Universitatea Valahia Târgoviște

Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic

ROLUL COMUNICĂRII LA VÂRSTA

ADOLESCENȚEI

Coordonator științific

Lect. univ. dr. Maria Savu Cristescu

Studentă

Lupu Maria-Magdalena

Facultatea de Științe Economice

Specializarea ECTS

Iunie 2010

Motto:

„Felul în care vorbesc părinții și profesorii îi arată copilului părerea lor despre el.

Afirmațiile lor influențează încrederea și prețuirea pe care acesta o acordă propriei persoane.

Într-o mare măsură, limbajul celor mari determină destinul acelui copil.”

Haim Ginott

2

CUPRINS

Argument ……………………………………......……………………….............……. 4

1. Particularităţile psihice ale preadolescentului şi adolescentului

1.1. Preadolescenţa – caracterizare generală................................................................ 5

1.2. Adolescenţa – caracterizare generală.................................................................... 6

1.3. Dezvoltarea vieţii psihice...................................................................................... 8

2. Rolul comunicării la vârsta adolescenței................................................................... 12

3. Concluzii .................................................................................................................. 17

4. Propuneri .................................................................................................................. 18

5. Bibliografie .............................................................................................................. 20

3

ARGUMENT

Prag al maturității, adolescența este vârsta când se conturează și se întăresc principalele

trăsături ale personalității, când se fixează opțiunile de viitor, când apar primii muguri ai

dragostei. Pentru o evoluție armonioasă a adolescentului, este necesar un dialog permanent,

deschis și sincer, între adulți și tineri, despre toate problemele vieții.

Realitatea însă arată că mulți tineri de azi nu sunt capabili să dialogheze cu cei din jur,

adulți sau cei de vârsta lor. Coplesiți de schimbări și răsturnări de valori, de lipsuri

elementare, de imensul flux informațional cu care suntem bombardați, de cerințele exagerate

care li se adresează, tinerii  se simt neînțeleși și se retrag în sine, se izolează de restul lumii

prin diverse forme neconvenționale sau ciudate. Fenomenul crizei de comunicare la tineri, se

datorează în principal pierderii încrederii de sine. Mulți dintre ei nu știu să-și exprime coerent

și clar sentimentele față de o persoană de sex opus, alții nu au capacitatea de a purta un dialog

simplu cu persoane necunoscute.

Este important în relațiile cu adolescenții să renunțăm la prejudecăți, să ne reamintim

cum eram la acea vârstă, dar să le împărtășim din experiența noastră, să redevem tineri când

vorbim cu tinerii. Este inutil și chiar dăunător lor să le impunem lucruri absurde! Comunicând

cu ei, de la om la om, de la egal la egal, putem reuși să-i apropiem și să-i ajutăm să treacă cu

ușurință peste această etapă a evoluției lor.

Această lucrare își propune să cerceteze care este rolul comunicării la vârsta

adolescenței în societatea contemporană, plecând de la ideea că integrarea și adaptarea socială

a adolescenților este strâns legată de calitatea comunicării. Problemele actuale care afectează

comunicarea dintre adolescenți și părinții lor, dintre adolescenți și dascălii lor, sunt legate de

faptul că adolescenții asimilează mai bine progresul, prin urmare aceștia sunt percepuți ca

demodați. La acestea se adaugă extinderea mijloacelor de comunicare informatizate care

afectează calitatea comunicării cu ceilalți.

Toate aceste efecte ale crizei de comunicare trebuie să dea de gândit adulților: părinți și

educatori, care sunt datori să corecteze și să normalizeze această situație. Părinții și educatorii,

trebuie să dea dovadă în discuțiile și legaturile cu tinerii de mai multă înțelegere, încredere și

dorință de ascultare!

4

PARTICULARITĂȚILE PSIHICE ALE

PREADOLESCENTULUI ŞI ADOLESCENTULUI

Adolescenţa este o perioadă importantă a dezvoltării umane, perioadă de numeroase şi

profunde schimbări biologice, fizice, psihice, morale, etc, perioadă a dezvoltării, în care

dispar trăsăturile copilăriei, cedând locul unor particularităţi complexe şi foarte bogate, unor

manifestări psihice individuale specifice.

Adolescenţa cuprinde două faze1 :

- una timpurie între 10-11/13-14 ani, perioadă a transformărilor profunde fizice şi

fiziologice, a unor conturări complicate a intereselor, aptitudinilor şi concepţiei morale a

copilului; această perioadă se numeşte preadolescenţa sau pubertate.

- a doua perioadă 13-14/17-18 ani este cea a adolescenţei propriu-zise ce se

caracterizează printr-o echilibrare puternică, intimă a concepţiei despre lume şi viaţă, prin

clarificarea şi intensificarea elaborării idealurilor omului, printr-o mare dezvoltare a laturii

cognitive, afective şi voliţionale a personalităţii.

1.1 Preadolescenţa – caracterizare generală

Aspectul exterior se caracterizează prin lipsa de armonie, mâinile fiind mai lungi decât

trunchiul, nasul disproporţionat în raport cu faţa, întreaga conformaţie lăsând impresia unei

fiinţe deşirate.

Se constată schimbări evidente la nivelul vieţii psihice. Actele de autoritate ale

părinţilor  sunt cu greu suportate, fiind supuse unui acut discernământ critic dacă nu sunt

intemeiate şi necesare. Se manifestă o schimbare în comportamentul copilului, ce ar avea

următoarea explicaţie: până în această perioadă cunoştinţele părinţilor, în majoritatea

cazurilor, au fost suficiente pentru lămurirea diferitelor probleme din viaţa copilului, iar

capacitatea intelectuală a acestuia era încă puţin dezvoltată spre a-şi da seama de unele

insuficienţe ale părinţilor. Acum însă, venind în contact cu cunoştinţe variate şi profunde, iar

1 Şchiopu Ursula, Verza Emil, Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti, 1995, p.23

5

gândirea dezvoltându-se la capacitatea realului, insuficienţele părinteşti nu mai trec

neobservate. La această vârstă se dezvoltă conştiinţa de sine, preadolescentul fiind animat de

dorinţa de a-şi cunoaşte propriile sale posibilităţi, pentru a-şi da seama în ce măsură poate fi

util celor din jur.

