ROLUL ASISTENTULUI ŞI LUCRĂTORULUI SOCIAL ÎN · PDF fileDescrierea principalele roluri...

Investeşte în oameni! FONDUL SOCIAL EUROPEAN Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 Axa prioritară 6: „Promovarea incluziunii sociale” Domeniul major de intervenţie 6.2: ”Îmbunătăţirea accesului şi a participării grupurilor vulnerabile pe piaţa muncii” Titlul proiectului: “Dezvoltarea de programe de formare specifice pentru creşterea incluziunii sociale în scopul îmbunătăţirii accesului pe piaţa muncii” Beneficiar: Universitatea „1 Decembrie 1918”Alba Iulia Contract nr. POSDRU/96/6.2/S/49743

ROLUL ASISTENTULUI ŞI LUCRĂTORULUI SOCIAL ÎN CADRUL

SERVICIILOR FURNIZATE DE ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ

SUPORT DE CURS

2

CUPRINS CAPITOLUL 1. ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ........................................................................ 5 CAPITOLUL 2. ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ ......................................................... 7 CAPITOLUL 3. PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE ............................................................................... 10 CAPITOLUL 4. ROLUL ȘI IMPORTANȚA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ÎN BUNA GUVERNARE ......................................................................................................... 15

4.1. Funcţionarul public și personalul contractual ........................................................... 15 4.2. Personal contractual ................................................................................................ 15 4.3. Necesitatea reformei în administraţia publică .......................................................... 15 4.4. Condiţii în aplicare a politicilor de reformă în ........................................................... 17 domeniul administraţiei publice ...................................................................................... 17

CAPITOLUL 5. PROFESIA DE ASISTENT SOCIAL ......................................................... 20 CAPITOLUL 6. STRUCTURA SERVICIILOR SOCIALE .................................................... 25 CAPITOLUL 7. ROLURILE ASISTENTULUI SOCIAL ....................................................... 29 CAPITOLUL 8. COMITETELE CONSULTATIVE ............................................................... 36 BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................. 41

3

ROLUL ASISTENTULUI ŞI LUCRĂTORULUI SOCIAL ÎN CADRUL SERVICIILOR FURNIZATE DE ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ

FIŞA DISCIPLINEI Denumire modul: Rolul asistentului şi lucrătorului social în cadrul serviciilor furnizate de administraţia publică locală

Grup ţintă: personalul furnizorilor de servicii sociale Buget timp: 18 ore Activităţi teoretice: 8 ore Activități practice: 10 ore Obiective:

Cunoaşterea, înţelegerea şi folosirea adecvată a conceptelor fundamentale din domeniul administraţiei publice locale;

Identificarea rolurilor asistenţilor sociali şi a lucrătorilor sociali in serviciile administrației publice locale;

Descrierea principalele roluri ale asistentului social şi rolurile referenţilor sociali din serviciile primare.

Competenţe:

Adaptarea mesajelor la specificul clientului şi al contextului de comunicare Abilitatea de a lucra în echipă Identificarea potențialului din rețelele sociale Abilitatea de a folosi modele de bune practici Abilitatea de a transmite modele de bune practici Utilizarea instrumentelor de evaluare

Nr. crt. Conţinuturi/Teme Forma de activitate Nr.

ore

1.

Administrația publica. Sfera de cuprindere a noțiunii de administrație publica. Distincția dintre administrația publică centrală şi locală Cerinţe pentru exercitarea profesiei

Activităţi teoretice Activităţi practice

1 1

2.

Administrația publica locala. Formele şi limitele autonomiei locale. Aplicarea principiului autonomiei locale în organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale


1 1

3.

Principiile de bază ale administraţiei publice locale. Principiul autonomiei locale. Principiul deconcentrării administrative


1 1

4

Nr. crt. Conţinuturi/Teme Forma de activitate Nr.

ore

4.

Rolul și importanța administrației publice în buna guvernare. Funcționarul public și personalul contractual. Condiţii în aplicare a politicilor de reformă în domeniul administraţiei publice


1 2

5. Profesia de asistent social. Definirea asistentului social şi a lucrătorului social.


1 2

6. Structura serviciilor sociale. Profesiile sociale implicate în furnizarea de servicii.


1 1

7. Rolurile asistentului social ca referent social în serviciile primare.


1 1

8. Comitetele consultative, lideri formali sau informali


1 1

Total ore 8At+10AP 18 Metodologia didactică: Tehnici educaţionale: prezentări, dezbateri, brainstorming, exerciţii, studii de caz, joc de rol. Mijloace educaţionale: tablă, videoproiector, prezentări power-point, foi cu exerciţii, fişe de lucru.

5

CAPITOLUL 1. ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ Constituția României (art. 119) statuează principiile de baza privind modul de constituire şi funcționare a administrației publice locale: “Administraţia publică locală din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice“, în aceeaşi ordine de idei, art. 20 din Constituție stabilește ca “Autoritățile administrației publice locale sunt consiliile locale alese şi primarii aleși conform legii”. Ele “funcționează ca autorităţi administrative, autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi orașe”. În vederea realizării serviciilor publice de interes județean, coordonarea consiliilor comunale şi orășenești se face în conformitate cu art. 121 din Constituție prin “Consiliul județean”, care este de asemenea un organ ales. Statul, termen care sugerează un „nucleu central”, în realitate este o rețea de organizații şi instituții centrale şi locale diverse, care se ocupă cu asigurarea ordinii şi securității sociale, politice şi economice a unei comunități naționale date. Administrația este una din instituțiile publice care compun statul şi este formată, la rândul ei, din alte instituții şi organisme permanente, cum ar fi: Banca Centrala, Politia, Administrațiile Financiare, etc., adică totalitatea puterilor de guvernământ asupra unui teritoriu, fără dreptul de a dispune de acesta. Astfel că, noțiunea de „administrație publică” se poate înțelege făcând conexiunea între cele menționate anterior cu adjectivul „public, -ă” care arata apartenenta unei colectivități sau proveniența de la o colectivitate. Guvernul, ministerele, consiliile locale, primarii diferitelor localități, sunt organe de stat competente să ia măsuri şi să emită dispoziții cu caracter obligatoriu; ele sunt autorităţi ale administrației publice însă diferă prin competenţa teritorială care poate fi extinsă pe întreg teritoriu național sau pe teritoriul unității administrative unde au fost alese. Trebuie menționat faptul că atribuția este prerogativă recunoscută unui organ, compartiment sau persoană iar ansamblul lor compune competenţa unui organ, compartiment funcțional sau persoane. Competenţa teritorială este unul din cele doua criterii clasificatoare ale organelor executive, a căror totalitate formează un sistem constând în organizarea executării şi executarea in concret a actelor normative numit activitatea executivă. În unele state sistemul de organe compus din guvern şi din întregul aparat administrativ, în frunte cu şeful statului formează puterea executivă care coexistă alături de celelalte puteri organizate în stat, şi anume legiuitoare şi judecătorească. Fiecare organ executiv are o competenţă determinată de totalitatea atribuțiilor autorităților administrației publice, ale unor compartimente din structura acestora sau persoane şi limitele exercitării lor. După criteriul competenţei materiale, organele executive se clasifică în organe cu competenţa generală şi organe de specialitate, iar din punct de vedere al competenţei teritoriale distingem între organele centrale şi cele locale. Ca sistem de organizare administrația publică cuprinde o multitudine de părți componente cu denumiri, cu servicii, atribuții şi activități diferite. Legătura sistemului administrației publice cu puterea executivă se face prin guvern, ministere şi celelalte organe ale administrației publice centrale. La rândul sau administrația publică centrală are în teritoriu diferite organe deconcentrate care organizează executarea legii în unitățile administrativ teritoriale sau în unități administrative speciale (cai ferate, armată) în legătură cu domeniul specific de activitate.

6

Sistemul administrației publice mai cuprinde şi organele administrației publice locale, respectiv consiliile comunale, consiliile orășenești şi consiliile județene, care sunt compuse din consilieri aleși prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, in condițiile stabilite de legea privind alegerile locale. Consiliile constituite astfel organizează serviciile publice ale comunei, orașului sau a județului printr-un aparat propriu, format din funcționari publici de conducere şi de execuție. Aceste organe ale administrației publice locale sunt descentralizate pe baza principiului autonomiei locale. Acest principiu ocupa un loc prioritar între celelalte principii pe care se bazează administrația publică locală în unitățile administrativ teritoriale, respectiv în județe, orașe şi comune. Prin aceste dispoziții legale Statul roman recunoaște că în interiorul sau colectivitățile locale se administrează prin aleșii săi şi prin forțele proprii, dar sub controlul jurisdicțional al legalității din partea autorităților statale. Distincția dintre administrația publică centrală şi cea locală are la bază utilizarea mai multor criterii cumulative, criterii care au în vedere competenţa teritorială şi materială a organelor ce compun administrația publică şi natura interesului pe care îl promovează. Prin urmare, administrația publică centrală își exercită competenţa teritorială la nivelul întregului teritoriu național, iar cea locală doar la nivelul unităților administrativ-teritoriale în care au fost alese autoritățile respective. Însă dacă privim dintr-o altă perspectivă, organele ce compun administrația publică centrală dispun fie de o competenţă materială generală, precum Guvernul, fie de una de domeniu, cum sunt ministerele, pe când autoritățile locale au o competenţă materială ce se circumscrie în jurul realizării interesului local. Desigur mai e şi promovarea interesului, care poate fi general-național, evident de către administrația centrală, sau al localității respective, de către administrația publică locală. Autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locala în comune şi orașe sunt consiliile locale, comunale şi orășenești, ca autorități deliberative, şi primarii, ca autorități executive. Consiliile locale şi primarii se aleg în condițiile prevăzute de Legea privind alegerile locale. Consiliile locale şi primarii funcționează ca autorități ale administrației publice locale şi rezolvă treburile publice din comune şi orașe, în condițiile legii. În fiecare județ se constituie un consiliu județean, ca autoritate a administrației publice locale, pentru coordonarea activității consiliilor comunale şi orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean. Consiliul local are inițiativa şi hotărăște, în condițiile legii, în toate problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi publice, locale sau centrale.

7

CAPITOLUL 2. ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ

Autonomia locală, este anterioară statului. Ca realitate juridică, autonomia locală a variat şi variază după mai mulţi factori, între care:

a) tradiţia istorică; b) cadrul geografic; c) resursele economice; d) gradul de instrucţie civică sau politică; e) stadiul atins de reglementările naţionale şi internaţionale.

(Anibal Teodorescu, vol. II, pag. 287). Principiul descentralizării sau ideea autonomiei locale comportă două forme: a) descentralizarea teritorială şi b) descentralizarea tehnică. Descentralizarea teritorială presupune existenţa unor interese comune ale locuitorilor dintr-o regiune geografică, interese ce conduc la afaceri locale în cele mai diverse domenii de activitate, distincte de problemele naţionale. În alţi termeni, descentralizarea teritorială presupune existenţa unor autorităţi locale alese, care au competenţă materială generală. Descentralizarea tehnică se realizează prin acordarea unei anumite autonomii unui serviciu public, conferindu-i acestuia personalitate juridică Exemplul cel mai elocvent de descentralizare a serviciilor publice îl constituie universităţile, care prin dobândirea autonomiei, se transformă în servicii publice descentralizate, care se bazează pe recunoaşterea unui patrimoniu propriu şi a personalităţii juridice, precum şi a unui control de tutelă, mai mult sau mai puţin extins. În general, descentralizarea tehnică se realizează prin constituirea unor instituţii publice sau a unor instituţii de utilitate publică, înzestrate cu personalitate juridică, bazate pe proprietatea privată, fie a statului, fie a persoanelor fizice sau a unor persoane juridice. Descentralizarea serviciilor publice presupune deci acordarea personalităţii juridice, scoaterea acestora de sub controlul ierarhic şi plasarea lor sub regulile tutelei administrative. Indiferent de formă, autorii contemporani sunt unanimi în a aprecia descentralizarea ca o problemă exclusiv de natură administrativă Oricât de largă este autonomia locală, deci competenţa autorităţilor alese sau a stabilimentelor publice de a rezolva problemele locale, aceste autorităţi desfăşoară o activitate în cadrul unui stat (unitar) şi nu în afara acestuia. Sunt două lucruri total distincte, anume natura de autorităţi autonome faţă de stat a autorităţilor, prin care se realizează descentralizarea administrativă, şi limita statală a activităţii acestora. Dacă nu s-ar admite această limită autorităţile locale autonome s-ar transforma în autorităţi politice şi în veritabile structuri statale independente, cu consecinţe dintre cele mai dramatice pe plan naţional şi internaţional. Descentralizarea, ca element esenţial al autonomiei locale, nu poate fi concepută în statele unitare, fără existenţa unui control din partea statului, denumit, tradiţional, control de tutelă, exercitat, în unele ţări (Franţa, Italia), de funcţionari sau autorităţi ale administraţiei de stat, iar în altele (ex. Marea Britanie) de către judecători. Formula controlului de tutelă din Franţa conduce, în final, în faţa. instanţei de contencios administrativ, soluţie preluată şi de Constituţia României din 1991, în articolul 122 alineat final care spune că "prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un

