RO RO AFACERI JURIDICE - europarl.europa.eu · DV\755341RO.doc 11/80 PE415.241v02-00 RO Adoptarea...

$Page 1: RO RO AFACERI JURIDICE - europarl.europa.eu · DV\755341RO.doc 11/80 PE415.241v02-00 RO Adoptarea unui regulament (Roma III) care să identifice nu doar jurisdicţia, ci şi legea$
DV\755341RO.doc PE415.241v02-00

RO RO

JANUARY 2004

DIRECTORATE GENERAL INTERNAL POLICIES OF THE UNION DIRECŢIA GENERALĂ POLITICI INTERNE ALE UNIUNII

EUROPEAN PARLAMENT PARLAMENTUL EUROPEAN

Departamentul Tematic CDrepturile cetăţenilor şi Afaceri constituţionale

FORUM PRIVIND COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN MATERIE CIVILĂDEZBATERE CU PARLAMENTELE NAŢIONALE

2 DECEMBRIE 2008

SESIUNEA A IV-ADREPTUL FAMILIEI ŞI DREPTUL SUCCESORAL

NOTE DE FUNDAMENTARE

AFACERI JURIDICE

RO

NOTE

PE 415.241

PE415.241v02-00 4/80 DV\755341RO.doc

RO

Direcţia generală Politici Interne Departamentul Tematic CDrepturile cetăţenilor şi Afaceri constituţionale

FORUMUL PRIVIND COOPERAREA JUDICIARĂ ÎN MATERIE CIVILĂ

DEZBATERE CU PARLAMENTELE NAŢIONALE

2 DECEMBRIE 2008

SESIUNEA A IV-ADREPTUL FAMILIEI ŞI DREPTUL SUCCESORAL

NOTE DE FUNDAMENTARE

DV\755341RO.doc 5/80 PE415.241v02-00

RO

PE415.241v02-00 6/80 DV\755341RO.doc

RO

Prezentele note au fost solicitate de Comisia pentru Afaceri Juridice a Parlamentului European.

Notele sunt publicate în următoarele limbi: BG, CS, DA, DE, EL, EN, ES, ET, FI, FR, HU, IT, LT, LV, NL, PL, PT, RO, SK, SL, SV

Autori: Bruno Nascimbene, Università degli Studi, Milano; Nicole Gallus, Nicole Gallus, Avocat la Van Dieren, Gallus & Toussaint şi Asistent, Facultatea de Drept, Universitatea Bruxelles, Christian Hertel, Director al Institutului Notarial German (Deutsches Notarinstitut -DNotI), Würzburg; Institutul Elveţian de Drept Comparat

Manuscrise terminate în noiembrie 2008

Copiile pot fi obţinute prin intermediul dnei:Roberta PanizzaTel: +32 2 2831433Fax: +32 2 2832365E-mail: [email protected]

Informaţii privind publicaţiile DG IPOL:

http://www.ipolnet.ep.parl.union.eu/ipolnet/cms

Bruxelles, Parlamentul European:

Opiniile exprimate în prezentele documente se află sub răspunderea exclusivă a autorului şi nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Parlamentului European.

DV\755341RO.doc 7/80 PE415.241v02-00

RO

PE415.241v02-00 8/80 DV\755341RO.doc

RO

SESIUNEA A IV-A - DREPTUL FAMILIEI ŞI DREPTUL SUCCESORAL

CUPRINS

1. Competenţa jurisdicţională şi dreptul aplicabil în materie matrimonială: Regulamentul Roma III? Drepturile patrimoniale ale cuplurilor căsătorite şi necăsătorite: către norme europene privind regimurile proprietăţii matrimoniale?

- profesor Bruno Nascimbene, Università degli Studi, Milano

2. Recuperarea transfrontalieră a obligaţiilor de întreţinere

- Nicole Gallus, Avocat la Van Dieren, Gallus & Toussaint şi Asistent, Facultatea de Drept, Universitatea Bruxelles

3. Conflictele de drept succesoral în cadrul UE: către un certificat de moştenire european?

- Christian Hertel, Director al Institutului Notarial German (Deutsches Notarinstitut - DNotI), Würzburg

4. Protecția adulţilor vulnerabili: trebuie să acţionăm?

- Institutul Elveţian de drept Comparat [publicat]

DV\755341RO.doc 9/80 PE415.241v02-00

RO

COMPETENŢA JURISDICŢIONALĂ ŞI DREPTUL APLICABIL ÎNMATERIE MATRIMONIALĂ: REGULAMENTUL ROMA III?

DREPTURILE PATRIMONIALE ALE CUPLURILOR CĂSĂTORITE ŞI NECĂSĂTORITE: CĂTRE NORME EUROPENE PRIVIND

REGIMURILE PROPRIETĂŢII MATRIMONIALE?

PROF. BRUNO NASCIMBENEUNIVERSITATEA DIN MILANO

PE415.241v02-00 10/80 DV\755341RO.doc

RO

1. Perspectivele de armonizare comunitară a dreptului internaţional privat al familiei. Propunerea de regulament Roma III

Criza legăturii matrimoniale a constituit un subiect de interes pentru legislatorul comunitar, în lumina competenţei jurisdicţionale şi a recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti încă de la Regulamentul 1347/2000, înlocuit în prezent prin Regulamentul 2201/2003 (sau Bruxelles II)1. Chiar dacă doctrina a pus problema, cu diverse argumente, competenţei Comunităţii, şi apoi a Uniunii, în materie de dreptul familiei (materie rezervată în mod tradiţional suveranităţii statului), legătura strânsă cu exercitarea libertăţilor fundamentale prevăzute în tratat precum libera circulaţie a persoanelor şi realizarea unei cooperări judiciare în contextul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie, furnizează un răspuns pozitiv. Chiar dacă cu unele limite, care ţin cont de ordinea juridică şi de tradiţiile naţionale ale statelor membre.

Dintr-o perspectivă de armonizare progresivă, s-a pus întrebarea dacă este suficient un sistem de recunoaştere reciprocă a hotărârilor judecătoreşti: un astfel de sistem nu permite însă un control asupra legii aplicate în statul care a adoptat hotărârea în temeiul propriului sistem de drept internaţional privat. Chiar dacă recunoaşterea reciprocă face diversitatea sistemelor de conflict de legi mai puţin importantă, aceasta nu reprezintă o alternativă reală şi nici nu poate înlocui o armonizare a normelor privind conflictul de legi. Propunerile de modificare a Regulamentului Bruxelles II vizează să completeze această lacună. În ceea ce priveşte argumentele privind oportunitatea armonizării, pare util un exemplu: un cuplu căsătorit format dintr-un cetăţean italian şi o cetăţeană franceză, rezidenţi în Belgia. În cazul în care soţul vrea să obţină divorţul, în prezent aceasta poate decide în faţa cărui judecător să înainteze cauza, respectând criteriile prevăzute de Regulamentul 2201/2003, însă acesta poate să nu ştie (deoarece nu este informat) că, în acest fel, va ajunge să aleagă şi legea aplicabilă. În realitate, judecătorul va identifica ordinea juridică invocată şi deci şi legea aplicabilă, în conformitate cu propriile criterii de apartenenţă, care sunt a priori diferite de la stat la stat. O „variantă” a acestui exemplu, mult mai problematică, este reprezentată de cuplul necăsătorit, al cărui regim legal este cel al unui parteneriat înregistrat. În primul rând, ar trebui să se admită (iar opiniile în acest sens sunt diferite) că regulamentul este aplicabil şi unui parteneriat înregistrat şi, prin urmare, desfacerii acestuia. Apoi, ar trebui găsită o soluţie pentru dificultatea reprezentată de faptul că judecătorul, teoretic competent (sub aspectul jurisdicţiei) pentru pronunţarea desfacerii, este în imposibilitatea de a lua o decizie deoarece, în ordinea juridică naţională, cuplul (pentru a spune astfel) în cauză „nu există”: în concluzie, nu ar exista condiţia prealabilă reprezentată de legătura matrimonială. Într-adevăr, legea aplicabilă, în ipoteza că aceasta este legea în baza căreia a fost constituit parteneriatul înregistrat, ar fi în contradicţie cu ordinea publică a instanţei2.

1 Cu privire la opiniile privind acest subiect cf. G. DE OLIVEIRA, A European Family Law? (Un drept european al familiei?), în Familia, 2002, p. 1093 şi urm. şi mai recent, privind această temă în general, cf. diferitele contribuţii în Dreptul familiei şi Uniunea Europeană, sub îngrijirea lui S.M. CARBONE, I. QUEIROLO, Torino, 2008. 2 Referitor la această ipoteză şi la cealaltă, reprezentată de un cuplu căsătorit (sau în regim de parteneriat înregistrat) care solicită desfacerea legăturii, doctrina se exprimă în mod diferit: de exemplu, cf. R. BARATTA, Desfacerea şi invaliditatea căsătoriei în dreptul internaţional privat, Milano, 2004, p. 156 şi urm.; R. CAFARI PANICO, Recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie matrimonială în noul Regulament Bruxelles III, în Desfacerea căsătoriei în regulamentele europene: de la Bruxelles II la Roma III, sub îngrijirea lui S. BARIATTI, C. RICCI, Padova, 2007, p. 29 şi urm. Aplicabilitatea regulamentului prin analogie, exclusă totuşi pentru uniunile de fapt, ar putea găsi o justificare doar în legile care ar asimila uniunile înregistrate cu căsătoriile. Pe de altă parte, trebuie reamintit că Consiliul JAI, în cadrul reuniunii din 19-20 aprilie 2007, făcând referire la propunerea de modificare a Regulamentului 2201/2003, a reafirmat că definiţia căsătoriei trebuie să fie privită ca o materie de competenţa dreptului intern (cummeste cazul, în general, chestiunilor de drept material şi al celor care privesc valabilitatea căsătoriei).

DV\755341RO.doc 11/80 PE415.241v02-00

RO

Adoptarea unui regulament (Roma III) care să identifice nu doar jurisdicţia, ci şi legea aplicabilă divorţului şi să abordeze aspectele problematice subliniate de evoluţia dreptului familiei va reprezenta o completare utilă a procesului de armonizare, început în anul 1980 odată cu Convenţia de la Roma privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, transformată mai recent în regulament (Roma I) şi extinsă cu regulamentul privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II)1.

2. Propunerea de regulament Roma III

2.1. Necesitatea iniţierii unei armonizări comunitare în materie de drept aplicabil divorţului este consecinţa divergenţelor existente în prezent în sistemele naţionale de conflict de legi şi a lipsei de certitudine juridică. Comisia, în cartea verde privind acobişnuită comună şi sunt cetăţeni ai unor state diferite2. Ar fi vorba de un caz problematic, ca toate cele în care soţul care… „aleargă mai repede” decât celălalt soţ, depune primul, înaintea instanţei naţionale, cererea de divorţ şi, astfel, creează o situaţie de litispendenţă şi face astfel încât instanţa să aplice legea proprie.

a) Dacă se urmăreşte găsirea unei soluţii este, prin urmare, oportun să se evite situaţii precum cea în care, în lipsa unui judecător competent să judece (cuplu de resortisanţi comunitari cu cetăţenie diferită care trăiesc într-un stat terţ şi nici judecătorul din acest stat, nici cel dintr-un alt stat membru nu au competenţă). În acest caz, devine oportun să se modifice norma privind jurisdicţia reziduală prevăzută în prezent la articolul 73, permiţându-le soţilor să aleagă judecătorul competent în conformitate cu aşa-numita „prorogare de competenţă”4. Poate fi utilă furnizarea unui exemplu, reprezentat de un cuplu format dintr-un cetăţean francez şi o persoană cu cetăţenia Republicii Cehe, cuplu care trăieşte într-o ţară terţă care nu admite divorţul. Judecătorul din statul în care soţii au reşedinţa nu poate pronunţa divorţul (sau chiar dacă ordinea juridică ar prevedea acest lucru, judecătorul din ţara terţă ar putea totuşi să declare că nu are competenţa). În acelaşi timp, niciun judecător comunitar nu ar avea competenţa să se pronunţe. Dar chiar şi în cazul în care judecătorul din ţara terţă pronunţă divorţul, ar putea apărea

1 Prin „Roma I” se face referire la Regulamentul (CE) 593/2008 al Parlamentului European şi Consiliului, din 17 iunie 2008, privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I), în JOUE L 177 din 4 iulie 2008, p. 6 şi urm. (regulamentul se aplică contractelor încheiate după 17 decembrie 2009). Prin „Roma II” se face referire la Regulamentul 864/2007 al Parlamentului European şi Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II), în JOUE L 199 din 31 iulie 2007, p. 40 şi urm. 2 Cartea verde a Comisiei COM (2005) 82 final. 3 Articolul 7 prevede ipoteza imposibilităţii aplicării criteriilor regulamentului, ipoteză constatată în cazul în care niciun judecător nu este competent în conformitate cu cele trei dispoziţii care conţin diversele titluri de jurisdicţie (articolele 3, 4 şi 5). În acest caz, legea din fiecare stat membru va evalua dacă există, în baza dreptului intern, un titlu valabil de competenţă pe baza căruia să fie admisibilă procedura în faţa judecătorului naţional. În cazul în care rezultă că acesta nu există, se creează situaţia problematică amintită în text, întrucât niciun judecător dintr-un stat membru nu va fi competent, într-o situaţie în care ar putea să lipsească, în paralel, şi jurisdicţia unui judecător dintr-un stat terţ. Dacă ar exista un judecător dintr-un stat terţ competent, ar putea apoi să apară probleme în recunoaşterea hotărârii, care va trebui să fie făcută în conformitate cu dreptul naţional sau cu tratatele existente în materie şi nu în conformitate cu aplicarea regulamentului. A se vedea cele afirmate în continuare în text.4 Prorogarea de competenţă ar putea fi utilă pentru a oferi o mai mare certitudine juridică şi chiar pentru a soluţiona problema privind cazul în care niciun judecător nu este competent. Prorogarea (astfel cum se arată mai departe în text) este admisă de Regulamentul 2201/2003 doar referitor la răspunderea părintească şi în limitele prevăzute de articolul 12 care prevede două ipoteze de prorogare a competenţei: prima referitoare la judecătorul competent pentru a examina problemele cu privire lalegătura de căsătorie a celor care deţin responsabilitatea părintească, cea de-a doua în cazurile în care minorul are o apartenenţă importantă la un stat membru.

PE415.241v02-00 12/80 DV\755341RO.doc

RO

probleme în momentul recunoaşterii hotărârii, care va trebui făcută în temeiul dreptului naţional (sau a tratatelor existente în materie) şi nu în temeiul aplicării regulamentului.

Prorogarea competenţei, în prezent admisă doar materia răspunderii părinteşti şi în limitele prevăzute la articolul 12, ar completa deci lacuna semnalată (actualul articol 7 face trimitere la normele naţionale de competenţă internaţională). Noul articol 7, în cazul cetăţenilor care nu au reşedinţa obişnuită într-un stat membru şi nu au cetăţenia aceluiaşi stat membru, prevede că competenţa reziduală este atribuită judecătorului din statul membru în care aceştia au avut o reşedinţă comună pentru cel puţin trei ani sau judecătorului din statul de cetăţenie al unuia dintre soţi.

b) Pentru a evita „alergarea la instanţă” amintită mai înainte, ar trebui ca normele privind litispendenţa1 să fie mai flexibile, aprobând transferul cauzei la un judecător din statul unde este localizată viaţa matrimonială în principal.

c) Modificările la regulament ar trebui totuşi să permită ca apartenenţa cea mai strictă a cuplului să fie cea care să reglementeze divorţul în ceea ce priveşte jurisdicţia şi legea aplicabilă şi să sublinieze (prin intermediul aşa numitei professio legis) posibilitatea de alegere a legii pe care o au soţii.

În concluzie, reiese că Roma III este oportun atât datorită modificărilor care privesc aspectele de competenţă jurisdicţională, cât şi datorită introducerii de noi norme privind legea aplicabilă2.

2.2. Modificările şi noutăţile, care subliniază autonomia părţilor şi flexibilitatea soluţiilor, au efecte pozitive în ceea ce priveşte rezultatul garantării certitudinii juridice şi un mai bun acces la justiţie, care constituie finalităţi prioritare, după cum s-a amintit deja3.

a) Prin urmare, autonomia părţilor se exprimă prin alegerea instanţei, chiar dacă cu limite. Roma III adaugă un articol 3 bis în care se dispune că părţile pot încheia un acord de alegere a instanţei competente în procedurile de divorţ şi de separare de copr, cu condiţia ca instanţa să aibă o legătură cu situaţia lor. Alegerea este posibilă dacă se încadrează în una dintre ipotezele de la articolul 3 din Regulamentul 2201/2003; dacă este vorba de ultima reşedinţă obişnuită

1 În prezent Regulamentul 2201/2003 prevede în materie de autoritate părintească o derogare limitată la litispendenţă: articolul 15 prevede transferul competenţei către o autoritate jurisdicţională mai adaptată pentru judecarea cauzei. 2 COM (2006) 339 din 17 iulie 2006, propunere de regulament a Consiliului de modificare a Regulamentului (CE) 2201/2003 cu privire la competenţa jurisdicţională şi de introducere de norme privind legea aplicabilă în materie matrimonială. Temeiul juridic al propunerii este articolul 61 litera (c) din Tratatul CE. Importante în acest sens cf. F. POCAR, Observaţii pemarginea propunerii de regulament privind jurisdicţia şi legea aplicabilă divorţului, în Familia în dreptul internaţional privat comunitar, sub îngrijirea lui S. BARIATTI, Torino, 2007, p. 267 şi urm.; diversele contribuţii din Desfacerea căsătoriei cit. şi cele din Dreptul familiei şi Uniunea Europeană cit. (se face trimitere în special la lucrarea noastră Propunerea de modificare a Regulamentului 2201/2003 în cadrul liberei circulaţii a persoanelor, p. 207 şi urm.). 3 Referitor la propunerea de regulament, a se vedea şi documentul de lucru al serviciilor Comisiei – Sinteză – Evaluare de impact a propunerii de regulament a Consiliului de modificare a Regulamentului (CE) 2201/2003 cu privire la competenţa jurisdicţională şi de introducere de norme privind legea aplicabilă în materie matrimonială [COM(2006) 399 definitiv] [SEC(2006) 949] SEC/2006/0950, precum şi documentul privind evaluarea de impact a propunerii „Study to inform a subsequent Impact Assessment on the Commission proposal on jurisdiction and applicable law in divorce matters”, elaborat de European Policy Evaluation Consortium (EPEC), care poate fi consultat la următoarea adresă de internet: http://europa.eu.int/comm/justice_home/news/consulting_public/news_consulting_public_en.htm.

DV\755341RO.doc 13/80 PE415.241v02-00

RO

comună care a avut o durată minimă de trei ani; dacă alegerea cade asupra statului de cetăţenie (sau domiciliu pentru Regatul Unit şi Irlanda)1 al unuia dintre cei doi soţi.

b) În ceea ce priveşte legea aplicabilă, este prevăzută alegerea de comun acord a soţilor, dar cu condiţia ca aceasta să se bazeze pe legea din statul de ultimă reşedinţă obişnuită comună (dacă unul dintre cei doi mai are încă domiciliul acolo) sau pe cea din statul în care au locuit timp de cel puţin cinci ani sau pe legea din statul de cetăţenie sau pe cea din statul în care este introdusă cererea de separare sau de divorţ. Lipseşte o menţiune cu privire la condiţiile de formă ale alegerii, exceptând forma scrisă cu semnătura ambilor soţi. Dacă părţile formulează o alegere în momentul în care există încă acord între acestea (în momentul căsătoriei sau până în momentul în care este depusă cererea de desfacere a legăturii), cu siguranţă nu este uşor să se demonstreze că alegerea a avut loc dacă lipseşte documentul doveditor. Astfel cum se va arăta în continuare, amendamentele PE acoperă această lacună, introducând de asemenea o noţiune de reşedinţă obişnuită şi armonizează importanţa duratei de trei ani fie în cazul alegerii jurisdicţiei, fie în cazul alegerii legii aplicabile. O alegere care, după cum precizează de mai multe ori PE, trebuie să fie, totuşi, „în cunoştinţă de cauză”.

Roma III, în lipsa alegerii, prevede o varietate de criterii alternative. Criteriul care ar trebui să prevaleze asupra tuturor celorlalte este cel al contactului cel mai strâns cu viaţa matrimonială. Astfel, va trebui să se aplice legea statului de reşedinţă obişnuită comună (sau, în lipsă, a locului ultimei reşedinţe obişnuite cu condiţia ca unul dintre soţi să locuiască încă acolo). În cazul în care nu se pot aplica criteriile reşedinţei, divorţul şi separarea sunt reglementate de legea de cetăţenie a ambilor soţi sau de cea din statul în care este introdusă cererea. Acest ultim criteriu stârneşte o oarecare incertitudine deoarece permite părţii care depune cererea să aleagă de asemenea legea aplicabilă de fiecare dată când nu se pot aplica criteriile precedente: astfel, s-ar aplica lex fori, însă în dauna criteriului general de proximitate sau legătură substanţială.

2.3. Nu este aprobată nicio posibilitate de alegere (nici un alt criteriu de legătură, este important de subliniat) atunci când este vorba de anularea căsătoriei. În aceşti termeni se exprimă fie considerentul 6 (pentru care anularea este strâns legată de condiţiile de validitate a căsătoriei, iar autonomia părţilor pare nepotrivită), fie opiniile exprimate cu ocazia consultării ulterioare cărţii verzi, potrivit cărora este de preferat soluţia care privilegiază, în cazul anulării, criterii prevăzute de diversele ordini juridice naţionale, care în general fac referire la legea din locul de încheiere a căsătoriei sau la legea naţională comună soţilor2.

2.4. Având în vedere problemele, discuţiile şi dificultatea de a găsi un consens necesar aprobării, se poate pune întrebarea dacă nu ar fi fost de preferat să se menţină separarea celor două aspecte ale chestiunii: cel prvind actualizarea şi îmbunătăţirea regulilor privind jurisdicţia şi cel privind crearea unui sistem armonizat de norme de drept internaţional privat. Această perspectivă pare confirmată de opoziţia hotărâtă a unor state în privinţa armonizării normelor de drept internaţional privat. Regatul Unit şi Irlanda, de exemplu, privilegiază aplicarea legii instanţei şi s-au exprimat (în răspunsurile la cartea verde) împotriva soluţiilor propuse. Împotriva necesităţii de armonizare s-au pronunţat şi Suedia şi Ţările de Jos, care totuşi demonstrează o anumită deschidere spre posibilitatea de alegere a legii aplicabile. În ceea ce priveşte alegerea legii

1 Referirea la cetăţenie este întotdeauna lângă cea la domiciliu pentru Regatul Unit şi Irlanda. De fiecare dată când, în textul propunerii, se face referire la cetăţenie, se va face referire implicită la domiciliu în ceea ce priveşte Regatul Unit şi Irlanda. 2 În ceea ce priveşte excluderea anulării, a se vedea şi poziţia Consiliului, menţionată la nota 2.

PE415.241v02-00 14/80 DV\755341RO.doc

RO

aplicabile, Finlanda ar propune limitarea acesteia la lex fori, excluzând celelalte alegeri. La fel şi Republica Slovacia, care pleacă totuşi de la premisa non-necesităţii de a prevedea o alegere a legii. Sunt multe ţările care nu văd favorabil posibilitatea unei alegeri a legii într-un sector atât de delicat, sau care preconizează cel puţin necesitatea stabilirii unor limite. Chiar şi Italia, care nu prevede o asemenea posibilitate de alegere, propune limitarea acesteia doar la drepturile disponibile, excluzând-o în cazul chestiunilor privind copiii1. Dintre ţările care privesc favorabil deschiderea la alegerea legii (chiar dacă cu limitări pentru a evita trimiterea la legi fără legătură cu raportul vizat de procedură se amintesc Franţa, Belgia, Estonia, Letonia.

Orientarea diferită a statelor reprezintă, în realitate, reflectarea neuniformităţii regulilor existente, în materie, în legile naţionale. Dificultatea de a găsi un consens este, dintr-un alt punct de vedere, confirmarea caracterului inovator al Roma III2. Propunerea, emisă cu ocazia Consiliului JAI din 5-6 iunie 2008, confirmată cu ocazia Consiliului JAI din 24-25 iulie 2008, de a continua în cadrul cooperării consolidate doar cu statele care reprezintă majoritatea, favorabilă propunerii, reprezintă o evoluţie importantă a temei examinate3. În acest caz, va trebui să se prevadă coexistenţa necesară între statele care vor avea obligaţii în temeiul Regulamentului 2201/2003 şi statele care vor adera la noul instrument. O modificare a regulamentului care ar consta în două instrumente separate ar avea probabil avantajul că, cel puţin în materie de „jurisdicţie”, nu ar fi necesar să se recurgă la cooperarea consolidată.

3. REGULAMENTUL ROMA III: POZIŢIA PARLAMENTULUI EUROPEAN

Parlamentul European a luat poziţie cu privire la propunerea Comisiei, în cadrul procedurii de consultare prevăzută de articolul 67 din Tratatul CE, prin rezoluţia din data de 21 octombrie 20084.

