceptat realitatea, oferindu-se, în schimb, să negocieze cu Jeremy Corbyn, liderul Partidului Laburist din opoziție, alternativă care ar putea câștiga o majoritate. Negocierile transpartinice dintre doi lideri notoriu de reticenți în a face vreun compromis pot foarte bine să eșueze, iar dacă se va întâmpla asta, doamna May s-a declarat dispusă să se conformeze oricărei soluții pe care o vor sprijini parlamentarii înșiși în viitoarele runde de vot din Camera Comunelor.

Sunt două motive pentru a saluta această abordare schimbată. Primul este că, dat fiind că doamna May va trebui, cu siguranță, să șteargă unele dintre „liniile roșii“ pe care le-a trasat acum mai bine de doi ani, rezultatul pare aproape sigur să fie un Brexit mai soft. Asta ar putea să înceapă cu acceptarea unei uniuni vamale permanente, care este nu doar cel mai clar obiectiv al laburiștilor, cât unul care nu a reușit să obțină majoritatea în Camera Comunelor la diferență de doar trei voturi, săptămâna aceasta. Faptul acesta ar putea să implice și o aliniere mai strânsă la regulile pieței unice a UE.

Al doilea motiv este că doamna May s-a pronunțat ferm împotriva ieșirii fără un acord. Partizanii duri ai Brexitului persistă în respingerea temerilor legate de costurile potențiale ale unui Brexit fără acord ca pe

Theresa May face un pas în direcția bună pentru Brexit

Negocierile pe Brexit

Prim-ministrul are dreptate să caute un consens transpartinic. UE ar trebui să îi acorde suficient timp suplimentar

AFo

to: G

etty

Imag

es /

Gul

iver




Acest articol a apărut în secțiunea Lideri din ediția tipărită a „The Economist“, sub titlul „Un pas în direcția bună“.

o altă rundă a Proiectului Frică1. Dar, așa cum arată un document informativ scris pentru miniștri de secretarul cabinetului, riscurile pentru economie și securitate sunt pe cât de reale, pe atât de grave. Faptul că prim-ministrul s-a angajat acum să nu urmeze această opțiune distructivă ca pe o politică deliberată este o mutare bine-venită.

Ceeea ce nu înseamnă că nu se poate produce un Brexit fără acord, întrucât acesta rămâne opțiunea implicită pe 12 aprilie, în lipsa oricărei alte acțiuni. Doamna May a confirmat însă că va cere UE să acorde o altă prelungire a acestei date-limită la summitul din 10 aprilie. Și, pentru a se asigura că va rămâne cu coloana vertebrală dreaptă, parlamentarii încearcă să o instruiască în privința unei noi legi pentru a cere mai mult timp.

Mulți lideri UE, a căror aprobare unanimă este necesară pentru orice prelungire, pot să nu dorească să fie de acord. De ce să le dea britanicilor nehotărâți mai mult timp ca să se certe, când aceștia ar putea să nu ajungă niciodată la un acord? De ce să nu împingă Marea Britanie afară, acum? Răspunsul este că un Brexit fără acord nu ar afecta doar Marea Britanie, ci și multe țări UE, mai ales Irlanda. Dacă doamna May îi va putea asigura pe ceilalți lideri că urmărește o formă nouă, mai soft, de Brexit, ei ar trebui să îi acorde oricât timp ar fi necesar – chiar până la finele anului, dacă s-ar impune.

O altă complicație este faptul că, dacă Marea Britanie rămâne încă membră la sfârșitul lunii mai, liderii UE au arătat clar că vor insista ca ea să participe la alegerile pentru Parlamentul European. Doamna May este împotriva acestei idei, la fel cum sunt și unii politicieni din alte țări care

se tem de creșterea valului de populiști în PE. Noul Parlament European va avea însă, probabil, mult mai mulți populiști, indiferent dacă britanicii votează sau nu. Dacă alternativa este un Brexit fără acord, Marea Britanie ar trebui să accepte să aleagă membri ai PE, chiar dacă ei vor sta în funcție doar un timp relativ scurt.

Nimic din toate acestea nu va fi ușor. Va fi nevoie de răbdare și de viziune din partea liderilor UE care s-au săturat, așa cum este de înțeles. Va fi nevoie de un pragmatism susținut și de îndemânare politică din partea unui prim-ministru care s-a arătat prea puțin înclinat spre vreuna dintre acestea până acum. Și, chiar dacă va apărea în cele din urmă un Brexit mai soft, el va avea detractori vocali și furioși în ambele tabere. Conservatorii duri vor declara

că este o trădare a referendumului din 2016. Cei care susțin înfocat rămânerea în UE îl vor renega, ca pe un act de automutilare, considerându-l un rezultat mult mai rău decât rămânerea în UE. Nu există o cale ușoară de a gestiona veninul și furia din ambele tabere, pe de o parte, și diviziunile din întreaga țară, pe de altă parte. Dar cel mai promițător este să se convină, în cadrul unui acord trans-partinic, ca rezultatul să fie pus în fața unui referendum de confirmare, o idee care a pierdut cu doar 12 voturi în Camera Comunelor săptămâna aceasta. Deschiderea târzie a doamnei May în a căuta un consens este bine-venită. Următorul ei pas ar trebui să fie promisiunea că orice acord va fi adus în fața publicului pentru decizia finală. n

1„Project Fear“ (Proiectul Frică) este un termen care a intrat în uzajul comun al politicii din Marea Britanie în secolul al XXI-lea, mai ales în legătură cu două mari dezbateri legate de referendum. A apărut întâi în timpul referendumului pentru independența Scoției din 2014, și apoi, din nou, în timpul și după referendumul privind apartenența Marii Britanii la UE. Sintagma este folosită pentru a caracteriza temerile de pericole economice și sociopolitice – mai ales cele care ar rezulta dintr-o schimbare a statu-quo-ului politic existent – ca fiind generatoare de frică și pesimism.

Foto

: Get

ty Im

ages

/ G

uliv

er


ACĂ ESTE să judecăm d u p ă v e h i c u l e l e p e bulevardele din Beijing, China nu are deloc o industrie auto. Mașinile marca Range Rover sunt

mult mai multe decât cele marca Haval, Changan și BYD luate împreună; uneori, nu se văd decât șiruri de Volkswagen-uri și Toyote. Și, când observi cât de lent de mișcă acele convoaie în aglomerație, cu siguranță este greu de imaginat că industria auto a țării s-ar putea extinde și mai mult. Guvernul chinez are însă planuri pentru a-ți dovedi că ai greșit în ambele puncte. China se pregătește să țâșnească în afara benzii auto lente.

Producătorii auto chinezi fac deja mai multe mașini decât cei din oricare altă țară. Ei produc și mai multe mașini electrice decât toți ceilalți, punând un pariu cu viitorul industriei. Dincolo de asta, conducătorii Chinei, producătorii auto și firmele high-tech vor să profite și de revoluția modului în care oamenii circulă, dincolo de a conduce propria mașină: aplicații menite să permită unei persoane să obțină transportul contra unei taxe, vehicule autonome, programe de partaj a bicicletelor și a scuterelor, transport public inteligent și altele. Chiar dacă traseul istoric a fost mediocru, acesta nu ar trebui să fie un obstacol pentru producătorii auto. Dimpotrivă, ar putea să fie un avantaj.

Ce se întâmplă azi nu este prima revoluție a transportului din China modernă. Traversând strada într-un mare oraș chinezesc cu trei decenii în urmă, rarele mașini pe care le-ai fi văzut în marea de biciclete ar fi fost aproape toate fie limuzine oficiale, fie vechituri japoneze pe post de taxiuri. Guvernul a văzut în această lipsă de mașini un gol de umplut cu o

nouă industrie autohtonă: o cale clară spre dezvoltarea industrială și spre câștiguri la export. Având nevoie de drojdie ca să crească aluatul, în anii ’80, China a permis companiilor străine să creeze firme mixte cu firmele de stat, precum FAW și SAIC.

Această strategie de firme mixte și-a atins multe dintre scopurile sale. Mașinile de la Beijing pot să aibă sigle străine, dar ele sunt fabricate în China. Țara a produs 23 de milioane de automobile anul trecut, depășind Europa și punând în umbră America (vezi graficul 1). În termeni de calitate totuși, rezultatele au fost mai slabe. Niciun producător auto chinez nu este, de departe, la fel de impresionant în sectorul acesta, cum e Huawei, să zicem, în telecomunicații.

Producătorii auto chinezi, alimentați de fluxul de cash generat de firmele mixte și cu o piață de desfacere vastă pentru mașini fără pretenții dincolo de marile orașe, s-au dovedit lenți în a învăța meșteșugul creării și al gestionării liniilor de furnizare și de asamblare auto în volum mare pentru toleranțe mici. Cu toate acestea, lucrurile s-au schimbat recent.

Dorința disperată a consumatorului chinez de a avea un mijloc de transport pe patru roți a fost, în oarecare măsură, satisfăcută. Numărând circa 325 de milioane de automobile pe drumurile sale, China are opt dintre cele mai congestionate 20 de orașe din lume, potrivit firmei de navigare TomTom. Un sondaj efectuat de consultanța Bain & Co arată că, în 2017, numărul chinezilor care considerau că a avea o mașină este de natură a consolida statutul social a scăzut sub 50%. După două decenii de creștere de la an la an, vânzările de mașini noi au scăzut ușor în 2018.

Unii dintre cei aproximativ 70 de fabricanți auto locali din China au conchis că e timpul să înceapă să producă mașini mai bune. Ei le-au îmbunătățit atât ingineria, cât și designul. Lin Huaibin de la IHS Markit, o firmă de cercetare, arată că unele firme cheltuiesc generos acum pe designeri occidentali. O dovadă în acest sens sunt SUV-urile elegante care vor lua ochii la salonul auto de la Shanghai, care se deschide pe 16 aprilie. Potrivit unor estimări, vânzările interne le vor depăși pe cele ale unor mărci străine, din 2020.

Unele firme chinezești se orientează acum spre exporturi în Occident: Geely, GAC și Great Wall, mai ales, sunt ambițioase în această privință. Impunerea de tarife în America, anul trecut, a pus un bemol la unele dintre aceste planuri; de asemenea, au mai fost și alte probleme. De pildă, GAC a văzut că dealerii americani nu vor să îi vândă SUV-ul GS8 sub brandul companiei Trumpchi. Dar Europa și, în cele din urmă, America, sunt văzute atât ca destinații plauzibile de export, cât și ca, pentru unii, oportunități de investiție. În 2018, Geely, de departe cea mai ambițioasă în ultima privință, a anunțat că a strâns 9,7% din puternica

Planurile Chinei pentru viitoarea mașină electrică, autonomă și folosită în comun

E sistemul, prostule!

Ea nu are nevoie să aibă cele mai bune firme auto pentru a câștiga cursa

D

*EstimareSursa: IHS Markit

China

Europa

America de nord

America de sud

Orientul Mijlociu și Africa

Alții din Asia

Japonia

Producția mondială de automobile în 2018*, milioane

Cantitate, dacă nu calitate



firmă germană Daimler, pentru a o adăuga la cota majoritară a Volvo din Suedia, pe care compania o deținea deja.

Guvernul are planuri de consolidare în ceea ce privește creșterea din acest sector. A spus că le va permite producătorilor auto străini să preia controlul total al firmelor lor mixte din China, încurajând concurența și atrăgând investițiile. Ei sprijină, de asemenea, consolidarea. Guvernul elaborează propuneri de încurajare pentru ca firme independente de succes, cum sunt Geel și Great Wall, să investească în firmele auto de stat. Șoaptele permanente cum că guvernul va fuziona firmele de stat FAW, Dongfeng și Changan se aud tot mai tare.

Planurile Chinei de a produce automobile – unul dintre cele zece sectoare care se bucură de atenție specială în politica sa „Made in China 2025“ – nu depind însă doar de folosirea dimensiunilor sale pentru a depăși Occidentul ca volum și piața internă tot mai concurențială pentru a recupera terenul în domeniul calității. Ea vrea să folosească politica industrială pentru a depăși Occidentul pe drumul spre viitor.

Mark Wakefield de la consultanța AlixPartners identifică o componentă-cheie a acesteia ca pe o „strategie de a domina“ vehiculele electrice. Ideea are multe puncte de atracție. Mai multe guverne occidentale nu vor să pună capăt motoarelor cu combustie internă care ard combustibili fosili. Regulile privind

emisiile de carbon din Europa se înăspresc, Marea Britanie și Franța au spus că nu mai văd rostul mașinilor acționate doar prin combustie internă după 2040. Așa că, acolo, pare să fie o piață.

Producătorii auto din întreaga lume știu că această tranziție este în curs. Tesla este construită pe ea; unele firme consacrate, precum Volkswagen, sunt deplin angajate în acest sens. Dar destul de multe firme europene, americane și japoneze au rețineri. Unele dintre cele care se concentrează pe piața de masă consideră că prețul mare al bateriilor înseamnă că mașinile electrice nu vor fi rentabile pe termen lung. Alții par, pur și simplu, prea ancorați cultural în particularitățile motoarelor cu combustie internă – mult mai complexe decât cele electrice – pentru a se despărți de ele.

Sunt mult mai puține astfel de îngrijorări în China. Mândra tradiție de inginerie care înconjoară motoarele cu combustie internă ale producătorilor auto venerabili este, în mare parte, absentă, cum sunt și costurile irecuperabile care se adaugă la valoarea lor percepută. În plus, dat fiind faptul că producătorii auto din țară nu sunt foarte puternici din punct de vedere politic, orice neplăcere ar putea resimți, nu va conta prea mult; greutatea cuvântului BYD la Beijing e departe de cea a BMW la Berlin. Industria este, așadar, destul de unită în jurul abandonării motoarelor cu combustie internă.

Șocul electricStrategia este consonantă și cu celelalte

puncte forte industriale ale Chinei. Ea este un uriaș producător de baterii și vrea să fie cel mai mare din lume, în același mod în care a devenit și furnizor dominant de panouri solare. Producătorii chinezi de baterii se dezvoltă rapid și semnează acorduri cu producătorii de litiu din întreaga lume. CATL, cel mai mare producător de baterii auto din China, construiește o fabrică nouă, care este a doua ca mărime după mega-uzina Tesla din Nevada. Capacitatea planificată totală de producție de baterii a Chinei este de trei ori mai mare decât cea pe care o va construi restul lumii.

Vehiculele electrice au atracții care merg dincolo de beneficii pentru industria auto și de sinergiile cu producția de baterii. Așa cum subliniază Bill Russo de la Automobility, o firmă de consultanță cu sediul la Shanghai, China vrea să își reducă importurile de petrol, care sunt, în prezent, cele mai mari din lume. Ea vrea, de asemenea, să își curețe aerul și să reducă emisiile de bioxid de carbon. Vehiculele electrice nu vor avea un impact uriaș în aceste privințe, atât timp cât rețelele energetice ale Chinei sunt, în majoritate, bazate pe cărbuni. Reducerea emisiilor de gaze de eșapament pe străzile orașelor este totuși un plus, chiar dacă fumul va continua să iasă din coșurile centralelor electrice.

Guvernul Chinei a folosit mai multe mijloace pentru a spori atât oferta de vehicule electrice, cât și cererea. Producătorii auto câștigă noi credite negociabile atunci când produc „vehicule cu energie nouă“, care includ mașinile hibride și pe cele acționate de celule de combustibil, precum și mașini electrice. Anul acesta, producătorii auto vor trebui să câștige sau să cumpere credite echivalente cu 10% din vânzările lor de motoare cu combustie internă. Cerința pentru 2020 este de 12%. Aceste reguli îi pot dezavantaja pe producătorii străini, cu atât mai mult cu cât, așa cum se zvonește, ei aud despre schimbări mai târziu decât firmele locale. Producătorii de baterii care nu sunt chinezi și cu care le place să

Sursa: EV volumes, BloombergNEF

Livrările de baterii și de mașini electrice hibride reîncărcabile (plug-in) milioane

Prognoza vânzărilor de mașini electrice, m

China Statele Unite Norvegia GermaniaMarea Britanie Alții

Valul viitorului



lucreze firmelor auto străine, cum este LG din Coreea de Sud și Panasonic din Japonia, au avut, până de curând, restricții pe piața chineză.

Pentru a stimula cererea, vehiculele electrice sunt generos subvenționate și scutite de taxe de cumpărare. Ele sunt, de asemenea, scutite de restricțiile existente la cumpărarea de mașini cu motoare cu combustie internă în șase din cele mai mari orașe. Alte măsuri includ cerința ca organismele din sectorul public să cumpere mașini electrice – un mare avantaj pentru autobuze – și favorizarea firmelor de folosire în comun a mașinilor. Infrastructura de încărcare a țării este foarte departe de cea din restul lumii. Beijingul are mai multe puncte publice de încărcare decât Germania.

Împreună, acești stimuli au creat un boom al vehiculelor electrice (vezi graficul 2). Se așteaptă ca vânzările de mașini electrice chinezești să atingă 1,5 milioane anul acesta, față de 1,1 milioane în 2018. Colin McKerracher, șeful pentru transporturi avansate la Bloomberg New Energy Finance, merge până acolo, încât

sugerează că rata actuală rapidă de creștere a vânzărilor de vehicule electrice, cuplată cu declinul vânzărilor globale de mașini, înregistrat anul trecut, poate să însemne că vânzările de mașini acționate de motoare cu combustie internă din China au atins deja un vârf.

Față de piața prosperă din interior, exporturile chineze de mașini electrice rămân, deocamdată, mici. Producătorii chinezi de autobuze sunt cei care deschid însă drumul. Aproape toate cele 400.000 de autobuze electrice care circulă în lume au fost construite în China. Majoritatea sunt folosite în interior, ceea ce scade aglomerația și poluarea, în timp ce exporturile cresc. Potrivit BYD, unul dintre cei mai mari producători de autobuze din China, vehiculele sale sunt folosite în peste 300 de orașe din alte țări.

Exporturile nu sunt sigurul drum spre puterea globală. Mărimea pieței Chinei va contribui la „absorbirea lanțului de aprovizionare (pentru vehicule electrice) în China“, spune Russo. Producătorii auto occidentali pentru piața de masă care vor să treacă la mașinile electrice, dar care se

luptă cu investițiile necesare, ar putea să emită din ce în ce mai multe licențe de tehnologie sau să cumpere hardware de la firmele chinezești. Dacă marea parte a lanțului de aprovizionare pentru vehicule electrice este în China, trenurile electrice chinezești ar putea să devină standardul global.

Viteza cu care China preia conducerea în electrificare o plasează într-o poziție bună pentru a profita din convergența sa cu două alte mari mutații distincte, dar înrudite din transport: autonomia și folosirea în comun. În Occident, companiile din lumea tehnologiei, nu cele din lumea producătorilor auto, sunt la volan. Același lucru este valabil și în China, unde cei „trei mari“ giganți de internet, Alibaba, Baidu și Tencent, sunt în centrul unei rețele de investiții în mașinile autonome și în aplicațiile de mobilitate, precum și în vehiculele electrice. Spre deosebire de producătorii auto, giganții high-tech ai Chinei joacă deja în liga mondială.

Mobilitatea, în sus

China are mai mulți utilizatori de internet decât orice altă țară și acolo se generează mai multe date decât oriunde altundeva. Ubicuitatea sistemului de plăți digitale ajută la efectuarea unor servicii fără cusur pentru clasele de mijloc, în dezvoltare, ale Chinei, care sunt printre cele mai dornice din lume să încerce gadgeturile și aplicațiile cele mai noi. Nu este de mirare că această țară este deja cea mai mare piață din lume pentru transportul privat cu comandă de pe un telefon inteligent.

Atât Alibaba, cât și Tencent au investit în Didi Chuxing, cea mai mare firmă de ride-sharing (folosire a unui automobil în comun) din lume. Ea are peste 550 de milioane de utilizatori înregistrați și efectuează 30 de milioane de călătorii pe zi, lăsând mult în urmă cele 15 milioane ale lui Uber din întreaga lume. Didi s-a extins peste Asia de Sud-Est și a investit în India și în Europa. În martie, cele două mari firme high-tech au făcut echipă cu FAW, Dongfeng, Changan și alți investitori și au injectat 1,5 miliarde de dolari într-o firmă

Capacitatea mondială de producție a bateriilor, pe regiune, %

China

Altele

Europa Asia

America de nord

Sursa: Benchmark Mineral Intelligence

Încărcând

www.reporterglobal.ro 31EXTERNE



rivală de folosire în comun a vehiculelor, diversificând pariul.