8

act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept." În concepţia de tip francez, după unii autori, exigenţele unităţii naţionale conduc la o interpretare restrictivă a descentralizării, fiind, în final, “un mijloc de luptă contra puterii centrale", pe când în concepţia engleză, date fiind particularităţile Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, descentralizarea este înţeleasă într-un sens larg, acela de auto-administrare locală (selfgovernment). Este de notorietate mondială lupta pentru autonomie statală a Irlandei de Nord. Rămâne, cu toate acestea, valabilă ideea unei distincţii între selfgovernment-ul anglo-saxon şi descentralizarea continentală de tip francez. (Antonie Iorgovan, vol. II, p. 532,). Realizarea autonomiei locale în România este unul din obiectivele esenţiale ale reformei în administraţia publică. Atingerea acestui obiectiv este dependentă de o serie de factori de natură politică, legislativă, economică şi socială, de realizarea unor modificări structurale în administraţia publică şi, mai ales, este dependentă de schimbarea comportamentului funcţionarului public în realizarea noilor sarcini care revin serviciilor publice. Autonomia locală reprezintă un principiu şi un mod de organizare al administraţiei colectivităţilor locale, care nu poate fi implementat fără restructurarea întregului sistem al administraţiei publice. Sub aspect legislativ, reforma administraţiei publice a fost declanşată de adoptarea noii Constituţii a României, a legislaţiei privitoare la organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice. Problema esenţială cu care se confrunta reforma administraţiei publice este receptarea corectă a structurii administraţiei publice, a rolului, funcţiilor şi atribuţiilor componentelor acesteia şi, mai ales, a raporturilor care se stabilesc între administraţie şi beneficiarii serviciilor publice pe care aceasta le prestează. Practic ne găsim în faţa unor erori de interpretare a Constituţiei şi a legislaţiei. O primă eroare de acest gen o constituie aşezarea semnului de egalitate între puterea executivă şi administraţia publică. Această eroare este determinată de preluarea ca atare a concepţiei interbelice privitoare la puterea executivă, în a cărei cuprindere intrau toate autorităţile administrative de la rege şi până la primar. Între timp, concepţia asupra administraţiei publice s-a modificat esenţial, în toate statele europene. Puterea executivă este redusă la şeful statului şi Guvern, sub conducerea acesteia desfăşurându-şi activitatea administraţia publică. Guvernul are funcţia de a conduce administraţia publică. O a doua eroare care poate fi identificată în diferite lucrări are în vedere neglijarea distincţiei dintre administraţia de stat şi administraţia locală. În felul acesta, autorităţile care funcţionează în unităţile administrativ-teritoriale sunt tratate ca autorităţi ale administraţiei locale, fără a se face distincţie între serviciile publice ale ministerelor, ale celorlalte autorităţi ale administraţiei publice locale, care sunt reprezentantele colectivităţilor locale. Această eroare este susţinută de faptul că unităţile administrativ-teritoriale în care funcţionează servicii publice exterioare ale ministerelor şi ale celorlalte autorităţi ale administraţiei publice centrale de stat, coincid cu colectivităţile locale, cărora le sunt aplicabile regulile autonomiei locale. O a treia eroare, care decurge din prima, se regăseşte în tratarea autorităţilor administraţiei locale ca autorităţi ale puterii executive, ceea ce duce la concluzia că între administraţia de stat şi administraţia locală nu există nici o deosebire, prima integrând-o pe cea de a doua. O asemenea soluţie este neconstituţională şi respinge aplicarea principiului autonomiei locale în organizarea şi funcţionarea serviciilor publice locale.

9

A patra eroare şi ultima are în vedere conceperea administraţiei publice pe ideea exclusivă de organ de stat care are rolul de a pune în executare legea, recurgând, atunci când este necesar la forţa de constrângere a statului. Această eroare rămâne tributară regimului totalitar, în concepţia căruia administraţia de stat era atotcuprinzătoare şi actele sale erau executorii din oficiu, în toate cazurile fără a se admite practic posibilitatea controlului judecătoresc asupra acestora. Noua concepţie promovată de Constituţie şi de legile ulterioare respinge o asemenea abordare unilaterală a problematicii administraţiei publice. În România, potrivit Constituţiei, administraţia locală este realizată pe două nivele, spre deosebire de unele state în care administraţia locală se distribuie pe trei nivele, celor două adăugându-li-se nivelul regional. Constituţia României stabileşte în art.119 că administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării serviciilor publice. Aceste două principii au o arie diferită de aplicare. Astfel în timp ce principiul autonomiei locale priveşte comunele, oraşele şi judeţele, principiul descentralizării serviciilor publice are în vedere atât crearea şi sporirea competiţiei serviciilor publice desconcentrate, cât şi crearea unor servicii publice descentralizate ori a unor servicii publice locale ori judeţene. Legea administraţiei publice nr. 69/1991 stabileşte în primul său articol că administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile administraţiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale şi consultării cetăţenilor în probleme de interes local.

10

CAPITOLUL 3. PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE

Orice stat fiind o putere publică, organizată pe un teritoriu delimitat şi recunoscut de

celelalte state, are rolul nu numai de a reprezenta poporul de pe acest teritoriu, ci şi de a-i rezolva interesele atât de diferite de la o persoană la alta sau de la un grup de indivizi la altul. Pentru a-şi îndeplini acest rol, statul îşi împarte teritoriul şi populaţia aflată pe acesta în anumite zone de interese, pe baza diferitelor criterii: geografice, religioase, culturale, etc. Aceste zone - mai mici sau mai mari - sunt unităţile administrativ-teritoriale care de-a lungul istoriei au purtat diverse denumiri: judeţ, ţinut, regiune, oraş, comună, etc. Astăzi, conform art. 3 alin.3 din Constituţie, “teritoriul este organizat sub aspect administrative în comune, oraşe şi judeţe”.

În toate aceste unităţi administrativ-teritoriale statul a creat autorităţi publice, care să-l reprezinte şi să acţioneze în acestea pentru realizarea intereselor sale, dar şi ale locuitorilor respectivi. În acelaşi scop, statul a creat autorităţi şi la nivel central, care să-l reprezinte şi să asigure realizarea intereselor care se pun la acest nivel şi care apar ca ceea ce este comun şi general tuturor zonelor de interese.

Principiile de bază ale administraţiei publice locale sunt stipulate în textele Constituţiei revizuite şi în Legea administraţiei publice locale.

Astfel, în articolul 120 din Constituţia revizuită şi republicată in 2003 se prevăd trei principii pe care se întemeiază administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale şi anume:

Principiul descentralizării, Principiul autonomiei locale, Principiul deconcentrării serviciilor publice.

În Legea administraţiei publice locale se arată că administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul următoarelor principii:

Principiul autonomiei locale, Principiul descentralizării serviciilor publice, Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, Principiul legalităţii, Principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit.

Din cele două texte rezultă cele şase principii de bază (cele cinci din Legea administraţiei publice locale la care se adaugă principiul deconcentrării serviciilor publice, din Legea de revizuire a Constituţiei, aprobată prin referendumul din octombrie 2003). Aplicarea acestor principii nu poate aduce atingere caracterului de stat naţional, unitar şi indivizibil al României.

1. Principiul autonomiei locale Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor

administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în interesul legii. Colectivitatea locală reprezintă totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială.

a. Autonomia locală se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile judeţene, autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

11

b. Autonomia locală priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului sau judeţului, după caz. c. Autonomia locală conferă autorităţilor administraţiei publice locale dreptul ca, în limitele legii, să aibă iniţiative în toate domeniile, cu excepţia celor care sunt date în mod expres în competenţa altor autorităţi publice. d. În acord cu cele mai recente reglementări comunitare în materie s-au introdus noi articole care reglementează cooperarea şi asocierea autorităţilor administraţiei publice locale.

Astfel, autorităţile administraţiei publice locale au dreptul ca, în limitele competenţelor lor, să coopereze şi să se asocieze cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii.

Autorităţilor administraţiei publice locale le este acordat dreptul de a adera la asociaţii naţionale şi internaţionale, în condiţiile legii, pentru protecţia şi promovarea intereselor lor comune, precum şi posibilitatea de a încheia între ele acorduri şi de a participa la iniţierea şi realizarea unor programe de dezvoltare regională, în condiţiile legii.

Consiliile locale şi consiliile judeţene din unităţile administrative-limitrofe zonelor de frontieră au dreptul să încheie acorduri de cooperare transfrontalieră cu autorităţile similare din țările vecine, în condiţiile legii.

e. Autonomia locală se caracterizează şi prin dreptul consiliilor locale de a putea hotărî asupra participării cu capital sau cu bunuri, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, la constituirea de societăţi comerciale sau la înfiinţarea unor servicii de interes public local sau judeţean, după caz, în condiţiile legii.

2. Principiul descentralizării serviciilor publice Descentralizarea serviciilor publice reprezintă transferarea unora din atribuţii din

competenţa autorităţilor administraţiei publice centrale de specialitate către un organism determinat, un serviciu public determinat, din unităţile administrativ-teritoriale.

Descentralizarea serviciilor publice implică organizarea unor servicii publice pe plan local, dotate cu un anumit patrimoniu şi organe proprii. Astfel, serviciile publice descentralizate dobândesc o anumită libertate de acţiune ce derivă din calitatea lor de persoană juridică, transformându-se în “stabilimente publice”.

Centralizarea în administraţia publică înseamnă în plan organizatoric, subordonarea ierarhică a autorităţilor locale faţă de cele centrale şi numirea funcţionarilor publici din conducerea autorităţilor locale de către cele centrale, iar în plan funcţional, emiterea actului de decizie de către autorităţile centrale şi executarea lui de către cele locale.

Centralizarea asigură o funcţionare coordonată a serviciilor publice. Funcţionarea pe principiul subordonării ierarhice a serviciilor publice are drept consecinţă înlăturarea suprapunerilor de acelaşi nivel, precum şi a paralelismelor. Conducerea centralizată, în principiul subordonării ierarhice asigură pe planul exercitării dreptului de control, mai multe trepte de efectuare a controlului şi de luare a măsurilor legale corespunzătoare, fapt ce se constituie în garanţii suplimentare pentru apărarea intereselor celor administraţi.

Pe lângă avantajele prezentate mai sus, centralizarea în administraţia publică are şi unele dezavantaje. În regimul organizării şi funcţionării centralizate a administraţiei publice interesele locale nu-şi pot găsi o rezolvare optimă, deoarece autorităţile centrale nu pot cunoaşte în specificitatea lor aceste interese care diferă de la o localitate la alta. Concentrarea, la nivel central, a modului de conducere a unor servicii publice de

12

interes local are ca urmare supraaglomerarea autorităţilor centrale ceea ce duce la rezolvarea cu întârziere şi superficialitate a problemelor care s-ar rezolva mai operativ şi mai bine de către autorităţile locale. Într-un regim administrativ centralizat, bazat pe numirea funcţionarilor publici de către centru, cetăţenii nu mai participă la administrarea treburilor lor, sunt lipsiţi de iniţiativă. Descentralizarea în administraţia publică este un regim juridic în care rezolvarea problemelor locale nu se mai face de funcţionari numiţi de la centru ci de către cei aleşi de corpul electoral. În acest regim administrativ, statul conferă unor autorităţi publice şi dreptul de exercitare a puterii publice în unele probleme. Acest regim juridic se fundamentează în plan material pe un patrimoniu propriu al unităţilor administrativ - teritoriale, distinct de cel al statului, care asigură mijloacele necesare pentru satisfacerea intereselor locale. Descentralizarea administrativă constă în recunoaşterea personalităţii juridice unităţilor administrativ-teritoriale, existenţa autorităţilor publice care le reprezintă şi care nu fac parte dintr-un sistem ierarhic subordonat centrului, precum şi transferarea unor servicii publice din competenţa autorităţilor centrale către cele locale. Gradul descentralizării administrative depinde de numărul serviciilor publice date în competenţa autorităţilor locale. Cu cât numărul acestora este mai mare cu atât va fi mai mare descentralizarea. Descentralizarea în administraţia publică depinde şi de modul cum sunt organizate autorităţile publice locale şi raporturile lor cu cele centrale. Autorităţile locale pot fi alese (descentralizarea este mai mare) sau pot fi numite de către autorităţile centrale (caz în care descentralizarea este mai mică). Gradul descentralizării administrative depinde şi de forma în care se exercită tutela administrativă (controlul special efectuat de autoritatea centrală). Într-o descentralizare administrativă se pot rezolva în condiţii mai bune interesele locale, serviciile publice locale putând fi conduse mai bine de către autorităţile locale într-un regim în care acestea nu au obligaţia să se conformeze ordinelor şi instrucţiunilor de la centru. Măsurile şi deciziile pot fi luate mai operativ de către autorităţile locale iar resursele materiale şi financiare şi chiar forţa de muncă pot fi folosite cu mai mare eficienţă şi să răspundă unor nevoi prioritare pe care autorităţile locale le cunosc mai bine decât autorităţile centrale. Funcţionarii publici aleşi sau numiţi, în regimul descentralizării administrative, pe un termen limitat, înlătură în măsură mai mare fenomenele birocratice în activitatea locală. Participarea locuitorilor prin alegeri la desemnarea autorităţilor locale accentuează spiritul de responsabilitate şi iniţiativă pentru viaţa publică a localităţii în care ei locuiesc şi determină să caute şi să găsească ei înşişi soluţii la problemele cu care se confruntă. 3. Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale

Consiliile locale, consiliile judeţene şi primarii se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, conform reglementărilor stabilite de Constituţia României revizuită şi republicată şi de Legea privind alegerile locale.