Idealul preadolescentului este de a deveni un om util societăţii, cu o înaltă conştiinţă a

datoriei, în orice domeniu ar activa (ştiinţific, literar, artistic, tehnic, etc).

1.2 Adolescenţa – caracterizare generală2

Adolescenţa se anunţă a fi o etapă mai calmă, mai liniştită decât perioada anterioară,

tânărul adoptând acum o poziţie mai conştientă faţă de mediul social şi de problemele

complexe ale acestuia. Copilul se orientează mai mult către lumea externă, în aspectele ei

multiple, dar îşi îndreaptă atenţia şi către propria-i viaţă psihică, în cunoaşterea căreia tinde să

se adâncească tot mai profund.

Caracteristicile cele mai importante ale adolescenţei sunt3:

I. dezvoltarea conştiinţei de sine

II. afirmarea propriei personalităţi

III. integrarea treptată în valorile vieţii

I . Dezvoltarea conştiinţei de sine

Adolescenţa se manifestă prin autoreflectare, prin conştiinţa că existenţa proprie se

deosebeşte substanţial de a celorlalţi oameni, reprezentând o valoare care trebuie preţuită şi

respectată.

Conştiinţa de sine este un proces complex care include, pe de-o parte, raportarea

subiectului la sine însuşi, la propriile trăiri, iar pe de altă parte, confruntarea acestora,

compararea lor cu lumea în mijlocul căreia trăieşte. Cel mai înalt nivel al conştiinţei de sine

este atins de elev atunci când el se poate privi ca subiect al activităţii sociale, ca membru al

colectivului. Conştiinţa de sine este în primul rând conştiinţa poziţiei sociale a omului.

Factor de seamă al dezvoltării conştiinţei de sine îl constituie activitatea şcolară şi

natura relaţiilor cu adulţii, aprecierile acestora faţă de calităţile şi munca adolescentului,

precum şi aprecierea grupului din care face parte.

O caracteristică a adolescenţei este şi proiectarea idealului în viitor; un aspect al acestei

preocupări este interesul pentru profesia pe care o va îmbrăţişa, determinându-l la reflecţie

2 Verza E., Verza E.F., Psihologia vârstelor, Ed. Prohumanitas, Bucureşti, 2000 3 Zisulescu Șt., Adolescența, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1968

6

asupra vieţii sale interioare; adolescentul se analizează spre a-şi cunoaşte calităţile, spre a se

convinge de valoarea lor în raport cu profesia la care se va decide.

Capacitatea de a se preocupa de propria persoană, de a medita, şi de a-şi analiza

trăsăturile psihice, nu înseamnă fuga de societate. Caracteristica principală a adolescentului

este un puternic impuls către acţiune, dorinţa de a participa la toate manifestările vieţii

sociale. Acum dispar dorinţele vagi şi apar ţelurile bine conturate, visarea îşi ia forme

conştiente.

II. Afirmarea de sine

Dorind să atragă atenţia asupra sa, adolescentul se consideră punctul central în jurul

căruia trebuie să petreacă toate evenimentele. Forţele proprii sunt considerate superioare faţă

de ale celorlalţi oameni, opinie care decurge dintr-o insuficientă cunoaştere de sine. El doreşte

ca toate acţiunile sale să fie cunoscute şi apreciate de adult; lipsa de consideraţie este

dureroasă şi chiar paralizantă pentru un adolescent.

Un mijloc curent de afirmare îl constituie aspectul exterior, adolescenţii căutând să se

evidenţieze prin fizicul bine conformat, îmbrăcămintea care diferenţiază, care scoate în relief

propria persoană, prin maniere, eleganţa mişcărilor, limbajul (neologisme, arhaisme, argou),

corespondenţa (conţinutul, plicuri, mărci, alfabet aparte), spiritul de contradicţie, faţă de

faptele morale, judecata lui nu admite concesii ci este radicală şi intransigenţă, din care cauză

aprecierile sale sunt puternic dotate cu subiectivism.

Adolescenţii manifestă tendinţa de a se afirma nu numai individual, ci şi în grup: vor să

activeze, să se distreze împreună. Membrii grupului au convingerea că aportul lor nu

reprezintă acţiuni banale, lipsite de importanţă, ci creaţii care se impun prin vitalitate şi

originalitate. Pe adolescenţi îi atrage şi viaţa politică; în politică adolescentul vede o înaltă

activitate socială.

III. Integrarea socială

Esenţa integrării sociale constă în ataşamentul din ce în ce mai conştient şi mai activ la

grupul căruia aparţine şi a cărui sferă se extinde de la clasă, şcoală, până la marele organism

social. Cu cât înaintează în vârstă, cu atât adolescentul este mai obiectiv în judecăţile sale,

aprecierile efectuându-se în funcţie de criteriile sociale pe care şi le-a însuşit. Dorinţa de a

cunoaşte valorile sociale şi culturale se manifestă riguros şi tenace. Integrarea adolescenţilor

în valorile sociale şi culturale ale colectivităţii contribuie la formarea concepţiei lor despre

lume şi viaţă; cei mai mulţi manifestă un interes deosebit pentru cuceririle ştiinţei

contemporane şi pentru anumite ramuri ale ştiinţei: fizica, filosofia, biologia, matematica,

chimia, istoria.