Folosirea în comun a vehiculelor pe această scară poate aduce cu ea o mutație structurală pe piața auto; oamenii cumpără gândindu-se și la alții, nu doar la ei. Potrivit firmei de consultanță Roland Berger, în 2017, circa 10% dintre toate mașinile din China erau „folosite în comun“, fie că erau taxiuri pentru a călători în comun, fie pentru a comanda o mașină prin aplicație mobilă sau scheme similare. În ansamblu, înseamnă de zece ori mai mult decât cifra din Occident. Dacă lumea face o tranziție decisivă de la scopul ca fiecare să aibă o mașină la scopul ca fiecare să beneficieze de mobilitate când este necesar, China este mult înainte (vezi graficul 4).

Pe lângă investițiile în transportul comandat prin aplicații mobile, giganții high-tech bagă bani, de asemenea, direct în producția auto. Baidu și Tencent au investit în NIO, cel mai promițător dintre „Teslele chinezești“. Xpeng, WM Motor, Byton și alții intenționează să producă mașini care să simbolizeze și să extindă stilul de viață smartphone.

Sectorul high-tech nu este interesat doar de baterii. Investitorii din acest sector au investit mult în puterea pedalelor, cu diferite rate de succes. O f lotă vastă de biciclete de închiriat a răsărit în ultimii trei ani – la fel ca și munții formați din carcasele lor abandonate. Mobike, parțial finanțată de Tencent, are acum peste 230 milioane de utilizatori înregistrați, cei mai mulți în China. Ofo, rivalul său cel mai mare, finanțat de Alibaba, se clatină, fiind în pragul falimentului. Rămâne totuși neclar dacă astfel de afaceri se pot menține în condițiile în care veniturile lor din închirieri rămân mai mici decât costurile lor de capital. Dacă vor putea exista, va fi datorită valorii pe care firmele high-tech o extrag din datele pe care le furnizează ele. Oferirea celor mai bune sfaturi despre când să te sui pe o bicicletă, când să aștepți un minut să vină un autobuz și când să chemi un Didi ar aduce cu sine o cantitate impresionantă de cash.

Giganții high-tech fac progrese și în autonomie. Baidu și Tencent au testat mașini care se conduc singure pe drumuri publice încă de la începutul anului trecut. Ca și Lyft și Uber din America, Didi plănuiește să construiască robo-taxiuri autonome. În parteneriat cu King Long, o companie de autobuze, Baidu oferă navete de transport fără șofer în mai multe orașe chinezești, inclusiv la Beijing și Shenzhen. Compania speră să le intruducă pe șoselele japoneze în 2019.

McKinsey, o firmă de consultanță, consideră că decalajul Chinei față de America este de doi sau trei ani în transportul autonom. Companii precum Waymo, unitatea de transport fără șofer a Google, încă sunt în frunte. Dar cercetările chinezești în domeniul inteligenței artificiale, domeniu pe care se sprijină cel mai mult autonomia, sunt, în general, impresionante. Aceasta este una dintre cele zece industrii „Made in China 2025“ și, dacă își va dovedi utilitatea, în loc să fie un obstacol finanțat în pierdere, ar putea deveni curând fruntașă.

Companiile chinezești lucrează, de asemenea, intens la alte tehnologii de care va avea nevoie autonomia. Alibaba, Baidu și Tencent dețin, toate, firme de cartografiere de înaltă definiție. RoboSense, un startup în care au investit Alibaba, SAIC și BAIC, alt producător auto, concurează firme occidentale care dezvoltă senzorii lidar care le spun vehiculelor autonome despre

ce se af lă împrejurul lor. Fapt crucial, China devine liderul mondial în tehnologia comunicațiilor mobile 5G, care se așteaptă să fie vitală pentru conectivitatea de viteza luminii de care vor avea nevoie mașinile autonome.

Și în acest domeniu, slăbiciunea producătorilor auto chinezi poate fi un fel de putere. În Occident, cooperarea între firmele high-tech și producătorii auto este precaută; niciunul nu vrea să dea prea mult din casă. Formele high-tech dominante din China sunt însă colaboratori apropiați ai fabricanților interni de vehicule – și chiar și ai celor externi. Producătorii auto non-chinezi încep să facă teste în orașele chinezești, în loc de Europa și părți ale Americii, unde regulile sunt mai stricte. Roadstar, care testează vehicule electrice fără șofer la Shenzhen, și Pony, care dezvoltă taxiuri autonome la Guangzhou, folosesc talentele high-tech din Silicon Valley. Baidu a început să dezvolte Apollo, un sistem autonom, de sursă deschisă, pe care speră să îl transforme într-un standard industrial, în California, din 2015 ???. Daimler, BMW și Ford au convenit să se înscrie și ei.

Planul Chinei este să creeze un ecosistem pentru mobilitate, alcătuit din mașini, aplicații, date, standarde, comunicații și altele, care să poată fi desfășurat oriunde în lume. Dacă lumea producătorilor auto s-ar confrunta doar cu o singură mare schimbare tehnologică, o astfel de ambiție a unei țări cu un istoric scurt în domeniu ar putea părea fantezistă. Dar sfidarea combinată a electrificării și autonomiei îi supune pe producătorii occidentali la presiuni atât de mari, încât unii, poate mulți, vor ceda. Producătorii auto și giganții high-tech ai Chinei vor avea o concurență acerbă din partea acelor omologi occidentali care sunt în fruntea cursei pentru crearea viitorului mobilității. Dar firmele chinezești vor face asta mai repede și mai ieftin decât concurenții lor, iar dovada existenței lor nu se va întinde doar pe drumurile Chinei, ci și pe autostrăzile din restul lumii. n

Acest articol a apărut în secțiunea Briefing din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Marile roți ale Chinei“ (Joc de cuvinte în engleză, pe the great wheels / marile roți – The Great Wall - Marele Zid).

Transport public

Modele create de cerere

Mașină Altele

China

RusiaJaponiaEuropa de Vest

Statele Unite

Sursa: Roland Berger*Car-sharing, cursă la comandă, taxi etc.

Coreea de sud

Distanța parcursă Sondaj din ianuarie 2019, %

A cui mașină e asta totuși?


ENTRU ULTIMELE patru miliarde de ani, singurul mod ca viața de pe Pământ să producă o secvență de ADN – o genă – a fost prin copierea unei secvențe care

exista deja. Uneori, gena era deteriorată sau amestecată, copierea era imperfectă sau realizată în mod repetat. Din această materie primă s-au născut gloriile selecției naturale. Da, sub toate acestea, gena năștea altă genă.

Acest lucru nu mai este adevărat. Genele pot fi scrise acum de la zero și editate în mod repetat, ca și textul dintr-un procesor de cuvinte. Capacitatea de a da naștere unor lucruri vii prin ingineria pe care o deschide acest lucru reprezintă o schimbare fundamentală a modului în care ființele umane interacționează cu viața planetei. Ea permite producerea de tot felul de lucruri care erau greu sau chiar imposibil de produs înainte: farmaceutice, combustibili, textile, alimente și parfumuri pot toate să fie construite moleculă cu moleculă. Ceea ce pot face și ce pot deveni celulele poate fi realizat și asta prin inginerie. Celulele imunitare pot fi instruite să urmeze prescripțiile medicilor; celulele stem pot fi stimulate mai mult ca să se transforme în țesuturi noi; ouăle fertilizate pot fi programate ca să dea naștere unor creaturi foarte diferite de părinții lor.

Fazele incipiente ale acestei „biologii sintetice“ schimbă deja multe procese industriale, transformând medicina ș i î n ce p â n d s ă a j u n g ă l a l u m e a consumatorilor. Progresul poate fi lent, dar cu ajutorul noilor instrumente și cu o doză mare de învățare a mașinilor, producția manufacturieră biologică ar putea să ofere, în cele din urmă, unele tehnologii realmente de abundență. Din lemnul sau coralul sintetic pot crește clădiri. Mamuții produși din celule de

elefant supuse ingineriei genetice ar putea să colinde în viitor prin Siberia.

Scara schimbărilor potențiale pare greu de imaginat. Dar dacă ne uităm în urmă la istorie, vedem că relațiile omenirii cu lumea vie au suferit trei mari transformări; exploatarea combustibililor fosili, globalizarea ecosistemelor lumii după cucerirea europeană a Americilor și domesticirea recoltelor și a animalelor în zorii agriculturii. Toate acestea au adus prosperitate și progres, dar cu efecte secundare dăunătoare. Biologia sintetică

promite o transformare similară. Pentru a profita pe deplin de promisiune și a minimiza pericolele, e bine să învățăm din lecțiile trecutului.

Noua biologie pune totul sub semnul întrebării

Să începem cu cea mai recentă dintre aceste mutații anterioare. Combustibilii fosili le-au permis oamenilor să genereze o expansiune economică remarcabilă în prezent, folosind productivitatea biologică din ere revolute, înmagazinată în cărbune

Promisiunile și pericolele biologiei sinteticeReproiectarea vieții

Pentru a le înțelege bine, să privim în trecut

PFo

to: G

etty

Imag

es /

Gul

iver

www.reporterglobal.ro 33POLITIC

Acest articol a apărut în secțiunea Lideri din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Reproiectarea vieții“.

și petrol. Dar s-a pierdut multă natură virgină, iar atomii de carbon care au văzut atmosfera ultima dată acum sute de milioane de ani au întărit efectul de seră al planetei într-un grad care s-ar putea dovedi catastrofal. Aici, biologia poate face sintetic mult bine. Ea este deja folosită pentru a înlocui unele produse făcute din substanțe petrochimice; cu timpul, ar putea să înlocuiască și unii combustibili. Săptămâna acesta, Burger King a introdus în unele restaurante ale sale un Whopper fără carne de vită, care își obține gustul de carne dintr-o proteină de plantă, modificată prin inginerie; astfel de inovații ar putea să ușureze în mod substanțial trecerea la diete mai puțin costisitoare pentru mediu. Ele ar putea fi folosite și pentru a obține mai mult din mai puțin. Plantele și microbii lor din sol ar putea să producă propriile lor îngrășăminte și pesticide, rumegătoare fără efectele de gaze de seră, deși va fi nevoie de politici publice, precum și de semnale din partea pieței pentru a ne asigura că biologia sintetică conduce la asemenea scopuri lăudabile de mediu.

Al doilea exemplu de modif icare biologică extensivă a lumii este bursa lui Columb, în care noua rețea globală de comerț a secolului al XVI-lea a pus împreună creaturile Lumii Noi cu cele ale Lumii Vechi. Caii, bumbacul și vitele au fost introduse în Americi; porumbul, cartofii, ardeii iuți și tutunul, în Europa, Africa și Asia. Ecosistemele în care trăiesc ființele umane au devenit globalizate ca niciodată înainte, ceea ce a dus, per ansamblu, la o agricultură mai productivă și la o alimentație mai bogată pentru mulți. Dar au existat și consecințe dezastruoase. Pojarul, variola și alți patogeni au devastat Lumea Nouă ca un incendiu de pădure, retezând zeci de milioane de vieți omenești. Europenii au folosit această catastrofă ca pe o armă, cucerind tărâmuri depopulate și distruse de molimă.

Biologia sintetică ar putea să creeze astfel de arme în mod intenționat: patogeni meniți să slăbească, să anihileze

sau să ucidă și poate și să se limiteze la un tip anume de ținte. Aici există suficiente motive de îngrijorare, dar nu pentru alarmă imediată. O astfel de utilizare, ca arme, ar avea nevoie, ca și restul biologiei sintetice de vârf, de echipe extrem de bine pregătite, cu resurse semnificative. Iar armatele au deja o mulțime de moduri în care să distrugă orașele și să omoare oamenii în număr mare. Când vorbim de distrugere în masă, o boală este un slab substitut pentru o armă nucleară. În plus, comunitatea biologiei sintetice de azi are idealuri de deschidere și de muncă în serviciul public, mai înalte decât în multe domenii mai vechi. Menținută și dezvoltată, această cultură ar trebui să servească drept sistem imunitar puternic împotriva elementelor adverse.

Cea mai timpurie transformare biologică - domesticirea - a produs ceea ce a fost până acum cea mai mare schimbare în modul în care oamenii își trăiesc viața. La început din întâmplare, apoi cu un scop urmărit, oamenii au cultivat cereale pentru a avea mai multă hrană, au crescut animale să fie mai docile, câini mai ascultători și pisici să fie companioni mai buni (ultimul este un succes parțial, în cel mai bun caz). Asta a permis noi densități de populație și noi forme de organizare socială: piața, orașul, statul. Oamenii s-au domesticit

pe ei înșiși, nu doar recoltele și animalele, creând spațiu pentru corvoada agriculturii de subzistență și pentru ierarhii politice opresive.

Biologia sintetică va avea un efect în cascadă similar, transformând relațiile oamenilor și, potențial, propria lor natură biologică. Capacitatea de a reprograma un embrion este, pe drept cuvânt, chestiunea care stârnește majoritatea îngrijorărilor etice de azi. În viitor, acestea s-ar putea extinde și mai mult; ce să te faci cu oameni care au puterea unor gorile în membrele superioare sau mințile care nu pot fi pătrunse de întristare? Modul în care oamenii pot alege să se schimbe pe ei înșiși din punct de vedere biologic este dificil de prezis; ceea ce nu e dificil de anticipat este faptul că unele alegeri vor fi controversate.

Ceea ce ne aduce la modul principal în care această transformare este diferită de cele trei anterioare. Semnificația lor a fost descoperită doar în retrospectivă. De data aceasta, va exista și o anticipare. Ea nu va fi perfectă: vor exista, cu siguranță, efecte neanticipate. Dar biologia sintetică va fi condusă de urmărirea scopurilor, atât anticipate, cât și dorite. Ea va sfida capacitatea umană de înțelepciune și premoniție. S-ar putea să o înfrângă. Dar dacă va fi cultivată atent, ea s-ar putea să contribuie și la dezvoltarea ei. n

Foto

: Flic

kr /

NIH




INTRE TOATE REPLICILE p e r s o n a j e l o r d i n „Casablanca“, cele care au cea mai mare rezonanță nu sunt rostite de personajul principal, interpretat de

Humphrey Bogart, ci de Claude Rains, care îl joacă pe Louis Renault, un căpitan de poliție cinic. Având nevoie de un pretext ca să închidă Rick’s, clubul de noapte deținut de personajul lui Bogart, el se declară „șocat, șocat să găsesc că aici se țin jocuri de noroc.“

Replica lui Renault exprimă falsul dispreț față de jocurile de noroc care dăinuie în cercurile selecte. El își găsește expresia chiar și în cercurile mai puțin rafinate, cum sunt finanțele. Să luăm, de exemplu, piața pentru contractele la termen pe petrol. Doar cei inepți o vor descrie ca pe ceva diferit de un sistem pentru transferarea riscurilor. Producătorii de petrol vând contracte la termen pentru a se asigura împotriva unei debandade a prețurilor care ar amenința solvabilitatea. Investitorii obțin o primă de risc cumpărându-le.

Există ceva în această caracterizare. Producătorii sunt, într-adevăr, într-o poziție scurtă la termen în cea mai mare parte a timpului, dar adesea, ei sunt într-o poziție lungă.(?) Poate că motivul real al unei piețe la termen înfloritoare este că oamenii, atât dinăuntrul, cât și dinafara industriei petrolului, se bucură de o investiție speculativă pe prețul petrolului. Dacă este așa, cu atât mai bine. Prețurile rezultate din asemenea pariuri sunt un ghid de neprețuit în luarea deciziilor referitoare la producție, înmagazinare și investiții.

Beneficiile țin de relația dintre prețurile la vedere, prețurile la termen și stocuri. Prețul la vedere este ceea ce plătești dacă ai nevoie de un baril de petrol imediat.

Prețul la termen este mai mult un pariu pe un meci de sport. Dacă prețul petrolului Brent peste un an se dovedește a fi mai mare de $67, care este prețul actual la termen pe 12 luni, cumpărătorul câștigă pariul; dacă este mai scăzut, vânzătorul câștigă. Dacă prețurile la petrol sunt greu de prezis, prețurile la termen ar trebui să fie mai mici decât cele la vedere. Această teorie presupune că există o cerere în exces pentru a se crea o acoperire împotriva scăderii prețurilor. Este nevoie de speculatori care să preia cealaltă parte a pariului. Prețurile joase la termen sunt

elementul captivant de care ei au nevoie, la rândul lor.

În practică, perioadele de supraabun-dență și de penurie înseamnă că prețul la petrol tinde să fie supus unor oscilații puternice. Piața petrolului se mișcă între „backwardation“ (în care prețurile la termen sunt sub cele la vedere) și „contango“ (în care sunt peste). Fluctuația prețurilor face dificilă determinarea unei recompense pentru speculă sau a unei prime de risc în orice piață dată de mărfuri. Studiile efectuate de Gary Gorton și Geert Rouwenhorst de la Universitatea Yale arată

Cum unge roțile industriei pariul pe prețurile petrolului

Buttonwood

Mesajul piețelor la termen este că prețurile înalte la vedere nu vor rezista

DContracte la termen

Sursa: Bloomberg

Înapoi în viitorPetrolul Brent, $ pe baril


Din The Economist, tradus de Roxana Dascălu, publicat sub licență. Articolul original, în engleză, poate fi găsit pe www.economist.com.

însă că un cumpărător al unui coș variat de mărfuri la termen ar câștiga o substanțială primă de risc.

Ceea ce leagă prețurile la vedere și cele la termen este nivelul stocurilor deținute de industria petrolieră. Depozitarea este scumpă, dar la fel este și lipsa de rezerve. Ca regulă, cu cât sunt mai mici stocurile, cu atât va fi mai mare prima pe care ar trebui să o ceară speculatorii. La fel cum stocurile vaste tind să modereze fluctuația prețurilor, stocurile mici tind să o amplifice, ceea ce face ca speculația să fie mai riscantă. Speculatorii primesc o bonificație compensatorie din backwardation (situație în care prețul spot/la vedere al unei mărfi este mai mare decât prețul la termen, n.tr.).

Ce ne spune piața petrolului de azi? OPEC a căzut de acord, în decembrie, să reducă producția. Cererea crește. Prețul la vedere a crescut de la $53 la $70 barilul de la începutul anului. Piața poate să se întărească în continuare pe

termen scurt. Arabia Saudită, cel mai mare producător OPEC, pompează mai puțin decât cota sa; pare să vrea să obțină prețuri mai mari. Între timp, vulturii politicii externe din America vor să strângă șurubul la exporturile de petrol din Iran. În Venezuela cea bogată în petrol, dar răvășită de inflație, penele de electricitate au redus și mai mult capacitatea de a se extrage petrol.

Prețurile la termen sunt sub prețurile la vedere (vezi graficul). Această curbă de backwardation este un semnal pentru reducerea stocurilor, cât timp prețurile sunt înalte. Iar stocurile s-au redus, într-adevăr, potrivit unei analize efectuate de Martijn Rats de la Morgan Stanley, care sugerează că piața are un deficit de livrări. Dacă stocurile vor continua să scadă, backwardation va deveni probabil mai accentuată. Și, cu cât prețurile la termen vor scădea, comparativ cu prețurile la vedere, cu atât mai tentantă va fi prima de risc pe care o oferă investitorilor.

Celălalt mesaj rel iefat de curba petrolului este că prețurile înalte la vedere nu vor rezista. În această privință, OPEC se confruntă cu o dilemă. Prețurile mai mari rezolvă problemele pe termen scurt: Arabia Saudită are nevoie de un preț de circa $80 pentru a-și echilibra bugetul, de pildă. Dar ele sunt un stimu-lent pentru sursele de petrol non-OPEC și pentru sursele de energie non-petro-liere. Rezultatul pe termen lung este o piață cu supraofertă și prețuri la petrol mai joase.

„Casablanca“ este plin de astfel de dileme. Rick este obligat să aleagă între iubire și onoare, considerând că dezonoarea ar distruge dragostea. Pentru Renault, arestarea lui Rick pentru uciderea unui maior german ar însemna o promovare. În schimb, el joacă la risc și ordonează plutonului său „să strângă suspecții de serviciu.“ Cu trecerea timpului, o alianță cu Rick s-ar putea dovedi mai profitabilă. n

Acest articol a apărut în secțiunea Finanțe și economie din ediția tipărită a The Economist, sub titlul „Filtru pe petrol“.

Foto

: Get

ty Im

ages

/ G

uliv

er



partenența la o uniune economică și monetară i m p u l s i o n e a z ă dezvoltarea accelerată a economiilor partenere, dar asigură și mai mare

rezistență în fața crizelor și șocurilor externe. Uniunea monetară, cu arhitectura ei de reglementări care pot părea oarecum excesiv de rigide, rămâne un club select, care-și respectă promisiunile privind bunăstarea. Acest club are și forța de a atenua șocurile marilor crize și de a susține economiile mai fragile în momente dificile.

Statele rămân independente, au capitale diferite, au conduceri diferite, poate chiar vorbesc limbi diferite, dar nu există nicio barieră pentru cetățenii unei țări să lucreze în altă țară, pentru ca firmele dintr-o țară să producă sau să vândă în altă țară și banii să poată circula liber între cele două țări, eventual într-o monedă comună. Dar de ce este nevoie ca un număr de state independente să facă parte dintr-o uniune economică? Cum pot aceste state să aibă aceeași monedă? Este de ajuns o lege aprobată de Parlament sau sunt și „legi“ nescrise, economice, care condiționează înființarea unei uniuni economice și monetare?