Potrivit Constituţiei, funcţiile şi demnităţile publice, civile şi militare pot fi ocupate, în condiţiile legii de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între bărbaţi şi femei pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.

Tot în Constituţia revizuită se stipulează că în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.

13

Consiliile locale şi judeţene se aleg pe circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza scrutinului de listă, iar primarii comunelor şi oraşelor se alege circumscripţii electorale prin vot exprimat pe baza scrutinului uninominal. În Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale sunt stabilite norme specifice care determină calitatea de alegător cât şi cea de eligibil. Astfel, referitor la calitatea de alegător se prevede:

Cetăţenii români, fără deosebire de naţionalitate, rasă, limbă, religie, sex, convingeri politice sau profesie, exercită, în mod egal, drepturile electorale;

Au dreptul de a alege cetăţenii români care au împlinit 18 ani, inclusive cei care împlinesc această vârstă în ziua alegerilor;

Fiecare alegător are dreptul la un singur vot pentru alegerea consiliului local, a primarului, a consiliului judeţean şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti;

Dreptul de vot se exercită numai în comuna, oraşul, municipiul sau subdiviziunea administrativ-teritorială a municipiului în care alegătorul îşi are domiciliul.

Cetăţenii cu drept de vot care şi-au stabilit reşedinţa într-o altă unitate administrativ-teritorială cu cel puţin 6 luni înaintea alegerilor, îşi vor exprima dreptul de vot în unitatea administrativ-teritorială respectivă.

Referitor la dreptul de a fi ales consilier sau primar se precizează: Beneficiază de acest drept cetățenii cu drept de vot care au împlinit, până în

ziua alegerilor inclusive, vârsta de 23 de ani, dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice;

Pot candida numai persoanele care au domiciliul pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale în care urmează să fie aleşi.

Nu pot alege: alienaţii sau debilii mintali puşi sub interdicţie; persoanele lipsite de drepturile electorale pe perioada stabilită prin hotărâre

judecătorească. Nu pot fi aleşi:

cetăţenii care fac parte din categoriile prevăzute la art. 40 alin 3 din Constituţie (art. 40 (3): nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, polițiștii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică);

alienaţii sau debilii mintali puşi sub interdicţie şi persoanele lipsite de drepturile electorale pe perioada stabilită prin hotărâre judecătorească.

4. Principiul legalităţii Acest principiu a fost introdus în Legea administrației publice nr. 69/1991 ca urmare

a modificării şi completării sale prin Legea nr. 24/1996. Principiul legalităţii aplicat la administraţia publică locală înseamnă că tot ce ţine de aceasta, adică alegerea, constituirea, exercitarea atribuţiilor precum şi adoptarea hotărârilor sau emiterea altor acte administrative precum şi orice alte activităţi trebuie să se desfăşoare numai pe baza şi în conformitate cu legea.

5. Principiul consultării cetăţenilor în problemele locale de interes deosebit În Legea administraţiei publice locale se precizează că primarul poate propune

consiliului local consultarea populaţiei prin referendum cu privire la problemele locale de

14

interes deosebit. Pe baza hotărârii, consiliului local ia măsuri pentru organizarea acestei consultări, în condiţiile legii. Legea administraţiei publice locale prevede care sunt problemele ce totdeauna se vor discuta în ședința publică şi anume: problemele privind bugetul local, administrarea domeniului public şi privat al comunei sau oraşului, participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională, zonală sau de cooperare transfrontalieră, organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor şi amenajarea teritoriului, precum şi cele privind asocierea sau cooperarea cu alte autorităţi publice, organizaţii neguvernamentale, persoane juridice române sau străine. In legătură cu aceste probleme primarul poate propune consultarea cetăţenilor prin referendum, în condiţiile legii. Este evident că şi alte probleme care pot să intervină în cadrul comunităţii locale pot să prezinte un interes deosebit. Ca atare, şi în legătură cu acestea primarul va putea să propună consultarea populaţiei prin referendum. Referendumul local se poate organiza în toate satele şi localităţile componente ale comunei sau oraşului ori numai în unele dintre acestea. In cazul referendumului la nivel judeţean, acesta se poate desfăşura în toate comunele şi oraşele din judeţ, ori numai în unele dintre acestea, care sunt direct interesate. Obiectul şi data referendumului se stabilesc şi se aduc la cunoştinţă publică prin orice mijloace de informare în masă, cu cel puţin 20 de zile înainte de data desfăşurării acestuia.

6. Principiul deconcentrării administrative Între cele două laturi –centralizare/descentralizare există şi regimuri juridice

intermediare ale administraţiei publice, fiecare din ele apropiindu-se mai mult sau mai puţin de una din laturi. Dintre aceste regimuri intermediare face parte deconcentrarea administrativă.

Deconcentrarea constituie un regim administrativ care se situează între centralizare administrativă şi descentralizare administrativă. Ceea ce o apropie de centralizare este faptul că titularii puterii locale nu sunt aleşi de electoratul local, ci sunt numiţi de la centru. Ceea ce o apropie de descentralizare este faptul că titularii puterii locale au competenţa să rezolve ei problemele locale, fără să le mai înainteze şefului său ierarhic de la centru, dar el este supus controlului acestuia şi obligat să se conformeze actelor superiorului său. În cazul desconcentrării, autoritatea publică locală rămâne parte integrantă în sistemul ierarhiei centrale. Deciziile date în competenţa autorităţilor publice locale sunt luate de aceasta sub puterea ierarhică a autorităţilor centrale.

Principiul deconcentrării administrative constă în atribuirea competenţei de a lua anumite decizii unor organe care îşi exercită atribuţiile într-o circumscripţie determinată şi care rămân supuse controlului ierarhic al autorităţilor centrale. Serviciile deconcentrate sunt autorităţi administrative care depind de un minister sau un alt organ al administraţiei publice de specialitate, care beneficiază de o anumită putere de decizie şi care au competenţă materială specializată şi o competenţă teritorială locală.

15

CAPITOLUL 4. ROLUL ȘI IMPORTANȚA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE ÎN BUNA GUVERNARE

4.1. Funcţionarul public și personalul contractual Funcţia publică este definită de lege, ca fiind „ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală şi locală”. Funcţiile publice se stabilesc pentru fiecare autoritate şi instituţie publică în parte. Funcţionarul public este persoana numită, într-o funcţie publică şi învestită în mod legal cu atribuţiile acesteia, persoana titulară de drepturi şi obligaţii chemată să le exercite în scopul realizării competenţei autorităţii publice sau instituţiei publice din care face parte funcţia publică. În Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, art.2 alin.2, funcţionarul public este definit ca fiind „persoana numită, în condiţiile prezentei legi, într-o funcţie publică”. Conform Statutului, totalitatea funcţionarilor publici din autorităţile şi instituţiile publice din administraţia publică centrală şi locală constituie Corpul funcţionarilor publici; persoana căreia i-a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile ei îşi păstrează calitatea de funcţionar public, continuând să facă parte din corpul de rezervă al funcţionarilor publici. 4.2. Personal contractual Personalul din aparatul de lucru al autorităţilor şi instituţiilor publice, care efectuează activităţi de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de deservire, este angajat cu contract individual de muncă. Persoanele care ocupă aceste funcţii nu au calitatea de funcţionar public şi li se aplica legislaţia muncii. 4.3. Necesitatea reformei în administraţia publică Tendinţa de globalizare, însoţită de dezvoltarea dinamică a sistemelor sociale, aşează statele naţionale într-o poziţie cu totul nouă, în care instituţiile şi sistemele administrative trebuie să fie adaptate. Orice intervenţie în domeniul reformei administraţiei publice implică modificări ale componentelor majore, incluzând administraţia centrală, administraţia locală şi serviciile publice. Pe de altă parte, dezvoltarea democraţiei reclamă instituirea unei noi relaţii între cetăţeni şi administraţie, creşterea şi întărirea rolului autorităţilor locale şi reconsiderarea parteneriatului cu societatea civilă. Reforma administraţiei publice este o prioritate pentru Guvernul României. În contextul integrării în Uniunea Europeană, îmbunătăţirea standardelor administraţiei publice şi implementarea reformelor în toate domeniile acesteia sunt deosebit de importante. Sectorul public trebuie să se adapteze schimbărilor continue ale mediului economic şi social. Atât deciziile investitorilor străini, cât şi ale celor interni, sunt influenţate din ce în ce mai mult de calitatea, eficienţa şi credibilitatea administraţiei publice. Pe scena internaţională, administraţia publică a devenit un factor esenţial care determină avantajul competitiv al unei naţiuni.

16

Activitatea administraţiei publice din România va trebui să nu mai constituie un subiect de critică pentru mass-media şi de nemulţumire pentru cetăţeni şi pentru partenerii internaţionali. O administraţie publică modernă trebuie să fie orientată către satisfacerea nevoilor cetăţenilor, să asigure o mai bună informare a acestora, să coopereze cu cei cărora li se adresează şi să întărească controlul public asupra administraţiei. Se urmăreşte consolidarea şi lărgirea cadrului de participare a societăţii civile la procesul decizional, asigurarea transparenţei actelor administrative precum şi comunicarea operativă cu cetăţenii. Paşi importanţi au fost făcuţi în acest domeniu: crearea cadrului legal pentru asigurarea transparenţei decizionale în administraţia publică şi garantarea unui liber acces la informaţiile de interes. Cetăţenii ar trebui să ştie cum se adoptă deciziile, cum sunt elaborate bugetele locale şi cum sunt ele aprobate. De asemenea, ar trebui să ştie cum sunt cheltuiţi banii şi cum se colectează veniturile. Exista numeroase motive pentru modernizarea structurală şi funcţională a administraţiei publice din România, plecând de la necesitatea funcţionării mai eficiente a instituţiilor guvernamentale şi de la calitatea pe care o are de la 01.01.2007 România – aceea de stat membru al Uniunii Europene. Necesitatea reformei este determinată, atât de factori interni ( management, probleme sociale şi economice) cât şi de factori externi (internaţionalizarea şi dezvoltarea rapidă a tehnologiei informaţiei). Necesitatea reformei este impusă de patru categorii principale de motive:

Motive economice: creşterea economica redusă şi diminuarea resurselor bugetare alocate administraţiei publice; nevoia sectorului privat de a avea o administraţie modernă, flexibilă şi deschisă parteneriatului public-privat;

Motive tehnologice: introducerea tehnologiei informaţiilor şi a comunicaţiilor în administraţia publica;

Motive sociologice: cetăţenii, ca beneficiari ai serviciilor publice, sunt tot mai exigenţi şi nu mai acceptă ca necesităţile lor să fie determinate în mod exclusiv de ceea ce le oferă administraţiile;

Motive instituţionale: integrarea României în structurile Uniunii Europene implică un alt mod de administrare a serviciilor; structura puternic ierarhizată lasă locul unor noi tipuri organizatorice bazate pe structuri descentralizate.

Prin reducerea funcţiei autoritare a statului şi întărirea funcţiilor sale privind serviciile şi promovarea acestora, activitatea administraţiei trebuie să fie o activitate profesionistă. Sunt frecvente, de asemenea, solicitările privind reducerea reglementărilor şi simplificarea procedurilor administrative, abandonarea procedurilor care nu sunt necesare şi adoptarea unor noi proceduri, adaptate unui sistem politic modern şi unei economii de piaţa funcţionale. Condiţiile existente în societatea românească în prezent impun ca administraţia să fie angajată într-un proces de schimbare pe patru planuri:

1. strategic, prin care să se redefinească rolul statului, în sensul delimitării acestui rol de cel al organizaţiilor private;

2. legal, îndreptat spre o diminuare a densităţii legislative, o utilizare mai mare a legilor cadru, creând posibilităţi sporite de acţiune pentru autorităţile executive;

3. organizaţional, orientat spre reducerea ierarhiilor, simplificarea procedurilor delegării execuţiei sarcinilor publice către organisme care nu fac parte din administraţie;

17

4. cultural, urmărind o schimbare a valorilor şi a modurilor de acţiune a aleşilor politici, a funcţionarilor, a utilizatorilor grupurilor de interese şi a cetăţenilor.

Noile condiţii de reuşită ale procesului de reformă în administraţia publică din România trebuie să aibă ca punct de plecare:

1. formularea unor obiective concrete şi cuantificabile; 2. creşterea capacităţii strategice a administraţiei publice de a opta pentru diferite

proiecte şi de a-şi defini singură priorităţile; 3. articularea, într-o viziune integratoare pe termen mediu şi lung, a

transformărilor din administraţia publică; 4. necesitatea unei mai bune reprezentări a intereselor cetăţenilor în procesele

de luare a deciziilor; 5. asigurarea managementului prin obiective; 6. consolidarea infrastructurii organizatorice pentru managementul strategic al

proceselor din domeniul economic şi social; 7. nevoia creşterii funcţiei de consultanţă şi monitorizare în administraţie.

