UNIVERSITATEA „VALAHIA” DIN TÂRGOVIȘTE

FACULTATEA DE STIINTE UMANISTE

Specializarea: ISTORIE

LUCRARE DE LICENTĂ

ÎNDRUMĂTOR:

ABSOLVENT:

TÂRGOVISTE

2009

UNIVERSITATEA „VALAHIA” DIN TÂRGOVISTE

FACULTATEA DE STIINTE UMANISTE

Specializarea: ISTORIE

LUCRARE DE LICENTĂ cu tema:

CREDINTE SI PRACTICI FUNERARE

ÎN LUMEA GETO-DACILOR

ÎNDRUMĂTOR:

Lect. dr. univ.

ABSOLVENT:

TÂRGOVISTE

2009

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

PANTHEON

CAPITOLUL II

RITURI si RITUALURI FUNERARE LA GETO-DACI

CAPITOLUL III

SACRIFICII UMANE SI ÎNHUMARI RITUALE DE ANIMALE

CAPITOLUL IV

ARHITECTURA RELIGIOASĂ

ANEXE

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Din cele mai vechi timpuri fenomenul vietii precum si cel al mortii au

reprezentat mari dileme pe care omul nu le poate deslusi niciodată. ”Rămasitele”

mortii le regăsim astfel sub expresia urmelor si practicelor funerare. Obiceiurile si

practicile funerare reprezintă, în general, o proiectie a credintelor si mentalitătilor

oamenilor despre „lumea de dincolo”. Am ales acest subiect deoarece am vrut sa

aflu cât mai multe despre trecutul religios al geto-dacilor. Primul capitol este

dedicat, în special, Pantheonului geto-dacic; am încercat să prezint principalele

atribute a principalelor zeitărilor; în plus am vrut să suprind diferite aspecte

privind ceremoniile din viata religioasă a acestei populatiei iar personajele care

oficiau aceste ceremoni nu au fost ignorate.

Cel de al doilea capitol este dedicat ritului si ritualelor practicate de geto-daci în

diferite perioade ale existentei acestei populatii:

Analiza obiceiurilor funerare la dacii rămasi în afara provinciei este absolut

necesară pentru întelegerea acestui fenomen complex pe care îl avem acum în

vedere si pentru a putea răspunde la întrebări de genul: care sunt punctele comune

si care sunt diferentele între populatia rămasă în provincie si cea din afara ei;

putem vorbi de colonizări de populatii din zonele imediat limitrofe provinciei si

putem atribui acestor populaii o serie dintre aceste necropole, teză vehiculată de

unii cercetători.

Se dovedeste necesară o succintă trecere in revista a obiceiurilor funerare la

geto-dacii din sec. IV - III î.e.n., perioada cu practici funerare normale,

documentate prin numeroase si variate tipuri de monumente, tocmai pentru a

evidentia si reliefa cu mai multă pregnantă situaţia din sec.II î.e.n. –I e.n.

Cel de al treilea capitol este consacrat sacrificiilor umane si a celor animale.

Schema sacrificială este alcătuită in functie de:

a) natura victimei;

b) modalitatea de ucidere;

c) finalitatea practică , ce va face mai lesnicioasă descifrarea semnificaţiilor

religioase ale

scenariului ritual.

În cuprinsul aceluiasi capitol s-a făcut referire si categoria osemintelor umane

incinerate în contexte nefunerare, respectiv a osemintelor umane neincinerat

încontexte nefunerare, suspectaet de a fi ramasitele unor astfel de practici.

Ultimul capitol este dedicat lăcasurilor de cult, complexelor de cult si a

locurilor sacre. Sanctuarele sunt analizate în functie de planul edificiului.

CAPITOLUL I

PANTHEON

Mentionati pentru prima dată în istorie de către Herodot în legătură cu

campania lui Darius împotriva scitilor în a. 514 î. Chr., getii au impresionat

antichitatea prin curaj si prin originalitatea credintelor lor religioase. Acelasi autor

face distinctia între diverse semintii trace de la nord şi sud de Balcani, mai ales

dupa atitudinea lor fata de fenomenul mortii si al nasterii, mentionând: „..Tracii au

mai multe nume, după regiuni, dar obiceurile sunt cam aceleasi la toti, afară de

geti..”

Pentru perioada secolelor IV-II î.e.n. putem vorbi doar despre religia getilor

cuprinsi între muntii Haemus si Pontul Euxin; în epoca regatului daco-getic

(secolul I î.e.n- Ie.n.) ne aflăm în faţa unui fenomen generalizat, unitar în tot spaţiul

de locuire a geto-dacilor, ce include şi zona intracarpatică, devenită, între timp,

matca statalităţii. Supravieţuirea acestei religii în epoca romană se explică prin

fenomenul de sincretizare la care a fost supusă, conform ipotezei lui Vasile Pârvan

şi ulterior, a dovezilor aduse de D.Tudor.

Izvoarele antice de care ne ocupăm în lucrarea de faţă se referă în mare parte la

credinţa geţilor în nemurire, inclusiv la propavăduitorul acesteia, Zalmoxis. Luate

în ansamblu, ele scot în evidenta caracterul aristocratic al religiei getice, care era

una de tip mitic. Astfel, Zalmoxis îi aduna doar pe „fruntaşii ţării" pentru a-i învăţa

că nici ei, nici urmaşii lor nu vor muri, „ci vor merge într-un anumit loc unde vor

trăi pururi şi vor avea parte de toate bunatăţile"' (Herodot, 1st., IV, 95), iar basileii

îl cinstesc îndeosebi pe Hermes şi numai pe el jura, „sustinând ca se trag din

acesta''.

Dar nici un izvor nu este explicit arunci când este vorba despre caracterul solar

sau chtonic al religiei geto-dacice. Aceeaşi confuzie planează şi asupra naturii

celor două divinităşi , Zalmoxis şi Gebeleizis.

De-a lungul unei lungi perioade de dezbateri în care s-au vehiculat un şir de

ipoteze privind caracterul religiei getice (monoteism I.Coman), dualism de tip

zoroastric (AD.Xenopol), politeism (I.I.Russu, L.Blaga, C.Daicoviciu,

H.Daicoviciu, M.Eliade). Marea majoritate a cercetătorilor s-a pronunţat pentru

caracterul politeist al acesteia. Constatarea s-a întemeiat pe textul lui Herodot, care

consemnează existenţa lui Zalmoxis şi Gebeleizis, zeul fulgerului şi al furtunii,

două divinităţi cu poziţii distinse în pantheonul getic. După V.Pârvan, zeul unic al

getilor nici nu avea nume: Zalmoxis şi Gebeleizis erau doar doua din multimea

nesfarsită de atribute pe care acest zeu cu putere atotcuprinzătoare .

Herodot, povestind scena tragerii cu arcul spre cer, nu dorea sa afirme că getii

nu cred în existenta unui alt zeu,decât al lor, unicul; aceştia erau convinsi că zeul

lor Gebeleizis, şi nu altul, provoacă fulgerele şi tunetele1.Cu toate acestea, raportul

dintre ele nu este pe deplin clarificat fiind în legatură directă cu problema naturii

lor; înseşi informatiile lui Herodot sunt contradictorii în acest sens. Iniţial,

Zalmoxis este numit zeu, căruia unii îi mai spun şi Gebeleisis- (1st., IV, 94), iar

elinii de pe ţărmurile Helespontului şi Pontului Euxin vorbesc că acesta ar fi fost

sclavul şi discipolul lui Pitagora, de la care şi-ar fi însuşit credinţa în nemurire,

ştire pe care Herodot o pune sub semnul îndoielii.2 După un alt pasaj herodotian,

”Zalmoxis ar fi fost un daimon sau zeu”3, iar la Platon acesta este numit ”regele

nostru”4.

În numele lui Zalmoxis sunt alăturate cuvinte cu bogată semnificaţie: Sal-

locuinţa, moc-neam şi zis-zeu.

_________1Daicovici, Hadrian , Dacii, p.1892Herodot,1st., FV, 95;3ibidem4Platon, Charnnide

Comstatăm doar că Zalmoxis nu reprezintă numele veritabil, ci doar unul dintre

apeletivele sale. Prima parte a acestui nume, Zamol- se inrudeşte îndeaproape cu

numele divinităţii traco-elene Semele, zeiţa pământului, şi cu acela al zeului, tot

chtonian, al vechilor lituani, Zemeluks5. I.I.Russu sustine ca la baza, Zemel,

Semel, Zamol, au radicalul primal ”ghem” , varianta a lui ghdem – ”pamant”6.

Câteva dintre izvoarele antice conţin menţiunea conform căreia Zalmoxis este

echivalat sau comparat cu Kronos, adorat in maniera lui Heracles sau ca i se aduc

jertfe ca lui Kronos. In Cartea a IV a a lui Herodot, Zalmoxis nu este calificat

drept zeu primordial cui unul care-si face singur loc in pantheonul getic, amintita

ascensiune, prezentand prin finalitatea ei asemanari cu actiunea savarsita de

Kronos asupra lui Uranus7

Porphyrios: ” Barbarii îl adora ca pe Hercules”. Pornea aceasta afirmatie de la

legenda conform căreia,la naştere peste Zalmoxis se aruncase o piele de urs,

amintind frecventa ilustrare a lui Heracles cu pielea leului din Nemeea. De altfel

acelaşi autor a încercat sa traducă cuvântul dacic zalmos- piele,blană.

” Acestuia i-a fost sclav Zalmoxis, căruia geţii ii aduc jertfe ca lui Kronos”,

afirmaţie facută de Pythagora din Samos, în Lexiconul Suidas. În afara de ofrande

lui Kronos i se aduceau pe altarele de pe înaţimi la Olympia sacrificii sângeroase,

în timpuri mai îndepărtate şi victime umane. Trimiterea mesagerului la Zalmoxis,

tot o formă a sacrificiului uman, ar fi putut sugera de asemeni această alăturare.

Reieşind din cele menţionate mai sus, este posibil ca Zalmoxis să fi fost iniţal un

rege sau preot divinizat.

Este mai mult ca sigur că este vorba de o zeitate complexă, care îmbina ambele

elemente esenţiale şi care era percepută de geţi ca o forţă, nu ca o persoană.

Lucrurile nu sunt mai clare nici în ceea ce priveşte cultul- o parte din elemente

____________

5Daicovici, Hadrian,Dacii, p.194;6Russu, I.I., Religia geto-dacilor. Zei, credinte, practici religioase7Sanie, S., Din istoria culturii fi civilizatiei geto-dacice, p.183

pledează pentru natura lui htonică (etimologia cuvântului, locuinţă

subpamânteană în care s-a retras pentru un timp), altele - pentru caracterul

uranian (trimiterea anuală a solilor, tragerea cu arcul spre cer în timp de

furtună).

În sprijinul afirmaţiei că Zalmoxis a fost un zeu uranic , în general, şi solar,pot

fi amintite:

a) desfasurarea ritualului periodic de trimitere a mesagerului,aruncat cu fata

spre cer, mesager care, în cădere nu atinge Pamântul;

b) la Zalmoxis mergeau sufletele morţilor- ritul predominant in lumea geto-

dacică ;

c) frecventa riturilor proprii divinităţilor celeste poate indica credinţa că

principalul zeu sălăşluia în cer, indiferent de interpretarea cunoscutului pasaj cu

” săgetarea norilor”;

Sursele arheologice indică preponderenţa unei divinităţi solare de la începutul

mileniului I î.e.n. treptat zeul suprem cumuland atribute uranice şi htonice aşa cu

poate fi remarcat pe unele imagini cunoscute prin produsele toreuticii.

Descoperirile arheologice din Munti Orăstiei şi într-o măsură mai redusă,

din alte părti ale Daciei indică predominare unui cult solar sau urano-solar in

secolele I î.e.n.- I e.n. marile sanctuare dacice de la Sarmizagetusa si Costesti nu

aveau acoperis; aceasta imprejurare se potriveste foarte bine cu o esenţa de urano-

salara, dar nu cu una chtoniana. Pe un vas din aşezarea geto-dacică de la Bucuresti-

Tei se poate vedea imaginea cercului solar; aceeasi reprezentare a soarelui se

regăseşte pe unele din vasele pictate descoperite la Sarmizegetusa, la Piatra Rosie

au fost aflate fragmentele unui car solar in miniatura făcut din fier si bronz.

” Soarele din piatra ” din incinta sacra a Sarmizegetusei risipeste orice

îndoliala asupra caracterului predominant urano-solar al religiei geto-dace.

La un popor de agricultori si crescători de vite ca getii era firesc ca un cult

chtoian sa dobândeasca cea mai mare insemnatate în ansamblul credinţelor

religioase. este posibil să fi avut loc şi la daci un fenomen observat la alte popoare

pe măsura înaintării lor spre orânduirea socială împartită în clase şi spre

organizarea de stat 8

În acest proces social –politic, vechile divinitătii populare au cedat treptat locul

zeilor consideraşi ca protectori ai aristocraţiei, ai regelui, ai statului.

GEBELEIZIS

Singura menţiune antică a teonimului Gebeleizis este făcută în manuscrisele

”Istoriilor” lui Herodot. În cuprinsul acestor scrieri această zeitate este mentionată

după celebra frază asupra nemuririi getice ”ei au convingerea că nu mor si că cel

care dispare din lumea noastră se duce la zeul Zalmoxis” . Afirmaţia că ”unii dintre

ei îi mai spun si Gebeleis” este urmată de scena săgetarii cerului. Pornind de la

aceste informaţii s-a încercat identificarea si definirea lui Gebeleizis - zeu sau

epitet al unui zeu.

Gebeleizis este un zeu al furtunii sau mai degrabă, un vechi zeu al cerului, iar

obiceiul geţilor de a trage cu arcul când fulgera – considerat un « act pozitiv » prin

care este ajutată zeitate trăgând săgeţi împotriva demonilor tenebrelor9, este un

ritual specific divinităţii furtunii, de exemplu cultul lui Indra si Mitra. Astfel,

natura uranică a zeului şi legătura lui cu fenomenele meteorologice este

incontestabilă.

Privind raportul dintre cele două zeităţi, Zalmoxis si Gebeleizis, reiese faptul

că natura diferită a acestora nu poate fi negată, după cum demonstrează Mircea

Eliade, sintetizând astfel: ”În ciuda mărturiei lui Herodot este greu să-i privim pe

_________8Daicovici,Dacii, p.196).9M.Eliade,De la Zalmoxis,p.67

Zalmoxis si Gebeleizis ca pe unul şi acelaşi zeu. Structurile lor sunt diferite, cultul

lor nu se aseamană de loc”.

Opinia lui Vasile Pârvan cu privire la acest subiect poate fi rezumată prin

urmatoarea afirmaţie: ”Părerea noastră însă e că acestea sunt simple atribute

explicative ale puterii sau înfăţişării divinităţii”. Această idee a lui Pârvan a fost

reluată parţial de Gh.Musu, subscriind în general la etimologia lui Gebeleizis -

g’ner a lumină, g’heib-lumină, fulger”, prin care înclina spre a-l considera un epitet

cuvenit unei zeităti cum era Zalmoxis. Gh.Musu era convins că cuvântul

”gebeleizis” trebuia tradus prin “Strălucitul”, nicidecum “Fulgerul”.

Disparitia acestuia din sursele scrise nu indică neapărat si disparitia din viata

religioasă; Eliade crede că „se poate imagina fie alipirea la o altă divinitate, fie

supravietuirea sub un alt nume". Pentru că autorii antici vorbesc în continuare doar

despre Zalmoxis, este posibil ca la un moment dat să se fi operat un sincretism

religios, care a cuprins cultele ambelor divinităti, si care a sfârsit prin a-l confunda

pe Zalmoxis cu Gebeleizis.

ALTE DIVINITĂTI

În afară de Zalmoxis si Gebeleizis, sursele scrise sugerează existenta si a altor

zeităti, despre care informatiile noastre sunt foarte limitate. Astfel, Diodor din

Sicilia (Biblioteca istorica. I, XCIV, 2) zice că „Zalmoxis pretindea că si lui îi

dăduse legile Hestia, zeitatea lor". Este posibil ca sub numele grecesc al zeitei să se

ascundă o divinitate a focului, a vetrei casnice. În acest sens, sunt elocvente

descoperirile de vetre din lut ars sau altare rituale la Popesti (jud. Arges),

Bucuresti, Poiana (jud. Galati), a căror suprafată era decorată cu motive geometrice

incizate sau excizate, uneori imprimate cu snurul, care erau folosite atât în cultul

casnic, cât si în cel funerar (ex.: necropola de la Zimnicea, tumulul de la Fântânele

(jud. Teleorman), necroplola de la Sveshtari (N-E Bulgariei).

Putem vorbi despre o divinitate cu o pozitie asemănătoare Hestiei în

Pantheonul grecesc sau în cel scitic.

În artă, imaginea unei divinităti feminine este asociată cu cea a doi călăreti,

fiind materializată pe un sir de monumente din piatră sau plăci de plumb cuprinse

cronologic între sfârsitul secolului I î.e.n. si secolului IV e.n.

D. Tudor sustine că este vorba de două zeităti de origine geto-dacică (Marele

Zeu si Marea Zeită) în interpretatio romana, stiut fiind faptul că până la cucerirea

Daciei de către romani religia si mitologia geto-dacică era aniconică.

În cazul personajului masculin se pare că este vorba de o divinitate supremă

(Zalmoxis = Marele Zeu Cavaler), cu atributii în toate cele trei spatii cosmice

(subpământean, terestru si celest), iar cultul zeitei ar putea să indice o asemănare

cu cel al Dianei = Luna = Hecate.

Reprezentările cu Cavalerul sau Cavalerii danubieni sunt cunoscute în Dacia,

Moesia, Panonia si Dalmatia, cele mai vechi dintre ele provenind din Dacia.

Cavalerul trac Zeu tanar apartinând pantheonului mitologic din aria balcanică

si danubiana este reprezentat calare îndeseobi pe fond cinetic.

Pe teritoriul Romaniei au fost descoperite peste 200 de imagini de epoca;

atestand cultul Cavalerului în Dobrogea (Histria, Tomis, Callatis), Oltenia,

Transilvania. Exista argumente ca ar fi patronat razboiul si cultul funerar dat fiind

aparitia pe un numar mare de stele funerare tarzii.