7

1.3 Dezvoltarea vieţii psihice4

Sensibilitatea

Activitatea senzorială creşte, ceea ce determină modificări ale pragurilor minimal,

maximal şi diferenţial ale analizatorilor, făcându-se posibilă reflectarea mai fină şi mai

analitică a obiectelor şi fenomenelor realităţii.

Percepţiile şi spiritul de observaţie ale adolescentului devin foarte vii, capătă o mare

adâncime. Pe adolescent îl atrag unele aspecte specifice ale fenomenelor-ceea ce este original

şi tipic. Adolescenţa este perioada observaţiei analitice. La adolescenţi percepţiile sunt incluse

într-o problematică mai largă, sunt supuse sarcinilor gândirii. Adolescenţii observă pentru a

verifica, pentru a înţelege, pentru a surprinde ceea ce-i interesează.

Atenţia

Se dezvoltă evident atenţia voluntară. Chiar atenţia involuntară şi cea postvoluntară îşi

modifică aspectul, devin mai eficiente. Funcţiile intensive ale atenţiei sunt deplin dezvoltate,

creşte capacitatea de concentrare; la adolescenţi – 4 ore. Dezvoltarea cunoştinţelor diverse,

multiple ale adolescentului, dezvoltă spiritul de observaţie şi a diferitelor interese gnosice,

organizează noi particularităţi ale atenţiei: natura începe să fie privită cu ochi de "naturalist  '',

cu ochi de " fizician ", etc.

Memoria

Între 13-17 ani capacitatea de memorare ajunge la foarte mari performanţe. Memoria,

fiind o activitate complexă, implicit în organizarea şi reacţionarea numeroaselor legături

asociative disponibile, este una din laturile cele mai solicitate ale activităţii intelectuale. În

această perioadă creşte mult caracterul activ şi voluntar al memoriei; memoria foarte exactă a

şcolarului mic începe să fie tot mai mult înlocuită cu memoria logică care păstrează ceea ce

este esenţial, operând cu scheme logice.

Memoria operează cu reprezentări şi noţiuni, care devin mai bogate, mai complexe, mai

organizate. O serie de reprezentări se raţionalizează treptat, altele capătă un caracter tipizat,

având un potenţial sugestiv deosebit de marcant. La adolescent, prelucrarea apare în însuşi

procesul fixării, când se procedează la restructurări care să facă mai sistematic şi mai

inteligibil materialul de memorat. Păstrarea se sistematizează mult. Recunoaşterea reconstituie

materialul în aspecte detaliate analitice, prin coordonatele lui logice. În reproducere,

adolescentul include, în relatările sale verbale, numeroase elemente de explicaţie (personale)

sublinieri, asociaţii, comparaţii, ceea ce dă originalitate reproducerii.

4 Golu M., Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002

8

Gândirea

Structura generală a solicitărilor intelectuale tot mai largi, mai complexe şi multilaterale

duce la modificări profunde ale gândirii şi la dezvoltarea mare a cunoştintelor care conduce la

dezvoltarea gândirii diferenţiate: gândire matematică, gândire fizică, gândire gramaticală, etc.

Studiul diferitelor obiecte de învăţământ îl apropie tot mai mult pe preadolescent şi adolescent

de însuşirea unei concepţii proprii despre lume şi viaţă, înţelege legăturile obiective ale

dezvoltării naturii şi societăţii, stabileşte relaţia cauzală şi de finalitate a producerii diferitelor

fenomene.

În procesul însuşirii cunoştinţelor se constituie deprinderi specifice de a gândi, se

întăresc sisteme  de a observa, se dezvoltă, deci, capacităţi operative, intelectuale. Se

generalizează algoritmi în cadrul aceleiaşi discipline, treptat apar transferări de operaţii între

discipline. Pe această bază se dezvoltă formele operaţionale abstracte ale gândirii, se dezvoltă

posibilităţile determinării logice a relaţiilor dintre fenomene în cadrul unui sistem deductiv şi

inductiv, se dezvoltă posibilitatea urmăririi logice a trăsăturilor şi diferenţieri între clase şi

fenomene, se determină criteriile logice ale clasificării. Judecăţile devin mai complexe –

disjunctive, ipotetice, apodictice. Se dezvoltă spiritul critic al gândirii – ca urmare a logicii şi

adâncirii acesteia, a dezvoltării posibilităţii de a analiza determinarea inclusă în fenomene,

precizia gândirii.

În perioada adolescenţei trecerea către formele extensive, verbale ale gândirii logice

face necesară preluarea în termeni personali a cunoştinţelor. Stilul muncii intelectuale

constituie o aderare conştientă, logică la cerinţele sistematizării, ca şi ale lărgirii intereselor

teoretice şi practice şi este dictat de volumul şi calitatea cerinţelor activităţii şcolare.

Pe măsură ce se dezvoltă sistemul informativ de cunoştinţe ale preadolescentului şi

adolescentului se petrece o ierarhizare latentă a valorii celor cunoscute, dar se manifestă (mai

ales spre sfârşitul perioadei) şi preferinţe, urgenţe, etc., ceea ce oglindeşte aspectele

caracteristice individuale ale felului cum constiinţa umană primeşte ceea ce-i vine din afară.

Reflectarea se petrece în mod activ şi selectiv.

Limbajul se deosebeşte la adolescent de perioadele anterioare prin bogaţia şi varietatea

lexicului, precum şi prin surprinderea sensurilor variate ale cuvintelor. Începând cu

adolescenţa creşte grija pentru exprimarea corectă a ideilor, precum şi interesul pentru

utilizarea figurilor de stil în limbajul scris: epitete, comparaţii, personificări, metafore.

