R.O.C.A.D.A. filesuport - are timpul și spațiul său, nu este o etapă între activitatea desf...

R.O.C.A.D.A.

aprilie 2013

Sumar

R.O.C.A.D.A. aprilie 2013 2

Gheorghe Marian Neguțu, Cărțile nu sunt somnifere...................................................3

Gheorghe Marian Neguțu, Și scriem și scriem......................................................4

Cătălina Dumitru, Lirica erotică la Benjamin Fundoianu și Tudor Arghezi(II)......................6

Copilul Ascultător, Noul și vechiul Yann Tiersen. Skyline (2011)......................................8

Mihail-George Panait, O insulă, două destine (III) ...........................................9

Alexandra Barbu, Interviu cu Petru Cimpoeșu (II)..................................................14

Marian Neacșu, Aport avangardist la ideologia literară posterioară.............................. 16

Navigatorul din fotoliu, De prin lume adulmecate........................................................18

Valentin Irimia, Mircea Nica, Camelia Ioniță, Diana-Adriana Matei, Poezie..............................20

Gheorghe Marian Neguțu, Dinozauri clovni...........................................................22

Mihail-George Panait, Avant-Garde......................................................................23

Recomandări...............................................................................24

Portretul - Mentori și discipoli...........................................................................25

R.O.C.A.D.ARevistă online: citește, analizează, discută, aprofundează

nr.3/aprilie 2013

Redacția

Redactor coordonator, tehnoredactor și redactor web: Gheorghe Marian Neguțu - unicul vânzător desemințe autorizat pentru Arena Națională.

Redactori: Mihail-George Panait - iubitor de teatru - lasă o haină la garderobă și pleacă cu două.Cătălina Dumitru - are o înălțime de 2,36 m.

Colaborează în acest număr: Alexandra Barbu, Copilul Ascultător, Marian Neacșu, Navigatorul din fo-toliu, Valentin Irimia, Diana-Adriana Matei, Camelia Ioniță, Mircea Nica, Clubul de Arte Vizuale"Art Media" al Liceului de Artă "Carmen Sylva" din Ploiești.

Toate fotografiile din R.O.C.A.D.A. sunt publicate cupermisiunea autorilor sau nu au drepturi de autor.Fotografie coperta I: Ioana Miruna Antonescu.Fotografie coperta a IV-a: Cosmin Gogu.

Contact: [email protected]://rocada.webs.com/www.facebook.com/rocada.rocada

Tableta fără rețetă


Cărțile nu sunt somnifere

Acum câteva zile, o doamnă psiholog vorbea lao televiziune despre educația copiilor. După sfaturiledate părinților cu copii răzgâiați, celor cu copiiproblemă sau leneși, după discuția despre școală, mod-eratorul a întrebat cum mai poate fi astăzi atras un copilspre lectură. Răspunsul invitatei (care spune multe de-spre ea) m-a amuzat, inițial, până când mi-am dat seamacă nu este o glumă. Doamna afirma că, pentru ca lecturasă devină un obicei, trebuie să existe, în permanență, ocarte pe... noptieră. Adică, înainte de culcare,odorul/loaza să facă ce n-ar fi făcut altfel toată ziua. Sănu mai își plimbe ochii pe ecranul calculatorului sau altelevizorului, ci pe paginile unei cărți. Pare o idee bună, la suprafață. Dar nu este. Dacă nu citește dinplăcere, copilul fie va fi furat de somn foarte repede, fie se va face că este furat de somn foarte repede,pentru că va prefera să doarmă decât să citească. Cea mai mare problemă este că urmașul (viitor adult)va asocia lectura cu somnul. Paginile cărții vor deveni un teren pe care ochii vor alerga, până vor obosi.O gimnastică al cărei scop este adormitul, nu gânditul. Numărat de oi. De neacceptat pentru cei carevăd în lectură o experiență autonomă, un prilej de a gândi, dar și de a savura. Cititul – de pe oricesuport - are timpul și spațiul său, nu este o etapă între activitatea desfășurată ziua și somn. Nu este unsomnifer. În plus, nu cred că cititul îți asigură un somn bun. Dacă vreți să dormiți bine, mai bine bețiun ceai de tei sau mâncați un măr, ori ceapă. Există două situații normale în care ți se face somn citind:fie cartea este proastă, fie ești prea obosit sau nu ai starea necesară, caz în care este preferabil să renunți.

Dar cum pot atrage părinții copiii spre lectură? În primul rând, citind. Copiii imită comporta-mentul părinților. Ceea ce fac părinții reprezintă, pentru cei mici, normalul. Dacă cei mari nu deschidniciodată o carte, sau dacă citesc ca să adoarmă, copiii de ce ar face altfel? În al doilea rând, un rol im-portant îl are găsirea și cultivarea pasiunilor. Dacă îi plac dinozaurii, cumpără-i cărți despre dinozauri,dar și despre animalele de azi, pentru a-i deschide cât mai multe orizonturi. Apoi, sunt foarte importantecărțile vârstei. Mi se pare tristă, în cazul băieților, cel puțin, o copilărie fără cărțile lui Jules Verne, alelui Dumas, ale lui Wells ori Asimov. În ce privește dependența și nerăbdarea pe care ți-o creează, aces-tea depășesc orice joc video. Obișnuința și plăcerea lecturii a apărut, în cazul meu, datorită cărților luiJules Verne. Dar pot aceste „măsuri” să facă față tentației reprezentată de lumea virtuală? Poate că nu,de aceea este nevoie ca timpul alocat distracției virtuale să fie limitat la un anumit interval.

Sunt multe de spus pe această temă (n-am spus nimic despre Școală, care, de multe ori, eliminăplăcerea lecturii), însă este important ca cei mici să învețe să se gândească la ce citesc, nu numai săcitească. Altfel, vom continua să avem analfabeți cu diplomă, roboți care citesc repede, dar fără săgândească ori să simtă.

Gheorghe Marian Neguțu

La prima lectură

A afirma despre JeromeK. Jerome că a fost un mareumorist înseamnă a enunța unadevăr cunoscut de mai binede un secol. Dar, citindu-icărțile, nu poți evita să repețiiar și iar acest adevăr. Treiîntr-o barcă (fără a mai socotiși câinele) (1889) este cea maicunoscută creație a sa și ceamai reușită, dar nici Arta de anu scrie un roman (1893) sauGândurile trândave ale unuipierde-vară (1886) nu suntlipsite de valoare literară și,mai ales, umoristică.

Arta de a nu scrie unroman (Novel Notes, în origi-nal) nu s-a bucurat de succesulcomercial al aventurilor celortrei prieteni (fără să mai so-cotesc și câinele), deși estescrisă cu același umor teribilși are personaje la fel decomice. Despre ce este vorba?Patru prieteni se hotăresc săscrie un roman. Ei sunt:Jerome, personajul-narator,Jephson, Selkirk Brown șiDerrick McShaughnassy, toțiiubitori de pipe și povești.Deși se întâlnesc deseori pen-tru a lucra la mărețul proiect,acesta evoluează greu, pentrucă, de fiecare dată, unul dinautori își aduce aminte mereude o poveste, care, la rândulei, trezește pofta celorlalți de

a spune anecdote sau de a re-memora întâmplări. Astfel,sunt narate povestiri care auca personaje câini, pisici,săraci, studenți, îndrăgostițisau pe cei patru prieteni. Toateau în comun umorul fin;Jerome K. Jerome stăpâneșteperfect tehnicile deconstrucție a textului și dedozaj al „ingredientelor”.Comicul de situație primează,dar este, de cele mai multe ori,rezultat al eforturilor unui per-sonaj, deci al comicului decaracter. Un astfel de personajeste chiar Derrick McShaugh-nassy, omul care le știe petoate și dă sfaturi tuturor.Când casa lui Jerome esteinvadată de gândaci, el vine

cu o rețetă infailibilă, învățatăde la mătușa sa. Iată care esterezultatul împrăștieriiamestecului propus de Mc-Shaughnassy:„Așa că am făcut tot mai multamestec și l-am împrăștiat înfiecare seară și gândacii dintoată parohia au dat năvală peei. Își aduceau toți prietenii șirudele. Gândaci străini – gân-daci din alte familii, fărăniciun drept asupra noastră –au auzit de acest preparat șiveneau în hoarde, încercândsă îi lipsească pe gândaciinoștri de el. Până la sfârșitulsăptămânii am ademenit înbucătăria noastră toți gândaciicare nu erau ologi pe o rază demai multe mile împrejur. Mc-Shaughnassy a spus că era unlucru bun: urma să curățămsuburbia dintr-o singurălovitură.”

Chiar dacă niciodatăsfaturile sale nu se dovedescfolositoare, săritorul prietennu renunță niciodată. CândJerome relatează întâmplareaunui american care și-a trăitviața după cartea unui scriitorde volume practice, luândnumai decizii greșite, el sperăca McShaughnassy să ia am-inte. Răspunsul prietenuluivine imediat: va folosi aceastăpoveste pentru a-i învăța pe

Și scriem și scriem...



La prima lectură

ceilalți cum să ia alegeri maibune.

Jerome K. Jeromeimpresionează prin ușurințacu care glisează de la o temăla alta, dar și de la registrulcomic la cel tragic, așa cumface într-o povestire despre uncopil sărac, căruia îi moaremama. El trebuie sămuncească pentru a-și creștefrații mai mici, dar ajunge înînchisoarea datornicilor, undeva muri. Se observă aiciinfluența lui Dickens, dar șicompasiunea autorului pen-tru copiii săraci, compasi-une care își are originea înpropria viață. Jerome K.Jerome a rămas orfan înadolescență și a fost nevoitsă renunțe la școală și sămuncească la calea ferată,pentru a se întreține pe sineși pe cele două surori.

