PREZENȚA SPOLIILOR ROMANE ÎN EDIFICIILE DE CULT MEDIEVALE DIN

TRANSILVANIA

Rezumat

Cuvinte- cheie: spolii romane, reutilizare, apropriere, patrimoniu cultural, transfomare,

biserici medievale, piatră Antichitate, semnificație, revalorificare, monument, conservare

Asocierea fenomenelor de tip reutilizare, privite ca expresie a limbajului arhitectural,

cu conceptul de apropriere, înțeles ca însușirea unui obiect sau a unei idei într-un context

nou, a pornit de la câteva studii din domeniul teoriei și istoriei arhitecturii (Richard

Briliant, Arnold Esch în volumul de studii Reuse Value: Spolia and Appropriation Art and

Architecture from Constantine to Sherrie Lavine) și vizează acțiuni umane de revalorizare

a patrimoniului antic (sau a producțiilor artistice vechi în general), de-a lungul epocilor

vechi până în prezent. Fără a avea pretenția unei inovații la nivel conceptual sau formal,

lucrarea de față încearcă să realizeze o analogie între conceptul de apropriere, înțeles ca o

opțiune la nivel de gest, o selecție deliberată urmelor materiale ale trecutului cu scopul de a

fi reprezentate în prezent și construcția monumentelor medievale din sudul Transilvaniei,

folosind reutilizarea spoliilor romane. Studiind din perspectivă diacronică fenomenul, s-au

selectat câteva momente care au influențat evoluția ideii de patrimoniu material clasic.

PARTEA 1

Reutilizarea ca manifestare a raportării civilizaţiilor la trecut- între aproprierea

semnificaţiei şi reciclare

În prima parte a lucrării au fost selectate câteva momente care au influențat evoluția

ideii de patrimoniu material clasic, prin stabilirea, în primul rând a relației culturii

materiale antice cu concepte-cheie precum spolia, memorie culturală, apropriere și

semnificație.În al doilea rând, s-au trasat paralele între contextul cultural european de după

căderea Imperiului Roman, privind statutul moștenirii clasice material și modul său de

manifestare pe teritoriul țării noastre.

Capitolul I

Definirea conceptului de apropriere în relaţie cu cu problematica patrimoniului

cultural material

Structurat pe trei subcapitole, “Rolul aproprierii în procesul istoric al patrimoniului

cultural”,“Perspective asupra funcției memoriei și a semnificației în contextul

patrimoniului material” respectiv, “Problema semnificaţiei “monumentului” „ primul

capitol al tezei se dorește clarificarea principalelor concepte care vor intra în explicarea

practicilor și fenomenelor cu referire la patrimoniul material.În primul subcapitol, se

realizează definirea conceptului de apropriere, care apare utilizat în trei domenii cu mize și

direcții diferite (artă, antropologie, istoria și teoria artei) fără a-și pierde sensul de bază : ca

procedeu artistic, specific artei contemporane, în special al curentului postmodernist, prin

care imaginile altor autori sunt preluate și sunt plasate în contexte noi cu scopul de a

problematiza teme controversate precum autoratul, și valoarea creației, aproprierea

culturală- preluarea sau chiar furtul unor idei, concepte, obiceiuri, practici religioase, ale

altor culturi, și adaptarea la valorile culturii care apropriază, și aproprierea întrevăzută ca

influența, asimilarea și însușirea producțiilor trecutului, și recontextualizarea lor cu scopul

de a conveni nevoilor prezentului, dar și de a-l legitima prin autoritatea trecutului.

În al doilea subcapitol, se problematizează conceptul de patrimoniu, care în contextul

modificărilor date de paradigmele culturale, se definește mai degrabă ca proces cultural

decât ca dimensiune stabilă de raportare la bunurile culturale din epocile

anterioare.Legătura care se formează între evoluția semnificației și influența memoriei

asupra ideii de patrimoniu a avut ca scop principal în acest sens, îndreptarea atenției asupra

faptului că însăși soarta vestigiilor trecutului a fost modificată de acțiuni marcate de

asemenea schimbări. Din această cauză, soarta patrimoniului construit în principal este

dictată de, sau are legătură cu modul în care fiecare epocă și-a definit conceptul de

moștenire, trecut și patrimoniu.