Datorită lecturii diversificate, preadolescenţii şi adolescenţii reuşesc să-şi formeze un stil

propriu de vorbire orală şi scrisă, afirmâdu-se din ce în ce mai pregnant ca individualităţi

distincte. Lexicul preadolescentului conţine numeroase cuvinte legate de factorul senzorial,

9

dar este sărac şi imprecis în analiza proceselor interioare. La sfârşitul adolescenţei, datorită

unei experienţe de viaţă mai ample şi datorită îmbogăţirii vocabularului, încep să înţeleagă şi

să redea mai adecvat şi cu mai multă siguranţă procese psihice complexe.

Imaginaţia

O caracteristică a adolescenţei este dezvoltarea mare a forţei de creaţie, a capacităţilor

ideative şi a capacităţilor creatoare practice. În afară de imaginaţia reproductivă care ajută în

însuşirea sistemului de cunoştinţe transmise în procesul instructiv, se dezvoltă tot mai sensibil

imaginaţia creatoare, a cărei material ce o alimentează preadolescenţa şi adolescenţa îl găseşte

în realitatea în care trăieşte, trecutul istoric, diverse amintiri în legătură cu propria persoană,

anumite acţiuni umane, atitudini, defecte, perspectivele profesiei, sentimentul de dragoste care

începe să se manifeste. Prin creaţiile lor, adolescenţii îşi exprimă propriile judecăţi şi atitudini

în legătură cu problemele ce-i frământa. În repertoriul creaţiei artistice se exprimă exuberanţa,

bucuria, dragostea de viaţă, sentimentul de iubire.

O formă specială a imaginaţiei, strâns legată de vârsta adolescenţei, este visarea – ca

proiectare mentală a personalităţii în situaţii viitoare. Visarea este un proces strâns legat de

realitate, raportându-se la dorinţele lui legate de planurile de viitor, de profesie, de poziţie

socială generate de interesele, aptitudinile, şi sistemul de cunoştinţe ale adolescentului.

Afectivitatea

Maturizarea organismului se manifestă de obicei cu o evidentă maturizare intelectuală şi

afectivă a copilului. Viaţa afectivă  se complică şi se diversifică, preadolescentul şi mai ales

adolescentul admiră, iubeşte, simte, visează, aspiră, ştie să dorească, are idealuri afective, îi

inţelege pe cei din jur cu intenţiile, reacţiile acestora. Intensitatea, amploarea şi valoarea

emoţiilor sunt dependente de însemnătatea pe care o au pentru adolescent diverse fenomene,

obiecte, persoane.

Două direcţii apar mai importante în dezvoltarea generală a vieţii afective :

- creşterea autonomiei morale şi a concepţiei morale a adolescentului

- erotizarea vieţii afective.

Primul aspect este legat de viaţa şi relaţiile sociale, cel de-al doilea se referă la aspectele

individuale ale dezvoltării afectivităţii. Se dezvoltă sentimente superioare – morale, estetice,  

intelectuale – baza lor reprezentând-o  lărgirea cunoaşterii.

Voinţa

Este perioada în care se modifică, devenind deosebit de bogat, momentul deliberativ al

actului volitiv, când între motivele acţiunilor s-a ajuns la o ierarhizare, care este în strânsă

legătură cu  experienta în domeniul în care urmează să se acţioneze.

10

În luarea hotărârii, la adolescent, timpul este mai îndelungat, deoarece el reflectă mai

temeinic asupra mijloacelor realizării acţiunii precum şi a consecinţelor ce decurg din aceasta.

În execuţia hotărârii adolescentul dă dovadă de mai multă perseverenţă, scopurile

acţiunilor sale având o motivaţie mai puternică. Pe această perseverenţă se dezvoltă calităţile

voinţei: iniţiativa, perseverenţa, principialitatea scopului, etc.

Interesele adolescentului

Sfera intereselor se lărgeşte ca urmare a creşterii orizontului cultural şi a îmbogătirii

experienţei de viaţă. Interesele preadolescentului nu gravitează doar în jurul activităţii şcolare,

ci se extind şi la alte domenii ale ştiinţei, tehnicii, artei.

Interesele devin mai stabile, fiind legate de domenii mai cunoscute, sau spre care se

manifestă aptitudini evidente. Interesele devin mai conştiente, ele fiind urmărite cu tenacitate

în vederea unui scop anumit; capătă caracter selectiv şi de eficienţă iar sub aspectul

conţinutului este de remarcat marea diversitate: cognitive, pentru tehnică, pentru lectură,

politico-sociale, pentru sport, pentru muncă etc.

Aceste interese sunt, mai ales la vârsta adolescenţei, legate de idealul profesional,

generând motivele care-i determină pe adolescenţi,  să se orienteze şi să-şi aleagă o anumită

profesiune: aptitudinile pentru profesia respectivă, şansele de reuşită în învăţământul superior,

posibilităţi de câştig, condiţii de muncă avantajoase, posibilităţi de afirmare, dorinţa de a fi

util societăţii şi a răspunde unei comenzi sociale.

Din punct de vedere psihic, este perioada în care se va finaliza structura psihică a

individului. Este perioada a ceea ce se poate exprima prin sintagma „cererii și a oferteiˮ. Este

perioada când adolescentul se vede nevoit să facă față cerințelor societății, dar se poate vedea

uneori neputincios în fața unor astfel de cerințe.

Nevoile adolescentului sunt pe de o parte generate de trebuințele pe care le resimte din

noua perspectivă în care se află, dar sunt și alte nevoi care au evoluat din perioadele anterioare

și au dobândit o nouă formă datorită noii situații în care se afla individul. După hrană, adăpost

şi siguranţă, nimic nu e mai important decât o bună comunicare cu adolescentul. Comunicarea

bună se bazează pe interacţiune constantă şi regulată.