Printre modificările propuse, se amintesc următoarele:

a) Noţiunea de reşedinţă obişnuită este introdusă în mod expres la articolul 2 din regulament, precizând că prin reşedinţă se înţelege „locul unde se află domiciliul obişnuit al persoanei”. Definiţia lipsea, iar precizarea, cu siguranţă pozitivă, contribuie la realizarea certitudinii juridice.

b) Parlamentul propune să se prevadă ca, în cadrul noului articolul 3 bis privind posibilitatea de alegere a jurisdicţiei competente, să se ţină seama de momentul în care este efectuată alegerea. Alegerea unuia dintre criteriile de competenţă jurisdicţională menţionată la articolul 3 trebuie să 1 Şi Republica Cehă, declarându-se în favoarea alegerii (limitate) a legii, face referire la căsătorii „possibly childless” (eventual, fără copii).2 Pentru o comparaţie între diferitele soluţii adoptate de către statele europene cu referire la utilizarea lor posibilă în cazul armonizării comunitare şi pentru o evaluare critică cu privire la problemele ridicate de diversele criterii existente pentru reformarea Regulamentului 2201/2003, cf. A. BONOMI, Dreptul aplicabil separării şi divorţului în propunerea recentă de regulament comunitar, în Desfacerea căsătoriei, cit. p. 91 şi urm. 3 Decizia este menţionată pentru prima dată în Consiliul JAI din 5-6 iunie 2008. Din comunicatul de presă privind reuniunea din 24-25 iulie 2008 a aceluiaşi Consiliu JAI se deduce că unele state şi-au afirmat intenţia de a înainta Comisiei o cerere pentru depunerea unei propuneri de cooperare consolidată în domeniu, în timp ce altele au spus că sunt disponibile pentru a adera la o eventuală propunere a Comisiei în domeniu. În favoarea propunerii ar trebui să fie Italia, Franţa, Spania, România, Austria, Grecia, Slovenia, Luxemburg; împotrivă Malta şi Suedia. 4 Rezoluţia legislativă a Parlamentului European din 21 octombrie 2008 privind propunerea de regulament a Consiliului de modificare a Regulamentului (CE) 2201/2003 cu privire la competenţa jurisdicţională şi de introducere de norme privind legea aplicabilă în materie de căsătorie (COM[2006]0399 – C6-0305/2006 – 2006/0135[CNS]).

DV\755341RO.doc 15/80 PE415.241v02-00

RO

aibă loc ţinând seama de prezenţa acestor criterii în momentul alegerii (punctul (a)): cetăţenia trebuie să fie considerată ca un criteriu de alegere dacă este prezentă în momentul respectiv (punctul (c)), iar reşedinţa obişnuită trebuie să existe de trei ani (în raport cu momentul respectiv, puncul (b)). În cazul în care reşedinţa într-un anumit stat, în momentul în care petentul se adresează unui judecător, însumează mai puţin de trei ani, alegerea efectuată îşi pierde efectul. Momentul alegerii, nu numai în materie de jurisdicţie, este relevant în materie de lege aplicabilă (articolul 20 bis; criteriile prevăzute pentru cele două aspecte, astfel cum s-a arătat anterior, sunt uniformizate în mod oportun). Fiind vorba de criterii de apartenenţă variabili în timp, această precizare temporală apare fără îndoială drept oportună în scopul stabilirii existenţei unei legături în momentul specific în cauză. Decizia de a considera încetarea reşedinţei drept criteriu pentru a face alegerea ineficientărice îndoială poate genera perplexitate, dar poate a părut oportun ca siguranţa juridică să prevaleze faţă de voinţa părţilor.

c) Indicarea, între statele care fac obiectul alegerii soţilor (în ceea ce priveşte jurisdicţia şi legea aplicabilă) a statului membru unde a avut loc căsătoria (noua literă (c bis) de la articolul 3 bis şi articolul 20 bis) care ar putea trimite la o legislaţie lipsită de o legătură efectivă cu căsătoria poate, pe de altă parte, genera orice nedumerire. Într-adevăr, nu este necesar ca decizia de a se căsători într-un stat să implice acceptarea legii sau a jurisdicţiei din ţara respectivă1.

d) În ceea ce priveşte legea aplicabilă, sunt adăugate două criterii: unul, amintit deja, este cel al statului în care s-a încheiat căsătoria; celălalt este cel al reşedinţei obişnuite a soţilor în momentul în care a fost încheiat acordul.

e) În materie de alegere a legii, Parlamentul propune ca alegerea să trebuiască să respecte fie drepturile fundamentale astfel cum sunt definite de Carta drepturilor fundamentale, ca şi principiul ordinii publice. Alegerea legii unui stat terţ (care, conform unei anumite orientări, a Comisiei juridice a PE în special, nu ar fi trebuit să fie aprobată) suferă o limitare semnificativă în virtutea obligaţiei de conformitate.

f) Alegerea legii întâmpină o altă limită, importantă, în protejarea interesului superior al copilului, care trebuie întotdeauna să fie garantat (un considerent specific este introdus referitor la acest subiect).

g) În ceea ce priveşte aspectul formei alegerii, Parlamentul subliniază necesitatea respectării condiţiilor de formă ale alegerii, precizând că trebuie să fie respectate criteriile formale prevăzute de legea din cel puţin unul dintre statele în care locuiesc soţii (în cazul statelor care chiar prevăd aceste criterii) şi criteriile contractului de căsătorie (în cazul în care acordul face parte dintr-un contract de căsătorie). În acest scop, statele vor trebui să comunice Comisiei normele naţionale privind exigenţele formale (noul articolul 20 sexies bis).

h) În ceea ce priveşte competenţa jurisdicţională reziduală, Parlamentul propune să se limiteze competenţa statului în care se află ultima reşedinţă obişnuită comună la cazul în care perioada de trei ani de reşedinţă nu depăşeşte trei ani (astfel, s-ar limita forum shopping - alegerea abuzivă a instanţei).

1 Raportul Gebhardt din 19 septembrie 2008 justifică această previziune afirmând că ar fi logic ca alegerea de a încheia căsătoria într-o ţară să implice acceptarea legii acelui stat.

PE415.241v02-00 16/80 DV\755341RO.doc

RO

i) Un nou articol, 7 bis, priveşte forum necessitatis. Acesta reprezintă un fel de principiu de favorpentru divorţ, deoarece, pe de o parte, recunoaşte competenţa statului de cetăţenie al unuia dintre soţi sau a statului în care este încheiată căsătoria, dacă jurisdicţia competentă în conformitate cu regulamentul se găseşte într-un stat membru care nu prevede divorţul sau nu recunoaşteexistenţa şi valabilitatea căsătoriei. Pe de altă parte, acesta încearcă să ofere o soluţie (cel puţin astfel pare) problemei aplicării regulamentului uniunilor dintre cupluri de acelaşi sex, atribuind competenţă judecătorilor din statele respective (de cetăţenie sau din locul căsătoriei) în cazul în care ordinea juridică din ţara (care ar fi) competentă nu recunosc existenţa sau valabilitatea căsătoriei. În concluzie, un stat nu poate fi obligat să recunoască drept căsătorie chiar numai în scopul desfacerii) un act care nu este recunoscut astfel în ordinea sa juridică; şi nici nu se poate impune judecătorului dintr-un stat să pronunţe divorţul, dacă acea instituţie nu există în propria sa legislaţie. Această prevedere trebuie coroborarată cu cu propunerea de introducere a unui alineat 2 bis la articolul 20 bis, care prevede aplicarea legii instanţei (şi anume instanţa unde este depusă cererea de divorţ) dacă legea aleasă nu prevede separarea sau divorţul sau o face în mod discriminatoriu pentru unul dintre soţi. Prevedere necesară, având în vedere posibilitatea de a fi aleasă o lege diferită de cea din statele membre, care l-ar putea discrimina pe unul dintre soţi, în special soţia.

j) Va trebui să se demonstreze că factorii de legătură există şi aceştia sunt verificaţi în momentul în care este este sesizată autoritatea jurisdicţională (în conformitate cu principiul certitudinii juridice).

k) Având în vedere caracterul sensibil al materiei, judecătorul va trebui să verifice întotdeauna că jurisdicţia şi legea aplicabilă sunt rezultatul unei „alegeri avizate” cu condiţia ca soţii să cunoască consecinţele, fie ele juridice sau sociale ale alegerilor lor. Comisia va trebui să asigure o informare adecvată cu privire la normele naţionale aplicabile, printr-un sistem de informare publică bazat pe internet şi care să funcţioneze în cadrul Reţelei Judiciare Europene în materie civilă şi comercială.

Prin amendamentele PE textul este îmbunătăţit în mod semnificativ şi nu se poate decât dori rezultatul pozitiv al procedurii în curs, deşi, după cum s-a amintit deja, există dificultăţi (în special cu caracter politic).

4. Jurisdicţia şi legea aplicabilă regimurilor matrimoniale: problema parteneriatelor înregistrate şi a convieţuirilor

Demnă de armonizat este cu siguranţă şi materia legii aplicabile regimurilor matrimoniale: prin regim matrimonial se înţelege atât reglementarea aspectelor patrimoniale dintre soţi, cât şi a aspectelor patrimoniale în cazul cuplurile necăsătorite. Armonizarea, în acest cadru, avansează mai încet faţă de cea în materie de divorţ sau în materie de raporturi personale între soţi.

Prima aprofundare în materie face trimtere la studiul realizat, acum câţiva ani, de Consortium Asser-UCL privind regimurile patrimoniale ale cuplurilor căsătorite şi ale celor consensuale, cu referire la aspectele de drept internaţional privat şi de drept intern1. Principalul criteriu de 1 Asser Institut, The Hague, December 2002, Etude sur les régimes matrimoniaux des couples mariés et sur le patrimoine des couples non mariés dans le droit international privé et le droit interne des Etats membres de l’Union, 30 aprilie

DV\755341RO.doc 17/80 PE415.241v02-00

RO

legătură ar fi, potrivit studiului menţionat, cel al „primei” reşedinţe comune a soţilor: criteriu care, dacă, pe de o parte, permite să se ajungă la siguranţă juridică, pe de altă parte ar putea impune soţilor aplicarea unei reglementări cu care aceştia nu mai au nicio legătură, în cazul în care reşedinţa s-a schimbat pe parcursul timpului.

Este evident că şi în acest sector al dreptului familiei este tot mai necesară o intervenţie de armonizare fie pentru crearea unor norme comune privind conflictul de legi care să fie aplicate familiilor aşa-zis tradiţionale, fie pentru reglementarea legii aplicabile regimurilor patrimoniale ale cuplurilor care au încheiat un pact sau un contract sau un acord de uniune înregistrată. Raporturile personale şi raporturile patrimoniale, oricât de diferite, sunt demne ambele de atenţie din perspectivă legislativă.

4.1. După cum se ştie, Comisia a propus o Carte verde privind reglementarea conflictului de legi în materie de regim patrimonial al soţilor, care priveşte de asemenea problema competenţei jurisdicţionale şi a recunoaşterii reciproce a hotărârilor1. Cartea verde nu abordează doar problema regimului patrimonial dintre soţi ci extinde analiza la uniunile înregistrate şi la cuplurile de fapt, punând problema dacă să se extindă viitorul instrument normativ şi la aceste situaţii şi, în caz pozitiv, dacă să se adopte aceleaşi norme prevăzute pentru cuplurile unite prin căsătorie.

Prima problemă importantă, după cum rezultă şi din consultarea ulterioară cărţii verzi, priveşte uniformitatea factorilor de legătură în ceea ce priveşte efectele patrimoniale, care trebuie să fie aplicate constant în căsătorie şi în cazul desfacerii acesteia2. Se pune întrebarea dacă criteriile trebuie să fie aceleaşi sau pot fi diferite în funcţie de cele două ipoteze.

Să ne gândim la următorul exemplu. Un resortisant suedez se căsătoreşte în Suedia cu o resortisantă româncă. Soţii se mută în Italia, iar soţul cumpără o locuinţă. Legea de reglementare a raporturilor patrimoniale, conform normelor de drept internaţional privat italian, este locul de localizare preponderentă a vieţii matrimoniale: se aplică regimul juridic al comunităţii bunurilor, iar casa intră în comunitate. Soţii se mută apoi într-o ţară în care este în vigoare regimul separaţiei bunurilor; aici stau mai mulţi ani şi apoi se mută în Suedia, unde cer divorţul. Judecătorul suedez va trebui să decidă dacă bunul achiziţionat în timpul căsătoriei este doar al soţului sau şi al soţiei. Pentru legile italiene, care prevăd regimul juridic al comunităţii de bunuri dacă nu există o indicaţie contrară, bunul în cauză va trebui să fie reţinut ca proprietate a ambelor soţi în părţi egale. Totuşi, judecătorul suedez ar putea alege să reglementeze raporturile patrimoniale ale soţilor în conformitate cu o lege diferită conform propriilor norme de conflict de legi şi să ajungă la hotărârea ca achiziţia să fie luată în considerare doar în favoarea soţului.

Necesitatea unor factori de legătură uniformi, care răspund certitudinii juridice amintite în mai multe rânduri pare deci să se impună, având în vedere libertatea de circulaţie şi de şedere tot mai

2003, Consortium ASSER-UCL, studiu comandat de Comisia Europeană, care poate fi consultat la http://europa.eu.int/comm/justice_home/doc_centre/civil/studies/doc_civil_studies_en.htm. Pentru unele analize privind acest subiect a se vedea CALO, Influenţa dreptului comunitar asupra dreptului familiei, Studii şi materiale, Caiete semestriale, în Consiliul naţional al notariatului, 2005, p. 625 şi urm. 1 COM(2006) 400 final din 17 iulie 2006. 2 Pentru rezultatele consultării în urma cărţii verzi a se vedea documentul Comisiei din 5 februarie 2008 „Summary of replies to the Green Paper on the conflict of laws in matters concerning matrimonial property regimes, including the questions of jurisdictions and mutual recognition”.

PE415.241v02-00 18/80 DV\755341RO.doc

RO

intensă şi practicată de cetăţenii comunitari. Din consultarea în urma cărţii verzi reies criteriile preferenţiale: cel al reşedinţei obişnuite a cuplului şi cel al reşedinţei comune, la care se adaugă criteriul voinţei părţilor (adică al alegerii acestora), care ar trebui să fie exprimată în formă scrisă, posibil cu intervenţia unui terţ care să poată informa părţile asupra efectelor alegerii1. Acest criteriu, ca şi altele pe de altă parte, se inspiră din Roma III, confirmând o evaluare, cel puţin pentru unele aspecte, comună în ceea ce priveşte reglementarea raporturilor personale şi cea a raporturilor patrimoniale.

4.2. A doua problemă semnificativă priveşte răspândirea tot mai largă a parteneriatelor înregistrate în statele membre ale Uniunii Europene. În lumina rezultatelor consultării, pare preferabil să se înceapă identificarea normelor privind conflictul de legi specifice pentru aceste ipoteze. Extinderea prin analogie a regulilor prevăzute pentru cazul căsătoriei pentru acele state care nu prevăd încă parteneriate înregistrate şi care, dimpotrivă, se tem de asimilarea uniunii cu parteneriatul, nu pare, de fapt, o ipoteză sau o alternativă acceptabilă. Mai mult, regulile care reglementează uniunea înregistrată variază de la stat la stat şi nu este necesar ca familia care ia naştere dintr-o uniune înregistrată să aibă, în legile naţionale, reguli echivalente celei care ia naştere dintr-o căsătorie.

Criteriul de legătură al acestor cazuri particulare ar putea fi cel al legii locului înregistrării: este vorba de un criteriu general, aplicabil în cazul în care lipseşte alegerea. Chiar în scopul salvgardării autonomiei părţilor în sectorul patrimonial şi pentru a veni în întâmpinarea exigenţelor care derivă din libera circulaţie a persoanelor, este deci oportun să se prevadă criteriul alegerii unei legi aplicabile diferite, în conformitate cu favor pentru autonomia voinţei părţilor subliniată de Comisie, în cartea verde, pentru cuplurile bazate pe căsătorie. Pe de altă parte, situaţia parteneriatului înregistrat prezintă mai multe aspecte care o apropie de cea a raportului pur şi simplu contractual şi este astfel corect să se atribuie, în acest context, un rol precis voinţei părţilor. Un rol poate încă mai mare decât cel exercitat în cadrul cuplurilor bazate pe căsătorie. Alegerea va trebui să fie raportată (şi deci limitată) la o lege care să prevadă posibilitatea de a încheia parteneriate înregistrate, în scopul evitării ineficienţei alegerii. O altă limită a alegerii poate fi reprezentată de prezenţa unei legături determinate. Alegerea, ca şi în raporturile patrimoniale dintre soţi, ar putea aşadar să se bazeze pe legile din statul de cetăţenie sau de reşedinţă a cel puţin unuia dintre parteneri (partners), întotdeauna cu condiţia ca aceste legi să prevadă parteneriatul înregistrat.

Regulilor în materie de lege aplicabilă ar trebui să li se alăture reguli în materie de jurisdicţie, atribuind competenţa judecătorului din locul înregistrării parteneriatului şi recunoscând părţilor posibilitatea de alegere a unui alt judecător strâns legat cu cazul în discuţie2.

4.3. Un alt aspect care merită atenţie, este cel al uniunilor de fapt. Lacunele prezente în legislaţiile naţionale ar face oportună, potrivit unei anumite orientări (dar nu universală, după cum reiese din consultarea amintită), o armonizare. Astfel s-ar evita obligaţia de a recurge la aplicarea analogă a categoriilor existente în legile naţionale, în special la normele privind responsabilitatea civilă şi la instrumente precum Convenţia de la Roma din 1980 sau noul

1 Cf. nota precedentă. 2 Pe baza principiului favorpentru caracterul unitar al forum şi ius şi prin în mod analog a celor prevăzute de Regulamentul 44/2001 cu privire la competenţa judecătorului din locul de înregistrare, soluţia examinată ar părea cea mai coerentă.

DV\755341RO.doc 19/80 PE415.241v02-00

RO

regulament Roma I privind obligaţiile contractuale, în toate cazurile în care trebuie să se judece un pact sau un contract de convieţuire. Dacă trebuie formulată o ipoteză de jure condendo, pare că un viitor instrument comunitar ar putea adopta regulile prevăzute în prezent, pentru aspectele de drept internaţional privat, de către Roma I, iar pentru aspectele competenţei jurisdicţionale şi recunoaşterii hotărârilor, de către Regulamentul 44/2001. Şi în acest caz se aplică (cu atât mai mult) observaţiile dezvoltate deja privind imposibilitatea de extindere la aceste ipoteze, pe cale similară, a normelor prevăzute pentru cuplurile bazate pe căsătorie.

Trebuie subliniată incertitudinea actuală, agravată de posibila calificare a obligaţiilor care derivă dintr-o uniune de fapt nu ca fiind contractuale, ci ca non-contractuale; reamintim că o aplicare similară a regulamentului Roma II nu ar fi lipsită de dificultate. De fapt, regulamentul prevede în mod expres că exclude din propriul domeniu de aplicare fie obligaţiile care derivă din raporturile de familie, fie pe cele care derivă din raporturile care conform legii aplicabile acestora au efecte comparabile (inclusiv obligaţiile alimentare, articolul 1 alineatul (2 a)), precizând că comparabilitatea este determinată în temeiul legii din statul membru al judecătorului la care se apelează (al zecelea considerent). Dacă este adevărat că, astfel, este salvgardată evaluarea autonomă a statelor membre, este adevărat şi faptul că lacuna menţionată este încă şi mai evidentă şi că o intervenţie a legislatorului comunitar, cu toată prudenţa necesară, este oportună.

PE415.241v02-00 20/80 DV\755341RO.doc

RO

RECUPERAREA TRANSFRONTALIERĂ A PENSIILOR DE ÎNTREŢINERE

NICOLE GALLUSAVOCAT LA VAN DIEREN, GALLUS & TOUSSAINT ŞIASISTENT, FACULTATEA DE DREPT, UNIVERSITATEA

BRUXELLES

DV\755341RO.doc 21/80 PE415.241v02-00

RO

Recuperarea transfrontalieră a pensiilor de întreţinere

Introducere

1. Exemplu practic introductiv privind dificultăţile întâmpinate de creditorul obligaţiei de întreţinere

Doamna K, cetăţeană poloneză rezidentă în Polonia, şi domnul P, cetăţean italian rezident în Italia, sunt tatăl şi mama unui copil născut în afara căsătoriei în 1988.

În 1993, un tribunal polonez l-a condamnat pe tată la plata unei contribuţii de întreţinere, hotărârea pronunţată în lipsă fiind definitivă la 15 iulie 1993.

În lipsa oricărei plăţi voluntare, doamna K a pus în aplicare procedura de executare prevăzută de Convenţia de la New York din 20 iunie 1956 privind obţinerea pensiei de întreţinere în străinătate Convenţie care vizează organizarea recuperării datorită intervenţiei autorităţilor –administrative sau judiciare – desemnate în fiecare stat contractant: autoritatea expeditoare a statului pe teritoriul căruia se află creditorul obligaţiei de întreţinere şi instituţia intermediară a statului sub jurisdicţia căruia se află debitorul.

Autoritatea expeditoare poloneză, şi anume tribunalul districtual, este sesizată în mai 1994. Ministerul de interne, şi anume instituţia intermediară italiană, încredinţează procurorului italian sarcina de a iniţia procedura de executare în mai 1996.

În ianuarie1998, curtea de apel italiană competentă declară hotărârea privind obligaţia de întreţinere a tribunalului polonez executorie în Italia.

În martie 1999, ministrul italian de interne solicită debitorului să îşi respecte obligaţiile.

În lipsa executării voluntare, procurorul italian iniţiază procedura de executare în decembrie 2000.

Numai în iulie 2002 sunt duse la îndeplinire sechestrul şi executarea imobiliară silită.

Astfel, au trecut nouă ani de la pronunţarea unei hotărâri definitive privind obligaţia de întreţinere şi executarea efectivă a acesteia.

Printr-o hotărâre pronunţată în unanimitate de către judecători la 20 iulie 2004, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat că există o încălcare a dispoziţiilor articolului 6 alineatul (1) din Convenţia Europeană referitor la dreptul la un proces echitabil care cuprinde, în special, dreptul oricărei persoane la judecarea într-un termen rezonabil a cauzei sale, precum şi dreptul la executarea hotărârilor judecătoreşti1.

1 C.E.D.O., 20 iulie 2004, K/Italia (nr. 38805/97).

PE415.241v02-00 22/80 DV\755341RO.doc

RO

Dreptul la un proces echitabil în sensul articolului 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cuprinde dreptul la pronunţarea unei hotărâri într-un termen rezonabil având în vedere, în special, complexitatea cauzei şi miza litigiului, fiind clar că anumite litigii necesită în mod particular o abordare promptă, în special toate aspectele privind starea civilă a persoanelor sau relaţiile dintre părinţi şi copii1.

Dreptul de acces la un tribunal ar fi, de altfel, iluzoriu în cazul în care ordinea juridică internă astatului ar permite ca o hotărâre definitivă să rămână inoperantă2.

Statul are obligaţia pozitivă de a adopta măsurile necesare pentru ca hotărârile pronunţate împotriva persoanelor fizice să fie executate efectiv.

Nu este vorba despre o obligaţie de rezultat sau de garanţii – în consecinţă nu se poate imputa statului neexecutarea unei hotărâri care are drept cauză exclusivă insolvabilitatea debitorului privat3 -, ci despre o obligaţie de mijloace: statul trebuie să adopte măsurile rezonabile pentru a constrânge debitorul recalcitrant să execute hotărârea litigioasă4.

2. Constrângerile cu care se confruntă creditorul obligaţiei de întreţinere

Situaţia descrisă mai sus nu este excepţională, ci, dimpotrivă, exemplifică constrângeri cu care se confruntă creditorul obligaţiei de întreţinere.

Creditorul obligaţiei de întreţinere care a obţinut titlul executoriu al dreptului său se confruntă, de fapt, deseori cu dificultatea – dacă nu chiar imposibilitatea –, de a obţine achitarea efectivă a acestuia.

Neplata sau plata neregulată a sumelor care reprezintă un avans din pensia de întreţinere şi a contribuţiilor de întreţinere constituie un fenomen alarmant din cauza consecinţelor sociale ale acestora pentru familiile aflate în dificultate şi a atingerii aduse astfel legitimităţii puterii judiciare ale cărei hotărâri nu sunt respectate.

Aceste dificultăţi de executare se explică parţial prin dificultăţile economice, deteriorarea legăturilor personale legate de creşterea ratei divorţurilor şi creşterea numărului de familii monoparentale.

Autorităţile publice naţionale încearcă să răspundă la această problematică pe diferite planuri, în special:

- Asigurarea previzibilităţii prin obiectivizarea pensiilor alimentare – în special, a contribuţiilor de întreţinere a copiilor - datorită unor metode statistice care să permită definirea costului pentru un copil în raport cu veniturile tatălui şi ale mamei şi definirea cotei-parte contributive a acestora 1 C.E.D.O., 7 februarie 2002, Mikulic / Croaţia; 15 iulie 2003, Berlin / Luxemburg; 18 februarie 2003, Schaal / Luxemburg; 29 iunie 2004, Volesky / Republica Cehă; 23 ianuarie 2000, Brumărescu / România (preeminenţa dreptului este un element al patrimoniului comun al statelor contractante). 2 C.E.D.O.., 12 aprilie 2001, Logothetis / Grecia; 20 iulie 2000, Antonetto / Italia; 15 februarie 1991, Pialopoulos / Grecia3 C.E.D.O., 22 decembrie 2004, Sanglier / Franţa.4 C.E.D.O., 22 iunie 2004, Pini, Bertani, Manera şi Atripaldi / România.

DV\755341RO.doc 23/80 PE415.241v02-00

RO

prin criterii matematice de proporţionalitate. Ideea este că sentimentul de nedreptate al debitorului în faţa a ceea ce percepe ca fiind o hotărâre inechitabilă care îl condamnă la plata unor pensii alimentare considerate ca fiind excesive şi insuficient justificate se află la originea neplăţii sau a plăţii neregulate1.

- Îmbunătăţirea procedurilor de constrângere care ar putea fi puse în aplicare, în special prin simplificarea procedurii delegării sumelor care permit creditorului obligaţiei de întreţinere să solicite o plată directă a sumelor datorate de către debitorul debitorului obligaţiei de întreţinere2.