Odată cu dezvoltarea societăţii informaţionale, introducerea tehnologiei informaţiilor şi a comunicaţiilor ridica noi provocări pentru administraţia publica dar în acelaşi timp aceasta oferă posibilităţi mult mai mari pentru o activitate mai eficientă şi mai aproape de cetăţean; creşterea capacităţii administrative îmbunătăţeşte considerabil posibilitatea României de a-şi apăra interesele pe plan european şi mondial. Necesitatea reformei este determinată, atât de factori interni ( management, probleme sociale şi economice) cât şi de factori externi (internaţionalizarea şi dezvoltarea rapidă a tehnologiei informaţiei).

4.4. Condiţii în aplicare a politicilor de reformă în domeniul administraţiei publice În vederea realizării, atât a obiectivelor Programului de Guvernare pe perioada

2009 - 2012, cât şi a obiectivelor ce rezultă pentru România, în calitate de ţară membră a Uniunii Europene, se impune accelerarea procesului de reformă legislativă şi instituţională în administraţia publică.

Pentru acest motiv, Capitolul 22 al Programului de Guvernare pentru perioada 2009 - 2012 este dedicat exclusiv reformei administraţiei publice. În aplicarea politicilor de reformă în domeniul administraţiei publice se va ţine cont de următoarele condiţii:

definirea în legislaţia de înfiinţare şi organizare a unei autorităţi publice a principiilor comunicării, transparenţei, eficienţei, responsabilităţii, participării, coerenţei, proporționalității şi subsidiarităţii şi reglementarea mecanismelor de aplicare;

departajarea de responsabilităţi între autorităţile publice – în domeniul politicilor publice, finanţării şi prestării serviciilor publice;

introducerea unui mecanism simplu şi clar de politici publice în baza căruia să fie elaborate şi aplicate programe, proiecte, planuri de acţiune şi proiecte de lege;

separarea nivelului de elaborare a politicilor publice de cel de implementare a acestora;

fixarea numărului de funcţionari publici în raport cu definirea unui serviciu public şi a unui standard de calitate aferent acestui serviciu;

18

monitorizarea şi evaluarea eficienţei măsurilor de reformă aplicate. În acest mod, reforma devine un proces amplu, cuprinzător, care schimbă modul de abordare a principalelor probleme cu care se confrunta, în prezent, administraţia publică din România. Reforma sistemului administraţiei publice este un proces dinamic şi, ca oricare alt proces de reformă structurală, el nu poate fi niciodată încheiat şi desăvârşit. Realizarea unei analize-diagnostic a situaţiei existente la nivelul administraţiei centrale şi locale, identificarea problemelor cu care se confruntă acestea, a priorităţilor ce trebuie avute în vedere în rezolvarea acestora, dar şi a resurselor disponibile, sunt numai câteva din condiţiile necesare formulării unei strategii coerente privind reforma în administraţia publică. Elaborarea strategiei de reformă în administraţia publică impune un amplu proces de modernizare şi vizează o evaluare obiectivă a patru aspecte importante, şi anume:

analiza misiunilor specifice ale administraţiei şi a modului de îndeplinire a acestora, care permit reflecţii generale asupra locului şi rolului administraţiei publice în sistemul politic, economic şi social actual;

analiza cadrului organizatoric existent al administraţiei publice; analiza eficacităţii sociale a activităţii specifice a administraţiei publice; analiza nivelului de democratizare a administraţiei publice.

Accelerarea procesului de reforma în administraţia publică este dată, în primul rând de necesitatea adaptării la noul statut de ţară membră a Uniunii Europene. Problemele de fond ale strategiei de reformă vizează:

întărirea capacităţilor în domeniul elaborării politicilor publice, îmbunătăţirii calităţii legislaţiei şi adoptării şi aplicării aquis-ului comunitar, creşterea capacităţii Guvernului de a dirija resursele către priorităţi;

creşterea posibilităţilor Guvernului de a conduce şi controla activitatea administraţiei şi de a menţine un anumit echilibru între puterile discreţionare ale administraţiei şi mijloacele de a controla acţiunile sale; (exemplu: în plan judiciar, mediator, audit, etc.)

dezvoltarea administraţiei publice locale; crearea unui corp stabil de funcţionari publici competenţi şi neutri din punct de

vedere politic, care să aibă “spiritul serviciului public”. În plan tactic, reforma administraţiei publice trebuie:

să aibă la bază principiul “radicalismului selectiv” (adică să concentreze resursele în vederea favorizării unei evoluţii radicale şi vizibile în câteva domenii în care jocul interdependenţelor va antrena şi alte părţi ale sistemului care trebuie schimbate);

să promoveze noile tehnologii informaţionale în administraţie; să aducă îmbunătăţiri în domeniile sensibile ale vieţii economico-sociale, în

termene acceptabile din punct de vedere politic; să imprime o dinamica favorabilă schimbării care să dureze, oricare ar fi

conducătorii; să capaciteze interesul funcţionarilor publici pentru schimbare şi modernizare; să asigure informarea permanentă a cetăţenilor în legătură cu politica

Guvernului. Politicile publice se instituie într-un dublu proces de transformare: pe de o parte

“intrările” (mijloacele financiare, bugetare, umane) sunt transformate în

19

“realizări” iar pe de altă parte acestea produc “efecte” (ameliorarea securităţii rutiere, consolidarea mediului economic, etc.).

Ţinând cont de complexitatea sistemului public şi de punerea în practică a politicilor publice, evaluarea impactului şi a eficienţei acestora reprezintă elemente cheie în strategia de reformă în administraţia publică. Nivelul şi natura mijloacelor angajate, performanţa organizaţiilor publice însărcinate cu aplicarea în practică a politicilor publice, participarea cetăţenilor la procesul de decizie, sunt aspecte integrante ale viziunii asupra procesului de reformă în administraţie.

20

CAPITOLUL 5. PROFESIA DE ASISTENT SOCIAL Din perspectiva exclusiv juridică, conturată prin prevederile Legii 466/2004 Guvernului României, privind Statutul asistentului social, titlul de asistent social poate fi deținut de:

a) persoana care a obținut diploma de licență în cadrul unei instituții de învățământ superior cu specializare în domeniu, acreditata conform legii;

b) persoana care deține diploma de asistent social echivalata conform legii; c) persoana care deține diploma de asistent social eliberata sau recunoscuta într-

unul dintre statele membre ale Uniunii Europene, într-unul dintre statele aparținând Spațiului Economic European ori în Confederația Elvețiană. Trebuie menționat că în textul original al legii se face referire la învățământul de lungă durată, respectiv cel de 4 ani, şi cel de scurtă durată, respectiv de 3 ani, element care a dispărut odată cu reformarea învăţământului universitar din perspectiva Declarației de la Bologna, când întregul parcurs universitar de pregătire în domeniul asistentei sociale a fost redus la 3 ani. Într-o perspectiva mai larga, se poate face referire la persoana care practică profesia de asistent social, ceea ce implica punerea în discuție ca aspecte definitorii nu numai a unei pregătiri de specialitate, ci şi a existenţei unui cod de conduită, adică a unui set de norme, valori şi principii specifice de acțiune, precum şi a unor forme specifice de organizare şi control care să asigure standardul de performanţă a membrilor individuali, dar şi selectarea şi instruirea celor care doresc să devină profesioniști în domeniu. În plus, definitorii pentru asistentul social sunt şi setul de abilități şi deprinderi necesare pentru practicarea acestei profesii, dar şi scopurile şi rolurile specifice subsumate lor pe care le îndeplinește profesionistul din acest sector de activitate. Debutul asistentei sociale ca profesie în România este marcat de contextul social, politic şi cultural al perioadei cuprinse între începutul anilor '20 şi începutul celui de al doilea război mondial, care a promovat o nouă perspectivă asupra problematicii sociale; acest fapt a avut un impact pozitiv asupra evoluției profesiei de asistent social. În fapt, această perioadă este cea care marchează trecerea de la forma de ajutorare creștineasca a celor aflați în situații de dificultate, la forma profesionalizată de oferire a suportului prin intermediul serviciilor sociale. Statul şi-a asumat principalul rol în pregătirea asistenților sociali. Prima școală de asistenta sociala a fost școala Superioara de Asistenta Sociala "Principesa Ileana" din București, înființată în 1929 sub coordonarea Institutului Social Român condus de Dimitrie Gusti. În fapt, inițiativa dezvoltării profesiei de asistent social şi conținutul programei au aparținut lui Dimitrie Gusti, Henri H. Stahl şi colaboratorilor acestora. Şcoala a funcționat sub conducerea Veturiei Manuila şi a Xeniei Costa-Foru, două dintre colaboratoarele apropiate ale profesorului Gusti, specializate în asistenţă socială în universități americane de prestigiu. Procesul de formare al asistenților sociali s-a desfășurat inițial într-un program de pregătire universitară de patru ani, între 1929 şi 1959, după care, între 1959 şi 1969 , s-a trecut la forma de colegiu, cu programul redus la trei ani. Programa de formare cuprindea cursuri de psihologie, sociologie, metodologie şi tehnici de intervenție, sănătate publica, legislație. Pe perioada funcționarii sale, școala de asistentă socială româneasca a fost considerata ca fiind una de frunte în Europa şi în lume (Rădulescu, 2007). În sprijinul acestei afirmații este faptul că în 1962 este publicat unul dintre puţinele manuale de asistenţă socială din lume la acea dată: Prevederi sociale. Metode şi tehnici în asistenţa socială, avându-i ca autori pe I. Matei şi H.H. Stahl.

21

După al doilea război mondial (1944), când guvernarea este preluată de Partidul Comunist, iar influenţele sovietice sunt din ce în ce mai pregnante, profesia de asistent social intră într-un con de umbră. Ideea de societate perfecta, şi promovarea imaginii unei false bunăstări sociale promovate de ideologia acelei perioade au făcut ca profesia de asistent social să pară inutilă, întrucât se consideră că nu mai existau probleme sociale. Pe acest fundal, în 1969, Partidul Comunist decide desființarea asistenţei sociale (Zamfir, 2002). Asistenții sociali au fost orientați spre alte domenii, iar școala de Asistenţă Socială s-a desființat. Profesia de asistent social a dispărut din nomenclatorul profesiilor şi de pe piața locurilor de muncă. Schimbările complexe care au survenit în plan social, economic, cultural şi politic după Revoluția din decembrie 1989 au creat cadrul favorabil relansării învățământului de asistenţă socială în România, şi implicit, a profesiei de asistent social. Astfel, în 1990 (considerat ca fiind momentul de inițiere a construirii statutului științific al asistenţei sociale în România (Neamțu, 2007)) este înființata în cadrul Universității București specializarea de Asistenţă Socială, iar din 1991 şi în cadrul Universităților din Iași, Cluj, Timișoara. În 1991 o parte dintre facultățile de teologie înființează specializarea Teologie - Asistenţă Socială. În anii următori, rețeaua de pregătire universitara a asistenților sociali s-a extins, şi alte universități, cum sunt cea din Oradea, Alba Iulia, Sibiu, Brașov, Târgoviște înființând aceasta specializare. Cu privire la calitatea formarii profesionale a asistenților sociali în cadrul universităților românești, merita subliniate mai multe aspecte (Neamțu, 2007):

a. admiterea în învățământul prezintă atributul accesibilității, pentru că oferă oportunitatea de înscriere oricărui solicitant; în termeni de calitate a celor care devin "candidați" la profesia de asistent social acest lucru nu se prezintă într-un mod satisfăcător. Evaluarea exclusiv pe baza rezultatelor obținute în ciclul școlar anterior elimina posibilitatea testării candidaților cu privire la abilitățile şi motivația necesare intrării în acest ciclu de pregătire.

b. în unele zone există o supraofertă instituțională comparativ cu nevoia nesatisfăcută de asistenți sociali. Astfel, zona de est a ţării, unde este concentrat aproximativ un sfert din populația ţării, şi este considerată regiunea cu cele mai mici venituri, deci implicit cu o problematică socială mai intensă, există un singur centru universitar care pregătește asistenți sociali, respectiv Universitatea din Iași. Pe de alta parte, zona de vest sau centrala a tarii, unde nivelul de trai este mai ridicat, şi ca atare nevoia de servicii este mai redusă, prezintă oportunități de formare pentru asistenți sociali mult mai mari, în universităţi ca: Oradea, Reșița, Timișoara, Arad, Cluj-Napoca, Brașov, Alba Iulia, Sibiu.

c. formarea profesionala în asistenta sociala poate fi considerata ca fiind acceptabila, în fiecare centru universitar implementându-se modele consacrate deja în spațiul anglo-saxon în special, sau francofon. Există însă aspecte asupra acceptabilității cărora se poate comenta: calitatea curriculumului, construit mult timp în funcție de resursele de personal de pe plan local, şi cu tendințe de supraîncărcare.