Nivel suprem de integrare

Categoric, o lege nu poate spune că de mâine produsul intern brut (PIB)-ul României este egal cu cel al Poloniei sau al Germaniei și nici că de mâine un leu românesc valorează un euro. Așa cum o lege nu poate spune că de mâine toți adulții vor avea o înălțime de 1,80 metri și 70 kg. Dar legile pot stimula și canaliza resursele unei țări astfel încât, într-o perioadă rezonabilă, economia respectivă să se apropie de cele din uniunea economică. O uniune monetară reprezintă nivelul suprem de integrare a economiilor componente, ceea ce se obține printr-un set de reforme aplicate într-o lungă

perioadă, precum și prin reguli coerente de guvernanță economică, care să asigure convergența respectivelor economii.

Este evident că economiile care vor

să fie parte dintr-o uniune economică și monetară trebuie să îndeplinească niște precondiții reale, obiective, care țin de legile economice. Intuitiv, aceste țări trebuie să fie cât de cât apropiate în ceea ce privește gradul de dezvoltare, profilul economic, dimensiunea, structura economiei. Altfel spus, este improbabilă o uniune economică între o țară foarte mică (în funcție de populație), dar foarte bogată, bazată pe servicii de înaltă calitate, de exemplu servicii financiare, și o țară extrem de mare, dar săracă, a cărei economie se bazează pe o producție de complexitate scăzută și pe împrumuturi

externe. Între cele două economii nu există similarități, sunt în faze diferite de dezvoltare, iar evoluțiile internaționale le afectează în mod diferit. De exemplu, creșterea ratelor dobânzilor avantajează țara mică, în care structura economică este dominată de serviciile financiare, dar dezavantajează țara săracă, dependentă de împrumuturi internaționale. Cele două economii au niveluri diferite de competitivitate, resurse diferite, astfel încât relațiile economice dintre cele două state sunt marginale și accidentale.

În schimb, două sau mai multe țări între care există similarități economice pot pune bazele unei uniuni economice pentru accelerarea relațiilor economice și a investițiilor între țările membre, precum și pentru creșterea rezistenței în fața șocurilor externe și asigurarea

A fi sau a nu fi o uniune economică și monetarăn Anca Dragu

AFo

to: G

etty

Imag

es /

Gul

iver


unei utilizări optime a resurselor. Pentru aceasta, între țările membre ale uniunii economice și, eventual, monetare, trebuie să existe o liberă circulație a capitalului, a forței de muncă și a bunurilor și serviciilor. Reguli și legi similare – convergență legislativă – în domeniul economic sunt, de asemenea, o precondiție a uniunii. Un investitor dintr-o țară membră a uniunii decide că investițiile sale sunt mai eficiente într-o altă țară din uniune și efectuează o investiție în țara membră dorită. Astfel, investitorul poate transfera fără restricții capitalul necesar investiției, poate angaja muncitori din țara de origine sau de destinație și, în final, poate vinde produsele în oricare dintre țările membre fără niciun fel de cost suplimentar. Mai mult, dacă o regiune a uniunii monetare se confruntă cu un deficit de forță de muncă, iar altă regiune are excedent de forță de muncă, aceasta se poate deplasa liber în regiunea cu deficit, dacă condițiile de muncă și cerințele profesionale sunt acceptabile. Ca un corolar, forța de muncă se poate deplasa liber în interiorul uniunii economice sau monetare, pentru a obține locuri de muncă mai bine plătite.

În teorie...

Condițiile de funcționare a uniunii monetare au fost studiate de numeroși economiști, cum ar fi Robert Mundell în 1961, McKinnon în 1963 și Kenen în 1969. Mundell, laureat Nobel pentru economie, arăta în teoria sa privind zonele monetare optime că o uniune monetară reprezintă „un set de regiuni unde tendința de migrație este suficient de ridicată pentru a asigura ocuparea deplină atunci când una dintre regiuni se confruntă cu un deficit de forță de muncă“. McKinnon a arătat în 1963 că gradul de deschidere a economiilor este un factor al unei uniuni monetare, iar Kenen a demonstrat că diversificarea producției și a consumului contează într-o uniune monetară, asigurând astfel o capacitate sporită a uniunii de a face față șocurilor externe. În 1999, înainte de emiterea monedei unice europene, Frankel a demonstrat că „o zonă monetară optimă este o regiune pentru care este optim să existe o monedă unică și o

politică monetară unică“. În 2002, Mongelli definea uniunea monetară ca fiind „spațiul geografic optim al unei monede unice sau al unui grup de țări care au fixat irevocabil ratele de schimb și urmează să se unifice“. Nevoia unui buget comun la nivelul uniunii monetare a fost definită încă de la începuturile acestor cercetări privind moneda unică, care ar avea rol de redistribuire a resurselor financiare necesare către zonele afectate de șocuri externe sau de stimulare a activității economice în zonele afectate sau rămase în urmă.

Euro nu e singura monedă unică

Țări din Africa sau din Golful Persic au înființat uniuni economice sau monetare, dar Uniunea Europeană și zona euro sunt cele mai avansate modele de integrare. La nivelul UE, eforturile de integrare au fost însoțite de eforturi semnificative de înființare de instituții cu atribuții în diferite domenii economice și de reguli care să asigure convergența acestor economii. Toate aceste eforturi necesită o voință politică deosebită în statele membre. Bugetul UE și politica de coeziune sunt instrumente ale integrării economice la nivelul UE. Uniunea Economică și Monetară Europeană a impus o serie de condiții pentru forțarea procesului de convergență prin tratate, directive, regulamente (de exemplu, Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene, Tratatul de la Maastricht, prin care sunt stabilite niveluri de referință și maximale pentru inf lație, curs de schimb, rata dobânzii pe termen lung, deficit bugetar și datorie publică ca procent din PIB). Tratatele europene au încercat asigurarea independenței politicilor monetare și fiscale, dar numai independența băncilor centrale a fost atinsă prin înființarea Băncii Centrale Europene. Lipsa unei instituții similare pe plan fiscal-bugetar și a unei politici fiscale comune a condus la derapaje fiscale majore (criza datoriilor suverane).

Cel mai serios program

Aderarea Românie i l a Uniunea Europeană a fost cel mai serios program

politic și economic, cel puțin din perioada postdecembristă. România, ca și celelalte state europene, a introdus o serie de reforme care să asigure convergența economică și a implementat reguli de guvernanță economică. Acest proces de convergență a României a fost sprijinit de Uniunea Europeană, din bugetul UE, cu peste 32 de miliarde de euro, ceea ce înseamnă 16% din PIB-ul actual al țării și 40% din PIB-ul României din 2006, înainte de aderare. Aceste sume au avut ca scop reducerea decalajelor economice dintre România și celelalte state membre. Cum procesul de extindere a UE a fost unul împins politic, în ciuda unor decalaje economice și sociale evidente, unele restricții privind libera circulație a forței de muncă și achiziționarea de proprietăți au fost ridicate gradual.

Eșecul blocajului administrativ

Negarea criteriilor fundamentale ale unei uniuni monetare – libera circulație a bunurilor și serviciilor, a capitalului și a forței de muncă – după 12 ani de la aderare este o dovadă de neseriozitate. Este adevărat că procesul de convergență a fost încetinit de criza economică din 2008–2009, dar această criză ar fi fost mai dureroasă pentru România și pentru alte state membre dacă uniunea economică nu ar f i existat. Criza a arătat nevoia unor reguli mai stricte de guvernanță economică, concretizată în noi regulamente care să prevină și să corecteze dezechilibrele macroeconomice sau politica fiscal-bugetară prociclică. Lipsa locurilor de muncă decente în multe zone din România și dreptul de liberă circulație a românilor în interiorul uniunii au făcut că aceștia să caute locuri de muncă mai bune și un trai mai bun. Oprirea migrației prin măsuri administrative este într-o profundă discordanță cu regulile de bază ale unei uniuni economice și monetare. Investiții în școli, spitale, infrastructură, o administrație publică mai prietenoasă și servicii mai bine plătite vor diminua în mod natural migrația românilor către alte state membre. Migrația economică și migrația în căutarea respectului nu pot fi stopate administrativ. n


eș i , în contextul său original, declarația avea în vedere aspecte economice, după mai bine de jumătate de secol, emblematica frază a căpătat nuanțe și în

sfera politică, și în cea juridică. Citându-l pe judecătorul Pierre Pescatore, unul dintre negociatorii Tratatului de la Roma, instituțiile Uniunii Europene au părut întotdeauna inspirate de „une certaine idée de l’Europe“ (o anume idee despre Europa) care favoriza integrarea progresivă a Europei.

Această determinare integraționistă poate fi observată ca reieșind nu doar din discursul liderilor Uniunii, ci și din tratatele de la Maastricht și Lisabona, componența actualei Comisii Europene, formată deopotrivă din partide de stânga și de dreapta, unite în esență de convingerea lor federalistă, și mai ales din propunerile din ce în ce mai perseverente ale unor importante personalități politice de a forma o armată comună europeană sau chiar Statele Unite ale Europei.

Pentru publicul românesc, cea mai cunoscută opoziție a acestei „anume idei despre Europa“ pare să fi fost, în ultimii ani, euroscepticismul drastic, etichetat ca naționalism al UKIP și al Frontului Național (FN) din Franța. Pentru aceștia, veleitățile federaliste ale Uniunii par să solicite anularea proiectului european, lăsând astfel cu totul în urmă „ideile despre Europa.“

Cea mai consecventă opoziț ie a proiectului federalist nu pare să fie însă aceasta, ci suveranismul conservator al Grupului Conservatorilor și Reformiștilor Europeni (ECR), al treilea grup ca mărime al Parlamentului European. Contrar

euroscepticismului care se opune proiectului european, aceștia propun ceea ce s-ar putea numi „cealaltă idee despre Europa,“ cea a unei „Europe formată din națiuni suverane.“

Euroscepticismul familiar

Fără îndoială, mare parte din discursul împotriva Uniunii Europene auzit în ultimii ani a venit din partea acelora care își doreau desființarea sau măcar părăsirea Uniunii de către propriile țări. Discursul devenit deja faimos îmbina tonul critic față de „birocrații nealeși de la Bruxelles“ și „elitele europene“, cu alarme la adresa imigrării și a multiculturalismului, uneori

chiar cu veleități islamofobe sau nativiste.În pofida succesului acestor partide

în a-și face discursul auzit, rezultatele lor electorale au rămas, în general, limitate. Într-adevăr, anul 2014 a produs excepția, aducând primele două victorii eurosceptice în alegerile europene: FN și UKIP câștigă locul întâi în Franța, respectiv în Anglia, apoi, în ultimii doi ani, partide eurosceptice din Italia și Austria s-au alăturat coalițiilor de guvernare. Cu toate acestea, grupurile formate în jurul acestor idei au rămas pentru întreaga lor istorie la marginea Parlamentului European, pendulând adesea în jurul minimului de reprezentanți necesari pentru a forma un

Conservatorismul și suveranismul în Uniunea Europeană

Încă din prima propoziție a Tratatului de la Roma, instituția care urma să devină Uniunea Europeană se învoia să lucreze la o „uniune în perpetuă apropiere între popoarele europene.“

L’autre idée de l’Europe

n Matei Epure

DFo

to: G

etty

Imag

es /

Gul

iver


grup oficial și nereușind să formeze nicio grupare care să supraviețuiască mai mult de șase ani în Parlamentul European.

Purtătorii de drapel ai opoziției proiectului european sunt acum Europa Națiunilor și Libertății (ENL), partidul format în jurul celor 15 europarlamentari din Frontul Național, și Europa Libertății și Democrației Directe (ELD2), partid format inițial de UKIP împreună cu Mișcarea Cinci Stele (M5S) din Italia.

Critica mai concentrată ideologic față de UE vine de la cel de-al doilea grup, conform căruia proiectul european este sortit pieirii prin paradigma sa republican-reprezentativă — ambele formațiuni principale ale ELD2 văd numirea indirectă a majorității liderilor decizionali ai UE ca pe un deficit democratic. Pentru cele două partide, principiul democratic este echivalent cu votul popular și, ca atare, sistemul stratificat al Uniunii trebuie înlocuit cu democrația tradițională britanică, în viziunea UKIP, și cu o democrație locală bazată pe voturi și pe o participare activă online, în viziunea M5S.

Însă chiar și această ideologie comună nu pare să fie de ajuns pentru a menține unitatea grupului, având în vedere că, în 2017, David Borrelli, pe atunci copreședinte ELD2 a încercat să mute M5S în grupul ALDE.

Reformiștii Europei

Poziționarea grupului parlamentar ECR față de proiectul european este una mai complicată.

Dacă, de exemplu, pentru lideri ca Marine Le Pen și Nigel Farage, Brexit-ul este o victorie a democrației, pentru copreședintele ECR, Ryszard Legutko, Brexit este una dintre crizele care denotă „cea mai gravă perioadă de la începutul integrării europene.“ Această situație nu este însă datorată iliberalismului sau populismului pe care le acuză tabăra integraționistă, ci direcției federaliste a Uniunii Europene care, în opinia lui, nu reprezintă dorința populației continentului. Legutko declara mai departe: „Domnul Macron a scris, de curând, o scrisoare adresată întregii Europe care îndemna la mai multă centralizare și

mai multe reglementări. A numit aceasta o renaștere europeană. Sună mai mult a apusul Europei.“

La fel ca Legutko, ceilalți lideri ECR par să susțină continuarea proiectului european, insistând însă că acesta are nevoie de „o reformare fundamentală“ după principii conservatoare. Britanicul Syed Kamall, celălalt copreședinte al partidului, declara în 2015: „Trebuie să părăsim ideea că, oricare ar fi problema, soluția este mai multă Europă, mai multă legislație și mai multă cheltuială“. Pentru el, acestea reprezentau cultura fundamentală a instituțiilor europene care trebuia reformată, indiferent de durata procesului.

Perspectiva ECR asupra Europei este radical distinctă față de gândirea curentă a Uniunii Europene, fapt evident chiar și pentru ei. Kamall declara, în același interviu, că „trebuie să punem capăt ideii uniunii în perpetuă apropiere“, plasându-se astfel în opoziție tocmai cu principiul de bază al Tratatului de la Roma.

Însă ideea lor despre Europa are și ea o fundație puternică în documentele constituționale ale Uniunii Europene. Integrarea propusă de Tratatul de la Maastricht configura și o importantă limitare a puterii centrale europene prin principiul subsidiarității — Uniunea Europeană nu poate acționa sau legifera decât atunci când obiectivele propuse nu pot fi realizate suficient de statele membre. Pentru ECR, „principiul subsidiarității este foarte important, însă este adesea ignorat de UE.“

P r o b l e m e l e U E n u s u n t d e c i multiculturalismul sau democrația reprezentativă. În schimb, probleme aparente ar fi subminările principiului subsidiarității, cum sunt reglementările cu privire la dreptul de a conduce al persoanelor diabetice, la ce fel de curbură au voie să aibă bananele sau interdicția de a scrie pe sticlele de apă că aceasta poate preveni deshidratarea (toate fiind proiecte reale ale UE). Din această perspectivă, nu există nicio justificare ca aceste legi să fie impuse statelor membre, a căror suveranitate este, astfel, subminată.

Conform Euractiv, ECR a fost și singurul

partid care s-a opus în întregime aplicării Articolului 7 împotriva Ungariei, în urma căruia Ungaria și-ar fi pierdut dreptul de vot în cadrul UE. Ei s-au opus cenzurării statului membru, deși Ungaria nu are niciun partid membru ECR.

Istoria ECR

Pentru a înțelege întru totul identitatea ECR, trebuie înțelese mai întâi originile sale britanice.

Relația dintre Marea Britanie și Uniunea Europeană a fost întotdeauna marcată de o profundă ambivalență. Deși Marea Britanie a fost invitată la negocierile inițiale ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului în 1950, guvernul laburist a decis că instituția nu se potrivea identității Marii Britanii. Mai apoi, Edward Heath, prim-ministrul care a semnat Tratatul de Accesiune la Comunitatea Economică Europeană, răspundea criticilor eurosceptice ale laburiștilor contemporani, spunând că nu dorește ca Marea Britanie să fie membră a unei instituții federale, ci a unei confederații (uniuni de state suverane). Ca atare, încă de la aderarea țării la Uniune, poziția pro-europeană britanică își sublinia, astfel, opoziția față de proiectul federal.

Odată cu accentuarea integraționismului politic al Uniunii, euroscepticismul britanic s-a mutat treptat din zona de stânga către Partidul Conservator. Spre sfârșitul mandatului ei, Margaret Thatcher devenise deja sceptică față de planul unei monede comune, iar atunci când aceasta a fost introdusă, în 1993, după cum știm, Regatul a refuzat să o adopte.

Ideea ECR-ului își are originile în alegerile din cadrul Partidului Conservator din 2005, când David Cameron, un critic al integraționismului european, a avut ca promisiune de campanie formarea unui grup europarlamentar pentru conservatorii britanici, astfel încât aceștia să poată părăsi prea-federalistul Partid Popular European.

Patru ani mai târziu, împreună cu aliații lor principali, Lege și Justiție din Polonia și Partidul Civic Democrat din Cehia, conservatorii au promulgat Declarația de la Praga care stabilea principiile


fundamentale ale ECR. Aceasta adăuga principiilor conservatoare britanice de guvern minimal piață liberă, libertate individuală, și importanța familiei în societate, poziționarea europeană pentru controlul eficient al imigrării, transparența instituțiilor UE, susținerea NATO, „sprijin pentru democrațiile tinere din Europa“ și „integritatea suverană a statelor membre, opoziția față de federalismul UE și un respect reînnoit față de subsidiaritate.“

Legătura cu Marea Britanie este elocventă pentru identitatea ECR, mai ales în urma Brexit-ului. Cameron este cel care a inițiat referendumul britanic, favorizând totuși rămânerea Marii Britanii în UE. Conform spuselor lui Kamall, ei au văzut referendumul ca pe o oportunitate de a reforma regatul, împreună cu întreaga Uniune, într-o altă direcție decât cea federalistă. Cu toate acestea, votul declanșat de un prim-ministru și un grup european deschis către UE este singurul care a produs o rupere a unui stat membru al Uniunii Europene.

Acest eveniment este reprezentativ pentru intensitatea cu care ECR se opune, cu propriile cuvinte, „superstatului european“. Deși toate cele trei partide principale ale grupului susțin continuarea proiectului european, susținerea lor are ca stipulație încheierea proiectului de federalizare. Astfel, europarlamentarul polonez Ryszard Czarnecki declara că „dacă schimbările propuse vor avea loc, suntem foarte optimiști; dacă nu, sincer vorbind, nu văd o a 70-a aniversare a Uniunii Europene“.

Unde stă România?

Suveranismul și euroscepticismul, deopotrivă, sunt asociate în România cu guvernarea actuală. Însă, în momentul de față, și PSD, și ALDE sunt încă membre a două grupuri europarlamentare pro-integraționiste. Este încă greu de evaluat dacă discursul lor recent la adresa Europei și conflictul dintre ALDE și ALDE România vor duce la ruperea afilierilor curente. O afiliere PSD-ECR, așa cum prezicea recent o emisiune autohtonă, pare neverosimilă, ECR fiind un grup a cărui aripă de cercetare a fost fondată de Margaret Thatcher și

care acordă premii numite după Edmund Burke.

România a avut un singur partid europarlamentar af il iat unui grup eurosceptic — PRM. Pentru un timp scurt, ei au fost afiliați unuia dintre fostele grupuri organizate de Frontul Național.

Când vine vorba de suveranism, România are doi europarlamentari membri în grupul ECR.

Monica Macovei este prima dintre aceștia, afiliindu-se ECR, împreună cu fostul ei partid M10. Ea însă nu se af lă pe listele niciunui partid în acest an, iar M10, în prezent membru al proiectului conservator Alternativa Dreaptă, nu a reușit să strângă semnăturile necesare pentru a participa la alegeri.

Cel de-al doilea este Laurențiu Rebega, fost membru PC, actual membru Pro România, care a făcut, în ultimii ani, un tur al grupurilor parlamentare europene, alipindu-se, de curând, la ECR. Nici el însă nu este pe lista partidului său, iar Pro România s-a afiliat recent Partidului Democratic European, asociat ALDE.