- În sfârşit, instituirea unui organism public care să îşi asume funcţia dublă de a plăti în avans creditorului sumele datorate şi de a recupera, pe cheltuiala debitorului care nu şi-a plătit obligaţiile financiare, sumele plătite în avans precum şi restanţele datorate, prin aplicarea unui mecanism de subrogare3.

3. Dificultăţi specifice dreptului internaţional

Dezvoltarea liberei circulaţii a persoanelor, migraţiile, numărul crescând de cupluri alcătuite din parteneri de naţionalităţi diferite şi, în mod corelativ, înmulţirea conflictelor legate de întreruperea legăturilor familiale dintre parteneri şi părinţi bi-naţionali se află la originea introducerii unui element de extraneitate în raportul privind obligaţia de întreţinere.

Acest element poate fi legat de diferite situaţii: reşedinţele obişnuite ale creditorului şi debitorului în state diferite, naţionalităţile diferite ale creditorului şi debitorului sau, într-un raport privind obligaţia de întreţinere de drept pur intern, localizarea veniturilor şi a bunurilor

1 Curtea de Casaţie, 16 aprilie 2004, Revistă trimestrială de dreptul familiei, 2004, p. 1014; Curtea de Casaţie, 2 mai 2005, Revistă trimestrială de dreptul familiei, 2006, p. 543; R. RENARD, „Divorce, coût de l’enfant, pension alimentaire et fiscalité” („Divorţul, costul pentru copil, pensia alimentară şi fiscalitatea”), J.T., 1986, p. 101; R. RENARD şi P.A. WUSTEFELD, „Le calcul de contribution alimentaire” (PCA) („Calculul contribuţiei de întreţinere”), De Boeck-Larcier, 1996; J.L. FRANEAU, „Proportionnalité, statistiques et arithmétique” („Proporţionalitate, statistici şi aritmetică”), notă de J.P. Soignies-le-Roeulx, 15 martie 2002, Revistă trimestrială de dreptul familiei, 2002, p. 506; J.L. FRANEAU, „La méthode Renard étendue aux familles recomposées” („Metoda Renard extinsă la familiile recompuse”), notă de J.P. Binche, 2 oct. 2003, Revistă trimestrială de dreptul familiei, 2004, p. 700; în Belgia, a se vedea metoda „PCA” (propunere de contribuţie de întreţinere) pentru calculul contribuţiilor de întreţinere şi reformele legislative în curs de dezbatere: propunere de lege de modificare a Codului civil în vederea obiectivizării calculului contribuţiilor de întreţinere ale tatălui şi mamei în beneficiul copiilor acestora, 28 feb. 2008, Doc. parl., Cameră, sesiunea 2007-2008, doc. 52-0899/001; Propunere de lege de modificare a anumitor dispoziţii din Codul civil legate de contribuţia tatălui şi a mamei la educaţia copiilor lor, 30 oct. 2007, Doc. parl., Cameră, sesiunea 2007-2008, doc. 52-0295/001. 2 N. GALLUS, „Les aliments” („Pensiile alimentare”), Rép. not., Bruxelles, Larcier, 2006, p. 330; M.Th. MEULDERS-KLEIN, „Les vicissitudes de la délégation de sommes à la lumière de la loi du 31 mars 1987” („Vicisitudinile delegării de sume în lumina legii din 31 martie 1987”), R.G.D.C., 1988, p. 7.3 În Belgia, legea din 21 feb. 2003 de instituire a unui Serviciu al creanţelor de întreţinere în cadrul SPF Finances, Monitorul belgian, 28 martie 2003, p. 15784; N. GALLUS, „Le recouvrement des aliments en droit interne” („Recuperarea pensiilor alimentare în dreptul intern”), în „Les ressources de la famille” („Resursele familiei”), Story-Scientia, 1992, p. 27; N. GALLUS, „Pour la constitution d’un fond de paiement des pensions alimentaires” („Pentru constituirea unui fond de plată a pensiilor alimentare”), în „L’argent pour vivre: vers une réforme de l’obligation alimentaire” („Banii pentru trai: către o reformă a obligaţiei de întreţinere”), Kluwer, Bruxelles, 2000, p. 281; N. GALLUS, „La loi du 21 février 2003 créant un service des créances alimentaires au sein du SPF Finances” („Legea din 21 februarie 2003 de instituire a unui serviciu al creanţelor de întreţinere în cadrul SPF Finances”), Div. act. 2004, p. 17; N. GALLUS, „Les aliments” („Pensiile alimentare”), Rép. not., Bruxelles, Larcier, 2006, p. 349; P. SENAEVE, „Solidarité familiale et solidarité communautaire dans la société en crise” („Solidaritatea familială şi solidaritatea comunitară în societatea în criză”), în „Famille, Etat et sécurité économique d’existence” („Familia, statul şi securitatea economică a existenţei”), Actele celui de-al 5-lea congres mondial al Asociaţiei internaţionale a dreptului familiei, Bruxelles, 1985, Story-Scientia, 1988, p. 447.

PE415.241v02-00 24/80 DV\755341RO.doc

RO

sechestrabile ale debitorului într-un stat diferit de cel în care a fost pronunţată hotărârea privind obligaţia de întreţinere.

Creditorul obligaţiei de întreţinere poate deci să constate că se confruntă cu dificultăţi şi mai mari legate de problemele de drept internaţional privat care se pun:

- alegerea instanţei competente- stabilirea legii aplicabile- executarea hotărârii privind obligaţia de întreţinere într-un stat diferit de cel în care

aceasta a fost pronunţată.

Mai multe convenţii internaţionale încearcă să răspundă la acest tip de chestiuni; acestea urmăresc, de asemenea, implementarea unei colaborări între autorităţile administrative, în vederea recuperării pensiilor alimentare.

În sfârşit, noul Cod de drept internaţional privat belgian, intrat în vigoare la 1 octombrie 20041, conţine, în materia obligaţiilor de întreţinere, norme supletive, adică aplicabile sub rezerva aplicării dreptului internaţional convenţional şi comunitar2.

CAPITOLUL I – LEGEA APLICABILĂ ÎN CAZUL OBLIGAŢIEI DE ÎNTREŢINERE

§ 1. DREPTUL CONVENŢIONAL INTERNAŢIONAL

A. Convenţia de la Haga din 24 octombrie 1956

1 L. 16 iulie 2004, Monitorul belgian, 27 iulie 2004, p. 57344.2 Pentru o analiză detaliată, a se vedea: „L’obligation alimentaire en droit international privé” („Obligaţia de întreţinere în dreptul internaţional privat”), vol. 1 şi 2, Institutul de cercetări juridice comparative, rapoartele pentru 1983-1987, editat de CNRS şi, în special, M.VERWILGHEN, „Les obligations alimentaires en droit conventionnel” („Obligaţiile de întreţinere în dreptul convenţional”), vol. 2, p. 181 şi M. VERWILGHEN şi M. DECAT, „Rapport belge” („Raportul belgian”), vol. 1, p. 28; M. LIENARD-LIGNY, „Créances alimentaires en droit international privé belge” („Creanţele de întreţinere în dreptul internaţional privat belgian”), în „Les ressources de la famille” („Resursele familiei”), Col. fam. şi dr., Story-Scientia, 1992, p. 133; M. LIENARD-LIGNY, „L’exécution des obligations alimentaires envers les enfants” („Executarea obligaţiilor de întreţinere faţă de copii”) în „L’enfant et les relations familiales internationales” („Copilul şi relaţiile familiale internaţionale”), Bruxelles, Bruylant, 2003, p. 165; M. BILMANS, „Les conflits de lois en matière d’obligations alimentaires envers les enfants et la convention de La Haye du 24 octobre 1956” („Conflictele de legi în materia obligaţiilor de întreţinere faţă de copii şi Convenţia de la Haga din 24 octombrie 1956”), J.T., 1972, p. 129; J. ERAUW, „Duitse alimentatievorderingen en de openbare orde in België”, R.W., 1979-1980, p. 1729; E. GROFFIER, „Les pensions alimentaires à travers les frontières. Etude de droit international comparé” („Pensiile alimentare dincolo de frontiere. Studiu de drept internaţional comparat”), Montréal, Les Presses de l’Université de Montréal, Bruxelles, Bruylant, 1980; E. GULDIX şi K. CAUWELAERT, „De onderhoudsvordering van het kind jegens zijn ouders in het Belgisch internationaal privaatrecht”, R.W., 1982-1983, p. 258; F. HERZFELDER, „Les obligations alimentaires en droit international privé conventionnel. Les deux Conventions de La Haye du 2 octobre 1973” („Obligaţiile de întreţinere în dreptul internaţional privat convenţional. Cele două Convenţii de la Haga din 2 octombrie 1973”), Paris, L.G.D.J., 1985; A. HEYVAERT, „Onderhoudsgeld in het Belgische internationaal privaatrecht”, în X. (ed.), Onderhoudsgeld, Bruxelles, C.E.D. Samson, 1978, p. 212; M. VERWILGHEN, „Contribution à l’étude historique du droit international privé des obligations alimentaires” („Contribuţie la studiul istoric al dreptului internaţional privat privind obligaţiile de întreţinere”), Mélanges VANDER ELST, Bruxelles, Némésis, 1986, p. 863; Pentru tratatele bilaterale, a se vedea, în special, Convenţia din 29 aprilie 1959 dintre Belgia şi Elveţia privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor judiciare şi a sentinţelor arbitrale (L. 21 mai 1962).

DV\755341RO.doc 25/80 PE415.241v02-00

RO

4. Obiectul Convenţiei.

Convenţia de la Haga din 24 octombrie 1956 defineşte legea aplicabilă în cazul obligaţiilor de întreţinere faţă de copii1.

Această Convenţie se referă exclusiv la copiii creditori ai obligaţiei de întreţinere în sensul definiţiei prevăzute la articolul 1 alineatul (4), şi anume: „orice copil legitim, nelegitim sau adoptiv, necăsătorit, cu vârsta sub 21 de ani împliniţi”.

Rapoartele de întreţinere dintre colaterali sunt excluse prin articolul 5.

De altfel, conform articolelor 1 şi 6, Convenţia se limitează la a declara aplicabilă legea din statul în care se află reşedinţa obişnuită a copilului în perioada pentru care este revendicată pensia alimentară şi cu condiţia ca legea astfel desemnată să aparţină unuia dintre statele contractante.

Procesul unui copil a cărui reşedinţă se află pe teritoriul unui stat terţ rămâne deci sub incidenţa dreptului comun.

Atunci când se aplică Convenţia, cetăţenia părţilor nu are incidenţă.2

5. Excepţiile

Mai multe excepţii de la aplicarea legii din statul în care se află reşedinţa obişnuită a copilului creditor sunt prevăzute în Convenţia de la Haga din 24 octombrie 1956.

Articolul 2 permite oricărui stat contractant să declare propria sa lege aplicabilă atunci când reşedinţa în străinătate a copilului constituie singurul element de extraneitate al relaţiei.

Articolul 2 din legea belgiană din 17 iulie 1970 privind aprobarea Convenţiei de la Haga din 24 octombrie 1956 utilizează acest drept, declarând legea belgiană aplicabilă, chiar în cazul în carecopilul îşi are reşedinţa obişnuită în străinătate, atunci când solicitarea pensiei alimentare se face în faţa unei instanţe belgiene, când copilul şi debitorul obligaţiei de întreţinere au cetăţeniabelgiană şi când debitorul îşi are reşedinţa obişnuită în Belgia.

Pe de altă parte, articolul 3 din Convenţia de la Haga anulează aplicarea legii din statul în care se află reşedinţa obişnuită a copilului atunci când aceasta îi refuză copilului orice drept la o pensie alimentară.

În acest caz, se aplică normele naţionale care reglementează conflictul de legi ale instanţei sesizate.

1 L. 17 iulie 1970, Monitorul belgian, 30 sept. 1970; Curtea de Casaţie, 14 nov. 1997, Rev. not., 1998, p. 992 Bruxelles, 18 feb. 1981, Rev. not., 1982, p. 415 (se referă la aplicarea legii belgiene în cazul procesului privind obligaţia de întreţinere a unui copil tunisian rezident în Belgia împotriva unui pretins tată care este cetăţean tunisian, acesta din urmă susţinând pe nedrept că Convenţia de la Haga nu se poate aplica din moment ce Tunisia nu a aderat la aceasta).

PE415.241v02-00 26/80 DV\755341RO.doc

RO

În sfârşit, articolul 4 permite, în plus, excluderea aplicării legii desemnate de Convenţie atunci când aceasta afectează în mod evident ordinea publică din statul sesizat.

B. Convenţia de la Haga din 2 octombrie 1973

6. Obiectul Convenţiei

Convenţia de la Haga din 2 octombrie 1973 privind legea aplicabilă în cazul obligaţiilor de întreţinere consacră aplicarea legii din statul în care se află reşedinţa obişnuită a creditorului obligaţiei de întreţinere pentru toate obligaţiile de întreţinere care decurg din relaţiile de familie, de rudenie, de căsătorie sau de alianţă.

Legea desemnată astfel se aplică independent de orice condiţie de reciprocitate, chiar dacă este vorba despre legea unui stat necontractant.

Cu toate acestea, obligaţia de întreţinere după divorţ se află, pe cale de excepţie, sub incidenţa legii aplicate la divorţ; această lege se aplică în cazul revizuirii hotărârilor legate de obligaţia de întreţinere dintre soţii divorţaţi1.

Această convenţie nu a fost niciodată ratificată de Belgia2.

§ 2. DREPTUL COMUN

A. Dreptul comun anterior Codului de drept internaţional privat

7. Articolul 3 din Codul civil

Înainte de intrarea în vigoare a Codului de drept internaţional privat, articolul 3 paragraful al treilea din Codul civil constituia dreptul comun în materie de conflict de legi, obligaţia de întreţinere fiind cuprinsă, în general, în statutul personal şi aflându-se, ca urmare, sub incidenţa legislaţiei naţionale a părţii interesate3, sub rezerva ordinii publice internaţionale şi a urgenţei.

1 Curtea de Casaţie, 17 oct. 2002, Revistă trimestrială de dreptul familiei, 2003, p. 341, notă de M. FALLON; R.W., 2002-2003, p. 1507, notă de B. VOLDERS, Echts.J., 2003, p. 2, notă de M. TRAEST.2 A se vedea, de asemenea, Protocolul privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere adoptat la 23 nov. 2007 în timpul celei de-a 21-a sesiuni a Conferinţei de la Haga (neratificat).3 Curtea de Casaţie, 26 mai 2006, Revistă trimestrială de dreptul familiei, 2006, p. 1101; 10 feb. 2006, Revistă trimestrială de dreptul familiei, 2006, p. 1083; 18 iunie 2007, Revistă trimestrială de dreptul familiei, 2007, p. 1127; Civ. Liège, 30 martie 1988, R.G.D.C., 1989, p. 417; N. WATTE, „Les droits et devoirs respectifs des époux en droit international privé” („Drepturile şi obligaţiile respective ale soţilor în dreptul internaţional privat”), Bruxelles, 1987, p. 246.

DV\755341RO.doc 27/80 PE415.241v02-00

RO

Excepţia de ordine publică permitea eliminarea recurgerii la aplicarea legislaţiei străine competente atunci când aceasta refuza orice drept de întreţinere şi înlocuirea acesteia cu aplicarea dreptului naţional1.

Curtea de casaţie recunoscuse, de altfel, că, fără a aduce atingere principiului competenţei legii naţionale, urgenţa care trebuia stabilită putea justifica aplicarea legii belgiene cu titlul provizoriu2.

8. Raportul de întreţinere între părţi cu cetăţenie diferită

Trimiterea la legislaţia naţională aplicabilă conform articolului 3 din Codul civil prezentadificultăţi multiple când raportul de întreţinerea unea persoane cu cetăţenie diferită aflate, deci, sub incidenţa unor legislaţii naţionale diferite.

Exista o incertitudine sigură în jurisprudenţă şi în doctrină, care optau când pentru legislaţia naţională a creditorului obligaţiei de întreţinere3, când pentru legislaţia cea mai favorabilă creditorului obligaţiei de întreţinere, când pentru legislaţia statului în care se afla reşedinţa obişnuită a creditorului, când, în sfârşit, pentru legislaţia care reglementa raportul de stare civilă din care derivă dreptul la pensia alimentară4.

Dificultatea era deosebit de acută pentru pensia de după divorţ, asociată, în lipsa unei cetăţeniicomune, uneori legislaţiei naţionale a creditorului, uneori legislaţiei statului în care se afla prima reşedinţă comună şi alteori legislaţiei instituţiei din care derivă dreptul, fără a stabili însă dacă această instituţie este cea a divorţului sau a căsătoriei al cărei element de continuitate ar fi pensia5.

B. Codul de drept internaţional privat

1 Bruxelles, 9 mai 1989, Revistă trimestrială de dreptul familiei, 1989, p. 37; Bruxelles, 19 martie 1991, Pas., 1991, II, 129; Bruxelles, 15 ian. 2002, J.T., 2003, p. 55; Civ. Bruxelles, 31 ian. 1989, Revistă trimestrială de dreptul familiei, 1989, p. 42, notă de M. FALLON; Civ. Bruxelles, 26 nov. 1992, Pas., 1992, III, 125; Civ. Namur, 17 mai 1990, Revistă trimestrială de dreptul familiei, 1990, p. 431; J.P. Liège, 30 ian. 1997, Div. Act., 1999, p. 52 .2 Curtea de Casaţie, 12 dec. 1985, Pas., 1985, I, 479.3 Curtea de Casaţie, 24 martie 1960, Rev. crit. D.I.P., 1961, p. 367, notă de P. GRAULICH şi R.C.J.B., 1961, p. 335, notă de F. RIGAUX (referitoare la acţiunea privind obligaţia de întreţinere a copilului născut în afara căsătoriei); Bruxelles, 18 feb. 1981, Rev. not., 1982, p. 415; Civ. Bruxelles, 24 iunie 1966, An. not., 1966, p. 193; Civ. Liège, 13 feb. 1976, Jur. Liège, 1975-1976, p. 229.4 Legislaţia din statul în care se află reşedinţa conjugală ca legislaţie care reglementează efectele căsătoriei; a se vedea M. LIENARD-LIGNY, „Créances alimentaires en droit international privé belge” („Creanţele de întreţinere în dreptul internaţional privat belgian”), în „Les ressources de la famille” („Resursele familiei”), Col. Fam. şi dr., Story-Scientia, 1992, p. 136. 5 Cu privire la această problemă, a se vedea Curtea de Casaţie, 16 iunie 1994, Revistă trimestrială de dreptul familiei, 1994, p. 505, notă de M. FALLON; Curtea de Casaţie, 17 oct. 2002, J.L.M.B., 2003, p. 1135; Bruxelles, 4 oct. 1988, Pas., 1989, II, 66 ; Bruxelles, 19 martie 1990, Revistă trimestrială de dreptul familiei, 1992, p. 54; Bruxelles, 10 oct. 2000, Revistă trimestrială de dreptul familiei, 2001, p. 669 şi Div. Act., 2001, p. 66; Civ. Bruxelles, 30 oct. 1990, R.G.D.C., 1991, p. 293; M. LIENARD-LIGNY, „L’après divorce en droit international privé” („Perioada de după divorţ în dreptul internaţional privat”), J.L.M.B., 1995, p. 509; N. WATTE, „Les conséquences juridiques du divorce en droit international privé” („Consecinţele juridice ale divorţului în dreptul internaţional privat”), R.C.J.B., 1996, p. 5; F. RIGAUX şi M. FALLON, „Droit international privé” („Dreptul internaţional privat”), T. II, „Droit positif belge” („Dreptul pozitiv belgian”), Bruxelles, Larcier, 1993, p. 432.

PE415.241v02-00 28/80 DV\755341RO.doc

RO

9. Obligaţiile de întreţinere ca şi categorie de legătură autonomă

Intrată în vigoare la 1 octombrie 2004, legea din 16 iulie 2004 privind Codul de drept internaţional privat face din obligaţiile de întreţinere o categorie de legătură autonomă regrupată în aceeaşi secţiune, oricare ar fi creditorul1.

Ansamblul obligaţiilor de întreţinere face obiectul unei legături unice cu legislaţia din statul în care se află reşedinţa obişnuită a creditorului în momentul în care este invocată obligaţia de întreţinere.

Această alegere, care corespunde celei din dreptul convenţional şi, în special, din Convenţia de la Haga din 24 octombrie 1956, este justificată prin necesitatea de a proteja creditorul obligaţiei de întreţinere – element central al relaţiei juridice în cauză -, asigurându-i aplicarea legislaţiei din mediul său de viaţă, considerată ca fiind cea mai adaptată2.

10. Excepţie de la aplicarea legislaţiei din statul în care se află reşedinţa creditorului

Se face excepţie de la criteriul reşedinţei obişnuite a creditorului obligaţiei de întreţinere în favoarea aplicării legislaţiei naţionale comune a părţilor atunci când aceasta corespunde reşedinţei obişnuite a debitorului obligaţiei de întreţinere3.

Această excepţie se justifică prin dorinţa de a evita „delocalizarea voluntară” a creditorului obligaţiei de întreţinere care s-ar stabili în Belgia sau ar profita de o stabilire în Belgia pentru a revendica aici o pensie alimentară prin aplicarea dreptului belgian4.

Cu toate acestea, dacă dreptul naţional comun desemnat astfel nu acordă drept de întreţinere, este prevăzută o legătură subsidiară cu legislaţia belgiană5.

1 Art. 73-75 din Codul D.I.P.; Pentru analiza acestui cod, a se vedea: N. WATTE, „Le droit international privé” („Dreptul internaţional privat”), J.T., 2000, p. 34; J. ERAUW, „De codificatie van het Belgisch internationaal privaatrecht met het onderwerp van wetboek I.P.R.”, R.W., 2001-2002, p. 1557; J. ERAUW, „Het vernieuwde internationaal privaatrecht van België wordt van kracht”, R.W., 2004-2005, p. 121; G. STUER şi C. TUBEUF, „La codification en droit international privé” („Codificarea în dreptul internaţional privat”), Rev. dr. U.L.B., 2003-2, p. 143; L. BARNICH, „Présentation du nouveau Code belge de droit international privé” („Prezentarea noului Cod de drept internaţional privat”), Rev. not., 2005, p. 6; J.Y. CARLIER, „Le Code belge de droit international privé” („Codul belgian de drept internaţional privat”), Rev. crit. D.I.P., 2005, nr. 1; „Le nouveau droit international privé belge” („Noul drept internaţional privat belgian”), sub îndrumarea lui H. BOULARBAH, J.T., 2005, p. 173; M. FALLON şi J. ERAUW, „La nouvelle loi sur le droit international privé” („Noua lege privind dreptul internaţional privat”), Kluwer, Bruxelles, 2004, p. 154; P. WAUTELET, „Les aliments et les régimes matrimoniaux” („Pensiile alimentare şi regimurile matrimoniale”), în „Le nouveau code de droit international privé” („Noul cod de drept internaţional privat”), Zi de studiu organizată de Departamentul de drept internaţional al U.C.L., oct. 2004, Documente, p. 21.2 C. D.I.P., Art. 74 al. (1) primul paragraf.3 Art. 74 alineatul (1) paragraful al doilea care vizează ipoteza în care reşedinţa creditorului obligaţiei de întreţinere este sigurul element de extraneitate.4 S. SAROLEA, în „Le nouveau droit international privé belge” („Noul drept internaţional privat belgian”), J.T., 2005, p. 188; în aceeaşi ordine de idei, se poate reţine, de asemenea, că excepţia fraudei la lege (art. 18) sau clauza de excepţie (art. 19) ar putea fi utilizată pentru a sancţiona, în lipsa cetăţeniei comune, creditorul care ar pleca să locuiască în străinătate cu singurul scop de a obţine un efect pe care nu l-ar fi putut obţine rămânând în ţara de origine; cu privire la această problemă, a se vedea M. FALLON şi J. ERAUW, „La nouvelle loi sur le droit international privé” („Noua lege privind dreptul internaţional privat”), Kluwer, Bruxelles, 2004, p. 1555 Art. 74 alineatul (2).

DV\755341RO.doc 29/80 PE415.241v02-00

RO

11. Intervenţia ordinii publice internaţionale

Excepţia de ordine publică vizată la articolul 74 alineatul (2) se aplică atunci când legislaţia din statul în care se află reşedinţa obişnuită a creditorului nu permite recunoaşterea dreptului acestuia la o pensie alimentară.

În acest caz, legătura se face în subsidiar cu dreptul cetăţeniei comune a creditorului şi a debitorului sau, şi mai subsidiar, cu dreptul belgian1.

S-ar putea crede că această excepţie nu se va aplica totuşi în ipoteza în care dreptul străin, în mod normal competent, acordă o pensie alimentară creditorului, însă într-o măsură mai mică decât permite dreptul belgian2.

În afară de această excepţie specifică materiei obligaţiilor de întreţinere, Codul de drept internaţional privat conţine, în dispoziţiile sale generale, o clauză de excepţie de ordine publică3

care prevede că recurgerea la dreptul străin desemnat este eliminată în măsura în care acesta ar produce un efect vădit incompatibil cu ordinea publică.

Această incompatibilitate se apreciază luând în considerare în special intensitatea legăturii situaţiei cu ordinea juridică belgiană şi gravitatea efectului pe care l-ar produce aplicarea acestui drept străin.

Această clauză generală de ordine publică s-ar putea aplica în materia obligaţiilor de întreţinere, în special când este vorba despre aplicarea în Belgia a unei legi străine care nu ar lua în considerare nevoile creditorului şi resursele debitorului sau care ar cunoaşte o obligaţie de întreţinere necunoscută în dreptul belgian ori ar permite soţilor să încheie, înainte de divorţ, o convenţie de renunţare la orice solicitare de întreţinere după divorţ4.