În cel de-al treilea subcapitol, plecând de la același raționament, se abordează problema

semnficației, pe care, în acest caz un momument îl poate deține, este influențată de modul

receptării ei, care este de asemenea, un fenomen dependent de contextul cultural, ceea ce îi

oferă o dimensiune instabilă. Aceste argumente sunt aduse în discuție pentru interpretarea

prezenței spoliilor, care pot fi purtătoare de semnificație, însă se detașează de orice

interpretare reprezentațională.

Capitolul II

Conceptul şi practica “spolierii”- funcţie, rol şi posibilă semnificaţie

În acest capitol se prezintă evoluția și sensul actelor de reutilizare definite ca fenomene

în cadrul istoriei și teoriei artei și arhitecturii sub denumirea de spolia. Dale Kinney, una

din pricipalii autori care abordează această tematică, plasează acest termen pe care îl ridică

la rang de concept în asocierea cu interpretarea hermeneutică a construcției și decorării

Arcului de Triumf din ridicat în perioada lui Constantin cel Mare. Termenul spolia, are ca

origine cuvântul spolium, cu conotația de jaf de război( spolii) care urmează victoriei

asupra unui teritoriu cucerit, mai având și sensul de piele de animal, însă folosirea sa cu

sensul în care arheologia și istoria artei l-a preluat, își are obârșia din perioada Renașterii,

de la sintagma folosită în manieră critică a adresa exploatării masive a vestigiilor romane

pentru diferite construcții civice și religioase din Roma, începând cu perioada Antichității

târzii, și terminând cu Evul Mediu, perioadă de care, oamenii Renașterii se simțeau cultural

detașați.

În sens academic modern, cuvântul “spolia” a intrat uz odată cu discuția despre

monumentele ce marchează trecerea de la cultura Imperiului roman la Antichitatea târzie

respectiv Evul mediu, conotația general acceptată fiind de obiect/ bun cultural/ fragment

poate aparține domeniului funerar, votiv, religios sau arhitectural refolosit într-un alt

context decât cel original. De asemenea se aduce în discuție faptul că problema

elementelor ruinate, a fragmentelor arhitecturale se afla deja în atenția lumii clasice, cel

puțin în marile centre urbane ; termenul provenit din legislația romană din secolul IV

făcând trimitere la problema prevenirii distrugerii și destructuralizării unor spații

dezafectate prin preluarea și reutilizarea unor elemente de construcție se regăsea sub

denumirea de “spoliatae aedes”, dar făcea apel la întreg corpul edificiului în cauză, nu

doar la elementele arhitectonice cu rol decorativ.

Sensul asemănător celui dat în secolul al XVI-lea acestor fragmente decorative apare

și în secolul al IV-lea sub forma lui “redivivis de publico saxis” care însă face referire la

acele pietre care proveneau din depozitele publice ca urmare a recuperării lor din spații ce

fuseseră demolate sau aflate în stadiu de ruină.

O altă chestiune care apare în discuția despre spolii, este măsura în care acestea

“participă” la limbajul arhitectural al edificiului în care se regăsesc; Rolul acestor

materiale, depășește după părerea unor autori ca Stocker sau Niglio, cel de material brut de

construcție, îndeplinind anumite funcții în cadrul monumentului: cazual, funcțional și

iconic sau după modelul secund, structurală, decorativă și culturală.

Capitolul III

Conversia şi reutilizarea elementelor materiale ale trecutului antic ca dovadă a

asimilării şi aproprierii acestuia de către creştinism

În cadrul acestui capitol se face referire la modul în care fenomenul Interpretatio

Christiana a contribuit la transferul simbolic de la un patrimoniu material încărcat cu

conotații păgâne la unul creștin.În subcapitolul „Aspecte generale legate de adaptarea și

reutilizarea elementelor arhitecturale antice în epoca Antichității târzii”, este tratat modul

în care reutilizarea și adaptarea sunt moduri prin care acest fenomen are loc, suprapunând o

identitate creștină, peste niste modele deja consacrate (arhitecturale, simbolice,) și creând

astfel un patrimoniu de sine stătător.

Principalele mărturii în acest sens, sunt marcate de evenimente istorice și decizii politice ca

Edictul lui Teodosius, sau documente ca scrisoarea trimisă de papa Grigore cel Mare

abatelui Meliton cu privire la situația vechilor culte precreștine din Britania.