De remarcat însă este relansarea acestei profesii care s-a făcut într-un context social confuz şi instabil, în care nici populația, nici decidenții politici ai momentului nu cunoșteau rolul asistentului social în sistemul bunăstării sociale. Astfel, rolul asistentului

22

social a fost denaturat şi subestimat, iar pârghiile sociale, economice, juridice şi metodologie necesare practicării acestei profesii lipseau. Pe la jumătatea anilor '90 rolul asistentului social era redus aproape în exclusivitate la intervenții în criza în special în domeniul familiei şi copilului şi acordarea de prestații sociale sau beneficii şi servicii cu impact pe termen. "Blocarea" asistentului social preponderent pe oferirea de prestații sociale, a diminuat importanţa pregătirii de specialitate şi a făcut ca rolul asistentului social să fie unul formal, capabil de a fi preluat de orice angajat din sistemul administrației, indiferent de profesie sau pregătire. Acest fapt a îngreunat şi mai mult demersul de afirmare şi promovare a profesiei de asistent social. Deși cu vocație umanistă, cei care se numeau impropriu "asistenți sociali" nu aveau pregătirea necesara practicării acestei profesii, ceea ce a condus la erori şi lipsa de profesionalism în abordarea problematicii de specialitate. În ciuda acestor dificultăți, se poate spune că perioada de după 1995 a adus o creștere a vizibilității asistenţei sociale în sfera serviciilor sociale şi reapariția posturilor de asistent social pe piața muncii. O contribuție importantă au avut-o asistenții sociali angajați în cadrul organizațiilor neguvernamentale, care au încercat promovarea acestei profesii pe baza rezultatelor notabile obținute, dar şi asistenții sociali tineri care au rolul unui factor de presiune în crearea posturilor în serviciile de asistenţă socială şi în dezvoltarea metodologiilor specifice de lucru. Rolul lor era destul de puțin cunoscut la nivel local, în plus, nu existau structurile de lucru necesare desfășurării activității. În aceste condiții, activitatea asistentului social s-a desfășurat de foarte multe ori în condiții ostile, marcate de obstacole în aplicarea practicii profesionale. Un rol important în lansarea profesiei de asistent social au avut-o organizațiile neguvernamentale internaționale, care pe lângă faptul ca au "absorbit" primele 3-4 promoții de asistenți sociali, au avut un rol central în promovarea metodologiei de lucru specifică, particularizată în funcție de domeniul de intervenție. Colaborarea dintre structurile guvernamentale şi cele private a fost una foarte bună, astfel că la momentul lansării diferitelor servicii în acest sistem, existau resurse umane şi modele de lucru viabile. Un punct de referință în creșterea vizibilității profesiei de asistent social l-a constituit crearea în 1998 a Serviciilor Publice pentru Protecția Copilului, în care au fost angajați un număr mare de asistenți sociali, ceea ce a determinat implicit şi o dezvoltare a unor proceduri şi instrumente de lucru specifice. La fel de important este şi momentul apariției Legii nr. 705/2002 privind sistemul național de asistenţă socială, care face referire la importanţa resursei umane profesionalizate în desfășurarea activității de asistenţă socială (Rădulescu, 2007). Misiunea asistentului social constă în participarea la rezolvarea problemelor sociale comunitare, asigurarea unui nivel minim decent de viață şi creșterea calității vieții grupurilor sociale vulnerabile, în îmbunătățirea funcționării sociale a persoanelor (Buzducea, 2005). De aici necesitatea ca asistentul social să dețină anumite deprinderi specifice, dar şi cunoștințe teoretice (psihologie, sociologie, drept, etc.), dar, nu în ultima instanță, să aibă vocație. În fapt, aceasta reprezintă o condiție primordiala a practicării acestei profesii. Misiunea asistentului social nu poate fi atinsă decât în condițiile în care acesta deține un anumit sistem de valori. Aceasta reprezintă o componenta-cheie a profesiunii, deoarece activitatea de asistent social nu este, în nici un caz, una caracterizata prin neutralitate, ci reprezintă un proces de influențare şi transmitere de valori. Fiecare asistent social ar trebui să își construiască un stil propriu, o combinație între partea științifică a asistenţei sociale, "stocată" în cunoștințe şi teorii, şi bagajul de valori şi abilități cu care

23

specialistul se implică în exercitarea profesiei (Neamțu, 2007). Se poate afirma deci că stilul personal al fiecărui profesionist reprezintă un mixt între cunoștințe de specialitate, acumulate în efortul de studiu, valori, deprinderi şi abilități, la care se adaugă experiența profesională şi cea de viață, calitățile personale, efortul de autodezvoltare (idem). În linii generale, valorile pe care asistentul social ar trebui să fundamenteze procesul de ajutor sunt: respectul faţă de persoana şi demnitatea acesteia; respectarea intimității; respectarea confidențialității; respectarea dreptului la opțiune şi autodeterminare al clientului, dar şi respectul fata de tradițiile şi modelul cultural local, cooperarea cu actorii sociali locali, adaptarea intervenției la specificul comunității şi adecvarea acesteia în funcție de valorile sale culturale (Buzducea, 2005). Valorile generale şi cele specifice pe care asistentul social trebuie să le aibă în vedere în activitatea sa se regăsesc în codul deontologic al profesiei de asistent social, cadru care reglementează relația asistent social-client. Acesta se întemeiază, pe o suma de principii generale: 1. să respecți clientul; 2. să îl accepți pentru ceea ce înseamnă el însuși; 3. să nu judeci şi condamni clientul; 4. să respecți dreptul la autodeterminare al clientului; 5. să respecți încrederea lui . Cea mai cunoscuta versiune a codului deontologic al profesiei de asistent social, cu valoare de reper pentru cei mai mulți profesioniști o reprezintă cea adoptată de Asociația Națională a Asistenților Sociali din Statele Unite ale Americii (NASW), în vigoare din anul 1980. Caracterul său de îndrumar se refera la aspecte ca: comportamentul şi conduita asistentului social ca profesionist; responsabilitățile etice ale asistentului social faţă de client; responsabilitatea etică a asistentului social faţă de colegii săi; responsabilitățile etice ale asistentului social faţă de organizațiile angajaților şi angajatorilor; responsabilitățile etice ale asistentului social faţă de profesia sa; responsabilitatea etica a asistentului social faţă de societate. Aceleași elemente se regăsesc şi în Codul International de etică pentru asistentul social profesionist adoptat de International Federation of Social Workers, în 1994. În baza acestor valori, orice asistent social va admite că participarea clienților, autodeterminarea şi confidențialitatea reprezintă jaloanele fundamentale în raport cu care ar trebui să își desfășoare activitatea. Intervine însă şi o notă necesară de particularizare a acestora, de implementare în practică, fără de care ele rămân nespecifice, şi ca atare, nu pot fi considerate ca fiind repere. Recomandarea respectării acestor valori şi principii este cuprinsă în însăși legea care descrie statutul asistentului social din România, ceea ce întărește încă o data caracterul lor definitoriu pentru aceasta profesie. Implementarea specifică a acestor valori face trecerea spre câmpul practicii asistenţei sociale, şi ca atare, spre tipurile de clienți, grupurile - țintă pe care le deservesc profesioniștii în activitatea lor. Majoritatea asistenților sociali nu rămân la nivel de generaliști, ci se specializează în asistarea unui anumit segment de clienți. Astfel, o parte dintre aceștia rămân în domeniul teoretic şi se implică în dezvoltarea de politici sociale sau planificarea strategiilor din domeniu, dar majoritatea devin totuși practicieni, preferând domeniile în care pot interacționa cu clienții. Din această perspectivă, se poate propune o clasificare a tipurilor de asistenți sociali:

a. asistenți sociali axați pe asistarea copilului şi familiei, precum şi cei care practica asistenţa socială în scoli; statisticile arată că mai mult de 50% dintre asistenții sociali sunt specializați în aceasta direcție.

24

b. asistenții sociali care activează în domeniul medical şi al serviciilor de sănătate publică;

c. asistenții sociali care profesează în domeniul sănătății mentale şi a abuzului de substanțe; aceștia mai sunt cunoscuți şi sub denumirea de asistenți sociali clinicieni;

d. asistenții sociali care planifică şi dezvoltă politici în domeniu; aceștia au şi atribuții de fundraising.

25

CAPITOLUL 6. STRUCTURA SERVICIILOR SOCIALE

Asistenţa socială este formată din două componente/măsuri distincte: 1. serviciile sociale şi 2. prestaţiile sociale. Pentru a înţelege scopul asistenţei sociale este util să înţelegem în primul rând ce

înseamnă a funcţiona normal într-o societate. Funcţionarea socială: Îndeplinirea responsabilităţilor faţă de societate în general,

faţă de cei din imediata apropiere sau faţă de propria persoană. Aceste responsabilităţi includ satisfacerea nevoilor de bază ale individului şi ale membrilor de familie care depind de el/ ea.

Conceptul de nevoie socială aparţine în mod firesc de idea de serviciu social. Istoricul serviciilor sociale are la bază recunoaşterea nevoilor sociale şi organizarea

societăţii pentru a le satisface. Măsurile/ componentele asistenţei sociale au rolul de a satisface nevoile unei

persoane atunci când aceasta nu se mai poate ajuta singură (din cauza unei boli cronice, a resurselor financiare insuficiente, a unui handicap fizic sau psihic etc.), astfel: a. Prestaţii sociale: forme de transfer prin care se realizează alocarea de bunuri şi servicii către indivizi sau familie prin respectarea unui set de reguli şi de roluri reciproce. Prestaţiile pot fi acordate în bani sau în natură. Din categoria celor băneşti fac parte: pensiile, indemnizaţiile de şomaj, alocaţiile pentru copii şi familie, ajutorul social ş.a. Prestaţiile în natură pot consta din bunuri (rechizite pentru şcolarii din familiile cu venituri mici etc.). b. Servicii sociale: Activităţile asistenţilor sociali sau ale altor profesionişti care ajută oamenii să prevină dependenţa, să consolideze relaţiile de familie şi să restabilească funcţionarea socială a indivizilor, familiilor şi comunităţilor.

Conceptul de problemă socială poate fi definit ca fiind o situaţie pe care mai multe persoane dintr-o comunitate o percep ca fiind greu de rezolvat, dificilă, care creează disconfort si care cere o soluţionare/ rezolvare imediată.

Exemple de probleme sociale: sărăcia, consumul de droguri, rata ridicată a abandonului şcolar, servicii medicale insuficiente în mediul rural, violenţa domestică etc.

În concluzie, problemele sociale generează nevoi sociale ce impun organizarea de servicii sociale în cadrul unei comunităţi.

A. Cadrul politico-administrativ şi financiar

a. Organizarea şi funcţionarea serviciilor sociale se realizează în: 1. sectorul public, la diferite nivele:

central : Guvern - Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei; judeţean: Consiliul Judeţean; local: Consiliul Local, Primărie.

2. sectorul neguvernamental: organizaţii neguvernamentale (fundaţii, asociaţii). Serviciile sociale pot fi organizate şi în parteneriat, care poate fi de mai multe tipuri:

public – neguvernamental (de exemplu: DGASPC şi un ONG); public – public (de exemplu: DGASPC şi o primărie); neguvernamental – neguvernamental (de exemplu: două fundaţii/ ONG-uri

care lucrează împreună)

26

Un parteneriat poate include două sau mai multe organizaţii/ instituţii publice şi neguvernamentale, fiecare având roluri şi responsabilităţi bine definite.

B. Principiul descentralizării în organizarea şi funcţionarea serviciilor sociale: Serviciile sociale se organizează descentralizat, la nivelul comunităţilor locale,

pentru a răspunde cât mai adecvat nevoilor identificate, numărului de potenţiali. beneficiari şi condiţiilor particulare în care se manifestă situaţia de dificultate.

Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a dezvolta noi servicii sociale şi de a diversifica gama de servicii sociale dacă cele existente nu răspund nevoilor identificate în comunitate.

Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia să prevadă în bugetele proprii fondurile necesare pentru servicii sociale. Beneficiarii din zonele defavorizate au acces prioritar la aceste fonduri.

C. Furnizorii de servicii sociale pot fi persoane fizice sau juridice. La rândul lor,

furnizorii persoane juridice pot fi: publici: direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului la nivel

judeţean şi local, alte servicii sociale publice specializate. Direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului de la nivel judeţean şi local pot externaliza activităţile altor furnizori,prin subcontractare (nu oferă direct servicii, ci plătesc alţi furnizori pentru a oferi aceste servicii) sau

neguvernamentali şi/ sau privaţi: asociaţii, fundaţii, culte religioase, persoane fizice autorizate.

Furnizorii publici şi neguvernamentali trebuie trataţi nediscriminatoriu în acordarea finanţării din surse publice.

Finanţarea din fonduri publice se face pe principiul concurenţei, (raportului cost-eficienţă şi al calităţii).

D. Beneficiarii serviciilor sociale 1. Accesul la servicii este acordat persoanelor care sunt: cetăţeni români cu domiciliul sau reşedinţa în România; cetăţeni români fără domiciliu; cetăţeni ai altor state şi apatrizii cu domiciliul sau reşedinţa în România; cetăţeni ai altor state şi apatrizii care au permisiunea de şedere în România,

inclusiv cei aflaţi în centrele de cazare din zona de tranzit sau în custodie publică.

2. În sens larg, beneficiarii serviciilor sociale pot fi: persoane şi familii aflate în dificultate sau risc; grupuri în dificultate sau risc, marginalizate sau excluse în plan social; comunitatea care se confruntă cu situaţii de dificultate sau risc.