Totuși, într-o altăpovestire, sărăcii, dar maiales binefăcătorii lor, sunttratați cu ironie. Astfel, odoamnă care vrea să facăbine și care locuiește într-oregiune înstărită găsește cugreu un om pe care să îlajute. Când găsește un bătrânsărac, ea îi oferă acestuia totce îi trebuie pentru a trăi de-cent. Curând, se lansează omodă a binefacerii și toate fe-meile vor să ajute săracii.Cum bătrânul este singurulsărac din regiune, el se bucurăde toată atenția. I se facecurățenie, i se oferă mâncareși bani și, curând, nemaiavând

grija traiului, se apucă de băut.Când moda filantropiei trece,bătrânul rămâne singur înmizerie.

Arta de a nu scrie unroman nu este doar o aglom-erare de povestiri umoristice,ci și o metanarațiune. Dis-cutând despre ce și cum ar tre-bui scris în romanul lor, ceipatru prieteni simt mereu pre-siunea literaturii anterioare,dar și a realității. Soluția o

reprezintă evadarea în anec-dotic și în umor. Unele pove-stiri ar putea fi dezvoltate înnarațiuni extinse, dar JeromeK. Jerome preferă să lepăstreze concentrate, înacelași timp reușind săconstruiască niște personajesolide. O astfel de povestireare în centru un tânăr a căruipersonalitate se schimbă în

funcție de situarea sa în Lon-dra: când este în Vestul Lon-drei este un tânăr îngrijit,studios, îndrăgostit romanticde o fată sensibilă, de familiebună, iar când se află în Est,devine un amator de alcool șide bătăi în baruri, care iubeșteo femeie total opusă celeilalte.Duplicitatea permanentă apersonajului, determinată depoziționarea sa în Londra, dănaștere multor situații con-

flictuale, unele comice, pecare un scriitor grafomanle-ar fi exploatat într-unroman.

Ideea centrală a textuluieste simplă, dars u r p r i n z ă t o r ,postmodernă: literaturaeste doar o sumă depovești care au fost dejaspuse: „Stăm la meselenoastre de lucru și negândim și scriem șiscriem, dar povestirea esteîntotdeauna aceeași. Oa-menii au spus-o și tot ei auascultat-o cu mulți ani înurmă; ne-o spunem unuiaaltuia astăzi. Ne-o vomspune unul altuia și peste

o mie de ani de aici înainte, iarpovestea este aceasta: «Trăiaodată un bărbat și o femeie îliubea.»”


Poetul și poezia sa

Lirica erotică laBenjamin Fundoianu și Tudor Arghezi

(II)

Cătălina Dumitru

Erosul în poezia lui TudorArghezi

În lirica eroticăargheziană femeia este centruluniversului bărbatului. Aceastaeste prezentată în diferiteipostaze: în ipostaza de cântec,femeia curtezană, femeia – oapariţie demonică. Pentru caactul creaţiei să se înfiripe, întrecei doi trebuie să existe o comu-nicare dincolo de împlinireatrupească. Un exemplu în acestsens îl reprezintă poezia Melan-colie:Câtă vreme n-a venitM-am uitat cu dor în zare,Orele şi-au împletitFirul lor cu firul mare.

Şi acum c-o văd venindPe potecă solitarăDe departe, simt un jindŞi-aş vroi să mi se pară.

Sentimentele eului liricsunt contradictorii. Aşteptareachinuitoare este preferatăprezenţei iubitei. Pentru ca actulcreaţiei să înflorească dorinţatrebuie să vlăguie trupul chinuitde pasiune. În centrul universu-lui erotic arghezian femeia esteo prezenţă halucinatorie. Pusei pământ şi ape, zăgazeîntre noi,Şi suntem pretutindeni, alături,amândoi.Te întâlnesc pe toată poteca-naşteptare,Necontenita mută a meaînsoţitoare. (Cântare)

Deloc surprinzător estefaptul că iubita nu vorbeşte.Putem vorbi de lipsa uneicomunicări reale ceea cesugerează că Arghezi nu doreşte

a intra în contact cu materi-alizarea cuvintelor prin rostireci, tinde tot mai mult spre o con-topire spirituală cu aceasta. Cualte cuvinte, tăcerea iubitei core-spunde, în plan simbolic, îm-plinirii spirituale. Prezenţa eieste acceptată atâta timp cât estemută. Comunicarea verbală nuexistă, însă predomină limbajulnon-verbal. Pe la fântâni iei unda pe palmeşi mi-o daiIscată dintre pietre şi timpuri

fără grai.Ţi-ai desfăcut cămaşa şi-ntrebicu sânii-n mânăDe vreau s-astâmpăr setea din eisau din fântână.Ai dus la ţurţur gura cu guramea plecată,Voind să bei cu mine scânteia luideodată. (Cântare)

Prezenţa iubitei esteireală, aceasta fiind adusă deumbră şi de gând. În fiecare sunet tăcerea ta s-aude

Din tăcerea iubitei rân-durile curg ca o cascadă, care

străbate cu repeziciune profunz-imea gândurilor creatorului. Ver-surile de mai sus suntimpregnate puternic de imagineafemeii prezentată ca izvor deinspiraţie. Fântâna reprezintăsursa de cunoaştere a creatoruluiiar cea care i-o transmite este iu-bita: pe la fântâni iei unda pepalme şi mi-o dai.

Setea care trebuiedomolită sugerează mai degrabăpunerea creatorului între douăsituaţii limită: aceea a acceptăriicunoaşterii şi aceea a ispitei car-nale. Iubita îşi doreşte să gustecunoaşterea alături de cel care ocântă prin versurile sale. Amestecată-n totul, ca umbra şica gândul,Te poartă-n ea lumina şi te-acrescut pământul.

Versurile de mai susconturează situaţia şi origineafemeii argheziene. Aceasta seaflă pretutindeni doar prin put-erea gândului poetului de a ocrea. Perceperea iubitei ca oprezenţă reală este însă imposi-bil de realizat pentru că eaaparţine teluricului. Putem vorbiastfel de o dublă ipostază a fe-meii, în prima fază a poezieiargheziene: femeia supusă pro-fanului, menită să se întoarcă înpământul care a crescut-o (decele mai multe ori Arghezi“acuză” subtil această condiţie aei) şi femeia purtată şi purtătoarede lumină, adică de cunoaştere.

La Arghezi, cuvintelesunt ţesute în pânza unor gânduriprofunde care îşi strigă dreptulde a fi zămislite. Tonul său po-etic cucereşte prin melancolieîmbinată cu durere şi suavăironie.


Poetul și poezia sa

Să ne oprim? Un cântecne vine de la han

E vinul bun şi patuladânc şi tu eşti dulce.

Şi-ai vrea, învăluită înpărul tău bălan,

Pe jaruri, carneanoastră, de vie, să se culce.

Nu. Mînă crâncen, timpultu sparge-l cu potcoava.

S-apropiem vecia mai re-pede de noi.

Păstrează-ţi sărutarea,ca florile otrava,

Ca să o dăm ţărâniiîntreagă înapoi. (Restituiri)

În tabloul astfel creat, eulliric simte apropierea ispitei şiexprimă, indirect, un sentimentde teamă provocat deslăbiciunile firii omeneşti.Hanul, cântecul, vinul, patul şifemeia – sunt prezentate într-untablou pasional. Gesturile femeiisunt pline de dorinţă, dar pusesub imperiosul optativ – ai vrea,atribuind toată vina ispitei femi-nine. Aceasta se foloseşte dearmele senzualităţii feminine –părul - pentru a-şi seducebărbatul. Viziunea creatoruluistrăpunge însă scena dovedindcă lumea spre care tinde acestaeste sacră. Îşi exprimă astfeldorinţa de a nu-şi osândi sufletulprin păcat. De aceea, adverbulnu din ultima strofă pare unstrigăt de revoltă adresat sieşi.Îşi doreşte cu ardoare sfârşitul,exprimând astfel un sentimentde teamă legat de neputinţa de a-şi mai reprima poftele trupeşti.Ultimele două versuri reprezintăun îndemn adresat iubitei. Fap-tul că sărutul ei este otrăvitor îldetermină să îi ofere o soluţiepentru sfârşitul chinurilor lui: în-toarcerea fiinţei telurice creatădin pământ în pământ. Titlul estesemnificativ iar conţinutulpoeziei reflectă legătura cuacesta. Omul trebuie săînapoieze pământului trupulfragil, supus vremelniciei, ispita

care îndeamnă şi atrage păcatul. În concluzie, din poeziile

celor doi scriitori reiese o viz-iune clară: iubirea este ancoratăîn sfera neîmplinirii. Trupul fe-meii reprezintă un obstacol pen-tru eul liric, în sensul că acestaeste asemănat cu zidul ce existăîntre dorinţă şi puritate. Cei doipoeţi par să opteze, mai degrabă,spre dorinţa acută de a cânta,prin versurile lor, trupul femeiidar şi de a-l condamna la profan.Acesta nu poate atingeperfecţiunea prin creaţie dacădovedeşte cunoaşterea simultanăa celor două entităţi: sufletul şitrupul. Acesta din urmă este con-

damnat la întoarcerea în pământ,iar sufletul este seva din care sealimentează creatorul. Trupuleste efemer şi inundă privirea cutrăsăturile lui menite a stârnidorinţa. Chinul şi dorinţa de pos-esiune a femeii sunt mai acute laArghezi. Acesta îşi induce stareade suferinţă, fiind un judecătorcare condamnă şi se condamnă.Descrie, cu un ton muzical,melancolic, spaţiul în care vaavea loc întâlnirea şiaccentuează armele senzualităţiifeminine, însă, iubita ori nuapare, pentru că însuşi creatorulo plasează în irealitate, oriinvitaţia femeii de a se lăsasedus de ispitele trupului ei suntrefuzate, chiar dacă suntresimţite puternic în adânculfiinţei lui. Iubita lui Arghezi seaflă pretutindeni, este o imagine

halucinantă, care îl obsedează şicare devine centrul universuluisău.