12. Domeniul legislaţiei aplicabile

Legislaţia definită ca fiind aplicabilă de către Codul de drept internaţional privat reglementează următoarele aspecte:

- în ce măsură şi cui poate creditorul să îi pretindă o pensie alimentară?- cine este autorizat să intenteze acţiunea privind obligaţia de întreţinere şi în ce termen?- care sunt condiţiile de variabilitate şi de stingere a creanţei de întreţinere?5

1 Pentru situaţia anterioară Codului de drept internaţional privat, a se compara cu Civ. Bruxelles, 15 mai 1990, Revistă trimestrială de dreptul familiei, 1991, p. 422 pentru aplicarea dreptului belgian, nu cu dreptul marocan competent în mod normal, întrucât acesta îi refuză orice drept de întreţinere copilului major care îşi continuă studiile.2 P. WAUTELET, „Les aliments et les régimes matrimoniaux” („Pensiile alimentare şi regimurile matrimoniale”), în „Le nouveau code de droit international privé” („Noul cod de drept internaţional privat”), Zi de studiu organizată de Departamentul de drept internaţional al U.C.L., oct. 2004, documente, p. 26.3 Art. 21.4 Mons, 19 ian. 2000, R.G.D.C., 2002, p. 185, notă de C. BARBE.5 Dimpotrivă, subrogarea în drepturile creditorului în avantajul unui plătitor terţ intră sub incidenţa legislaţiei aplicabile în cazul obligaţiei părţii terţe de a despăgubi creditorul, nu a legislaţiei aplicabile în cazul creanţei de întreţinere (art. 76 alin (2)). Dimpotrivă, limitele obligaţiei debitorului rămân sub incidenţa legislaţiei privind creanţa de întreţinere (art. 76 alin. (1) par. al cincilea. Ca urmare, în cazul în care o instituţie publică acordă plăţi în avans unui creditor de obligaţii de întreţinere, legislaţia

PE415.241v02-00 30/80 DV\755341RO.doc

RO

13. Convenţiile legate de pensiile alimentare

Încheind o convenţie legată de pensiile alimentare care decurg din relaţiile de rudenie, de căsătorie sau de alianţă, părţile pot alege dreptul aplicabil optând pentru dreptul statului a cărui cetăţenie o are una dintre părţi sau pentru dreptul statului pe teritoriul căruia una dintre acestea îşi are reşedinţa obişnuită (C. DIP, art. 75 alin. (1)).

În lipsa unei alegeri, se va aplica legătura definită pentru obligaţia de întreţinere neconvenţională.

CAPITOLUL 2 - COMPETENŢA INTERNAŢIONALĂ

§ 1. DREPTUL COMUNITAR: REGULAMENTUL „BRUXELLES I”

14. Obiectul regulamentului

Regulamentul (C.E.) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială a intrat în vigoare la 1 martie 2002.

Acest regulament reia şi adaptează Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, revizuită de Convenţia de la Luxemburg din 9 octombrie 1978 privind aderarea Regatului Danemarcei, a Irlandei şi a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord1.

Acesta se aplică materiei obligaţiilor de întreţinere, oricare ar fi denumirea acestora în dreptul intern, funcţia lor, caracterul lor forfetar sau neforfetar şi modalitatea de plată a acestora şi chiar

aplicabilă. va fi aceea care reglementează relaţia dintre instituţie şi creditorul obligaţiei de întreţinere. Această soluţie a fost aleasă pentru a proteja dreptul la o cale de atac al autorităţilor publice, în special, al CPAS. P. WAUTELET, „Les aliments et les régimes matrimoniaux” („Pensiile alimentare şi regimurile matrimoniale”), în „ Le nouveau code de droit international privé” („Noul cod de drept internaţional privat), Zi de studiu organizată de departamentul de drept internaţional al UCL, oct. 2004, documente, p. 27. S. SAROLEA, „Le nouveau droit international privé belge” („Noul drept internaţional privat belgian”), J.T., 2005, p. 188;1 J.O.C.E. nr. L 12/1, 16 ian. 2001, p. 3; Referitor la Convenţia de la Bruxelles şi la regulamentul de la Bruxelles I, a se vedea: P. GOTHOT şi D. HOLLEAUX, „La Convention de Bruxelles du 27 septembre 1968” („Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968”), Paris, Jupiter, 1985; M. LIENARD-LIGNY, „Créances alimentaires en droit international privé belge” („Creanţele de întreţinere în dreptul internaţional privat belgian”), în „Les ressources de la famille” („Resursele familiei), Col. Fam. şi dr., Story-Scientia, 1992, p. 140; N. WATTE, A. NUYTS şi H. BOULARBAH, „Le règlement Bruxelles I sur la compétence judiciaire, la reconnaissance et l’exécution des décisions en matière civile et commerciale” („Regulamentul Bruxelles I privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială”), J.T.D.E., 2002, p. 161. Pentru mai multe analize referitoare la domeniul material de aplicare a Convenţiei şi la aplicabilitatea acesteia în spaţiu (Convenţia prevede, în principiu, că pârâtul este domiciliat pe teritoriul unui stat contractant), a se vedea F. RIGAUX şi M. FALLON, „Droit international privé” („Dreptul internaţional privat), T. II, „Droit positif belge” („Dreptul pozitiv belgian”), Bruxelles, Larcier, 1993, p. 169 şi următoarele.

DV\755341RO.doc 31/80 PE415.241v02-00

RO

dacă sursa acestor obligaţii – starea civilă a persoanelor, regimuri matrimoniale şi succesiuni -, este exclusă din domeniul Convenţiei1.

15. Norme de competenţă directă

Regulamentul Bruxelles I conţine, în materie de obligaţii de întreţinere, două norme de competenţă directă.

Prima înscrisă la articolul 2 alineatul (1) consacră competenţa de principiu a instanţei statului în care se află domiciliul pârâtului, prevăzând că orice persoană domiciliată pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionată în justiţie, indiferent de cetăţenia sa, înaintea instanţelor statului membru în cauză.

Articolul 5 alineatul (2) reglementează competenţele speciale care permit acţionarea în justiţie a unui pârât domiciliat pe teritoriul unui stat membru înaintea instanţelor unui alt stat membru, adică, în materia obligaţiei de întreţinere, înaintea instanţelor de la locul unde creditorul obligaţiei de întreţinere este domiciliat sau îşi are reşedinţa obişnuită.

Acelaşi articol 5 alineatul (2) din regulament prevede un regim special pentru procesele privind obligaţiile de întreţinere accesorii unei acţiuni referitoare la starea civilă a persoanelor: acestea pot fi intentate înaintea instanţei competente să judece acţiunea principală, cu excepţia cazului în care competenţa se întemeiază exclusiv pe cetăţenia uneia dintre părţi2.

Această ultimă dispoziţie viza evitarea situaţiei în care instanţa naţională competentă cu judecarea acţiunii care are ca obiect starea civilă– în special, acţiunea de divorţ -, pe baza unor dispoziţii exorbitante, cum ar fi, de exemplu, fostul articol 15 din Codul civil belgian, nu poate să se pronunţe cu privire la solicitarea unei pensii alimentare după divorţ3.

16. Convenţia de la Lugano din 16 septembrie 1988

1 C.J.C.E., 27 martie 1979, cauza 143/78, DE CAVEL c. DE CAVEL, Cul., 1979, p. 1055 şi 6 martie 1980, Cul., 1981, p. 731: speţa se referă la o solicitare de pensie alimentară între soţi; Curtea constată că nu contează dacă această solicitarea intervine în cadrul unei proceduri de divorţ. A se vedea, de asemenea, Civ. Nivelles, 30 dec. 1994, J.L.M.B., 1995, p. 1530: Convenţia de la Bruxelles reglementează solicitarea de pensie alimentară în cadrul măsurilor provizorii în timpul divorţului, în ciuda caracterului său accesoriu unui litigiu care, prin obiectul său, este exclus din domeniul de aplicare a Convenţiei2 C.J.C.E., cauza 170/79, 6 martie 1980, DE CAVEL c. DE CAVEL, Cul., 1980, p. 731; Curtea de Casaţie, 29 martie 2001, Revistă trimestrială de dreptul familiei, 2001, p. 729; Bruxelles, 1 aprilie 1977, Pas., 1977, II, 205 şi J.T., 1978, p. 119, notă de A.M. STRANART; Bruxelles, 19 sept. 1995, Div. Act., 1996, p. 57; Bruxelles, 30 oct. 2001, Div. Act., 2003, p. 42, notă de J.L. VAN BOXSTAEL; M.Th. CAUPAIN, „Théorie et pratique de la reconnaissance et de l’exécution des décisions relatives aux aliments” („Teoria şi practica recunoaşterii şi executării hotărârilor legate de pensiile alimentare”), Act. dr., 1994, p. 110.3 Conflictele de jurisdicţie în materie de stare civilă a persoanelor – divorţ, separaţie de corp, anularea căsătoriei, responsabilitate parentală -, sunt reglementate, în prezent, de regulamentele Bruxelles II şi Bruxelles II bis: Regulamentul Consiliului (CE) nr. 1347/2000 din 29 mai 2000 privind competenţa şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia responsabilităţii parentale faţă de copiii comuni, J.O.C.E., nr. L 160, 30 iunie 2000, p. 19 şi Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, J.O.C.E., nr. L 338, 23 dec. 2003, p. 1.

PE415.241v02-00 32/80 DV\755341RO.doc

RO

Această convenţie, încheiată între statele membre ale Comunităţilor Europene şi statele membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), se bazează pe principii identice cu cele ale Convenţiei de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 devenită Regulamentul de la Bruxelles I; convenţia este deschisă aderării unor state terţe, chiar şi din afara Europei1.

17. Măsuri provizorii şi de conservare

Normele de competenţă ale Regulamentului Bruxelles I se referă la competenţa de a judeca a instanţei de fond şi nu împiedică instanţele unui stat contractant – altul decât statul contractant competent să judece cauza pe fond – să ia măsurile provizorii şi de conservare prevăzute de propria lor legislaţie şi bazate pe propriile lor norme de competenţă internaţională (art. 31) 2.

Această competenţă a jurisdicţiilor naţionale pentru acordarea de măsuri provizorii şi de conservare presupune că există o legătură reală între obiectul măsurii solicitate şi competenţa teritorială a statului instanţei sesizate3.

De asemenea, trebuie să fie vorba de măsuri provizorii în sensul textelor comunitare, adică măsuri destinate menţinerii unei situaţii de fapt sau de drept, pentru a proteja drepturi a căror recunoaştere este, de altfel, solicitată instanţei de fond şi măsuri care să prezinte un caracter de reversibilitate şi de precaritate4.

§ 2. DREPTUL COMUN

18. Codul de drept internaţional privat

Dispoziţiile noului Cod de drept internaţional privat au un rol subsidiar în sensul că nu se aplică în lipsa aplicării regulamentelor comunitare şi a convenţiilor bilaterale5.

În afară de cazurile prevăzute de dispoziţiile generale ale legii, articolul 73 alineatul (1) din Cod prevede că instanţele belgiene sunt competente pentru a judeca orice solicitare a unei obligaţii de întreţinere atunci când creditorul obligaţiei de întreţinere îşi are reşedinţa obişnuită în Belgia în

1 L. 10 ian. 1997, Monitorul belgian, 8 ian. 1998.2 F. RIGAUX şi M. FALLON, „Droit international privé” („Dreptul internaţional privat”), T. II, „Droit positif belge” („Dreptul pozitiv belgian”), Larcier, Bruxelles, 1993, p. 189.3 C.J.C.E., 17 nov. 1998, VAN UDEN MARITIME BV / DECO-LINE e.a., cauza C-391/95, Cul., 1998, p. 1-70914 Aceste criterii sunt dificil de aplicat în materia obligaţiilor de întreţinere: cum se poate cere creditorului obligaţiei de întreţinere să îşi dovedească, în acelaşi timp, starea de necesitate şi capacitatea de a oferi garanţii de rambursare? Aceste dificultăţi conduc la preferarea unei căi de atac care se extinde la competenţa instanţei de fond pentru a pronunţa măsuri provizorii. Astfel, jurisdicţiile belgiene sunt, de asemenea, competente pentru a pronunţa măsuri provizorii şi de conservare în cazul în care posedă competenţa necesară pentru a se pronunţa cu privire la cauza pe fond: în cazul în care creditorul obligaţiei de întreţinere îşi are reşedinţa în Belgia, nimic nu se opune adoptării de către jurisdicţiile belgiene – în special de către judecătorul însărcinat cu judecarea cauzelor în procedura de urgenţă -, a unor măsuri, fie că pârâtul îşi are domiciliul într-un stat membru (art. 5, 2, Reg. (CE) nr. 44/2001), fie că acesta îşi are domiciliul, dimpotrivă, într-un stat terţ (art. 73 din Codul DIP).5 Codul D.I.P. se aplică deci atunci când debitorul obligaţiei de întreţinere este domiciliat în afara Uniunii Europene; examinarea convenţiilor bilaterale încheiate de Belgia depăşeşte cadrul studiului nostru; cu toate acestea, trebuie să se acorde atenţie faptului că majoritatea acestor convenţii se limitează la recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine, însă nu conţin norme de competenţă directe, şi anume care să determine instanţa competentă pentru a instrumenta cauza.

DV\755341RO.doc 33/80 PE415.241v02-00

RO

momentul prezentării cererii sau când creditorul şi debitorul obligaţiei de întreţinere sunt belgieni în momentul prezentării cererii1.

Pe de altă parte, articolul 73 alineatul (2) extinde competenţa instanţelor belgiene, precizând că instanţa belgiană competentă pentru a judeca un proces privind starea civilă a persoanelor este, de asemenea, competentă pentru a judeca solicitarea obligaţiei de întreţinere care este accesorie acesteia.

CAPITOLUL III RECUNOAŞTEREA ŞI EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR JUDICIARE

19. Introducere

Această materie este reglementată, în principal, de regulamentul de la Bruxelles I, de Convenţia de la Haga din 15 aprilie 1958 privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie de obligaţii de întreţinere faţă de copii2, de Convenţia de la New York din 20 iunie 1956 privind recuperarea pensiilor alimentare din străinătate3, de convenţii bilaterale şi, în sfârşit, în subsidiar, de noul Cod de drept internaţional privat belgian.

§ 1. DREPTUL COMUNITAR ŞI CONVENŢIONAL

A. Regulamentul de la Bruxelles I din 22 decembrie 2000

20. Obiectul regulamentului

Regulamentul (C.E.) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000, intitulat „Regulamentul de la Bruxelles I”, reglementează condiţiile în care o hotărâre privind obligaţiile de întreţinere pronunţată într-un stat membru poate fi recunoscută sau executată într-un alt stat membru.

De asemenea, se va acorda atenţie Regulamentului (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate, intrat în vigoare la 21 octombrie 20054. 1 Criteriul reşedinţei obişnuite este reţinut, de asemenea, pentru determinarea legislaţiei aplicabile, ceea ce asigură unitatea materiei. Art. 73 alineatul (1) paragraful întâi care vizează reşedinţa obişnuită a creditorului obligaţiei de întreţinere tinde să îl protejeze pe acesta. Cu toate acestea, nu trebuie să se deducă neapărat faptul că debitorul obligaţiei de întreţinere care acţionează prin eliminarea sau reducerea obligaţiei de întreţinere nu ar putea să invoce instanţa din statul în care se află reşedinţa obişnuită a creditorului; cu privire la această problemă, a se vedea P. WAUTELET, „Les aliments et les régimes matrimoniaux” („Pensiile alimentare şi regimurile matrimoniale”), în „Le nouveau code de droit international privé” („Noul cod de drept internaţional privat”), Zi de studiu organizată de departamentul de drept internaţional al U.C.L., oct. 2004, documente, p. 21.2 Această convenţie a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1962 (L. 11 august 1961, Monitorul belgian, 28 oct. 1961); Convenţia de la Haga din 2 oct. 1973 privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor legate de obligaţiile de întreţinere care decurg din relaţiile de familie, de rudenie, de căsătorie sau de alianţă a fost semnată de Belgia la 9 noiembrie 1976, însă nu este ratificată; aceasta ar trebui să înlocuiască Convenţia de la Haga din 15 aprilie 1958.3 L. 6 mai 1968, Monitorul belgian, 30 iulie 1968.4 J.O., L. 143, 30 aprilie 2004.

PE415.241v02-00 34/80 DV\755341RO.doc

RO

Acesta are ca obiect asigurarea liberei circulaţii a hotărârilor şi tranzacţiilor judiciare, precum şi a actelor autentice în toate statele membre, fără să fie necesar să se recurgă la o procedură intermediară în statul membru de executare înainte de recunoaştere şi executare.

Acest obiectiv se limitează la creanţele necontestate.

O hotărâre certificată ca titlu executoriu european în statul membru de origine este deci recunoscută şi executată în toate celelalte state membre – ca o hotărâre pronunţată de jurisdicţiile acestor state membre -, fără ca o declaraţie de constatare a forţei executorii să fie necesară şi fără să fie posibilă contestarea acesteia.

Cu toate acestea, obiectul acestui regulament se limitează la creanţele necontestate, adică recunoscute şi acceptate, care sunt departe de a reprezenta majoritatea creanţelor de întreţinere1.

21. Recunoaşterea

Articolul 33 din Regulamentul de la Bruxelles I prevede că recunoaşterea – şi anume, recunoaşterea autorităţii şi a forţei obligatorii asociate hotărârilor judecătoreşti -, are loc, în principiu, de plin drept, fără să fie necesar să se recurgă la nicio procedură.

Dacă persoana împotriva căreia este invocată hotărârea refuză să o recunoască, procedura simplificată prevăzută pentru executare va permite recunoaşterea, cu titlu principal, a hotărârii contestate2.

Dacă recunoaşterea este invocată în mod incidental – şi anume, cu ocazia unui alt proces între aceleaşi părţi -, înaintea unei jurisdicţii a unui stat membru, aceasta este competentă pentru a o instrumenta.

Condiţiile de refuz al recunoaşterii sunt precizate la articolele 34 şi 35: este vorba, în esenţă, de caracterul vădit contrar ordinii publice din statul solicitat, de încălcarea drepturilor la apărare ale pârâtului care nu s-a înfăţişat şi de caracterul inconciliabil al hotărârii cu o hotărâre pronunţată între aceleaşi părţi în statul solicitat sau cu o hotărâre anterioară pronunţată într-un stat membru sau într-un stat terţ între aceleaşi părţi, într-un litigiu având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, atunci când această hotărâre îndeplineşte condiţiile necesare recunoaşterii.

Articolul 36 din Regulament exclude orice posibilitate de revizuire pe fond.

1 S. BRIJS şi J.F. VAN DROOGHENBROECK, „Un titre exécutoire européen” („Un titlu executoriu european”), Bruxelles, Larcier, 2006.În spiritul regulamentului, lipsa debitorului constituie o necontestare. Dimpotrivă, în dreptul belgian, lipsa reprezintă o modalitate de contestare a cererii. În consecinţă, riscă să apară dificultăţi atunci când jurisdicţiile belgiene vor fi solicitate să certifice ca titluri executorii europene hotărârile pronunţate în lipsa uneia dintre părţi (art. 3 alineatul (1) litera (b) din regulament face trimitere, de fapt, la normele de procedură din statul membru de origine în ceeace priveşte definiţia debitorului care nu s-a opus creanţei). 2 A se vedea infra nr. 531.

DV\755341RO.doc 35/80 PE415.241v02-00

RO

De asemenea, este exclus controlul legislaţiei aplicate de instanţa judecătorească de origine în cazul unei chestiuni de stare civilă sau de capacitate a persoanelor, de regim matrimonial sau de succesiuni, atunci când aceasta a soluţionat o astfel de problemă prealabilă înainte de a se pronunţa cu privire la problema principală care ţine de domeniul material al regulamentului.

În sfârşit, controlul competenţei instanţei de origine este, de asemenea, interzis, cu excepţia anumitor materii străine însă domeniului obligaţiilor de întreţinere.

22. Procedura de declaraţie prin care se constată forţa executorie

Aceasta urmăreşte să facă executorii într-un stat membru hotărârile pronunţate într-un alt stat membru şi care sunt executorii în acesta.

Obiectivul Regulamentului de la Bruxelles I este acela de a face din exequatur, reglementat de articolul 38 şi următoarele, un control pur formal care să permită obţinerea foarte rapidă a unei hotărâri privind executarea1.

Cererea de exequatur este prezentată jurisdicţiei sau autorităţii competente menţionate în anexa la regulament, şi anume, în Belgia, tribunalului de primă instanţă.

Competenţa teritorială este determinată, la alegerea reclamantului, de domiciliul părţii împotriva căreia este solicitată executarea sau de locul de executare.

Hotărârea pronunţată într-un stat membru este declarată executorie după o simplă verificare a documentelor prezentate în sprijinul cererii: copie autentică care îndeplineşte condiţiile necesare autenticităţii sale conform legislaţiei din locul unde a fost pronunţată hotărârea şi certificată conform anexei V la regulament, certificat destinat edificării autorităţilor din statul solicitat cu privire la raza de acţiune şi la efectele hotărârii pronunţate în statul de origine.

În această fază, nu are loc niciun control al existenţei unui motiv de neexecutare, această examinare putându-se realiza doar în cadrul căii de atac a părţii împotriva căreia a fost autorizată executarea.

Persoana împotriva căreia se solicită executarea nu poate să prezinte nicio observaţie în această fază a procedurii.

Hotărârea pronunţată cu privire la cererea de încuviinţare prin care se constată forţa executorie este susceptibilă de exercitarea unei căi de atac de către o parte sau alta.

Calea de atac a părţii împotriva căreia se solicită executarea este adusă înaintea tribunalului de primă instanţă pe cale de opoziţie în luna notificării declaraţiei de forţă executorie sau în termen de două luni, în cazul în care această parte este domiciliată într-un stat membru diferit de cel în care a fost pronunţată declaraţia.

1 N. WATTE, A. NUYTS şi H. BOULARBAH, „Le Règlement Bruxelles I sur la compétence judiciaire, la reconnaissance et l’exécution des décisions en matière civile et commerciale” („Regulamentul Bruxelles I privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială”), J.T.D.E., 2002, p. 161.

PE415.241v02-00 36/80 DV\755341RO.doc

RO

Calea de atac este examinată pe baza normelor procedurii contradictorii; pot fi invocate exclusiv motivele de refuz prevăzute de regulament: aceste motive sunt, în esenţă, încălcarea vădită a ordinii publice, încălcarea drepturilor la apărare ale pârâtului care nu s-a înfăţişat şi caracterul inconciliabil cu o hotărâre pronunţată între aceleaşi părţi în statul solicitat sau cu o hotărâre anterioară pronunţată într-un stat membru sau un stat terţ între aceleaşi părţi, cu privire la acelaşi obiect şi pentru aceeaşi cauză.

Orice revizuire pe fond este interzisă1.

Partea care solicită executarea şi care se confruntă cu un refuz îşi exercită calea de atac înaintea Curţii de Apel în jurisdicţia căreia procedura este contradictorie2.

23. Hotărârea de suspendare a judecăţii

Instanţa sesizată în legătură cu calea de atac împotriva refuzului de executare sau cu calea de atac împotriva declaraţiei de forţă executorie poate să suspende acţiunea – la cererea părţii împotriva căreia se solicită executarea -, dacă hotărârea străină face obiectul unei căi de atac ordinare, în statul membru de origine, sau dacă termenul pentru introducerea unei astfel de acţiuni nu a expirat încă3.

24. Măsuri de conservare

Hotărârea străină recunoscută, dar care nu a fost încă declarată executorie în statul solicitat, permite adoptarea unor măsuri de conservare conforme cu legislaţia din statul solicitat4.

Pe de altă parte, declaraţia de forţă executorie aduce cu sine autorizarea de a proceda la aplicarea unor măsuri de conservare în statul solicitat în termenul de acţiune împotriva declaraţiei şi până la pronunţarea unei hotărâri în cazul acestei acţiuni5.

25. Actele autentice străine

Procedura simplificată de executare este extinsă la actele autentice executorii într-un stat membru. 1 Art. 34, 35 şi 45-2.2 Art. 43-3.3 Art. 46.4 Încă de dinainte de Regulamentul de la Bruxelles I, dreptul belgian considera deja că o hotărâre judecătorească străină care trebuie recunoscută în virtutea unei convenţii internaţionale este o hotărâre judecătorească în sensul articolului 1414 din C. jud. şi autorizează deci sechestrul asigurător. Regulamentul de la Bruxelles I nu aduce deci nicio inovaţie. Dimpotrivă, noul Cod D.I.P. modifică simţitor aceste principii, recunoscând de drept, fără procedură, orice hotărâre judecătorească străină; aceasta va permite deci pe viitor să se procedeze la un sechestru conservator, chiar şi în absenţa unei convenţii internaţionale (a se vedea infra nr. 539).5 Art. 47.

DV\755341RO.doc 37/80 PE415.241v02-00

RO

Singurul motiv de refuz este caracterul vădit contrar ordinii publice1.

Actele autentice în sensul Regulamentului de la Bruxelles I includ convenţiile în materia obligaţiilor de întreţinere încheiate în faţa autorităţilor administrative sau autentificate de acestea.

Aceleaşi norme se aplică şi în cazul tranzacţiilor judiciare2.

B. Convenţia de la Haga din 15 aprilie 1958


Această convenţie are ca obiect asigurarea recunoaşterii şi executării reciproce de către statele contractante a hotărârilor pronunţate privind drepturile de întreţinere ale unui copil legitim, nelegitim sau adoptiv, necăsătorit şi în vârstă de până la 21 de ani (neîmpliniţi), cu excepţia hotărârilor privind obligaţiile de întreţinere între colaterali.