Reprezentarile acestuia imbraca forme diferite si numeroase; se pot distinge in

iconografia Cavalerului Trac doua marii categorii tipologice:

a) cavalerul trac in ipostaza de Erou pasnic (fig1.) nu mai poarta arma si tine

in mana o pateră ( vas) sau un rhyton, semnificand libratiile ce se fac pentru

defuncti ( stela votiva descoperita la Tomis, edict cu fronton descoperit de astfel la

Tomis, altar votiv descoperit la Istria. Pe acest tip de monumente cavalerul

simbolizeaza eroizarea defunctului, având un evident caracter votiv. In acest caz se

manifesta interferenta între caracterul monumental si cel votiv al reprezentarii .

b) cavalerul trac in ipostaza de cavaler luptator (razboinic sau vanator);

Aceasta este ipostaza cae mai raspandita a cavalerului simbolizand divinitatea

dreptatii si binelui, care invinge fortele raului si intunericului intruchipate de un

mistret sau de un alt animal vanat ( stela funerara descoperita la Cumpana,Tomis;

relief votiv descoperit la Tomis reprezentand Cavalerul vanator; relief votiv

descoperit in Oltenia)10

Cavalerul luptator poate fi insotit de un câine ,un arbore ,un sarpe, un altar.

Arborele simbolizeaza vegetatia si fertilizarea pamantului, in tip ce sarpele,

aparator a sanctuarelor si locurilor sfinte, este un simbol al regenararii si al vietii.

Fig1. Cavalerul trac (TOMIS) fig.2 cavalerul trac-(Constanta)

Cultul Cavalerilor Dunăreni s-a practicat de-a lungul unei perioade de timp

efemere ce a cuprins secolele II-IV. Acesta apărut, în secolul I î.H., în lumea

tracilor elenizaţi de la sud de munţii Balcani, aflaţi sub dominaţia romanilor,

reprezentînd probabil un simbol al rezistenţei faţă de zeităţile cuceritorilor pe care

aceştia  le impuneau celor învinşi. Teohari Antonescu îi identifică cu zeii Cabiri -

protectori ai navigaţiei în lumea frigiană; Iozef Hampel îi asimila cu Dioscurii

greci, şi ei protectori ai corăbierilor; Mihail Rostovtev susţinea că avem de-a face

cu o contopire a cultului lui Mithras cu al Cavalerului Trac, o divinitate pastoral-

agricolă a triburilor trace; Franz Cumont îl considera un complex de credinţe legate

110Buruiana, Iulia, Cavalerul Trac, Universitatea ”Dunarea de Jos”, Galati

de ritul unor zei barbari sau greco-romani; Dumitru Tudor este de părere că

avem de-a face cu un cult inspirat de credinţele geto-dacilor şi influenţate de

stăpânirea romană. Mircea Dogaru îi atribuie Cavalerului Trac, funcţia de zeitate

supremă solară aparţinând lumii trace, zeu unic al daco-romanilor (II d.H.), ce se

identifică mai târziu cu Sfântul Gheorghe.

În functie de cronologie, tipologie si distributia geografică, D.Tudor stabileste

trei categorii de monumente:

reprezentarea unui singur cavaler;

reprezentarea Zeitei flancată de doi cavaleri ;

monumente cu scena banchetului divin.         

       Tăbliţele Cavalerilor Danubieni, care au cea mai mare vechime reprezintă o

Mare Zeiţă ce primeşte un Zeu cavaler, care calcă cu copitele calului un duşman

învins. După aceea, în jurul Marii Zeiţe apar doi Cavaleri identici, care trec peste

corpurile duşmanilor. Aceasta formează scena centrală a cultului. În jurul scenei,

pe zone orizontale, sunt diferite simboluri de cult: berbecul, taurul, cocoşul peştele,

şarpele, leul, corbul şi vulturului.

Apar şi divinităţile solare asociate religiei: Soarele, Luna, Luceferii etc. Sunt

reprezentate, de asemenea, scene de sacrificiu aparţinând cultului, precum şi

banchetul ce se acordă în final în cinstea celor iniţiaţi. Mai sunt figurate diverse

obiecte sacre: masa cu peştele, candelabre, opaiţe, blana berbecului, pâini, fructe,

săbii etc.               

Întrucât primele reprezentări ale Cavalerilor Danubieni îşi fac apariţia în veacul

al II-lea, după cucerirea Daciei de către romani se poate trage concluzia că această

religie s-a format la nordul Dunării, în decursul primei jumătăţi a secolului al II-

lea. La ea au aderat şi colonişti aduşi de împăratul Traian, luându-se ca model

reprezentările mai vechi ale Cavalerului Trac.

Mitul are la bază o temă comună mai multor religii antice şi anume lupta

eternă dintre bine şi rău. Cavalerii simbolizează elementul binelui care calcă sub

copitele cailor lor duşmanul, adică elementul nefast al răului. După lupta eroică cu

duşmanul, se întorc acasă victorioşi şi sunt primiţi de o Mare Zeiţă. În timp, mitul a

fost îmbogăţit, fiind introduşi doi zei, asociaţi Marii Zeiţe, şi alcătuind cifra magică

a treimii. Marea Zeiţă danubiană ocupă acum centrul tabloului, având în faţă o

masă, pe care este expus un peşte, simbol care îl întâlnim şi în religia creştină.

Cavalerii, alături de arme, poartă şi un stindard denumit draco, constituit dintr-un

corp de şarpe înfipt în vârful unei lance. Este cunoscut faptul că încă de pe vremea

lui Decebal, dacii aveau această emblemă naţională şi religioasă, lucru consemnat

şi pe Columna Iui Traian din Roma.

În religia Cavalerilor Danubieni, existau şi elemente ale unor adoraţii

naturaliste legate de elementele naturii: pământul, focul, aeru, şi apa, de cele patru

vînturi (bune sau rele), de cele patru anotimpuri etc.

 Marea Zeiţă asociată în toate scenele Cavalerilor Danudieni a fost din câte se

pare o veche divinitate geto-dacică, care prin sincretism a împrumutat o serie de

atribuţii ale zeilor altor culte din antichitate: Diana, Nemesis, Cybela şi Epona. Ea

a dobândit proprietăţi şi puteri religioase vizând cele trei lumi: pământeană,

subterană şi celestă. Simbolul acestei Zeiţe îl constituia peştele care i se oferea pe

masă, element utilizat şi în scena banchetului sacru.

Diferitelor scene imortalizate în piatră sau metal permit reconstituire principiile

care stăteau la baza acestui cult : cele trei divinităţi - doi Cavaleri şi o mare Zeiţă –

constituiau, fără îndoială, o triadă căreia i se atribuiau puteri supranaturale în cele

trei lumi: pământeană, cerească (solară) şi cea infernală (htonică).

Existenta unui zeu al războiului la geto-daci este consemnată de lordanes,

care afirmă că acestuia îi era consacrat un cult sălbatic, fiindu-i sacrificati

prizonierii de război. Acelasi lordanes face referire la Vergilius,( Eneida, II, 34-36)

„neobositul părinte care stăpâneste câmpiile getilor'”, dar, zice el, „la ei (getii ) s-a

născut Marte, pe care înselăciunea poetilor l-a făcut zeu al războiului". În traditia

religioasă antică se cunosc cazuri când aceeasi divinitate cumula ambele functii,

aparent contradictorii, cea militară si cea agrară (de exemplu, la romani, Marte si-a

însusit si functiile lui Quirinus), fapt ce face posibilă existenta unei zeităti

asemănătoare si în spatiul getic.

Nu avem nici o mărturie scrisă despre felul cum îsi reprezentau geto-dacii

divinitătile, astfel toate încercările de a identifica o divinitate sau alta,

pe baza reprezentărilor artistice, rămân în domeniul ipotezelor.

Inscripţiile de pe unele piese de toreutic - „KOTYOS EGBEO" - cuprind

numele destinatarilor, nu a divinităţilor cărora le-au fost dedicate fig..

Fig.3 Phială, sec. IV a. Chr. Tezaur Agighiol

Imaginea unui corp uman cu capul înconjurat de raze, deasupra căruia apare o

rază ( imagine de pe stampila de amforă din timpul lui Burebista) a fost interpretat

în mod diferit de cercetători: zeu solar (D.V.Rosetti), zeiţă selenară (C.Daicoviciu)

etc. În ceea ce priveste imaginea unor personaje feminine pe falerele de la Lupu

sau cele de la Bucureşti-Herăstrau, pe fibulele de la Balaneşti şi Coada Malului,

acestea sunt tratate ca fiind reprezentări ale Marii Zeiţe .

BENTIS

Zeiţa Lunii, a pădurilor, a farmecelor, corespunde zeiţei Artemis a grecilor

şi zeiţei Diana a romanilor. Bentis este cel mai probabil patroana dragostei si

maternităţii. Herodot menţiona că zeiţa Bentis ca fiind împrumutată de traci de la

daci.

La Costeşti s-a descoperit un cap de bronz a zeiţei Diana, operă de artă

elenistică, care işi justifică mai uşor prezenţa în cetatea dacică prin existenţa unui

cult analog la daci, pornind de la aceste imagini se poate presupune că Bentis este

o zeitate adorată în primul rând de femei.

În sanctuarul de la Sarmizegetusa săpăturile au scos la iveală un medalion de

lut ars, de circa 10 cm în diametru şi 1, 5 cm grosime , care imită reversul unui

denar republican ; imaginea reprezentată e aceea a bustului Dianei cu tolbade

săgeţi pe umăr ( fig. 4).

fig. 4 fig.5

La Piatra Roşie s-a descoperit un bust de bronz, reprezentând o divinitate

feminină( fig 5) . Acest bust de bronz o reprezintă pe Bendis, singura divinitate ale

cărei imagini figurate sunt certe datorită descoperirii de la Costeşti şi medalionului

de la Sarmizegetusa.

Muntele Sfânt (Kogaionon ) - Muntele ce adăpostea peştera unde se retrăgea

marele preot al geţilor se numea Kogaionon. În ”Geografia” (VII, 3, 5), Strabon

scrie: ”Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numeau geţii;

numele lui, Kogaionon, era la fel cu numele râului care curgea alături”.

De-a lungul timpului, au fost numeroase propuneri ale istoricilor în legătură

cu "zona sacră" sau "muntele sacru", în mai tot lanţul Carpaţilor, cum ar fi Munţii

Călimani (M. Sadoveanu) sau Vf. Omul (N. Densuşianu).

Împotriva acestor variante de amplasare a Kogaionului - muntele sfânt - s-au

ridicat obiecţii legate de faptul că muntele în cauză trebuia să fie, neapărat, "un

munte ascuns", aşa cum pretind vechile tradiţii.

În legătură cu localizarea Cogheionului (Cogaenum, Kogaionon, Gogaionul),

trebuie amintit că majoritatea istoricilor, urmând pe Constantin şi Hadrian

Daicoviciu, susţin ideea că muntele "Kogaionon" al dacilor este Dealul Muncelului

( Dealul Grădiştei), din Munţii Orăştiei, cu complexul său de sanctuare.

Istorici de seamă ca C.C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu par a admite că

Cogheionul ar fi actualul munte Gugu, bazat, în principal, pe existența unei peşteri

situată aproape de vârf, adusă în atenţie de naturalistul Alexandru Borza în anul

1942, dar şi pe o similitudine de fonetism: Cogheon, Coghen, Gugu, atât pentru

munte, cât şi pentru apa care curge în preajma lui (amintită de Strabon). Acest citat

lansează o interesantă ipoteză: numele mai important ar fi al râului după care a fost

numit şi muntele deci muntele este lângă un râu însemnat (poate nu doar din punct

de vedere al debitului).

Găsiţi prezentat mai jos un fragment dintr-o hartă veche care reprezintă râul

Cogaeonus, prin suprapunerea hărţii antice cu cea a României moderne, acest râu

se identifică cu Bicazul, care trece pe lângă Ceahlău, un argment în favoarea

identificării Ceahlăului cu Kogaiononul.

Hartă din colecţia "A Classical Atlas to Illustrate Ancient Geography"

de Alexander G. Findlay, Harper and Brothers Publishers, New York,

1849.

ZEUL SĂNĂTĂŢII, de genul lui Aesculap se pare că a purtat numele de

Darzos (Derzelas, Derzis), dacă nu este cumva vorba de un epitet şi nu de însuşi

numele zeului. Aceeaşi este situaţia şi în cazul unei alte divinităţi, Debatopeios

(Dabatopienos), corespunzând lui Hefaistos din mitologia greacă, menţionat în

inscripţii greceşti. Derzelas era considerat un zeu al sănătății, al energiei vitale (I.I.

Rusu), sau o divinitate subpământeană (I.H.Crisan), o mărturie a existenței în

Panteonul geto-dac fiind templu de la Histria (sec.III i.e.n.).

Chiar dacă numele nu sunt cele reale, cert rămâne faptul că geto-dacii venerau

o divinitate ocrotitoare a sănătăţii şi una de genul lui Hefaistos. Se pare că ei aveau

un cult al vetrei şi al focului şi chiar o divinitate în atribuţiile căreia intrau acestea.

De asemenea, au fost venerate divinităţi protectoare ale casei şi animalelor. O altă

divinitate se pare că s-a numit Eitiosaros, teonim menţionat într-o inscripţie în

legătură cu care nu se pot face precizări.

Dunarea insași parea pare să fi fost unfluviu sacru,o zeitate; gramaticul

Servius ,glosar al lui Vergilui, reletează că geto-dacii, inainte de a pleca la razboi,

obisnuiau să bea, ca pe un vin sfintit, apă din Dunare și sa jure că nu se vor

intoarce le vetrele lor decît dupa ce vor fi ucis pe dusmani.

NEMURIREA

În două din cărţile ”Istoriilor” lui Herodot întălnim însemnările : ” Înainte de

a ajunge la Istru, birui mai întâi pe geţi care se cred nemuritori”, iar într-o altă

frază este explicată viziunea getă asupra nemuririi: ”Iată cum se cred ei nemuritori:

ei cred că nu mor şi că acel care dispare din lumea noastă se duce la daimonul

Zalmoxis ”.

Însemnările lui Herodot, deşi cele mai importante, nu sunt singurele

mărturii în această direcţie. Scrierile antice care menţionează nemurirea getică sunt

numeroase, dar de valoare inegală. Nemurirea este menţionată la Hellanicos,

Platon, Strabon , Pomponius Mela, Diodor din Sicilia, Lucian din Samosata,

Arrianus , Iordanes, Isidor din Sevilla, Photios ş.a. Cu toată abundenţa lor,

izvoarele pot fi clasate în trei grupe:

I - scriile lui Herodot, Hellanicos şi Platon;

II- lucrările sintentizate de Pomponius

Mela;

III- însemnările lui Iulianus Apostata şi din

epoca ulterioară.

Folosind scrierile lui Platon, putem presupune că în sec. IV î. e. n. s-ar fi

cristalizat credinţa supravieţuirii corpului şi a sufletului. Scrierile din cea de a doua

grupă, care nu pot fi ignorate, sunt cuprinse în însemnările lui Pomponius Mela, in

special în lucrarea sa ”Desrierea pământului” : ”Tracia este locuită de un singur

neam de oameni.. unii sunt sălbatici şi cu totul gata să înfrunte moartea, mai ales

geţii. Acest lucru se datoreşte credinţelor lor deosebite, unii cred că sufletul celor

care mor se va întoarce pe pământ, iar alţii socotesc că deşi nu se vor mai întoarce,

ele totuşi nu se sting, ci merg în locuri mai fericite; alţii cred că sufletele mor

negreşit , însă că e mai bine decât să trăiască”.

Ceea ce a frapat pe autorii antici, ca si pe cei din perioadele ulterioare n-a

fost doar credinţa în nemurire, ci faptul că ” nemuritorii” se aflau în compania

zeului.

Asocierea geţilor la nemurire este clar exprimată aşadar de multe lucrări

antice şi medievale timpurii. Utile, dar neclarificate sunt modalităţile acestei

asocieri.

Accederea la nemurire - percepută ca o răsplată pentru cei viteji şi drepţi.

După cum scria Herodot, geţii "se cred nemuritori" (Istorii, IV, 83). Eliade arată

însă că verbul "áthanatizein" nu înseamnă ” se crede nemuritor", ci "a se face

nemuritor". Această "imortalizare" se dobândeşte prin intermediul unei ”iniţieri”.

Mai departe se menţionează că dintre elementele cele mai caracteristice ale

cultului, "imortalizarea sufletului şi învăţătura privind existenţa beatifică îl apropie

pe Zalmoxis de mistere" şi că "în acest sens, poate fi comparat cu Dionysos al

misterelor dionysiace"; "Această post-existenţă fericită nu era deloc generală, ci se

obţinea prin intermediul unei iniţieri...” I.I.Russu sublinia că trimiterea

mesagerului avea între principalele obiective obţinerea nemuririi, alte ipoteze

indică asocierea nemuririi de ceraj şi masă în comun.

Un aspect important al credinţei in nemurire este modul în care geto-dacii

percepeau nemurirea; dacă la Zalmoxis ajungeau corpurile sau sufletele, şi în

această privinţă părerile sunt împărţite: conceptul de nemurire expus în forma de ”

trăire fară de sfîrşit, deplin conştientă şi identică vietii pămînteşti”, la care se

adăugau fericirile unei îndestulări desăvârşite cu toate ”bunătăţile, ”sau ”de

continuarea efectivă în forme materiale a vieţii terestre în condiţi optime”11.

Din scrierile anticilor se desprind informaţii conform cărora doar trupul ar

merge la Zalmoxis; M.Eliade considera că sufletul mesagerului este cel care se

duce la Zalmoxis, menţionând faptul că Herodot nu spune că sufletul separat de

corp va merge să întalnească zeul. Nu este clar dacă acestia învăţau a fi nemuritori

în spirit sau în trup.

Nici o sursă antică nu vorbeşte despre eliberarea sufletului sau metempsihoza;

în legatură cu acest fapt, M.Eliade considera că este vorba despre obţinerea

„imortalizarii sufletului'', iar practicarea incineraţiei - rit purificator de esenţă

spiritualistă - ar putea fi elocvent, religia geto-dacilor atingând „un nivel de

spiritualizare mai înalt decât toate celelalte religii înrudite ale popoarelor

învecinate" .

Tot în limita acestor texte, odată cu afirmaţia că se vor bucura de toate

bunătăţile, se iveşte şi problema stabiliri categoriilor de bunuri – spirituale sau

bunuri materiale. Mesagerul trimis la zeul suprem obţinea nemurirea nu doar

pentru el, ci pentru toată comunitatea, căci femeile de exemplu nu apar în nici un

moment al cultului.

Locul unde mergeau aceste suflete nu este foarte greu de precizat – acolo

___________

11Russu, I. I., Religia ,p.113

unde este zeul suprem, acolo este şi paradisul dacic. După cum Zalmoxis se afla

în ceruri, pe sau sub pămînt, acolo se consideră că s-ar afla şi ”raiul getic”. Vasile

Pârvan considera că raiul getic nu e sub pământ, ci în aer. O altă locaţie a raiului

getic a fost indicată de I. I. Russu, undeva în adâncurile pământului .

N-a lipsit nici varianta terestră, a raiului getic in acel andreon ritual sau pe

muntele Kogaionon.

Ocultaţia şi epifania lui Zalmoxis, fară a constitui o probă a credinţei în

nemurire, poate fi o dovadă a postexistenţei, iar repetare lor ciclica poate sugera

eternitatea.