Femeia la Fundoianu estedescrisă într-o manieră suav-ironică, aşa cum întâlnim, demulte ori şi în poezia argheziană.Imaginea femeii descrise esteimpregnată de efemeritate.Trupul ei este alcătuit din ele-mente ale vegetalului, de aceease vorbeşte în poezia fundoianădespe o explozie vegetală şicarnală. Dorinţa posesiuniitrupului femeii nu mai este atâtde acută la Fundoianu. Tabloulîn care eul liric surprinde iubitaeste de cele mai multe oriatrofiat de elemente ale unei na-turi bacoviene. Fundoianu îşiinvită iubita într-un cadru anostcare anunţă sfârşitul. Sentimen-tul incompatibilităţii este reliefatîn note expresive şi dureros-muzicale. Din nou, trupul esteun obstacol de nedepăşit. Fe-meia este judecată pentrufrumuseţea cărnii ei. Din cauzaacesteia, eului liric nu îi vine săcreadă că iubita îşi mai poateatinge sufletul.

O asemănare evidentă înpoemele celor doi scriitori estelipsa de comunicare. Invitaţia iu-bitei rămâne fără răspuns, eulliric consolându-se cu starea deaşteptare care se prelungeşteîntru eternitate.

Dorinţa de posesiune laArghezi consumă, trupul estemăcinat de dorinţă, iubirea apareca neîmplinire sau ca amintire aceea ce a fost odată. La Fun-doianu, scena de iubire esteplasată într-un spaţiu cu valenţeapocaliptice. Contemplareatrupului iubitei este la Arghezi,un prilej de suferinţă, pe când,de cele mai multe ori, la Fun-doianu, femeia este mângâiatăironic. El nu îşi doreşte cu atâtapasiune posesia femeii, ci comu-nicarea dincolo de posesie.


Sunete

Vechiul și noul Yann TiersenSkyline (2011)

Copilul Ascultător

Pentru majoritatea oamenilor, Yann Tierseneste cel care a compus muzica pentru filmul LeFabuleux Destin d'Amélie Poulain (2001). Faptdovedit de ceea ce s-a întâmplat la concertul dela București, din 2009. Mulți spectatori au plecatîn timpul concertului, dezamăgiți de melodiile preadiferite față de soundtrackul filmului din 2001.Yann Tiersen s-a îndepărtat, în ultimii ani, de stilulcare l-a consacrat. Dust Lane, album din 2010, amarcat momentul schimbării. Sonoritățile rock șielectronice predominau pe acest album, darreminiscențe din vechiul Tiersen încă se făceauauzite.

Cu Skyline, lansat în octombrie 2011, muzi-cianul francez s-a îndepărtat total de activitatea anterioară. Albumul se caracterizează prindensitate, abundența de sunete prelucrate electronic, care se îmbină cu chitara electrică,dând naștere unei cascade de nuanțe, dominate însă de întuneric. M-au impresionat plăcut„Another Shore”, „I’m Gonna Live Anyhow”, „Forgive Me” și „The Trial”, melodii complexe șiechilibrate în ce privește combinația de instrumente și voce. Mi s-a părut nereușită "Exit 25Block 20", un amalgam haotic, mâzgălit în fundal de o total neinspirată voce ca de jivină. Deasemenea, unele melodii sunt prea aglomerate și te fac să te întrebi unde a dispărut simpli-tatea și claritatea vechiului Tiersen.

Skyline este un album bun, nu mai bun decât Dust Lane, dar nici mai rău. Îl apreciezpe Tiersen pentru faptul că nu rămâne fixat pe o rețetă, ci caută alte forme, îmi place modulîn care experimentează și în care asimilează indie rockul și muzica electronică într-o formulăproprie (deși se mai simt influențe Radiohead), dar cred că acest album este doar o etapăde experimentare, de căutare. Din acest punct, noul Yann Tiersen fie va merge înainte peaceastă linie, îndepărtată de muzica franceză, nu numai în ce privește sonoritatea (titlul al-bumului și al tuturor melodiilor sunt în engleză, mare parte din înregistrări sunt realizate înAnglia, Germania sau America, mulți colaboratori sunt britanici sau americani), fie se va în-toarce la stilul care l-a consacrat (sunt sigur că se va întâmpla acest lucru, dacă nu acum,peste 10-15 ani). Oricare ar fi direcția aleasă, sper ca acest mare muzician, comparat de uniicu Erick Satie și Michael Nyman, să ne mai ofere măcar un cântec de aceeași valoare cacele descoperite odată cu filmul lui Jean-Pierre Jeunet.


O insulă, două destinePartea a III-a: De la primii sclavi la primele revolte

Cu fața la trecutMihail-George Panait

Al doilea drum cătreAmerici al lui Cristofor Columbînsemna o expediție de colo-nizare, cu 17 nave și cca. 1200de oameni, iar Santo Domingourma să devină primul avanpostal casei regale spaniole în Antile.Deși așteptările inițiale ale iberi-cilor nu s-au adeverit, insula s-atransformat treptat în centrul ad-ministrativ al regiunii, un loc dincare puteau fi inițiate noi cam-panii expansioniste.

Aici a fost introdus sis-temul de repartimiento, în carespaniolii primeau loturi mari deteren, muncite de nativi (cu saufără plată). Căzut în dizgrație,Columb și-a pierdut postul deguvernator în 1499, funcțieocupată mai apoi de Franciscode Bobadilla. Abuzurile acestuianu au rămas fără răspuns, astfelîncât avea să fie înlocuit la 1502.A pierit însă în drum spre Eu-ropa, într-un uragan ce a distrusmare parte din flota spaniolă. Înguvernarea lui Nicolás deOvando, repartimiento este în-locuit de encomienda, ceea ceechivala cu trecerea tuturorterenurilor în posesia Coroanei.Un encomendero, în schimbultributului plătit de nativ, se an-gaja să-l protejeze pe acesta, să-l instruiască în alecatolicismului, să apere zona șisă platească o taxă casei regale.A nu se înțelege că un en-comendero primea drepturiasupra pământului, ci numai

asupra mâiniide lucru. Cutoate acestea,sistemul gânditde spanioli nudădea roade,deoarece His-paniola nuoferea resurseca Brazilia, încazul por-t u g h e z i l o r ,acolo unde înprima parte asecolului al XVI-lea se dezvoltasistemul „fabricilor”.

Prin legile din Burgos,ratificate la 1512, maltratareanativilor era interzisă, acestorafiindu-le înlesnită în același timptrecerea la catolicism. Declinulpopulației Taíno i-a împins pespanioli să apeleze la importulde sclavi din Africa. Carol al V-lea a fost cel care a autorizatprimul transport de acest gen în1517. În 1522 se înregistraprima mare revoltă a sclavilor înAmerici, izbucnită chiar peplantația fiului lui CristoforColumb, Diego, și coordonatăde musulmanii wolof, originaridin vestul Africii, mai precisSenegambia.

Numărul exact al na-tivilor Taíno la 1492 nu a fostdeterminat, estimările variind deo sursă la alta, uneori vorbindu-se despre zeci ori sute de mii, al-teori de milioane. Până lamijlocul secolului al XVI-lea,

câteva sute de indigeni maitrăiau în Hispaniola. Diverși fac-tori au accelerat acest proces:munca forțată, abuzurile, bolileîn fața cărora nu dezvoltaserăimunitate, înregistrându-setotodată și o creștere anumărului de mestizos (ceinăscuți din uniunile dintre eu-ropeni și nativi).

Treptat, Santo Domingoși-a pierdut preeminența înLumea Nouă. Lipsa mineralelora condamnat-o în ochiimetropolei, peninsularii concen-trându-și eforturile în vest, pecontinent, acolo unde au fondatdouă viceregate, cel al NoiiSpanii (1535, cu centrul în Ciu-dad de México), respectiv Perú(1542, Lima). Agricultura aveasă devină principala ocupație înSanto Domingo.

Deși nu și-a atinspotențialul sub administrarespaniolă, Hispaniola a rămas oimportantă rută către Americi,


Cu fața la trecut

favorizată în principal de pozițiageografică. Intervenția anglo-franceză, precum și implicareaolandezilor, aveau sa slăbeascătreptat influența spaniolă înCaraibe. Francezii au urmatspaniolilor în Caraibe, sta-bilindu-se pentru scurt timp înactualul Saint Kitts. Ulterior, în1586, englezul Francis Drake acondus un raid asupra orașuluiSanto Domingo, reușind să îlocupe doar pentru o lună. Între1623-1624 sunt puse bazelecoloniei engleze Saint Cristo-pher (Saint Kitts), în care reaparfrancezii (inițial alungați despanioli), începând cu 1625.

Cu trecerea timpului, îninsula Tortuga vor fi regăsiți en-glezi, francezi și ulterior olan-dezi, în ciuda opoziției spaniole.Patru campanii de recucerire ainsulei sunt înregistrate între1629 și 1654. În aceste vremuriexista ceea ce francezii numeauLes Frères de la côte, în fapt ocoaliție de corsari de diversenaționalități. Spre finele secolu-lui, pirateria intra în declin,mulți oameni alegând să sestabilească în colonii.

Din Tortuga, francezii autrecut pe coasta nordică a His-paniolei. În 1664 a fost fondatăCompania Franceză a IndiilorOccidentale, cu scopul de adirija comerțul dintre colonie șimetropolă. Coloniștii s-auadunat treptat în zona de nord-vest a insulei, profitând deterenurile fertile și de distanța ceîi separa de capitala SantoDomingo. În 1670, apare Cap-Français (azi Cap-Haïtien),prima mare comunitate francezăîn insulă. Zona ocupată de

francezi era cunoscută dreptSaint-Domingue, denumire cecapătă statut oficial după ceSpania renunță la treimeavestică, prin Tratatul de laRyswick din 1697.