Trecând în sfera speculațiilor, putem să ne imaginăm o oarecare schimbare de poziționare dinspre UDMR. Dacă FIDESZ se va rupe din actuala ei afiliere cu PPE, ea ar putea deveni o voce mai puternică a suveranismului european (luând locul britanicilor în ECR). Mai puțin probabil, având în vedere încercările lui Orban de a rămâne în PPE, ar fi ca FIDESZ să se alăture euroscepticismului dur. Luând în considerare legăturile dintre UDMR și Ungaria, nu ar fi exclus ca aceștia din urmă, sub influența FIDESZ, să devină o voce ambivalentă în cadrul PPE. Această ipoteză este oarecum verosimilă, mai ales dacă se ține cont că UDMR are deja un

discurs în favoarea descentralizării chiar și la nivel național.

Final de istorie?

Dacă grupurile eurosceptice par să aibă un ciclu de viață de aproximativ cinci ani, grupurile suveraniste par să reziste un pic mai mult (cel puțin dacă putem să încadrăm în această categorie Grupul Democraților Europeni și Uniunea pentru o Europă a Națiunilor, cele două grupuri anterioare ale principalilor conservatori-reformiști). Având în vedere că cele două au supraviețuit 13 și, respectiv, 10 ani, primul fuzionând în mai integraționistul PPE, iar al doilea pierind din lipsă de membri, există posibilitatea ca și ECR (în vârstă de zece ani) să se afle la sfârșitul vieții.

Plecarea Marii Britanii din UE nu este un semn bun pentru grup, lăsându-i, posibil, cu 19 membri mai puțin. Astfel, ei ar deveni potențial dependenți de o redresare a PCD din Cehia, un succes chiar mai mare din partea afiliaților polonezi, italieni sau danezi, sau înlocuirea britanicilor cu noi partide afiliate.

Uniunea Europeană și proiectul integraționist au reușit să reziste atacurilor eurosceptice aproape fără nicio daună pentru mai bine de două decenii. În zece ani de istorie, opoziția suveraniștilor conservatori a avut ca urmare ruperea uneia dintre marile puteri ale Uniunii Europene. Însă tocmai aceasta poate să îi pecetluiască finalul.

Acest ciclu electoral ne poate spune, așadar, dacă cel mai feroce inamic al federalizării europene va putea să-și mențină „cealaltă idee despre Europa“ sau dacă aceasta a putut supraviețui numai ca proiect britanic. n

Foto

: Get

ty Im

ages

/ G

uliv

er

www.reporterglobal.ro 41OPINII

iscret, pentru a testa te re n u l ș i a m ă s u ra efectul, niște consultanți ai stângii au aruncat către mințile pensionarilor o otravă sinistră: Ceaușescu a fost împușcat degeaba,

deoarece tocmai plătise datoriile, așadar în România urma să fie bine. Sigur că, la auzul acestei fraze, orice om cu toate țiglele pe casă ar cere automat un kilogram de lămâi și și-ar face cruce. De acord, nu este o idee nouă, dar maniera în care este utilizată, exact înaintea alegerilor pentru Parlamentul European, îi dă o consistență relevantă. M-am întrebat timp de câteva zile în ce mod o manipulare atât de grosolană ar fi de folos PSD-ului, având în vedere că pe Ceaușescu l-au executat cei care i-au urmat la putere, tot socialiști, deci orice beneficiu electoral obținut de la nostalgici ar fi, automat, anulat. Am găsit și răspunsul, și, odată cu el, un motiv de bucurie: PSD se teme groaznic! Explic în cele ce urmează.

Pentru cine e un pericol economia de piață

Genul respectiv de mesaje se adresează electoratului captiv, nostalgici lor comunismului, iar aceștia sunt de două feluri. În prima categorie intră alegătorii mai slabi la minte, cu un nivel de școlarizare mai scăzut sau provenind din medii pauperizate. În cea de-a doua, se regăsesc alegători captivi inteligenți, dar care nu s-au adaptat competiției aduse de economia de piață. Totodată, e vorba de cetățeni care, imediat după 1989, de bună-credință fiind, au fost victimele colaterale ale oportuniștilor care au folosit Revoluția pentru a acapara, a face avere din ruinele unui sistem bolnav. Aceștia își pun frustrările pe seama capitalismului – psihicul suportând mai ușor aruncarea vinei în oricare altă parte, decât ca rezultat al propriilor decizii, al lipsei de inițiativă, al expectativei.

Primii nu fac automat legătura între Ion Iliescu și procesul care a dus la execuția lui Ceaușescu, deoarece pentru ei comunismul este un sistem care le-a garantat loc de muncă, locuință, un loc călduț sub soare. Pe urmă, primul președinte de după 1989

nu mai are expunere publică, singurele ocazii notabile fiind în legătură cu Dosarul Revoluției. Iar acolo nu este judecat pentru executarea lui Ceaușescu, ci în calitate de responsabil de crime împotriva umanității. Iar ceea ce a urmat în 1990, mineriada din iunie, a fost îndreptată contra celor care se opuneau, în stradă, restaurării comunismului și profitorilor Revoluției. PSD nu se bazează pe această categorie, ea constituind acum bazinul electoral al dreptei.

Unde se află dușmanul de moarte al PSD

Dacă pesediștii au apelat la acest tip de mesaj, înseamnă că, pentru ei, cifrele arată prost. Când recurge un partid la fidelizarea electoratului? Atunci când este în pericol să îl piardă. Socialiștii lui Liviu Dragnea se află, deci, în situația de a pierde alegători captivi, nu doar dintre cei aflați în cercul concentric următor, din bazinul mare. Și orice sociolog știe că valul, odată stârnit, este aproape imposibil de blocat. Așa că PSD folosește, in extremis, un vehicul al retoricii otrăvite. Prin PSD, înțelegem Liviu Dragnea, care joacă ultima carte, populismul, pentru a-și salva pielea politică. Dacă partidul nu va obține la alegerile pentru Parlamentul European un scor peste 30, dacă va cădea nu doar pe locul 2, ci pe 3 (sondajele arată deja că liberalii sunt în față), președintele PSD va fi istorie. Una neagră, un coșmar pentru statul de drept, un blestem pentru România oamenilor curați.

Cum au ajuns acești teroriști politici să se teamă atât de tare încât să se ploconească stafiei lui Nicolae Ceaușescu? I-au înnebunit cifrele, dar mai ales explicațiile primite de la activiștii care stau de vorbă cu oamenii. Celor cărora le-au plecat copiii din țară le este evident motivul fugii lor, dar n-au conceptualizat sistemic, n-au identificat politic cauza singurătății lor de-acum. O fac acum. Mai târziu, în al 12-lea ceas, dar fenomenul se petrece. De aici, altă disperare a PSD.

Glumițele lui Dragnea

Un alt indiciu că teama paralizează Kiseleff 10 este acela că Dragnea și camarila sa recurg la glumițe ieftine. Enunțurile în care

goarnele stângii bat câmpii se adresează tot electoratului captiv. De pildă, demonizarea președintelui Klaus Iohannis, votat de români pentru că nu e nesimțit, pentru că e gospodar, pentru că a propus altă manieră de a face politică – în limitele Constituției, adică exact în conformitate cu fișa postului. Alegătorii cu o educație mai redusă simt încă nevoia intervenționismului statului, au o foame incredibilă de „tătuc“, doresc indicații „de la centru“ și apreciază mai degrabă un președinte care poate să le dea o mamă de bătaie ticăloșilor. Nu contează că, potrivit legii, tot ce poate președintele în plan intern este să atragă atenția, să medieze, să ceară reexaminarea unor legi, captivii PSD au senzația că șeful statului are instrumentele necesare controlului total. În paralel, lor li se furnizează modelul Dragnea, fără să se pronunțe termenul „autocrație“ (oricum, mulți nu știu ce înseamnă).

Nu doar Klaus Iohannis este destinatarul tentativelor de pulverizare, ci, mai nou, și PNL, fapt care constituie o altă dovadă recentă că în Kiseleff 10 s-a instaurat teama. Liviu Dragnea joacă aici pe cartea ridiculizării, se chinuie să fie ironic, dar zâmbetele sale sunt doar niște rictusuri. Modelul liberal de administrație pătrunde în mințile românilor, care se întreabă, justificat, unde ar fi fost comunitățile lor dacă ar fi avut alți edili. Iar aici, contracararea la care va recurge PSD va fi în registrul eurosceptic, populist. Se va apăsa tare pedala pe „nu ne vindem țara“, chiar dacă artizanii demantelării României sunt taman ei, socialiștii cu față „umană“. Din nou, adresabilitatea este în zona electoratului captiv. Îndrăznesc să cred însă că românii pot fi convinși că șansa lor este Uniunea Europeană. Mesajul PNL e simplu: Cetățeni, pomană nu primiți! Trebuie să punem osul, să aducem bani europeni, să devenim mai bogați! Iar primul pas este să-i dăm jos pe ăștia! n

Atenție mare! Urmează reabilitarea lui Ceaușescu?

Dn Rareș Bogdan

42 12 APRILIE 2019OPINII

e ce poţi merge cu cardul de tichete de masă la POS-ul bancar din hipermarket şi să achiziţionezi bunuri de bază şi n-o poți face și cu nişte criptomonede?

Mai ales că suferă de aceeaşi meteahnă precum bonurile. Nu au o ofertă suficientă şi diversificată în spate pe care s-o mijlo-cească?!

Exemplul cu criptomonedele poate că-i exagerat, dar nu ştiu cum se face că atunci când discutăm despre eligibilitatea de a se transforma nişte hârtii de valoare în lichiditate, statul e cam singurul ce beneficiază de suport la noi. Nu pot deveni bani gheaţă bondurile în lei emise de organisme internaţionale, ipotecile sau cambiile.

Sigur că problema s-ar putea pune şi altfel, dacă emitenţii de bonuri de masă au comportament de bancă, să-și îndeplinească toate obligaţiile, cum ar fi și aceea privind dimensiunea capitalului. Cu precizarea că atunci când banca centrală doreşte să ia măsuri de politică monetară se observă că „banii“ în cauză scapă de sub incidenţa acestora şi depind doar de cele ale Ministerului Finanţelor. Păi, câte organisme au dreptul să facă politică monetară într-un stat?!

Consumul dirijat face să existe sisteme diferite de carduri, precum cele pentru tichetele de masă şi acelea pentru transportul în comun în Bucureşti. Să ne concentrăm însă deocamdată doar asupra celor dintâi, pentru că au regim fiscal preferenţial. Dacă n-ar exista, ar fi doar carduri cu bani emişi de banca centrală. De ce se direcţionează consumul? Ca să existe un standard de alimentaţie, să nu mai dea oamenii banii pe ţigări şi pe băutură.

Da, numai că bonurile încurajează achiziţia de produse cu TVA redusă şi neaccizate, ceea ce face ca autorităţile să-şi contrazică „obiceiurile“ de până atunci. Iată un comportament eclectic al statului,

care arată lipsa unui model de dezvoltare coerent!

Să revenim la ideea principală: atunci când Ministerul Finanţelor autorizează ca o cantitate de pseudobani – bonurile de masă – să capete legitimitate de bani normali cu ajutorul POS-urilor bancare, acționează ca o pseudobancă centrală. Și la fel a procedat şi când a făcut irelevantă dobânda de politică monetară prin intermediul „taxei pe lăcomie“.

Dar a venit momentul să discutăm și de pseudobănci comerciale, fiindcă toată lumea utilizează curent, gaze şi cablu. La furnizorii de utilităţi se întâmplă adesea ca „estimatul“ să fie mai mare decât consumul şi să rezulte sume pe care prestatorul le datorează clientului. Când furnizoul e întrebat dacă e bancă, răspunsul standard e că majoritatea clienţilor utilizează banii pentru plata unor facturi viitoare.

Alte pseudobănci sunt societăţile de transport suprateran şi subteran. Probabil că din acest motiv nici nu acceptă la plata efectivă a călătoriilor contactless-ul bancar, ci au propriul sistem paypass, sau acesta e admis doar simbolic, la metrou. Și explicația e că acele bănci de facto se lichidizează cu bani încasaţi în avans. Deşi, dacă ar recurge la băncile adevărate, tot contextul ar fi mai simplu, n-ar mai trebui să emită propriile instrumente şi să aibă atât de multe casierii.

Şi din nou ajungem la stat, pentru că nici el nu e străin de astfel de practici. Când nu face arierate, adică nu-şi plăteşte cu întârziere furnizorii de bunuri, calculează ce e necesar să restituie contribuabilului cu o greutate ce contrastează cu rapiditatea văzută la acțiunile în folosul său.

Ca să luăm un exemplu la întâmplare, autorii care au realizat venituri, au efectuat plăți anticipate în contul anului 2014 și au diferențe de primit pentru contribuțiile de asigurări sociale de sănătate li s-a comunicat oficial acest lucru abia în martie 2019 și urmează să primească banii în plus

încasați în 45 de zile de la depunerea cererii de rambursare. Cu alte cuvinte, mai bine de patru ani, ei au creditat statul. Iată o dovadă – dacă ne raportăm la inf lația din respectiva perioadă– că avem și noi dobânzi negative. Dacă s-ar fi întâmplat asta în Suedia, nu doar că li s-ar fi plătit dobânzi, ci contribuabilii ar fi majorat surplusul de impozite plătit peste obligațiile legale.

O asemenea atitudine indică faptul că încrederea în statul scandinav e mare. De aceea reprezentanții săi ţin să n-o risipească şi afirmă că sunt preocupați de menținerea unui anumit nivel al cheltuielilor, nu de a păpa nişte bani dacă tot au pus mâna pe ei. Își pun problema că banii publici trebuie cheltuiți doar pe baza unor programe multianuale, care să depăşească ciclul electoral, sau să existe o relație transparentă între încasarea unui venit şi cheltuiala aferentă. Iar Suedia bugetează pe criterii de piaţă, precum administratorii de fonduri mutuale ce investesc pe bursă şi le dau înapoi acționarilor banii pe care nu-i pot plasa eficient, nu „inventează“ repede ceva ca să strice lichiditatea menajelor.

Însă tocmai pentru că aceste lucruri nu se întâmplă la noi, românii n-au încredere în stat. În România, încrederea consumatorilor se plasează la nivelurile de jos și cu ea e asociată achiziția de bunuri durabile. Iar gradul de incertitudine din economie – cu surse din sfera fiscală și legislativă – reprezintă un determinant suplimentar al parcursului descendent al activității investiționale. Când statul român dă tonul la neseriozitate în onorarea contractelor și la un comportament incorect în privința banilor pe care-i are de dat înapoi, ce încredere poți avea în el?! n

ANAF la drumul mare: împrumut de stat fără titluri, cu dobândă zero

n Ionuț BălanD


ugust in L azăr a fost o rotiță într-un sistem criminal. Un sistem bazat pe milioane de astfel de rotițe, de compromisuri și complicități, mai mari

sau mai mici. Un tânăr procuror, într-o comisie

formată doar pentru a asigura o acoperire legală pentru deciziile care se luau, de fapt, în afara unui sistem de justiție lipsit de independență – se luau la București, de către Securitate. Așa sunt tiraniile, au grijă să confere o față de legalitate actelor lor criminale. Și tânărul procuror Augustin Lazăr semna, pentru a legitima o decizie luată de alții.

Știa Augustin Lazăr? Posibil. Ar fi putut să refuze să semneze și să se ridice împotriva menținerii în închisoare a unor opozanți ai regimului comunist? Tehnic vorbind, da, ceea ce nu înseamnă însă că nefericiții deținuți politici de la Aiud ar fi fost eliberați – nu aveau nicio șansă, soarta lor nu stătea în pixul procuro-rului Lazăr ci le era deja pecetluită de către Securitate. Iar, la nevoie, în locul lui Augustin Lazăr ar fi fost adus să semneze altcineva. În timp ce cariera tânărului și probabil pro-mițătorului procuror din Alba s-ar fi făcut praf.

Și nimeni n-ar fi aflat vreodată despre asta – până și colegii procurori ai lui Augustin Lazăr s-ar fi ferit să discute pe acest subiect și l-ar fi făcut uitat. De frica microfoanelor ascunse prin birouri, a telefoanelor ascultate, a turnătorilor cu urechi antrenate. În definitiv, fiecare dorea să avanseze în carieră.

Augustin Lazăr poate aduce în favoarea sa argumentul că semnătura pe care a dat-o pe nenorocitele de documente de la închisoarea din Aiud este minusculă în comparație cu adevărata dimensiune a monstruozităților din acea perioadă. Criticii îi reproșează că a acceptat să fie o unealtă sistemului.

Cine are dreptate? Am putea da verdicte dacă în acești 30 de ani ne-am fi lămurit cu noi înșine și ne-am fi făcut o imagine asupra naturii regimului comunist și a tiraniei, în general. A mecanismelor care-i transformă pe oameni în rotițe depersonalizate ale sistemului crimei. A fenomenului prin care omul devine un animal de pradă însetat de sânge.

Noi însă trăim în acea societate căreia nu i-a păsat de Doina Cornea (și mulți membri ai ei chiar au repudiat-o violent), în timp ce-i reproșează vocal lui Augustin Lazăr că nu s-a ridicat contra regimului. După ce repere judecăm, de fapt?

La căderea comunismului am fi putut avea mai multe variante de a ne deconta cu trecutul.

Existau, teoretic, două extreme. Una, cea inspirată de modelul spaniol de după dictatura lui Franco, în care nu se mai vorbește despre trecut, iar societatea privește doar spre viitor. Astfel că nimeni n-ar fi putut fi șantajat cu trecutul său, iar cineva precum Augustin Lazăr ar fi fost evaluat doar prin ceea ce a făcut după 22 decembrie 1989.

La cealaltă extremă ar fi fost decla-rarea tuturor instituțiilor de forță ale statului comunist drept criminale, iar pe cei care le-au populat, drept unelte ale unui regim criminal – și vorbim despre Securitate, Miliție, Justiție, structurile de partid centrale și locale, dar chiar și despre Armată, din moment ce au fost militari care au comandat să se tragă în oameni, înainte de 22 decembrie 1989. Și niciunul dintre cei care au activat în aceste structuri n-ar mai fi trebuit să-și găsească un loc în statul nou, liber, postcomunist. Cazul Lazăr n-ar fi existat, din simplul motiv că persoana în cauză n-ar mai fi putut face parte din magistratură.

Noi am ales calea de mijloc, considerând că putem distinge între misiunile legitime ale instituțiilor de forță (apărarea țării sau lupta împotriva infracționalității) și

fațeta lor represivă, criminală. Așa am înființat o instituție care să dea verdictul dacă, judecând după documentele epocii, al căror autor era chiar Securitatea, o persoană a acționat de partea „bună“ a instituțiilor sau de cea „rea“.

Cazul Lazăr ne arată acum că, din moment ce un tânăr procuror criminalist era chemat să semneze acte privitoare la situația unor deținuți politici, poate fi foarte extrem de dificil să despărțim latura legitimă de cea criminală a instituțiilor de forță din statul comunist.

Este greu să-l acuzi astăzi, în libertate, pe Augustin Lazăr, că a tăcut și a semnat în vremuri în care cei mai mulți chiar asta făceau. Și în care orice altă opțiune ar fi venit cu un preț greu. Dar odată acuzat în spațiul public, el devine extrem de greu de apărat, tocmai din lipsa reperelor care să ne ajute să înțelegem exact mecanismele perverse ale regimului comunist. Discuția devine atât de complicată...

Cazul Lazăr nu ar trebui să se încheie aici, indiferent de turnura pe care o va lua cariera acestui magistrat. Sunt 30 de ani de la căderea comunismului și poate că ar fi într-adevăr momentul să discutăm în societatea noastră mai mult despre natura totalitarismului, despre cazul comunismului românesc, despre tăceri și complicități, despre condiția omului în totalitarism .

Vom fi, într-un fel, vaccinați în fața provocărilor de azi la adresa demo- crației. Iar noi, generațiile care știm ce înseamnă lipsa de libertate, vom transmite experiența noastră terifiantă, dar prețioasă, celor care vin. Cu speranța de a nu repeta trecutul. n


A n Ovidiu Nahoi

44 12 APRILIE 2019OPINII

omânia are tot mai multe mesaje economice diferite. De exemplu, estimările specialiștilor arată că anul acesta, exporturile României vor depăși 70 miliarde de

euro. Este o performanță unică pentru economia românească, aproape istorică. Numai că în spatele unei astfel de performanțe există și multe „umbre“. Se poate spune că este o performanță clădită pe un șir de nonperformanțe.

În primul rând, exporturile cresc, dar nu pot depăși avansul importurilor. Primele două luni arată de-a dreptul îngrijorător. Exporturile au atins 11,4 miliarde de euro, iar importurile au ajuns la 13,8 miliarde de euro. Deficitul comercial este mai mare cu 45% față de anul trecut, ceea ce ne arată că România a ajuns de-a dreptul dependentă de import. Nu doar prin produsele industriale care se prelucrează în țară, nu numai prin mărfurile electrocasnice, ci și prin produse alimentare, legume și fructe.