O hotărâre care conţine dispoziţii de întreţinere şi alte dispoziţii va putea fi recunoscută şi executată pe baza acestei convenţii doar în ceea ce priveşte exclusiv aspectele legate de întreţinere3.

În ceea ce priveşte obligaţiile de întreţinere a copiilor, această convenţie de la Haga poate să intre în conflict cu Regulamentul de la Bruxelles I din 22 decembrie 2000.

Articolul 69 din regulament precizează că acesta înlocuieşte, în materiile pe care le reglementează, convenţiile bilaterale încheiate între statele membre; articolul 71 precizează că regulamentul nu aduce atingere unui tratat care reglementează recunoaşterea sau executarea într-o anumită materie.

Această prioritatea a tratatului se aplică hotărârii privind obligaţia de întreţinere care intră în domeniul de aplicare al Convenţiei de la Haga din 15 aprilie 1958.

Cu toate acestea, conflictul rămâne posibil întrucât articolul 11 din Convenţia de la Haga permite creditorului obligaţiei de întreţinere să invoce orice altă dispoziţie, internă sau convenţională, aplicabilă în statul în care acesta solicită executarea hotărârii4.

27. Recunoaştere şi exequatur

1 Art. 57-1.2 Art. 58.3 Civ. Termonde, 30 ian. 1986, R.W., 1985-1986, p. 2910 privind hotărâri legate de stabilirea paternităţii în afara căsătoriei şi de obligaţia de întreţinere care decurge din aceasta.4 Pentru exemple de aplicare a Convenţiei de la Haga, a se vedea, în special, Curtea de Casaţie, 24 oct. 1975, Pas., 1976, I, 251; Civ. Liège, 8 oct. 1976, Jur. Liège, 1976-1977, p. 117; Civ. Bruxelles, 22 dec. 1976, R.W., 1976-1977, p. 2606, notă de H. VAN HOUTTE; Civ. Bruxelles, 18 nov. 1981, Revizuirea trimestrială a dreptului familiei, 1982, p. 296.

PE415.241v02-00 38/80 DV\755341RO.doc

RO

Hotărârile pronunţate în materia obligaţiilor de întreţinere într-un stat contractant sunt recunoscute şi declarate executorii, fără revizuire pe fond, în celelalte state contractante prin intermediul întrunirii condiţiilor care diferă puţin de cele prevăzute de Regulamentul de la Bruxelles I.

Aceste condiţii pot fi rezumate după cum urmează:

- autoritatea care a pronunţat hotărârea trebuie să fie competentă în virtutea dispoziţiilor Convenţiei;1

- pârâtul trebuie să fi fost citat sau reprezentat cu regularitate conform legislaţiei statului de care aparţine autoritatea care a pronunţat hotărârea; cu toate acestea, în caz de hotărâre în lipsă, recunoaşterea şi executarea pot fi refuzate dacă, având în vedere circumstanţele cauzei, autoritatea de executare estimează că partea care nu s-a înfăţişat nu are nicio vină că nu a avut cunoştinţă de procedură sau că nu s-a putut apăra;

- hotărârea trebuie să aibă autoritate de lucru judecat în statul în care a fost pronunţată; cu toate acestea, hotărârile executorii provizorii şi măsurile provizorii, deşi pot fi atacate, sunt declarate executorii de către autoritatea de executare în cazul în care se pot emite şi executa hotărâri similare în statul autorităţii respective;

- hotărârea nu trebuie să fie contrară unei hotărâri pronunţate cu privire la acelaşi obiect şi între aceleaşi părţi în statul în care este invocată; recunoaşterea şi executarea pot fi refuzate în cazul în care, înainte de pronunţarea hotărârii, există litispedenţă în statul în care este invocată;

- în sfârşit, hotărârea nu trebuie să fie vădit incompatibilă cu ordinea publică a statului în care este invocată2.

Partea care invocă o hotărâre sau care solicită executarea acesteia trebuie să furnizeze diferite documente printre care copia autentică a hotărârii care îndeplineşte condiţiile necesare autenticităţii sale, probele de natură să stabilească faptul că hotărârea este executorie şi, în caz de hotărâre în lipsă, o copie autentică a actului introductiv de instanţă şi probele care stabilesc faptul că acest act a fost notificat cum se cuvine3.

În restul cazurilor, procedura de exequatur este cea a dreptului intern al statului solicitat4.

În sfârşit, Convenţia prevede că, dacă hotărârea a cărei executare este solicitată a dispus prestarea unor pensii alimentare prin plăţi periodice, executarea este acordată atât pentru plăţile deja scadente, cât şi pentru cele care urmează să ajungă la scadenţă5.

1 Art. 3 din Convenţia de la Haga stabileşte competenţa prin raportare la reşedinţa obişnuită a debitorului obligaţiei de întreţinere sau a creditorului obligaţiei de întreţinere sau prin raportare la autoritatea la a cărei competenţe s-a supus debitorul obligaţiei de întreţinere fie în mod expres, fie justificându-se pe fond, fără rezervă, cu privire la competenţă. Regulamentul de la Bruxelles I nu prevede, în materia obligaţiei de întreţinere, niciun control al competenţei jurisdicţiilor din statul de origine.2 Art. 2.3 Art. 4.4 Art. 6.5 Art. 7.

DV\755341RO.doc 39/80 PE415.241v02-00

RO

C. Convenţia de la New York din 20 iunie 1956 privind recuperarea pensiilor alimentare din străinătate


Această convenţie din 20 iunie 1956, aprobată de legea belgiană din 6 mai 1966, nu conţine norme de conflict de legi, nici norme de competenţă sau de recunoaştere şi de executare a hotărârilor străine.

Aceasta urmăreşte, de fapt, exclusiv facilitarea, printr-o preluare a răspunderii administrative şi financiare, a recuperării pensiilor alimentare la care are dreptul un creditor domiciliat pe teritoriul unui stat contractant din partea unui debitor care se află sub jurisdicţia unui alt stat contractant.

Conform articolului 2 din această convenţie, fiecare stat contractant desemnează una sau mai multe autorităţi administrative sau judiciare care exercită funcţiile „de autorităţi expeditoare” şi un organism public sau privat cu funcţii „de instituţie intermediară”.

În Belgia, aceste două roluri sunt încredinţate ministerului justiţiei1.

Autoritatea expeditoare2 constituie în mod gratuit, pentru creditorii domiciliaţi pe teritoriul său, dosare care conţin documentele cerute în statul în care se află domiciliul debitorului în sprijinul solicitărilor obligaţiilor de întreţinere şi transmite aceste dosare, în general, traduse, instituţiei intermediare desemnate de acest stat3.

Aceasta îl reprezintă gratuit pe creditor în toate demersurile şi procedurile necesare recuperării pensiilor alimentare.

Rolul acesteia constă în a încerca să obţină de la debitor un acord amiabil.

În lipsa acestuia, instituţia intermediară intentează, în numele creditorului, procedura care se impune.

Articolul 6 din convenţie defineşte funcţiile instituţiei intermediare: aceasta ia, în numele creditorului, toate măsurile specifice pentru a asigura recuperarea pensiilor alimentare; în special, aceasta ajunge la un acord şi, atunci când este necesar, intentează şi continuă acţiunea privind obligaţia de întreţinere şi se asigură de executarea oricărei hotărâri judecătoreşti, ordonanţe sau a oricărui alt act judiciar4.

1 Pasin., 1966, p. 2302 Art. 3-53 Art. 64 M. LIENARD-LIGNY, „Créances alimentaires et droit international privé belge” („Creanţele de întreţinere şi dreptul internaţional privat belgian”), în „Les ressources de la famille” („Resursele familiei”), Col. Fam. şi dr., Story-Scientia, 1992, p. 133; M.Th. CAUPIN şi E. LEROY, „Le recouvrement des créances alimentaires : état des lieux et perspectives” („Recuperarea creanţelor de întreţinere: stadiu actual şi perspective”), în „L’argent pour vivre : vers une réforme de l’obligation alimentaire” („Banii pentru trai: către o reformă a obligaţiei de întreţinere”), Kluwer, Bruxelles, 2000, p. 274

PE415.241v02-00 40/80 DV\755341RO.doc

RO

Cu alte cuvinte, instituţia intermediară îl reprezintă pe creditor şi, ca urmare, este supusă aceloraşi dispoziţii de drept şi aceloraşi dificultăţi ca şi acesta.

Este important de subliniat faptul că, în practică, Convenţia de la New York din 20 iunie 1956 este deseori utilizată greşit: se recurge la aceasta în principal dacă nu chiar în exclusivitate pentru a se asigura executarea în străinătate a hotărârilor deja pronunţate; ori, această convenţie încredinţează, de asemenea, instituţiilor intermediare sarcina de a intenta şi de a continua pe fond acţiuni privind obligaţiile de întreţinere.

Trebuie să se acorde atenţie acestui aspect, întrucât uneori este mai eficient şi mai rapid să se intenteze acţiunea în justiţie privind obligaţiile de întreţinere înaintea jurisdicţiilor pe raza cărora este domiciliat debitorul, iar aceasta pentru a evita nevoia de a recurge la o a doua procedură, şi anume procedura de exequatur.

§ 2. DREPTUL COMUN

29. Codul de drept internaţional privat

Codul de drept internaţional privat nu conţine norme speciale privind executarea în Belgia a hotărârilor judiciare străine în materia obligaţiilor de întreţinere.

În consecinţă, se vor aplica principiile generale ale articolului 22 şi următoarele1.

30. Recunoaşterea hotărârilor judiciare străine

Articolul 22 alineatul (1) din Codul de drept internaţional privat precizează că orice hotărâre judiciară străină este recunoscută în Belgia, de plin drept, fără nicio procedură.

Această dispoziţie are consecinţe importante în materie de întreţinere întrucât înseamnă că, până şi în absenţa unei convenţii internaţionale, o hotărâre străină permite practicarea oricărui sechestru conservator, fără autorizarea prealabilă a sechestrului de către instanţă.

Înainte de reformă, în lipsa unui tratat, era posibilă doar poprirea asiguratorie – permisă pe baza oricărui titlu privat; pentru alte sechestre asiguratorii, trebuia obţinută o autorizaţie din partea instanţei2.

1 „Le nouveau Code de droit international privé belge” („Noul Cod de drept internaţional privat belgian”), sub îndrumarea lui H. BOULARBAH, J.T., 2005, p. 184; L. BARNICH, „Présentation du nouveau Code belge de droit international privé” („Prezentarea noului Cod belgian de drept internaţional privat”), Rev. Not., 2005, p. 14.2 G. de LEVAL, „Traité des saisies” („Tratat privind sechestrele”), ed. Fac. dr. Liège, 1988, p. 322; H. BOULARBAH, „Le nouveau droit international privé belge” („Noul drept internaţional privat belgian”), J.T. , 2005, p. 184.

DV\755341RO.doc 41/80 PE415.241v02-00

RO

Dacă recunoaşterea hotărârii străine este contestată, conflictul este tranşat fie de instanţa înainte căreia chestiunea este prezentată în mod incidental, fie de tribunalul de primă instanţă, conform procedurii de la articolul 23.

Această procedură este deschisă oricărei persoane interesate ca hotărârea străină să fie recunoscută sau nu – acţiune în opozabilitate sau în inopozabilitate cu hotărârea judecătorească străină -, precum şi ministerului public competent în materie de starea civilă a persoanelor.

Instanţa competentă este cea de care aparţine domiciliul sau reşedinţa obişnuită din Belgia a pârâtului sau, în lipsa acesteia, cea de care aparţine domiciliul sau reşedinţa obişnuită a reclamantului sau, în lipsa acesteia, tribunalul de la Bruxelles.

Procedura este cea a cererii unilaterale conform articolelor 1025-1034 din Codul judiciar; solicitantul trebuie să îşi stabilească domiciliul în jurisdicţia tribunalului, iar judecătorul trebuie să ia o hotărâre „în scurt timp”, conform articolului 23 alineatul (3).

Articolul 24 enumeră, în sfârşit, probele care trebuie prezentate.

31. Cerere de declaraţie privind forţa executorie

Executarea unei hotărâri străine executorii în statul în care aceasta a fost pronunţată este adusă înaintea tribunalului de primă instanţă.

Procedura este definită la articolul 23, comun în ceea ce priveşte recunoaşterea şi declaraţia privind forţa executorie1.

Instanţa competentă este cea de care aparţine domiciliul sau reşedinţa obişnuită din Belgia apârâtului sau, în lipsa acesteia, cea din locul de executare.

Articolul 23 alineatul (5) din Codul de drept internaţional privat derogă de la articolul 1029 din Codul judiciar, autorizând doar măsuri de conservare privind bunurile părţii împotriva căreia este solicitată executarea, iar aceasta în termenul de pronunţare în terţă opoziţie a ordonanţei care autorizează executarea şi până la pronunţarea unei hotărâri privind calea de atac.

În sfârşit, articolul 23 alineatul (4) prevede că, atunci când hotărârea străină executabilă provizoriu poate constitui sau constituie obiectul unei căi de atac în statul de origine, judecătorul poate să subordoneze executarea provizorie a acesteia în Belgia constituirii unei garanţii.

32. Condiţii privind recunoaşterea sau executarea

Articolul 25 alineatul (1) din Codul de drept internaţional privat enumeră în mod limitativ motivele de refuz al recunoaşterii sau al executării unei hotărâri străine:

1 A se vedea supra nr. 539.

PE415.241v02-00 42/80 DV\755341RO.doc

RO

- caracterul vădit contrar ordinii publice internaţionale belgiene, nu al hotărârii străine în sine, ci a efectelor recunoaşterii sau executării acesteia, luând în considerare în special intensitatea legăturii situaţiei cu ordinea publică belgiană şi gravitatea efectului produs;

- încălcarea drepturilor la apărare;

- frauda la legea aplicabilă în mod normal într-o materie în care persoanele nu dispun liber de drepturile lor, iar aceasta pentru a sancţiona reclamantul care se deplasează în străinătate pentru a obţine aici ceea ce nu ar fi putut obţine înaintea instanţei sale legale;

- caracterul inconciliabil cu o hotărâre pronunţată în Belgia sau cu o hotărâre pronunţată anterior în străinătate şi care poate fi recunoscută în Belgia; va exista, de asemenea, refuzul de recunoaştere sau de declaraţie privind forţa executorie atunci când acţiunea în instanţă a fost introdusă în străinătate după introducerea în Belgia a unei acţiuni în instanţă, care este în continuare pendinte, între aceleaşi părţi şi cu privire la acelaşi obiect;

- posibilitatea unei căi de atac ordinare conform dreptului statului de origine exclude, de asemenea, recunoaşterea şi executarea, cu excepţia aplicării articolului 23 alineatul (4) care se referă la măsurile de executare provizorii eventual subordonate constituirii unei garanţii;

- recunoaşterea şi executarea ar putea fi refuzate în cazul în care instanţele belgiene ar fi singurele competente pentru a instrumenta acţiunea în instanţă sau în cazul în care competenţa instanţei străine este exorbitantă deoarece se fondează exclusiv pe prezenţa, în statul de origine, a pârâtului sau a unor bucuri fără legătură directă cu litigiul.

În sfârşit, articolul 25 alineatul (2) din Cod interzice în mod expres orice revizuire pe fond.

33. Recunoaşterea şi executarea actelor autentice

Conform articolului 27 alineatul (1), actele autentice străine legalizate sunt recunoscute în Belgia fără nicio procedură în cazul în care valabilitatea acestora este stabilită conform dreptului aplicabil în funcţie de normele de stabilire a ataşamentului din Codul de drept internaţional privat şi luând în considerare mai exact absenţa fraudei la lege şi absenţa caracterului contrar ordinii publice.

În cazul în care o autoritate refuză să recunoască valabilitatea actului autentic străin sau în cazul în care o parte intenţionează să obţină executarea acestuia, procedura privind cererea unilaterală înaintea tribunalului de primă instanţă este cea organizată pentru recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine1.

CONCLUZIE

1 A se vedea supra nr. 539.

DV\755341RO.doc 43/80 PE415.241v02-00

RO

34. În orice raport privind obligaţiile de întreţinere şi, mai exact, atunci când se introduce un element de extraneitate, nevoia şi dreptul creditorului implică, în cazul în care hotărârea privind obligaţia de întreţinere este pronunţată definitiv, accesul la o procedură de executare rapidă şi necostisitoare.

Pe plan internaţional, acest drept presupune o simplificare a procedurilor de declaraţie privind forţa executorie comparabilă cu ceea ce s-a realizat prin regulamentul comunitar din 21 aprilie 2004 privind crearea unui titlu executoriu european , sau prin Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti1.

Acest creditor trebuie să poată conta, de asemenea, pe o asistenţă eficientă în punerea în aplicare transfrontalieră a procedurilor de executare, dar şi în strângerea de informaţii necesare, în primă fază, obţinerii titlului şi apoi executării acestuia: informaţii privind localizarea debitorului, veniturile acestuia, patrimoniul acestuia, localizarea bunurilor acestuia etc.

35. Pe acest plan, trebuie subliniată importanţa lucrărilor Conferinţei de la Haga privind dreptul internaţional privat şi, mai exact, ale Comisiei speciale privind obligaţiile de întreţinere care a lucrat la crearea unui nou instrument mondial2 complet de îmbunătăţire a Convenţiilor de la Haga existente în materia obligaţiilor de întreţinere – Convenţiile din 24 octombrie 1956 şi 2 octombrie 1973, având un obiect mai amplu, şi anume:

- stabilirea legislaţiei aplicabile;3

- dar şi recuperarea internaţională a pensiilor alimentare pentru copii şi alţi membri ai familiei, la intervenţia unei cooperări judiciare şi administrative.

Textele, şi anume Convenţia privind recuperarea internaţională a pensiilor alimentare destinate copiilor şi altor membri ai familiei şi Protocolul privind legislaţia aplicabilă în cazul obligaţiilor de întreţinere, au fost adoptate la cea de-a 21-a sesiune a Conferinţei de la Haga de la 23 noiembrie 2007.

1 Acest regulament, intitulat „Bruxelles II bis” – neaplicabil în cazul obligaţiilor de întreţinere -, înlătură obligaţia de a recurge la exequatur în două ipoteze menţionate la art. 40-45: hotărâre prin care se acordă un drept de vizită şi hotărâre prin care se dispune întoarcerea copilului în urma unei deplasări ilicite; hotărârile vizate au automat forţă executorie în toate statele membre. Este vorba despre un mecanism inedit care asigură între statele membre circulaţia anumitor hotărâri, mecanism a căruia temei este încrederea deplină acordată instanţei de origine.2 Lucrările integrează statele nemembre ale Convenţiei de la Haga şi, în special, statele care fac parte din Convenţia de la New York din 20 iunie 1956 privind recuperarea pensiilor alimentare din străinătate; anteproiect al convenţiei privind recuperareainternaţională a pensiilor alimentare pentru copii şi alţi membri ai familiei, proiect de raport explicativ, document preliminar nr. 32, oct. 2007, www.hcch.net.3 Este vorba despre îmbunătăţirea Convenţiei din 2 octombrie 1973 pentru a realiza compromisuri între abordările legate de legislaţia aplicabilă şi compromisuri privind chestiuni cum ar fi termenul de prescripţie, autonomia părţilor în materia obligaţiilor de întreţinere, reprezentarea în justiţie a copilului… anteproiect de protocol privind legislaţia aplicabilă în cazul obligaţiilor de întreţinere, raport explicativ, document preliminar nr. 33, august 2007, www.hcch.net.

PE415.241v02-00 44/80 DV\755341RO.doc

RO

36. Convenţia privind recuperarea internaţională a pensiilor alimentare a fost elaborată cu scopul de a garanta respectarea obligaţiilor de întreţinere, chiar dacă creditorul şi debitorul nu se află în aceeaşi ţară.

Textul vizează toate obligaţiile de întreţinere, dar menţionează, în primul rând, obligaţiile faţă de copii, preocupare fundamentală prevăzută în special de articolele 2, 3 şi 27 din Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului1.

Convenţia nu cuprinde norme de competenţă directă având în vedere dificultăţile de a ajunge la un consens cu privire la aceste chestiuni.

Aceasta se axează pe eficacitatea recuperării internaţionale a pensiilor alimentare prin proceduri accesibile, rapide2, economice, echitabile şi adaptate unor situaţii diverse, iar aceasta datorită unui sistem de cooperare între statele contractante.

Această cooperare se realizează între autorităţile centrale desemnate de fiecare stat contractant3, care au funcţii specifice axate pe cercetarea eficacităţii hotărârii privind obligaţia de întreţinere:

- acordarea de asistenţă creditorului – recepţia şi transmisia solicitărilor, introducerea procedurilor necesare -, atât pentru recunoaşterea sau executarea unei hotărâri pronunţate de un stat contractant, cât şi pentru obţinerea sau modificarea unei hotărâri;4

- luarea de măsuri adecvate pentru a acorda asistenţă juridică, a ajuta la localizarea debitorului5, a favoriza căutarea de informaţii privind patrimoniul sau veniturile debitorului şi localizarea bunurilor acestuia6, a încuraja o soluţionare amiabilă pentru a ajunge la plata voluntară a pensiilor alimentare, a facilita executarea hotărârilor privind obligaţiile de întreţinere, a introduce procedurile de măsuri provizorii pentru a garanta încheierea cu succes a acţiunii în instanţă, a facilita notificarea actelor etc.7

37. În sfârşit, această Convenţie de la Haga conţine norme de recunoaştere şi de executare a hotărârilor privind obligaţiile de întreţinere, inclusiv acordurile şi tranzacţiile. 1 Textul vizează obligaţiile de întreţinere a copiilor în vârstă de până la 21 de ani şi obligaţiile de întreţinere între soţi şi foşti soţi. Convenţia oferă, de altfel, fiecărui stat contractant posibilitatea de a declara că extinde aplicarea Convenţiei la celelalte obligaţii de întreţinere care decurg din relaţii de familie, de filiaţie, de căsătorie şi de alianţă. Convenţia se aplică, de asemenea, solicitărilor organismelor publice care urmăresc rambursarea prestaţiilor vărsate în locul pensiilor alimentare neplătite.2 Inclusiv prin recurgerea la noile tehnologii de transfer electronic de fonduri sau de gestionare informatică a dosarelor şi de comunicare a acestora.3 Acest sistem este cel adoptat de Convenţia de la Haga din 29 mai 1993 privind protejarea copiilor şi cooperarea în materie de adopţii internaţionale.4 Intervenţia este foarte vastă, întrucât vizează obţinerea unei hotărâri în statul solicitat în ipoteza în care nu există nicio hotărâre – inclusiv stabilirea filiaţiei, dacă este cazul -, dar şi în ipoteza în care recunoaşterea şi executarea unei hotărâri existente este imposibilă sau refuzată pe baza absenţei competenţei jurisdicţiei statului de origine, în ceea ce priveşte Convenţia. O atenţie specială este acordată, de asemenea, drepturilor debitorului, în special cu ajutorul autorităţilor centrale, în cadrul procedurilor accesibile pentru a modifica hotărârile în materie de pensii alimentare.5 Inclusiv elemente de informare care permit acordarea de asistenţă reclamantului potenţial pentru a stabili dacă trebuie să se introducă o acţiune în instanţă.6 Inclusiv pentru determinarea oportunităţii de introducere a unei acţiuni în instanţă.7 Autorităţilor Centrale li se încredinţează, de asemenea, o misiune de asistenţă pentru stabilirea filiaţiei atunci când aceasta este necesară pentru recuperarea pensiilor alimentare.

DV\755341RO.doc 45/80 PE415.241v02-00

RO

Bazele de recunoaştere şi executare sunt clasice1, la fel ca şi motivele de refuz2.

Procedura de recunoaştere şi executare este reglementată de legislaţia statului solicitat.

Aici, sunt vizate, în special, procedurile de sechestru, dar şi mijloace mai originale, cum ar fi deducerea din prestaţiile de asigurări sociale sau din restituirile de impozite, dar şi notificarea instituţiilor de credit sau refuzul de eliberare sau revocarea diferitelor permise, în special a permisului de conducere.

Această Convenţie are marele merit de a pune accentul pe unul dintre punctele esenţiale ale dificultăţilor întâmpinate de creditor pentru obţinerea şi executarea titlului, şi anume lipsa de informaţii accesibile referitoare la situaţia financiară şi patrimonială a debitorului.

Aceasta prezintă, în plus, interesul de a axa executarea pe un mecanism de solidaritate şi de cooperare a cărui implementare eficientă ar permite găsirea unui răspuns la o preocupare majoră pe care o reprezintă costul şi încetineala căilor de executare naţionale clasice cel mai adesea neadaptate particularităţilor raportului de obligaţie de întreţinere.

38. Aceeaşi preocupare privind eficacitatea se regăseşte în proiectul de regulament privind normele privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în materia obligaţiilor de întreţinere, cu privire la care a fost stabilit un acord în cursul reuniunii Consiliului Uniunii Europene din 24 octombrie 2008.

Obiectivul este acela de a asigura libera circulaţie între statele membre a hotărârilor privind obligaţiile de întreţinere prin suprimarea procedurii de exequatur.

Regulamentul organizează, de asemenea, un ajutor judiciar gratuit pentru toate procedurile legate de obligaţiile de întreţinere ale unui părinte faţă de un copil în vârstă de până la 21 de ani, precum şi o cooperare administrativă între statele membre care să permită schimbul de informaţii, în special cu privire la localizarea debitorului.