Mircea Eliade a ajuns la concluzia ca religia daco-getilor se incadreaza in

randul acelor religii antice ce au fost grupate in tipul ” Mistere” cunoscute in lumea

mediterana si asiatica. Cultul lui Zalmoxis si doctrina nemuririi era completat cu

interesul pentru medicina, astronomie, mistica ,magie. Un proces identic se

observa si in numeroase alte religii de tip ” Mistere” in epoca sincretismului greco-

oriental, care se manifesta din plin in perioada cand imparatul Traian transforma o

parte a Daciei in provincie romana 12

CEREMONIILE RELIGIOASE

Unul din elementele esenţiale ale cultului lui Zalmoxis este trimiterea o data la

patru ani a unui sol, pentru a afla voinţa zeului. Herodot desenează amănunţit acest

ritual (1st., IV. 94); cu toate acestea nu avem nicio explicaţie pentru criteriile de

selectare a mesagerului (obiceiul tragerii la sorţi este neconvingator). M.Eliade a

emis ipoteza că solul era ales din rândul celor iniţiaţi în cultul lui Zalmoxis, ceea ce

pare logic într-un ritual prin care se reactualiza comunicarea cu divinitatea, iar

Marazov propune ca în persoana celui trimis să fie recunoscut un înlocuitor al

_____________12 Crisan, I.H., Origini , p 166

regelui. Ideea este interesantă, dar în lipsa altor amănunte nu poate fi verificată.

Herodot zice că în cazul în care solul nu moare, geţii îi aduc învinuiri grele,

spunându-i că e un om ticălos.

Organizarea banchetului se făcea într-o încăpere special amenajată, unde

Zalmoxis îi învăţa pe geţi ”...că nici ei şi nici unul din urmaşii acestora nu vor

muri, ci vor merge într-un anume loc unde vor avea parte de toate bunătăţile"1

Ulterior, pentru a-i convinge de veridicitatea credinţei sale, coboară el însuşi într-o

locuinţă subterană de unde revine peste trei ani, timp în care geţii îl credeau mort.

Dispariţia lui Zalmoxis echivalează, dupa M. Eliade, cu un ”descensus ad inférnas”

în vederea unei iniţieri .

Un alt ritual practicat de geţi ţine de cultul lui Gebeleizis, vechiul zeu al

furtunii. Tragerea şs-a interpretat uneori, ci avea menirea de a-l ajuta, dublând,

astfel, fulgerele - armele zeului lor. M.Eliade apreciază acest act ca pe unul pozitiv,

când „se imita şi indirect se ajuta zeul fulgerelor, trăgând săgeţi împotriva

demonilor tenebrelor". Acest motiv este pus de I.Stoianov în legatură cu existenţa

unui presupus mit al tracilor (mitul Zeului Furtunii și al Fulgerului), la baza căruia

a stat mitul indo-european despre lupta dintre zeul uranic şi sarpe.

Nu se cunosc reprezentări ale acestor ceremonii în arta getică, nici divinităţile

cărora le erau adresate. Unele scene, însă, pot fi încadrate ritualurilor sacre, de

exemplu, motivul libaţiei ( imaginea de pe obrazarul drept al coifului de la

Cucuteni-Baicem).

Informaţii privind ceremoniile funerare sunt foarte puţin numerose dar cele

mai relevante ne sunt oferite de Pomponius Mela în Descrierea Pământului (II, 2,

18): ” Tracia era locuită de un singur neam de oameni, tracii, având însă fiecare alt

nume şi alte obiceiuri. Unii sunt sălbatici şi cu totul gata să înfrunte moartea, mai

ales geţii. Acest lucru se datoreşte credinţelor lor deosebite; unii cred că sufletele

celor care mor se vor întoarce pe pământ, iar alţii socotesc că, deşi nu se vor

întoarce, ele nu se sting, ci merg în locuri mai fericite; alţii cred că sufletele mor

negreşit, însă că e mai bine aşa decât să trăiască. De aceea, la unii sunt deplânse

naşterile şi jeliţi noi-născutii; dar dimpotrivă, înmormântările sunt prilej de

sărbătoare şi le cinstesc ca pe nişte lucruri sfinte, prin cânt şi joc. ”exista si obiceiul

de a aduce jerfe cu prilejul inmormantarii, de a aseza in groapa obiectele de care

mortul ar putea avea nevoie in viata de apoi, precum si vase cu mancare si

bautura .

fig.6 Banchet funerar

Herodot spune ca tracii, dupa ce jelesc mortul, il expun timp de trei zile;

apoi jerfesc felurite animale si fac un mare ospat funerar. Abia dupa aceea

ingroapa cadavrul, arzandu-l in prealabil sau nu, si-i ridica o movila deasupra

mormantului.

Ceremonialul se incheie cu intreceri calare dotate cu pretioase premii. Dar

aceste obiceiuri se practica numai la cei bogati: saracimea nu avea parte de rituri

atat de complexe. Uneori din aceste obiceiuri se intalnesc si la geto-daci(de

exemplu banchetul funerar, cu spargerea rituală deasupra mormantului a vaselor

folosite).

MAGIA

În afară de relatările lui Platon (Charnnades ), nu se cunosc alte informaţii

despre practicile şi credinţele magice la geto-daci, însa complexitatea acestui

fenomen al vieţii spirituale este pus parţial în valoare de cercetarea arheologică.

Până în prezent se cunosc peste 260 de figurine antropomorfe şi tot atâtea

zoomorfe, a căror funcţie ţine de anumite credinţe şi practici magice.

Multe dintre piesele antropomorfe sunt prevăzute cu canale longitudinale, cavităşi,

împunsături. Din punct de vedere cronologic, acestea se încadrează în limita

secolelor V- III î. Chr., după care numărul lor scade pentru a reveni în forţă în

secolul II î.e.n.- I e.n .

Diferite credinte legate de magii si superstiţii au fost documentate prin unele

figurine antripomorfe, descoperite intr-un sir de cetati geto-dacice din secolele VI-

III a.CH, cum ar fi la Bunesti, Butuceni, Mascauti, Fedesti,Cotu-Copalau.

În ceea ce priveşte două figurine aflate într-un vas de la Poiana, un bărbat şi o

femeie înfăţişaţi într-o îmbrăţişare amoroasă, por fi mărturi ale practicări magiei

simpatetice (,. Tot la Poiana au fost descoperite două jumătăţi amfore romane, în

interiorul cărora se aflau câte 14 figurine umane nude. Într-unul din vase toate cele

14 figurine reprezentau femei, în celălalt 11 dintre micile simulacre sunt femei şi 3

masculine. Femeile sunt reprezentate cu braţele legate la spate, în postură de

captive, bărbaţi cu braţele libere. R. Vulpe comsidera ” că ne aflăm în faţa unui caz

de magie de o specie din cele mai comune”.Datorită ansamblului şi numărului

figurinelor, o posibilă interpretate ne poartă spre ideea unei magii a numerelor;

dupa cum cifra totală 28 este cea mai obi.nuită unei luni calendaristice lunare, parte

dintr-un calendar original cu anul de 13 luni12. O altă directie de interpretare-

flagelerea sau auto flagelarea.13

Acest ritual destul de răspândit în antichitate care s-a perpetuat în unele religii

până în epoca actuală, posibil să fi existat şi în mediul getic.

Legea magică a substituţie poate fi relevată prin multitudine tăbliţelor şi a

figurinelor antropomorfe. În cazul tăbliţelor victima este oferită demonilor şi

zeilor; în vrăjitorie se practica ” torturarea ” acestor figurine.

O simpatie misterioasă uneste figurinele şi persoanale care le reprezintă.

________12x Sanie, S., Din istoria culturii fi civilizatiei geto-dacice, Iasi.1999, Ed. Universității ”AL. I.

Cuza”, p.63. 13x ibidem

Între figurinele zoomorfe de lut ” fauna „ de la Cârlomăneşti şi in primul rând

lupii( fig.) dovedesc o însemnatate magico-culturală.

Din spaţiul getic provin şi cele 14 truse sacre (magice); ce cuprin

următoarele :

toate cuprind fie numai figurine antropomorfe, fie numai figurine

zoomorfe;

aproape toate au mici obiecte in lut de diverse forme, unele cu incizi sau

perforaţii- pâinişoare, bile, cuburi, inele, clopoţei, discuri, stele;

prezintă piese insolite- sunători, zaruri, roţi solare, dăltiţe şi toporaşe în

miniatură;

piese cu presupuse calităţi magice- carapace de broască ţestoasă, cochili,

canini perforaţi;

văscioare în miniatură sau vase cu decor simbolic- şarpe, brăduţ etc.

Cercetarea contextului arhelogic al descoperirilor a permis câteva observatii:

nici una dintre piesele antropomorfe în cauză nu provin din construcţii

de cult, în majoritatea cazurilor fiind vorba de locuinţe, gropi,

morminte;

în ceea ce priveşte figurinele zoomorfe, acestea se cunosc din sanctuare

(ex:. Cârlomaneşti), locuinţe, gropi de cult, morminte, aşezări mici;

nu s-au descoperit împreună figurine zoomorfe şi antropomorfe;

animalele preferate sunt calul, taurul, berbecul, cerbul, lupul, mistreţul,

ursul ş.a. Analizând structura şi compoziţia acestor descoperiri se

orbservă că ele sunt aproape identice cu trusele magico-vrăjitoreşti

întâlnite la numeroase populaţi arhaice. Lipsa lor din sanctuarele şi

cetăţile din piatră din Munţii Orăştiei sugerează faptul că beneficiarii

acestor practici magice erau oamenii de rând ”.

fig.7 Statuetă zoomorfă – lup,

Sec. I a.Chr., Cârlomenesti

La populaţiile primitive credintele în spiritele morţilor ca potenţiale surse de

vătămare a celor rămaşi în viaţa sunt general răspândite, şi, din aceasta cauză, se

încearcă, pe de o parte, să le asigure decedaţilor protecţia şi confortul în lumea ”

lumea de dincolo”, iar, pe de altă parte, aplicare unor mijloace violente pentru a

împiedica reîntoarcera lor. Din aceste mentalităţi şi atitudini a rezultat obiceiul de a

pune in morminte anumite obiecte cu presupuse capacitaţi magice25.

Se poate aprecia că aceste truse, ca şi celelalte figurine antropomorfe şi

zoomorfe, se întrebuinţau în rituri cu evidente valenţe magice ce vizau: înmulţirea

şeptelului, succesul la vânătoare, îmbolnăvirea şi uciderea unor adversari,

protejarea defuncţilor, alungarea spirelor rele, protecţia căminului şi a vetrei

CĂLUGĂRI SI PREOŢI GETO-DACI

Preoţii au jucat un rol important în societatea geto-dacică, putând fi comparaţi

cu druizii celţilor, despre care Caesar ne spune că au o mare însemnătate şi se

bucura de mare cinste. Ei oficiau cultul, se ingrijeau de sacrificiile publice şi

private, explicau practicile religioase. Întreaga preoţime geto-dacă forma un

adevărat ordin călugăresc, o instituţie social-religioasă, alcătuind o clasă sau mai

multe clase de "specialişti ai sacrului", adepţi ai doctrinei zalmoxiene. Aflăm de la

Iordanes că aceşti preoţi erau constituiţi într-o corporaţie; el afirmă că Deceneu " a

25Sîrbu, V., Credinte și practici funerare, magice și religioase în lumea geto-dacilor, p.45

ales dintre geţi pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi, pe care i-a invăţat

teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare, făcându-i preoţi, şi

le-a dat numele de „pileati” , fiindcă, după cum cred, având capetele acoperite cu o

tiară ,pe care o numeau cu un alt nume "pilleus", ei faceau sacrificii" (Getica).

Cu o tiară este acoperit capul personajului care sacrifică un berbec, reprezentat

pe coiful de aur de la Poiana Coţofeneştii, ceea ce ar putea conduce la concluzia că

ar fi reprezentat un preot geto-dac, deşi costumaţia în cămaşă de zale l-ar indica

mai degrabă drept războinic. Este probabil că reorganizarea preoţimii să fi fost

realizată de Deceneu în vremea lui Burebista.

Acelaşi Iordanes ne vorbeşte de Comosicus, care i-a urmat lui Deceneu; el

"împărţea poporului dreptatea ca ultima instanţă". În fruntea preoţimii geto-dacice

se găsea preotul suprem, care a jucat un rol foarte important din punct de vedere

social şi politic. Un asemenea mare preot a fost insuşi Zalmoxis, despre care

Strabon spune că îl sfătuia pe rege, şi că funcţia de mare preot se instituţionalizase

în perioada lui.

Din scrierile anticilor aflăm că aceşti mari preoţi se bucurau de ”o putere

aproape regala”; de exemplu Burebista era considerat "rege şi preot suprem", iar pe

vremea lui Decebal se pare că funcția de preot suprem era deținută de Vezina, care

era şi "vice-rege". Aceşti călugări şi preoţi geto-daci se regăsesc în textele antice

sub diferite denumiri: kapnobatai, theosebeis, ktistai.

Strabon vorbeşte despre abţinerea geţilor de la carne, obicei care s-a

menţinut ca o poruncă dată de Zalmoxis; aceasta este caracteristica pentru care s-

au ales cu denumirile de theosebeis şi kapnobatai (theosebeis – înseamnă

"adoratori ai zeilor", kapnobatai - "călători prin nori", V.Pârvan îl traduce prin

"călători prin fum", iar I.Coman - "umblători prin fum").

. Cu toate că în cultul zalmoxian există practici şamanice, acest cult era centrat

pe o experienţă eschalogică, ce urmărea să asigure iniţiatului o post-existenţă

fericită.

Ktistai – ”fondator”: acest termen este asociat de către Vasile Pârvan cu cel de

"pleistoi", folosit de către Iosephus Flaviusin în "Antichităţile iudaice"; acesta din

urmă, vorbind de esenieni, preciza că traiul acestora semăna cu al aşa-numiţilor

"pleistoi" de la daci. Este necesar de precizat că Iosephus Flavius caracteriza traiul

esenienilor ca fiind lipsit de noţiune de proprietate personală, fără sclavi, iar preoţii

acestora se ocupau de pregătirea grâului şi a alimentelor. O altă interpretare a

termenului "pleistos" ar fi "cei mari", "conducătorii" - indică faptul că preoţii în

societatea dacică erau consideraţi "cei mari", adică conducătorii. Gh. Musu este de

părere că ar insemna "belşug", făcând legătura cu divinitatea sud-tracică Pleistoros,

care la început a fost un zeu al pământului roditor.

Din relatările lui Strabon reiese că existau oameni socotiţi sacri ce se hrăneau cu

miere, lapte şi brânză. Aceştia duceau o viaţă fără a avea legături cu femeile. Acest

mod de viaţă era propriu întregii preoţimi geto-dacice, în frunte cu marele preot.

Vasile Pârvan considera acest mod de viaţă ca aparţinând unui ordin călugăresc,

instituţie social-religioasă, pe când Mircea Eliade vorbeşte de o clasă sau mai

multe clase de specialişti ai sacrului.

I. Banu socoteşte că ar fi vorba despre o sectă ce facea parte dintr-o numeroasă

familie de congregaţii religioase răspândite la începutul secolului I î.e.n., pe o vastă

arie, ce cuprindea universul tracic şi Orientul Apropiat. Este cert că aceşti preoţi au

jucat un rol foarte important în conducerea statului, constatare care a născut ipoteza

susţinută de I.I.Russu cum că "statul geto-dacic să fie aşezat pe baze teocratice prin

fuziunea puterii politice cu cea religioasa ori chiar subordonând pe cea dintâi celei

din urmă;

CAPITOLUL II

RITUL SI RITUALUL FUNERAR LA GETO-DACI

Obiceiurile si practicile funerare reprezintă, în general, o proiectie a

credintelor si mentalitătilor oamenilor despre „lumea de dincolo”. În functie de

aceste scenarii ale comunitătilor umane vechi privind postexistenta pământeană se

stabilesc ritul funerar – incinerarea, înhumarea, expunerea sau aruncarea

cadavrului, cât si ritualurile - locul depunerii, forma gropii, inventarul, ofrandele,

ceremoniile. Aceste rituri si ritualuri funerare pot depinde de vârsta, pozitia

socială, sexul, împrejurările în care a decedat defunctul sau de afectiunea cu totul

deosebită fată de acesta.

Functia obiectelor din mormânt este, uneori greu de stabilit cu certitudine:

inventar pentru defunct, rezerve alimentare pentru „lumea de dincolo”, resturi ale

banchetului si ceremoniilor funerare, daruri către zei ale rudelor. Depunerea

inventarului si a ofrandelor are o dublă semnificatie: de a asigura confort

defunctului în „lumea de dincolo” si pe alta parte, de a nu-i mai da acestuia motive

să se reîntoarcă în mijlocul celor vii. Este frecventă practica în care toate bunurile

defunctului sunt arse, aruncate sau donate este menită pentru a-l dezrădăcina total

din lumea celor vii.

Analiza obiceiurilor funerare la dacii rămaşi în afara provinciei este absolut

necesară pentru întelegerea acestui fenomen complex pe care îl avem acum în

vedere şi pentru a putea răspunde la întrebări de genul: care sunt punctele comune

şi care sunt diferenţele între populaţia rămasă în provincie şi cea din afara ei;

putem vorbi de colonizări de populaţii din zonele imediat limitrofe provinciei si

putem atribui acestor populatii o serie dintre aceste necropole, teză vehiculată de

unii cercetători.

Fără a intra în amănunte despre relaţiile dintre Imperiu si populaţiile de

la graniţă, se constată că ele erau diferite de la o populaţie la alta şi în funcţie de

evenimente şi de rolul jucat de aceste populaţii în ele. Stirile sunt inegale si de cele

mai multe ori contradictorii, diferind mult de la o populatie la alta şi de la un

eveniment la altul.

O zonă deosebit de activă pare să fi fost, cel putin după sursele scrise,

nord-vestul Daciei, deci dacii locuind în Crisana, Sătmar, Maramures, pe tot cursul

superior al Tisei până în Ucraina ciscarpatică, precum şi în nord-estul Ungariei şi

în Slovacia de est şi de vest. Ei se aflau probabil sub dominaţia iazigilor, quazilor,

marcomanilor, iar mai târziu şi a altor neamuri germanice. Deşi s-au descoperit

relativ multe aşezări aparţinând dacilor, descoperirile funerare sunt puţin

numeroase, cunoscându-se, practic, o singurã necropolã importantă, cea de la

Medieşul Aurit, unde s-au descoperit 74 de morminte de incineraţie, 61 fiind

morminte de incineraţie în urnă, de obicei cu capac, iar 13 morminte fiind în

groapă simplă rotundã; prezenţa în inventarul mormintelor, pe lângă piesele

obişnuite (fibule, catarame, mărgele, cercei), a armelor (vârfuri de lance, suliţã de

fier), i-au făcut pe cercetătorii acestei necropole să accepte prezenţa unor elemente

războinice de origine vandală.