Interesant este că din deficitul comercial pe primele două luni, în valoare de 2,4 miliarde de euro, un miliard provine din afara Uniunii Europene. Este surprinzător, pentru că ponderea comerțului exterior cu state din afara Uniunii Europene rămâne redusă, ceea ce nu ar justifica un deficit atât de ridicat. Mai mult, în urmă cu câțiva ani, relația comercială cu zona non-UE era excedentară pentru România și discursul public era de promovare a deschiderii exporturilor românești către aceste state. Vedem acum că până să câștige companiile românești piețe în afara UE, au reușit firmele din afara Uniunii să își crească vânzările în România.

De unde vine deficitul cu zona non-UE? Nu există date oficiale pe acest an, dar avem o serie de repere. Au crescut importurile de gaze naturale din Federația Rusă, importăm carburanți din afara UE și găsim tot mai des în marile rețele de magazine usturoi din China, fructe din Iordania sau cartofi și fasole din Egipt. Este ilustrativ

pentru un deficit atât de mare, de un miliard de euro? Evident, nu.

Importurile chinezești în România nu sunt printre cele mai mari. În anul 2018, de exemplu, China era doar pe locul cinci în ierarhia statelor din care provin importurile, cu un volum de 4,4 miliarde de euro, după Germania, Italia, Ungaria și Polonia. O cifră extrem de mică dacă avem în vedere că, anul trecut, Uniunea Europeană a înregistrat un deficit comercial în relația cu China în valoare de 185 miliarde de euro.

În al doilea rând, exporturile românești, chiar dacă vor atinge un nou record anul acesta, reflectă doar parțial performanța întregii economii românești. În sensul că există doar un număr limitat de companii care contează efectiv la export. Adică, primele 100 de companii exportatoare dețin o pondere majoritară în exporturi. Mai mult, sunt doar câteva industrii care contează cu adevărat la export, printre ele aflându-se industria auto, cea de tehnologia informației și industria mobilei. Un studiu recent realizat de compania Moneycorp România arată că firmele cu capital străin exportă, în medie, de 5 milioane de euro, în timp ce companiile românești înregistrează o medie de 600.000 de euro. Diferența este elocventă.

De asemenea, cei mai mari exportatori sunt companii cu capital străin, fapt explicabil dacă avem în vedere că valul de investiții străine care a apărut în România începând, în special, cu anul 2000 a inclus economia locală în lanțul de producție al acestor companii. Fapt care se vede astăzi în relația import-export din foarte multe domenii industriale. Desigur, în comparație cu anii 2000, economia românească exportă mărfuri cu valoare adăugată mai mare, dar nu trebuie să uităm ponderea mare a mărfurilor prelucrate, adică produse în lohn.

România nu a început bine anul, din punctul de vedere al balanței comerciale, nici dacă privim datele la nivel european. Astfel, Bulgaria și Polonia și-au micșorat deficitele, Polonia începând anul chiar la limita excedentului. În rest, marile economii, precum Franța, Spania sau Marea Britanie, care au deficite mari, rămân în aceeași zonă. În acest context, trebuie remarcat def ic itul enorm înregistrat de Marea Britanie, la polul opus față de aproape tradiționalul excedent german. Deficitul britanic ne arată că Europa are nevoie ca de aer de un acord de ieșire a Marii Britanii, dacă Brexitul se va produce până la urmă, pentru că un Brexit fără acord ar fi o adevărată catastrofă comercială pentru exportatorii europeni în insula britanică.

România este una din puținele economii din estul Europei care nu reușește să își ajusteze deficitele cu care funcționează. Ceea ce ne arată că în spatele recordurilor așteptate în materie de exporturi, problemele economiei românești rămân mai mari ca în ultimii 10 ani. n

Un record, exporturile, și multe alte îngrijorări

Rn Constantin Rudnițchi

Foto

: Get

ty Im

ages

/ G

uliv

er


ista candidaţilor PSD pentru alegerile europarlamentare a fost definitivată şi dezvăluită foarte târziu, aproape de expirarea termenului de depunere la Biroul Electoral

Central. Din cauza indisponibilităţii temporare a lui Liviu Dragnea, internat în spital, şedinţa de conducere care urma să valideze oferta electorală a fost amânată o săptămână. Fără liderul atotdecident nu se putea, semn că acerba competiţie internă nu se-ncheiase. Cu câteva luni în urmă, primăriţa generală a Capitalei, Gabriela Vrânceanu-Firea, dezvăluise că Dragnea a „cumpărat“ susţinerea filialelor cu promisiuni de acordare a mult mai multor locuri pentru Strasbourg decât pot fi obţinute la urne. Prăbuşirea partidului în sondaje a agravat situaţia, reducând şi mai mult numărul „eligibililor“.

Tensiunile au fost alimentate şi din alte surse. Mulţi europarlamentari PSD şi-au dorit noi mandate, drept care, după ani de totală absenţă din spaţiul public, s-au bulucit în ultimele luni pe canalele TV de propagandă ale coaliţiei guvernamentale spre a-şi dovedi fidelitatea. Bună parte dintre ei au făcut excese de zel de pomană: printre primii 10 candidaţi nu apar decât Dan Nica, fost ministru ş.a.m.d., şi cvasinecunoscutul Andi Cristea, pentru nu se ştie ce merite.

O a treia persoană care va continua în Legislativul continental e Maria Grapini, transferată de la Conservatorii lui Dan Voiculescu, fondatorul Trustului de presă Intact, deci ca preţ al susţinerii mediatice. Au mai aterizat pe listă jurnalista Carmen Avram, a Antenei 3, şi medicul-deputat Tudor Ciuhodaru, recrut al aceluiaşi mic partid dirijat de Voiculescu, care a acaparat astfel aproape o treime dintre locurile reprezentanţilor PSD în viitorul Parlament European.

Înţelegând încotro bate vântul, veteranul Victor Boştinaru a anunţat că renunţă el la o nouă candidatură. În schimb Ioan Mircea Paşcu, încă vicepreşedinte la Strasbourg, a sperat până-n ultima clipă şi, abia când s-a trezit lăsat deoparte, i-a aplicat lui Dragnea

(prin Facebook!) un verdict sumbru, profeţindu-i sfârşitul politic: „Trebuie fie să ai un simţ de conservare atrofiat, fie tendinţe sinucigaşe, dacă atunci când şi aşa ai puţini oameni apropiaţi, să faci tot posibilul să ţi-i îndepărtezi şi pe aceştia! Dar, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere, chiar dacă e tot atât de adevărat că fiecare pasăre pe limba ei piere!?“ (cu erori de frazare şi de punctuaţie explicabile – poate – prin precipitarea furioasă). De menţionat şi că, după câteva zile, şefa de cabinet a premierului Viorica Dăncilă, Roxana Popa, şi-a dat demisia din funcţie şi din partid din cauza „îndepărtării PSD de valorile stângii europene“. Lepădări de liderul a cărui dominaţie nu mai poate dura mult.

În atare conjunctură, nu s-a găsit figură mai impozantă pentru prima poziţie decât ştearsa, rigida Rovana Plumb. Imediat după ea – Carmen Avram, cu care PSD-ul n-a îndrăznit să deschidă lista: realizatoare de reportaje, prezenţă televizuală mult mai modestă decât a lui Rareş Bogdan, jurnalistul-vedetă instalat triumfal de către liberali în fruntea aspiranţilor lor la Europarlament. Al 3-lea pesedist – singurul reprezentant al ultimului cerc de complici fideli lui Dragnea, şi anume Claudiu Manda. Pe 4 – încă o surpriză: un oarecare Cristian Terheş, despre care s-a aflat între timp că e preot greco-catolic, şi anume recomandat de... ţărănişti! Nu de vechiul PNŢCD, căci emblema e astăzi în posesia unui grupuscul condus de filologul convertit la avocatură Aurelian Pavelescu, care tot revine periodic la suprafaţă, în încercarea de a parveni politic. În criză de susţinători, Dragnea a apărut într-o conferinţă de presă flancat de Pavelescu şi de un anume Dănuţ Pop, preşedinte al minusculului Partidul Ecologist Român. S-a anunţat că PNŢCD şi PER au semnat un „protocol de susţinere“ a listei PSD. Despre Terheş a mai ieşit la iveală că provine – de fapt – tot din zona de influenţă Dragnea-Voiculescu: în numele unei fantomatice „Romanian Community Coalition“ înregistrate în California, a făcut sesizări ale autorităţilor române în favoarea liderului PSD şi ar fi apărut în

repetate rânduri la Antena 3, în campania anti-justiţie. Fundaţia „Corneliu Coposu“, care apără tradiţia ţărănistă, s-a delimitat ferm de anunţul susţinerii PSD, în termeni precum „stupoare“, „indignare“, „impostor“ (despre Pavelescu). Iar Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, de Oradea, de care aparţinea „părintele Cristian“, a decis ca Terheş „să fie eliberat de exerciţiul funcţiilor sacerdotale“, urmare a implicării sale în politică.

Mai departe: vin la rând, pe locurile 8-9, un senator invizibil, Dragoş Benea, şi recent-demisionarul ministru al Afacerilor europene Victor Negrescu, fost şi parlamentar la Strasbourg, plecat din guvern chiar înainte de preluarea de către România a preşedinţiei semestriale a Consiliului Uniunii continentale, supărat atunci, îmblânzit între timp, cu – e de presupus – jurăminte de credinţă reînnoite. Pe 10 – acel Cristea. Vor mai fi sperând la fotolii starsbourgheze, în mai sau după eventuale retrageri pe parcurs ale unora dintre primii 10, Natalia Intotero, a 11-a, acum ministresă pentru „românii de pretutindeni“, Gabriela Zoană, a 12-a, propagandistă agresivă în ultimele luni, după ce-a prins gustul Parlamentului European, în care i-a luat locul, cu un an în urmă, Vioricăi Dăncilă, şi alţii, până la totalul maxim de 43 de nume admisibile pe listă. Cunoscute – doar ale Doinei Pană, fostă deţinătoare de portofolii ministeriale, şi ale deputaţilor Oana Florea şi Florin Manole; restul – din trupele de manevră: o Chilat, o Bălănică, doi Popa, o Jivan, alt Pavelescu, un Ioan, un Grigore, o Paţurcă, alt Cristian (nu „părintele“), Macaveiu, Brăiloiu, Voinea, Grama, o Căruceru, un Tomoioagă, o Raiciu, un Calenţaru, o Tăteaţă, un Moţ, o Ţundrea, Iacob, Unciuleanu, Răducanu şi Sima, numai celebrităţi. Mereu în actualitate – fabulosul Dicţionar onomastic al marelui Mircea Horia Simionescu... n

Oferta PSD pentru Europa

n Ion Bogdan LefterL

46 12 APRILIE 2019ECONOMIC

orupția reduce eficacitatea și echitatea politicilor publice și, pe acest fond, reduce sumele necesare sistemului de sănătate, celui de educație sau

construcției de infrastructură. Corupția deturnează banii contribuabililor destinați construcției de spitale, școli sau șosele.

D e a s e m e n e a , co r u p ț i a re d u ce capacitatea statului de a promova politici publice care să conducă la o creștere economică de care să beneficieze întreaga populație.

Voința politică de a avea instituții publice solide și transparente face parte din lupta împotriva corupției. Raportul FMI analizează 180 de țări considerate ca având un grad ridicat de corupție. Nivelul de corupție este măsurat, printre altele, prin nivelul redus de colectare a taxelor sau prin faptul că o serie de cetățeni plătesc pentru a obține servicii publice.

Corupția reduce nivelul încasărilor bugetare

La nivel global, statele în care corupția este mai mică reușesc să colecteze venituri bugetare cu 4% din PIB mai mari decât statele în care corupția este considerată foarte prezentă. De exemplu, Georgia a reușit să micșoreze corupția, iar rezultatul a fost că încasările bugetare practic s-au dublat, adică, în perioada 2003-2008, a avut loc o creștere a veniturilor bugetare echivalentă cu 13% din PIB. Un alt stat, Rwanda, a reușit să crească cu 6% din PIB veniturile bugetare.

Corupția îi văduvește pe cetățenii unei țări de beneficiile pe care le pot aduce resursele naturale. De exemplu, exploatările petroliere și cele miniere pot aduce resurse financiare serioase pentru state, dar ele pot fi supuse unui proces de corupție. Studiile arată că unele state bogate în resurse naturale, care însă au

instituții publice slabe, pot să aibă un nivel de corupție ridicat.

Instituțiile publice corupte irosesc banii publici, pentru că permit utilizarea de „bani negri“ și manipularea ofertelor publice pe baza cărora se decide încredințarea contractelor comerciale făcute cu bani de la buget.

Nicio țară nu este la adăpost de corupție, se arată într-un raport recent prezentat de Fondul Monetar Internațional (FMI). Raportul trece în revistă efectele corupției asupra economiei și societății, oferind și o serie de recomandări pentru ca statele să reducă fenomenul corupției.

FMI propune soluții de reducere a fenomenului

Radiografia corupției. Versiunea de primăvară

n Constantin Rudnițchi

CFo

to: G

etty

Imag

es /

Gul

iver

www.reporterglobal.ro 47ECONOMIC

Pe cale de consecință, în statele mai puțin corupte, cheltuielile publice se fac cu mai multă eficiență și mai echitabil. În țările cu corupție mare, alocările bugetare pentru educație și sănătate sunt mai mici decât în statele în care fenomenul corupției este mai puțin prezent.

Legătura dintre corupție și notele obținute de elevi

Studiul FMI face o interesantă comparație între notele obținute de elevi și nivelul corupției și constată că notele obținute la examene sunt cu atât mai mici, cu cât nivelul corupției este mai ridicat.

Corupția este prezentă și în companiile publice, în special în cele din domeniul utilităților publice (servicii privind furnizarea de apă sau de energie electrică) și în cel petrolier.

Cum se poate lupta cu fenomenul corupției? În primul rând, este nevoie de voință politică. Statul trebuie să creeze instituții publice solide care să promoveze transparența, integritatea și responsabilitatea pentru întregul sector public. Studiile FMI includ o serie de recomandări pentru ca statele să ia măsuri concrete de reducere a corupției.

Investițiile în niveluri crescute de transparență și de supraveghere externă și independentă. Acestea se referă la a permite publicului și auditorilor externi să exercite un control eficace asupra instituțiilor publice. Spre exemplu, Columbia, Costa Rica și Paraguay au creat platforme online prin intermediul cărora cetățenii pot vedea în timp real evoluția fizică și financiară a unui proiect de investiții publice. Norvegia a introdus norme de transparență foarte stricte privind utilizarea resurselor naturale. În Brazilia, auditurile publice au fost utilizate în preajma alegerilor pentru a arăta cetățenilor rezultatele obținute de politicienii care doreau să fie realeși.

Reformarea instituțiilor. Șansele de reușită sunt mai mari dacă statele întreprind reforme care să poată ataca fenomenul corupției din toate unghiurile. De exemplu, reforma administrației f iscale este mult mai eficientă dacă legislația fiscală este simplă și reduce

forța discreționară a funcționarilor publici.

Construirea unor funcții publice profesioniste. Recrutarea și salariile din sistemul public trebuie să fie transparente, bazate pe merite. În felul acesta, sunt șanse să se reducă fenomenul corupției.

Utilizarea tehnologiei. În Chile și Coreea de Sud, au fost introduse pe scară largă sisteme de achiziții publice electronice care stimulează concurența și măresc transparența.

Creșterea cooperării internaționale. Țările vor trebui să își crească eforturile pentru o colaborare transfrontalieră. De altfel, mai mult de 40 de țări au introdus în legislație elemente ale Convenției OECD privind lupta împotriva corupției.

Conveția OECD contra corupției stabilește norme juridice obligatorii pentru state privind corupția agenților publici străini în tranzacțiile comerciale internaționale. Este pentru prima dată când apare un instrument internațional de luptă contra corupției, respectiv incriminarea penală a oferirii de mită de către companii.

Cert este că FMI devine tot mai interesat de felul în care corupția are impact asupra evoluției indicatorilor macroeconomici. Datele FMI arată că, la nivel mondial, totalul sumelor oferite ca mită ajunge la 1.500 de miliarde de dolari, adică aproximativ 2% din PIB-ul mondial. Spălarea de bani și finanțarea terorismului sunt teme aflate pe agenda instituțiilor financiare internaționale, iar FMI cooperează cu 100 de state pe aceste teme.

Corupția este o problemă la nivel mondial. Cel mai bine o demonstrează un studiu recent al Transparency International care arată că pe o scală de la 1 la 100, unde 100 reprezintă nivelul cel mai scăzut de corupție, două treimi din state obțin o notă de sub 50. Ceea ce arată mari probleme în a preveni actele de corupție. Cu toate acestea, oficialii FMI consideră că prin măsuri concrete luate de state, fenomenul corupției poate fi redus. Mai rămâne ca și autoritățile române să introducă în legislație și în practică principiile care duc la scăderea corupției. n

Foto

: Age

rpre

s


n același timp, un studiu recent realizat de imobiliare.ro arată că prețurile apartamentelor au înregistrat, în luna martie 2019, creșteri în trei din șase mari centre regionale și scăderi

în celelalte trei. În perioada analizată, apartamentele noi s-au scumpit ușor, iar cele vechi s-au ieftinit.

Prima Casă, un pilon Programul „Prima casă“ a înregistrat

o scădere a cererii cauzată, în principal, de înăsprirea condițiilor de creditare.

La începutul lunii septembrie 2018, s-au epuizat 75% din fondurile pentru program, echivalentul a 16.000 de garanții. „Bugetul pe 2018 pentru «Prima casă» a fost de două miliarde de lei, în timp ce, în anii precedenți, bugetul alocat a fost și mai mare, iar fondurile s-au epuizat mai devreme (iunie/iulie). De asemenea, potrivit BNR, gradul de îndatorare a clienților care contractează un împrumut prin programul «Prima casă» a ajuns la 44%, cu 5% mai mare decât în anii precedenți. Acesta este mai mare decât gradul de îndatorare a persoanelor care

apelează la alte tipuri de credite ipotecare, unde gradul de îndatorare este de 4,2%. Creșterea prețurilor materialelor de construcții și lipsa forței calificate de muncă în acest sector sunt probleme cu care dezvoltatorii se întâlnesc din ce în ce mai des. Firmele de construcții se află pe locul 2 în topul firmelor intrate în insolvență în primul semestru al acestui an. Numai în 2018, 1.207 companii din domeniul construcțiilor au intrat în insolvență. Potrivit unui studiu al INS, volumul lucrărilor în construcții pe segmentul rezidențial a scăzut, față de anul trecut,

Piața imobiliară stă pe nisipuri mișcătoareIntensitatea inflației, care reflectă scumpirea vieții și creșterea dobânzilor din piața bancară au temperat interesul pentru cumpărarea unei locuințe. Scumpirea vieții și majorarea dobânzilor au avut ca efect un declin al sectorul rezidențial în 2018, în comparație cu anul precedent, au observat analiștii de la Crosspoint, o companie de real estate. Într-adevăr, inflația a urcat până la 4,65% în 2018, cu pusee temporare de peste 5% înregistrate în cursul anului trecut, aceasta fiind o majorare semnificativă față de rata de 1,3% afișată la finalul anului 2017.

n Lidia Truică

Î

Foto

: Age

rpre

s


cu 31% în perioada ianuarie-august 2018. Cererea în segmentul rezidențial a scăzut cu aproximativ 18% în 2018, în comparație cu anul precedent. În București, cererea a scăzut cu 11%“, arată analiza.

Piața rezidențială din București

În București, potrivit analizei citate, volumul vânzărilor a scăzut cu 11%, de la 38.986 la 34.813 unități vândute în 2018. „În ultima perioadă, clienții sunt din ce în ce mai informați cu privire la piața imobiliară, sunt mai atenți la calitatea proiectelor rezidențiale noi, la facilități sau la alte aspecte, precum clădiri verzi sau case inteligente. Cererea este concentrată pe apartamente cu suprafețe medii, în zone cu acces facil la mijloacele de transport în comun, în special metrou. Bucureștiul continuă să înregistreze cel mai ridicat volum al cererii din țară, cu 70% din apartamentele nou-construite vândute în faza de pre-construcție. Cererea de locuințe în București va continua să fie ridicată. Locuințele noi vor fi mai căutate decât cele vechi, deoarece diferența de preț este mică, iar standardele de calitate sunt superioare în majoritatea proiectelor rezidențiale noi. Noi poli de dezvoltare, precum zona Expoziției, vor fi din ce în

ce mai căutați. Un număr important de proiecte rezidențiale din zonele af late în proximitatea stațiilor de metrou va crește. Acest gen de proiecte este ideal ca investiție momentan, cu mențiunea că, așa cum suntem deja obișnuiți, când vine vorba de lucrări la infrastructură, livrările magistralelor noi de metrou pot întârzia. În privința ofertei, în București există 318 proiecte rezidențiale noi, dintre care 101 au fost finalizate în primul semestru. Numărul total al unităților locative din aceste proiecte depășește 55.000. Ca număr de unități, sectorul 6 se af lă pe primul loc, cu 20.000 de apartamente, urmat de sectorul 4, cu 10.300 de apartamente, celelalte sectoare înregistrând sub 10.000 de unități locative noi fiecare.