3 . Potenţialii beneficiarii se pot afla în una sau mai multe dintre următoarele de dificultate sau risc:

dizabilitate sau handicap; dependenţă de droguri, alcool, alte substanţe toxice; detenţie sau post-detenţie; infectarea cu HIV/SIDA; părinte singur; victime ale violenţei în familie;

27

lipsa veniturilor sau venituri mici; victime ale traficului de fiinţe umane; boală cronică sau incurabilă. 4. Beneficiarii au drepturi şi obligaţii. drepturi: respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, demnitatea şi

intimitatea; de a fi informaţi asupra drepturilor sociale şi situaţiilor de risc; de a participa la luarea deciziilor care îi privesc; asigurarea confidenţialităţii datelor personale.

obligaţii: să furnizeze informaţii corecte privind identitatea, situaţia familială, medicală şi economică; să participe activ la procesul de intervenţie; să contribuie la plata serviciilor, dacă este cazul.

E. Tipuri de servicii sociale 1. Serviciile sociale primare au un caracter general şi urmăresc prevenirea sau

limitarea unor situaţii de dificultate sau vulnerabilitate. Principalele activităţi desfăşurate de SSP sunt:

activităţi de identificare a nevoii sociale individuale, familiale şi de grup; dacă este cazul, trimiterea persoanei sau familiei la servicii specializate.

activităţi de informare privind drepturile sociale şi obligaţiile beneficiarului; măsuri şi acţiuni de urgenţă în situaţii de criză; măsuri şi acţiuni de menţinere în familie şi comunitate a persoanei aflate în

situaţie dificilă; activităţi de consiliere primară; activităţi de organizare şi dezvoltare comunitară; acţiuni de sensibilizare a opiniei publice locale; acţiuni de colaborare cu alte servicii.

2. Serviciile sociale specializate au ca scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea capacităţii de funcţionare socială a indivizilor şi familiilor. Activităţile specifice sunt cele de:

recuperare şi reabilitare; suport şi asistenţă pentru familiile şi copiii în dificultate; suport şi asistenţă pentru persoanele vârstnice; suport şi asistenţă pentru persoanele cu handicap, dependente de droguri,

victime ale violenţei domestice, victime ale traficului de persoane etc. mediere socială; consiliere; îngrijire medico-socială pentru persoanele în situaţia de dependenţă totală sau

parţială din cauza vârstei, dezabilității, bolilor cronice sau bolilor incurabile. Se bazează pe colaborarea cu serviciile medicale.

3. Servicii rezidenţiale şi nonrezidenţiale Serviciile sociale sunt acordate în primul rând în comunitate, adică beneficiarii sau

utilizatorii primesc asistenţă atunci când este necesar, dar rămân în familia lor şi continuă să locuiască în casa lor. În cazuri speciale, considerate mai degrabă excepţionale, persoanele aflate în dificultate sunt plasate în servicii de tip rezidenţial/ instituțional.

Servicii sociale nonrezidenţiale (oferite în afara instituţiilor): centre de zi, servicii de îngrijiri la domiciliu, centre de reabilitare şi recuperare de zi, centre de adăpost, centre de consiliere.

28

Servicii sociale rezidenţiale/ în instituţii: cămine de îngrijire pentru vârstnici, cămine - spital, cămine pentru persoane cu dezabilități (de asistenţă şi îngrijire permanentă) etc.

Politica de prevenire a instituţionalizării, adoptată în ultimii ani în România, se înscrie în tendinţa europeană de a acorda prioritate alternativelor nonrezidenţiale şi îngrijirii în comunitate. DE DISCUTAT: Care este situaţia în localitatea dumneavoastră ?

29

CAPITOLUL 7. ROLURILE ASISTENTULUI SOCIAL

În cadrul sistemului public de asistenţă socială, există mai mult criterii în funcţie de care analizăm personalul implicat.

Iată-le în tabelul următor:

Tabel 7.1. Criteriul de caracterizare a

personalului La nivel local La nivel central şi judeţean

Poziţia/funcţia în sistem Referent social Inspector, expert, consilier, director

Pregătirea profesională - de dorit asistent social cu studii superioare; - deocamdată se acceptă şi persoane fără studii de specialitate;

- conform legislaţiei, în viitor, toţi angajaţii în servicii de asistenţă socială vor fi obligaţi să aibă studii de specialitate. - studii superioare de specialitate cu obligativitatea ca în următorii ani să fie de asistenţă socială.

Responsabilităţi Servicii sociale primare Servicii sociale specializate, acreditare, evaluare, monitorizare, control etc.

Asistentul social este persoana cu studii superioare de specialitate (3-4 ani în

Universitate) care are pregătirea necesară pentru a lucra în servicii de asistenţă socială cu grupuri, familii sau indivizi în situaţii de risc. Persoanele cu studii medii sau postliceale nu se pot numi asistent social.

Referentul social este o funcţie / poziţie la nivelul localităţilor / primăriilor cu responsabilităţi din sfera serviciilor sociale primare. Poziţia de referent social este ocupată de asistenţi sociali profesionişti sau în prezent (în special în mediul rural) de persoane cu studii medii sau superioare în alte domenii. Prin ocuparea acestei funcţii referentul social are anumite responsabilităţi dar nu devine asistent social profesionist.

Calea de a deveni asistent social este urmarea cursurilor unei facultăţi e Asistenţă socială în programele de învăţământ la distanţă odată cu păstrarea funcţiei/poziţiei în sistem.

Programe ca cel prezent sprijină referenţii sociali să desfăşoare mai bine, mai eficient, activităţi în asistenţa socială până la dobândirea diplomei şi competenţelor de asistent social, dar nu îi transformă pe aceştia în asistenţi sociali profesionişti. Exerciţiul 1. Rolurile asistentului social şi rolurile referentului social Scopul exerciţiului: Înţelegerea rolurilor asistentului social, ca profesie în cadrul sistemului de protecţie socială şi a rolurilor pe care le joacă şi locului în sistem al referentul social (ca funcţie similară cu cea de inspector, expert sau consilier la niveluri superioare) în lucrul cu clienţii/beneficiarii în serviciile primare.

30

Metode de lucru: prezentare - discuţie de grup/grupe de lucru Participanţii la sesiunea de instruire vor fi împărţiţi in grupuri de lucru de 5-6 persoane/grup pe baza apropierii teritoriale. Tema exerciţiului: Identificarea şi notarea în tabelul următor a roluri concrete pe care participanţii le-au jucat (fiecare va menţiona propriile activităţi curente şi li se vor asocia roluri jucate) din rolurile prezentate şi o scurtă prezentare a intervenţiei. La final, în cazul lucrului pe grupuri, fiecare grup va prezenta câteva activităţi specifice asistenţei sociale primare şi funcţiei de referent social pe care membrii grupului le-au desfăşurat şi câteva activităţi/sarcini fără legătură cu serviciile de asistenţă socială primară pe care le-au desfăşurat Se vor comenta diferenţele între cele două coloane ale tabelului.

Rolurile se referă la acele activităţi pe care ceilalţi/societatea se aşteaptă să le realizezi, în virtutea apartenenţei la un grup/categorie, în cazul nostru, datorită profesiei de asistent social sau funcţiei de referent social. Alături de aşteptările celorlalţi se află “fişa postului”, respectiv îndatoririle de serviciu care conţine rolurile „teoretice” de jucat.

Rolul este un comportament așteptat din partea unei persoane. În sens general, rolurile oamenilor cuprind universul așteptărilor proprii faţă de propriile comportamente, precum şi așteptările celorlalți faţă de respectivele comportamente. Rolurile în intervenția sau în asistenţa socială se referă la comportamentele prin care atât clientul cât şi asistentul social se așteaptă ca profesionistul să ajute la realizarea obiectivelor specificate în contract.

Există cinci tipuri pe care, spunem noi, le poate asuma asistentul social în procesul de realizare a intervenţiei

a. Rolul de broker denumirea este preluată din domeniul activităţilor bursiere. Se stabileşte o analogie cu agentul de bursă care îşi asistă beneficiarii în vederea valorificării cât mai eficiente a resurselor, prin investiţii sau vânzări de acţiuni. Pe baza unei specializări, brokerul îşi utilizează contactele şi cunoştinţele legate de piaţă, selectând variantele cele mai potrivite pentru a atinge obiectivele beneficiarilor. La fel procedează şi agentul imobiliar: selectează tipul de locuinţă pe care un client ar dori să o cumpere, sau selectează cumpărători pentru o locuinţă care urmează să fie vândută. Prin urmare, brokerul are rolul de legătură între anumiţi beneficiari, mijlocind cererea şi oferta pe anumite pieţe. În mod similar, asistentul care îşi asumă acest rol de broker stabileşte legături între persoana asistată şi comunitate pentru a putea fi realizate obiectivele definite în cadrul contractului. Aceste activităţi presupun o bună cunoaştere a resurselor existenţi în comunitate, ca şi a procedurilor prin care pot fi stabilite legături cu acele resurse (agenţii şi servicii sociale, organizaţii neguvernamentale, voluntari, reţele de sprijin etc.). Exemple: un asistent social întreprinde demersuri pentru ca un cuplu să beneficieze de consiliere maritală; alt asistent depune eforturi în vederea găsirii unui loc de muncă pentru un şomer; alt asistent se ocupă de rezolvarea problemei locuinţei pentru o familie cu mulţi copii. Prin urmare, este vorba de stabilirea de legături între cei asistaţi şi diferitele categorii de resurse existente la nivelul comunităţii. De regulă, acest rol este asumat atunci când există o trimitere pentru a-l pune în relaţie pe solicitantul de ajutor cu diferitele resurse.

b. Rolul de abilitator - presupune ca activităţile ce ţin de intervenţie să fie orientate spre asistarea solicitanţilor de ajutor în vederea descoperirii propriilor lor resurse care să le permit să facă faţă problemelor, ca şi pentru a promova schimbările necesare atingerii obiectivelor stabilite în cadrul contractului.

31

Elementul distinctiv al acestui rol ţine de faptul că schimbarea se produce în urma eforturilor celui asistat; asistentul are responsabilitatea de a facilita schimbarea, de a-l stimula pe cel asistat să realizeze schimbarea planificată. Acest rol poate fi utilizat în procesul de descoperire a alternativelor. Caracteristica sa distinctivă ţine de faptul că schimbarea se produce ca efect al eforturilor celui asistat, orientate şi supravegheate de practician. Exemple: asistentul abordează un grup de locuitori ai unui cartier, care exprimă nevoia înfiinţării unei grădiniţe pentru copii. Sunt identificaţi factorii care trebuie luaţi în considerare şi sunt planificate etapele care trebuie parcurse pentru satisfacerea nevoii respective; ajutorul acordat unui grup în vederea identificării surselor interne de conflict sau a blocajelor care apar în realizarea obiectivelor, ca şi a modalităţilor de depăşire a acestora; asistarea unei mame în identificarea problemelor apărute în relaţia ei cu copilul, urmată de selectarea unor acţiuni şi activităţi alternative, care să permită rezolvarea acestora. Acest rol presupune o relaţie strânsă cu persoana asistată. În cazul asumării acestui rol, practicianul recurge la examinarea sentimentelor, a modelelor de relaţii, la angajarea de discuţii logice şi la încurajare.

c. Rolul de educator - este axat pe furnizarea de informaţii noi care să permită persoanei asistate să facă faţă problemelor, precum şi asistarea acesteia în exersarea unor noi deprinderi sau comportamente. Exemple: informaţii furnizate părinţilor cu privire la etapele specifice de dezvoltare a copilului; modelarea modului de comunicare la nivelul unui grup de locatari, nemulţumiţi de lipsa de reacţie a autorităţilor locale faţă de una dintre solicitările lor. Este necesară o atenţie deosebită la sensul cuvintelor şi expresiilor folosite. Există mai multe similarităţi ale acestui rol cu cel de abilitator; de pildă, ambele se orientează spre consolidarea abilităţilor persoanei asistate care să-i permită schimbarea situaţiei pe care o apreciază ca necorespunzătoare. Însă, deşi se suprapun într-o anumită măsură, există şi diferenţe: rolul de abilitator este centrat pe asistarea celor în dificultate, pentru a-şi mobiliza mai bine propriile resurse; rolul de educator presupune introducerea de resurse adiţionale în eforturile de a-l ajuta pe cel asistat. În mod frecvent, sunt furnizate informaţiile necesare luării deciziilor. Acordarea de informaţii trebuie să fie clar delimitată de acordarea de sfaturi. Informaţiile circumscriu date, cunoştinţe pe care cel asistat este liber să le utilizeze sau nu, în timp ce sfaturile vizează varianta care ar fi cea mai potrivită pentru situaţia celui asistat. Informaţiile furnizate îl pot ajuta pe cel asistat să facă faţă problemelor şi realităţii sociale cu care se confruntă. Totuşi, sunt necesare câteva precauţii: asistenţii sociali trebuie să fie conştienţi că informaţiile pe care le oferă reprezintă doar o mică parte a experienţei sociale disponibile la un moment dat; informaţiile trebuie să aibă relevanţă în raport cu problema comună de rezolvat; opiniile trebuie să fie prezentate ca atare (ca opinii) şi nu ca fapte.