11

ROLUL COMUNICĂRII LA VÂRSTA ADOLESCENȚEI

Adolescenţa reprezintă o cotitură în dezvoltarea unui individ, el devine brusc conştient

că este membru al unei colectivităţi (familie, şcoală). Din acest moment se străduieşte să

cîştige stima colegilor, profesorilor, a părinţilor şi fraţilor mai mari şi devine extrem de

sensibil la influenţa lor.

Adolescenţii sînt intransigenţi, emit judecăţi despre părinţi şi profesori, idolatrizează

vedete ale vieţii sportive şi muzicale, cărora ar dori să le reediteze succesul. Afirmarea cu

orice preţ în faţa grupului constituie o preocupare de seamă a adolescentului.

Foarte caracteristic acestei perioade de dezvoltare este scăderea comunicării cu membrii

familiei şi crearea de relaţii în medii extrafamiliale, de obicei, între colegi sau chiar în afara

şcolii. Copilul se desparte psihologic de familie şi îşi stabileşte propria identitate, preferînd

compania colegilor şi prietenilor în locul familiei. Această înstrăinare a adolescentului de

familie îi determină pe părinţi să intre în alertă. Copilul încetează să mai fie influenţat, în mod

special, de către părinţi, deşi majoritatea copiilor rămîn încă sub tutela lor, dar ei îşi doresc ca

părinţii lor să nu mai fie atît de restrictivi şi de demodaţi! Într-un număr de cazuri apar

conflicte care au ca temă principală problema vestimentară, a coafurii sau scăderii interesului

pentru pregătirea şcolară, în alternanţă cu preocupările extraşcolare. Dificultăţi mai mari apar

în colaborarea cu băieţii, deşi la un interogatoriu amănunţit se constată că ele erau anterioare

adolescenţei, fiind doar agravate de aceasta. Deşi conflictele familiale, clasicele conflicte între

generaţii, sînt posibile, izolarea şi alienarea copilului de mediul familial constituie totuşi o

situaţie de excepţie. Doar adolescentul cu tulburări de comportament cu nuanţă psihiatrică

ajunge să genereze conflicte majore cu familia. Părinţii cu copii adolescenţi se confruntă cu

situaţii noi, care pot deveni stresante. Nu trebuie neglijat că în timp ce fiul sau fiica

experimentează adolescenţa, mama atinge, de obicei, vîrsta menopauzei, o situaţie de criză

pentru ea însăşi.

Părinţii sînt foarte preocupaţi de performanţele şcolare ale adolescenţilor, deoarece

expectanţa generală este ca fiecare să dispună de cel puţin o diplomă de absolvire a liceului şi

în mod ideal, chiar de o diplomă care să ateste studiile universitare, deoarece nici un loc de

12

muncă care să fie plătit decent nu se poate obţine fără a se face dovada unor astfel de studii.

Unii tineri se manifestă rebel la aceste tentative, lipsesc ostentativ de la şcoală, nu recunosc

şcolii nici un fel de merite şi par a nu fi atraşi de ea. Şcoala asigură elevului nu numai

cunoştinţe, ci şi socializarea acestuia. Copilul neşcolarizat nu este numai lipsit de cunoştinţe,

dar este şi un invalid, în viaţa socială fiind necompetitiv. Adolescenţii needucaţi ajung în final

la periferia societăţii. Din păcate, metodele coercitive menite să îmbunătăţească frecventarea

şcolii dau puţine rezultate pozitive.

Este astfel evident că părinţii şi profesorii împărtăşesc o responsabilitate uriaşă.

Împreună oferă copiilor dorinţa de a învăţa şi a munci din greu. O bună comunicare între ei

este esenţială succesului, în scopul motivării copiilor pentru învăţare şi al creşterii interesului

lor în această direcţie. 

Comunicarea între cele două categorii implicate nu trebuie să fie limitată. Pot fi angajaţi

în discuţii şi bunicii, unchii, mătuşile, fraţii, surorile şi prietenii apropiaţi ai familiei.

Important este ca fiecare copil să aibă un adult interesat de progresul său şcolar.

Vom prezenta câteva beneficii ale comunicării5, avantaje pentru toţi cei angajaţi în acest

proces.

Părinţii

•   să îşi pregătească copiii pentru a învăţa. Să le prezinte şcoala ca fiind interesantă şi

importantă şi să le precizeze faptul că se constituie în parteneri valoroşi;

•   să discute cu profesorii copiilor lor. Să stabilească o relaţie adecvată cu ei. Să

conştientizeze faptul că fiecare are de învăţat de la celălalt. O convorbire telefonică scurtă sau

o întâlnire la şcoală sau acasă la copil îi pot uni pe amândoi, în scopul de a-1 ajuta pe copil;

•   să participe la evenimentele din şcoală. Şedinţele cu profesorii, evenimentele sportive

şi jocurile în şcoală - toate le oferă şansa de a-i cunoaşte pe profesorii copilului lor. Mai mult

de-atât, copilul va fifoarte mândru când părinţii săi merg la şcoală;

•   să fie pregătiţi. Să cunoască profesorii, orarul copilului şi regulile din şcoală. Să ştie

ce tip de temă i se dă şi în cât timp trebuie să finalizeze;

•   să discute permanent cu copilul despre ce se întâmplă la şcoală. Să-i pună întrebări

specifice, legate de activitatea din clasă, de profesori şi de alte acţiuni suplimentare;

•   să creeze acasă un mediu bun de învăţare. Să sprijine învăţarea, prin desfăşurarea de

activităţi zilnice cu copilul. Să citească cu el. Să-i verifice tema. Să-i limiteze accesul la TV

sau la jocurile video;