„Luna trecută, locuințele disponibile spre vânzare în marile orașe ale țării s-au apreciat ușor pe plan general, în contextul în care, în mod firesc pentru o perioadă de stabilizare, în perioada analizată au avut loc variații, atât în plus, cât și în minus“, arată administratorii portalului imobiliare.ro.

În medie, 1 mp costă 1.237 euro

Potrivit Indicelui Imobiliare.ro, suma medie solicitată pentru un metru pătrat

de apartament (nou sau vechi) a ajuns la 1.237 de euro pe metru pătrat util, cu 0,3% mai mult decât la finele lui februarie (când era 1.233 de euro pe metru pătrat util). „De menționat este că, la nivelul marilor centre regionale, scăderi de preț au fost consemnate, cu precădere, pe segmentul apartamentelor vechi“, menționează analiștii. În București, apartamentele s-au apreciat, în ansamblu, cu 0,4%, de la 1.322 de euro pe metru pătrat util, până la 1.327 de euro pe metru pătrat util. Pe ambele segmente de piață analizate, variațiile prețurilor au fost destul de temperate, chiar dacă nu au urmat aceeași direcție. Astfel, locuințele din blocurile vechi s-au ieftinit cu 0,3% (de la 1.219 la 1.215 euro pe metru pătrat), în vreme ce unitățile locative din cadrul noilor ansambluri rezidențiale au consemnat un avans de 0,6% (de la 1.400 la 1.409 euro pe metru pătrat).

În orașul de la poalele Tâmpei, Brașov, Indicele Imobiliare.ro relevă, pentru cea de-a treia lună a anului, un ușor avans general al prețurilor, de 0,2%, de la 1.113 la 1.115 euro pe metru pătrat util. Și aici, apartamentele vechi au consemnat o scădere, de 0,9% de data aceasta, de la 1.098 la 1.088 de euro pe metru pătrat util. Unitățile locative nou-construite, pe de altă parte, s-au apreciat în mod consistent, anume cu 2,8%, ajungând la o medie de 1.183 de euro pe metru pătrat (față de 1.151 de euro pe metru pătrat în luna precedentă).

Clujul este unul dintre cele trei mari centre regionale unde așteptările vânzătorilor s-au diminuat în cea de-a treia lună a anului (chiar dacă nu substanțial). Mai exact, apartamentele din oraș s-au ieftinit, în ansamblu, cu 0,3%, de la 1.571 la 1.566 de euro pe metru pătrat. Spre deosebire de alte orașe, tendința descendentă a fost resimțită aici pe ambele segmente de piață analizate: locuințele vechi au consemnat un minus de 0,3% (de la 1.582 la 1.578 de euro pe metru pătrat), iar cele noi, un minus de 0,4% (de la 1.559 la 1.553 de euro pe metru pătrat).

În luna mar t ie , apar tamente le disponibile spre vânzare în orașul de la malul mării s-au apreciat, în ansamblu,


cu 0,8%, de la 1.126 la 1.135 de euro pe metru pătrat util. De menționat este că, dintre marile orașe supuse analizei, Constanța este singurul care face excepție de la „regula“ scăderilor de preț de pe piața veche: astfel, locuințele din această categorie s-au apreciat cu 0,7%, de la 1.123 la 1.131 de euro pe metru pătrat. Unitățile locative nou-construite, pe de altă parte, au cunoscut un avans de 1,3%, de la 1.129 la 1.144 de euro pe metru pătrat. În orașul din nord-estul țării, Iași, indicele Imobiliare.ro a consemnat un declin destul de important al prețurilor apartamentelor pe parcursul lunii martie, anume 1,3%, de la 1.020 la 1.007 euro pe metru pătrat util. Ca și în Cluj-Napoca, scăderi de preț au fost consemnate pe ambele segmente de piață analizate: locuințele din blocurile vechi s-au ieftinit cu 1,1% (de la 1.010 la 999 de euro pe metru pătrat), iar cele noi, cu 1,4% (de la 1.025 la 1.011 euro pe metru pătrat).

În Timișoara, indiferent de perioada de construcție, apartamentele disponibile spre vânzare în capitala Banatului au avut o evoluție constantă în luna martie. Prețul mediu solicitat în Timișoara este de 1.228 de euro pe metru pătrat util. Evoluția ușor descendentă a fost susținută în mod exclusiv de locuințele vechi, care s-au depreciat, la rândul lor, cu 0,2%, de la 1.240 la 1.238 de euro pe metru pătrat. Unitățile locative nou-construite s-au scumpit însă cu 0,8%, de la 1.189 la 1.198 de euro pe metru pătrat, mai arată analiștii imobiliari.

Proteste în Germania

Dacă în România tradiția locului pare să recomande cumpărarea unei proprietăți, în Uniunea Europeană, aproape jumătate dintre oameni sunt chiriași. În Germania, de pildă, unde jumătate dintre locuitori sunt chiriași, zeci de mii de persoane au participat, la finele săptămânii trecute,

la marșuri de protest organizate în mai multe orașe din Germania, precum München, Köln, Frankfurt și Berlin, față de creșterea agresivă a chiriilor. Potrivit unui studiu recent realizat de firma de consultanță imobiliară CBRE Berlin și de banca germană Berlin Hyp AG, prețul mediu al unei chirii în Berlin a trecut de 10 euro pe metru pătrat pe lună, informeaza AFP și DPA. Problema creșterii chiriilor este cea mai acută în capitala țării, Berlin, unde chiriile s-au dublat în ultimul deceniu; aceasta s-a întâmplat în condițiile în care o piață a muncii înf loritoare a atras un af lux de muncitori, fapt ce a pus presiune pe piața imobiliară. Conform datelor Eurostat, jumătate dintre germani sunt chiriași, în timp ce, în România, aproximativ 96% dintre persoane locuiesc în apartamente sau case proprietate personală, cea mai mare pondere din UE. n

Foto

: Age

rpre

s


rdonanța 1 14/2018 a închis primul capitol. A fost modificată printr-o a l t ă o r d o n a n ț ă d e urgență. Este posibil ca lucrurile să nu se termine aici. Ordonanța 19 care

modifică Ordonanța 114 va trebui să fie aprobată în Parlament și este posibil ca unii parlamentari, chiar din coaliția politică aflată la putere, să dorească să mai schimbe câte ceva din textul ordonanței.

Deja, perpetuul luptător cu sistemul bancar, senatorul Daniel Zamfir, a anunțat că va susține schimbarea actului normativ. Senatorul ALDE dorește ca pentru contractele aflate în derulare să fie obligatorie raportarea la noul indice de la vechiul ROBOR. Actul normativ actual este mult mai blând, stipulând că trecerea de la ROBOR la noul indice se poate face doar prin înțelegerea părților, adică a băncii cu debitorul, în termen de 30 de zile.

De alt fel , aceasta este tema cea mai sensibilă pentru clienți și bănci. Pentru că ne af lăm în fața unei mari necunoscute. Va fi noul indice mai mare sau mai mic decât ROBOR? Metoda de calcul a noului indice este complicată pentru publ icu l l a rg (ceva legat de media tranzacțiilor efective de pe piața interbancară), dar, recent, Banca Națională arăta că, în luna februarie a.c . , noul indice a fost mai mare decât vechiul ROBOR. Iancu Guda, președintele Asociației Analiștilor Financiari-Bancari din România, este de părere că noul indice este principial folosit greșit. „Noul indice se bazează pe tranzacțiile efective, realizate pe termen scurt, pe o zi. El este utilizat pentru credite care se întind pe o perioadă lungă de timp, uneori chiar pe zeci de ani“, explică Iancu Guda.

Două scenarii pentru evoluția noului indice

În funcție de evoluția indicelui și, bineînțeles, de prevederile legale, sunt posibile două scenarii. Primul: indicele nou va fi mai mic decât ROBOR, situație în care este clar că majoritatea clienților vor pune presiune asupra băncilor pentru a schimba contractele. Aceasta va pune băncile în dificultate, pentru că toate contractele aflate în derulare au în spate calcule de eficiență. Raportarea la un indice mai mic va reduce și profiturile băncilor.

Al doilea: dacă ROBOR va rămâne mai mare decât noul indice, clienții noilor contracte vor fi nemulțumiți. Pe cine vor da vina? Vor avea de ales între inițiatorii schimbării, guvernul, și bănci. Dar, situația este mai complicată. Toate aceste calcule sunt făcute pe moment. Dacă ne gândim că vorbim, totuși, de o piață monetară, care depinde de inflație, de lichiditate, de intervențiile BNR, atunci vom înțelege că noul indice, la fel ca ROBOR, va avea evoluții diferite, când crescătoare, când descrescătoare. Ceea ce ar trebui să reducă dorința clienților de a folosi trecerea la noul indice ca pe o ocazie de a reduce drastic dobânda împrumutului pe care l-au contractat în urmă cu câțiva ani. „Noul indice va avea fluctuații importante“, este de părere Iancu Guda.

Ce mai rămâne din principiile economiei de piață

Promovarea ordonanței 114 și apoi schimbările aduse nu fac altceva decât să pună tot mai mult între paranteze ideea de piață liberă. Cei care au gîndit ordonanța au vrut să atingă, cu orice preț, cel puțin două obiective: creșterea creditării și, în același timp, scăderea dobînzilor. De fapt, scopul este acela de a găsi un nou motor de creștere într-un moment în care economia încetinește vizibil.

Dar creșterea economică nu poate fi stimulată cu orice preț. Adică, ignorând riscurile și abolind principiile economiei de piață. Acestea sunt coordonatele sub care s-ar dori să se deruleze creditarea mai departe.

Ar trebui să ne gândim și la parametrii luați în calcul pentru stabilirea taxei pe activele bancare. Ei sunt atât de mulți, încât te poți întreba cât de liber mai este sistemul bancar să facă afaceri, dacă normativele legale devin tot mai constrângătoare. Indicatorii economici luați în calcul pentru stabilirea taxei pe active sunt foarte diverși: creșterea creditării cu 8%, scăderea marjei dintre dobânzile la depozite și cele la credite cu 8%, cota de piață sau profitul. De asemenea, taxa exclude o serie de clase de active, o modificare utilă, dar care mai aduce un element în analiză pentru bănci.

De fapt, o imagine plastică poate compara acum băncile cu un clovn care jonglează în aer cu cinci obiecte. Șansele ca unul dintre ele să îi scape sunt foarte mari, oricât de bine s-ar antrena și oricât de multe abilități ar avea. La fel și băncile. Sunt nevoite ca, în cazul în care doresc să plătească o taxă cât mai mică (fapt absolut logic pentru orice societate comercială), să jongleze cu trei-patru indicatori economici.

Mai complicat este că unele elemente nu depind doar de bănci, precum, de exemplu, creșterea creditării, pentru care este nevoie de un partener de afaceri, adică o companie bancabilă sau de persoane fizice care să se poată califica pentru obținerea unui împrumut.

Ordonanța 19 este, din câteva puncte de vedere, un pas înainte față de Ordonanța 114. Dar a crede că băncile trebuie obligate să crească creditarea și să scadă dobânzile, indiferent de condițiile economice, este o gândire care nu ține de logica economiei libere. n

O ordonanță pentru neliniștea economiein Constantin Rudnițchi

O


oua tehnologie are viteze mai mari (Gb/s), latență scăzută și un cost mai scăzut pentru transportul informației. Acestea o fac utilizabilă în toate domeniile:

transport (vehicule fără șofer etc.), energie, sănătate, educație, orașe inteligente etc. Însă primele aplicații anunțate par o extensie a tehnologiei LTE – internet de mare viteză oferit la punct fix, alternativă la fibra optică.

Primele servicii comerciale bazate pe tehnologia 5G au fost lansate în aprilie 2019 de către Verizon Wireless în SUA și SK Telecom, KT Corp și LG Uplus în Coreea de Sud. Ce fac România și Europa? Se pregătesc să acorde licențe 5G, se fac teste sau lansări, precum în Elveția în luna aprilie 2019.

Guvernul este pregătit... să ia banii!

România, prin Autoritatea Națională pentru Administrare și Reglementare în Comunicații (ANCOM), după o serie de ezitări, a anunțat licitarea spectrului 5G spre sfârșitul acestui an. Au fost puse în discuție o strategie națională 5G și un prim document de poziție al ANCOM.

Însă, în decembrie 2018, a apărut OUG 114 care are referiri și la telecomunicații, stabilind modalități de calcul ale prețurilor de pornire – procent din cifra de afaceri – deosebite de restul lumii (€/MHz/locuitor). Astfel, determinarea prețurilor de pornire se face arbitrar, pe criterii contabile (bani la buget) și nu economice (€/MHz/locuitor), având ca scop să aducă la bugetul statului un miliard de euro

din licitația 5G și două miliarde de euro din reînnoirea licențelor 3G, guvernanții raportându-se la miliardele de euro obținute în Italia la licitația 5G.

Desigur că OUG114/2018 nu a fost primită cu entuziasm, făcându-i pe operatori să se gândească dacă să cumpere licențe 5G în acest an sau să aștepte vremuri mai bune.

Este România pregătită pentru tehnologia 5G?Dacă tehnologiile 2G, 3G, 4G aveau ca obiectiv preponderent omul și nevoile lui de comunicare, tehnologia 5G propune conectarea obiectelor create de om la aplicațiile din toate industriile sau din întreaga societate. Noua tehnologie aduce o altă abordare tehnică și economică și un nou model de afaceri pentru operatori.

Nn Dr. Nicolae Oacă

Foto

: Age

rpre

s / E

PA


Operatorii sunt circumspecți, unii au probleme

Ce ar însemna pentru operatorii telecom cumpărarea licențelor 5G în condițiile impuse de OUG114/2018? Achiziționarea spectrului 5G ar însemna costuri de cel puțin un miliard de euro, rezultând, în medie, 250 de milioane/operator plătibili până în anul 2020.

În plus, operatorii noștri ar trebui să investească peste două miliarde de euro pentru a dezvolta reţele 5G până în anul 2025, potrivit preşedintelui ANCOM, Sorin Grindeanu. În medie, o jumătate de miliard de euro/rețea. În total, ar rezulta, în medie, circa 0,75 miliarde de euro/operator în șase ani.

Reînnoirea licențelor 3G (banda 2,1GHz) ar trebui făcută în anul 2020 (Orange și Vodafone), respectiv 2022 (RCS&RDS și Telekom Mobile) pentru cel puțin două miliarde euro, rezultând în medie 500 de milioane de euro/operator plătibili în 2020, respectiv în 2022.

Deoarece la prima alocare, în 2004 și în 2006, licențele 3G au costat 35 de milioane de dolari (27,8 milioane de euro), rezultă că OUG114/2018 mărește prețul licențelor 3G de circa 18 ori!

Presupunând că toți cei patru operatori ar achiziționa licențe 5G și 3G și ar realiza

investiții progresive în rețelele 5G (de la 50 de milioane de euro, în anul 2020, la 125 de milioane de euro, în anul 2025) ar rezulta pentru Orange și Vodafone un vârf de plată de 800 de milioane de euro în anul 2020 și o sarcină de plată ceva mai bine distribuită (2020 și 2022) pentru RCS&RDS și Telekom.

Cu astfel de taxe nu se pot construi afaceri lucrative! Unii operatori s-ar putea gândi să renunțe la unele frecvențe. La cele mai scumpe?

Să mai spunem că fiecare achiziție de spectru (3G, 4G) a dus la creșterea gradului

de îndatorare (datorii/total active) al operatorilor noștri de comunicații mobile, astfel că, la finele anului 2017, Orange și Vodafone aveau un grad de îndatorare sub 60%, RCS&RDS circa 88% și Telekom circa 142%.

Fără o mărire de capital, doar Orange și Vodafone și-ar putea permite o creștere puternică a datoriilor cu circa 500 de milioane de euro, ajungându-se la un grad de îndatorare de circa 100%, insuficient pentru a acoperi ambele licențe, 5G și 3G.

RCS&RDS și Telekom Mobile au un grad de îndatorare mare, fapt care face dificilă atragerea de finanțare la costuri rezonabile. Aceste companii ar putea fi în situația de a achiziționa doar unele frecvențe: 5G (mai ieftin) sau 3G. Dar și în acest caz vor trebui să facă împrumuturi serioase, de 500 de milioane de euro, destul de complicat de obținut în condițiile date.

Piața nu este pregătită!

Astăzi, operatorii de comunicații mobile par mai degrabă preocupați de recuperarea investițiilor făcute în tehnologia 4G, oferind deja servicii care pot fi realizate și cu tehnologia 5G. De exemplu, nu există un „killer application” pentru tehnologia 5G (internet la punct fix) care să-i facă pe operatori să lupte pentru achiziția spectrului, astfel că statul, strategia 5G și OUG 114 ar trebui să aibă și rolul de a-i convinge să achiziționeze noile licențe și să lanseze cât mai repede noua tehnologie. Contextul actual este destul

Foto

: Get

ty Im

ages

/ G

uliv

er


de complicat. Costurile rezonabile ale spectrului (licențe și tarife anuale) sunt o condiție necesară pentru ca tehnologia 5G să aibă succes, permițând dezvoltarea mai rapidă a rețelelor și adoptarea serviciilor oferite. Dacă România chiar dorește să accelereze procesul de transformare digitală, licențierea gratuită a spectrului și reducerea tarifelor anuale de utilizare par a fi cea mai bună soluție, în anumite condiții de dezvoltare. Oricum, ANCOM nu se poate plânge de lipsă de bani.

Ghișeul unic de autorizare infrastructură. Exper iența RoNet arată că f ără

autorizare rapidă, dezvoltarea rețelelor va fi dificilă. Ar fi util un act (OUG, lege etc.), care să stabilească formatul, termenii solicitărilor de acces și entitatea responsabilă. Germania a făcut aceste proceduri în anul 2016.

Acest act trebuie să intre în vigoare înainte de alocarea de spectru, prevăzând o autoritate centrală, ANCOM de ex., care să autorizeze construcția infrastructurii 5G (site-uri, fibră optică) în termene rezonabile (circa o săptămână).

Stimularea adoptării serviciilor ofe-rite de tehnologia 5G. Utilizarea noii tehnologii în entitățile de stat (administrație, companii etc.), cultură, educație, sănătate, transport, energie, orașe inteligente etc. va fi hotărâtoare în accelerarea dezvoltării rețelelor 5G. Sectorul privat a adoptat serviciile propuse de noile tehnologii pe măsură ce au fost relevate afaceri lucrative, însă statul s-a dovedit, mai mereu, reticent. Iar rezultatul a fost situarea perpetuă a României pe ultimul loc în UE în ceea ce privește folosirea tehnologiei informației și a telecomunicațiilor în societate și economie (indexul DESI 2018 – Digital Economy and Society Index prezentat de Comisia Europeană).

Strategia 5G ar trebui să prezinte angajamentul ferm al guvernului în folosirea serviciilor propuse de noua tehnologie în toate entitățile de stat pentru creșterea eficienței, debirocratizare și transformare digitală.

Încurajarea partajării infrastructurii pentru reducerea investițiilor. Tehnolo-gia 5G ar putea permite apariția și în România

a unui operator care să ofere infrastructură (turnuri etc.) operatorilor de comunicații. Fie cu capital românesc (parteneriat operatori, eventual și Radiocom), fie cu capital străin prin intrarea pe piața noastră a unui operator internațional de turnuri.

Pe n t r u a p re ze r va co m p e t i ț i a , documentația licitației (dacă va avea loc în actualele condiții) trebuie să prevadă limitări în achiziționarea spectrului în special în benzile sub 1GHz, pentru ca operatorii care nu vor cumpăra spectru 5G, în acest an, să o poată face mai târziu.

Tarifele mari ale licențelor se vor transfera în prețurile cu amănuntul, frânând adop-tarea, cel puțin la început, și transformarea digitală. Prevederile telecom din OUG 114/2018 ar trebui abrogate, fiind profund dăunătoare procesului de transformare digitală a României și dezvoltării sociale. De asemenea, ANCOM ar trebui să determine prețurile de pornire pe baza costului euro/MHz/locuitor din Europa, pentru că altfel se pune întrebarea: de ce ar cumpăra operatorii licențe scumpe, fără să aibă o aplicație imediată? n


a finalul lunii martie, compania Apple a anunțat că va lansa un card de credit Apple, împreună cu banca (fostă de investiții) Goldman Sachs. Combinația dintre cele două companii cu

branduri extrem de puternice, lichiditate impresionantă (de exemplu, Apple este compania cu cele mai mari rezerve de lichiditate din lume) și capacitatea de a lansa și a promova produse anticipează un impact puternic al noului produs pe piața globală. Una dintre noutățile produsului este integrarea cardului în telefonul Apple: emiterea virtuală a cardului de către Goldman Sachs pentru deținătorii de telefoane Apple, ceea ce înseamnă că plata se va face direct cu telefonul, nemaifiind nevoie de cardul fizic. Deși asemenea carduri virtuale sunt deja pe piață, acestea nu au atins gradul de integrare între card și telefonul mobil, comparabil cu noul produs al lui Apple.