d. Rolul de mediator - Medierea presupune eforturi în vederea rezolvării unor dispute apărute între sistemul asistat şi alte persoane sau organizaţii. Exemple: cazul unui elev de liceu exmatriculat, pentru care se stabileşte obiectivul reintegrării şcolare. Practicianul apare ca mediator între acel elev şi autorităţile şcolare; cazurile de divorţ; medierea între agresor şi victimă (dezvoltată mult în sistemele occidentale de probaţiune). Uneori se recurge la trimiterea către un

32

mediator specializat. În perspectiva acestui rol, practicianul este implicat în asistarea persoanei şi a părţilor cu care aceasta se află în dispută, pentru a găsi terenul comun pe care s-ar putea ajunge la rezolvarea conflictului. Sunt utilizate mai multe tehnici pentru ca valorile ambelor părţi să fie aduse la convergenţă; se acordă sprijin pentru ca fiecare parte să recunoască legitimitatea intereselor celeilalte părţi; sunt identificate interesele comune; este localizat conflictul la probleme specifice, la momente de timp şi loc; este facilitată comunicarea între părţi. Pot fi vizate şi conflictele interne, apărute la nivelul nor familii, grupuri, organizaţii.

e. Rolul de avocat - Ca avocat, practicianul devine purtătorul de cuvânt al persoanei asistate, încercând să-i prezinte cauza şi să pledeze în favoarea acesteia. El va aduce argumente, va negocia, va încerca să manipuleze mediul în numele celui asistat. Rolul de avocat diferă de cel de mediator: în mediere, se depun eforturi pentru rezolvarea disputelor, prin înaintări şi concesii ale ambelor părţi. Când este vorba de rolul de avocat, se depun eforturi pentru ca persoana asistată să câştige. Acest câştig se referă la beneficiile la care persoana asistată este îndreptăţită în mod legal, dar pe care, din diferite motive, încă nu le-a putut obţine. Rolul de avocat devine din ce în ce mai important în contextul sistemelor complexe, birocratice de protecţie socială, care fac dificil accesul la beneficii şi prestaţii. Acest rol poate fi utilizat fără implicarea directă a celui asistat, de unde poate rezulta dependenţa. De asemenea, uneori practicianul, dorind să influenţeze luarea unor decizii favorabile celui asistat, se poate implica în anumite demersuri, fără a avea un mandat clar din partea acestuia din urmă (altfel spus, se trece dincolo de prevederile contractului). (Aida, Manual de bune practici p.230).

În lucrul cu clienţii, pe parcursul unei zile, referentul social se angajează în practicarea mai multor roluri.

Tabel 7.2.

Roluri ale unui asistent social, în general (De completat) Roluri / activităţi concrete pe care referenţii sociali din grup le joacă/desfăşoară în activitatea curentă

1. Intermediar: intermediază accesul clienţilor la servicii şi/sau la alte resurse

2. Avocat: asistă clienţii în obţinerea drepturilor sociale/ legale şi sprijină activ iniţiativele ce urmăresc schimbarea proiectelor, a programelor şi politicilor care au efect negativ asupra persoanelor în nevoie reprezentate de el.

3. Educator / profesor: transmite clienţilor cunoştinţe şi abilităţi/deprinderi necesare pentru a preveni apariţia problemelor sau pentru a sprijini/îmbunătăţi funcţionarea socială (informaţii de natură profesională)

4. Consilier: (individual, marital) asistă clienţii să se descurce mai bine în societate ajutându-i să îşi înţeleagă mai bine sentimentele, să-şi schimbe comportamentul şi să înveţe să depăşească

33

Roluri ale unui asistent social, în general

(De completat) Roluri / activităţi concrete pe care referenţii sociali din grup le joacă/desfăşoară în activitatea curentă

situaţiile problemă. 5. Manager de caz: coordonează toate activităţile legate de caz, ia hotărârile importante şi răspunde de evoluţia cazului. Unii clienți nu știu cum sau nu au motivația să respecte recomandarea lor către o agenție pentru că poate să le fie teama sau pot fi descurajați.

6. Manager al sarcinilor de serviciu: se preocupă de îndeplinirea sarcinilor de serviciu într-un mod care să asigure servicii cât mai eficiente pentru client şi responsabilitate faţă de instituţia angajatoare.

7. Factor de dezvoltare a personalului instituţiei în care lucrează: facilitează dezvoltarea profesională a personalului instituţiei prin pregătire, supervizare, consultare şi management al personalului.

8. Administrator: planifică, dezvoltă şi implementează politici, servicii şi programe într-o organizaţie.

9. Agent de schimbare socială: participă la identificarea problemelor comunităţii şi/sau a zonelor în care calitatea vieţii poate fi crescută. Mobilizează grupuri de interese care să pledeze cauza schimbării sau pentru obţinerea de resurse.

10. Profesionist: se angajează competent şi respectând etica/deontologia profesiei în practica asistenţei sociale şi contribuie la dezvoltarea profesiei de asistent social

11. Asistent cu grupul: de terapie, de ajutorare, de evaluare in echipa

12. Agent intermediar, broker - asistentul social trebuie sa aibă cunoștințe referitoare la resursele comunitare pentru a putea face recomandări oportune.

34

Roluri ale unui asistent social, în general

(De completat) Roluri / activităţi concrete pe care referenţii sociali din grup le joacă/desfăşoară în activitatea curentă

13. Mediator - medierea implică efortul asistentului social de a rezolva disputele care pot apărea între client şi alte persoane şi organizații. Asistentul social în rol de mediator va folosi tehnici pentru a încerca şi realizeze o convergenţă a valorilor celor două părți, să ajute fiecare tabără să recunoască legitimitatea intereselor celeilalte, sa asiste ambele părţi în identificarea intereselor comune

Sursa: Sheafor, B.; Horejsi, C.; Horejsi, G., 1997: p.57-69.

O alta clasificare este data de complexitatea câmpului social, iar acestea se împart după natura sarcinilor:

socială educativă psihologică medico-socială Alte profesii asistenţiale: 1. puericultorii - se ocupă de copiii din mediul spitalicesc şi din instituțiile de

protecție infantilă 2. consilierii în economie sociala şi familială 3. delegații la tutela - însărcinat cu aplicarea hotărârilor judecătorești privind

prestațiile familiale în situațiile în care minorii au fost încredințați unui tutore 4. asistenții familiali - efectuează activități menajere în familiile cu probleme

deosebite 5. animatorii socio-culturali - desfășoară activități culturale, sportive, educative la

care participa tinerii din mediile defavorizate 6. educatorii specializați pe diferite tipuri de acțiuni pedagogice şi psihice,

recuperatorii 7. educatoarele 8. menajere + îngrijitoarele pentru persoanele în vârstă sau indivizii în situații de

dependenţă (nu există pregătire școlara) 9. asistenții sociali în diferite instituții (scoli, spitale, penitenciare) 10. asistenți de agenție sau de serviciu social Conform situației de tranziție din Romania, s-a ajuns la concluzia ca toate tipurile de

roluri profesionale din asistenta sociala pot fi clasificate după sfera de activitate: 1. În ceea ce privește sistemul societal: profesie recunoscuta social sistem legislativ rețea de servicii control si adaptare

2. În ceea ce privește sistemul comunitar: funcționalitatea normală locală

35

sănătate publică cultura asistenţa juridică 3. În ceea ce privește sistemul individual: educație şi cultura viața de familie

În practică, asistentul social poate avea unul dintre aceste roluri sau chiar mai multe sau se poate specializa, dezvoltându-le mai mult pe unele. Cele mai frecvente roluri jucate de cei care se află la baza sistemului de asistenţă socială, din primării sau de la nivel local, sunt cele de intermediar, avocat, educator şi consilier. Sarcinile de serviciu pot fi numeroase şi poate că asistentul social nu mai poate fi şi factor de dezvoltare a colegilor de serviciu, manager de caz ori administrator, cel puţin deocamdată. Ca asistent social generalist este necesar să stăpâneşti/cunoşti cât mai bine toate aceste roluri, pentru că, deşi este posibil ca la momentul actual să exerciţi doar unele dintre ele, în viitor este foarte probabil să îţi extinzi aria de manifestare (cum se întâmplă, de exemplu, în protecţia copilului).

36

CAPITOLUL 8. COMITETELE CONSULTATIVE Consiliile comunitare consultative se înfiinţează prin acte administrative ale autorităţilor administraţiei publice locale, dispoziţii ale primarului sau hotărâri ale consiliilor locale. De regulă, într-o comună se înfiinţează cel puţin un consiliu comunitar consultativ. Autorităţile locale pot înfiinţa mai multe structuri comunitare, de exemplu, în fiecare sat component al comunei sau in fiecare cartier al unui municipiu. Consiliul comunitar consultativ înfiinţat la nivel de comună poate să invite, în funcţie de cazurile sau temele în dezbatere, persoane influente din satele componente ale comunei pentru ca acestea să poată să-şi aducă contribuţia la soluţionarea problemelor sociale de interes local. Actul de înfiinţare (dispoziţia primarului/hotărârea consiliului local) stabileşte componenţa nominală a consiliului comunitar consultativ. Majoritatea consiliilor comunitare consultative sunt constituite din 7-9 membri. În unele unităţi administrativ teritoriale, unde numărul de locuitori este mare iar problematica socială încărcată, consiliile comunitare consultative sunt formate chiar şi din 11 sau 15 -17 membri - decizia aparţine autorităţilor locale. Persoanele cu influenţă în comunitate, implicate şi receptive la problematica socială sunt identificate ca potenţiali membri. Numai după ce acestea sunt contactate şi li se explică rolul pe care urmează să-l joace în comunitate vor fi nominalizate în actele de autoritate prin care consiliul comunitar urmează să fie înfiinţat. S-a considerat că ar trebui antrenate şi alte forţe locale în asumarea unor responsabilităţi în domeniul social. Pe lângă consilieri şi întreprinzători locali au fost numiţi membri în consiliul comunitar preoţi, poliţişti, medici sau cadre didactice. Se recomandă în mod expres ca primarul şi referentul social să nu fie membri, deoarece consiliul comunitar ca formă de sprijin a activităţii de asistenţă socială şi protecţia copilului este principalul instrument de lucru al primarului şi al serviciului public de asistenţă socială. Primarul şi referentul social/serviciul public de asistenţă socială îşi exercită atribuţiile de serviciu prevăzute de lege în domeniul social şi sunt retribuiţi pentru activitatea depusă, în timp ce membrii consiliului comunitar consultativ desfăşoară o activitate de voluntariat. Aceştia nu reprezintă instituţia/autoritatea din care fac parte. Ei sunt aleşi în primul rând pentru calităţile lor personale şi reprezintă comunitatea din care fac parte, putând avea puncte de vedere diferite faţă de cele ale autorităţilor mai sus menţionate. Este important de subliniat faptul de a nu percepe consiliul comunitar consultativ ca pe fostul „colectiv de sprijin al autorităţii tutelare”. Acesta din urmă era format din reprezentanţi ai serviciilor/autorităţilor locale şi exercitau atribuţii care, în momentul de faţă aparţin serviciului public de asistenţă socială/referenţilor sociali. Membrii „colectivului de sprijin” nu desfăşurau activitate voluntară ci exercitau atribuţii de serviciu, aceştia reprezentând instituţia la care erau angajaţi. Membrii consiliului comunitar consultativ pot fi persoane influente din comunitate care nu desfăşoară o munca salariată. Pot fi simpli cetăţeni, lideri informali, consilieri locali, lideri ai unor comunităţi etnice, călugări sau maici. Enumerarea din art. 103 din Legea nr. 272/2004 nu este exhaustivă şi lasă la latitudinea autorităţilor locale iniţiativa de a desemna acele persoane reprezentative pentru o comunitate locală. De exemplu, nu trebuie să perseveram în obiceiul de a nominaliza neapărat pe directorul şcolii sau pe şeful secţiei de poliţie ca membri chiar dacă se cunoaşte faptul că aceştia nu au timpul necesar pentru a participa la activitatea consiliului comunitar consultativ. Trebuie să se renunţe la practica de a nominaliza şeful unei instituţii/serviciu care la rândul său deleagă sarcina altei persoane. O astfel de practică este acceptabilă când reprezentarea este instituţională. În cazul consiliului comunitar consultative reprezentarea este personală,

37

persoana se reprezintă pe sine, reprezentând în acelaşi timp comunitatea din care face parte. Autorităţile locale pot avea în vedere diferite modalităţi de selectare a viitorilor membri dar criteriile de selecţie nu pot fi altele decât calităţile personale şi implicarea în soluţionarea locală a problemelor sociale. Este important de reţinut că şi copiii trebuie antrenaţi în activitatea consiliului comunitar consultativ. Copiii capabili de performanţe şcolare/extraşcolare, care se bucură de respect/influenţă printre copii pot face parte ca membri în consiliul comunitar sau pot fi antrenaţi în diferite activităţi ale acestuia. Prin actul de înfiinţare (dispoziţia primarului/hotărârea consiliului local) se stabileşte mandatul (atribuţiile) consiliului comunitar consultativ. Este important de reţinut faptul că, în îndeplinirea mandatului, consiliul comunitar consultative nu se substituie autorităţilor/serviciilor publice. El sprijină autorităţile, dar nu exercită atribuţii în locul acestora. În îndeplinirea mandatului, consiliile comunitare consultative trebuie să urmărească în principal:

Promovarea valorilor familiale, a stabilităţii familiei şi a îngrijirii copiilor de către părinţi;

Prevenirea separării copilului de părinţi şi sprijinirea familiei pentru a-şi asuma responsabilităţile;

Colaborarea cu serviciul social comunitar pentru copil şi familie (ca serviciu public de asistenţă socială), cu alte servicii publice şi private din comunitate, inclusiv cu consiliul de familie sau alte structuri comunitare dacă acestea există (grupuri de sprijin, familii de suport etc.).