5 Ezechil L., Comunicarea educațională în context școlar, Ed. Didactică şi Pedagogică, București, 2002

13

•   să observe şi să asculte. Să discute cu prietenii copilului pentru a avea o vedere de

ansamblu a ceea ce se întâmplă la şcoală. Să cunoască şi rezultatele altor elevi, pentru a putea

să conştientizeze nivelul la care se află propriul copil;

•   să ceară şi sfatul profesorilor. Aceştia ştiu mai multe despre dezvoltarea copilului şi

îşi petrec mult timp cu el;

•   să le ofere informaţii utile profesorilor. Schimbarea condiţiilor familiale, cum ar fi

divorţul, boala părinţilor sau chiar moartea unui animal preferat pot determina tulburări de

concentrare în învăţare;

•   să ceară angajatorului lor să sprijine eforturile sale îndreptate spre educaţia copilului.

Politici familiale „prietenoase", cum ar fi un orar mai flexibil, ore de pauză mai multe şi

săptămâni comprimate de lucru oferă angajaţilor câteva ore în timpul zilei de şcoală, pentru a

se implica în activităţile de aici. Orele libere obţinute pot fi folosite pentru a merge mai târziu

la slujbă sau pentru a veni mai devreme acasă;

•   să se ofere voluntari. Să ceară membrilor comunităţii să procedeze în mod similar.

Implicarea adulţilor îmbunătăţeşte activitatea şcolii. Fiecare acţiune din şcoală trebuie făcută

cu entuziasm;

•   să se implice în organizaţiile care sprijină colaborarea părinte-profesor şi în reforma

şcolii. Să înveţe cum funcţionează consiliul şcolii respective. Să ajute conducerea la stabilirea

de reguli. Să ceară sfatul unui profesor, al directorului sau al altui părinte în legătură cu modul

în care se pot implica.

Părinţii şi profesorii, împreună6:

• să aibă expectaţii ridicate şi să-i laude adesea pe copii;

• să stabilească obiceiuri bune dc învăţare. Să-i ajute pe copii să îşi planifice activităţile

şi să le dezvolte interesul în diverse domenii;

• să se angajeze în discuţii unii cu alţii, fie personal, fie la telefon, pentru că dacă apare

o situaţie dificilă le va fi mai uşor s-o discute, dacă anterior au stabilit o relaţie bună;

• să discute personal, la telefon sau să trimită note scrise, când există probleme sau când

apar aspecte bune;

•  să folosească fax sau e-mail, dacă există acasă şi la şcoală, pentru a uşura

comunicarea;

•  să se aibă în vedere şi stabilirea de întâlniri în locuri convenabile ambelor părţi, dacă

nu este posibil să se vadă la şcoală;

6 Bunescu, Gh., (coord.), Educația părinților. Strategii și programe. Ghid pentru formarea formatorilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, București, 1997

14

•  fiecare să elaboreze o listă cu întrebări şi să o prezinte. Nici unul nu trebuie însă să

comenteze asupra ideilor celuilalt;

•  nu trebuie să se uite că părinţii şi profesorii au cea mai mare influenţă asupra tinerilor.

Fiecare să încerce să ofere oportunităţi de învăţare. Să lucreze ca parteneri.

Profesorii7

•  să-i determine pe părinţi să înţeleagă că uşa le este deschisă şi că întotdeauna vor fi

bine primiţi, dacă doresc să intre în clasă şi să-i vadă pe copii la lucru;

•  să menţină fluxul comunicaţional pozitiv. Să trimită lunar câteva însemnări părintelui,

prin care acesta este înştiinţat în legătură cu activităţile clasei. Să dea „veştile bune" personal

sau să le telefoneze părinţilor de câteva ori pe an;

•  să caute oportunităţi pentru discuţii informale. Să meargă pe terenul dejoacă în fiecare

zi câteva minute, pentru a le oferi oportunitatea părinţilor de a-1 cunoaşte. Să participe la

evenimentele comunităţii;

• să înveţe despre cultura, viaţa, locul de muncă al celor din familii, pentru a realiza

impactul tuturor acestora asupra copiilor. Să fie receptivi la alţi membri ai familiei sau

prieteni apropiaţi ai acestora, care sunt interesaţi de educaţia copiilor;

•   să explice clar politica de atribuire a temelor sau de stabilire a regulilor clasei;

•   să descrie părinţilor modul în care vor fi împlinite obiectivele educative propuse;

•   să spună fiecărui părinte ceva special despre copilul său, astfel încât acesta să

înţeleagă motivele pentru care profesorul crede că elevul va avea succes;

•   să ceară părinţilor să se înscrie ca voluntari. Dacă aceştia nu pot fi prezenţi în timpul

orelor de şcoală, atunci să le solicite sprijinul în proiecte, care se pot realiza în afara orarului

obişnuit;

•   să-i informeze pe părinţi în legătură cu probleme curente ale învăţământului. Să le

explice structura consiliului şcolii şi politicile şcolare. Să le ofere un glosar de termeni şi să

evite folosirea lor, dacă părinţii nu-i stăpânesc încă;

•   să participe la organizaţiile care sprijină colaborarea profesor - părinte. Să le ajute să

se centreze pe scopuri specifice şi să le dezvolte. Să atragă atenţia asupra nevoilor unor

familii, care nu sunt prezente la şedinţele cu părinţii, dar ai căror copii vin totuşi la şcoală;

•   să caute seminarii de dezvoltare profesională sau literatură despre modul în care pot

fi conatactaţi părinţii. Să ceară directorului sau consiliului şcolii să furnizeze instruire iniţială

în domeniul implicării părinţilor în şcoală, precum şi cea referitoare la rolurile educatorilor;

7 Ezechil L., Comunicarea educațională în context școlar, Ed. Didactică şi Pedagogică, București, 2002

15

•   să-i ajute pe părinţi să înţeleeagă importanţa sprijinului lor. Să mulţumească acestora

pentru implicare şi să explice care vor fi avantajele acţiunilor lor pentru copil şi pentru şcoală.