Utilizarea spoliilor în aceste contexte aparținând perioadei istorice de după căderea

Imperiului și Edictul de la Milano a constituit un fapt asumat, de apropriere unor forme

pentru adaptarea lor la un nou conținut simbolic și religios.

Capitolul IV

Mărturii arheologice privind diversitatea atitudinilor creștine fața de moștenirea

culturală antică

În cele două subcapitole sunt prezentate schimbările de raportare la moștenirea

materială antică,. În cadrul primului subcapitol cu titlul “Impactul modificărilor produse în

spațiul public asupra mentalului colectiv al comunităților” este amintit efectul pe care

aceste schimbări de mental îl manifestă asupra spațiului public urban odată cu declinul și

căderea Imperiului Roman, debutând cu disoluția spațiului urban, scăderea puterii

economice prin urmare a producției artistice.Sunt documentate acte de distrugere și

vandalism( unele cu caracter religios precum dezmembrări, distrugeri intenționate,

desfigurări și chiar îngropări de statui în principal). Monumentele refolosite în contexte

religioase sau funerare sunt “convertite” prin incizarea de cruci. Aceste tipuri de atitudini

sunt prezente și astăzi, și trebuie privite din perspectiva conotațiilor magice pe care

comunitățile creștine le atribuiau monumentelor de origine păgână, în lipsa citirii lor ca

obiecte patrimoniale. Cu timpul, gesturile ostile au început să se diminueze, făcând loc

aprecierii calității materialelor, sau a valorii lor estetice, acesta fiind motivul pentru care

ele au continuat sa fie refolosite.

În subcapitolul al doilea, cu titlul “Manifestări ale raportării creștinilor la cultele

tradiționale în spațiul danubiano-pontic”, oferă exemple din contextul descoperirilor

arheologice, privind tipuri similare de practici pe teritoriul României de azi:suprapunerea

basilicilor creștine peste vechile fundații de temple,( Mehadia) refolosirea monumentelor

romane în fundații, și în domeniul funerar, îngropări cu caracter ritualic,(Tezaurul de la

Tomis, Constanța) răsturnarea monumentelor cu caracter religios de pe postamentele lor

este un procedeu frecvent întâlnit, sau răsturnarea inscripțiilor cu capul în jos ( Hăbad –

Brădoaia, Valea Nanului) etc.

O altă practică ce începe să se dezvolte odată cu începutul răspândirii cultul creștin

este refolosirea monumentelor funerare în contexte ecleziale, și deși nu se poate trasa o

legătură cauzală între cele două, o posibilă explicație ar fi dezvoltarea în primele secole

creștine a cultului martirilor, indirect al relicvelor, și obiceiul îngropărilor în biserică.

Spoliile cu caracter funerar ce se vor regăsi și ulterior în arhitectura unor biserici sau în

apropierea acestora poate constitui un ecou al acestui obicei.

Primele secole creștine s-au dezvoltat în contextul cultural al clasicismului antic, și

raportarea la creația materială din perioada de dinainte de declinul Imperiului, este

influențată de schimbările de ordin religios și spiritual, deoarece trecuse prea puțină vreme

pentru ca societatea să le poate privi cu detașarea specifică unui timp istoric apus-care ar fi

presupus ori valorificarea lor în sens istoric, sau ignorarea lor.

Capitolul V

Modalități generale de raportare la patrimoniul material antic în decursul Evului

Mediu și Renașterii

În continuarea discuției despre raportarea diferitelor perioade istorice la patrimoniul

antic, în prima parte a capitolul, marcată prin subcapitolul cu titlul “Spolierea şi modul ei

de manifestare în perioada Evului Mediu”, se urmăresc practicile de construcție medievale

ce fac apel la reutilizare, observând diferențele tipologice și cauzele care au determinat

aceste schimbări de atitudine în comparație cu perioada Antichității târzii. Detașarea

istorică și decăderea stării de conservare a așezărilor și construcțiilor antice, a determinat

pe de-o parte, dezvoltarea exploatării ca resursă materială, pe de altă parte, diferențele

stilistice, calitatea materialelor și chiar monumentalitatea ruinelor a stârnit aprecierea unor

comanditari pentru care reutilizarea materialelor romane în noile ctitorii constituia o

atitudine estetică de revigorare a vechiului stil clasic sau de consolidare a puterii de

sorginte imperială. Cele mai cunoscute astfel de situații din Europa Occidentală sunt

construcția Capelei palatine de la Aachen sub domnia lui Carol cel Mare, decorarea cu

materiale prețioase și reliefuri romane a Amvonului de la Aachen, sub domnia lui Henric al