Totodată, consiliul comunitar îşi asumă rolul de soluţionare a unor cazuri concrete şi de a răspunde nevoilor globale ale colectivităţii. Cazurile concrete în care consiliile comunitare funcţionale au intervenit pentru protecţia copilului, pe lângă părinţi prin informarea, sfătuirea, acompanierea, influenţarea comportamentului /atitudinii acestora: neglijarea copilului de către părinţi; folosirea copilului la munci grele în gospodărie; abandonul şcolar; violentă în familie, inclusiv asupra copiilor; reintegrarea în familie a copiilor neînsoţiţi aflaţi în străinătate; promovarea planificării naşterilor, pe lângă familiile sărace cu mulţi copii sau pe lângă femeile singure care nasc copii din relaţii sexuale întâmplătoare. Situaţii de interes local care au fost deja în atenţia unor consilii comunitare: reducerea abandonului şcolar; scăderea numărului de copii nevaccinaţi; creşterea căsătoriilor şi descurajarea concubinajului; reducerea delincvenţei minorilor; reducerea numărului de copii aflaţi în plasament şi pregătirea părinţilor pentru reintegrarea copiilor.

Activităţile compatibile cu natura şi rolul consiliului comunitar consultativ pot fi: Informarea şi consilierea cetăţenilor comunităţii; Identificarea familiilor/copiilor care au nevoie de orice formă de sprijin; Analizarea cazurilor identificate de membrii consiliului comunitar sau supuse

analizei acestuia de către primar sau referentul social; Recomandări de soluţionare a cazurilor; acestea pot fi adresate persoanelor

fizice (părinţi, copii, funcţionari publici), societăţilor comerciale de pe raza comunei, comisiei pentru protecţia copilului, DGASPC;

Medierea conflictelor intrafamiliale având în vedere respectarea vieţii private şi familiale;

Activităţi de strângere de fonduri în folosul copiilor şi a familiilor aflate în dificultate;

38

Activităţi sistematice de binefacere; Mediatizarea activităţii consiliului comunitar şi a proiectului; Analizarea unor aspecte sociale care privesc comunitatea in ansamblu; Recomandări adresate primarului sau consiliului local pentru ameliorarea unor

situaţii sociale caracteristice comunităţii. O atenţie deosebită trebuie acordată situaţiei copiilor pentru care nu există soluţie pe plan local şi pentru care separarea de părinţi este absolut necesară. În această situaţie, la dosarul copilului, pentru care urmează să se pronunţe comisia pentru protecţia copilului, trebuie să existe atât punctul de vedere al autorităţilor locale (ancheta socială, planul de servicii), cât şi punctul de vedere al consiliului comunitar consultativ. Acesta din urma trebuie exprimat în scris şi poate îmbrăca forma unui aviz, proces verbal de şedinţă, minută etc. Indiferent de formă, punctul de vedere trebuie să exprime poziţia membrilor, prin semnătura fiecăruia. Este posibil ca aceste două puncte de vedere (autoritate şi consiliul comunitar) să nu coincidă. Oricum, decizia aparţine comisiei pentru protecţia copilului. S-a convenit asupra unuia consiliilor comunitare consultative care clarifică natura raporturilor dintre consiliul comunitar consultativ şi autorităţile publice, precum şi cu membrii comunităţii. De regulă, odată cu actul de înfiinţare se adoptă şi un regulament cadru de organizare şi funcţionare. Este important de reţinut totuşi că, după parcurgerea etapelor de pregătire, consiliile comunitare consultative trebuie încurajate să-şi adopte propriul regulament de organizare şi funcţionare. a) Raporturile între consiliul comunitar consultativ şi autorităţile administraţiei publice locale: Pentru activitatea consiliului comunitar, ca şi pentru acceptarea sa de către comunitate, este important ca actul administrativ prin care este creat să fie adus la cunoştinţa comunităţii prin toate mijloacele de comunicare care există la nivelul fiecărei comunităţi.

Consiliul comunitar nu se subordonează autorităţii care l-a creat, Consiliul comunitar consultativ este o structură comunitară independentă care

sprijină serviciul social pentru copil şi familie pentru realizarea activităţii de asistenţă socială şi protecţia copilului;

Consiliul comunitar nu se substituie autorităţilor locale şi nici serviciului social pentru copil şi familie;

Activitatea consiliului comunitar consultativ este de voluntariat; Consiliul comunitar are relaţii de colaborare cu autorităţile locale precum şi cu

serviciile locale care au ca obiect de activitate asistenţa socială; Consiliul comunitar consultativ recomandă consiliului local/primarului /comisiei

pentru protecţia copilului luarea unor măsuri pentru soluţionarea unor cazuri, fie acordarea unor servicii, fie luarea unor măsuri speciale de protecţie.

b) Raporturile între membrii consiliului comunitar consultativ: Selecţia membrilor pentru consiliile comunitare se realizează de către primari şi referenţii sociali, având în vedere calităţile personale, disponibilitatea candidaţilor, influenţa acestora asupra membrilor comunităţii precum şi receptivitatea la problematica socială.

Consiliul comunitar acţionează ca o echipă; Între membrii consiliului comunitar consultativ sunt relaţii de colaborare; Membrii consiliului comunitar au aceeaşi poziţie în cadrul acestuia; Întâlnirile de lucru se desfăşoară cu sprijinul unui moderator ales pentru fiecare

şedinţă în parte; Divergenţele de opinii/punctele de vedere contradictorii se manifestă ca atare

39

doar în timpul întâlnirilor de lucru; concluziile şi deciziile consiliului comunitar odată adoptate prin votul majorităţii, sunt însuşite de fiecare membru în parte.

c) Raporturile între consiliul comunitar consultativ şi comunitate: Deşi consiliul comunitar consultativ este creat printr-un act de autoritate, acesta nu creează obligaţii pentru cetăţenii din comunitate. Cetăţenii din comunitate trebuie să fie informaţi despre existenţa consiliului comunitar consultativ şi rolul acestuia.

cetăţenii din comunitate sunt invitaţi de către consiliul comunitar să participe la întâlnirile acestuia; dacă un cetăţean refuză să dea curs invitaţiei, cazul rămâne să fie soluţionat de către autorităţi; în nici un caz cetăţenii nu pot fi obligaţi să se prezinte în faţa consiliului comunitar;

consiliul comunitar poate doar să recomande cetăţenilor asumarea unor obligaţii;

consiliul comunitar împreună cu serviciul social pentru copil şi familie îşi asumă obligaţia de a sfătui şi influenţa familia care beneficiază de sprijin, pentru a creşte capacitatea acesteia de a se ocupa de copii.

Membrii consiliului comunitar sunt obligaţi să respecte toate drepturile cetăţenilor (adulţi şi copii) cu care vin în contact în această calitate, fără nici o discriminare. Interesul copilului este principiul şi reperul de bază pentru toate deciziile care privesc copiii. Chiar dacă majoritatea cetăţenilor, potenţiali beneficiari ai intervenţiilor consiliului comunitar sunt dezavantajaţi social, ei trebuie trataţi cu respect, orice atingere adusă demnităţii persoanei fiind incompatibilă cu calitatea de membru al consiliului comunitar consultativ.

Evitarea marginalizării şi excluderii persoanelor defavorizate, indiferent de problemele specifice ale acestora (sărăcie, alcool, handicap, boală psihică, drog ş.a.), încurajarea toleranţei şi a spiritului de solidaritate între membrii colectivităţii sunt exigenţe/premise de care depinde calitatea intervenţiilor consiliului comunitar. Discreţia, păstrarea confidenţialităţii informaţiilor cunoscute şi utilizate la un moment dat de membrii consiliului comunitar constituie reguli de conduită pentru aceştia. Disponibilitatea şi receptivitatea faţă de problemele dificile cu care se confruntă semenii din comunitate sunt calităţile pentru care anumiţi cetăţeni din comună au fost propuşi ca membri ai consiliului comunitar consultativ.

d) Raportul între consiliul comunitar consultativ şi alte structuri comunitare: Este posibil să apară confuzii între consiliul comunitar consultativ şi colectivul de sprijin al autorităţii tutelare sau între consiliul comunitar consultativ şi consiliul de familie.

existenţa colectivului de sprijin al autorităţii tutelare se datorează rutinei; este o activitate desfăşurată de diverşi profesionişti (în lipsa asistenţilor sociali), de culegere de informaţii (anchetă socială) în calitate de împuterniciţi ai primarului şi necesară acestuia pentru exercitarea atribuţiilor de autoritate tutelară; colectivul de sprijin al autorităţii tutelare, activ încă în multe colectivităţile locale trebuie să dispară deoarece atribuţiile acestuia sunt în sarcina serviciilor publice de asistenţă socială;

Consiliul de familie este o creaţie a Legii privind prevenirea şi combaterea violenţei în familie; din păcate însă la nivel local acesta nu funcţionează; atribuţiile acesteia sunt centrate exclusiv pe caz.

Consiliul comunitar consultativ coexistă cu alte structuri comunitare care, de regulă se implică pe soluţionarea de cazuri concrete. Consiliul comunitar

40

consultativ nu se substituie autorităţilor obligate să asigure membrilor comunităţii servicii sociale în funcţie de nevoile acestora. Deşi nu sunt furnizori de servicii sociale (în sensul prevăzut de legislaţia în vigoare) totuşi consiliile comunitare consultative acordă unele servicii membrilor comunităţii. În lipsa serviciilor sociale şi mai ales în mediul rural, consiliile comunitare consultative reprezintă principala reţea de structuri centrate pe identificarea şi totodată pe prevenirea riscurilor sociale. (Aida, Manual de bune practici p.250).

41

BIBLIOGRAFIE 1. Alexiu, M (2003), Valori şi faze ale acțiunii în asistenţă socială, în Neamțu, G. (coord.), Tratat de asistenta sociala, Editura Polirom, Iași; 2. Buzducea, D. (2005), Aspecte contemporane în asistenta sociala, Editura Polirom, Iași; 3. Iorgovan, Antonie, (1996), Tratat de drept administrativ, vol. I – II, Ed. Nemira, Bucureşti; 4. Marshall, G. (coord.) (2003), Dicționar de sociologie Oxford, Editura Univers Enciclopedic, București; 5. Manoiu, F., Epureanu, V. (1996), Asistenta sociala în România, Editura All, București; 6. Petrescu, Rodica Narcisa, (2004), Drept administrativ, Ed. Accent, Cluj -Napoca; 7. Preda, Mircea, (1995), Curs de drept administrativ (partea generală şi partea specială), Casa Editorială ,,Calistrat Hogaş”, Bucureşti; 8. Rădulescu, A. (2007), Dezvoltarea profesiei şi a rolului asistentului social în România, în Muntean, A., Sagebiel, J. (2007), Practici în asistenta sociala, Editura Polirom, Iași; 9. Neamțu, G. (2007), Formarea profesionala a asistentului social din perspectiva Declarației de la Bologna, Muntean, A., Sagebiel, J. (2007), Practici în asistenta sociala, Editura Polirom, Iași; 10. Sheafor, Bradford; Horejsi, Charles; Horejsi, Gloria, (1997), Techniques and guidelines for social work practice, Allyn and Bacon; 11. Teodorescu, Anibal (1935), Tratat de drept administrativ, vol. II, Institutul de arte grafice, editura Marvam, Bucureşti; 12. Tompea, D. (2003), Deontologia asistentei sociale si construcția paradigmei profesionale în Neamțu, G. (coord.), Tratat de asistenta sociala, Editura Polirom, Iași; 13Zamfir, E. (2002), Asistenţa socială, în Pop, L. , Dicționar de politici sociale, Editura Expert, București; 14. Zamfir, E. (2002), Servicii de asistenţă socială, în Zamfir, E., Zamfir, C., Politici sociale. România în context european, Editura Alternative, București; 15. AIDA – Manual de bune practici sociale, Ed. Risoprint, Cluj Napoca, 2010; 16. Constituţia României, Bucureşti, 1991 modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003; 17. Legea 466/2004 privind statutul asistentului social; 18. Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale (publicata in Monitorul Oficial nr. 204 din 23 aprilie 2001) Modificata prin Legea 286/2006

Date post:	05-Feb-2018
Category:	Documents
Upload:	nguyendan
View:	273 times
Download:	5 times

ROLUL ASISTENTULUI ŞI LUCRĂTORULUI SOCIAL ÎN · PDF fileDescrierea principalele roluri...

Documents