Reprezentanţii societăţilor pedagogice şi ştiinţifice încep să vorbească despre

adolescenţi doar atunci când aceştia încălcă legile, când vine vorba despre criminalitate,

despre narcomanie. De cele mai multe ori, discutând despre problemele adolescenţilor,

societatea se axează pe problemele create de aceştia şi nu despre problemele care determină

sau frânează formarea propriu-zisă a adolescentului.

Adolescentul nu se poate lipsi de comunicare, la fel cum nu se poate lipsi copilul de

jucării!

Noi nu avem şi nu vom avea posibilitatea să începem procesul pedagogic de la zero (de

la o foaie albă de hârtie). Erorile pedagogice, lipsa de înţelegere din partea părinţilor,

repudierea socială - acesta este acel fundal pe care adolescentul se transformă într-adevăr într-

un copil dificil – nu doar pentru dânsul, ci şi pentru cei din jur. Iată că tehnologia îndrumărilor

pedagogice devine una importantă în procesul instruirii; noi trebuie să învăţăm a-l ajuta pe

adolescent să-şi rezolve problemele proprii în aşa mod, încât acestea să-i servească în

dezvoltarea pozitivă şi să nu complice, dar să lumea care-l înconjoară mai bună..

Probabil ar fi destul de rău, dacă adolescenţii s-ar transfera direct din lumea lor

miraculoasă, lipsită de griji, contradictorie, nesuferită, sclipitoare, plină de tentaţii şi

frământări – în lumea maturilor. 

16

CONCLUZII

Din ce în ce mai mulţi oameni recunosc că a fi un comunicator eficient e o calitate. În

trecut arta comunicării eficiente (capacitatea de a exprima ideile şi opiniile proprii şi

înţelegerea lor de alţi oameni) a fost gândită că se baza doar pe folosirea corectă a limbii. Dar

studiul comunicării a mers dincolo de acest lucru şi a inclus folosirea "potrivită" atât a limbii

cât şi a altor forme de comunicare.

Dacă dorim ca între noi, adulţii şi copiii să aibă loc o comunicare eficientă va trebui să

învăţăm cum să ascultăm şi să luăm în considerare părerea copilului, chiar şi atunci când nu

suntem de acord cu el.

Una din căile de îmbunătăţire a comunicării cu copiii ar fi aplicarea limbajului

responsabilităţii. Formularea mesajelor la persoana întâi comunică copiilor modul în care

comportamentul lor a fost deranjant.

Adolescenții arată fizic ca niște adulți dar, ca experiență de viață și mai ales emoțional,

sunt vulnerabili. Apare dorința de a fi tratați ca niște persoane responsabile și libere dar în

realitate sunt imaturi și pasibili de greșeli... Studiile efectuate confirmă importanța hotărâtoare

a comunicării empatice (în care te străduiești să-l înțelegi pe celălalt fără să-l judeci sau să-l

etichetezi, întrucât acest comportament blochează comunicarea, celălalt se închide sau caută

alți parteneri de dialog, nu întotdeauna cei mai indicați) ci să te identifici, în spirit, cu

partenerul de dialog pentru a găsi cea mai bună soluție de ieșire din impas sau de rezolvare a

unei probleme. Acest fapt necesită timp și răbdare, disponibilitatea de a lua în serios probleme

aparent neserioase.

Comunicarea cu adoscenții nu este o corvoadă ci o oportunitate de înțelegere mai

profundă a vieții, a conexiunilor interumane, a creșterii interioare și evoluției spirituale.

Aceasta este modalitatea prin care ne putem reaminti că am fost și noi adolescenți și cine știe,

poate ne vom putea astfel ierta propriile greșeli.

17

PROPUNERI

Există în întrega lume, o îngrijorare privind educația și modul corect de comunicare cu

elevii respectiv cu adolescenții. În fiecare an crește numărul rapoartelor privind violența în

școală, boala deficitului de atenție, folosirea drogurilor, apariția sarcinilor la vârste mici ori

problema sinuciderilor.

Părinții pun sub semnul întrebării atât vechile metode de educație cât și pe cele noi.

Unii consideră că aceste probleme provin din faptul că le permit și le oferă prea multe copiilor

în timp ce alții cred că aceste dificultăți au apărut ca urmare a schimbărilor negative din

societate. Părinții dar și dascălii trebuie să-și modernizeze metodele de educație și de

comunicare pentru a crește copii cooperanți, optimiști, puternici dar.    

Iată câteva propuneri:

Dezvoltarea și nu supunerea voinței este baza formării încrederii, cooperării și

sentimentelor de compasiune. În trecut copiii erau controlați prin dominare și făcuți să creadă

că sunt răi și trebuie să se supună. Se administrau pedepse severe care să genereze frica. În

realitate amenințarea cu pedeapsa întoarce copiii împotriva părinților și-i determină să fie

neascultători. Adolescenții recunosc imediat un comportament abuziv și nu-l tolerează ci se

răzvrătesc. Ei încep să-și asculte părinții doar când aceștia învață cum să-și asculte copiii.

Asta nu înseamnă că părinții trebuie să-si piardă rolul dominant. Chiar dacă adolescenții

tânjesc să scape de controlul părintesc e clar că lipsa acestui control ar conduce la o

dezvoltare nesănătoasă.