Saint-Domingue s-atransformat într-o societatesclavagistă. Francezii importausclavi pentru a lucra terenurile,marii patroni reprezentândașadar elita. Cele mai mariplantații de zahăr și cele mai nu

Francis Drake a condus un raid,asupra orașului Santo Domingo în1586, reușind să îl ocupe pentru olună.meroase comunități de culoareerau întâlnite în regiunilenordice. Către finele secolului alXVIII-lea, vestul depășea estuldin punct de vedere financiar șidemografic, devenind cea maieficientă și prosperă coloniefranceză din Lumea Nouă,supranumită uneori „Perla An-tilelor”.

Pe terenurile fertile dinnord se cultiva îndeosebi zahăr,alături de cafea, bumbac, cacao,ș.a. Consumul de cafea și zahărla nivel european era asigurat în

mare măsură de producțiacoloniei Saint-Domingue. De re-spectarea cererii era condiționatcomerțul cu sclavi. Ne spuneCyril .L.R. James în The BlackJacobins, că în medie, după1764, 10-15000 de africaniajungeau în Saint-Domingueanual. Însă, în 1786 cifreleindică 27000, iar după 1787 cca.40000, ceea ce însemna căproducția avea să crească. La1789, din cei aproximativ500000 de sclavi, mai bine dedouă treimi erau născuți înAfrica. Nu exista o așa-numităperioadă de aclimatizare la noileîmprejurimi. Munca era dificilă,iar mediul adeseori potrivnic,factori ce au generat o creștere înrata mortalității. Cu toate aces-tea, bogăția coloniei însemna căpierderile puteau și trebuiau săfie acoperite.

Condițiile sclaviei încoloniile franceze erau definitede Codul Negru din 1685,pregătit de Jean-Baptiste Col-bert, finalizat de Antoine Col-bert, și ratificat de Ludovic alXIV-lea, ce cuprindea 60 de ar-ticole. Printre acestea, patroniise angajau să aibe grijă de ceiaflați în subordinea lor,oferindu-le hrană șiîmbrăcăminte, sclavii trebuiaucreștinați (de vreme ce catolicis-mul era singurul cult recunoscutoficial), iar uniunile dintreaceștia necesitau acordul pa-tronului. Deși se consideră cădecretul sancționează pedepselefizice, în articolul 42 stă scris:Patronii, când consideră decuviință, pot pune sclavii înlanțuri și îi pot bate, însă nu îipot maltrata sau mutila...


Cu fața la trecut

Trebuie notat că mii desclavi și-au dobândit libertatea șis-au îndreptat către zonele mon-tane, acolo unde au fondatcomunități independente, uneorialături de nativii Taíno (dinasemenea uniuni avea să aparăzambo/marabou, o generațiemulti-rasială). Francezii îi nu-meau pe fugari marrons, span-iolii cimarrones, adică cei cetrăiau pe cimes (vârfuri).

O treime din sclaviiafricani murea în primii ani. Alțiierau răpuși de bolile tipice zonei,ca febra galbenă, ori de variolă.Unele femei erau suspectate deavorturi sau infanticid, pentru anu își crește copiii în sclavie. Înanumite situații, franceziiîncheiau uniuni cu femeileafricane, ceea ce a condus laapariția unei rase mixte. Dinaceasta a luat naștere o nouăclasă (gens de couleur libre), aicărei membri aveau tendințe sădevină artizani, patroni de buti-curi, negustori, trăind de regulăîn orașele din sud-vest, în-deosebi Port-au-Prince. Alțiitrăiau în nord, în Cap-Français,principalul oraș colonial alregiunii. Crescând sub umbrelacatolicismului și a limbiifranceze, uneori educați înFranța, oamenii liberi s-au dez-voltat într-o clasă separată de ceaa sclavilor negri. Importul con-tinuu de sclavi însemna că nor-dul rămânea preponderent subinfluențe africane. Printre așa-numiții gens de couleur, regăsimfie sclavi emancipați (affran-chis), fie mulatri (mulâtres).Deși asupra lor au fost impuserestricții (nu puteau practicacerte profesii, nu puteau ocupa

funcții în administrație, nu aveauvoie să poarte haine europene,etc.), se estimează că dețineau otreime din plantațiile coloniei(cultivând îndeosebi cafea) și unsfert din numărul de sclavi.

Disputele în interiorulHispaniolei erau vechi, iarnemulțumirile se accentuau cutrecerea timpului. Pentru aînțelege mai bine situațiapremergătoare Revoluției hai-tiene, este nevoie să ne în-toarcem în timp, mai precis laFrançois Mackandal și mai apoila Dutty Boukman, două figuricentrale în cadrul luptei pentruindependență.

Mackandal și Boukman.Bois Caïman. Revolte.

C.L.R. James susține căîn 1720, 1000 de sclavi serelocaseră în zonele montane. În1751, erau cel puțin 3000 și for-mau de regulă grupuri separate,restrânse, însă ocazional se iveaun personaj ce reușea să uneascădiversele facțiuni, așa cum estecazul lui Mackandal.

Se consideră că Mackan-dal s-a născut în vestul Africii,însă privitor la locația exactăplanează dubii. Certe sursemenționează Kongo, alteleGuinea, Mali, ori Senegal. Une-ori apare ca musulman, fluent înarabă, alteori ca houngan ceservea spiritele cu ambele mâini,iscusit în a prepara otrăvuri dindiverse plante, spre a-i ucide peproprietarii plantațiilor și ani-malele acestora. De numele luise leagă insurecția ce a condus lamoartea a 6000 de oameni între1751 și 1757. Un bun orator,

carismatic, neînfricat, calculat,Mackandal adesea avea viziuni,asemenea profetului Mahomed,spune C.L.R. James. Îi convins-ese pe oameni că era nemuritor,iar aceștia considerau că a-l serviera o onoare. Nu numai căgrupul său organiza raiduri de-parte în teritoriu, el însuși se de-plasa de la o plantație la altapentru a îi convinge și pe alții săîi urmeze cauza. Nu doar albii aucăzut victime, ci și membriiinobedienți ai grupului.Cutezanța avea însă să-i atragăși sfârșitul. A mers într-o zi la oplantație, s-a îmbătat, a fosttrădat, capturat și ars de viu înpiața publică din Cap-Français,în 1758. Revolta lui Mackandalnu și-a atins niciodată țelul,susține James. Cu toate acestea,se poate susține că Mackandal afost un vizionar, prevăzând căalbii vor fi îndepărtați din Saint-Domingue, oferind speranțăsclavilor.

Același James observă căsclavii au înțeles, prin inter-mediul experiențelor, că efor-turile izolate sunt soldateeșecului. În primele luni ale an-ului 1791, în nordul coloniei, ne-grii se pregăteau pentru orevoluție, iar mijlocul de propa-gare a conspirației era Vodou; înciuda prohibiției, oameniicălătoreau kilometri întregi pen-tru a fi prezenți la asemenea cer-emonii. Lider era de această datăDutty Boukman, un om de ostatură impresionantă, un auto-didact dacă am da crezaresurselor, personaj ce amintea deMackandal. În Le Cap (Cap-Haïtien) erau cca. 12000 desclavi, din care jumătate bărbați,


al căror plan era să îiextermine pe albi și sărevendice colonia.Dutty, originar din Ja-maica, fusese vândutîn Haiti de către un pa-tron englez, pe motivcă ar fi încercat să îieduce pe sclavi.Alături de preoteasaCécile Fatiman(născută din tată corsi-can și mamă africană),Boukman a prezidat ceremoniade la Bois Caïman, în noaptea de14 august 1791, după cum relataistoricul și diplomatul haitianDantès Bellegardes, în Histoiredu peuple haïtien, 1492-1952(1953). Vodou joacă un rol pri-mordial în cadrul luptei pentruindependență a haitienilor, dupăcum bine observa și C.L.R.James. Se crede că ceremonia încauză a fost catalizatorulrevoluției, ce la rându-i a condusla abolirea sclaviei și obținereaindependenței de stat. Belle-gardes susține în scrierea sa că„la Bois Caïman, pe câmpiilenordice, s-au reunit liderii sclav-ilor pentru a trasa planul finalpentru o revoltă generală.Adunarea a fost prezidată deBoukman, un negru ale cărui cu-vinte aprinse îi exalta pe con-spiratori. Pe o furtună puternică,ei au ținut o ceremonieimpresionantă, pentru a marcaangajamentele luate. În vreme cefurtuna se dezlănțuia, o femeieînaltă, de culoare, a apărut subitîn centrul adunării, agitând uncuțit lung deasupra capului șidansând pe un cântec african, pecare ceilalți, cu capetele plecate,îl repetau în cor. Atunci, un porc

negru a fost adus în fața ei, iarfemeia l-a înjunghiat. Sângeleanimalului a fost colectat într-unvas de lemn și servit fiecărui del-egat în parte. La semnalulpreotesei, toți au îngenuncheat șiau jurat să respecte ordinele luiBoukman, care fusese proclamatlider suprem al revoltei. El și i-aales ca principali locotenenți peJean-François Papillon, GeorgesBiassou și Jeannot Bullet.”

Conform anumitorinterpretări, sacrificiul nu ar fiavut loc, iar evenimentele aufost îmbinate ulterior în credințapopulară. Boukman este descrisca un preot ce ar fi adresat orugăciune, transmisă mai apoi înpopor.

Referitor la ceremonie,există și alte versiuni. În Africaand the Americas: Culture, Pol-itics, and History, Dutty Bouk-man este descris ca preot ce aluat parte la ceremonia de laBois Caïman, în nordul coloniei.Pe lângă Boukman se numarausclavii Biassou, Bullet, Papillon,și probabil Toussaint Bréda Lou-verture. Preoteasa Cécile Fati-man ar fi tăiat gâtul unui porcnegru și a împărțit sângele cuceilalți participanți. Boukman i-

a făcut pe toți să jurecă vor lupta împotrivapatronilor albi și că vorexercita răzbunare îm-potriva sclaviei. Ofurtună tropicală s-aivit și participanții s-audispersat. Însă, cel maiprobabil au existat înacea vreme două întâl-niri, cea de la BoisCaïman fiindprecedată în 14 august

de reuniunea de pe plantația luiNormand de Mezy, din MorneRouge, curmată de francezi printorturarea sclavilor. Léon-François Hoffmann scria înHaitian Fiction Revisited (2000)că detalii despre a doua întâlnire(în speță cea de la Bois Caïman)au fost inventate de mediculfrancez Antoine Dalmas în His-toire de la révolution de Saint-Domingue (1793). Potrivit luiHoffmann, Dalmas ar fi încercatsă portretizeze adunarea ca peuna satanică, sângeroasă, înîncercarea de a-i denigra pesclavi. Ca și în cazul luiMackandal, există surse caresusțin că Boukman ar fi fost defapt musulman.