În afară acestei necropole, mai sunt cunoscute 5 morminte de incineraţie

descoperite la Sântana şi Salonta, deci, în total, 79 de morminte, toate de

incineraţie. La acestea se adaugă descoperirile din bazinul superior al Tisei, unde

se găseşte şi singura necropolã în care dacii continuă să-şi practice ritul şi ritualul

specific pe tot parcursul perioadei cu înmormântări "discrete"; este vorba de

necropola de la Zemplin, care se datează din a doua jumătate a sec. II î. e. n. până

în prima jumătate a sec. II e. n.

Se apreciază că numărul mormintelor sigur dacice se ridică la 54, reprezentând

30% din totalul mormintelor şi peste 64% di numărul celor identificate (84). Dintre

aceste 54 de morminte dacice, 17 se află sub tumuli, iar 37 în jurul lor, în 27 de

cazuri oasele cremate au fost depuse în urnă, iar în 25 de cazuri în groapă, într-un

singur caz au rămas pe locul rugului.

În cazul mormintelor tumulare, 11 conţineau piese de port şi podoabă,

7 - piese de armament şi harnaşament; la mormintele din jurul tumulurilor 14

conţineau piese de podoabă şi accesorii vestimentare, 9 piese de armament şi

harnaşament şi 8 piese diverse. S-au identificat un număr mare de cuţite de fier în,

17 exemplare – dintre care 5 în morminte tumulare

Ofrandele de carne s-au depus în 7 morminte, 5 tumuli şi 2 în afara lor de la

urmatoarele specii: ovicaprine, bovine, porcine, şi vulturi. Ofrandele au fost depuse

fie împreună cu oasele defunctului, fie în vase speciale (M.128).

În cazul ofrandelor ceramice, în 11 morminte s-au depus vase întregi, iar în alte

37 de morminte erau vase fragmentare sau fragmente de oase.

În nord locuia un alt neam dacic, costobocii, cărora li s-a atribuit din punct de

vedere arheologic cultura Lipiţa. Necropolele aparţinând culturii Lipiţa sunt relativ

numeroase, şi se grupează în bazinul superior al Nistrului, conţinând numai

morminte plane, atât de incineraţie, cât şi de înhumaţie.

Necropolele culturii Lipiţa se datează în sec. I- II e. n. confirmând datele

furnizate de izvoarele literare şi epigrafice. Mormintele de incineraţie, cele mai

numeroase, sunt de două feluri: în urnă, cu sau fãră capac, şi direct în groapă.

Inventarul, care conţine şi armament, este depus fie în urnă, fie lângă sau sub urne.

Necropolele plane se află în apropierea aşezărilor, de obicei pe terase mai înalte;

adâncimea mormintelor este între 0,40 – 0,70 m.

Incineraţia este ritul principal al comunităţilor caracterizat de următoarele tipuri

de depunere a resturilor cremaţiei:

♦ în urne acoperite cu: - alt vas, de obicei cu fundul în sus(străchini mici şi

căniţe)

-fragmente de vase

-cu lespezi de piatră

♦ în urne neacoperite – Lipiţa (35%)

Urnele sunt confecţionate atât la roată, cât şi cu mâna, cele la roată fiind mai

numeroase.

♦ pe cioburi de vase

♦ direct pe fundul gropii, rareori înconjurate de cioburi

Urnele erau depuse pe pământ, rareori pe o plăcuţă de piatră (M.4 și M.7 la

Grinev) sau chiar cu urna înconjurată până la jumătate cu pietre, iar la Zvenigorod

(M.15) urna era depusă pe o spadă şi un vârf de suliţă, ambele înfipte în pământ.

Armamentul şi inventarul de corp sunt depuse alături de oasele incinerate în urnă,

sub sau lângă aceasta. Ofrandele de carne sunt extrem de puţine fiind depuse

printre oasele umane incinerate (M.21 la Lipița), fie chiar separat într-un vas şi

apoi în urnă (M.5 de la Grinev). Mormintele de înhumaţie reprezintă 20-25% din

totalul mormintelor, întâlnindu-se atât în cadrul necopolelor Lipiţa, Zvenigorod,

cât şi izolat la Cizikov şi Kolokolin. S-au constatat că gropile sunt rectangulare, au

colţurile rotunjite, iar defuncţii erau depuşi fie în decubit dorsal, fie uşor chirciţi.

Inventarul mormintelor din necropole este modest; mormintele izolate de la

Cizikov şi Kolokolin sun mai bogate în inventar, acestea aparţinând unor

aristocraţi. De altfel se constată un procent semnificativ de piese de inventar şi de

ofrandă, specifice culturii Przeworsk, atât în morminte de incineraţie, cât şi în cele

de înhumaţie. Acestea indică prezenţa sporadică a unor purtători ai culturii

Prezworsk în comunităţile dacilor - costoboci, ca de altfel ca şi a unor influenţe

culturale sau importuri de piese.

În estul provinciei Dacia, în Moldova de astăzi, locuiau carpii, cel mai

important şi mai dinamic neam de origine dacică, mai ales în decursul secolului III

e.n. Astăzi se cunosc numeroase aşezări şi peste 1500 de morminte, aparţinând

culturii carpice. Mormintele se grupează atât în necropole birituale cum sunt cele

de la Vãleni, Găbăra-Moldoveni, Poieneşti, Săbăoani, cât şi în necropole exclusiv

de incineraţie: Bărboasa, Pădureni, raportul dintre mormintele de incineraţie şi cele

de înhumaţie situându-se în jurul a 80% şi 20%, în favoarea, bineînţeles, a

mormintelor de incineraţie.

Mormintele de incineraţie sunt de două feluri: cu depunerea resturilor cremaţiei

în urnă, cu sau fără capac, şi direct în groapă. Ca urne sunt folosite oale

confecţionate la roată şi cu mâna, uneori fructiere, functa de capac fiind asigurată

de castroane, funduri de vase, în special de la vasele confecţionate cu mâna, capace

propriu-zise. În mormintele de înhumaţie sunt înmormântaţi, în general, copii, fiind

depăsită, astăzi, ipoteza initială, că mormintele de înhumatie ar apartine sarmatilor.

Inventarul mormintelor este, de obicei, sărac, conţinând obiecte de uz casnic (ace

de cusut, cuţite), piese vestimentare (fibule, catarame), obiecte de podoabă (inele,

colane, brăţări, mărgele, cercei, pandantive), monede. Prin toate caracteristicile lor,

necropolele carpilor se înrudesc cel mai mult cu cele ale autohtonilor din provincie.

La vest de limesul se cunosc necropolele de la Mătăsaru, cu 16 morminte, cea

de la Târgsor si o descoperire la Buftea. Toate mormintele sunt de incineraţie,

resturile cremaţiei fiind depuse fie în urne, cu sau fără capac, fie direct în groapă,

cu un inventar sărac.

.

GRUPUL DACO-SCORDISC DIN OLTENIA-Toate descoperirile se găsesc în

Oltenia, marea majoritate în S-V ei; deşi numărul localităţilor este relativ mare(19),

doar în 5 dintre ele avem certitudinea existenţei unor morminte. Se poate vorbi

despre o adevărată necropolă doar în localitatea Spahii - Turburea (29 de

morminte), în rest sunt doar grupuri de mici morminte(Corlate, jud. Dolj, Padea -

jud. Dolj) sau morminte izolate. Ritul funerar este exclusiv incineraţia în morminte

plane, dintr-un total de cca. 40 morminte, doar în 5 resturile incinerării s-au depus

în urne (3 la Padea, câte unul la Slatina şi Spahii), iar restul în groapă. S-au depus

extrem de puţine oase umane incinerate. Forma gropilor era circulară.

Inventarul este format din piese de armament (spade, săbii, vârfuri de lănci şi

suliţe, cuţite curbe de lupta – sica, sculpturi) sau de harnaşament şi

podoabe(fibule , brăţări, paftale, mărgele). Majoritatea pieselor de armament şi

echipament de luptă sunt trecute prin foc şi îndoite, rezultat al unor evidente

acţiuni rituale. Inventarul funerar este constituit în proportie de 75% de

armamentul ofensiv şi defensiv, ca şi piesele de harnaşament indică faptul că

aceste morminte au aparţinut unor războinici.

Ofrandele constau în foarte puţină ceramică, rar vase întregi (2 castroane

modelate cu roata la Gruia, o cană la Padea, o ceaşcă la Ciupercenii Vechi) şi

fragmente din diferite vase dacice modelate cu mâna sau la roată.

Cronologic, aceste descoperiri se plasează pe parcursul unui secol (150i.e.n.-

50 î.e.n), după această dată , până la cucerirea romană, nu a mai fost descoperit

niciun mormânt pe teritoriul Olteniei.

Aria de răspândire, intervalul cronologic restrâns, armamentul preponderent

celtic, ceramica preponderent dacică, elemente de ritual dacice (incineraţia în urnă)

sau elementele celtice (arderea şi îndoirea armamentului), precum şi analogia cu

grupul sud – dunărean Pananghiurski - Kolonii, toate acestea indică faptul că acest

orizont de înmormântări aparţine unor comunităţi dacice şi scordisce.

NECROPOLE ŞI MORMINTE IZOLATE TUMULARE GETO-DACICE-Tumuli de

incineraţie din aceasta epoca au fost descoperiţi in 9 localităţi, majoritatea fiind

situată în Muntenia şi lângă principalele „davae” din Moldova, excepţie făcând

localitatea Cugir din judeţul Alba. Tumulii, de formă rotundă sau ovală, cu

diametre maxime de 30 de m şi înalţimea maximă până la 1,60 m, datorită

aplatizării lor de către lucrările arabile, cu sau fără resturi de incineraţie umană. Se

remară faptul că sub unii tumuli sunt zone arse , ovale sau rotunde, cu cenuşă sau

cărbune, diverse piese iar la T.2 de la Răcătău s-au identificat un număr de 3 vetre

de foc şi un cuptoraş cu boltă, probabil folosite pentru anume ceremonii funerare.

Amenajare funerară este foarte diversă, existând straturi de arsură la baza

tumulului(T.3 de la Poiana, T.3 de la Popeşti) şanş în jurul rugului (T.3 de la

Cugir), ring de pietre în jurul tumulului (T.3de la Poiana), platformă amenajată şi

manta de pietre (T.1; T.3; T.4; la Cugir). Există cazuri când nu s-a descoperit nici

un os uman în tumuli (T.1 de la Brad, T.1 de la Popesti, T.4 de la Răcătău ) şi chiar

nici o piesă de inventar dar de obicei se depun extrem de puţine oase umane

incinerate, fie pe locul rugului, fie pe zone arse la baza movilei, fie în gropi, pe

fundul sau chiar în umplutura lor.

În această epocă, sărăcia inventarului şi a inventarului par a nu fi relevante

pentru determinarea statutului social, aristocratic, indicat de amenajarea funerară.

Piesele de armament, echipamentul de lupta, harnaşamentul, constituind inventar

funerar, demonstrează că este vorba de bărbaţi, războinici - aristocraţi, fapt

confirmat şi de unele expertize antropologice (Cugir, Popeşti). Deosebit este

inventarul din T.3 de la Cugir: defunctul a fost incinerat cu un fastuos echipament

de luptă, împreună cu carul de luptă tras de doi cai şi calul de călărie.

fig. 8 planul unui tumul

Ofrandele sunt sărace şi puţin variate, constând în vase fragmentate, cele mai

des întâlnite forme fiind fructierele, bolurile, cu decor in relief, cănile, ceştile şi

amforele greceşti.

Inventarul şi ofrandele nu se aflau întotdeauna împreună cu defunctul, ci uneori

pe platforme arse de la baza movilei sau în gropi separate.

Aşezările geto-dacice de caracter protourban ( Poiana, Brad, Răcătau), au în

apropiere si necropole tumulare, în care au fost înmormântati cu precădere cu

predilecţie indivizi din pătura privilegiată din cadrul comunitaţii respective16

NECROPOLE SI MORMINTE IZOLATE PLANE GETO-DACICE-Aria de

răspândire a necropolelor şi mormintelor izolate plane geto-dacice este destul de

largă, lipsind total în spaţiul pruto-nistrean, în nord-vestul Transilvaniei şi la vest

de munţii Apusenii. Exceptând cinci morminte la Zimnicea, jud. Teleorman, trei

morminte la Cepari, jud. Argeş şi alte două morminte de la Tilişca, jud. Sibiu, se

poate constata că majoritatea sunt morminte izolate ( Blandiana, jud. Alba; Brad,

jud. Bacău; Gropşani, jud. Olt).

Gropile erau de formă circulară sau ovală, aveau adâncimi mici şi nu erau arse.

Oasele cremate erau depuse direct în groapă, această situaţie nu este valabilă şi

pentru cele cinci morminte de la Zimnicea. De astfel s-a identificat un rug de

incineraţie la Tilişca.

Inventarul mormintelor este în general modest, cuprinzând piese de armament şi

harnaşament (sică, vârf de lance, zăbale ) şi podoabe (fibule, coliere inele, brăţări,

mărgele). Ofrandele sunt de astfel modeste: căni, ulcică, fructiera, borcane întregi

sau fragmentate. Ofrandă de carne s-a identificat doar într-un singur mormânt de la

Cepari (M.3).

”Dava” de la Brad oferă o imagine completă şi complexă asupra modurilor

diverse de tratare a defuncţilor prin trei tumuli aristocratici de incineraţie, un

mormânt plan, izolat de incineraţie, două înhumari la baza unui tumul aristocratic,

poate sacrificaţi, şi oseminte de la aproximativ 18 indivizi- sacrificii umane sau

resturi de la practicile rituale de expunere. Un caz inedit şi de foarte mare

însemnătate este reprezentat de necropola de la Dumbrava deoarece aceasta ocupă

o poziţie geografică şi o secvenţă cronologică intermediară între dacii dinaintea

cuceririi romane, grupul dacic Lipiţa şi dacii liberii din Moldova.

Ultima necropolă getică cunoscută – Zimnicea – încetează pe la mijlocul sec.II

î.e.n., necropolele de tip Corlate – Padea – Spahii se limitează atât geografic – pe

teritoriul Olteniei, cât şi cronologic (150 -50 î.e.n) şi aparţin unor comunităţi de

daci şi scordisci, necropolele grupului dacic Lipiţa sunt în zona Nistrului superior,

apar abia începând cu sec. I e.n. şi conţin infiltraţii şi influenţe ale purtătorii culturii

Prezworsk. Doar în grupul dacic din bazinul superior al Tisei s-au descoperit

morminte tumulare şi plane, de incineraţie, ce se datează de la sfârşitul sec. II î.e.n.

până la începutul sec. II e.n.

___

16Teodor, Silvia, regiunile est-carpatice ale Romaniei in sec. V- II î.d. HR, p.35

Practici funerare la geto-dacii din sec. IV-III î.e.n.

Se dovedeşte necesară o succintă trecere in revista a obiceiurilor funerare la

geto-dacii din sec. IV - III î.e.n. , perioada cu practici funerare

normale,documentate prin numeroase şi variate tipuri de monumente, tocmai

pentru a evidenţia şi reliefa cu mai multă pregnanţă situaţia din sec.II î.e.n. –I e.n.

Din sec.V-III î.e.n. se cunosc zeci de necropole plane sau tumulare ,ca şi morminte

izolate, al caror număr depăşeşte cifra de 3000.

Fig. 9 Mormant cu dromos (culoar de acces) acoperit de un tumul de mari

dimensiuni aflat langa Mangalia (anticul Callatis). Secolul al IV-III-lea i. Chr.

Repartiţia geografică a monumentelor funerare este insă inegală, deoarece

există o zonă cu o mai mare concentrare de descoperiri - Dunărea de Jos, cu circa

2000 de morminte şi în alte zone precum vestul Banatului, Oltenia, Moldova

sudică, aceste sunt foarte puţin numeroase.

Incineraţia este ritul funerar cvasigeneral practicat în sec.V-III î.e.n., atât în

necropolele plane,cât şi în cele tumulare; raportul morminte de incineraţie-

morminte de inhumaţie din câteva necropole se prezintă astfel: Enisala, jud.Tulcea

-386/24; Murighiol,jud,Tulcea-58/2; Zimnicea ,jud. Teleorman-166/4.

fig. 10 Vas funerar, sec. V-IV î. Hr.

jud. BRAŞOV, Ţara Bârsei

Numărul mormintelor de inhumaţie ce pot fi atribuite cu certitudine traco-

geţilor-dacilor din sec.V-III î. e. n. abia dacă depăşeşte 100, în timp ce numărul

mormintelor de incineraşie este de circa 3000- demonstrează că inhumaţia este un

rit practicat de traco-geţi, îndeosebi pentru războinici, cu precădere in regiunea

Dunării de Jos, pentru spatiul est-carpatic, pentru aceasta pe perioada (ex.Strahotin,

jud.Botosani, Bosanci, jud.Suceava ), de altfel necropolele plane sunt mult mai

frecvente.

În ceea ce priveste locul incinerarii, se pare ca acesta coincide cu locul

înmormântării, deşi în cazul necropolelor plane cercetate nu s-au găsit încă resturi

de rug funerar . Cazurile în care resturile defunctului nu s-au gasit în amenajarea

funerară (cenotafuri) sunt foarte rare - Bugeag ,Enisala.

La Slobozia, jud.Bacău, în apropierea acestei necropole nu s-au gasit urmele

unui rug funerar, dar exista resturi de arsura şi evidente urme de ardere secundară

pe unele vase şi deformări de la ardereri puternice precum şi obiecte deterioarate

de foc. Aceste elemente sunt o dovada că inventarul mormântului a fost ars odată

cu defunctul, în apropierea gropii.

Principalele caracteristici ale mormintelor de incineraţie, tumulare sau plane,

sunt următoarele:

majoritate sunt in urne, de obicei cu ”capac”;

oase cremate provenind din toate părţile corpului sunt depuse intr-

un număr foarte mic;

se constată o alegere atentă a oaselor umane, de obicei nefiind

amestecate cu cenuşă, cărbune sau resturi ale rugului;

rare ofrande de carne;

inventar sărac;

puţine ofrande, eventual vase sau fragmente de vase.

Obiceiurile funerare la dacii rămași în afara provinciei Dacia- Astfel se poate

observa că descoperirile sunt inegal distribuite: din circa 2000 de morminte,

peste 1500 se găsesc în Moldova, aparținând carpilor; în celelalte zone locuite

de către daci, descoperirile sunt mai rare.

Dacă la carpi întâlnim atât morminte de incinerație, cât și de înhumație, în

celelate zone s-au descoperit numai morminte de incinerație. Inventarul este

sărac, fiind format, în general, din piese de provenientă romană. Astfel, se

extindea o situație specificã sec. IV-III a.Chr., pentru care se cunosc peste

3000 de morminte grupate în zeci de necropole răspândite, mai ales, în

regiunea Dunării de Jos și în Moldova, la perioada clasică când situația se

schimbă, în sensul că, în contrast cu numărul mare de așezări,necropolele

lipsesc.