1 În esenţă, competenţa statului de origine, în special, în funcţie de reşedinţa pârâtului sau a creditorului.2 Încălcarea ordinii publice a statului solicitat, fraudă în procedură, litigiu pendinte între aceleaşi părţi şi având acelaşi obiect înaintea unei autorităţi a statului solicitat sesizat prima oară, încălcarea drepturilor la apărare, incompatibilitate cu o hotărâre pronunţată între aceleaşi părţi şi cu privire la acelaşi obiect în statul solicitat sau recunoscută în acest stat.

PE415.241v02-00 46/80 DV\755341RO.doc

RO

CONFLICTUL LEGILOR SUCCESORALE ÎN CADRUL UE:CĂTRE UN CERTIFICAT DE MOŞTENIRE EUROPEAN ?

CHRISTIAN HERTEL, LL.M.,DIRECTOR DNOTI (DEUTSCHES NOTARINSTITUT)

(INSTITUTUL NOTARIAL GERMAN)

DV\755341RO.doc 47/80 PE415.241v02-00

RO

Context

Stadiul proiectului legislativSuccesiunile (inclusiv testamentele) se numără printre puţinele domenii rămase care nu sunt acoperite încă de instrumentele comunitare existente. În special, articolul 1 alineatul (2) litera (a) a Regulamentului I de la Bruxelles1 exclude în mod expres „testamentele şi succesiunile” din domeniul acestuia de aplicare. Cu toate acestea, probabil că în anul 2009, Comisia va prezenta o propunere legislativă pentru un Regulament privind succesiunile.

Etapele pregătitoare de până acum Viitoarea propunere a fost bine şi îndelung pregătită.

- În anul 1998 Planul de acţiune Viena2 a prezentat un instrument european privindsuccesiunile drept una din priorităţile sale.

- În anul 2001, Comisia Europeană, Direcţia generală pentru Justiţie şi Afaceri Interne3, a comandat un studiu la DNotI, Institutul Notarial German4

, pe care îl reprezint. DNotI a realizat acest studiu împreună cu Prof. Paul Lagarde, Universitatea I din Paris (Sorbona -Pantheon), Paris, şi Prof. Heinrich Dörner, Universitatea din Münster, Germania. Studiul DNotI a fost publicat în anul 20025. Propunerile acestui studiu s-au discutat de asemenea într-o conferinţă internaţionalã la Bruxelles în mai 20046

.

- În urma programului Haga din decembrie 20047, în 2005 Comisia a publicat o Carte verde

privind succesiunile şi testamentele8.

- Acest lucru a condus la o rezoluţie hotărâtă a Parlamentului European din noiembrie 20069.

De asemenea, Comisia a organizat o audiere la sfârşitul anului 200610. În anul 2007, un grup

de experţi numit de Comisie a lucrat la un prim proiect. De asemenea, s-a transmis guvernelor statelor membre un proiect al "documentului de reflecţie”. Astfel, acum există proiecte iniţiale nepublicate, dar care nu sunt încă propuneri legislative oficiale.

- Procesul legislativ ar putea începe în anul 2009. Apoi, conform declaraţiilor publice ale personalului Comisiei, o propunere legislativă a viitorului regulament privind succesiunile ar trebui prezentată publicului şi introdusă în cadrul procesului legislativ.

1Regulamentul Consiliului (CE) nr. 44/2001 din 22 decembrie 2000 privind jurisdicţia şi recunoaşterea şi punerea în aplicare a hotărârilor judecătoreşti prvind chestiunile civile şi comerciale (denumit în prezent: „Regulamentul I de la Bruxelles”).2 (3) Planul de acţiune al Consiliului şi al Comisiei privind modalităţile optime de punere în aplicare a dispoziţiilor Tratatului de la Amsterdam cu privire la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie - text adoptat de Consiliul Justiţie şi Afaceri Interne la 3 decembrie 1998, Jurnalul Oficial C 019, 23.1.1999, p. 1-15. 3 Redenumită între timp: Direcţia generală pentru Justiţie, Libertate şi Securitate. 4 DNotI – Deutsches Notarinstitut = Institutul Notarial German; internet: www.dnoti.de.5 Studiul privind conflictul normelor de drept succesoral în Uniunea Europeană, internet: http://ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/civil/studies/doc_civil_studies_en.htm6 „Conflictul normelor de drept succesoral în Uniunea Europeană: perspective pentru o armonizare”. Prezentările şi un rezumat al discuţiilor din cadrul conferinţei au fost publicate pe internet: http://www.dnoti.de/eu_studie/eu_studie_en.htm 7 Concluziile preşedinţiei, Consiliul European de la Bruxelles, 4-5 noiembrie 2004.8 COM (2005) 65 final din 1.3.2005. Pentru comentarii privind Cartea verde , a se vedea: http://ec.europa.eu/justice_home/news/consulting_public/ successions/news_contributions_successions_en.htm 9 http://ec.europa.eu/prelex/detail_dossier_real.cfm?CL=en&DosId=192591#381915 10 Audierea privind legislaţia aplicabilă succesiunii şi testamentelor în Uniunea Europeană, 30 noiembrie 2006, Bruxelles, Berlaymont. Internet: http://ec.europa.eu/justice_home/news/events/events_2006_en.htm

PE415.241v02-00 48/80 DV\755341RO.doc

RO

Regulament mixtViitorul instrument va fi un Regulament, nu o Directivă, conform exemplului Regulamentelor de la Bruxelles şi Roma.

Va fi un Regulament „mixt”, care reglementează jurisdicţia, recunoaşterea şi punerea în aplicare în cazurile transnaţionale – ca şi în cadrul celor două Regulamente de la Bruxelles existente – dar şi dreptul internaţional privat – ca şi în cadrul celor două Regulamente Roma. Este necesară această combinaţie de drept internaţional procedural şi drept internaţional privat. Aspectele procedurale ar fi imposibil de reglementat fără armonizarea cu dreptul internaţional privat privind succesiunile.

De ce ar trebui CE să reglementeze succesiunile? Desigur că pentru cetăţenii UE ai unui stat membru care au reşedinţa în alt stat membru este foarte important să cunoască faptul că succesiunea lor viitoare poate fi reglementată cumva în ambele state membre.

Nu pot furniza cifre exacte ale numărului de persoane afectate. Pentru studiul nostru, am contactat UE şi diverse birouri naţionale de statistică şi Ministere de Justiţie. Niciunul dintre ele nu a avut date privind succesiunile intra-comunitare. Astfel că am estimat, pe baza procentajului de cetăţeni UE cu reşedinţa în alte state membre (şi presupunând că distribuţia lor pe categorii de vârstă nu a diferit prea mult de cea în ansamblul populaţiei), că în 15 state membre UE (după cum era la vremea aceea) ar fi de la 50.000 până la 100.000 de succesiuni intra-comunitare pe an. Desigur, cu o extindere la 27 de state membre UE, aceste cifre au crescut şi mai mult. Astfel că este sigur să spunem că sunt în jurul sau mai mult de 100.000 de cazuri în fiecare an.

Diferenţele privind dreptul internaţional privat

De ce ar ridica succesiunile intra-comunitare probleme în special? Normele naţionale privind drepturile de moştenire variază mult şi diversele state membre, fiecare aplicând dreptul internaţional privat la nivel naţional, ar putea aplica norme diferite pentru acelaşi caz.

DV\755341RO.doc 49/80 PE415.241v02-00

RO

Să luăm un exemplu practic simplu: Decedatul era un cetăţean polonez a cărui ultimă reşedinţă obişnuită a fost în Franţa. - Dacă o instanţă poloneză trebuie să se pronunţe cu privire la succesiune, se va aplica dreptul

succesoral polonez, deoarece, conform dreptului internaţional privat polonez, succesiunea este reglementată de legislaţia statului a cărui cetăţenie o avea decedatul sau decedata.

- Dacă, totuşi, o instanţă franceză trebuie să se pronunţe cu privire la aceeaşi succesiune, se va aplica dreptul succesoral francez conform aceluiaşi tipar de fapte. Conform dreptului internaţional privat francez, succesiunea este reglementată de legislaţia statului în care persoana decedată avea reşedinţa obişnuită în momentul decesului.

- Divergenţa privind legislaţia aplicabilă devine o problemă, dacă ambele legislaţii nu ajung la acelaşi rezultat. Să presupunem că decedatul moare fără testament, lăsând în urmă soţia şi un copil născut din căsătorie, dar niciun alt urmaş. Conform dreptului succesoral polonez, dacă nu există testament, soţia va primi jumătate din moştenire, iar singurul copil va primi cealaltă jumătate1

.- Conform legislaţiei franceze, totuşi, în cadrul unei succesiuni fără testament, soţia ar primi

doar un sfert din avere (şi dreptul de folosinţă al apartamentului marital fără a plăti), iar copilul ar primi trei sferturi. În schimbul părţii sale, soţia rămasă în viaţă ar putea opta pentru uzufruct sau renta viageră pentru întreaga avere2.

- Astfel, părţile soţiei rămasă în viaţă şi ale copilului depind de decizia instanţei în acest caz.

Acestei probleme nu ar trebui să i se dea curs prin armonizarea cu dreptul succesoral material. O astfel de armonizare nu este deloc dezirabilă. Cu toate acestea, CE poate şi ar trebui să armonizeze normele dreptului internaţional privat privind legislaţia adecvată aplicabilă unei anumite succesiuni.

Legislaţia aplicabilă

Legislaţie aplicabilă în mod obiectiv

Astfel, una dintre cele mai importante hotărâri de luat de către legiuitorul CE pentru un viitor Regulament privind succesiunile va fi cu privire la legislaţia corectă de aplicat. În esenţă, legiuitorul CE are trei opţiuni, şi anume:

- legislaţia pe criterii de cetăţenie a persoanei decedate,

- legislaţia statului ultimei reşedinţe obişnuite a persoanei decedate, - sau o combinaţie a ambilor factori.

Situaţia curentă

A se vedea harta 1 „Legislaţia aplicabilă succesiunilor în mod obiectiv ” din anexă.

În prezent, o majoritate clară a statelor membre UE aplică pentru succesiuni legislaţia pe criterii de cetăţenie:

1 Articolul 931 din Codului Civil polonez. 2 Articolul 757 din Codului Civil francez.

PE415.241v02-00 50/80 DV\755341RO.doc

RO

- 13 state membre aplică pentru succesiuni legislaţia pe criterii de cetăţenie a persoanei decedate, 12 dintre ele o aplică şi proprietăţilor imobile şi mobile, respectiv Austria, Republica Cehă, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania şi Suedia.

- unul dintre aceste 13 state membre aplică legislaţia pe criterii de cetăţenie, dar cu divizarea succesiunii, respectiv aplicarea legii locului unde se află anumite bunuri – sau lex rei sitae –pentru proprietãţile imobile (respectiv legea statului în care se aflã terenul), şi anume România.

- 7 state membre aplicã legislaţia ultimei reşedinţe obişnuite (sau a domiciliului în sensul dreptului civil între care – cu scopul simplificării – nu voi face distincţia în această lucrare), dintre care doar două dintre ele aplică legea pentru întreaga avere: Danemarca, Estonia.

- Mai adesea legislaţia ultimei reşedinţe obişnuite pentru bunuri mobile se combină cu legislaţia divizării succesiunii (aplicându-se lex sitae pentru proprietăţile imobile). Aceasta se aplică în 5 state membre, respectiv Belgia, Bulgaria, Franţa, Lituania şi Luxemburg.

- 2 state membre aplică o combinaţie de legi pe baza criteriilor de cetăţenie şi a reşedinţei obişnuite, conform exemplului Convenţiei privind succesiunea de la Haga1

. În general, se aplică legislaţia pe criterii de cetăţenie. Cu toate acestea, după o perioadă de 5 ani de reşedinţă obişnuită în alt stat, se aplică legislaţia pe criterii de cetăţenie din acel stat2

.Aceasta este norma în Finlanda şi Olanda.

- În final, 4 state membre aplică dreptul internaţional privat „Common Law” (Cipru, Irlanda, Malta şi Regatul Unit în cadrul tuturor celor trei sisteme juridice: Anglia şi Ţara Galilor, Scoţia, Irlanda de Nord), care este de asemenea un sistem divizat: succesiunea proprietăţilor imobile este reglementată de legislaţia statului în care se află situată proprietatea imobilă3

.Succesiunea proprietăţilor mobile este reglementată de legislaţia domiciliului. Conceptul englez de domiciliu se aproprie de cel pe criterii de cetăţenie. Se poate simplifica astfel: un cetăţean englez nu îşi schimbă domiciliul; chiar dacă reşedinţa sa este în străinătate, acesta rămâne în principiu englez - şi rămâne domiciliat în Anglia.

- În final, un stat membru pare să aplice întotdeauna legea situs, atât pentru bunuri mobile cât şi pentru cele imobile, respectiv Letonia.

Legislaţia naţională sau legislaţia reşedinţei obişnuite? Deci care normă ar trebui aleasă pentru viitorul Regulament CE?

- Dacă analizăm situaţia prezentă, conform opiniei majoritare, câştigătoare ar fi legislaţia pe criterii de cetăţenie. Acea opţiune, probabil, va fi votată de asemenea, dacă întrebaţi oamenii obişnuiţi din diverse state membre.

- Cu toate acestea, experţii în domeniul dreptului internaţional privat sunt în favoarea aplicării legislaţiei ultimei reşedinţe obişnuite. Mulţi experţi nu agreează criteriile de cetăţenie, deoarece consideră că acest criteriu este învechit sau, chiar mai rău, discriminatoriu (care, în opinia mea, nu este).

1 Convenţia de la Haga privind legislaţia aplicabilă succesiunii averilor persoanelor decedate de la 1 august 1989. 2 Norma curentă este puţin mai complicată, dar se rezumă la aceste aspecte. 3 În Cipru, este vorba despre legislaţia care este desemnată de dreptul internaţional privat al statului proprietăţii imobile respective.

DV\755341RO.doc 51/80 PE415.241v02-00

RO

Tehnic, ambele opţiuni au merite egale: - Este mai uşor de determinat cetăţenia.- Cu toate acestea reşedinţa obişnuită ar putea coincide mai des cu amplasamentul

bunurilor şi cu reşedinţa moştenitorilor.

Astfel, este vorba despre alegerea politica a legiuitorului: Ambele opţiuni sunt deopotrivă fezabile. Decizia depinde de legiuitor.

De ce să nu se reconsidere soluţia Convenţiei de la Haga? Aş spune chiar să lansăm o a treia opţiune, opţiunea folosită în Convenţia privind succesiunea de la Haga1 care se aplică în Olanda şi – într-un mod similar – în Finlanda. În anul 2002, când în cadrul DNotI lucram la proiect împreună cu Prof. Lagarde şi Prof. Dörner, am renunţat la soluţia oferită de Convenţia de la Haga din două motive:

- Convenţia de la Haga privind succesiunea nu a avut succes. A fost ratificată doar de Olanda şi semnată (dar nu ratificată) doar de alte trei state (Argentina, Luxemburg şi Elveţia).

- Complexitatea extrem de mare a normei privind legea aplicabilă, menţionată la Articolul 3 al Convenţiei, cu excepţiile şi contra-excepţiile la aceasta, a suscitat numeroase comentarii.

Acum, totuşi, avem mai multă experienţă cu aplicarea practică a normelor Convenţiei de la Haga în Olanda din 1996 – şi cu o normă foarte similară în Finlanda din 2002. În special, am vorbit cu mulţi dintre colegii mei olandezi. Aceştia nu au raportat probleme privind aplicarea acestor norme.

Reformulat mai simplu, Articolul 3 al Convenţiei de la Haga privind succesiunea prevede: - Succesiunea este reglementată de legislaţia statului în care decedatul avea reşedinţa

obişnuită la data decesului dacă acesta a fost rezident pentru o perioadă nu mai mică de cinci ani, care a precedat decesul său.

- În alte cazuri succesiunea este reglementată de legislaţia statului în care decedatul era cetăţean la momentul decesului.

Aş recomanda un nou studiu al acestor norme şi includerea lor în opţiunile legiuitorului CE: - Normele Convenţiei de la Haga privind succesiunea ar putea prevedea o punte între cele

două abordări diferite.

- Normele de la Haga iau în considerare faptul că este nevoie de timp pentru ca oamenii să se stabilească în noua lor ţară. Adaptarea la o nouă ţară de rezidenţă este un proces treptat, care în mod normal necesită de câţiva ani.

- În final, perioada scursă înainte ca legislaţia aplicabilă pe criteriul de cetăţenie să fie înlocuită cu legislaţia reşedinţei obişnuite oferă de asemenea timpul necesar ca testatorul să

1 Convenţia de la Haga privind legislaţia aplicabilă succesiunii averilor persoanelor decedate de la 01 august 1989.

PE415.241v02-00 52/80 DV\755341RO.doc

RO

realizeze că urmează a se conforma unei alte legislaţii decât cea precedentă – şi să-i ofere astfel ocazia de a reacţiona prin întocmirea unui testament.

Fără divizarea succesiuniiOricare dintre aceste trei opţiuni va fi aleasă de către legiuitor, vă rugăm optaţi pentru principiul unităţii succesiunii şi împotriva oricărei divizări ale acesteia. Cu alte cuvinte: Legea lex rei sitae nu ar mai trebui aplicată proprietăţilor imobile, dar aceeaşi legislaţie ar trebui aplicată pentru proprietăţile mobile şi imobile.

Divizarea succesiunii a fost justificată în trecut, când era dificil de stabilit domeniul de aplicare al unei legislaţii străine – şi când o persoană nu dorea ca bunurile imobile, care reprezentauatunci cea mai valoroasă proprietate, să fie expuse incertitudinii legate de aplicarea legislaţiei străine.

Cu toate acestea, divizarea succesiunii, prin aplicarea uneia sau a două legi succesorale privind succesiunea aceleiaşi persoane, creează o serie de probleme practice. Multe dintre aceste probleme fac obiectul unor dezbateri interesante în cadrul cursurilor de drept, dar pot deveni un coşmar pentru părţile implicate. Astfel de probleme ar putea apărea pentru:

- plata creditorilor succesiunii,

- cotele-părţi rezervatare ale succesiunii, - sau pur şi simplu administrarea succesiunii divizate.

Să luăm exemplul unei văduve cu cetăţenie britanică care are doi copii. Aceasta deţine două case, una în Anglia şi una în Franţa (dar – pentru a simplifica cazul – nimic altceva de valoare). Casa din Anglia, o lasă prin testament fiului său, casa din Franţa o lasă fiicei sale. Să presupunem că ambele case au valoare egală. Astfel că ambii copii ar trebui să fie mulţumiţi de ceea ce primesc.

Ce se întâmplă totuşi, dacă fiul din Anglia îşi dă în judecată sora din Franţa pentru cota-parterezervatară care îi revine? - Conform legii franceze, fiecare dintre copii are o cotă-parte rezervatară de o treime din

succesiune. Casele din Anglia şi Franţa sunt tratate drept două succesiuni separate, deoarece pentru fiecare se aplică legislaţia statului în care acestea sunt situate. Astfel că fiul îşi poate da în judecată sora pentru o treime din succesiunea din Franţa.

- Sora acestuia nu poate intenta o acţiune similară, deoarece conform legislaţiei britanice, nu există conceptul de cotă-parte rezervatară a succesiunii.

- Probabil că, în final, într-un anumit mod, judecătorul francez va emite o excepţie în temeiul faptului că fiul a primit deja casa din Anglia. Cu toate acestea, acest argument este destul de dificil de invocat.

Astfel, divizarea succesiunii ridică multe probleme complicate care ar trebui mai degrabă evitate.

Renvoi pentru statele nemembre

DV\755341RO.doc 53/80 PE415.241v02-00

RO

Nu va exista nicio renvoi (decizie de trimitere spre rejudecare, conform dreptului internaţional privat) între statele membre. Cu toate acestea, conform exemplului Articolelor 4 şi 17 ale Convenţiei de la Haga privind succesiunea, dacă legea aplicabilă în mod obiectiv este cea a unuia dintre statele nemembre, şi dacă normele privind conflictul de legi din acest statdesemnează, în legătură cu întreaga sau o parte a succesiunii, legea unui alt stat nemembru care ar aplica propria sa lege sau cea a unui alt stat membru, este necesar să se aplice legea acestui alt stat.

Alegerea legislaţiei (professio juris)

Situaţia curentă

A se vedea harta 2 „Alegerea legislaţiei” din anexă.

În prezent alegerea legii aplicabile în cadrul succesiunilor este permisă doar în 7 state membre, majoritatea fiind cele cu codificări mai recente ale dreptului internaţional privat, şi anume:

- Belgia (codificare nouă a dreptului internaţional privat în anul 2004, alegerea legislaţiei nu atinge cotelor-părţi rezervate),

- Estonia (2002, doar pentru proprietăţile mobile),

- Finlanda (2002), - Germania (1986, totuşi limitată la alegerea legii lex rei sitae pentru proprietăţile imobile

situate în Germania),

- Italia (1995, alegerea legislaţiei necesită ca testatorul, la data decesului, să fi avut încăreşedinţa obişnuită în statul a cărui legislaţie a ales-o; de asemenea alegerea legislaţiei nu afectează cota-parte rezervată a moştenitorilor care au reşedinţa obişnuită în Italia),

- Olanda (1996) - şi România (1992, doar pentru proprietăţile mobile).

Viitorul Regulament CE Oricare dintre opţiunile alese de legiuitorul CE, testatorului ar trebui să i se dea opţiunea de a alege legislaţia aplicabilă (professio juris) pentru testament (sau într-o dispoziţie mortis causa).

- Din punct de vedere politic, va fi mai uşor de convenit asupra unei norme comune privind conflictul de legi (fie principiul cetăţeniei sau principiul ultimei reşedinţe obişnuite), dacătestatorilor din statele membre care trebuie să renunţe la norma existentă privind conflictul de legi li se dă posibilitatea de a ajunge la rezultatele anterioare prin alegerea unei legi.

- Tehnic, soluţiile mai moderne ale normelor privind conflictul de legi includ de asemenea o professio juris aplicabilă succesiunilor.

- În ceea ce priveşte fondul, testatorului care are reşedinţa într-un stat membru în care nu este cetăţean ar trebui să i se ofere posibilitatea alegerii aplicării legii statului al cărui cetăţean este sau a statului unde îşi are reşedinţa obişnuită.

PE415.241v02-00 54/80 DV\755341RO.doc

RO

Ar trebui permise doar două criterii de stabilire a alegerii legii, care să fie luate în considerare fie la data alegerii sau la data decesului testatorului1.

- cetăţenia,- reşedinţa obişnuită.

Alte criterii nu ar trebui permise: în special, nu ar trebui permisă o alegere a legii situs-ului (amplasamentului) bunurilor imobile, deorece, în caz contrar, ar putea fi reintrodusă divizareasuccesiunii.

Alegerea implicită a legii va trebui interpretată astfel pentru testamentele care sunt în prezent valide conform legislaţiei aplicabile, dar pentru care s-ar aplica o legislaţie diferită conform noului Regulament şi care, prin urmare, nu ar fi valide conform noii legislaţii aplicabile.

Exemplu: Un cetăţean german, cu reşedinţa obişnuită în Italia a introdus moştenitori anteriori şi ulteriori în testamentul său. O astfel de substituţie fideicomisară (substitutio fideicomissaria) este permisă conform legislaţiei germane2, dar este interzisă, în general, în dreptul italian3

.- În prezent, testamentul este perfect valid, deoarece atât din perspectiva dreptului internaţional

privat german cât şi din cea italiană, se aplică legislaţia pe criterii de cetăţenie, care este legislaţia germană.

- Dacă, totuşi, un viitor Regulament CE ar aplica legea succesorală din statul unde se află ultima reşedinţă a decedatului, testamentul ar fi judecat conform dreptului italiană şi prin urmare ar fi considerat invalid.

- Acest rezultat nu ar fi acceptabil. Aş propune luarea în considerare (şi admiterea) a faptului că există o alegere implicită a legii în acest caz. În această situaţie, dreptul anterior, conform căruia testamentul a fost întocmit continuă să se aplice întregului testament4.

Fără excepţii de ordine publică împotriva altor state membreAlegerea legii– şi a celei aplicate în mod obiectiv nu ar trebui să facă obiectul unei excepţii de ordine publică (ordre public). Excepţia de ordine publică ar trebui aplicată doar în cazul legii din ţările terţe, nu şi în cazul legii din alte state membre.

Problemele derivate din diferenţele existente în sistemele de drept intern

Rezerva succesorală„Alegerea legii” pare o chestiune juridică tehnică, care nu pare susceptibilă să stârnească interesul sau să preocupe oamenii. Cu toate acestea, ideea Comisiei de a introduce instrumente legislative privind succesiunea şi testamentele, în special posibilitatea introducerii unei clauzeprivind alegerea legii a devenit titlul pe prima pagină a unui ziar irlandez de marcă. Nu îmi amintesc formularea, dar mesajul acestui articol era – dacă îmi daţi voie să exagerez puţin: 1 Ultimuleste important, deoarece ar putea fi mai uşor de stabilit criteriile la data decesului decât, retrospectiv, la data când a fost făcută alegerea legii. 2 Articolul 2100 ss. BGB (Codul Civil german). 3 În temeiul dispoziţiilor atricolului 692 din Codul Civil italian, substituţie fideicomisară este permisă doar în cazul persoaneloer aflate

sub tutelă.

DV\755341RO.doc 55/80 PE415.241v02-00

RO

„Irlandezi, feriţi-vă! Comisia plănuieşte să ia din succesiune cota- parte rezervată văduvei şi orfanilor.” Astfel, alegerea legii are impact asupra chestiunii rezervei succesorale.

Rezerva succesorală reprezintă probabil cea mai importană chestiune de ordine publică dindreptul succesoral. Normele privind rezerva succesorală diferă substanţial între statele membre, cu privire la natura juridică a rezervei succesorale, persoanele îndreptăţite şi mărimea acesteia.