Urmând ceremoniei de laBois Caïman, revolta sclavilor s-ar fi declanșat în 21 august, cândnumeroase plantații din zonaCap-Français au fost arse și omie de francezi uciși. Boukmanurma să fie capturat și decapitatîn noiembrie la Cap-Français,capul său fiind înfipt în țeapă,probabil pentru a servi drept ex-emplu rebelilor.

Patrick Bryan în TheHaitian Revolution and its Ef-fects susține că revolta a izbucnit

Cu fața la trecut


în cel mai înstărit departament,cel nordic, în care existau 40%din sclavii din Saint-Domingue.Rebeliunea a fost declanșată deo ceremonie prezidată de Bouk-man, un sclav jamaican ce afugit în Saint-Domingue, unde alucrat pe plantația francezuluiSebastien-François le Normandde Mezy, în Limbe, acolo undeactivase legendarul Mackandal.Le Normand de Mezy era ungrand blanc, ce deținea douăplantații. Ceremonia s-adesfășurat într-o pădure de peproprietatea francezului înnoaptea de 14 august 1791. Aavut loc un ritual elaborat, in-cluzând sacrificiul unor animale.Primul atac a fost îndreptatasupra proprietății lui Normandde Mezy. Până la dimineață,sclavii din întreaga regiune serevoltaseră. Plantațiile de zahărși cafea, casele proprietarilor, orianexele sclavilor erau arse. Albiierau macelăriți. Rebeliunea s-arăspândit repede către sud și est,înspre Trou, Limonade șiQuartier-Morin. În decurs de osăptamână, Cap-Français era în-conjurat de sclavi. Francezii ausolicitat ajutor în SantoDomingo la spanioli, în Jamaicala britanici, precum și în StateleUnite. Până la finele lui septem-brie, 1200 de plantații de cafeași 200 de zahăr erau distruse.Este important de observat căsclavii nu au ucis numai albi, ciși mulatri, distrugând deopotrivăși plantațiile deținute de aceștia.1000 de albi și 10000 de sclaviau pierit, printre ei și Boukman,al cărui loc a fost ocupat de JeanFrançois Papillon, Georges Bi-assou și Toussaint Louverture.

Cu siguranță nu data încare s-a desfășurat ceremonia dela Bois Caïman este elementulprincipal în acest cadru, ci faptulcă adunarea în sine a avut rolulunui catalizator, reușind să punăîn mișcare un întreg mecanism,căci revolta era coordonată, nuizolată si precipitată, așa cum semai întâmplase de-a lungul sec-olelor. Oamenii erau conștiențide urmări și nu doreau sărenunțe la luptă. Momentulpărea propice, căci Franța tra-versa și ea o perioadă detulburări interne, cauzate deRevoluția declanșată la 1789.

De observat că sistemulimpus de francezi în colonie șinumit „exclusif” însemna căoperațiunile de import-export sedesfășurau strict pe ruta Saint-Domingue - Franța, sub con-trolul continentalilor. Mariiproprietari socoteau că prinobținerea independenței,comerțul ar fi fost supusnormelor interne, fără impli-carea europenilor. Pe de altăparte, în ochii negrilor aceastaechivala cu înăsprirea regimului.

Între 1790-1791 a avutloc și prima revoltă a mulatrilor,condusă de Vincent Ogé.Prezent la Paris în anii de debutai Revoluției franceze, Ogé,alături de alți gens de couleur, aîncercat să convingă AdunareaNațională de ideile sale, cerândsă le fie garantat dreptul la vot,asemenea albilor. Revenit înSaint-Domingue, Ogé erahotărât să obțină ceea ce îșidorea, fie pașnic, fie pe caleaarmelor. Guvernatorul deBlanchelande i-a respins cer-erea, iar Ogé a trecut drept lider

al insurecției mulatrilor. Nu aavut succes însă, căci albii au or-ganizat o miliție, forțându-i perebeli peste graniță, în teritoriulspaniolilor, acolo unde au și fostcapturați. Predați autoritățilorfranceze, Ogé și aliații săi au tre-cut printr-un proces ce a duratdouă luni, fiind torturați, iar maiapoi uciși, fie spânzurați, fietrași pe roată, cum a fost cazulliderului. Brutalitatea acțiuniloralbilor avea să se întipărească înmentalul colectiv al mulatrilor.

Ca o paralelă întresituația din metropolă și cea dincolonie, C.L.R. James afirma:„A fost disputa dintre burghezieși monarhie care a adus maselepariziene pe scena politică. Afost disputa dintre albi și mulatricare i-a trezit pe sclavi”.

Eric Williams, în FromColumbus to Castro: The His-tory of the Caribbean, 1492-1969 (1970) menționează că în1789, Saint-Domingue avea opopulație de cca. 500000, dintrecare 40000 de albi (adică vârfulierarhiei, de la grands blancs laoficiali, reprezentanții acor-durilor încheiate cu Franța, re-spectiv albii săraci - petitsblancs - adică supraveghetori,artizani, specialiști), 28000 degens de couleur (mulatri și negriemancipați), 452000 de sclavi(majoritatea de origine vest-africană). Cinci clase într-ocontinuă dispută.

(Va urma)


Cu fața la trecut

Interviu


Alexandra Barbu

Care credeți că sunt Vânătorii de suflete ac-tuali?PC: Aceiaşi cu cei dinainte de 1989, securiştii,prin urmaşii lor, indiferent dacă aceşti urmaşisunt fii de securişti, moguli de presă, ziariştiicare le fac toată ziua jocul pe televiziuni sauprosperi oameni de afaceri cu statul.

Vă identificați cu personaje din operedvs?(Exceptând cazurile din prozele scurte,în care personajele vă împrumută numeleși biografia) Vă ascundeți atât în spatelepersonajelor pozitive, cât și negative?PC: Procedeul de a-mi introduce numele înprozele pe care le scriu e o păcăleală. Sigur căfolosesc la tot pasul elemente din viaţa mea,din biografia mea, dacă vreţi, dar despre mineca persoană nu-mi place nici să vorbesc şi nicisă scriu, fiindcă îmi sunt mie însumi antipaticsau, în cel mai bun caz, indiferent. Oricum, unpersonaj neinteresant, despre care nu merităsă-ţi pierzi vremea scriind. Este tocmai mo-tivul pentru care nu ţin, de exemplu, un jurnal.

În majoritatea operelor accentul cade peevenimente și mai puțin pe personaje, alecăror caractere reies din diferitele situații.Simion Liftnicul este probabil cel mai bunde până acum. Nu v-ați propus sau nu ațireușit încă să dați naștere unui personajputernic, emblematic pentru întreagaoperă? PC: Cred că perioada în care se scriau romanepentru personajul central a fost consumată de

predecesori. Ion al Glanetaşului, Ilie Morom-ete sau, din alte părţi, prinţul Mîşkin al luiDostoievski sunt personaje puternice careconcentrează toată energia romanului. Noitrăim poate şi alte vremuri, iar în viaţa de zi cuzi personajele puternice au cam dispărut de pescenă. Şi apoi, ce să mai spui nou şi autenticdupă ce alţii au făcut-o atât de bine?

Dacă în Simion Liftnicul dvs ați fi person-ajul „al cărui nume îl trecem sub tăcere”,partenera dvs de viață se ascunde, în acestroman, în spatele vreunui personaj femi-nin?PC: Fireşte, nici nu e prea greu de observat.Pelaghia din acel roman este actuala mea soţie.

În ultimul volum publicat, Nouă prozevechi. Ficțiuni ilicite, ați dat „apă la moară”criticilor în ceea ce privește încadrarea dvsliterară ca optzecist. Vi se pare eronată in-terpretarea din Câteva cuvinte drept paro-die sau o altă ficțiune ilicită?PC: Am vrut doar să-mi cer scuze faţă de citi-tor pentru că nu i-am oferit o capodoperă.

Vi s-a întâmplat vreodată, asemeni „scri-itorului din provincie”, să vă asalteze lumeape stradă cu subiecte pentru romanele dvs,inspirate din viața lor? PC: Chiar de aici a plecat povestirea aceea cutitlul „A venit un scriitor din Bucureşti”. Astase întîmpla înainte de 1990. Acum, toţi cei careau asemenea poveşti, se duc direct la editură,

,,Toate cărţile, mă refer strict la literatură, vorbesc despre destinulomului în lume”

Un interviu cu Petru Cimpoeșu, realizat în 2010 și nepublicat pânăacum (II)

cu un teanc de bani, şi rezolvă problema.

Fenomenologia invizibilului este consideratăunanim drept cea mai bună proză a volu-mui, prin temele tratate, tonul adoptat șistructură. Sunteți de acord cu opinia criticădespre aceasta operă?PC: Nu cred în unanimităţi.

Ultima proză din Nouă proze vechi. Ficțiuniilicite, intitulată Alte amintiri din provincie,reprezintă o altă viziune asupra lumii, încare mentalitatea și atitudinea românilor s-au schimbat pe ici, pe colo, dar NU înpunctele esențiale?PC: E aceeaşi viziune, numai contextul seschimbă.