Deși termenul fintech – tehnologia utilizată în finanțe – este relativ nou și cu o utilizare explozivă în ultimii 5 ani, în industria financiară impactul tehnologiei este vechi, de peste 150 de ani. Astfel, dacă ne uităm doar la serviciile de plăți, principalele tehnologii care au adus îmbunătățiri semnificative în ceea ce privește siguranța și rapiditatea au apărut în secolul al XIX-lea. Telegraful și telefonul, apărute în perioada 1860 – 1960, au adus rapiditate în efectuarea plăților. Începând cu 1969 apare ATM-ul, instalat de Chemical Bank, banca integrată ulterior în JP Morgan. Serviciul SWIFT, fondat în 1973 este utilizat la nivel global pentru realizarea plăților între bănci. Electronic banking, cu conectare via telefon sau televizor, a apărut începând cu anii 1980 (introdus de Citibank, Chase Bank, Chemical Bank în Statele Unite și de Bank of Scotland în Marea Britanie). Internet banking debutează 1994, primul

serviciu fiind oferit de Microsoft în aplicația Microsoft Money, care permitea conectarea utilizatorului la contul său bancar. Mobile banking, apare odată cu lansarea în 2007 a telefonului Apple. Însă în ultimii ani, atât numărul de companii, cât și mediile de realizare a plăților au crescut exponențial.

Astfel, primul fintech care a ajuns la o utilizare globală a fost Paypal. Acesta a rezultat din fuziunea companiei Confinity (fondată în 1998, printre alții, de Peter Thiel) cu compania X.com (fondată în anul 2000 de către Elon Musk). Această companie permite realizarea de plăți prin intermediul e-mailului. În prezent, PayPal este o companie financiară, clasându-se în 2018 pe locul 222 în topul Fortune 500 al celor mai mari companii din Statele Unite.

Ulterior, în special datorită dezvoltării aplicațiilor mobile, au apărut fie companii fintech dedicate serviciilor de plăți, fie companiile de tehnologie au introdus posibilitatea ca utilizatorii acestor servicii să realizeze plăți. Astfel, au apărul primele servicii de plăți exclusiv mobile, în Europa cele mai cunoscute fiind Revolut și N26.

Mai mult, companiile de tehnologie au inclus și servicii de plăți. De exemplu în China, serviciile de plăți ale Allipay (o companie de comerț electronic) și WeChat (un serviciu de mesagerie electronică) au milioane de utilizatori. În Statele Unite și în Marea Britanie, pentru plăți peer-to-peer poate fi utilizat serviciul de mesagerie al Facebook.

Atât cererea cât și oferta au stimulat dezvoltarea fintech. Pe de o parte cererea nesatisfăcută a clienților (din cauza reglementărilor și a costurilor ridicate de operare ale băncilor, anumite părți ale populației nu sunt deservite de către bănci, ceea ce lasă loc pe piață companiilor fintech) și preferințele consumatorilor au mărit nevoia serviciilor fintech. Pe partea de ofertă, companiile de tehnologice sunt

favorizate de lipsa reglementărilor, factor esențial, care reduce semnificativ costul de operare. În plus au baze largi de date ale clienților (big data), de unde pot deduce comportamentul clienților; avantaj tehnologic (ele dezvoltând tehnologia nouă) și au acces la finanțare (acestea fie dispun de rezerve mari de lichiditate, fie intră în parteneriat cu o bancă). Nu în ultimul rând lipsa competitorilor pe segmentul de piață ales este un avantaj.

O altă tehnologie care promite să aibă un impact semnificativ asupra serviciilor de plăți este blockchain. Aceasta este o tehnologie de distribuție, ca modalitate de funcționare și reziliență, fiind similară tehnologiei torrent de transfer de fișiere pe internet. Astfel, aceeași informație este stocată în mai multe locații, pentru ca, în cazul în care o locație este afectată, celelalte locații să certifice tranzacțiile/datele. În acest mod, tehnologia este rezilientă la fraude și la disfuncționalități ale sistemelor informatice. În același timp, tehnologia asigură confidențialitatea tranzacțiilor.

Infrastructura blockchain permite realizarea de plăți, certificarea datelor, realizarea de contracte inteligente, dar și crearea de monede virtuale (criptomonede), cele mai cunoscute fiind Bitcoin (creat în 2009), Ethereum, Ripple (format dintr-un consorțiu la care participă câteva zeci de bănci).

Sectorul fintech probabil că va continua să se dezvolte accelerat, însă aceste tehnologii sunt adoptate rapid și de către bănci, fie dezvoltându-le intern, fie prin parteneriate cu companii de tehnologie (ex. Apple – Goldman Sachs), fie prin achiziții de companii fintech.

Totuși, pentru Apple, este așteptat un răspuns din partea Google, Facebook și Amazon. De la aceste companii va veni, probabil, competiția cea mai puternică pentru sectorul financiar la nivel global. n

Fintech, de la telegraf la card virtualn Adrian Codîrlașu

L


este zăcămintele de gaze din Marea Neagră pare să se fi așternut liniștea, după ce investitorii au fost trași pe margine de legislația adoptată anul trecut privind

exploatarea zăcămintelor offshore. Nemulțumite de prevederi, companiile au amenințat cu sistarea investițiilor. Singura care a anunțat că începe exploatarea este compania Black Sea Oil&Gas, deținută de gigantul american Carlyle. Contestata Lege offshore a fost urmată de Ordonanța 114/2018, ale cărei prevederi au îngrijorat și mai mult companiile din domeniul energetic. Deși recent aceasta a suferit modificări, acestea nu sunt substanțiale, iar climatul de instabilitate și lipsă de predictibilitate s-a accentuat.

Noi le reglementări adoptate de autorităţile române în domeniul energiei au fost puse sub lupă și de presa străină, care a titrat că acestea riscă să submineze planurile companiilor de a dezvolta mari zăcăminte de gaze din Marea Neagră, punând în pericol venituri de miliarde de dolari şi anulând şansele de a contesta poziţia grupului rus Gazprom în regiune. Mai multe companii din industria petrolieră care operează la nivel european și mondial au avertizat că aceste modificări, care includ un plafon pentru gazele naturale vândute de producătorii locali până în 2022, şi o taxă de 2% pe cifra de afaceri a companiilor energetice, exceptând termocentralele deţinute de stat, ar putea duce la revizuirea planurilor de investiţii. Multe măsuri anunţate în ordonanţa de urgenţă din decembrie au fost modificate. Guvernul a făcut concesii importante, precum eliminarea plafonării preţului gazelor pentru consumatorii industriali. Însă aceste concesii nu sunt suficiente pentru a mulţumi companiile, având în vedere că taxa pe cifra de afaceri şi restricţiile la export rămân în vigoare, iar

la acestea se adaugă și imprevizibilitatea guvernanților, capabili în orice moment să schimbe radical cadrul legislativ, cu efecte greu de anticipat. În aceste condiţii, mai mulți analiști avertizează că România riscă să amâne demararea proiectelor offshore, ceea ce ar face jocul Rusiei, care a reuşit să blocheze Ucraina să îşi exploreze resursele sale din Marea Neagră prin ocuparea Peninsulei Crimeea, potrivit Agerpres. „Amânarea nu este benefică pentru nimeni, nici pentru stat, nici pentru

consumatori, economie sau investitori. Singurul câştigător este Gazprom, singurul furnizor de gaze din regiune“, a declarat Răzvan Nicolescu, consultant Deloitte şi fost ministru al energiei.

Poate fi contestată poziția Rusiei în zonă?

Un studiu Deloitte arată că resursele de gaze din Marea Neagră oferă României posibilitatea de a contesta poziţia dominantă de care se bucură Gazprom

Ce se mai întâmplă cu gazele din Marea Neagră?n Lidia Truică

PFo

to: G

etty

Imag

es /

Gul

iver


pe piaţa din Europa Centrală şi de Est, să diversifice livrările de gaze naturale şi să aducă Guvernului român venituri de 26 de miliarde de dolari până în 2040. De asemenea, analiştii de la BP (British Petroleum, n.r.), citati de Agerpres, estimează că rezervele de gaze offshore ale României sunt de 200 de miliarde metri cubi, în timp ce Rusia are rezerve dovedite de 35.000 de miliarde metri cubi. Deşi consumul anual al Germaniei ar goli rezervele de gaze offshore ale României în doi ani, acestea ar putea acoperi timp de şase ani cererea combinată a României, Bulgariei, Serbiei, Ungariei şi Republicii Moldova. „Orice metru cub de gaze produs în România înseamnă un metru mai puţin produs şi vândut de Rusia. Accesul la pieţe şi o cotă de piaţă cât mai mare posibilă sunt mize economice foarte importante“, a spus Nicolescu. Mai mulţi producători de gaze au cheltuit miliarde de dolari pentru a se pregăti să extragă gaze din platoul continental al Mării Negre, doar pentru a fi surprinşi de o ordonanţă de urgenţă care restricţiona cantitatea de gaze pe care producătorii o pot exporta din depozitele offshore, comentează Reuters, preluată de Agerpres. Compania Black Sea Oil & Gas (BSOG) a decis la începutul acestui an să continue cu planurile de a extrage o cantitate estimată la 10 miliarde metri cubi de gaze naturale din platoul continental al României, având în vedere banii pe care i-a investit deja. La rândul lor, ExxonMobil şi OMV Petrom intenţionau să dea anul trecut undă verde pentru proiectul lor Neptun, după ce au cheltuit aproape două miliarde de dolari pentru a pregăti producţia la unul din cele mai importante depozite de gaze naturale din UE. Însă, în prezent, acest proiect este în aşteptare. Directorul general de la OMV Petrom, Christina Verchere, a declarat că eliminarea plafonului pentru preţul gazelor naturale destinate consumatorilor industriali rezolvă o parte din îngrijorările companiilor, dar este nevoie de noi discuţii.„Dezvoltarea zăcămintelor din Marea Neagră reprezintă o oportunitate uriaşă pentru OMV Petrom şi România. Cu toate acestea, cerinţele-cheie nu sunt încă în vigoare. Consultările cu mediul de afaceri,

predictibilitatea şi stabilitatea legislativă şi fiscală sunt baza pentru stimularea investiţiilor“, a spus Christina Verchere. La rândul său, purtătorul de cuvânt de la ExxonMobil, Julie King, a spus că grupul este interesat în „continuarea discuţiilor cu Guvernul României, Parlamentul şi instituţiile relevante pe măsură ce evaluarea proiectului continua“.

Asociaţia Română a Companiilor de Explorare şi Producţie Petrolieră (ROPEPCA) a comandat un studiu, din care reiese că măsurile ar urma să coste Guvernul 540 milioane de dolari pe an în taxe, precum şi prin reducerea investiţiilor şi producţiei. „Este un mesaj negativ pentru sectorul de business în general, iar rezultatul este un sentiment de incertitudine şi neîncredere. Mari proiecte de infrastructură şi dezvoltare, atât onshore, cât şi offshore, vor fi probabil suspendate“, a apreciat ROPEPCA. Un semnal negativ a fost dat în luna martie

și de acţionarii Transgaz, care au respins un program de investiţii de 1,9 miliarde euro, ce includea lucrări la un gazoduct susţinut de UE, ce urma să conecteze Bulgaria, România, Ungaria şi Austria (BRUA), precum şi la o conductă internă care urma să transporte gazele din viitoarea producţie offshore. Legea privind operațiunile petroliere offshore a avut un traseu sinuos și a generat multe tensiuni și pasiuni politice. Aceasta a fost aprobată în octombrie 2017 de Guvernul Tudose și apoi trimisă în Senat, prima cameră decizională. A fost aprobată de Senat în februarie 2018, fiind trimisă în Camera Deputaților. Ulterior, a trecut prin mai multe comisii din Camera Deputaților pentru avize, iar din aprilie a stat în Comisia pentru Industrii. În toamna anului 2018 , legea a fost, în sfârșit, aprobată, după mai multe runde de negocieri între partidele aflate la guvernare, aflate sub presiunea marilor companii petroliere. n

Foto

: Age

rpre

s

58 12 APRILIE 2019EXIT


egislativul european este alcătuit dintr-o singură Cameră și are în componența sa eurodeputați din partea f i e c ă r u i s t a t m e m b r u , aleși în mod direct, pentru

un mandat de cinci ani. Parlamentul European este condus de un președinte, ales din rândurile parlamentarilor pentru o perioadă de doi ani și jumătate. Acesta reprezintă parlamentul în relațiile externe și în cele cu celelalte instituții europene, supraveghează activitatea legislativului și semnează toate actele pe care acesta le adoptă prin așa-numitul mecanism de codecizie cu Consiliul Uniunii Europene. În prezent, președintele Parlamentului European este italianul Antonio Tajani.

Parlamentul european trebuie văzut în primul rând ca un parlament al unei singure entități, Uniunea Europeană, și abia apoi ca un conglomerat de națiuni. Este motivul pentru care deputații sunt organizați în grupuri politice și nu pe națiuni. Actualul parlament, al cărui

mandat va înceta în câteva luni, are 751 de eurodeputați, constituiți în șapte grupuri politice, cărora li se adaugă neafiliații:

1. Partidul Popular European este cel mai numeros – cu o pondere de aproape 30 la sută din numărul eurodeputaților;

2. Grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor și Democraţilor deține cam 25 la sută din numărul eurodeputaților;

3. Conservatorii și Reformiștii Europeni au aproximativ 9 procente, ca pondere;

4. Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa, cu aproximativ 9 procente;

5. Stânga Unită Europeană/Stânga Verde Nordică are aproximativ 7 procente;

6. Verzii/Alianţa Liberă Europeană, cu 6 procente;

7 . Grupu l Europa L iber tă ț i i ș i Democrației Directe, 6 procente;

8. Neafiliații, aproape 7 procente.Fiecare grup politic se organizează, are

președinte și vicepreședinți, are ședințe periodice și are, în principiu, o poziție unitară cu privire la fiecare act normativ care urmează să fie adoptat. Totuși, fiecare

parlamentar are dreptul de a vota potrivit propriei conștiințe.

D i n co l o d e g r u p u r i l e p o l i t i ce , parlamentarii fac parte și din comisiile specializate care există, de altfel, și în fiecare parlament național. Actualmente, funcționează 20 de comisii parlamentare, precum cea pentru agricultură și dezvoltare rurală, cea pentru comerț sau cea pentru afaceri juridice.

Atunci când consideră necesar, parlamentul poate înființa comisii speciale pentru un subiect anume sau chiar comisii de anchetă.

Parlamentul European menține legătura cu parteneri din toată lumea prin intermediul delegațiilor sale. În forma actuală, legislativul are 41 de delegații. Astfel, există, de exemplu, o delegație care menține legătura cu Statele Unite, alta cu Brazilia, alta cu Africa de Sud.

În sfârșit, legislativul european are și o serie de organisme politice care asigură bunul mers al activității, de la chestiuni administrative la chestiuni de personal. n

Organizarea Parlamentului European

Ln Roxana Zamfirescu,

jurnalist senior TVR

Foto

: Age

rpre

s / A

P

60 12 APRILIE 2019POLITIC

upă o perioadă bună în care ne întrebam dacă mai există un președinte, iată-l pe Klaus Iohannis reactivat. Iese la declarații – dar fără să se expună

întrebărilor jurnaliștilor –, face consultări, cheamă la consultări, ba chiar participă la diverse întruniri unde își plasează mesajele. Așa a făcut și când a anunțat că este aproape hotărât să declanșeze din nou un referendum pe tema justiției. Referendum care începe să semene cu un castel nemțesc parcă niciodată terminat, căruia președintele îi adaugă cam la două-trei zile câte un turnuleț, câte o scară exterioară. Șeful statului a mai făcut un pas și a trimis parlamentului scrisoarea cu temele lărgite ale referendumului, față de varianta de acum doi ani. Așadar, e vorba de două teme:

1. Interzicerea amnistiei și grațierii pentru infracțiuni de corupție.

2. Interzicerea adoptării de către guvern a ordonanțelor de urgență în domeniul infracțiunilor, pedepselor și al organizării judiciare, corelată cu dreptul altor autorități constituționale de a sesiza direct Curtea Constituțională cu privire la ordonanțe.

Practic, până cel târziu pe 24 aprilie, parlamentul trebuie să dea un aviz pe cele două teme. E însă o simplă formalitate, pentru că referendumul poate fi organizat și în lipsa acestui aviz.

Deși suspectat că va face tot posibilul să conteste referendumul, deocamdată PSD-ul are o poziție de relativ non-combat. „PSD nu are nimic împotriva temelor lansate de Iohannis pe tema justiției, dar nu va accepta niciodată ca România să fie atacată din exterior pentru falsele probleme din domeniul judiciar“, se arată într-un comunicat al social-democraților. De altfel, strategia PSD pare a fi aceea de a minimaliza referendumul, de a face tot ce poate pentru

a-l face să fie perceput ca o cantitate neglijabilă în peisajul politic electoral, o temă-parazit care nu merită prea multă atenție. Atitudinea PSD este în deplină consonanță cu miza referendumului. Cu un referendum valid și dându-i dreptate lui Klaus Iohannis, PSD primește un

cartonaș roșu din partea electoratului, iar semnalul nu ar fi ușor de digerat în perspectiva prezidențialelor de la sfârșitul anului. În cazul unui referendum invalid pe motiv de slabă participare, PSD are calea deschisă. Presiunea asupra deciziilor sale în domeniul justiției va

Referendum cu teme aproape făcuten Roxana Zamfirescu,


DFo

to: B

ogda

n Cr

iste

l


scădea simțitor și va găsi motivul ideal, certificat printr-o consultare populară, de a merge mai departe.

Partenerii de la ALDE preferă arma contraatacului prin vocea purtătorului lor de cuvânt, Varujan Vosganian: „Klaus Iohannis vrea ca amnistia și grațierea faptelor de corupție să fie interzise. Poate să ne spună președintele de ce e mai îngăduitor cu pedofilia, cu violul, cu tâlhăria sau cu bătaia soră cu moartea?“.

Așadar, în acest moment avem teme, nu avem încă întrebările formulate așa cum vor fi ele pe buletinele de vot. Interzicerea amnistiei și grațierii pentru fapte de corupție este o temă la prima vedere pe înțelesul tuturor, chiar dacă, mai mult ca sigur, puțină lume va merge la vot știind care sunt concret faptele de corupție. Cu atât mai puțin știind exact dacă Liviu Dragnea cade sau ar putea cădea sub influența unui răspuns pozitiv la referendum. Cert este că această primă temă are darul de a trezi interesul, de a pune pe tapet la modul cât mai simplu cu putință dorința românilor ca aceia care au furat la nivel înalt să nu fie albiți. E o temă cu care Klaus Iohannis poate mobiliza și sensibiliza electoratul. Să nu uităm că la momentul celebrei ordonanțe 13 amnistia și grațierea erau pe buzele tuturor protestatarilor.

A doua temă, legată de interzicerea dreptului guvernului de a uza de ordonanțe de urgență în privința pedepselor și a organizării judiciare, la care se adaugă dreptul conferit altor autorități de a ataca la CCR acest tip de act normativ (drept deținut în prezent de Avocatul Poporului), este mult mai tehnică și complicată. Unii ridică inclusiv problema dacă nu cumva modificarea regimului ordonanțelor(prevăzut în Constituție) nu presupune și o revizuire a legii fundamentale. Cu această a doua temă, președintele apasă din nou coarda sensibilă a amintirii ordonanței 13, în speranța aceluiași sentiment de mobilizare la urne. Ordonanța în domeniul juridic a devenit sinonimă cu un semnal de alarmă. E suficient să vedem emoția care se creează periodic înaintea ședinței de guvern. Cel mai recent exemplu a avut

dimensiuni internaționale. Au fost mesaje de la Bruxelles, a fost o scrisoare din partea ambasadelor a 12 state importante, cele mai multe, membre marcante ale Uniunii Europene, dar și Statele Unite și Canada. Se auzeau deja din nou elefanții în sala ședinței de guvern, doar că de data aceasta președintele Iohannis nu a mai fost prezent să tragă semnalul de alarmă. Totuși, nimic nu s-a întâmplat și scandalul a răbufnit în altă parte. Liviu Dragnea doar că nu a vorbit la trecut despre ministrul Tudorel Toader.