În ceea ce priveşte natura juridică, se pot distinge patru abordări diferite: - Rezerva succesorală poate fi o parte obligatorie din succesiune, conferind în mod legal

rudelor privilegiate sau soţului/soţiei statutul de moştenitor, chiar dacă prin testament nu li se acordă acestor persoane nicio cotă-parte din succesiune – şi chiar dacă aceste persoane nu îşi solicită cota-parte. Aceasta este legislaţia în Bulgaria, Republica Cehă (Articolul 479 CC), Grecia (Articolul 1829 CC), Lituania (Articolul 5.20 CC), Slovacia (Articolul 479 CC),

- Cea de-a doua opţiune este, de asemenea, o cotă-parte obligatorie, dar trebuie solicitatăde către moştenitorul privilegiat într-un anumit termen; altfel sunt valide prevederile testamentare contrare rezervei succesorale . Aceasta este legislaţia în Belgia (Articolul 920 ss. CC), Cipru (Sec. 42 Legislaţia privind succesiunea şi testamentele), Estonia (Articolul 104 ss. legea succesorală), Franţa (Articolul 920 ss. CC), Italia (Articolul 457 CC), Letonia (Articolul 693 CC), Luxemburg (Articolul 920 ss. CC), Portugalia (Articolul 2156 ss. CC), România (Articolul 841 ss. CC), Slovenia (Articolul 40 legea succesorală), Spania (Articolul 806 ss. CC) şi Suedia (Capitolul 7 şi 3 legea succesorală). Perioada de timp valabilă pentru solicitarea cotei-părţi obligatorii poate fi foarte scurtă, de şase luni (în Suedia) sau foarte lungă, de 30 de ani după decesul testatorului (în Franţa).

- Cea dea treia opţiune este o simplă creanţă, calculată în funcţie de valoarea moştenirii, care, totuşi, nu conferă persoanelor privilegiate statutul de co-moştenitori. Aceştia nu sunt co-proprietarii succesiunii şi nu pot decide cu privire la divizarea acesteia. Ei pot doar revendica o anumită sumă de bani. Aceasta este legislaţia în Austria (Articolul 762 ss. ABGB), Danemarca (Articolul 25 legea succesorală), Finlanda (Capitolul 7 legea succesorală),Germania (Articolul 2303 şi urm. BGB), Ungaria (Articolul 666 şi urm. dinCC), Irlanda (pentru soţ/soţie: Articolul 111 din legea succesorală din 1965), Malta (Articolul 615 din CC), Olanda (Articolul 4:63 şi din BW), Polonia (Articolul 991 şi urm. din CC) şi Scoţia.

- Cea de-a patra opţiune reprezintă, de asemenea, o creanţă, necalculată totuşi în funcţie de valoarea succesiunii, dar limitată la „dispoziţii financiare rezonabile pentru avânzii-drept”. Această opţiune a fost aleasă pentru trei sisteme Common Law în două state membre, respectiv Anglia, Irlanda şi Irlanda de Nord.

Vezi harta 3 „Valoarea rezervelor succesorale” din anexă.

Chiar mai important, valoarea rezervelor succesorale variază mult. Să examinăm valoarea maximă posibilă a rezervei succesorale: În unele state membre rezervele succesorale pot reprezenta până la 100% din succesiune: în

Republica Cehă (Articolul 479 CC) şi Slovacia (Articolul 479 CC), dacă decedatul lasă în urmă doar copii minori (dar nu şi copii adulţi şi nici soţie/soţ supravieţuitor), atunci întreaga succesiune revine în mod obligatoriu copiilor.

PE415.241v02-00 56/80 DV\755341RO.doc

RO

În Bulgaria, părţile rezervate s-ar putea ridica până la 5/6 din avere (dacă decedatul lasă în urmă un soţ sau o soţie şi trei sau mai mulţi copii, Articolul 29 din legea succesorală).

În alte state, părţile rezervate s-ar putea ridica la ¾ din avere, respectiv în Belgia (Articolul 916 CC, cu 3 sau mai mulţi copii), Cipru (Secţiunea 41 şi urm. din legislaţia privindsuccesiunile şi testamentele), Franţa (Articolul 913 CC), Luxemburg (Articolul 913 şi urm. din CC), Malta (Articolul 615 şi urm. din CC) şi România.

Rezervele succesorale s-ar putea ridica până la 2/3 din avere în Polonia (Articolul 991 CC), Portugalia (Articolul 2156 şi urm. din CC) şi Spania (Articolul 806 şi urm. din CC).

În 14 sisteme juridice, testatorul poate dispune de cel puţin jumătate din succesiune; rezervele succesorale neputând depăşi ½ din succesiune, respectiv în Austria (alineatul 765 ABGB), Estonia (Articolul 104 şi urm. din legea succesorală), Finlanda (Capitolul 7, alineatul 1 din legea succesorală), Germania (Articolul 2303 BGB), Grecia (Articolul 765 CC), Ungaria, Irlanda (Secţiunea şi urm. din legea succesorală), Italia (Articolul 540 CC), Letonia (Articolul 425 şi. urm din CC), Lituania (Articolul 5.20 şi urm. din CC), Olanda (Articolul 4:63 şi urm. din BW), Scoţia (doar pentru bunurile mobile), Slovenia (Articolul 25 din legea succesorală) şi Suedia (Capitolul 7, alineatul 1 din legea succesorală).

În Danemarca rezervele succesorale sunt limitate la maxim ¼ din succesiune (Articolul 10 din legea succesorală).

În final, în tradiţia sistemului Common Law, nu sunt stabilite rezerve succesorale. Cu toate acestea, instanţa ar putea acorda o cotă-parte financiară din succesiune familiei sau altor persoane care erau avânzi drept ai decedatului, dacă decedatul nu a făcut dispoziţii financiare rezonabile pentru aceste persoane: Aceasta este legislaţia în Anglia şi Ţara Galilor1 şi în Irlanda de Nord2

.

Probleme şi soluţii posibile Astfel, un testator cu reşedinţa într-o jurisdicţie cu rezerve succesorale mai mari, ar putea alege legea altei jurisdicţii care nu stabileşte rezerve succesorale sau stabileşte rezerve succesorale cu o valoare considerabil mai redusă.

Drept exemplu, să examinăm diferenţele dintre rezervele succesorale din Republica Cehă şi din Irlanda de Nord: - Conform legii din republica Irlanda, soţia/soţul supravieţuitor au dreptul la 1/3 din

succesiune, dacă decedatul lasă în urmă copii, sau, în caz contrar, au dreptul la ½ din succesiune (care se ridică la jumătate din partea soţiei/soţului supăravieţuitor în cazul unei succesiuni ab intestat)3.

- În Irlanda de Nord, soţia/soţul supravieţuitor nu au dreptul la rezervă succesorală. Cu toate acestea, „instanţa ar putea, în cazul în care consideră că divizarea succesiunii defunctului sstabilită prin testament sau prin legea privind succesiunile ab intestat, sau prin combinarea testamentului său şi a prevederilor acestei legi, nu este de natură să stabilească dispoziţii financiare rezonabile pentru solicitant, să impună stabilirea unei „astfel de dispoziţii

1 Legea privind moştenirile (dispoziţii privind familia şi avânzii drept) din 1975; http://www.statutelaw.gov.uk

2 „Legea privind moştenirile (dispoziţii privind familia şi avânzii drept) (Irlanda de Nord) din 1979; http://www.statutelaw.gov.uk 3 Articolul 111 legea succesorală irlandeză; internet: http://www.irishstatutebook.ie

DV\755341RO.doc 57/80 PE415.241v02-00

RO

financiare pe care, în toate circumstanţele cazului, soţul sau soţia ar trebui să o primească, fie că este sau nu necesară pentru întreţinerea acestei persoane”1

. Astfel de dispoziţii financiare rezonabile s-ar putea ridica la o treime din moştenire (sau chiar mai mult), dar în general cota-parte ar fi mult mai mică decât cea la care ar fi îndreptăţit(ă) soţia/soţul conform legislaţiei Republicii irlandeze.

- Astfel un testator irlandez care doreşte să-şi dezmoştenească soţia/soţul ar putea opta pentru schimbarea reşedinţei obişnuite din Irlanda de Nord pentru o perioadă de timp. Acolo, ar putea opta pentru legislaţia nord-irlandeză şi pentru întocmirea unui testament, dezmoştenindu-şi astfel soţia2

.

Dacă examinăm tabelul cu valoarea maximă arezervei succesorale, Danemarca, Anglia şi Irlanda de Nord ar cele mai probabile destinaţii pentru evitarea normelor naţionale privind rezervele succesorale. Dar în funcţie de situaţie, alegerea unor alte legi succesorale ar putea duce, de asemenea, la scăderea valorii rezervei succesorale.

Sunt aceste diferenţe o problemă reală? - În majoritatea sistemelor, după cum am văzut, rezervele succesorale s-ar putea ridica la

jumătate din moştenire. Aici, nivelul de protecţie ar putea varia pentru fiecare caz individual. Dar niciun sistem nu lasă rudele apropiate şi soţia/soţul fără o parte din succesiune. Chiar şi Anglia şi Irlanda de Nord solicită „dispoziţii financiare rezonabile” pentru soţie/soţ şi dependenţi. Astfel, în majoritatea cazurilor, diferenţele practice dintre diversele sisteme juridice nu vor fi atât de mari încât să considere rezultatul unuia dintre sisteme inacceptabil.

- De asemenea, alegerea legii naţionale a testatorului ar putea fi considerată cu greu o problemă. Cu o astfel de alegere, testatorul ar putea cel puţin opta pentru sistemul care constituie în prezent legislaţie în majoritatea statelor membre.

- Astfel că, problematice ar putea fi doar cazurile în care testatorul a optat pentru legislaţia reşedinţei sale obişnuite şi apoi s-a mutat într-o altă ţară (respectiv înapoi în statul de origine).

Un exemplu extrem ar putea fi după cum urmează: - Un cetăţean ceh studiază la Londra. Acesta este încă necăsătorit. Cu toate acestea, el alege

legea succesorală engleză, deoarece doreşte să îşi asigure libertatea testamentară. - Mai târziu, se mută înapoi în Republica Cehă, se căsătoreşte şi are copii. După câţiva ani, se

ceartă cu nevasta sa şi cu copiii. În acel moment, în temeiul alegerii pe care a realizat-o anterior privind legea aplicabilă, îşi dezmoşteneşte soţia şi copiii. Conform legislaţiei cehe, dacă copiii sunt încă minori, soţia şi copiii sunt moştenitorii obligatorii ai întregii succesiuni.

- Cu toate acestea, conform legii succesorale engleze, instanţa va acorda doar dispoziţii financiare rezonabile. În funcţie de mărimea succesiunii şi de nevoile lor, soţia şi copiii ar beneficia cu siguranţă de o anumită sumă, dar probabil că nu de totalitatea succesiunii.

1 Secţiunile 3(1) şi 2(2) din Legea privind moştenirile (dispoziţii privind familia şi avânzii drept) (Irlanda de Nord) din 1979; internet: http://www.statutelaw.gov.uk2 Pentru dezmoştenirea copiilor, acest model nu funcţionează la fel, deoarece Irlanda şi Irlanda de Nord au norme similare privind „dispoziţiile financiare rezonabile" pentru copii.

PE415.241v02-00 58/80 DV\755341RO.doc

RO

Ce ar putea şi ar trebui să facă legiuitorul CE privind astfel de cazuri extreme? - Prima opţiune a fost reţinută de dreptul italian1

: conform dreptului italian, alegerea legii din statul de reşedinţă al testatorului este validă doar dacă testatorul încă are reşedinţa obişnuităîn acest stat la data decesului. O astfel de normă totuşi, prezintă incertitudini până la data decesului, cu privire la validitatea alegerii legii.

- Cea de-a doua opţiune este cea adoptată de legiuitorul belgian (şi în special de asemenea de legiuitorul italian)2: aceasta exclude normele privind rezervele succesorale din alegerea legii. O astfel de normă, totuşi, ar duce la aplicarea a două legi succesorale diferite în cazul aceleiaşi succesiuni.

- O a treia opţiune ar putea consta în stabilirea unei anumite perioadă de aşteptare înainte de a putea stabili alegerea legii: Astfel, alegerea legii reşedinţei obişnuite ar fi validă doar dacătestatorul a locuit acolo pentru o perioadă de câţiva ani, de exemplu trei sau cinci ani. Această opţiune conferă o mai mare siguranţă juridică decât opţiunile precedente, deoarece evenimentele ulterioare nu pot invalida alegerea.

- În final, legiuitorul ar putea permite instanţei să invalideze astfel de cazuri extreme, în special conform principiului fraus legis (fraudă legislativă). Personal, aceasta este soluţia pe care o preconiozez. În opinia mea, doar o clauză „nudă” de alegere a legii, neînsoţită de dispoziţii testamentare care să împartă succesiunea constituie o astfel de fraudă legislativă.

Testamentele şi alte dispoziţii mortis causa

Capacitatea testamentară O prevedere specială ar trebui să se aplice privind capacitatea testamentară, şi anume vârsta minimă şi capacităţile mentale minime necesare unei persoane pentru a întocmi un testament. Se pare că cea mai adecvată de aplicat este legea naţională a testatorului la data execuţiei testamentului (sau a altor dispoziţii mortis causa).

Validitatea formală În toate sistemele juridice, testamentele solicită anumite forme. Cererile formale sunt menite a evita falsificările – şi de asemenea litigiile privind autenticitatea testamentului.

Cu toate acestea, cererile formale nu sunt aceleaşi în diferite sisteme juridice. Un testament care este perfect valid din punct de vedere formal într-un stat poate fi considerat neconform în alt stat.

A se vedea harta 4 „Validitatea formală a testamentelor executate în forma locală” din anexă.

1 Articolul 46 din Legea italiană privind dreptul internaţional privat. 2 Articolul 79 din Legea belgiană privind dreptul internaţional privat. Acelaşi principiu se aplicăm, conform articolului 46 din Legea italiană privind dreptul internaţional privat, în cazul rezervelor succesorale ale moştenitorilor care îşi au reşedinţa obişnuită în Italia la data decesului persoanei în cauză.

DV\755341RO.doc 59/80 PE415.241v02-00

RO

Probabil, că veţi fi de acord cu următoare afirmaţie: „O dispoziţie testamentară va fi validă din punct de vedere al formei dacă forma sa este conformă cu dreptul intern al locului unde a fost întocmită de testator". Aceasta este norma Articolului 1 alineatul (a) din Convenţia de la Haga privind dispoziţiilor testamentare1.

- Cu toate acestea, doar 16 state membre UE au ratificat Convenţia de la Haga privind forma dispoziţiilor testamentare, respectiv Austria, Belgia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Polonia, Slovenia, Spania, Suedia şi Regatul Unit;

- alte 9 state membre au o normă mai mult sau mai puţin identică în dreptul lor internaţional privat recunoscând validitatea testamentului care este conform cererilor de formă ale statelor unde l-a întocmit testatorul, respectiv Bulgaria (Articolul 90 Legea privind dreptulinternaţional privat), Republica Cehă (Articolul 18 Legea privind dreptul internaţional privat), Ungaria (Articolul 36 Legea privind dreptul internaţional privat), Italia (Articolul 48 Legea privind dreptul internaţional privat), Lituania (Articolul 1.61 Legea privind dreptul internaţional privat), Malta (Articolul 682 CC), Portugalia (Articolul 66 CC), România (Articolul 68 alineatul (3) Legea privind dreptul internaţional privat), Slovacia (Articolul 18 Legea privind dreptul internaţional privat).

- Cu toate acestea, există două state membre, pentru care este neclar, dacă este suficientăvaliditatea formei din locul întocmirii testamentului, respectiv Cipru şi Letonia (Articolul 16, 21 Legea privind dreptul internaţional privat).

Să luam exemplul Ciprului sau Letoniei: niciuna nu este parte semnatară a Convenţiei de la Haga privind testamentarea. Niciuna nu are o normă explicită care recunoaşte validitatea formei testamentelor care sunt conforme formei locului unde a fost întocmit de testator. - Astfel, chiar şi un testament întocmit la notar ar putea să nu fie suficient dacă nu a fost

înregistrat cu doi martori. De asemenea, legislaţia naţională de autentificare de exemplu în Germania, Polonia sau Spania nu solicită participarea martorilor.

- De asemenea, un testament olograf nu ar fi suficient în Cipru, chiar dacă a fost executat într-un mod valid la locul unde a fost întocmit de testator.

Astfel, viitorul Regulament trebuie să includă o referinţă la Articolul 1 al Convenţiei de la Haga privind forma testamentară sau o normă după modelul acesteia.

- Aceeaşi normă ar trebui să se aplice şi validităţii formei testamentelor conjunctive şi pactelor asupra succesiunii2.

- Aceeaşi normă ar trebui să se aplice validităţii formale a revocării unui testament sau a unui pactasupra succesiunii3.

Condiţiile de fond pentru validitateCondiţiile de fond pentru validitatea dispoziţiilor testamentare sau a revocării dispoziţiilor testamentare sunt în general reglementate de legislaţia care ar fi aplicabilă dacă testatorul a

1 Convenţia de la Haga cu privire la dispoziţiile privind conflictele de legi referitoare la forma testamentară, din 5 octombrie 1961. 2 Pentru testamente conjunctive a se vedea, de asemenea, Articolul 4 al Convenţiei de la Haga privind forma testamentară. 3 A se vedea, de asemenea, Articolul 2 al Convenţiei de la Haga privind forma testamentară.

PE415.241v02-00 60/80 DV\755341RO.doc

RO

decedat în momentul execuţiei testamentului (respectiv legea succesorală anticipată). Aceasta ar trebui să fie inclusă în prevederile viitorului Regulament.

DV\755341RO.doc 61/80 PE415.241v02-00

RO

sau testamentul conjunctiv

Pactul asupra succesiunii

A se vedea harta 5 „Pactele asupra succesiunii ” din anexă.

Pactele asupra succesiunii sau testamentele conjunctive ridică probleme specfice. Pactele asupra succesiunii care reglementează succesiunea uneia sau a mai multor părţi contractuale în mod obligatoriu sunt permise doar de câteva legislaţii de succesiune:

- Pactele asupra succesiunii sunt permise în Austria (Articolul 1253 ABGB doar între soţi, limitate la ¾ din moştenire), în Estonia (Articolul 102 şi urm. din legea succesorală), Germania (Articolul 2278), Letonia (Articolul 604 şi urm. din CC), în Spania în unele legislaţii regionale (Aragon, Ţara Bascilor, Catalonia, Galiţia, Navara, Ibiza şi Formentera din insulele Baleare).

- Alte sisteme nu conţin prevederi privind pactele asupra succesiunii , cu toate acestea permitun testament conjunctiv obligatoriu, respectiv Danemarca şi Lituania (Articolul 5.43 şi urm. din CC).

- Ungaria permite pactele asupra succesiunii doar în schimbul unei obligaţii de întreţinere (Articolul 655 CC).

- În alte state, este interzis pactul asupra succesiunii, totuşi este posibilă o donatio mortis causa obligatorie, respectiv în Grecia (Articolul 368, 2032 CC) şi în Olanda (Articolul 4:42, 4:44 BW).

- Statele Common Law nu au prevederi privind pactul asupra succesiunii drept dispoziţiemortis causa, totuşi permit contracte care prevăd obligaţia de a întocmi sau nu untestament. Aceasta se aplică Angliei şi Ţării Galilor, Irlandei, Irlandei de Nord şi Scoţiei, probabil şi Ciprului.

- Cu toate acestea în 15 state membre, pactele asupra succesiunii sunt interzise (deşi unele state permit excepţii în acordurile pre-nupţiale), respectiv în Belgia (Articolul 1130 CC), Bulgaria, Republica Cehă (Articolul 476 CC), Finlanda (Articolul 10:5 Actul legea succesorală), Franţa (Articolul 722 CC), Italia (Articolul 598, 635 CC), Luxemburg (Articolul 1130 CC), Malta (Articolul 568 CC), Polonia (Articolul 1047 CC), Portugalia (Articolul 1755, 2028 CC), România (Articolul 965 CC), Slovacia (Articolul 476 CC), Slovenia (Articolul 103 legea succesorală), Spania (Articolul 1271 CC), Suedia (Capitolul 17 alineatul (1) din legea succesorală).

Exemplu: Un cuplu german încheie un pact asupra succesiunii , reglementând succesiunea ambilor soţi. Această procedură este foarte obişnuită în Germania. Aceştia deţin de asemenea o casă de vacanţă în Italia.- Dreptul internaţional privat german şi italian aplică ambele legi pe criterii de cetăţenie,

inclusiv legislaţia germană care permite pactul asupra succesiunii. - Legislaţia italiană interzice pactul asupra succesiunii. Unele decizii din instanţă şi câţiva

autori ai jurisprudenţei italiene consideră această interdicţie drept parte a ordinii publice Italiene (ordre public). Dacă este parte a ordinii publice, o instanţă italiană sau un birou de

PE415.241v02-00 62/80 DV\755341RO.doc

RO

carte funciară italian ar trebui să considere pactul asupra succesiunii invalid, chiar dacă se aplică legea succesorală germană.

Astfel, un viitor Regulament ar trebui să reglementeze aceste situaţii. Articolele 8 - 12 ale Convenţiei de la Haga privind succesiunea pot fi un model, dar ar putea să existe uşoare modificări:

- Conform Articolului 10, acolo unde pactul implică succesiunile a mai mult de o persoană, acordul este valid din punct de vedere al condiţiilor de fond doar dacă este valid conform tuturor legislaţiilor care ar fi fost aplicabile succesiunii fiecărei persoane, în cazul decesului la data încheierii acordului.

- În opinia mea, ar fi suficient să se judece dispoziţiile fiecărei părţi la pactul asuprasuccesiunii în funcţie de legea succesorală aplicabilă acesteia. Această legislaţie ar reglementa de asemenea consecinţele, în cazul în care dispoziţiile celeilalte părţi sunt invalide.

- În special, admiterea alegerii legislaţiei (professio juris)1 şi interzicerea folosirii excepţiei ordinii publice (ordre public) împotriva legislaţiei altui stat membru ar fi importante pentru astfel de pacturi asupra succesiunii.

Testamentul conjunctivO situaţie similară se aplică şi testamentelor conjunctive.

- Unele state membre admit testamentele conjunctive obligatorii, respectiv Danemarca, Estonia (Articolul 87 şi urm. din legea succesorală), Germania (Articolul 2270 BGB), Lituania (Articolul 5.43 şi urm. din CC) şi Spania în unele legislaţii regionale (Aragon, Ţara Bascilor, Galiţia, Navara).

- Alte state membre admit testamentele conjunctive, care, totuşi, sunt liber revocabile şi nu sunt obligatorii, respectiv în Austria (Articolul 1248 ABGB), Anglia şi Ţara Galilor, Finlanda, Irlanda, Irlanda de Nord, Letonia (Articolul 604 şi urm. din CC), Malta (Articolul 592 CC), Scoţia, Slovenia şi Suedia (Capitolul 10 şi 7 din legea succesorală).

- În alte state membre testamentele conjunctive sunt interzise şi invalide, respectiv în Belgia (Articolul 968 CC), Bulgaria, Republica Cehă (Articolul 476 CC), Franţa (Articolul 968 CC), Grecia (Articolul 1717 CC), Ungaria (Articolul 73 CC), Italia (Articolul 598 CC), Luxemburg (Articolul 968 CC); Olanda (Articolul 4:42 BW); Polonia; Portugalia (Articolul 2181 CC), România (Articolul 857 CC), Slovacia (Articolul 476 CC) şi în Spania (în legeaspaniolă generală, Articolul 669, 733 CC, testamentele conjunctive sunt de asemenea interzise în Catalonia şi în Insulele Baleare).

Deoarece Regulamentul va acoperi nu doar testamentul, dar şi testamentele conjunctive şi pactele asupra succesiunilor, termenul general „dispoziţia mortis causa” pare preferabil termenului „testament”.

Domeniul de aplicare

1 A se vedea par. 2.2.

DV\755341RO.doc 63/80 PE415.241v02-00

RO

Dreptul succesoralDreptul succesoral acoperă o serie de subiecte juridice. Permiteţi-mi să enumăr câteva:

- Care sunt moştenitorii într-o succesiune ab intestat (adică în absenţa dispoziţiilor testamentare)?

- Care este forma solicitată a unui testament? Ce dispoziţii poate lua testatorul în testamentulsău?

- Care este cota-parte rezervată copiilor, soţiei/soţului şi a altor rude apropiate? - Cum se administrează şi transferă succesiunea moştenitorilor şi legatarilor?

- Cum se plătesc datoriile decedatului? Care este responsabilitatea moştenitorilor?

PE415.241v02-00 64/80 DV\755341RO.doc

RO

Administrarea succesiunii conform Common Law Guvernul britanic1, totuşi, doreşte să limiteze domeniul de aplicare al unui instrument viitor la aspectul cine primeşte ce anume, în urma decesului. Cu toate acestea, Regulamentul nu ar trebui să acopere administrarea succesiunii.

În majoritatea sistemelor continentale, moştenitorii devin proprietarii succesiunii, fie direct, lamoartea decedatului, fie în momentul acceptării moştenirii. Cu toate acestea, conform legislaţiei britanice, în momentul decesului, un reprezentant personal numit de instanţă devine proprietarul bunurilor defunctului şi administrează succesiunea. Reprezentantul personal se numeşte„executor testamentar” dacă a fost ales de defunct sau „administrator”, dacă a fost desemnatde instanţă. Reprezentantul personal colectează activele, plăteşte datoriile şi distribuie părţile de succesiune rămase legatarilor.