Cum merge lucrul la viitorul roman, Cân-tecul de dragoste al celui care nu maiiubește? Simțeați nevoia unei reorientări încreația artistică? (Ținând cont de faptul cătema dragostei nu a fost totuși foarte multtratată în cazul dvs)PC: Lucrul merge încet, fiindcă sunt într-opermanentă criză de timp şi de bani. Nu amliniştea necesară pentru a sta câteva ore pe ziîn faţa calculatorului – scriu nu neapărat greu,dar încet. Şi nu e vorba de o reorientare, iar ro-manul nu va fi unul de dragoste, ci unul de ne-dragoste, poate chiar o critică a mitului iubirii.Să vedem.

Cum a reacționat familia(în special,părinții) la dorința dvs de a fi prozator? PC: S-au mirat.

Sunteți singurul din familia dvs cu activi-tate literară sau acest talent se transmite dingenerație în generație? PC: Tata avea patru clase, iar mama, şapte. În

toată adolescenţa am suferit fiindcă nu aveamîn casă un dicţionar al limbii române. Trageţidumneavoastră concluzia.

Apar în operele dvs și aspecte din copilăriaproprie? Vă simțiți legat de acel moment alvieții sau credeți că nu reprezintă un subiectpotrivit pentru literatura dvs?PC: Duc cadavrul acelui copil în mine.Câteodată, parcă vrea să învie.

Cum vă tratează cunoscuții în urma succe-sului literar?PC: Majoritatea prietenilor mei nu au niciotreabă cu literatura, aşa că ne înţelegem foartebine. Mă rog, când apar ocazional la televizor,mă felicită, dar cam asta e tot.

Care credeți că sunt punctele dvs forte înceea ce privește arta scriiturii?PC: Punctul meu forte este că, dacă nu amnimic de spus, mai bine tac.

Având în vedere efortul depus și satisfacțiapersonală, ați putea face o ierarhie a op-erelor dvs?PC: Nu e treaba mea să fac astfel de ierarhii,iar după eventuala ceremonie de lansare,cărţile mele nu mă mai interesează decât prineventuale efecte meschine, de genul câţi bani.Răsplata scrierii unei cărţi nu este decât aceeacă ai scris-o.

Considerați că ați reușit tot ce v-ați propusîn plan literar până la momentul actual?PC: Fireşte că am reuşit, tocmai din motivulcă nu mi-am propus ceva anume.

Interviu


Studiu


Pseudo-competitivitatea impusă de consumerismul generaţiei contemporane s-a ataşat, nu demult, printr-o legatură covalentă destul de puternică spiritului naţionalist, înotând (paradoxal) în amontedirecţiei globalist-corporatiste. Doar o umbră a imperialismului de odinioară, acest spirit, naiv pealocuri şi de cele mai multe ori susţinut de ideologii extremiste, s-ar zice că nu ar avea dreptul la astfelde manipulări într-o societate non-utopică.

Mânaţi de astfel de trăiri, românii şi-au setat ca ţel iminent dobândirea unui premiu Nobel, dreptrăsplată a muncii intelectuale seculare a poeţilor, prozatorilor şi dramaturgilor români. Nemulţumireajumătaţii (doar) de spirit neaoş a Hertei Müller or dezamăgirea ,,crudităţii” literare a universuluicărtarescian au sugrumat speranţele de confirmare a unei trăiri literare complexe şi complicate, orig-inale şi răsunătoare, ale unui naţionalism chinuit de circumstanţe si neşansă. Blamând cu jind geo-politicul din spatele deciziei comitetului de acordare a celei mai înalte distincţii literare, mulţi s-auresemnat în ideea că literatura noastră curentă e înca una savantă. Munca unei mâini creatoare ce areîn vedere totalitatea scrierii şi a fiecărui personaj în parte, izvorăşte originalitate prin cadrul încă înstare să mai şocheze, fie prin sinonimie perfectă cu icoana vreunui personaj, fie prin tumultul existenţeiautoriceşti transferat cu grija naratorului ori personajului. Zămislirea unei imagini ca de negativ fo-tografic care în loc să estompeze din trăsături, le redă naturale şi pline de sens injectează unicitatebeletristicii autohtone, o picatură de hyperrealism într-un ocean de culoare cu contur renascentist.

Tumultul existenţei cotidiene se reflectă în absurdul vieţii într-un univers care se autodepăşeşteconstant, în ce priveşte deconstrucţia. Formele literare de evadare sunt însă numeroase şi vechi decând lumea, ceea ce a păstrat literatura drept una dintre puţinele portiţe de evadare din banal ori rutină;scriitorii români au reuşit să se afilieze diverselor curente literare, să creeze o literatură care să reflecteatât crezul individual cât şi cel colectiv (al mişcării) aliniind cu mândrie literatura română la ceauniversală.

Imaginile unei literaturi clasice şi aservite crezului romantic au dănţuit o vreme pe plaiurile miorit-ice, au făcut-o cu cea mai mare poftă şi în cel mai amplu ritm de vals cântat de însăşi Mater Valachia.Cu toate acestea, exceptând geniul eminescian care rămâne atemporal, general-valabil şi genial-in-variabil, experimentul poetic prin iluminarea non-conştientului a răsărit odată cu poezia parnasiano-simbolistă, prima de factură decadentistă şi profund opoziţionistă în raport cu literatura anterioară. Orsimboliştii, în frunte cu Alexandru Macedonski (vezi Rondelul opiumului), n-au impus doar un universde corespondenţi ca modalitate de comunicare ci au mers până la a descătuşa cititorii de sub povaratabu-urilor -(homo)sexualitate, desfrâu şi narcoze- rescriind un nou cod etic al poeziei de sfârşit desecol 19. Practicând sau nu aceste obiceiuri, poetii simbolişti au deprins astfel de imagini fie din tra-ducerile unor‚,acomodaţi” ca Theofile Gautier sau Charles Baudelaire sau, cel mai probabil, dincălătoriile în Occident unde astfel de evenimente erau comune.

Faima literaturii clasico-romantice se înscria treptat în patrimoniul fiecărei naţii în timp ce sim-bolismul îşi picta ultimele sinestezii la unison cu ecoul ororilor primului razboi mondial. În tot acesttimp scriitorii realizau absurdul şi efemeritatea trăirilor interbelice, avangarda literar-artistică urmândsă se instaleze ca voce a marii majorități, sătulă de incoerenţa istorică a ultimelor decenii. Românul

Aport avangardist la

ideologia literară posterioară

Marian Neacșu

Tristan Tzara (numele fiind o conştientizare dadaistă că situaţia e tristă-n ţară) a dat startul avangardeiprin născocirea dadaismului, impropriu numit astfel, din moment ce tindea sa desfiinţeze toate –ism-urile. Noul curent urmărea reconstrucţia prin deconstrucţie şi repornirea unei istorii şi literaturi careîncepuseră să funcţioneze defectuos. Ca modalităţi generale de clădire a construcţiei artistice avan-gardiste, numeroasele sale curente subsidiare, pornind de la manifestele dadaiste şi futuriste de începutde secol până la mai târziile faţete suprarealiste sau onirice, toate străbăteau un front comun, cudiferenţe minore în ce priveşte aria de desfăşurare, afilierea politică ori numărul de adepți, critici, fa-natici.

Marea schismă avangardistă avea să aibă loc în ce priveşte metodele prin care complexele imaginierau invocate şi relatate, dacă ele erau rezultatul unui act natural de meditaţie şi ale unei stări de naturalhigh, sau dacă erau doar răspunsul interogării unor paradisuri artificiale, precedent descrise de Baude-laire în celebra sa carte cu acelaşi nume. Disputa purtată între dadaiştii adulatori de transe creative,narcotic-inspirate şi cavalcada evadării din realitate prin narcoze endogene, ideologic-suprarealiste s-a desfăşurat nesincronizat cronologic şi mai mult ca o reacție a celei din urmă asupra exceselor primeigeneraţii avangardiste. Scopul ultim era cât se poate de demn: împiedicarea unei decăderi spirituale,pe fondul căutarii de noi portiţe de evadare care, conform suprarealismului se regăseau în fiecare dintrenoi, trebuind doar cultivate.

Poate cel mai notabil exemplu în ce priveşte debordanţa imaginarului artistic ca rezultat alşamanismului non-narcotic, definitor suprarealismului, îl reprezintă poetul şi prozatorul Gellu Naum,considerat imaginea surrealistă centrală a culturii române şi după cum a fost caracterizat de criticiivremii, ultimul mare poet suprarealist al Europei. Înscriindu-se pe linia abstinenţei în paralel cu figurica teoreticianul André Breton sau celebrul pictor Pablo Picasso, filosofia sa de viaţă şi impilict crezulsău artistic s-au suprapus până la cea mai profundă sinonimie. În epoca în care tendinţa, în egalămăsură a artiștilor cât şi a oamenilor de rând, era de refugiere în artificialitatea viciilor din ce în cemai variate, lupta interminabilă cu moravurile în schimbare a consolidat raţionamentul de bază almişcării. Urmată la mică distanţă de morala renăscută din însăşi păcatul decadenţei conştiinţei colec-tive, etica deontologică centrală fiinţei umane care înota într-un ocean de semeni cu trăsături comuneşi doar un dram de originalitate distinctivă, a realizat futilitatea într-o lume de oglinzi murdare şi de-formate care dau iluzia că diversitatea se clădește la oricare alte niveluri decât cel mental. Explorareaantipozilor conştiinţei, aşa cum îi numeşte Aldous Huxley în eseurile sale ulterioare, nu este altcevadecât o răstălmăcire a marilor descoperiri geografice; acasă este acolo unde, din mila faţă de toatăbogăţia informaţională oferită de scurgerea veacurilor în eternitate se sacrifică mielul gnostic pe altarulinconştientului, unde lumi bogate în dimensiuni se clădesc în litera hazardului, idem destinului însuşi.Acolo, deconspirând limitele raţiunii conştiente, epuizate de mirajul ciclicităţii, omul se regăseşte cusinele său uitat chiar înainte de a-l cunoaşte.