Trebuie remarcat că o paralela între situația din sec.IV-III i. e.n. Chr. și cea

din sec. II-III e.n.aceasta diferă, în sensul că se înregistrează unele diferente

notabile, precum: lipsa mormintelor tumulare; cresterea semnificativă a

numărului de înhumati de la sub 5% în sec. IV-III a.Chr., la peste 20% în sec.

II-III, precum si schimbarea structurii sociale si de vârstă a celor înhumai

(aproape numai bărbati maturi și războinici pentru sec. IV-III a. Chr. și în

principal copii pentru sec. II-III)

Pentru perioada cuprinsă între sec.II î.e.n.- I î.e.n. situatia funerară se pot

identifica următoarele caracteristici: incineratia în morminte propiu-zise, pe

tot parcursul acestei epoci, este ilustrată de mormintele tumulare aristocratice,

înhumatia în necropole si morminte obisnuite nu este documentată pentru

aproape toată aria locuită de geto-daci, exceptând mormintele de înhumatie

din aria grupului dacic Lipita, în restul teritoriului locuit de geto-daci sunt

cunoscute doar 4 schelete umane pe parcursul a circa trei secole. În ceea ce

priveste necropolele plane de incineratie, acestea sunt situate în zone

periferice ale arealului dacic sau unde se poate documenta o pătrundere sau un

contact cu alte populatii cu practici funerare normale.

Potrivit rezultatelor cercetărilor lui V.Sîrbu,caracteristicile fenomenului funerar

din sec. II a. Chr. – I p. Chr. sunt:

înhumaţia în necropole şi morminte izolate se întâlneşte doar la periferia

nord-estică a ariei locuite de geto-daci;

aristocraţia practică exclusiv incineraţia;

pentru populaţia de rând nu se cunoaşte decât un număr foarte redus de

morminte, iar adevăratele necropole nu se întâlnesc decât la periferia

ariei locuite de geto-daci, în zona de contact cu alte populaţii şi numai

spre limitele acestui interval cronologic (grupurile dacice de pe Tisa

Superioară, de pe Nistrul Superior şi din Oltenia);

pentru anumiţi indivizi (cca 200, în cca 35 de situri) este posibil să se fi

practicat rituri de expunere/descompunere a cadavrelor, aşa

cum sugerează unele descoperiri arheologice (schelete în poziţie

neanatomică, părţi de schelete şi oase umane în contexte nefunerare).

Referindu-se la perioada clasică a civilizaţiei geto-dacice, H. Daicoviciu

afirma că numărul mic de tumuli nu este expresia unor credinţe religioase diferite,

ci a faptului că aceştia reprezintă morminte ale elitei sociale, subliniind însă că

mormintele de incineraţie fără urnă, cu depunere în groapă nu trebuie considerate

ca aparţinând unor membri mai săraci ai comunităţii. În schimb,

L. Bârzu atribuia mormintele plane de incineraţie cu depunere în urnă sau în

groapă, cu inventar mai mult sau mai puţin bogat, populaţiei de rând, iar

mormintele tumulare aristocraţiei, căreia credea că îi sunt rezervate rituri de trecere

diferite de cele ale populaţiei de rând

Scăderea drastică a numărului de morminte în perioada clasică a civilizaţiei

geto-dacice şi mormintele tumulare de incineraţie ale aristocraţiei pot fi legate, de

apariţia unei noi ideologii, care înlocuieşte legitimarea dobândită prin eroizare a

căpeteniilor locale şi determină astfel, foarte probabil, o serie de transformări

corespunzătoare la nivelul elitei sociale.

Transformări manifestate prin concentrarea autorităţii militare şi sacerdotale la

cel mai înalt nivel, ca urmare a instituţionalizării religiei, realizată prin reforma

religioasă atribuită lui Deceneu, care ar fi constat, după diferiţi cercetători, în

înlăturarea de către cultele uraniene, favorizate de către teologia solară promovată

de autoritatea statală, a cultelor chtoniene, mai ales a celor orgiastice, care erau şi

cele mai răspândite în rândurile maselor populare. Aceste măsuri ar putea

reprezenta sfârşitul unui conflict existent anterior şi în lumea sud-tracică între

adoratorii Soarelui şi religia dionysiacă şi care a dus la “solarizarea” religiei

dionysiace, în sensul eliminării elementelor ei orgiastice şi s-a încheiat prin apariţia

unui cult sincretist, apollino-dionysiac, al Cavalerului Trac, dătător de viaţă şi

sănătate, ocrotitor în toate împrejurările vieţii.

Acest fenomen, nu este îndeajuns de bine cunoscut, posibil datorită caracterului

elitist al riturilor iniţiatice ale teologiei solare, care, în foarte multe civilizaţii, a

devenit sprijinul ideologic al puterii regale.

Dacii ar fi crezut că defuncţii de rang înalt deveneau intermediari daimonici

între oameni şi zei; asa s-ar putea explica, lipsa mormintelor prin distrugerea

“resturilor cinerare prin împrăştiere în natură”, ca un rit de “dematerializare”,

necesar dobândirii acestui statut, accesibil însă şi defuncţilor din alte categorii

sociale, care, astfel, puteau deveni intermediari între familiile lor şi zei; “rituri de

nemurire”17.

“Vidul de morminte” din sec. II a. Chr. – I p. Chr., asemănător cu cel întâlnit

mai devreme în teritoriul intracarpatic al României, este un fenomen caracteristic

întregului teritoriu al României, cu excepţia unor zone de la periferia spaţiului

carpato-dunărean, unde mai sunt atestate încă necropole.

Este în general admis faptul că, pentru perioada cuprinsă între a doua jumătate a

sec. II î.e.n. si sec. I e.n. în afara grupului scordisc din Oltenia, a câtorva tumuli

"princiari" si a necropolelor de tip Lipia, harta arheologică a Daciei nu cunoaste

descoperiri semnificative până la cucerirea romană.

           Nu se poate face, deci, o legătură între ritul si ritualul funerar al geto-dacilor

de dinainte de cucerire si cel din perioada romană, pe simplul motiv că primul este

greu sau imposibil de sesizat arheologic, fiind, deci, oricum diferit18. De astfel  in

ceea ce priveste continuitate a tradiţiilor funerare dacice din sec. II a. Chr. până în

perioada romană poate fi vorba numai în anumite regiuni periferice şi, doar într-o

anumită măsură, la nivelul elitelor sociale, care dispar însă, practic, odată cu

cucerirea romană, în vreme ce noile elite, ale dacilor liberi, nu se mai disting, de

fapt, decât într-o mică măsură prin înmormântări de prestigiu, cu inventare mult

mai modeste însă decât în sec. V-III a. Chr. şi chiar decât multe morminte ale

elitelor romane provinciale din regiunea balcano-dunăreană.

Războaiele pentru cucerirea Daciei si măsurile luate în anii imediat următori, au

avut efecte dezastruoase pentru populatia autohtonă, cultura geto-dacă din

provincie prezintă o reală discontinuitate fată de cultura epocii "clasice" de

dinainte de cucerire:

__________17 Paul Damian - Geto-dacii în configuraþia demograficã a Daciei romane

18Valeriu Sârbu, Credinte si practici funerare, religioase si magice în lumea geto-

dacilor,p.18

disparitia cetătilor, statiuni cu functie eminamente militară si adesea

sedii ale autoritătii regale;

disparitia locurilor si constructiilor de cult;

încetarea practicării sacrificiilor umane;

transformarea obiceiurior funerare, asa-zis discrete, greu sau imposibil

de sesizat arheologic, într-unele normale.

Aceste împrejurări politice favorizează, reactivarea cultelor chtoniene, care, în

perioada de după reforma lui Decenaeus, ar fi supravieţuit doar prin diferite rituri

populare ,de caracter agrar şi pastoral, şi prin cele legate de viaţa comunităţii,

familiei sau persoanei, desfăşurate anterior în paralel cu cele oficiale, organizate de

regalitatea dacică şi dispărute odată cu statul dac.

În contextul acestor schimbări, în mediul carpo-dacic de la est de Carpaţi

numărul mormintelor de incineraţie cu depunere în groapă este mult mai mic decât

al celor cu depunere în vase, ceea ce confirmă încă o dată observaţia lui H.

Daicoviciu că mormintele de incineraţie fără urnă, cu depunere în groapă nu

trebuie considerate ca aparţinând unor membri mai săraci ai comunităţii; ar putea fi

vorba, de tradiţii funerare diferite, determinate fie de concepţii religioase diferite,

fie de un statut religios diferit. În schimb, mormintele de incineraţie cu depunere în

urnă, care sunt cele mai răspândite în mediul dacic provincial şi extraprovincial de

epocă romană, constituie o expresie a tendinţei de uniformizare a ritului funerar;

acest tip de morminte sunt specifice oamenilor de rând şi că, deşi în societatea

dacilor liberi existau deosebiri sociale, ele nu pot fi importante, de vreme ce ele se

regăsesc doar în inventarul funerar şi nu îşi mai găsesc expresia în practicarea unor

rituri funerare aparte, fapt explicabil prin renunţarea la dispariţia mormintelor

tumulare odată cu aceea a aşezărilor fortificate, ca urmare a dispariţiei aristocraţiei

dacice. Pe măsură ce puterea romană se impune în spaţiul carpato-danubiano-

pontic, comunităţile dacice, mai întâi în Dobrogea, apoi şi în restul Daciei, revin,

aşadar, la practici funerare “normale”, sacrificiile umane fiind interzise printr-

un senatus consultum din anul 97.

Nu trebuie ignorat faptul marea majoritate a tipurilor de morminte şi variantelor

lor rituale din necropolele daco-romane îşi găsesc corespondenţe în tradiţiile

funerare din teritoriile locuite de tracii nord-dunăreni, de o continuitate a tradiţiilor

funerare în mediul autohton de pe teritoriul României din perioada Latène şi până

în sec. IV p. Chr., nu este prea probabila , pentru că abia în perioada stăpânirii

romane în Dacia (mai precis la mijlocul sec. II) necropolele reapar în spaţiul locuit

de geto-daci şi, implicit, la populaţia dacică. Fenomen ce reprezintă o urmare a

transformărilor produse de cucerirea romană, care, pe plan spiritual, a avut drept

cea mai importantă consecinţă imediată distrugerea sistematică a templelor şi

dispariţia violentă a cultului oficial, împreună cu preoţimea care îl deservea şi cu

structura statală şi aristocraţia de care era legat, din rândurile căreia şi provenea,

foarte probabil, preoţimea dacă; dispar astfel simbolurile statutului social şi

prestigiului acestei aristocraţii, între care şi mormintele tumulare, şi se revine, la

practicarea riturilor tradiţionale agrare şi pastorale şi a celor legate de viaţa

comunităţii, familiei sau persoanei, desfăşurate anterior în paralel cu cele oficiale,

organizate de regalitatea dacică şi dispărute odată cu statul dac.

Reapariţia necropolelor dacice de epocă romană, în care predomină mormintele

de incineraţie cu depunere în urnă, se produce tocmai în zona de contact cu mediul

germanic, cu precădere în aria culturii Lipica, deci la costoboci, sub influenţa

culturii Przeworsk,

Aceste influenţe sarmatice asupra culturii materiale şi spirituale a dacilor de la

est de Carpaţi, mai ales din zona Siretului, care, după moartea lui Burebista, nu s-a

mai aflat sub controlul regilor al căror centru de putere se găsea în Munţii Orăştiei,

aceste realităţile etno-culturale din perioada cuprinsă între a doua jumătate a sec. I

a. Chr. şi războaiele dacice ale lui Traianus, admit o coabitare daco-sarmatică în

Moldova, respectiv o prezenţă sarmatică efectivă în teritoriul cuprins între Carpaţi

şi Nistru.

D. Protase subliniase că doar urmărind pe o largă întindere geografică şi de-a

lungul unei perioade îndelungate riturile şi ritualurile funerare, ca parte integrantă a

credinţelor religioase ale unui popor, se poate ajunge la sesizarea schimbărilor

graduale şi lente, a influenţelor sau formelor eclectice ale sistemelor sale de

înmormântare şi că numai procedând astfel şi în cazul dacilor se va putea

determina dacă există şi în ce constau influenţele exercitate asupra populaţiei

autohtone, de-a lungul vremii, de către sciţi, greci, traci, celţi, sarmaţi, de către

coloniştii romani şi de către goţi.

În mod evident, necropolele conţin însă numai o parte din membrii comunităţii

care au folosit-o, iar numărul de indivizi rămaşi în viaţă în momentul când o

aşezare îşi încetează existenţa reprezintă ceea ce D.Nicolăescu-Plopşor şi W.

Wolski au numit “fondul demografic al continuităţii culturale în timp şi spaţiu”,

care devine păstrătorul şi continuatorul unui fond cultural şi de tradiţii, în cadrul

unor aşezări nou întemeiate, chiar şi în cazul asimilării lor de către o altă

comunitate. De aceea, continuitatea unor tradiţii, inclusiv funerare, într-o regiune,

de-a lungul unei perioade istorice îndelungate, în care se produc fenomene de

interferenţă culturală, nu implică în mod necesar nici continuitatea de locuire în

una şi aceeaşi aşezare, dar nici continuitatea etnică, în măsura în care unele tradiţii

funerare au fost transmise altei comunităţi, în cadrul căreia, din diferite motive, au

ajuns apoi să se întâlnească mult timp după aceea, mai mult sau mai puţin frecvent.

Tradiţiile funerare, ca fenomen religios, oriunde şi oricând foarte

conservatoare, sunt privite în lenta lor evoluţie istorică în timp şi spaţiu, pentru

intelegerea acestora trebuie sa se insiste asupra dinamicii secvenţiale şi pe

aspectele regionale ale tradiţiilor funerare, marcate de elemente de discontinuitate,

datorate dispariţiei unor tradiţii şi apariţiei altora, ca urmare a unor anumite

împrejurări istorice şi a interferenţelor culturale, variabile atât în privinţa originii

influenţelor culturale şi a purtătorilor lor, cât şi ca intens

CAPITOLUL III

SACRIFICII UMANE SI ÎNHUMĂRI RITUALE DE ANIMALE

Sacrificiul: - manifestare religioasă păgână ce implica înjunghierea sau

arderea unor oameni, animale şi păsări sau a oferi bunuri în cinstea unor zei ;

este o instituţie fundamentală a religiilor antice; ele se fac în semn de veneraţie,

recunoştinţă, iertare, înduplecare; sacrificiile funerare se efectuează fie în

momentul înhumării sau incinerării defunctului, fie în momente comemorative.

După opinia lui Silviu Sanie, sacrificiul este o consacrare, dar se ştie că nu

orice consacrare este un sacrificiu19. Această consacrare implică distrugerea

obiectului, în unele cazuri consumarea prin foc, înjunghiere.

Sacrificiul implică trei termeni:

a) sacrificatorul;

b) obiectul consacrat (victima);

c) divinitatea.

În această situaţie schema sacrificială poate fi construită fără a ţine seama

de variante. În această schemă:

a) natura victimei;

b) modalitatea de ucidere;

c) finalitatea practică va fi mai lesnicioasă descifrarea semnificaţiilor religioase

ale scenariului ritual.

După cum se ştie sacrificiul uman este idealizat în Getica lui Vasile Pârvan.

Între obiectivele iniţiale ale sacrificiului uman sunt amintite şi intenţia „…de

a împăca furia şi a căpăta bunăvoinţa puterilor natural-divine, a zeilor” şi faptul

______________19Sanie, S., Din istoria culturii fi civilizatiei geto-dacice, Iasi.1999,

Ed.Universități”AL.I.Cuza”, p. 198

că, „la geţi, sacrificarea de oameni a fost pusă în legătură cu o problemă

esenţiala în orice religie: comunicarea directă cu divinitatea”20.

Arătând că sacrificiul uman este atestat atât la paleo-cultivatori cât şi la cei

cu o civilizaţie mai complexă, la diferite popoare: mesopotamieni, indo-

europeni, azteci. Mircea Eliade aminteşte mobilurile acestor sacrificii: fertilitatea

ogorului; pentru a întări viaţa zeilor; pentru a restabili contactul cu strămoşii mitici

sau cu rudele recent decedate sau cu scopul de a repeta sacrificiul primordial,

apreciind în final că sacrificiul menţionat de Herodot nu avea nici unul din ţelurile

sus menţionate.

Faptul că în cultul zamolxian ce se referă la Marele Zeu se practicau sacrificii

umane (trimiterea periodică a unui mesager), ar putea oferi indicii cu privire

măcar la o parte din sacrificiile umane, dacă nu în totalitatea lor.

Sacrificiul getic făcea posibilă transmiterea unui mesaj, „în alţi termeni

reactualizează legăturile directe dintre geţi şi zeul lor”.

În opinia lui Eliade, mesagerul ar putea fi „un initiat” în misterele întemeiate de

Zamolxis iar sacrificiul la patru ani ar fi în legătură cu anii de ocultaţie a lui

Zamolxis, reapariţia în mit corespunde în ritual cu restabilirea comunicaţiilor

concrete.

La un moment dat, în rândurile consacrate sacrificiului uman la geto-daci, I. I.

Russu afirma: ”…nu putem aprecia, însă, care ar fi partea originală getica într-un

asemenea proces de „spiritualizare” . Pentru a o descoperi, se impune recapitularea

informaţiilor oferite de Herodot:

1. În primul rând, ar fi de remarcat periodicitatea evenimentului. Alegerea

mesagerului şi deci trimiterea lui are loc o data la cinci ani. Cifra cinci ocupa un

loc deosebit, referindu-se la numărul zeilor din „pantheonul teoretic” al indo-

europenilor. Alături de cele patru direcţii ale lumii, era al cincilea punct care

reprezenta centrul.

______________20.Russu,I.I., Religia geto-dacilor.Zei ,credinte , practici religioase, 1949, p.118

Alegerea mesagerului făcându-se prin tragere la sorţi era deci lăsată pe seama

hazardului. Mircea Eliade a emis ipoteza că „mesagerul”era dintre cei iniţiaţi în

cultul lui Zamolxis21.

3. Sacrificatorii. Textul herodotean descrie astfel momentul culminant al

sacrificiului: „... câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei

suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare, îl leagănă de câteva ori şi apoi,

făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor”. Dat fiind rolul religiei în

stat,evenimentul central al religiei dacice căpăta dimensiuni statale, era un moment

al întregi lumi geto-dacice, un ritual care se desfăşura probabil pe ”Muntele Sfânt”

(Kogaion)22.

Din istoria generală a religiilor, ca şi din unele izvoare privind alte populaţii

(celţii), ştim că sacrificiile erau efectuate de către « cler ». De asemenea, « soarele

de andezit » din sanctuarul de la Gradiştea Muncelului ar sugera un loc sacrificial.