În Cipru, Irlanda, Irlanda de Nord şi Scoţia, un reprezentant personal trebuie de asemenea să administreze succesiunea (dar nu în Malta, unde în cadrul dreptului succesoral material se urmăreşte abordarea dreptului civil).

Comisari judiciari în Austria, Republica Cehă şi Slovacia În mod similar, în Austria, Republica Cehă şi Slovacia, un comisar judiciar (Gerichtskommissär), în general un notar public, întocmeşte inventarul activelor, stabileşte beneficiarii şi pregăteşte hotărârea definitivă privind repartizarea bunurilor între beneficiari. Sistemul maghiar este similar, dar aici notarul public nu acţionează drept comisar judiciar, dar este de asemenea competent şi în domeniul hotărârii definitive privind repartizarea .

Opţiuni pentru viitorul Regulament CEPrin urmare, guvernul britanic a propus excluderea administrării succesiunii din domeniul de aplicare a viitorului Regulament sau din domeniul legii succesorale aplicabile.

Cu toate acestea, aceasta ar crea probleme pentru majoritatea statelor membre în care împărţeala sau administrarea averii fac parte din dreptul succesoral material. În special, ar putea apărea probleme privind modul în care se administrează datoriile din succesiune, dacă nu se asigură aplicarea aceleiaşi legi administrării ca şi celorlaltor aspecte de drept succesoral. Astfel, susţin absolut includerea administrării în domeniul de aplicare. Drept consecinţă, atribuţiile administrative ale reprezentantului personal al unei succesiuni reglementate de legislaţia britanică sau ale unui cdomisar judiciar în Austria s-ar extinde tuturor statelor membre.

Ar putea exista o a treia opţiune şi o posibilă cale de mijloc privind aplicarea procedurii administrării speciale, solicitată de statele membre mai sus menţionate (solicitarea administrării de către un reprezentant personal sau de către un comisar judiciar) doar bunurile situate înunul dintre aceste state membre, dar indiferent de legea succesorală aplicabilă. Această soluţie

1 Guvernul Regatului Unit se opune de asemenea propunerii conform căreia dreptul succesoral ar trebui să reglementeze de asemenea dacă darurile primite pe parcursul vieţii decedatului trebuie incluse în calculul cotei-parte rezervate. Astfel, se vrea asigurarea faptului că darurile valide şi alte dispoziţii din timpul vieţii decedatului nu sunt anulate prin aplicarea dreptului succesoral străin.

DV\755341RO.doc 65/80 PE415.241v02-00

RO

ar diviza de asemenea administrarea succesiunii în unele cazuri, dar ar limita această divizare –spre deosebire de scutirea în masă propusă de guvernul britanic.

Regimurile matrimoniale

În majoritatea statelor membre, soţia/soţul rămas în viaţă va primi o parte a succesiuniidecedatului sau a resurselor comune ale soţilor, în temeiul regimului matrimonial şi nu în temeiul dreptului succesoral. Aceasta se aplică regimului matrimonial legal în majoritatea statelor membre, cu singura excepţie a sistemelor Common law. Astfel, se poate ca moştenirea să includă doar jumătate din bunurile decedatului.

Prin urmare, viitorul Regulament privind succesiunile trebuie armonizate cu viitorul Regulament privind regimurile matrimoniale care este de asemenea pe ordinea de zi a Direcţiei generale pentru Justiţie, Libertate şi Securitate a Comisiei Europene, dar pentru care încă nu s-a pus în circulaţie un proiect1. Regulamentul privind regimurile matrimoniale va acoperi de asemenea şi dreptul aplicabil (de exemplu dreptul internaţional privat) dar şi jurisdicţia, recunoaşterea şi punerea în aplicare a deciziilor şi executarea actelor autentice emise de alte state membre.

Regimul proprietăţiiNoul Regulament va trebui să definească graniţa între dreptul succesoral şi regimul proprietăţii. Acesta este în special un aspect dificil considerând că, conform Articolului 295 al Tratatului CE, Comunitatea nu trebuie să modifice normele statelor membre ce reglementează regimul proprietăţii. Permiteţi-mi să vă dau două exemple ale aspectelor implicate:

- Unele sisteme de drept intern permit un acord între co-proprietari conform căruia,în cazul decesului unuia dintre aceştia, partea decedatului revine automat co-proprietarului(ilor) rămas în viaţă. Acesta este un aspect al regimului de proprietate şi ar trebui să rămânănemodificat de viitorul Regulament privind succesiunile.

- O chestiune similară este ridicată de diferitele aspecte juridice ale legatului sau donaţiei. În unele state membre, un legat creează doar o obligaţie faţă de moştenitor. În alte state membre, legatarul devine proprietarul obiectului lăsat acestuia la moartea testatorului. Astfel dacă un testator italian lasă prin testament o proprietate în Germania, care este legislaţia care ar trebui aplicată: Legislaţia italiană conform căreia dreptul de proprietate îi revine automat legatarului sau legislaţia germană conform căreia este necesar un act separat de transmitere a bunului de moştenitor către legatar? Conform jurisprudenţei germane2, cred că dreptul

1 A se vedea Studiul privind regimul matrimonial al cuplurilor căsătorite şi privind patrimoniul cuplurilor necăsătorite în dreptul internaţional privat şi în dreptul intern al statelor membre ale Uniunii Europene;internet: http://ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/civil/studies/doc_civil_studies_en.htm 2 BayObLG (Bayerisches Oberstes Landesgericht – Tribunal superior din Bavaria în materie civilă), decizia din 10. 1.1961, BayObLGZ 1961, 1, 19 = IPRspr 1960/61, numărul 143 ; decizia din 26.10.1995 - 1Z BR 163/94, BayObLGZ 1995, 366 = Raportul DNotI 1996, 125 = FamRZ 1996, 694 = MittRhNotK 1996, 366 = Rpfleger 1996, 199; OLG Hamm, NJW 1954, 133. În mod similar, BGH (Bundesgerichtshof – Curtea supremă germană în materie civilă) a negat de asemenea crearea unui uzufruct legal sau a unei dobânzi viagere pentru soţia/soţul rămas în viaţă prin punerea în aplicare a legislaţiei, deoarece aceasta ar contraveni principiilor regimului proprietăţii; astfel uzufructul trebuie stabilit de către moştenitori pentru fiecare bun în parte:

PE415.241v02-00 66/80 DV\755341RO.doc

RO

succesoral nu poate aveea întâietate faţă de regimul proprietăţii. Transmitera automată adreptului proprietăţii în caz de deces ar trebui să se aplice doar dacă lregimul proprietăţiiaplicabil permite acest lucru.

În opinia mea, aceste aspecte ar trebui rezolvate prin excluderea explicită a regimuluiproprietăţii din domeniul viitorului Regulament privind succesiunea.

Fiduciile

În ţările Common Law, este o practică obişnuită stabilirea unei fiducii pentru a reglementa transmiterea bunurilor următoarei generaţii, de aici derivând necesitatea de a şti dacă viitorul Regulament privind succesiunile ar trebui de asemenea să includă şi fiduciile testamentare.

Mă opun ferm unei astfel de includeri. De asemenea în cadrul dezbaterilor, după cum am observat până acum, o astfel de includere nu este susţinută de nicio parte.

- Nu va fi posibilă reglementarea fiduciilor testamentare fără reglementarea fiduciilor între vii, deoarece ambele tipuri sunt deseori legate prin crearea unei fiducii între vii pentru care sunt lăsate prin testament fonduri suplimentare.

- Recunoaşterea fiduciilor în ţările de drept civil ar ridica atât de multe chestiuni juridice problematice, încât nu am reuşi să elaborăm un instrument privind succesiunea înainte de trecerea unei perioade de mai mulţi ani de acum încolo, dacă nu vom conveni asupra unei soluţii până la urmă.

Jurisdicţia, recunoaşterea şi executarea hotărârilor

În calitate de „instrument mixt” viitorul Regulament privind succesiunile nu va conţine doar prevederi privind dreptul internaţional privat, ci şi legate de jurisdicţie, de recunoaşterea şi executarea hotărârilor. Multe dintre aceste prevederi pot avea ca model prevederile respective ale Regulamentelor Bruxelles I şi Bruxelles II bis.

Competenţa

Competenţa în general Există un consens general cu privire la faptul că competenţa generală va aparţine statelor membre unde decedatul a avut ultima reşedinţă obişnuită.

O prevedere privind competenţă reziduală va cuprinde cazurile în care decedatul nu a avut reşedinţa obişnuită în niciun stat membru (sau în care o astfel de reşedinţă obişnuită nu poate fi determinată).

Prorogarea şi transferul de competenţă

BGH, hotărâre judecătorească din 28.9.1994 – IV ZR 95/93, DNotZ 1995, 704 = FamRZ 1994, 1585 = IPRax 1996, 39 = MittBayNot 1995, 224 = NJW 1995, 58 = Rpfleger 1995, 213 = ZEV 1995, 298.

DV\755341RO.doc 67/80 PE415.241v02-00

RO

Prorogarea de competenţă (alegerea locului) ar trebui de asemenea permisă părţilor unui litigiu determinat. O astfel de prorogare, desigur, este obligatorie doar pentru părţile acordului care conferă competenţă, nu şi pentru celelalte părţi sau pentru moştenitori.

Aceeaşi normă ar trebui să se aplice şi în cazurile nelitigioase, de exemplu în solicitarea unuicertificat de moştenire, dacă moştenitorii (şi executorii testamentari, în cazul în care testatorul a numit anumiţi executori) convin asupra competenţei judiciare a unui alt stat membru.

De asemenea ar trebui să fie posibil şi transferul într-o instanţă mai adecvată pentru judecarea cauzei, după exemplul prevederilor din articolul 15 Regulamentul II bis de la Bruxelles. Un astfel de transfer ar trebui folosit de asemenea în exemplele următoare:

- dacă legislaţia de succesiune a statului membru unde se petrece transferul se aplicăsuccesiunii,

- dacă majoritatea moştenitorilor au reşedinţa în acest stat membru

- dacă mare parte a averii este în acest stat membru.

Bunurile imobile şi bunurile înregistrateDupă modelul prevederilor de la Articolul 22 alineatele (1) şi (3) din Regulamentul Bruxelles I, o competenţă exclusivă ar trebui acordată în cazul bunurilor imobile sau altor bunuri înregistrate autorităţilor statului membru unde se află situată proprietatea1.

Această abordare nu ar trebui să se aplice doar competenţei judiciare în materie litigioasă, ci şi chestiunilor nelitigioase de asemenea, în special procedurii de înregistrare. S-ar putea folosi o formulare propusă de GEDIP2 în 19933. Conform acestei norme, în cazul în care statul membru în care se situează un bun imobil sau înregistrat solicită intervenţia propriilor autorităţi privind luarea de măsuri pentru administrarea, transmiterea sau înregistrarea unui astfel de bun, autorităţile acestui stat membru au competenţă exclusivă pentru luarea acestor măsuri.

Acceptarea sau renunţarea la succesiune Pentru scopuri practice, ar trebui inclusă o prevedere specială de atrbuire a unei competenţespeciale pentru acceptarea sau renunţarea la succesiune sau pentru declaraţii similare (cum ar fiîntocmirea unui inventar sau solicitarea privind insolvabilitatea succesiunii) şi autorităţilor statului membru în care are reşedinţa obişnuită persoana (moştenitor sau legatar) care acceptă sau renunţă. În caz contrar, moştenitorul ar trebui să călătorească într-un alt stat membru doar pentru a declara că renunţă la moştenire.

Recunoaşterea şi executarea hotărârilor

1 Celelalte competenţe exclusive menţionate la articolului 22 din Regulamentul Bruxelles I nu privesc succesiunile. 2 GEDIP = Groupe Européen de Droit International Privé (Grup european de drept internaţional privat). 3 Articolul 5 din Propunerea pentru o Convenţie privind competenţa judiciară şi executarea hotărârilor în materie familială şi succesorală, Heidelberg 1993.

PE415.241v02-00 68/80 DV\755341RO.doc

RO

Prevederile privind recunoaşterea şi executarea hotărârilor vor fi probabil elaborate după modelul prevederilor din acest domeniu din Regulamentului Bruxelles I1. Pentru executarea hotărârilor, se preconizează de asemenea folosirea ca model a normelor uşor diferite dinRegulamentului Bruxelles II bis2. În ambele cazuri, o procedură de exequatur ar fi necesară, dar cu un domeniu de aplicare mai degrabă limitat în ceea ce priveşte conrolul în statul membru unde este executată hotărârea. Recunoaşterea sau executarea hotărârii ar putea fi contestate conform aceloraşi motive ca cele prevăzute în regulamentele respective, în special dacă recunoaşterea sau executarea hotărârilor ar contraveni în mod vădit ordinii publice din statele membre în care se urmăreşte recunoaşterea sau executarea hotărârilor.

În ceea ce priveşte actele autentice, în opinia mea, un model bun ar fi articolul 57 din Regulamentului Bruxelles I.

1 Articolele 33 şi urm., 38 şi urm., 57 din Regulamentului Bruxelles I. 2 Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 (denumit în continuare: „Regulamentul Bruxelles II bis”).

DV\755341RO.doc 69/80 PE415.241v02-00

RO

Certificatul de moştenire european

Efectele unui viitor certificat european de moştenire

Comisia doreşte să includă în propunerea sa norme privind un certificat de moştenireeuropean.

- Certificatul ar fi suficient pentru a oferi proba completă a calităţii de moştenitor sau executor testamentar al unei succesiuni. În special, certificatul ar dovedi cine este îndreptăţit să vândă sau să dispună de bunurile succesorale.

- De asemenea buna credinţă a unui terţ în ceea ce priveşte conţinutul certificatului de moştenire este protejată, dacă terţa parte obţine bunurile succesiunii sau achită datoriile succesiunii şi ajunge la un acord cu persoana care, conform certificatului de moştenire, este îndreptăţită să facă acest lucru.

Prin urmare, certificatul european de moştenire (sau un certificat european de executortestamentar) ar facilita dovedirea calităţii de moştenitor sau de executor testamentar– şi pe de altă parte ar uşura relaţiile părţilor terţe cu moştenitorii sau executorii testamentari din alt stat membru.

Situaţia actuală

A se vedea harta 6 „Certificat de moştenire” din anexă.

În prezent, un astfel de certificat de moştenire nu este uniform în toate statele membre: - Un certificat de moştenire (Erbschein) se foloseşte drept dovadă a calităţii de moştenitor în

majoritatea ţărilor Europei Centrale şi de Est, respectiv în Bulgaria, Estonia (articolul 140 legea succesorală), Germania (articolul 2353 şi urm. din BGB), Grecia (articolul 1956 CC), Letonia, Lituania (articolul 66 s. CC), Polonia (articolul 669 şi urm. din Codul de procedurăcivilă), Portugalia (articolul 2031 şi urm. din CC), şi articolul 82 şi urm. din Codul notarial), România (articolul 68 ff. legea notarială). Se foloseşte de asemenea în Franţa în cele trei arondismente ale Alsaciei şi Lorenei (certificat d’héritier) şi în Italia în provinciile Bolzano-Bozen (Tirolul de sud), Trento, Gorizia şi părţi ale provinciilor Belluno şi Udine (certificato ereditario). Cu toate acestea, doar în unele state, buna credinţă privind certificatul de moştenire este protejată în mod expres (în special în Estonia articolul 140 din legeasuccesorală, Germania articolul 2366 din BGB, Grecia articolul 1963 din CC şi în regiunile menţionate mai sus ale Franţei şi Italiei).

- În ţările de drept civil care al căror drept se întemeiază pe versiuni ale Codului Napoleon, calitatea de moştenitor se dovedeşte printr-un act de notorietate (acte de notorité), întocmit în general de către un notar public. Buna credinţă privind conţinutul unui astfel de act de notorietate este protejată în anumite state, datorită amendamentelor recente ale Codului civil (Franţa Articolul 730-3 CC; Olanda Articolul 4:187 BW). În alte ţări, buna credinţă a unei a părţi terţe nu este protejată (Belgia, Italia, Luxemburg şi Spania).

- În statele membre nordice (Danemarca, Finlanda, Suedia), un inventar al succesiunii întocmit de moştenitori, şi care în Danemarca şi Finlanda necesită de asemenea aprobarea

PE415.241v02-00 70/80 DV\755341RO.doc

RO

din partea unei instanţe sau a unei autorităţi municipale, se foloseşte drept dovadă a statutului de moştenitor. Buna credinţă în ceea ce priveşte acest inventar este protejatăconform dreptului finlandezsau suedez.

- În unele state membre ale Europei centrale, un comisar judiciar numit de aceasta (Gerichtskommissär) verifică identitatea beneficiarilor şi pregăteşte distribuirea activelor între aceştia. Ulterior, distribuirea este confirmată de o hotărâre a instanţei (în Austria: Einantwortung) care transferă dreptul de proprietate beneficiarilor şi serveşte drept dovadă a dreptului lor de proprietate. Dacă moştenitorii trebuie să dovedească calitatea lor prin acte administrative înainte de distribuirea finală, atunci comisarul judiciar poate certifica calitatea lor. Aceasta este legea în vigoare în Austria, Republica Cehă şi Slovacia – şi în mod similar în Ungaria. S- ar putea include în acest grup şi Slovenia, unde o instanţă hotărăşte cu privire la succesiune (Articolul 164 din legea succesorală ).

- În ţările Common Law un reprezentant personal numit de instanţă administreazăsuccesiunea. Acesta este cazul Ciprului, Angliei, Irlandei, Irlandei de Nord şi Scoţiei. În cadrul acestor sisteme, reprezentantului personal i se conferă autoritatea de a se ocupa de succesiune printr-un ordin judecătoresc, acordarea reprezentării. Termenii mai specifici sunt „scrisoare de omologare” în cazul în care există un testament, sau „scrisoare de administrare”, dacă nu există testament. Scrisoarea de omologare va recunoaşte în acelaşi timp testamentul care urmează a fi omologat, respectiv va stabili dacă testamentul anexat a fost executat adecvat şi este astfel valid. Deoarece reprezentantul personal se ocupă de succesiune şi transmite bunurile beneficiarilor, este suficientă o dovadă pentru calitatea sa; dovada calităţii de moştenitor nefiind necesară.

- În Malta, nu există certificat deloc. Moştenitorii pot fi stabiliţi prin cercetarea registrului testamentar.

În prezent nu există o normă generală privind recunoaşterea diverselor certificate: - Convenţia de la Haga din 2 octombrie 1973 privind administrarea internaţională a

succesiunilor nu a avut succes. Doar trei state au ratificat Convenţia, şi anume Republica Cehă, Portugalia şi Slovacia1.

- Unele state recunosc în cadrul dreptului intern certificatele străine de moştenire .

Prin urmare, crearea certificatului european de moştenire ar fi oportună. În special pentru statele Common Law, este important ca un certificat să poată fi emis pentru executorul testamentar al unei succesiuni.

Opţiuni pentru un certificat european de moştenireUn certificat european nu poate impune doar recunoaşterea certificatelor emise de alte state membre, deoarece domeniul de aplicare şi efectele documentelor doveditoare variază. Prin urmare, un certificat european de moştenire trebuie să stabilească anumite standarde minime.

1 Astfel Convenţia a intrat în vigoare la data de 1.7.1993 doar după ce fosta Cehoslovacie s-a divizat în Republicile Cehă şi Slovacă.

DV\755341RO.doc 71/80 PE415.241v02-00

RO

- O opţiune ar putea fi stabilirea unei proceduri complet noi pentru certificatul european. În cazul succesiunilor internaţionale moştenitorul ar putea decide să solicite un certificat european de moştenire în locul unui certificat naţional.

- Cealaltă opţiune este modelul titlului executoriu european privind creanţele necontestate1: certificatul naţional – care ar putea fi oricare dintre cele menţionate mai sus – ar trebui recunoscut în alte state membre, cu condiţia ca acesta să fi fost certificat în statul membru de origine drept certificat european de moştenire. Pentru procedura de certificare, ar fi necesare măsuri suplimentare privind actualizarea instrumentului naţional, dacă instrumentul naţional în sine nu îndeplineşte toate cerinţele certificatului european de moştenire (de exemplu dacădreptul intern nu impune acceptarea explicită a moştenirii de către toţi moştenitorii sau impune solicitantului o declaraţie pe propria răspundere sau dacă instrumentul naţional nu a fost emis de către un funcţionar public).

Personal, prefer clar cea de-a doua opţiune care intervine cel mai puţin în dreptul intern.

Oricum, cu certificatul european de moştenire legiuitorul CE va trebui să reglementeze nu doar recunoaşterea reciprocă, dar şi dreptul material, deoarece protecţia bunei credinţe în ceea ce priveşte acest tip de certificat nu a fost reglementată în toate statele membre.

Alte măsuri

Cooperarea registrelor testamentare naţionale

O cooperare sporită între diverselor registre testamentare naţionale ar uşura localizarea tuturor dispoziţiilor mortis causa relevante în cadrul succesiunilor intra-comunitare.

Publicarea legilor succesorale naţionale pe internet

În cazul succesiunilor internaţionale, problemele ar putea începe chiar cu găsirea legislaţiilor străine relevante. În prezent, majoritatea statelor membre au publicat legile lor naţionale pe internet. Deseori – şi din motive de înţeles – legislaţiile sunt publicate doar în limba oficială. O traducere sau cel puţin un rezumat al prevederilor principale ar uşura sarcina profesioniştilor din domeniul dreptului din alte state membre – fie ei judecători, notari publici sau procurori – în materia succesiunilor intracomunitare. Astfel este util faptul că unele state membre au tradus deja o parte a legilor lor principale în limba engleză (de exemplu statele baltice sau Finlanda, altele au tradus cel puţin anumite legi). (Desigur, această măsură nu ar trebui prevăzută în Regulament, şi nu trebuie să fie o măsură obligatorie).

1 Regulamentul (CE) nr. 805/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 aprilie 2004 privind crearea unui Titlu Executoriu European pentru creanțele necontestate.

PE415.241v02-00 72/80 DV\755341RO.doc

RO

Harta 1:Legislaţiile aplicabile în mod obiectiv privind succesiunile

roşu închis = cetăţeniaroşu aprins = cetăţenia + lex rei sitae (pentru imobile) (România) galben închis = ultima reşedinţă obişnuită (sau domiciliul în drept civil)galben deschis = ultima reşedinţă obişnuită + lex rei sitae (pentru imobile) portocaliu închis = cetăţenia, după 5 ani: reşedinţa obişnuită

DV\755341RO.doc 73/80 PE415.241v02-00

RO

portocaliu deschis= domiciliul după criteriul Common Law + lex rei sitae (pentru imobile) gri= probabil lex rei sitae şi pentru bunurile mobile

PE415.241v02-00 74/80 DV\755341RO.doc

RO

Harta 2: Alegerea legii în cadrul succesiunilor

Belgia (2004, nu priveşte rezervele succesorale)Estonia (2002, doar pentru bunurile mobile)Finlanda (2002), Germania (1986, doar pentru bunurile imobiliare germane)

DV\755341RO.doc 75/80 PE415.241v02-00

RO

Italia (1995, condiţionată de reşedinţa obişnuită la momentul decesului; nu afectează rezervele succesorale ale moştenitorilor rezidenţi în Italia)Olanda (1996)România (2002, doar pentru bunuri mobile)

PE415.241v02-00 76/80 DV\755341RO.doc

RO

Harta 3: Mărimea rezervelor succesorale

albastru închis = rezervele succesorale pot ajunge la 100% din succesiune violet închis = până la 5/6 din succesiunepurpuriu deschis = până la ¾ din succesiuneroşu închis = până la 2/3 din succesiuneroşu deschis= până la ½ din succesiuneportocaliu deschis = până la ¼ din succesiune

DV\755341RO.doc 77/80 PE415.241v02-00

RO

galben = nu există rezervă stabilită, ci „dispoziţii financiare rezonabile” pentru avânzii drept

PE415.241v02-00 78/80 DV\755341RO.doc

RO

Harta 4: Validitatea formală a testamentelor străine executate în forma locală

violet = 16 state membre UE care au ratificat Convenţia de la Haga privind forma dispoziţiilor testamentare din 5 octombrie 1961

roşu = 9 state membre UE care nu au ratificat Convenţia de la Haga privind forma dispoziţiilor testamentare, dar care recunosc explicit validitatea formală a testamentelor executate în forma locală

DV\755341RO.doc 79/80 PE415.241v02-00

RO

gri = 2 state membre în care validitatea formală a testamentelor străine executate în forma locală este nesigură (Cipru şi Letonia)

PE415.241v02-00 80/80 DV\755341RO.doc

RO

Harta 5: Pactele asupra succesiunii

roşu închis = pacte asupra succesiunii autorizateroşu deschis = fără pacte asupra succesiunii , dar cu un testament conjunctiv obligatoriuportocaliu închis = pacte asupra succesiunii doar în schimbul întreţinerii portocaliu deschis = doar donaţia mortis causagalben = doar contract obligatoriu, fără dispoziţii contractuale mortis causa gri = pactele asupra succesiunii nu sunt valide

DV\755341RO.doc 81/80 PE415.241v02-00

RO

Harta 6: Certificatul de moştenire

roşu = = certificatul de moştenireportocaliu = actul de notorietate (conform tradiţiei Codului Napoleon) galben = inventar (ţările nordice) violet = = comisar judiciar sau hotărârea judecătorească (tradiţia austriacă) albastru = acordul de reprezentare (scrisori de omologare/scrisori de administrare) pentru

reprezentantul personal (ţările Common Law) gri = este necesară consultarea registrului testamentar (Malta)

PE415.241v02-00 82/80 DV\755341RO.doc

RO

Date post:	17-Oct-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	5 times
Download:	0 times

RO RO AFACERI JURIDICE - europarl.europa.eu · DV\755341RO.doc 11/80 PE415.241v02-00 RO Adoptarea...

Documents