Intensitatea cu care inovatoarele avanposturi literare româneşti îşi umpleau vistieria cu imaginidelirice, s-a hrănit din ardoarea cu care reviste ca Alge sau urmuz urzeau viitorul literar neaoş, activ-itatea intensă de la sfârşitul anilor '40 de la București, în virtutea unui suprarealism etern vivace (GelluNaum, Geo Bogza, Gherasim Luca), publicarea manifestului oficial al futurismului la 1909 deopotrivăla Paris şi Craiova, toate şi destule pe deasupra vor fi influenţat ulterior gândirea românească or ide-ologia europeană cu suficiente probe în absurdul lui Kafka sau Camus, misticismul lui Eliade, natu-ralismul lui Strindberg sau chiar postmodernismul retras în umbra regimului predecembrist.

Studiu


De prin lume adulmecate


Navigatorul din fotoliu

Cultura maghiară în declin

The Newyorker deplânge situația culturală a Ungariei, ca urmare a influenței politicecrescânde. Unul dintre evenimentele care a atras atenția Occidentului a fost hotărârea ro-mancierului premiat cu Nobel Imre Kertész de a-și depozita arhivele în Germania. Scriitorulevreu, fost prizonier la Auschwitz, înfruntă astăzi un mediu politic ostil. Opera sa a fost scoasădin programa educațională, în favoarea a trei autori antisemiți din perioada interbelică, iarelita politică l-a numit „nemaghiar”.

Victor Orban și guvernul său au trasat deja viitorul traseu al culturii maghiare.Naționalismul și rolul important al creștinismului sunt termenii cheie ai noii constituții, iarcreațiile așa-zis blasfemice sau antinaționale sunt interzise. Jurnaliștii care nu s-au conformatnoilor directive au fost înlăturați din presa publică, iar celui mai important post de radio in-dependent, Klubrádió, i s-a retras licența. În 2011, 5 filozofi de stânga au fost investigați pebaza unei acuzații de delapidare a 2 milioane de dolari. Șaizeci de intelectuali maghiari ausemnat o scrisoare de susținere a acuzaților. Când jurnalistul Paul Lendvai a lansat în Ger-mania o carte despre corupția din mediul politic maghiar, în presa din Ungaria s-a lansat ocampanie de denigrare a acestuia, iar la un eveniment cultural din Frankfurt, unde ar fi urmatsă se desfășoare o lectură publică, naționaliștii maghiari au provocat violențe.

Politica guvernului de dreapta a generat reacții și la nivel internațional. Elie Wiesel aînapoiat un premiu primit cu ani în urmă din partea Ungariei, protestând în acest mod fațăde prezența oficialilor la reînmormântarea unui poet maghiar antisemit. Lawrence Ferlinghettia refuzat, în 2012, un premiu oferit de guvernul maghiar, dezamăgit de faptul că acestaîncălcă frecvent dreptul la liberă exprimare, manifestându-se ca un guvern totalitarist. JürgenHabermas a solicitat Uniunii Europene o investigație, care însă a fost oprită chiar de la Bu-dapesta.

Sub asemenea auspicii, viitorul culturii maghiare pare pecetluit. Ungaria se va închideîn numele naționalismului și va genera opere aservite politic, fără valoare culturală reală, înnumele nostalgiei după anii ’30, al declinului moral al națiunii și al teoriilor conspiraționiste,cu protagoniști evrei.

De prin lume adulmecateNavigatorul din fotoliu

Bernardo Bertolucci se întoarce la film

Guardian.co.uk ne aduce la cunoștințăcă regizorul italian Bernardo Bertolucci arevenit pe marile ecrane, cu producția Io e te(Eu și tu), film prezentat în cadrul festivaluluiinternațional de la Rotterdam. Bertolucci (72de ani), ce a debutat în 1961 cu La commaresecca (Cumătra uscată), realizase ultimapeliculă în 2003, The Dreamers (Visătorii),astfel că revenirea sa era îndelung așteptată.Într-un interviu oferit chiar la Rotterdam, re-gizorul italian explică absența: „Acum câțivaani nu mă mai puteam mișca. Nu puteammerge. Acela, poate, a fost momentul în caream crezut că nu mai pot face vreun film. M-am gândit că totul s-a terminat. Voi facealtceva... dar totul s-a schimbat când am ac-ceptat situația”. Arătând către scaunul curotile în care se află, Bertolucci consideră căpoate fi fericit, chiar și într-o asemeneasituație.

Io e te este adaptat după romanulomonim al lui Niccolò Ammaniti (publicat în2010), și prezintă povestea lui Lorenzo, untânăr introvertit, care la doar 14 ani încearcăsă facă față dependenței de heroină a suroriisale, Olivia. Pelicula se derulează în mareparte în beciul casei băiatului, acolo undeacesta se ascunde, sub pretextul că este ple-cat într-o excursie la schi. Filmul abordeazădramele adolescenței, însă capătă o notăpozitivă, comparativ cu precedentele peliculeale lui Bertolucci.

Din coloana sonoră se remarcă TheCure, Muse, Red Hot Chili Peppers, ori DavidBowie, iar în rolurile principale apar Jacopo

Olmo Antinori (n. 1997), ca Lorenzo, și TeaFalco (n. 1986), ca Olivia, pe care Bertoluccio caracterizează drept „o Marlene Dietrich aSiciliei” (Falco este născută în Catania). Re-gizorul mărturisește că a fost interesat să ex-perimenteze cu tehnologia 3D, însă în acelașitimp a dorit să filmeze repede și să im-provizeze. Cu toate acestea, și-a permis sămodifice scenariul, pentru a oferi filmului unfinal fericit, spre deosebire de romanul luiAmmaniti.

În același interviu, Bertolucci afirmădespre una dintre cele mai cunoscute figuridin politica italiană: „Cu marile sale canale TVa creat multe valori subculturale. A ucis cul-tura, într-un fel. A anesteziat creierele tiner-ilor ce au crescut în aceste vremuri. Deseoripoți vedea o ignoranță mare și terifiantă”.Este vorba despre Silvio Berlusconi, ce dețineMedusa Films (o casa de producție alături decare Bertolucci a colaborat de-a lungulanilor), precum și compania Mondadori, prinintermediul Fininvest.

Despre cinematografia italiană,Bertolucci crede că a fost într-o „comăîndelungată”, din care abia își revine, grațieunor nume ca Matteo Garrone și Paolo Sor-rentino, o renaștere în care ar dori să ia parte,susținut de o carieră ce se întinde pe parcur-sul a nu mai puțin de cinci decenii.


Privesc în zare…

Calm, privesc în zareVăd înnoptareOareDe ce n-am stareÎntr-o lume în care E soareNu-s nori pe cerul meuNu vreau să-i văd, îi negŞtiu, mereu e greuUn luptător, spiritual întregSpirit infinitLovitTot mai puternic emitPretenţii de la mine şi implicitDe la cei din jurDe bun augurAm standarde înalteRupt uneori de realitatePoateDar nu mă sustragE lumea mea, mi-e dragLupt pentru EaNimeni n-O poate furaMulţi văd,Puţini înţeleg ce-i lumea,ViaţaContează contextul, culmea,SperanţaE laşitate dacă nu-i susţinutăDe fapteÎn noapte, printre şoapteE suferinţă dar şi bucurie mută …

Mircea Nica

Anotimpuri

soarele lenevește în iarnădospind timpul în jumătățisârguincioși fulgii își duc dansulcătre pământ, peste iarbăexplozie e-n ghiocei, în brândușeun înghețce doar el știe ce-nseamnă.toamna și varas-au sinucis în răbdaredispare vinulse scriu noi calendaremayașii n-au știut,vom ști noianotimpurile-s pe redutele luminiise declară pacifist un războinoi vom lupta îmbrăcațiîn cojoace cu aură de mieiprin șotroanele viețiidesenând noi Dumnezei

Camelia Ioniță

Poezie


Poezie


Luna soarelui

Cine a rãpit soarele?

L-a ademenit cu apusȘi a pus mâna pe elstrângându-l cu forțăcăci se zbăteaca somnul în cârligul undițeiluat aidoma și dus,lăsând urme de insomnie

Cineva a răpit soareleîn urma căruiaumbra-lună a rămasîn întunericulprivirii tale

Cine?Diana-Adriana Matei

Urale profane

Se-ndestulează jocul cu-avântul deveniriiŞi spulber de urale îi rotunjeşte ritmul,O cinică ardoare la căpătâiul firiiÎn zăngănit de săbii îşi savurează imnul.

Arcadele celeste frizând nemărginireaCu ne-mplinite verbe inundă universul,Extatică natura şi-adaugă menireaPrin carotida bolţii să-şi incanteze versul.

Aplauze păgâne în despuiate-altareClocesc în alveole seminţe de hazardDoar noi ne ducem crucea prin galaxii barbare,În creuzet de atriu îngăduinţe ard.

Mai vii ca niciodată, făcliile din glasuriClipesc în sanctuarul unui tărâm de-apoiSe sparge anotimpul în mii şi mii de ceasuriPe umeri să ne curgă ca un cadril de ploi.

Valentin Irimia

Televiziune

Dinozauri clovni

Pe Discovery Channel este difuzată oserie de documentare reunite sub titlul de„Școala Discovery”, care face parte, din câteam înțeles, dintr-un program al MinisteruluiEducației. Multe din documentare sunt real-izate în 1990-2000, dar vineri este transmis undocumentar nou, despre dinozauri. Am văzutși eu un episod și nu mi s-a părut că privesc undocumentar, ci o combinație între Ice Age șiBambi. Doi dinozauri mai mici, mereuînfometați, formau un cuplu comic, ca declovni, cu mișcări foarte umane (partea IceAge). Printre alte reptile, mai mari, mai mici,mai solzoase, mai pufoase, erau prezentațitriceratopșii (ditamai animalele cu trei coarne)eroii acelui episod. Puiul unei astfel de dihăniise rătăcește și este salvat de un alt exemplar,care îl conduce spre turma sa. Iarăși mișcări,gesturi, priviri foarte umane, de un sentimen-talism de telenovelă (partea Bambi). Din cândîn când, desenul animat (căci asta este, în de-finitiv, această emisiune) era întrerupt șiapăreau niște cercetători și animatori, care ex-plicau de ce au făcut unii dinozauri albaștri,unii galbeni, unii care cotcodocesc, unii carerag, unii care au pene și nu zboară, iar alții fărăpene, care zboară. Nu m-au convins, drept săvă spun. Ba chiar mi s-a părut stupid că, înacest documentar, mai toți dinozaurii se com-portau ca niște mamifere (unii imitau leii, alțiielefanții), când, în realitate, erau mai apropiațide reptile și păsări. N-ar fi deranjante acestelucruri dacă emisiunea nu ne-ar fi prezentatădrept știință și dacă nu ar fi folosită în scop di-dactic.