II-lea, numeroasele inserări de spolii romane și bizantine de la San Marco, Veneția,

programele arhitecturale de construire a catedralelor San Lorenzo Maggiore din Napoli și

de la Lucera din perioada lui Carol al II-lea de Anjou ,etc. Construcția de catedrale și

biserici utilizând spolii romane din așezările din apropiere, devine o practică recurentă în

Europa medievală, exploatarea majoră din această perioadă conducând la distrugerea și

dispariția multor situri romane. Cu toate acestea, în atitudinile multor constructori și ctitori

medievale se relevă respectul pentru legitimitatea oferită de construcțiile romane și

materialele, fie ele si aflate înb stadiu de ruină în momentul reutilizării lor.

Al doilea subcapitol, cu titlul “Moștenirea culturală antică romană în Țara Hațegului –

resursă materială pentru transferul de la o arhitectură a lemnului la una de piatră” vizează

în primul rând, încadrarea fenomenului de construcție prin reutilizare ca trăsătură

distinctivă a arhitecturii Țării Hațegului , și a altor zone din Hunedoara și Alba, într-un

context mai larg al manifestării sale în perioada Evului Mediu pentru secolele XI-

XIII.Principalele biserici de piatră remarcabile ca arhitectură și mod de construcție sunt

Capela de la Streisângeorgiu, Biserica din Densuș, Sântămaria-Orlea, Strei,etc

Capitolul VI

Percepția renascentistă asupra bunurilor culturale clasice- între preocuparea pentru

conservare și continuarea reutilizării sale

Perioada Renașterii este momentul în care distincția între valorificarea de tip

apropriere respectiv cea de tip istoric și estetic începe să prindă contur.În contextul

cultural renascentist apare pentru prima oară termenul “spolia,” folosit în sens peiorativ în

scrisoare adresată papei Leon al X-lea, de către Rafael și Baltasare Castiglione, un mesaj

critic la adresa modului în care vestigiile romane au fost exploatate pe toată perioada

Antichității târzii și a Evului Mediu la construcția clădirilor civice și bisericilor din Roma.

Deși maniera de construcție continuă să utilizeze aceleași metode și în această epocă,

Renașterea marchează momentul în care mediile culturale încep sa se raporteze la trecut ca

la un moment istoric finit, sursă de inspirație pentru epoca prezentă și apar, deși izolate,

demersuri de protejare a vestigiilor și așezărilor romane care au supraviețuit.

În subcapitolul cu titlul “Statutul patrimoniului antic din spațiul fostei provincii Dacia

Superior în perioada Renașterii”, se prezintă cazuri în care ideile renascentiste se manifestă

și în cazul vestigiilor romane din Dacia Superior, pe care nobilimea vremii (secolele XV-

XVII) începe să le transporte la curiile feudale cu scopul de a institui mici colecții, în jurul

proprietăților acestora.

Această perioadă este marcată de apariția primilor anticari (Joan Mezerzius,Ariosti)

preocupați de vestigiile romane din această zonă, care se ocupă cu studierea, copierea

textelor și descrierea ilustrativă și textuală a monumentelor, multe dintre ele descoperite

deja ca fiind reutilizate. Continuarea exploatării și a migrării pietrelor de la un sit la altul și

schimbarea contextului a condus la pierderea multor monumente valoroase, iar epigrafia și

studiul antichităților continuă să se desfășoare în manieră izolată.

PARTEA a 2-a

Aportul stilistic şi istoric al elementelor spoliate în cadrul monumentelor medievale și

postmedievale din Transilvania

Capitolul I.

Spolierea ca proces de transformare și formă de apropriere a trecutului

În primul capitol a părții a doua, se analizează tematica propusă spre cercetare din

perspectiva impactului pe care monumentele romane spoliate (de multe ori importante

piese artistice și epigrafice) îl au asupra contextelor în care se regăsesc, cât și asupra

percepției moderne a a monumentelor construite în această manieră. Reluând mai în detaliu

câteva idei prezentate în capitolul introductiv al lucrării, vizând principalele cauze ale

reutilizării, dar și asocierea acestor cauze cu problematica aproprierii, în contextul

contemporan al manifestării sale în artă, specifice curentului postmodernist.