Privitor la semnificaţia acestor sacrificii umane, concluziile lui M. Eliade sunt relevante: ”Dar în toate societăţile tradiţioanale sacrificiul uman era în legături cu un simbolism cosmologic şi eshatologic deosebit de complex şi puternic ceea ce explică persistenţa sa la vechii germani, la geto-daci, celţi şi romani. Acest ritual sângeros nu indică deloc inferioritatea intelectuală, nici sărăcia spirituală a popoarelor care îl practică.”.

Dacă sacrificiile umane erau practicate de numeroase grupuri umane în circumstanţe variate, cu prizonieri de război, cu violatori de tabuuri, cu victime religioase etc., ele nu au părut în aceste societăţi ca aberaţii morale. Aceste acte strâng legăturile sociale în jurul eroului situaţiei ,sacrificatorul, care îşi trage de aici un prestigiu de denegat, şi negociază astfel termenii schimburilor în natură în cadrul instituţiona!''23

Sacrificiile umane la geto-daci sunt atestate în texte literare antice

referitoare fie la soţie ori soţii sacrificate la moartea soţului, fie la mesagerul

trimis la Zamolxis. Pe lângă acestea se cunosc şi alte sacrificii umane, evident

___________________ 21M. Eliade, De la Zalmoxis la Gengis Han, București, 1995, p.62

22 Herodot, Istorii, IV, 94,

23 M. Eliade, De la Zalmoxis la Gengis Han, București, 1995, p.64

cu rosturi de cult, fără ca tâlcul lor să poată fi limpede desluşit. Aceste sacrificii ne

sunt atestate încă din epoca bronzului.

Astfel, de exemplu în faţa intrării în megaronul templului de la Sălacea

(fig. 11si 12), la numai 1,20 m distanţă s-a descoperit o groapă cu diametrul

de 1,10 m șşi 1,30 m adâncime, din conţinutul căreia făceau parte oase de

copil, un vas mare şi un suport de vas.

Fig.11

Este vorba cu siguranţă de o groapă rituală şi de un sacrificiu. La Sălacea ca şi

la Pişcolt s-au descoperit cranii umane îngropate separat (cultul craniului). Un

astfel de craniu s-a găsit şi în aşezarea de la Derşida, într-o groapa îngustă, însă

craniul (aparţinând unui adult) nu s-a păstrat bine.

Tot din epoca bronzului, în cadrul necropolei de la Cândeşti (cultura

Monteoru) s-a constat, în câteva cazuri că, înainte de a se ridica construcţia

funerară din piatra, în groapă au fost depuse 1-3 capete de adulţi şi apoi s-a

procedat la înhumarea celui care îi era destinat mormântul. În alte cazuri la

picioarele înhumatului s-au depus resturi incinerate a 1-2 capete omeneşti sau

după ce înhumatul a fost acoperit cu pământ s-au depus resturi umane

incinerate.

Fig.12

Rostul unor asemenea sacrificii umane este greu de desluşit, foarte probabil

erau legate de anumite practici de cult. Şi alte descoperiri arheologice conduc la

ipoteza sacrificării în scopuri rituale. Astfel se pot enumera cele de la Cetăţeni (jud.

Argeş), la Bucureşti-Tei, Dămăroaia, de la Poiana, Chirnogi ori Căţelu-Nou. Căreia

dintre divinităţi le-au fost închinate aceste jertfe practicate începând cu epoca

bronzului şi până în sec. III d. Hr. şi care a fost ritualul nu pot fi precizate cu

destulă siguranţă pe baza descoperirilor de până acum.

Sacrificiile umane aduse zeităţilor nu sunt proprii sau specifice doar geto-

dacilor. Ele se întâlnesc la numeroase alte popoare antice cum sunt greco-romanii,

germanii, celţii sau tracii, la care aceste practici în scopritual-religios ne sunt

atestate de izvoare literare sau de descoperiri arheologice. Dar o analiză

independentă şi combinatorie a izvoarelor scrise şi a descoperirilor arheologice

atestă faptul că geto-dacii efectuau sacrificii umane în următoarele situaţii:

1. în beneficiul unor divinităţi – Zalmoxis şi un Zeu al Războiului (Herodot,

IV, 94; Iordanes, 41).

2. la fondarea unor construcţii: schelete sub locuinţe, la Gradiştea (Brăila),

Borduşani (Ialomiţa), Poiana (Galaţi).- 8 copii sub locuinţe deşi unii au

putut fi înhumaţi aici datorită unei morţi premature.

3. la moartea soţului - Sighişoara-Wiettenberg, Orlea, Căscioarele.

4. la moartea regilor şi aristocraţilor era ucisă soţia, poate şi unii servitori:

Brad, Orlea.

5. sacrificarea copiilor pentru motive greu de precizat (gropile din aşezări sau

incinte sacre cu mai mulţi copii) Grădiştea, Orlea, Poiana.

6. sacrificii pentru obţinerea de cranii (cultul craniului): Columna lui Traian

plus descoperirile arheologice: Brad, Budeşti, Popeşti, Poiana.

7. uciderea rituala a unor prizonieri: Berea (16 schelete chircite într-o groapa

de la Berea).

8.sacrificii de fecundare-Căscioarele; doua schelete imbraţişate, aparţinând

unui bărbat de 30- 35 de ani şi unei femei de 16- 18 ani,iar la capul bărbatului

câteva oase de copil; acest sacrificiu poate fi pus pe seama unor ritualuri datorate

unor decimări demografice sau în beneficiul unei divinităţi protectoare.

OSEMINTE UMANE INCINERATE ÎN CONTEXTE NEFUNERARE

Aceasta categorie a osemintelor umane incinerate în contexte nefunerare este

evidenţiată prin descoperirile de la Cătunu , jud. Dâmboviţa , Cetăţeni, jud. Argeş

şi Ocniţa ,jud . Vâlcea.

La Cetăţeni , la circa 300 m de aşezare ,într-o construcţie din lespezi de piatră,

s- ar fi aflat un rug funerar, iar în mijlocul o groapă cilindrică ; în ambele complexe

s-ar fi găsit oase umane incinerate de la un matur, piese de harnaşament şi

echipament de luptă ,podoabe ,fragmente de vase getice şi de amfore greceşti, oase

de animale ,cărbune.

Toate descoperirile datează se datează din sec. II î.e.n. – I î.e.n.

OSEMINTE UMANE NEINCINERATE ÎN CONTEXTE

NEFUNERARE

Aria de răspândire a gropilor cu oseminte umane neincinerate în contexte

nefunerare se întinde in principal în zona extracarpatică , în sudul şi estul

Transilvaniei, lipsind în jumătatea vestică a ţării.

Contextele arheologice în care apar sunt evident nefunerare:

a)în aşezări;

b)în şanţuri de apărare;

c)în complexe de cult:

d)în gropi izolate;

Forma gropilor este predominant circulară , rar ovală şi în mod excepţional

rectangulară.

V. Sîrbu considera că osemintele umane descoperite în contexte nefunerare ar

putea reprezenta consecinţa faptului că, după descărnare, oasele nu ar mai prezenta

nici un interes pentru comunităţile. După V. Sîrbu ea, descoperirile de oseminte

umane disparate în contexte nefunerare indică faptul că practicile de expunere/

descompunere a cadavrelor, urmate de abandonul lor, par a fi explicaţia lipsei de

morminte ale celor câteva milioane de morţi din zona locuită de geto-daci între sec.

II a. Chr. şi cucerirea romana.

Se poate afirma că rostul descărnării este tocmai acela de a grăbi putrefacţia,

pentru a amortiza neliniştea pricinuită de diferitele stadii ale thanatomorfozei,

proces la sfârşitul căruia părăsea Lumea. Oasele devin, astfel, obiectul unui cult, ca

urmare a schimbării statutului ontologic al defunctului, care abia prin desăvârşirea

thanatomorfozei devine un strămoş. Expunerea cadavrului poate avea ca scop, în

funcţie de credinţele comunităţii respective, atât eliberarea sufletului şi distrugerea

învelişului său material, cât şi purificarea oaselor, în vederea înhumării sau a

transformării lor în obiecte de cult. Este prea improbabil ca osemintele umane

descoperite în contexte nefunerare, mai ales când ele provin din gropi menajere, sa

nu constituie obiectul unui cult, dar aceasta nu înseamnă, în mod necesar, că ele

sunt rezultatul unor practici funerare şi nu al debarasării de resturi umane ale unor

sacrificii.

Nu există indicii pentru a putea susţine practicarea expunerii/descărnării

cadavrelor, nici la daco-romani şi nici la diferitele grupuri de daci liberi, chiar dacă

se consideră că aceste practici ar putea explica lipsa mormintelor în mediul

autohton în perioada cuprinsă între sec. II a. Chr. şi cucerirea romană

SACRIFICIILE DE ANIMALE

Noţiunea de sacrificiu, ca ritual de consacrare a ofrandei oferite este

cuprinzătoare, ea desemnând uciderea unui animal pentru a fi oferit-intreg sau

parţial- zeilor, eroilor, defuncţilor.

Exista doua tipuri de ofrande, în cazul sacrificiului de animale: ofrande

alimentare, când o parte din animal era consumată de participantii la ritual si

sacrificiile funerare, când animalul sacrificat era depus în sau lânga mormântul

stapânului . In aceasta ultima situaţie ,dacă animalul este depus întreg, el poate fi

considerat ” insoţitor ” al defunctului, fie ofrandă de carne, in funcţie de prezenţa

sau absenţa speciei respective din alimentaţia curentă si de atributele religioase şi

mitologice documentate şi prin alte categorii de izvoare.Dacă sunt părţi de animal

este evident vorba de ofrandă de carne. Se apreciază că sacrificiul animalului urmat

de consumarea cărnii se adresează divinităţii cerului, pe când sacrifiuciul fără

banchet se referea la divinitatiile pământului sau la defuncţii şi atunci victima este

total arsă fie ingropată24 .

___________________ 24 V.Sîrbu, Credinte şi practici funerare, magice şi religioase în lumea geto-dacilor, p.52

Înhumarea rituală este certă doar in cazul unor animale depuse intregi şi în

anumite contexte arheologice;în acestă categorie a inhumărilor rituale se inscrie şi

depunerea a capetelor unor anumite specii de animale.

Sacrificarea, urmată de înhumarea, incinerarea sau consumarea rituală -

întregime sau parţială- a animalului este un fenomen larg răspândit în antichitate,

fie că este vorba de populaţiile ” barbare ” (traci, sciţi, celţi, germani) sau de

civilizaţiile Orientului şi lumea greco-romană.

Herodot, referindu-se la înmormântările oamenilor bogaţi, vorbeşte despre

primul tip de sacrificiu (1st., V, 8 ), cel de-al doilea tip fiind documentat pe cale

arheologică. S-au descoperit în categorii variate de monumente arheologice:

în necropole şi morminte izolate;

în davae şi aşezări mai mici;

în complexe din afara aşezărilor;

Locul de depunere este de asemenea divers:

în sau prin morminte;

în locuinţe, sub sau lângă vetre - Cătunu, Căscioarele, ”şuviţa H”;

în gropi din aşezări;

în şanţuri de apărare - Răcătău;

în complexe cu inhumări umane ;

în gropi izolate din afara aşezărilor;

în complexe rituale din afara aşezărilor- Conţeşti, Gherăseni,

Budureasca

Forma gropilor este predominant circulară, restul fiind ovale sau rectangulare.

În cazul ofrandelor neincinerate din morminte, animalele au fost depuse fie în

gropi obişnuite (Peretu), fie s-a constituit o cameră separată (Agighiol), iar

animalele sunt depuse împreună cu oameni (Peretu), fie separat (Agighiol, Peretu,

Zimnicea).De obicei s-a depus unul sau două exemplare, foarte rar trei exemplare

(Orlea,Agighiol, Zalău), şi într-un singur caz câte patru ( Căscioarele) sau şapte

(Bucureşti) .

Ofrandele incinerate se află, de regulă, în aceeaşi urnă cu defunctul sau sunt

depuse în vase separate.În cazul ofrandelor incinerate din morminte, de obicei s-au

identificat resturile de la o singură specie de animal. De regulă, se preferă animale

domestice, deoarece cele sălbatice sunt considerate „impure”, fapt ilustrat şi de

descoperirile din aria geto-dacilor, unde aproape în totalitate, incinerate sau

neincinerate, animalele aparţin unor specii domestice, căci cele sălbatice sunt

reprezentate doar de câteva exemplare certe.

Se disting două mari categorii: prima incluzând caii (depuşi, în special, în

mormintele membrilor aristocraţiei militare; ex: mormântul de la Peretu, Zimnicea)

şi câinii, cu rol psihopomp sau de insoţitor (ca un auxiliar al războinicului şi

vânătorului) în cadrul necropolelor sau de paznic al căminului (câinele) şi de

alungarea spiretelor rele (calul) in cadrul aşezărilor.

Descoperirea unor protome de cai în şanţuri circulare la Gherăseni (jud. Buzău)

si Budureasca (jud. Prahova) sunt puse de V.Sîrbu în legatură cu cultul unei

divinităţi solare.

A doua categorie este formată din souvetaurilia (porc, ovicaprine, taurine) şi

păsări, cu rol de ofrandă de carne pentru defuncţi sau divinităţi din cadrul

necropolelor sau complexelor de cult cu sacrificii umane.

În ceea ce priveşte inventarul - piese de harnaşament s-au descoperit la caii

inhumaţi în mormintele tumulare de la Agighiol, Găvani, Zimnicea, în tumulul de

incineraţie de la Cugir, în aşezarea de la Căscioarele, vase întregi în gropile cu

câini, cai şi oi de la Brăneşti, Căsciorele, Poiana, Popeşti.

Prezenţa acestor recipiente ceramice întregi ar putea sugera şi depunerea unor

ofrande de hrană sau de altă natură. Tot un tip de ofrandă pot fi considerate şi

vasele sparte in situ sau fragmentele de vase, de obicei funduri, depuse în gropi

deasupra cadavrelor. Excepţional este inventarul de arme, podoabe şi piese de

harnaşament descoperite la Conteşti.

Observaţii asupra raporturilor şi intercondiţionărilor dintre sacrificiile de

oameni şi de animale:

în sec. IV î.Hr - I d. Hr. se constată o creştere condiderabilă atât a

sacrificiilor umane, cât si a celor de animale;

după cucerirea romană, sacrificiile umane încetează, pe când cele de

animale vor persista;

existenţa unor complexe de cult cu sacrifii umane şi animale - Orlea;

În concluzie, există domenii în care sacrifiicile umane şi animale sunt

interschimbabile– ex. sacrificiile de fundare, dar înlocuirea omului cu animalului

nu este posibilă atunci când raţiunea sacrificiului este de a transmite doleanţele

zeului Zalmoxis.

CAPITOLUL IV

ARHITECTURA RELIGIOASĂ

LOCURILE SACRE SI LĂCAŞURI DE CULT

Locuri special destinate cultului la geto-daci, Strabon aminteşte despre muntele

unde se află peştera în care a „coborât" Zalmoxis, Kogaionon, care era considerat

un munte sfânt.

În virtutea naturii complexe a divinităţii lor supreme, geţii adorau, probabil,

înălţimile, dumbrăvile, apele (într-un alt pasaj, Strabon vorbeşte despre „gura

sacră" a Istrului (Geogr., VII, 6,7), unde îşi desfăşurau activităţile culturale.

În izvoarele târzii se fac câteva referiri cu privire la existenţa unor sanctuare

(Iordanes, Getica, 71).

Cronologic sanctuarele geto-dace, in majoritatea lor sunt incadrate intre

sfirsitul secolului al II-lea i. Hr. si epoca romana, insa unii specialisti considera ca,

cele mai vechi sanctuare sunt cele de la Butuceni si Dolineanu datate in sec. IV-III

i.Hr. functie de planul edificiului se diferenţiază trei categorii de sanctuare:

1) circulare (Dolinean, Fetele Albe, Brad, Pecica, Racos, Meleia, Rudele,

Pustiosu, Sarmizegetuza ş.a.);

2) edificii dreptunghiulare cu abside (Popeşti, Brad, Piatra Roşie, Bucuresti-Tei

si Cetateni ş.a.);

3) aliniamente de coloane (Gradiştea de Munte, Costeşti-Cetăţuie, Piatra Roşie,

Bâtca Doamnei, Piatra Craivii ş.a.). Cel mai mare complex ceremonial sacru se

găseşte la Sarmisegetuza Regia.

4) rectangulare formate din aliniamente de tamburi de lemn sau de piatră:

Barboşi, Baniţa, Bâtca Doamnei, Blidaru, Costeşti, Sarmizegetusa, unde au fost

descoperite câte unul sau mai multe sanctuare .

Conform clasificării propuse de François de Polignac, deosebim două tipuri

de sanctuare: sanctuare de graniţă şi sanctuare de convergenţă. În cazul celor

dintâi, funcţia lor era de a proteja magic limita teritoriului populat, în cazul nostru,

de daci (ex.: sanctuarele de la Dolinean, Pecica, Barbosi), pe când celelalte, care

erau instalate în centrele tribale, aveau menirea de a atenua eventualele conflicte

intertribale (ex.: Popeşti, Gradiştea ş.a.)

Varietatea formelor arhitecturale presupune existenţa unor divinităţi diferite

cărora le sunt dedicate, de asemenea şi o diversitate a ritualurilor practicate.

Un element caracteristic perioade sec II i.e.n.- I e.n îl constituie apariţia

altarelor nu numai în spaţiul locuinţei, ci şi în sanctuare, fiind destinate cultului

comunitar (Popeşti, Cârlomaneşti, Piscu Grăsanii). Toate edificiile sacre de la

Sarmizegetusa se concentreaza pe doua terase artificiale de mari dimensiuni. Exista

doua tipuri de sanctuare, rectangulare si circulare. Toate au fost ridicae in perioada

de timp delimitata de domnia lui Burebista si cea a lui Decebal. O prima fază

cuprinde ridicarea edificiilor din calcar iar a doua din andezit. În incinta sacră se

observa marele sanctuar circular, a cărui înfăşisare este momentan alterata de

prezenta unor piloni de lemn dispusi aleatoriu in interior,în perioada comunista,

pentru a da o "fata" mai spectaculoasa constructiei. Mai exista trei sanctuare

dreptughiulare, dintre care unul de dimensiuni impresionanate, un sanctuar circular

mic si un sanctuar patrulater.

"Soare de andezit" - un disc central cu diametrul de 1,46 metri continuat de zece

raze, de form trapezoidală, dar cu laturile exterioare cioplite în arc de cerc, fiecare

lungă de 2,76 metri. Lipită cu unul dintre capete de marginea exterioara a altarului

se afla o raza lunga, îndreptata spre nord, întreaga construcţie  având forma unei

platforme circulare cu diametrul de 6,98m.