Nu m-a surprins că este o emisiune

proastă, Discovery Channel difuzează, în gen-eral, emisiuni realizate pe bandă rulantă, fărădocumentarea necesară (am „aflat”, de exem-plu, datorită unei astfel de emisiuni, că VladȚepeș avea capitala la Brașov), sau după rețetasenzaționalului (vezi emisiunea lui BearGrylls, care ziua de-abia supraviețuiește șinoaptea doarme la hotel). Noroc că mai aparpe acest post și emisiuni precum Life. Filmărisurprinzătoare, sunet clar (poți auzi chiar și opicătură de apă care cade pe penele uneipăsări), subiecte interesante și vocea unică alui David Attenborough. Mare diferență fațăde dinozaurii clovni!



InterNeTsant


Mihail-George Panait

Avant-Garde

Auzim uneori că jocurile sunt formeale artei, însă de câte ori avem ocazia să jucămrolul unui artist în adevăratul sens al cuvântului?Ei bine, Avant-garde ne propune un asemenearol. Despre ce este vorba însă? Fiind un joc debrowser, nu beneficiază de un gameplay lung,ci mai degrabă este ceva ce îți ocupă o searărece de primăvară. În Avant-garde, intri în pieleaunui artist debutant și primul personaj cu carevei interacționa este Édouard Manet, care dupăce se va prezenta, îți va arăta o lucrare de-a sapregătită pentru Salonul de la Paris. Intervineînsă Bouguereau, care te va provoca să realizezio pictură superioară celei a lui Manet. De

așteptat că nu se va întâmpla așa ceva, dat fiind că ești un începător. Cu toate acestea, pe parcusuljocului îți poți îmbunătăți calitățile (prin practică în cadrul Academiei), iar la un moment dat vei puteafonda noi mișcări artistice, ori poți merge la cafenea,acolo unde vei intra în contact cu alte personaje.Bun, acum ai putea spune: ce este atât de spectaculos? Într-adevăr, în jocuri regăsim elemente preluatedin realitate, însă Avant-garde reușește sa îmbine cu stil realul și fictivul. Pe de o parte, există numeca Manet, Bouguereau, Courbet, Cézanne, Van Gogh, Picasso, iar treptat noi stiluri sunt introduse,precum impresionismul, post-impresionismul, pointilismul, cubismul, ș.a. Pe de altă parte, poți generanoi mișcări artistice, pe care le definești în funcție de calități; de exemplu, într-un manifest (care,curios, este realizat în cafenea) poți pune accent pe formă, eliminând importanța culorii, în altul poțiaccentua importanța anatomiei, formei și culorii, etc.

Umorul ocupă un rol important. Dde exemplu, în ajunul Salonului din 1863, Napoleon al III-lea intervine într-o discuție purtată de Bouguereau și Manet, susținând că soția sa este singura carepoartă coroană în Franța, ca replică la vorbele lui Bouguereau. Courbet își face și el apariția și spune:„Ar trebui să purtați una, Majestatea Voastră. V-ar sta bine pe capul fără trup”. În Franța, au pierit pringhilotinare, printre alții, Ludovic al XVI-lea, Maria Antoaneta, Madame Roland, ori Maximilien Robe-spierre, toți în cursul Revoluției de la finele secolului al XVIII-lea. Courbet pare a fi un personaj definitprin intermediul umorului.

De ce începe jocul în 1863? Pentru că acesta este anul în care câteva mii de lucrări au fostrespinse la Salonul Academiei, ceea ce a condus la fondarea (printr-un edict emis de Napoleon al III-lea) Salonului refuzaților. La Salonul Academiei, în cursul jocului, vor fi acceptate numai lucrări în-cadrate în curentul realist.

Personal, mi-aș fi dorit să se pună mai mult accent pe dialog, astfel încât să existe mai multeopțiuni în cadrul conversației. Se afirmă că Avant-garde este un role-playing game, în sensul că îțidezvolți personajul și interacționezi cu altele, care de regulă te ajută în acest sens. Și totuși, un joc derol presupune și existența unui dialog bogat în opțiuni, iar Avant-garde are de suferit în această privință.Îl recomand însă pentru că este educativ, are imagini și muzică bune și deoarece conține și o dozăînsemnată de umor.

avant-garde este disponibil la gameshot.org

IDe citit

RecenteIlia Ilf, Evgheni Petrov - 1001 de zile sau Noua ȘeherezadăSunt incluse, în această carte, povestiri, scenarii, foiletoane, în care Ilf și Petrov au ilustrat Uniunea Sovietică a anilor ‘20-’30, cu societatea, instituțiile și oamenii de atunci. Umorul domină și acest volum, iar majoritatea textelor sunt la fel de valoroase ca celebrele lor romane. Ilf și Petrov zugrăvesc o lume care are în centru personaje pe cât de diverse, pe atât de comice, iar în fundal trista realitate a acelei perioade. (G.M.N.)Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom, 2013, 872 pp.

William Golding - Martin cel AvidMartin este singurul supraviețuitor al unui distrugător care se scufundă în Oceanul Atlantic. Naufragiat pe o insulă, el se luptă să supraviețuiască, dar o serie de stranii sau înspăimântătoare întâmplări îl fac să piardă contactul cu realitatea. A ajuns Martin în Iad? Sau și-a pierdut mințile, singur pe o insulă rece?(G.M.N.)Editura Art, Colecția Nobel, 2013, 144 pp.

Timothy E. Gregory - O istorie a BizanțuluiAmericanul Timothy Gregory reușește să prezinte succint istoria tumultoasă a ImperiuluiRoman de Răsărit, afirmând că a încercat să se distanțeze de prejudecățile tipice lumiivestice, ce uneori percepe Bizanțul ca pe o „rudă săracă și decadentă”. El începe prin arelata criza secolului al III-lea și semnificația acesteia în cadrul istoriei Imperiului Roman, afectat în acele vremuri de „plaga lui Ciprian”, de disputele interne sau externe,ori de problemele financiare. Continuă prin a-l pune în lumină pe Dioclețian și implicittetrarhia, ajungând în cele din urmă la era lui Constantin cel Mare, pentru ca în finalulcărții să surprindă Bizanțul după căderea Constantinopolului. Este interesant modul încare abordează acest subiect, alternând elementele politice cu cele sociale, Bizanțul dinamic servind ca liant între Occident și Orient. (M.G.P.)Editura Polirom, Colecția Historia, 2013, 406 pp.

Timothy Snyder - Tărâmul morții: Europa între Hitler și StalinSnyder scrie că între 1933 și 1945, aproximativ 14 milioane de oameni și-au pierdut iața pe teritoriul cuprins între centrul Poloniei si vestul Rusiei, sub influența regimurilorlui Hitler și Stalin. Sovieticii, susține Snyder, sunt responsabili pentru o treime dinnumărul total al victimelor. Tărâmul morții este locul în care planurile lui Hitler și Stalins-au intersectat, unde Wehrmachtul și Armata Roșie au luptat, unde NKVD și SS și-auconcentrat forțele. O observație importantă se face în această carte: nu lagărele de concentrare sunt responsabile pentru majoritatea victimelor, ci acțiunile de exterminare desfășurate în afara acestora și separat de operațiunile militare în sine. O lectură recomandată celor ce doresc să surprindă ororile petrecute în Europa anilor '30-'40.(M.G.P.)Ed. Humanitas, Colecția Istorie contemporană, 2012, 568 pp.


Bonus

Autor: Cosmin Gogu


Bonus

Portretul-mentori și discipoli (I)

Fotografii din expoziția cu același nume, realizate de membrii Clubului de Arte Vizuale "ArtMedia" al Liceului de Artă "Carmen Sylva" din Ploiești, sub coordonarea prof. dr. Ioan MihaiCochinescu și cu sprijinul Asociației "Total Art" a aceluiași liceu.

Autor:Claudiu Șarpe

Autor:Monica Șchiopu


Bonus

Autor:Antonia Claudia Bolozan

Autor:Mădălina Matei


Bonus

Autor:Mădălina Matei

Autor:prof. Florin Șuțu


Bonus

Autor:prof. Rita Bădulescu

Autor:prof. Adriana Brăileanu


Bonus

Autor:prof. Ion Sinca

Autor:Liviu Ghițuleasa


BonusBonusBonus

Autor:Marin Liliana

Autor:Cristian Anghel


Bonus

Autor:prof. Marcel Bejgu

Autor:prof. Nicolae Lupu


Bonus

Autor:Ana Vlădescu

Autor:Ana Vlădescu


Bonus




Bonus

Autor:Sidonia Călin

Autor:Sidonia Călin


Bonus

Autor:Daniel Ungureanu

Autor:Daniel Ungureanu


Bonus

Autor:Diana Lemnaru

Autor:Monica Șchiopu


R.O.C.A.D.Arocada.webs.com

ISSN 2286 ˘ 1610 ISSN−L 2286 ˘ 1610

Date post:	30-Aug-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	1 times
Download:	0 times

R.O.C.A.D.A. filesuport - are timpul și spațiul său, nu este o etapă între activitatea desf...

Documents