Recunoașterea deschisă a următoarelor 5 mesaje pozitive:

1. E normal să faci greșeli și să poți învăța din acestea!

2. E normal să nu fii la fel cu ceilalți! (cod genetic diferit, mediu de creștere diferit,

temperament diferit)

3. E normal să-ți exprimi sentimentele negative!

4. E normal să vrei anumite lucruri!

5. E normal să spui nu dar nu uita că adulții sunt cei care decid (legal vorbind, părinții

decid pentru copiii lor minori)!     

18

Dacă adulții vor utiliza o comunicare eficientă vor dezvolta deprinderile pentru o viață

de succes. Aceste deprinderi sunt: prețuirea de sine, iertarea, răbdarea, capacitatea de a amâna

primirea răsplății, cooperarea, respectul, capacitatea de fi fericit.. Trebuie de asemenea să nu

uităm că în mintea și inima fiecărui copil există schița perfectă a dezvoltării lui ulterioare (cei

care sunt credincioși pot admite că ei fac ceea ce pot iar Dumnezeu face restul; cei ce nu cred

în Dumnezeu pot înlocui conceptul cu cel de cod genetic).

Obstacolele vieții întăresc copiilor forța și capacitatea de a scoate din ei tot ceea ce

este mai bun. Părinții nu au menirea de a înlătura dificultățile ci de a asigura sprijin și iubire.

În fiecare copil se afla sămânța reușitei. Rolul adulților este acela de a furniza un

mediu sigur dar stimulator care sădesc copilului șansa de a-și exprima potențialul pe care îl

are. Nu există o recompensă mai mare în viață decât aceea de a-ți vedea copiii împlinindu-și

visele și simțindu-se împăcați cu ei înșiși.

Adulții nu sunt întotdeauna perfecți dar își dau silința și își asumă responsabilitatea

pentru greșelile pe care le fac. Când adolescenții refuză să coopereze nu este momentul ca

adulții să-și dezvăluie sentimentele (supărare, frustrare, dezamăgire) ci să-i asculte pe copii.

Trebuie să identificăm ce simt și ce vor adolescenții. Ei vor recepta mai bine o cerință, după

ce părinții au ascultat obiecțiile și împotrivirile lor. Să nu uităm că adulții îi pot învăța pe copii

să fie responsabili demonstrând, la rândul lor, responsabilitate.

Când adolescenții se dovedesc de încredere li se poate acorda mai multa libertate. Au

nevoie mai ales de libertatea de a gândi diferit și a-și forma propriile opinii. Ei nu se dezvoltă

corespunzător dacă nu au suficient sprijin pentru a-și manifesta potențialul și a fi ei înșiși.

În concluzie, o bună comunicare cu adolescenții presupune co-împărtășirea

semnificațiilor din cuvinte, gesturi și sentimente astfel încât mesajele sa fie corecte. Aceasta

implică efortul de a înțelege adolescentul și de a coopera în găsirea unor soluții. Ascultarea

activă este cheia unei bune comunicări. Alegerea momentului potrivit este, de asemenea

importantă. Să nu uităm de comportamentele care inhibă comunicarea. Acestea sunt:

ambiguitatea, „dialogul surzilorˮ (nimeni nu ascultă), sfatul necerut, stereotipurile verbale

(limbajul de lemn), amenințarea, lipsa de respect (insulta, indiferența).

     Mulți adulți încearcă să controleze prea mult activitatea adolescenților în timp ce alții le

dau prea multă libertate. Este nevoie de exersare, de încercări și erori pentru a perfecționa o

bună și eficientă comunicare. Să nu uităm că adolescenții nu mai sunt copii și ca fiecare an

care-i apropie de maturitate necesită o libertate din ce în ce mai mare în paralel cu asumarea

consecințelor faptelor și a responsabilității pentru acestea.

19

BIBLIOGRAFIE

1. Badea, E., Caracterizarea dinamică a copilului și adolescentului de la 3-17/18 ani, cu

aplicație la Fișa școlară, Ed. Didactică şi Pedagogică, București, 1993

2. Bunescu, Gh., (coord.), Educația părinților. Strategii și programe. Ghid pentru

formarea formatorilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, București, 1997

3. Creţu, T., Psihologia educaţiei, Editura Credis, Bucureşti, 2004

4. Cristea, S., Dicționar de termeni pedagogici, Ed. Didactică şi Pedagogică, București,

1998

5. Ezechil, L., Comunicarea educațională în context școlar, Ed. Didactică şi

Pedagogică, București, 2002

6. Golu, M., Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002

7. Ionel, V., Fundamentele pedagogiei, Editura Universitaria, Craiova, 2004

8. Ionescu, M.(coord.), Schimbări paradigmatice în instrucție și educație, Ed.Eikon,

Cluj-Napoca, 2006

9. Maciuc, I., Pedagogie, repere introductive, Editura Didactică și Pedagogică,

București, 2003

10.Neacșu, I. , Instruire și învățare, Ed. Didactică și Pedagogică, București,1999

11.Nicola, I., Tratat de pedagogie, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2001

12.Nițescu, V., Adolescența, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1985

13.Radu, I. (coord.), Psihologia educației și dezvoltării, Ed. Academiei, București, 1983

14.Răşcanu, R., Psihologie şi Comunicare, Ed. Universităţii din Bucureşti, Ediţia aIII –a,

Bucureşti, 2007

15.Şchiopu, U.; Verza E., Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii, Editura Didactică şi

Pedagogică RA, Bucureşti, 1995

16.Vera, F., Antrenamentul comunicării, Ed. Gemma press,1998

17.Verza, E., Verza E.F., Psihologia vârstelor, Ed. Prohumanitas, Bucureşti, 2000

18.Zisulescu, Șt., Adolescența, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1968

19.Zlate, M., Eul şi personalitatea, Ed. Trei, Bucureşti, 2002

20