Capitolul II

Aspecte generale legate de particularitățile tipologice ale monumentelor funerare din

Dacia Romană

În acest capitol structurat pe două subcapitole cu titlul, “Tipologia şi morfologia

monumentelor funerare” respectiv, „Iconografie, teme recurente și simbolistică” constă în

prezentarea succintă a stilisticii monumentelor romane din provincia Dacia Superior, atât

cu privire la aspectele tipologice influențele, principalele tipuri de monumente din

domeniul funerar, registrul tematic și simbolistica recurentă. Scopul prezentării acestor

noțiuni în contextul unui studiu despre reutilizare este expunerea unor elemente care se vor

regăsi în descrierea, de cele mai multe ori sunt formă de fragment a spoliilor, precum și

aportul lor simbolic și estetic în cadrul limbajului arhitectural al edificiilor medievale.

Capitolul III

Particularități ale reutilizării monumentelor antice în contexte arhitecturale

Reluând aspecte amintite în primele capitole ale tezei, cu privire la potențialul rol pe

care spoliile îl dețin în cadrul unui monument, urmărind recurența unor situații întâlnite, în

acest capitol, se observă principalele particularități și posibilele funcții pe care

monumentelor romane le pot deține în cadrul bisericilor din Transilvania.Scoaterea în

evidență a unor situații mai speciale în care se regăsesc spoliile romane, este tratată în

funcție de principala caracteristică a fiecărui monument,;mai mult decât atât capitolul

urmărește să grupeze principalele tipuri de reutilizări.

În al doilea subcapitol, s-a realizat o paralelă între modul de manifestare al

fenomenului în două foste provincii romane diferite, (Transilvania-Dacia Superior

respectiv Northumberland-Britania) cu scopul de releva aspecte ce vin să susțină ideea că,

în anumite cazuri, prezența spoliilor în contextele ecleziale cu precădere, nu este o

consecință a hazardului, de un obicei care ține doar de valabilitate, ci este un gest de

selecție, asumat atât de către comanditarii acestor edificii, cât și de constructorii lor.

Capitolul IV

Prezenţa spoliilor romane în cadrul arhitecturii ecleziale din sudul Transilvaniei

Capitolul debutează cu prezentarea succintă a importanței IDR în inventarierea și

studiul monumentelor descoperite în diferite contexte pe teritoriul fostei Dacii romane,

subliinind rolul deosebit de important pe care acest corpus îl are în cunoașterea drumului

parcurs de monumentele romane, diferitele contexte în care au fost descoperite, precum și

principalele însemnări ale primilor anticari care le-au consemnat.

În cadrul subcapitelor următoare se realizează atât pe baza datelor preluate din

Inscriptiones Daciae Romanae, cât și a observațiilor personale, descrierea monumentelor

romane, sculpturale și epigrafice din diferitele contexte arhitecturale sau funerare actuale.

In subcapitolul, cu titlul “Repertoriul monumentelor funerare încastrate în Biserica

Reformată Calvină din localitatea Geoagiu” se descriu următoarele spolii cu o tematică

funerară variată, de la creaturi mitice, la portretistică funerară: - statuile a doi lei funerari,

un relief reprezentând un animal mitic marin, de tip Hipocamp, un relief cu personaj

mitologic reprezentat figură întreagă- Hercules, un relief provenind din ansamblul unei

edicule reprezentând bustul unei femei; pe cantul stâng este ornamentat cu motive vegetale,

pe fațada, un relief cu scena Banchetului funerar, o a treia statuie a unui leu funerar, în

partea inferioară a zidului sudic, se află un relief reprezentând un cap de Medusa, două

medalioane funerare cu portret încadrat într-o nișă arcuită, unul cu portretul unui barbat, iar

celălalt cu dublu portret de tineri. sau soț și soție, și fragmentul unei edicule funerare

reprezentând o scenă/portret de familie cu doi copii.