Apariţia acestui monument cultic este pusă de cercetatori în legătură cu reforma

religioasă din timpul lui Burebista şi Decebal, fiind o expresie a unităţii credinţelor

religioase.

O altă constructie de cult interesantă din mai multe puncte de vedere este

sanctuarul de la Butuceni -este cel mai timpuriu sanctuar cunoscut în lumea nord-

tracică. Construcţia de cult de la Butuceni era alcătuită dintr-un altar clădit din

piatra, de forma ovală , cu diametrul de 1,3 x 2,0 m, axa longitudianală fiind

orientata de la NV spre SE. Pe suprafaţa lui s-au păstrat urme de arsura,

provenite, de la rugul sacru25 .

În jurul altarului, în trei semicercuri concentrice, au fost identificate 21 de

gropi. În ele au fost îngropati pilonii din lemn, care intrau în construcţia

sanctuarului. În imediata apropiere a altarului se găseau trei gropi, după care, sub

forma unui semicerc, urmează încă şase. Toată construcţia a fost înconjurată de

alte 12 gropi, ce se aflau la 1.0- 2.5 m distanţă una faţă de alta. Diametrul

sanctuarului era de circa 9 m. Astfel altarul împreună cu gropile constituia un

complex unic, ce reprezenta un sanctuar, legat de cultul soarelui. Sanctuarul , pe

langa functia sa sacra, a servit probabil, şi drept calendar. Sirul de gropi reprezinta

numărul săptămânilor mari, fiecare a câte 10 zile. Al doilea semicerc, compus din

şase stâlpi reprezentă săptămânile mici, 5 zile. Iar cei 12 stalpi de pe margine- 12

luni a cate 30 de zile

Sanctuare asemanatoare vor fi larg răspândite în secolele I a CH.- I p.CH., ca

cele de la Dolintineni, pe Nistrul mijlociu, Grădistea Muncelului şi Pecica.

O asociere a formei templului cu vetrele descoperite in unele sanctuare

circulare si locul care il detine cultul focului intre celelalte culte ale religiei

______25 Zanici, Aurel, Fortificatiile geto-dacice din spatiul extracarpatic in sec. VI-III a. CH, p.76

geto-dacice poate sprijini atribuirea unei divinitati echivalente zeului focului;

zeita Hestia a avut la geto-daci atribute diferita de cele care-i erau conferite

de religia greaca26.

Constructii de cult cu absida au fost descoperite în mai multe aşezări dacice,

după cum am mentionat la Popşti, Brad, Piatra Roşie.

La Popesti, o cladire cu dimensiuni mai mari, de 11x 7,5 m avea o latura

cu absidă în partea de NNV şi cuprindea în interior vetre ornamentale. De

astfel si la Pecica- Arad, în apropierea sanctuarului rotund, se afla o

constructie cu absidă, orientata NNV-SSE, cu vatra în interior si pereţii

ornamentaţi; în interiorul ei s-a descoperit şi un fragment de vatra portativă.

Acest tip de sanctuar este caracterizat de anumite elemente: orientarea spre

NNV a absidelor, existenta vetrelor ornamentale, a peretilor ornamentaţi, a

resturilor de vetre portative, precum si poziţia în cadrul aşezărilor- în parte de

NV a acropolei. Aceste sanctuare ar putea constitui o etapa mai veche în

constructiile religioase, care precedau sanctuarele rotunde cu stalpi de lemn;

existenta unor sanctuare patrulatere cu aliniamente din tamburi de lemn

constituie o etapa intre cele doua tipuri de sanctuare sau chiar o faza

anterioara lor27

La Brad a fost descoperita o locuinta cu absidă , care avea mai multe camere,

fiecare dintre ele cu câte o vatra in mijloc. La Brad, este evidenta existeţa unor

constructii de cult (gr. 18, camera cu absida din locuinta mare/ S V-X, sanctuarul

cu trei faze si constructia cu aliniamente de coloana din lemn din asezarea

deschisa) în care difereţa cronologica poate sa explice mai bine fazele de utilizare

a acestora; groapa 18 a fost datata la sfarsitul sec.II lea si începutul sec.I i .e.n.

________

26 Sanie, S., Din istoria culturii fi civilizatiei geto-dacice, p.12”;

27 Ursachi, Vasile,Zargidava, Cetatea dacica de la Brad, p.69

poate constitui prima etapa în constructiile de cult, legată de caracterul chtonian al

religiei dacilor in perioada de început ; în care Zalmoxis îşi făcea apariţia de sub

pământ; Etapa urmatoare, nu doar în privinţa constructiilor de la Brad ci in religia

dacilor , atunci când aceasta devine predominant urano-solară , este documentată

arheologic prin carul solar de la Piatra Rosie, prin sanctuare rotunde, şi la Brad

apar elemente noi de cult, este momentul reprezentat de prima faza a sanctuarului

cu constructia dreptunghiulară, apoi cea cu absida la care se adaugă camera

absidala de la locuinţa mare S V-X şi în sfarsit sanctuarul rotund cu stâlpi, care

demonstrează în celelalte zone ale Daciei, existenta unui cult solar.

Abia acum putem vorbi despre religia dacilor ca despre un sistem complex, care

reunea o castă de sacerdoşi, slujitori ai cultului şi un ansamblu de edificii destinate

exercitării acestuia. Sanctuarele erau centre de pelerinaj periodic al unei

populatii numeroase dintr-o zona destul de mare, delimitata ,probabil, pe

considerente, în special economice şi politice. Acestea au constituit punctul de

atractie al populatiei din jur, şi un prilej pentru a se realiza schimburile si

influenţele fireşti între localităţi şi totodata unitatea culturii materiale si spirituale

ale dacilor. Constructiile de acest gen sunt destul de rare, raportate la sutele de

locuinte descoperite în aria culturii dacice, punerea lor pe seama unor practici

religioase este impusă.

COMPLEXE DE CULT

Nu este certa existenţa unei faze cronologice în constructiile religioase ale

dacilor în care puturile votive sau gropile cu caracter religios să premeargă marile

sanctuare ale dacilor, având în vedere că datarea lor la sfarsitul sec.II lea -

începutul secolului I i.e.n. pledează pentru aceasta28.

Gropi de cult: gropi cu rămăşitele unor ritualuri sacrificiale, gropi în care sunt

depuse obiecte de cult devenite inutilizabile datorită uzurii, părţi ale unor

amenajări cu caracter sacru deteriorate în urma funcţionării. Se consideră a fi gropi

de cult doar acelea situate doar în perimetrul aşezărilor. În gropile de cult a fost

remarcată prezenţa a unor rămăşiţe de vetre, aceste complexe au fost dedicate în

exclusivitate acestor fragmente de vatră.

La Dumbrava într-un caz bucăţile de vatră erau depuse în două rânduri, erau

însoţite şi alte ofrande de la ceremoniile închinate foarte probabil unor divinităţi

solare.

La Brad groapa 18/C prezentă o construcţie de lemn pe fundul ei- trei pari

infipţi în pământ pe o latura a gropi şi o grindă de lemn aşezataă pe capetele

acestor pari. Trebuie mentionată existenţa a alte doua gropi succesive , umplute cu

cărbuni şi cenuşa fină şi ”căpacuite” cu o crustă de vatra indică anumite practici

religioase, legate de cultul vetrei29.

Puţuri rituale: Brad, jud. Bacău; Ciolăneştii din Deal, jud. Teleorman,

Ghermăneşti, jud. Vaslui; Străuleşti, Bucureşti.

Gropile de cult se deosebesc de puţurile rituale atât prin modul de amenajare cât

şi prin conţinutul lor, ofrandele sugerând mesaje (cult al apei sau un caracte

funerar) către alte domenii. În cazul complexului de la Ciolăneşti, aproprierea apei,

face plauzibilă ipoteza că ofrandele depuse aveau în vedere o divinitate a apei. În

aşezarea dacică de la Ciolăneşti din Deal a fost descoperit un puţ solid, de formă

rectangulară, cu o înălţime de aproximativ 1, 20 m, pornind de la adâncimea de 4,

__________

28Ursachi, Vasile,Zargidava, Cetatea dacica de la Brad, p.82

29 Ursachi, Vasile,Zargidava, Cetatea dacica de la Brad, p.98

70 m faţă de nivelul actual de calcare. Inventarul puţului era constituit din 28

de vase suprapuse, 250 de fragmente ceramice, o brăţară de argint. Absenţa

resturilor unor cremaţi şi a oaselor în general infirmă caracterul funerar al acestui

complex, ci induce ideea unui puţ votiv.

Vetrele de cult: Poiana, jud. Galaţi; Popeşti- Leordeni, Vlădiceasca, jud. Ilfov;

Popeşti, jud. Giurgiu.

Vetrele din locuinţă au formă circulară, de eclipsă, de potcoavă şi rectangulară;

pe vetre erau depuse ofrande, iar sub crusta formată de lipitură arsă şi pietrele de

râu care au servit drept temelie vetrele sau doar la confecţionarea gradinilor, au

fost găsite vase sparte ritual. Vetrele au fost descoperite şi în afara locuinţelor în

incinta sanctuarelor. De altfel vetrele prezintă şi figuri geometrice, ornamente, de

exemplu pe conturul rectangular al unei vetre de la Popesti apar ”cârlige”,

segmente ale ”spiralei alergătoare”, posibil ca ele să ilustreze serii de ”coarne de

berbec”. Vetre au fost descoperite şi în unele morminte, astfel la Zimnicea in

tumulul C2, mai precis la 0,30 cm de acesta spre nord , s-a descoperit un fragment

de vatră în miniatura, de formaă pătrată. Tot la Zimnicea, în mormanul 68,

apartinând unui luptător, pe lângă ofrande, arme şi alte obiecte se aflau şi resturile

de la o vatră în miniatura, de formă dreptunghiulară, iar alaturi de ea doi catei de

vatra, tot miniaturali, unul avand incizat pe el un sarpe, iar celalalt, o pasare. O alta

vatra cu figuri geometrice, pictata, s-a descoperit pe fundul unui mormânt dintr-un

tumul de la Fântanele. În asezarea fortificată de la Piscul Crăsani, aproape toată

jumatatea de sud a mamelonului pe care se afla aceasta asezare era ocupata de

complexe care deimitau zona sacra, datata in sec. II î.e.n. –I e.n. pe mijlocul

suprafetei marginite de aceste complexe se afla o vatra de mari dimensiuni cu urme

de refacere, care servea drept altar, in aproprierea careia s-au descoperit fragmente

de vase cu protome de berbeci şi câteva figurine de lut ars.

Vetrele având pe suprafata lor figuri geometrice se aflau în încăperi (bordeie,

constructi puţin adâncite la suprafata solului, cu pereţii din pari si nuiele impletite

şi lipite cu lut), care serveau drept lăcaşuri de cult. Astfel de lăcaşuri de cult se

găsesc în câmpia Munteniei şi în sudul Moldovei, fiind datate în sec.II î.e.n- I e.n.

CH. Deasemenea ele apar în mormintele tubulare din zona Zimnicea şi Fântânele

în a doua jumatate a sec. IV î.e.n.

Figurile geometrice de pe aceste vetre au evident, semnificaţie simbolică; astfel

cercul, pătratul, uneori figurile dreptunghiulare sau trapezoidale, rombul sunt

simboluri solare. La Vlădiceasca, vatra din construcţia nr.53, semnul solar este

reprezentat de un dreptunghi neregulat, mărginit de o ”funie”, semnul legături

dintre oameni şi astre, în acest caz soarele. Atât la sud de Dunăre, în lumea tracică,

cât şi în nordul fluviului, la geto-daci, figurile simbolice de pe aceste vetre reflecta

ideologia populara comună traco-geto-dacică.

Vetrele de cult având pe ele reprezentate simboluri solare, confirma fara

indoiala caracterul astral al religiei geto-dacilot30.

Vetrele cu figuri geometrice s-au răspândit în nordul Dunării datorită unor

legaturi cu tracii din sudul fluviului31.

Alte complexe de cult- La ” Lacul lui Bâtcă” Conţeşti, jud. Argeş, a fost

descoperit un complex interesant: o suprafaţă de formă ovală, cu aspectul unei mari

pete de cenuşă, cu diametrul cel mare de 13,5 m şi cel mic de 8, 5 m, era succedată

de o lentilă de pământ cenuşiu în cuprinsul căreia, la adâncimea de 0, 25- 0, 30 m,

au fost găsite materiale arheologice de o mare diversitate: oase calcinate de

animale, fragmente ceramice, piese metalice, obiecte de sticlă şi o monedă de

argint. Una din ipotezele avansate, în legătură cu natura acestui complex, indică

faptul că ar fi rezultat din alăturarea rămăşiţelor unei ceremonii de sacrificiu şi a

unei ofrande colective. Animalele au fost incinerate în alt loc, vasele sparte în

cursul incineraţiei, apoi ca o parte depuse în locul descoperiri odată cu obiectele de

________30Comsa, Maria vetre de cult getica din zona extra carpatica a Romaniei, p13931 Comsa, Maria vetre de cult getica din zona extra carpatica a Romaniei, p129

sticlă. Se poate presupune că ceremonia consta într-un banchet pe locul rugului,

urmat de depunerea ofrandei într-un loc special ales, unde se desfăşurau ritualuri

adecvate. Există o similitudine între caracteristicile constatate şi ritul funerar

practicat din sec. VI- III î.e.n. de geto-daci. Alt complex ce prezintă aspecte

comune cu cel de la Conţeşti se găseşte la Dumbrava, com. Ciurea ,jud. Iaşi .

CONCLUZIE

Pantheonul- în afară de Zalmoxis şi Gebeleizis, scrierile anterioare cuceriri

romane, mai sunt menţionaţi Hestia şi Mars, divinităţi cu atribute principale

similare zeiţei focului şi zeului războiului. Se impune a accepta prezenţa unor

zeitaţi cu atribute similare sau apropiate de Mars sau Hestia alături de ceilalţi zei ai

geto-dacilor alături de aceste zeităţi, în pantheonul geto-dac îşi găsesc locul zeităţi

precum Bendis, Derzerlas; se regăsesc reprezentări ale Cavalerului Danubian; dar

nu se poate discuta de o reconstituire a pantheonului geto-dacic datorită sărăciei

izvoarelor scrise şi a dovezilor arheologice .

Repetarea cu rigurozitate a riturilor şi ritualurilor la ceremoniile cunoscute din

descrierile sau în complexele cercetate, nu în cele din urmă a monumentelor

funerare, dovedesc existenţa unui corp sacerdotal bine organizat, având în frunte

un ” Mare Preot”. De astfel cumularea funcţiilor de Rege şi Mare Preot, nu

presupune admiterea ipotezei conform căreia la geto-daci regalitatea era

considerată sacră.

Practicarea magiei, a divinaţiei ca şi existenţa superstiţiilor sunt cunoscute din

scrierile antice ca şi prin mici complexe arheologice, produse ale plastici etc.

În perioada statului (sec. I î.e.n.- I e.n.) se cunosc doar morminte princiare şi

eventual câteva morminte sporadice la care se adaugă cele din cadrul aşezărilor,

lipsind însă necropolele propriu- zise. Schimbările în domeniul funerar se petrec la

pragul sec. III- II î.e.n. şi ele cuprind aproape tot arealul locuit de geto-daci, cu

excepţia unor zone periferice şi a celor cu infiltrarea unor populaţii străine.

Sursele scrise privitoare la modul cum se proceda cu defuncţii şi la concepţiile

despre postexistenţa pământeană ale geto-dacilor sunt lacunare şi foarte puţine.

Informaţii lacunare pe baza cărora, o interpretare a surselor arheologice nu este

satisfăcătoare, cu atât mai mult cu cât ele aparţin unor perioade diferite şi anumite

categorii sociale. Cele mai importante sunt cele oferite de Pomponius Mele.

Aristocraţia getică în sec. II î.e.n.- Ie.n. renunţă la ritul înhumaţiei, menţionat

de Herodot şi ilustrat de descoperirie arheologice din sec.V- III î.e.n. În periada

cuprinsă între sec. III-II î.e.n. au loc schimbări esenţiale în riturile şi ritualurile

funerare, având ca urmări reducerea drasctică a numărului de morminte obişnuite

şi apariţia unor noi moduri de tratare a defuncţilor, existenţa unor arii zonale cu

trăsături funerare specifice, intensificare sacrificiilor umane.

În nici un caz nu se pot asocia aceste schimbării funerare de reforma sacerdotală

a lui Deceneu, ele sunt cu cel puţin un secol mai vechi .

Aria ”fără morminte” cuprinde vatra principală de locuire a geto-dacilor: zona

carpato-dunăreană dintre Balcani-Marea Neagră-Nistru-Munţii Apuseni.

După cucerirea romană, atât dacii din teritoriul Provinciei Daciei, cât şi dacii

liberi revin la practicile funerare normale, poate şi datorită influenţelor de

romanizare şi de populaţiile din jur. Primele necropole cunoscute ale daci liberi se

datează de abia din a doua jumătate a sec. II e.n., deci despre un proces de

normalizare, de revenire la rituri şi ritualuri obişnuite nu poate fi vorba; după

distrugerea statului dac şi a autorităţii religioase centrale se remarcă reapariţia

necropolelor şi a mormintelor obişnuite. Aceste schimbări din domeniul funerar

sunt conexate unui întreg ansamblu de procese: apariţia şi generalizarea marilor

sanctuare din piatră, de intensificare depunerii depozitelor şi ofrandelor, de

frecvenţa ridicată a reprezentărilor chipului uman pe variate categorii de piese;

corespunzând, cel mai probabil unor noi credinţe şi concepţii, unor noi” scenarii”

despre ” lumea de dincolo”.

În privinţa sacrificiilor umane rituale la geto-daci, se poate observa că

încetează după 106 e.n., atât la dacii din Provincia Dacia, cât şi la dacii libari,

faptul datorându-se distrugerii organizării religioase centrale.

Sacrificiile rituale de animale- sursele privindu-i pe geto-daci şi pe dacii liberi

sunt sărace, fiind în general de natură arheologică dar în esenţă, fenomenul

sacrificiilor de animale se bazează pe tipuri şi structuri similare de credinţe şi

mentalităţii. Se poate constata polivalenţa seminficaţiilor sacrificiilor de animale:

sacrificii de fondare a locuinţelor (Căscioarele, Cătunu, Poiana); sacrificii de

animale în vederea asigurării înmulţirii şi creşterii şeptelului; de astfel se practica

şi cu ocazia funeraliilor defuncţiilor, etc.

În lumea geto-dacilor fenomenul ofrandelor, darurile către zei şi defuncţii a

persistat de-a lungul secolelor devenind o ” instituţie”,iar în cazul sacrifiicilor de

animale se foloseau aproape în excusivitate specii domestice: cabaline, canine,

ovicaprine, bovidee; de la speciile sălbatice s-au identificat doar 9 exemplare certe.