Rămâne acum de văzut când va veni, în sfârșit, președintele și cu întrebările propriu-zise. Nu de alta, dar misiunea de a le formula nu e prea simplă. Trebuie să fie suficient de clare, de acoperitoare și de… atrăgătoare, pentru ca lumea să vină la vot. Până la urmă, efectele juridice, concrete, ale referendumului sunt cât se poate de incerte. Avem un referendum valid, cu

răspunsuri de necontestat și care nu a schimbat nimic. De ce ar fi acesta pus în aplicare, chiar dacă rezultatul va fi evident și consultarea validată?

În schimb, acest referendum e un instrument politic pe care șeful statului îl utilizează în scopuri strict politice. Un referendum care îl poate ridica sau îl poate coborî, un referendum care poate fi o piatră de moară de gâtul social-democraților sau, dimpotrivă, o eliberare și le poate da aripi nesperate, de acolo de unde se așteptau mai puțin.

Până pe 26 aprilie, președintele Iohannis tot adaugă turnulețe și scări exterioare castelului pe care și l-a construit sub forma referendumului. Una dintre anexe pare să fie și aceste consultări cu partidele în legătură cu starea justiției. Și totuși, cam în zece zile, președintele trebuie să ne divulge și întrebările… Nu de alta, dar începe campania electorală. n

Foto

: Bog

dan

Cris

tel

62 12 APRILIE 2019POLITIC

ici nu a început oficial campania electorală și țara a fost deja împânzită de panouri sau bannere publicitare de pe care ne zâmbesc candidații și

liderii de partide. Care de care mai veseli, cu figuri încrezătoare și calde ne invită să îi votăm. Ca să fie mai convingători, au și câte un slogan. Figurile plus sloganul alcătuiesc un tot care ar trebui să dea încă un imbold alegătorului, pe lângă tradiționalele promisiuni electorale. Interesant e că mai toate partidele și-au scos la înaintare președintele pentru a garanta într-un fel pentru candidați. Lipsește, deocamdată, de pe afișe Liviu Dragnea. Sigur, sloganul electoral nu face neapărat diferența la vot. Are însă menirea de a mobiliza electoratul și pe aceea de a-i da senzația de apartenență la un grup, ceea ce creează coeziune. Dincolo însă de funcțiile teoretice ale sloganului, am ales trei exemple de partide participante și în 2014, și în 2019 la europarlamentare. Sloganurile de atunci și de acum ne dau o idee despre direcția în care au evoluat aceste formațiuni și cu privire la abordarea pentru scrutinul din 26 mai.

PSD 2014 România puternică în Europa/

Mândri că suntem Români!2019 Patrioți în Europa. România

merită mai mult!În 2014, PSD, în alianță cu PC și UNPR,

își lansa candidații la europarlamentare într-un adevărat spectacol în București. Dincolo de liderii partidului, între care și Liviu Dragnea, la această lansare participa și un social-democrat cu greutate: Martin Schulz, președintele Parlamentului European de la acea vreme. La momentul lansării, Victor Ponta, președinte al PSD, vorbea despre o Românie puternică în Europa și despre mândria de a fi Români în Uniune. Un mesaj care, subliminal, se adresa complexului de inferioritate

resimțit de unii români în raport cu alți cetățeni ai Uniunii Europene. Un mesaj menit să dea încredere, să trezească în alegători conștiința propriei valori și a mândriei naționale.

În 2019, sloganul PSD a făcut pasul înainte, în deplin acord cu schimbarea de ton promovată de liderii săi. Social-democrații aleargă în continuare pe culoarul național-patriotic, dar au accentuat în mod vădit termenii și ideologia în acest an. În 2014, era vorba despre o Românie puternică în Europa, în 2019, e vorba de patrioți în Europa. Schimbarea de nuanță este evidentă. Iar cuvântul-cheie e patriotismul. Un cuvânt pe care social-democrații nu se sfiesc să îl afișeze, să defileze cu el cu o mândrie asumată uneori ostentativ.

„Ne place sau nu ne place, acolo trebuie să avem oameni care să se bată pentru

România, care înțeleg ce trebuie să facă pentru țara lor și care nu lucrează împotriva țării lor“. Așa prezenta Liviu Dragnea lista de candidați ai PSD la europarlamentare. Asta după ce, în mai multe rânduri, a vorbit despre criteriile după care au fost desemnați respectivii candidați: „să fie patrioți, dar patrioți în sânge, nu doar în guriță, să fie oameni care înțeleg ce înseamnă instituțiile europene, să fie oameni care au curaj să se bată pentru România, pentru că așa face orice europarlamentar din altă țară, să știe o limbă străină, să știe ce să ceară pentru această țară și care știu unde trebuie să se ducă, ce trebuie să facă pentru ca în România să vină cât mai multe fonduri europene“. Patriotismul este, așadar arma cu care PSD își dotează candidații pentru a face față cum se cuvine bătăliei din Parlamentul European. Căci aceasta

Despre sloganuri, numai de bine…n Roxana Zamfirescu,


NFo

to: B

ogda

n Cr

iste

l


pare să fie logica în care evoluează social-democrații la acest scrutin. Nu își mai afirmă mândria, ca în 2014. Se declară patrioți și înțeleg viitoarea lor prestație la Bruxelles sau Strasbourg ca un soi de luptă cu europarlamentarii din alte țări pentru binele României. Mai puțin aliați, mai mult adversari, par a da de înțeles liderii PSD că este viziunea asupra celorlalți membri ai UE. E de la sine înțeles că în aceste condiții, vorba sloganului, România merită mai mult. În subsidiar se înțelege că până acum nu a primit ce merita, că nu a fost tratată corespunzător și că e momentul să își facă dreptate.

PNL

2014 Prosperitate, Națiune, Libertate Eurocampioni la fapte

2019 România în primul rândÎn 2014, liberalii afișau un slogan al

promisiunilor. Valori și cuvinte mari, mai degrabă prețioase, din gama celor folosite în mod curent de politicieni, dar cu un mic impact în viața de zi cu zi a omului obișnuit. În plus, e greu de detectat cine îi declară și, mai ales, de ce îi declară eurocampioni la fapte. Au fost liberalii români cei mai activi, cei mai buni și cu rezultatele cele mai palpabile dintre politicienii europeni? Greu de spus și, mai ales, de dovedit.

În 2019, liberalii copiază fără a încerca măcar să salveze aparențele celebrul slogan al lui Donald Trump, America first. Sigur, limba română lasă loc de interpretare acestui slogan. Un îndemn ca România să fie, cu europarlamentari liberali, desigur, în primul rând al Europei. O promisiune că europarlamentarii liberali se vor gândi în primul și în primul rând la România, atunci când vor întreprinde ceva la Bruxelles…

Până una-alta însă, bătălia PNL este mai puțin pentru România europeană, cât pentru a salva România de PSD și de Liviu Dragnea. Cu fiecare discurs, liderul PNL, Ludovic Orban, concentrează campania electorală pe bătălia internă cu PSD. O bătălie pe care, declară Ludovic Orban, a și câștigat-o practic, din moment ce liberalii au depus la Biroul Electoral Central mai multe semnături decât PSD. România

în primul rând este, așadar, în viziunea PNL, o Românie cu un PSD pus pe butuci, împreună cu liderul Liviu Dragnea.

„Dragii mei, pe umerii voștri stă o mare răspundere, aici trebuie să câștigăm, dar să câștigăm tare de tot, aici trebuie să-i batem pe PSD-iști să le sune apa în cap, trebuie să-i scoatem din toate localitățile în care sunt oameni normali, cu scaun la cap, oameni educați, care pot să înțeleagă ce nenorocire pentru România este să fie condusă de o asemenea gașcă de derbedei, de agramați și de oameni care nu au nimic sfânt, nu au niciun pic de respect pentru semenii lor“, declara Ludovic Orban recent într-un miting electoral la Brașov.

PMP

2014 Ridicăm România2019 Uniți în Europa

PMP-ul lui 2014 nu mai are nimic din glamour-ul din 2014. Atunci, o Elena Udrea fără cusur defila în fruntea candidaților PMP și asigura pe toată lumea, din afișe uneori de-a dreptul provocatoare, că ridică România. A curs multă cerneală și

multe glume au răsărit atunci de pe urma campaniei care făcea, cu slogan cu tot, o notă inedită în peisajul mai degrabă anost, electoral vorbind.

În 2019, PMP se târăște în mai toate sondajele sub pragul de 5 la sută care i-ar permite să aibă reprezentanți în Parlamentul European. Cu un Traian Băsescu pe post de locomotivă și ultimă speranță, cei de la PMP au abordat de data aceasta un slogan cuminte și fără pretenții. PMP pare în acest moment și unul dintre partidele care se concentrează mai puțin pe bătălia internă și care preferă să vorbească despre problematica europeană, chit că subiectul e arid pe ici, pe colo în punctele esențiale.

Sloganurile electorale nu sunt, în mod evident, decisive pentru a convinge electoratul. Ne spun însă destule despre fantezia și intențiile competitorilor electorali. Și dacă nu ne conving neapărat să votăm un anumit partid, ne pot pune semne de întrebare care să cântărească totuși la momentul când ești singur tu, cu ștampila și cu buletinul de vot. n

Foto

: Bog

dan

Cris

tel


n noiembrie s-a inaugurat noua galerie bucureşteană Spaţiul de Artă Contemporană, pe scurt /SAC – cu tot cu bara oblică mult folosită de când cu adresele de Internet, sugestia fiind că se expune „la SAC”, adică... „în

SAC”, într-un „sac” cu oferte creative. Excelent plasată, în zona Palatului Regal, pe Strada General Berthelot, pe „breteaua” dintre Calea Victoriei şi Catedrala Sf. Iosif, la etajul unei porţiuni din micul front de vechi case negustoreşti cu un cat care s-au păstrat miraculos acolo, între construcţiile aristocratice de altădată şi dezvoltările ulterioare, postbelic-comuniste sau de după 1989. E o continuare a strategiei de management artistic a soţilor Irina şi Alex Radu, fondatori în 2012 ai Galeriei aiurart (cu minusculă!), care a funcţionat ani buni în zona Foişorului de foc, cu excelente rezultate. Partener de proiect e acum şi Silviu Pădurariu, în rol preponderent curatorial, sub titulatura colectivă Unrest/ Bucharest (pre englezeşte, deci ar fi

vorba despre nişte „neliniştiţi”...). Echipa gestionează de ceva vreme şi micile, valoroasele expoziţii de la balconul interior al Librăriei Cărtureşti Carusel din Centrul Vechi, de pe Lipscani (reţeaua Cărtureşti fiind controlată de Nicoleta Dumitru şi Şerban Radu, fratele lui Alex; acesta din urmă se ocupă şi de Editura Vellant şi de casa de discuri A&A).

La /SAC – intenţii ultranovatoare şi, cel puţin la start, vedetistice, după cum s-a văzut de la inaugurarea cu GORZO deACUM (vernisaj: 18 noiembrie 2018): ce mai imaginează şi ce mai lucrează Dumitru Gorzo (n. 1975, maramureşean cu studii de artă la Bucureşti, stabilit aici, de câţiva ani în pendulare între Capitala noastră şi New York-ul american). Între timp s-a deschis şi a doua expoziţie /SAC: FRICŢIUNI TENSIUNI CONTROVERSE C O N V I E Ţ U I R I C O E X I S T E N Ţ E CONCOMITENŢE, cu lucrări de Horia Bernea, Călin Dan, Teodor Graur, Iosif Király, Gheorghe Rasovszky şi Marian Zidaru (vernisaj: 7 aprilie 2019; îi va veni

la un moment dat rândul la recenzare în Jurnalul cultural!).

Co-fondator în studenţie al grupului insurgent de tineri artişti Rostopasca, spre finele anilor ’90, Dumitru Gorzo s-a impus rapid, prin numeroase expuneri, de câteva ori pe an, în ţară şi apoi şi în străinătate, mai ales peste Ocean, la Slag Gallery, care l-a preluat în portofoliu, şi prin alte locuri. În Bucureşti a colaborat îndeaproape cu galeriile H’Art, HT003, aiurart şi altele. O amplă expunere precoce, în 2006, sub genericul bizar-aglutinant Indian Lava & Ritz Mood Guru Present Salve Fiat Romuli Nepus (succesiune de mai multe titluri de cicluri), în spaţiul principal, la etajul I plus supanta, al MNAC – Muzeul Naţional de Artă Contemporană, recunoaştere – practic – a statutului de „lider al noului val”. Desenator şi pictor dexter, foarte mobil, cu treceri fireşti şi spre obiectualisme şi alte exprimente formale, spre – de asemenea – proiecte cu implicare activă, „teatrală”, în happening-uri, în video-uri sau în intervenţii tip land art ori în acţiuni de stradă, talentat, impetuos, avangardist din fire, iconoclast, gata să sfideze toate regulile, inclusiv pe cele ale pudorii, dar şi cu periodice întoarceri nostalgice spre originile maramureşene, de unde vin şi siluete ţărăneşti desenate şi pictate realist, şi figuri umane ori animaliere distorsionate, fantastice, totemice, adeseori în versiuni caricaturale. Îi este proprie mai ales această din urmă marcă stilistică, de obicei susținută de tuşe groase, energice, apăsat-negre sau în culori vii, crude, sfidătoare, cu diverse alte ipostaze multiplicate în două şi în trei dimensiuni, pe suporturi tradiţionale sau imaginative, ca – de pildă – în nemaipomenitul Wunderkabinett

Talentul, libertăţile şi curiozităţile lui Dumitru Gorzo

Jurnal cultural

n Ion Bogdan Lefter

Î

www.reporterglobal.ro 65EXIT

din 2010, din camera de domiciliu privat al unui coleg, folosită scurtă vreme drept Galeria Laika, unde Gorzo a urcat pe cei patru pereţi o mulţime de figurine din imaginarul său debordant, cioplite în relief pe bucăţi de lemn plat şi atârnate peste tot, parietal, de parcă ar fi fost mici tablouri. Îl recunoaştem şi la polul celălalt, aparent „etnografic”, presupunând – de fapt – extracţii brutale din contextul arhaic, într-o atitudine polemică faţă de recuperările pioase de arhaicităţi. La fel sunt şi referinţele mitologice generale, latine: aşa e el, maramureşeanul bucureşteano-newyorkez de astăzi, cetăţean al lumii globalizate, liber să-şi folosească înzestrările cum vrea, fie că e, fie că nu e acceptat. Fermitatea gesturilor sale se vede şi în asemenea tuşe concrete şi opţiuni tematice, şi în acţiuni provocatoare precum expunerea de picturi şi desene explicit sexuale, ca-n expoziţia Still Life din 2004, în tandem cu Suzana Dan, când a ieşit cu scandal la propriu, şi-n grafitti-urile din Bucureşti şi Sibiu, şi-n happening-urile filmate, precum demolarea progresivă a unei case vechi, şi-n copleşitoarea livadă crestată cu figurinele decupate în tablă şi pictate, încastrate în crengi de pomi şi lăsate acolo ani de zile, timp în care arborii au crescut, până când le-a venit rândul la tăiere şi artistul i-a adus aşa, ca livadă culcată la pământ, cu emblemele sale totemice împlântate în ramurile îngroşate, într-o

încăpere largă a Galeriei ARCUB din Hanul Gabroveni, în 2017.

La /SAC – GORZO deACUM, deci: improvizaţii de instalare în noul spaţiu, desene cu tuş negru realizate direct pe albul pereţilor sau pe hârtii cenuşii lipite pe folii strămutate din atelier şi expuse tot parietal, semne aplicate în câteva locuri direct pe tencuială, cu bidineaua muiată în pastă de ciment gri sau brună, stinghii scrilejite sau sculptate, date cu baiţ sau cu var, sprijinite în câteva locuri şi un soi de car fără roţi, în balans instabil, în mijlocul unei încăperi, sub privirile unui iepure uriaş, chinuit de o parodie de tortură. Cele mai interesante – suprafeţele ample, în prelungire, din cele două camere din

faţă ale galeriei, cum intri dinspre scară, acoperite cu desene realist-abstracte, din liniaturi abundente, rapide, bestiariu şi ansamblu mecanomorf, într-un interregn aiuritor, amintind până la un punct amintitul „cabinet de curiozităţi”, în altă etapă, în altă figuraţie.

Grifonări de ins „inspirat”, foarte sigur pe el, cu poză – şi-ntre timp chiar şi cu operă, nu-i aşa?! – de „mare artist”. Încă tânăr, fireşte, la cei 44 de ani ai săi, vârstă la care li se spune de obicei creatorilor că încă aşteptăm de la ei „surprize”... n


l ipul de prezentare a Românie i rea l i za t l a cererea Minis teru lu i Turismului a fost tradus în șaisprezece limbi. Fapt total firesc, având în vedere

că româna nu e o limbă de circulație largă. Scopul e, de asemenea, natural și vizează atragerea cât mai multor turiști străini care să viziteze și să admire frumusețile patriei noastre. Bizar este că una dintre limbile în care a fost tradus filmulețul este latina. M-aș întreba aici: care latină, cultă, vulgata, medievală? Dar poate e prea mult. Pe cine așteaptă Ministerul Turismului să uimească, de a tradus materialul promoțional într-o limbă moartă, la fel cum e și turismul românesc? Pe Iulius Cezar, pe Cicero, pe Nero, pe strămoșul nostru Traian? Ăsta ultimul a fost turist de vreo câteva ori pe la noi, acum vreo 1.900 de ani, și când a plecat, s-a dus cu tot cu aurul din munți. E drept că a vrut să ne construiască autostrăzi și apeducte, dar noi n-am fost de acord. Lucru care se întâmplă și în zilele noastre.

Ministrul turismului a avut o explicație. Cică în cinstea Papei Francisc, care vine pe la noi la final de mai, am tălmăcit clipul și în latină, ca să înțeleagă și el. Ca și cum Papa ar vorbi curent doar latina și n-ar ști și italiană, spaniolă, engleză etc. Nu că Francisc, a cărui vorbire colocvială o știți, își cere papucii în limba lui Virgiliu. Și nici nu se duce la toaletă în latina vulgata. Sigur că latina e limbă oficială la Vatican. Dar e folosită doar în elementele de rit liturgic și în rugăciuni. Cardinalii nu se ceartă cu cuvintele lui Horațiu. Și nici nu se spală cu sapo, ci cu săpun.

O paranteză simpatică. Mi-a povestit un amic care a fost de curând la Vatican că acolo există bancomate care au ca opțiune de limbă inclusiv latina. N-am verificat, dar nu pare imposibil. Mă întreb însă cum dracului se spune în latină la introduceți codul PIN și apoi tastați enter. Cum zici fonduri insuficiente? Cardul dumneavoastră a

fost temporar restricționat și momentan nu puteți face nicio tranzacție? Nu cred că administratorul de la Vatican plătește curentul și apa caldă pe latinește. Și nici că la masă se servește limbă latină de porc cu măsline.

Pe aceeași logică, la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim ar trebui să existe ATM-uri cu opțiune în aramaică, iar la Chichén Itzá, în Mexic, ai putea să scoți bani ca să plătești intrarea în piramidă alegând varianta hieroglifelor maiașe. Revenim la noi în țară. Propun ca la mănăstirile din nordul Bucovinei să punem bancomate doar în slavonă.

E de râs dacă n-ar fi, de fapt, trist. Noi n-avem drumuri pe care să circule în română turiștii pe care-i chemăm în latină. Pe Litoral doar cocaina naufragiată îi poate atrage pe unii. Scuza că vine Papa nu ne salvează de penibil. Papa Francisc nu vine ca turist, deși, politicos, predecesorul

său Ioan Paul al doilea a numit România Grădina Maicii Domnului. Și nici nu se cazează la vreo pensiune de cinci margarete, quinque bellis perennis.

Noi avem veceuri în fundul curții, in area latrina, de ar râde Vespasian, inventatorul celebrelor toalete, și cu fundul de noi. Noi aruncăm țigările pe geamul mașinii, ex machina cigarettes, și scuipăm semințe pe jos, verum semini in via. Îi tratăm pe turiști cu fundul, culus, și uneori le mai furăm, furantur, și portofelele, peres.

Turiștii nu știu decât că Vlad Țepeș bea sânge uman la micul dejun, sanguis bibe. Și mai sunt atrași de Casa Poporului, domus populi, construcția megalomanului dictator.

În rest, de la Râm ne tragem, ne promovăm pe latinește, dar scoatem latina din școli că nouă nu ne trebuie. Să fie la alții! Ave, salve, servus, heus! Nullum gravis. Doamne ferește! Dio absit! n

România, geantă latinăn Anton Leon

CFo

to: G

etty

Imag

es /

Gul

iver

MAGAZINES | CONTENT & PRODUCTION | TV PRODUCTIONS | DIGITAL MEDIA | WEBwww.smedia.bg

Date post:	27-Jun-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	3 times
Download:	0 times

România - UE: joc periculos · 2020-03-11 · ([email protected]) Distribuție:...

Documents