Observaţia confirmă regula din istoria generală a religiilor, conform căreia,

animalele sălbatice erau considerate ” impure” pentru a fi oferite ca ofrande

divinităţilor. În sanctuarele geto-dacilor se observă lipsa oricăror ofrande

semnificative. Observaţii asupra raporturilor şi intercondiţionărilor dintre

sacrificiile de oameni şi de animale: în sec. IV î.e.n.- I e.n. se constată o creştere

condiderabilă atât a sacrificiilor umane, cât si a celor de animale; după cucerirea

romană, sacrificiile umane încetează, pe când cele de animale vor persista;

existenţa unor complexe de cult cu sacrifii umane şi animale - Orlea;

Cele patru tipuri de sanctuare cu unele variante sunt răspândite în spaţiile intra

şi extracarpatice. Sanctuarele cu tamburi constituie unul dintre tipurile specifice

pentru spaţiul nord- dunărean. Sanctuarele cu absidă ar putea constitui o etapa

mai veche în constructiile religioase, care precedau sanctuarele rotunde cu stalpi de

lemn; existenta unor sanctuare patrulatere cu aliniamente din tamburi de lemn

constituie o etapa între cele două tipuri de sanctuare sau chiar o fază anterioară lor.

Nu este certa existenţa unei faze cronologice în constructiile religioase ale dacilor

în care puturile votive sau gropile cu caracter religios să premeargă marile

sanctuare ale dacilor.

Varietatea formelor arhitecturale presupune existenţa unor divinităţi diferite

cărora le sunt dedicate, de asemenea şi o diversitate a ritualurilor practicate.

Studierea fenomenelor legate de ritul si ritualul funerar ne ajuta, alaturi de alte

marturii, sa întelegem ce forţe i-au influenţat în activitatea lor, ce credinţe şi

prejudecăşi i-au dominat, în ce spaţiu spiritual şi afectiv şi-au dus existenţa, spre ce

virtuti au aspirat, deci, în esenta, atitudinea traco-geto-dacilor faţa de Univers.

Buna inţelegere a fenomenelor ce au determinat un anume curs al istoriei

acestei populaţie impune studierea acestor fenomene, deoarece în substratul

oricărui eveniment istoric se află credintele, religia, mentalitatea oamenilor care îl

înfăptuiesc.

BIBLIOGRAFIE

1. Eliade, M., De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Humanitas, Bucureşti,

1995, p.60-64.

2. Eliade, Mircea, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol. II, Ed.

Humanitas, Bucureşti, 1991.

3. Sanie, S., Din istoria culturii fi civilizatiei geto-dacice, Iasi.1999, Ed.

Universității ”AL. I. Cuza”

4. Russu, I.I., Religia geto-dacilor. Zei, credinte, practici religioase, AI St.CL,

1944/48, Cluj, 1949,

5.Sîrbu, V., Credinte și practici funerare, magice și religioase în lumea geto-

dacilor, Galati, 1993,

6.Crişan, Ion Horaţiu, Spiritualitatea geto-dacilor. Repere istorice, Ed.

Albatros, Bucureşti, 1986.

7.Protase, Dumitru, Rituri funerare la daci şi daco-romani, Ed. Academiei,

Bucureşti, 1971.

8. Damian ,Paul, Geto-dacii în configuraþia demograficã a Daciei romane

9.Cica Adela, Sacrificii umane la geto-daci

10. Daicoviciu, Hadrian, Dacii, Editura Pentru Literatură 1968.

11.Buruiana, Iulia, Cavalerul Trac, Universitatea ”Dunarea de Jos”, Galati

12.Comsa, Maria, Vetre de cult getica din zona extra carpatica a Romaniei ,

Istorie si traditie in spatiul romanesc, Bucuresti,1996,

13.Teodor, Silvia, Regiunile est-carpatice ale Romaniei in sec. V- II î.d. HR,

Bibilioteca Thacologica, XXVII, Bucuresti, 1999

14. Zanici, Aurel, Fortificatiile geto-dacice din spatiul extracarpatic in sec. VI-

III a. CH, Institutul Roman de Trachologie, Biblioteca Thracologica,XXV,

Bucuresti, 1998

15 Crişan, Ion Horaţiu, Origini, MEMORIA PAMANTULUI ROMANESC,

Editura Albatros

16. Ursachi, Vasile,Zargidava, cetatea dacica de la Brad,Institutul roman de

thracologie, Bibilioteca Thracologica,X, Bucuresti ,1995

ANEXE

CHARNNIDE SAU CUMPĂTAREA

(Selecţii)

de Platon

Caractere:

SOCRATE, povestitor;

CHARNNIDES;

CHAEREPHON;

CRITIAS.

Scena: Palatul Taurilor, lângă Porticul Regelui Archon

[41.] Răspunsurile lui aprobatoare mă linişteau şi am început, încet-încet, să-mi

recapăt încrederea şi căldura vitală. Astfel, Charmides, am spus eu, este natura

farmecului pe care l-am învăţat când eram în armată de la unul din doctorii regelui

trac Zamolxis, care era atât de priceput încât putea să ofere nemurirea. Acest trac

mi-a spus că din punctul lor de vedere, doctorii greci au dreptate în toate privinţele;

dar Zamolxis, adaugă el, regele nostru, care este de asemenea zeu, spune că "cum

nu este nevoie să vindeci ochiul independent de cap, sau capul fără de corp, aşa

nici nu trebuie să încerci să vindeci corpul fără de suflet; iar acest lucru", spuse,

"este motivul pentru care leacul multor boli este necunoscut de către doctorii din

Hellas, fiindcă ignoră întregul, care de asemeni, ar trebui studiat; fiindcă nu se

poate simţi bine bucata fără ca întregul să se simtă bine”.

Pentru tot ce e rău şi ce e bine, chiar dacă acest lucru se întâmplă în corpul sau în

natura umană, are originea, aşa cum a declarat, în suflet şi răbufneşte de aici, ca de

la cap la ochi. De aceea, dacă corpul şi capul sunt sănătoase, trebuie să porneşti de

la vindecarea sufletului; ăsta este primul lucru. Iar leacul, dragul meu tânăr, trebuie

aplicat prin folosirea unor anumite farmece, iar aceste farmece sunt cuvinte

adevărate; iar prin ele este implantată în suflet temperarea iar acolo unde este

temperare, sănătatea este instaurată rapid, nu numai la cap dar şi la întregul corp.

Iar acela care m-a învăţat leacul şi farmecul în acelaşi timp a adăugat o condiţie

specială: "Nu lăsa pe nimeni," zise el, "să te convingă să vindeci capul înainte de a-

ţi fi încredinţat sufletul pentru a fi vindecat de farmec. Pentru acest lucru," spuse el,

"se face o mare greşeală în zilele noastre în tratarea corpului uman, doctorii

separând sufletul de corp". Şi adăugă cu emfază, în acelaşi timp făcându-mă să jur

următoarele cuvinte: "Nu lăsa pe nimeni, oricât de bogat, nobil sau drept, să te

convingă să-i spui leacul fără de farmec." Acum am jurat şi trebuie să-mi respect

jurământul, de aceea îmi vei permite să-i aplic sufletului tău mai întâi descântul

tracic aşa cum mi-a arătat străinul, şi apoi să procedez la aplicarea tratamentului

pentru cap. Dacă nu, nu ştiu ce să mă mai fac cu tine, dragul meu Charmides.

Herodot, ” Războaiele persane”, cartea 4 , MELPOMENE, 93-96

[4.93.]. Dar înainte de a veni din Istru, mai întâi a subjugat Geţii, ce pretindeau să

fie nemuritori. Tracii din Salmydessus şi din regiunea de mai sus a oraşelor

Appolonia şi Mesambria, care se chema Cyrmaianae şi Nipsaei, s-au predat

necondiţionat irezistibilului Darius, dar Geţii, care erau neînfricaţi şi nesupuşi

dintre toţi tracii, au rezistat cu încăpăţânare şi au fost înrobiţi imediat.

[4. 94]. Cât despre declaraţia lor despre faptul de a fi nemuritori, acesta este modul

în care îl arătau ei: credeau că nu pot muri, însă acelaşi care va pieri se va duce la

Zamolxis sau Gebeleizis, aşa cum îl denumeau unii dintre ei. O dată la cinci ani îl

alegeau pe unul dintre ei şi îl trimiteau ca mesager la Zamolxis pentru a îi transmite

acestuia nevoile lor. Modul de a trimite mesagerul era următorul: trei lănci erau

ţinute de oameni numiţi special pentru a face acest lucru; alţii îl apucau pe mesager

de mâini şi de picioare şi îl aruncau în cele trei suliţe. Dacă acesta murea pe loc

însemna că zeul accepta sacrificiul, însă dacă acesta nu murea, era învinuit el

însuşi, fiind acuzat de a fi un om impur de aceea un alt mesager era trimis în locul

lui. În timp ce acesta încă trăia îi transmiteau mesajul. Deseori când trăznea şi

fulgera aceiaşi traci aruncau săgeţi în înaltul cerului ca o ameninţare către zeu,

necrezând în nici un alt zeu decât în al lor.

[4. 95]. Eu însă am aflat de la grecii care se aventurau dincolo de Hellenspont şi

Pontus că acest Zamolxis fusese un om care a fost o dată sclav în Samos, stăpânul

lui fiind Pythagoras, fiul lui Mnesaarchus; acum, după ce a fost eliberat şi

îmbogăţindu-se, s-a întors în propria ţară. Tracii de aici erau un popor sălbatic care

trăia în triburi, dar acest Zamolxis aducea cu el obiceiuri ionice şi o formă de viaţă

mai bogată decât cea a tracilor; fiindcă el a trăit alături de greci, mai ales unul

dintre cei mai mari învăţaţi, Pitagora, el a ridicat o construcţie în interiorul căreia

dădea mese şi serbări în cinstea şefilor tracilor spunându-le că vor trăi veşnic şi în

belşug. În timp ce îi învăţa aceste doctrine, el îşi construia o cameră sub pământ în

care avea să trăiască trei ani; în acest timp tracii îl jeleau şi îl chemau înapoi; în al

patrulea an el se arată din nou tracilor şi de aceea aceştia au crezut ceea ce le-a

spus Zamolxis despre nemurire. Aceasta este povestea greacă despre el.

[4.96] Din punctul meu de vedere, în primul rând nu cred pe deplin în această

legendă despre Zamolxis şi camera lui de sub pământ, dar pe de altă parte nici nu o

resping: dar cred că Zamolxis a trăit cu mult înainte de Pythagoras. Că a existat

într-adevăr un om cu acest nume sau că Zamolxis nu este altceva decât zeul nativ

al geţilor, oricum acum îmi iau rămas bun de la el. Cât despre geţi, cei care urmau

practicile descrise mai sus, au fost reduşi ca număr de Perşi şi au însoţit armata lui

Darius.

Secolele I î.e.n – I e.n

POMPONIUS MELA

DESCRIEREA PĂMÂNTULUI

II, 2, 18. Tracia era locuită de un singur neam de oameni, tracii, având însă

fiecare alt nume și alte obiceiuri. Unii sunt sălbatici și cu totul gata să înfrunte

moartea, mai ales geții. Acest lucru se datorește credințelor lor deosebite; unii cred

că sufletele celor care mor se vor întoarce pe pământ, iar alții socotesc că, deși nu

se vor întoarce, ele nu se sting, ci merg în locuri mai fericite; alții cred că sufletele

mor negreșit, însă că e mai bine așa decât să trăiască. De aceea, la unii sunt

deplânse nașterile și jeliți noi-născutii; dar dimpotrivă, înmormântările sunt prilej

de sărbătoare și le cinstesc ca pe niște lucruri sfinte, prin cânt și joc.

IOSEPHUS FLAVIUS

ANTICHITĂȚI IUDAICE

XVIII, 1, 5, 22. Nu trăiesc aceștia într-un fel deosebit de al celorlalți oameni, ci

traiul lor seamănă cu cel al așa-numiților polistai de la daci

Secolele I – II e.n

APULEIUS

APOLOGIA

26. Același Platon ne-a lăsat scris următoarele, într-un alt dialog despre un

oarecare Zalmoxis, de neam trac, dar un bărbat (care se ocupa) cu aceeași știință:

” iar vorbele frumoase sunt (ca niște) descântece”.

HERODIAN

DESPRE ORTOGRAFIE

II, 514, 25. Zalmoxis: se mai spune și Zalmoxis și Salmoxis.

Secolul III e.n

PORPHIRIOS

VIAȚA LUI PITAGORA

14. Pitagora mai avea și un alt adolescent, pe care îl dobândise în Tracia, numit

Zalmoxis, deoarece – la naștere- i se aruncase deasupra o piele de urs: tracii

numesc pielea aceasta ”zalmox”. Îndrăgindu-l, Pitagora l-a învățat să cerceteze

fenomenele cerești și (să se priceapă) la sacrificii și la alte ceremonii în cinstea

zeilor. Unii spun că el mai este numit și Tales, iar barbarii îl adoră ca pe Heracles.

15. Dionysophanes afirmă că el a fost sclavul lui Pitagora, că a căzut în mâinile

hoților și a fost tatuat când s-a făcut răscoala împotriva lui Pitagora, care a fugit, și

că și-a legat fața din pricina tatuajului. Unii mai spun că numele de Zalmoxis î

nseamnă ”bărbat străin”.

Secolele IV – V e.n.

THEODORETOS DIN CYROS

TERAPEUTICE

I, 25. (...) Pe Zalmoxis tracul și pe Anaharsis scitul îi admirați pentru

înțelepciune (...).

HESYCHIOS DIN ALEXANDRIA

CULEGERE ALFABETICĂ DE CUVINTE DE TOT FELUL

Zalmoxis: despre acesta Herodot ne spune că grecii care locuiesc în jurul

Pontului afirmă că a fost sclavul lui Pitagora, că apoi a fost eliberat și s-a înapoiat

cu corabia în ținuturile sale de baștină, unde a propagat învățăturile despre un trai

mai înțelept decât cel al grecilor. A adus cu sine fruntași atenieni și i-a primit cât se

poate de bine, spunând că nici el, nici discipolii săi nu vor muri. Alții susțin că

(Zalmoxis) era consacrat lui Cronos (nemuritor).

Secolul VI e. n.

IORDANES

GETICA

39.(...) În cel de al doilea lăcaș al lor, adică în Dacia, Tracia și Moesia, goții au

avut drept lege pe Zalmoxe, despre care cei mai mulți scriitori de anale ne spun că

a fost un filosof cu o erudiție de admirat. Căci și mai înainte au avut pe învațatul

Zeuta, după aceea pe Deceneu și în al treilea rând pe Zalmoxe ,despre care am

vorbit mai sus. Goții nu au fost deci lipsiți de oameni care să-i invețe filosofia.

40. De aceea goții au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor și

aproape egali cu grecii, după cum relatează Dio , care a compus istoria și analele

lor în limba greacă. El spune că acei dintre ei care erau de neam s-au numit la

început Tarabostes, iar apoi Pilleati: dintre dânșii se alegeau regii și preoții. Și

intr-atât au fost de lăudați încât se spune că la ei s-a născut Marte, pe care

înșelăciunea poeților l-a făcut zeu al războiului. De aceea spune și Vergilius: ”

Neobositul părinte, care stăpânește câmpiile geților”.

41. Pe acest Marte, goții totdeauna l-au înduplecat printr-un cult sălbatec (căci

victimele lui au fost prizonierii uciși), socotind că șeful războiului trebuie împăcat

prin vărsare de sângele omenesc. Lui i se jerfeau primele prăzi, lui i se atârnau pe

trunchiurile arborilor prăzile de război cele dintâi și exista un simțământ religios

adânc în comparașie cu ceilalți zei, deoarece se părea că invocația spiritului său era

ca aceea adresată unui părinte.

69. Ei socoteau ca noroc și câștig, drept unica lor dorință, îndeplinirea în orice

chip a lucrurilor pe care le sfătuia îndrumătorului lui Deceneu, judecănd că este

folositor să realizeze aceasta. El, observând inclinarea lor de a-l asculta în toate,

și că ei sunt din fire deștepți i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei,caci

era un maestru priceput în acest domeniu. El i-a învățat etica ,dezvățându-i de

obiceiurile lor barbare, i-a instruit în stiințele fizicii ,facându-i să trăiască comform

legilor naturii; transcriind aceste legi, ele se păstrează până astăzi,sub numele de

belagines; i-a învățat logica, facându-i superiori celorlalte popoare, în privința

minții; dându-le un exemplu practic i-a indemnat să petreacă viața în fapte bune;

demonstrându-le teoria celor douasprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul

planetelor și toate secretele astronomice și cum crește și scade orbita lunii și cu cât

globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc și le-a expus sub ce

nume și sub ce semne cele trei sute partuzeci și șase de stele trec în drumul lor cel

repede de la răsărit până la apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc.

70. Vezi ce mare plăcere, ca niște oameni prea viteji să se îndeletnicească cu

doctrinele filosofice, când mai aveau puțintel timp liber după lupte. Putem vedea

pe unul cercetând poziția cerului, pe altul însușirile ierburilor și ale fructelor, pe

acesta studiind descreșterea și scăderea lunii, pe celalalt observând eclipsele

soarelui și cum, prin rotația cerului (astrele) care se grăbesc să stingă regiunea

orientală sunt duse înapoi spre regiunea occidentală, odihnindu-se după o regulă

prestabilită.

71. Comunicând acestea și alte multe goților cu măiestrie, Deceneu a devenit în

ochii lor o ființă miraculoasă, încât a condus nu numai pe oameni de rând, dar chiar

și pe regi. Căci atunci a ales dintre ei pe bărbații cei mai de seamă și mai înțelepții

pe care i-a învățat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite divinități și samctuare

făcându-i preoți le-a dat numele de pileați, fiindcă, după cum cred, avănd capetele

acoperite cu o tiară, pe care o numim cu un alt nume pilleus, ei făceau sacrificii;

72.(...) restul poporului a dat ordin să se numească capillati, nume pe care goții

îl reamintesc până în cântecele lor, deoarece i-au dat o mare considerație.

73. Iar după moarte lui Deceneu, ei avut aproape în aceeași venerație pe

Comosicus, fiindcă era tot așa de iscusit. Acesta era considerat la ei și ca rege și ca

preot suprem și ca judecător(...).

Planul sanctuarelor din zona sacra

PLANUL MARELUI SANCTUAR DE LA SARMIZEGETUSA

SANCTUARUL RECTANGULAR DE LA SARMIZEGETUSA- reconstituire

SANCTUARUL CIRCULAR DE LA SARMIZEGETUSA- reconstituire

SANCTUARUL DE LA COSTESTI

SANCTUARUL DE LA FETELE ALBE

SANCTUARUL DE LA PIATRA ROȘIE

Sursa: www.cimec.ro