În cadrul subcapitolului al doilea, sunt prezentate principalele monumente epigrafice și

sculpturale de la Biserica Sf. Ierarh Nicolae din Densuș. În interiorul bisericii se regăsesc:

altarul lui Gaius Longinus sustinut de un bloc anepigraf cu relief ecvestru, un altar astăzi

anepigraf acoperit de tencuială și pictură susținut de altarul funerar al decurionului Marcus

Turrianus Fronto cu relief ecvestru pe ambele laterale, altar profilat acoperit de frescă

reprezentând Sfânta Treime și un Sfânt Martir susținut de un altar epigraf cu relief

ecvestru, în stânga în partea superioare se regăsește altarul funerar al Valeriei Cara,

suprapus peste altarul dedicat lui Octavius Nepos, de asemenea cu relief ecvestru pe

laterale,-în altarul bisericii cu rol de sfântă masă, este prezentă lespedea funerară dedicată

Aeliei Modesta și Valeriei Felete susținută de un altar anepigraf. În exteriorul edificiului se

întâlnesc :altarul funerar dedicat Ulpiei Candida, bloc cu rol de susținere, la nivelul fațadei

sudice, a capelei laterale,lespede funerară cu inscripție aproape intergral distrusă, zidul

vestic al pronaosului adăugat,o stelă funerară fragmentară,așezată pe incinta zidului de sud

al pronaosului, doi lei funerari plasați pe acoperișul absidei altarului. o inscripție votivă-

onorifică dedicată lui Caracalla, lânga sau astăzi prinsă în zona inferioară a zidului turnului

cu clopotniță.

La biserica din Strei, prezentată succint în subcapitolul al treilea, sunt descrise cele

două monumente funerare reprezentând un altar funerar dedicat Umbriei Africana, și o

placă funerară decorată cu tabula ansata și reliefuri de personaje, dedicată Aureliei Lucilla.

Biserica din Streisângeorgiu, Călan, există numeroase materiale romane, însă de

referință există, altarul funerar al lui Marcus Ulpius Tertius, un fragment de stelă funerară

cu relief, un bloc arhitectural decorat și o lespede de proveniență necunoscută (probabil

medievală) cu text în limba maghiară.

În subcapitolul al cincilea, se descriu reliefurile fragmentare prinse în zidăria bisericii

de la Peșteana, a cărui cimitir și curte abundă de blocuri romane,și fragmente de

monumente refolosite în contexte funerare. Cele mai importante piese sunt un fragment de

stelă funerară cu inscripție și portret, foarte erodat, și două fragmente de placă onorifică

sau funerară frumos realizate.

La biserica medievală din localitatea Sânpetru se regăsește un altar votiv de marmură

dedicat zeului Silvanus, descris impreună cu un fragment arhitectural inscripționat cu

pisania în limba slavonă.

În ultimul subcapitol, se discută originea reliefului încastrat în zidăria bisericii

reformate de la Sântămaria –Orlea.

PARTEA a 3-a

Moduri de valorificare a materialelor arheologice din piatră-Conservarea și

restaurarea monumentelor spoliate

În situația actuală a stadiului în care se regăsește patrimoniului medieval construit din

județul Hunedoara, această parte a tezei se preocupă de problema revalorificării

materialelor romane (reutilizate la un moment dat) prin conservare aducând argumente cu

privire la importanța păstrării lor în siturile actuale- dar cu mențiunea monitorizării stării de

conservare și prin intervenția unor lucrări de conservare –restaurare care să le redea

integritatea pe care o merită în situația în care constituie fragmente ale unui patrimoniu

material important.

Capitolul I.

Aspecte cu privire la situația monumentelor romane reutilizate și mijloacele tehnice

de realizare a acestora

Perspectiva din care sunt analizate aceste fragmente aduce în prim-plan câteva referințe

despre exploatarea pietrei în Dacia romană, tehnici de prelucrare și cioplire specifice lumii

romane.Un alt aspect întroductiv constă în prezentarea cauzelor și tipologiei degradărilor

pietrei. Prin identificarea unor informații privind petrografia și componența mineralogică

unui altar funerar s-a putut realiza, la nivel de proiect un posibil demers de conservare-

restaurare.

În primul capitol se oferă argumente privind importanța revalorificării monumentelor

spolia, în ceea ce privește unicitatea lor ca traseu istoric dar și funcțional, fiind de multe ori

inedite prin contextul în care se regăsesc. Amenințate cu distrugerea și dispariția din cauza

felului în care sunt tratate, ele fac parte dintr-un patrimoniu arheologic important.

Capitolul II

Noțiuni generale privind degradările specifice pietrei. Cauze, factori și tipuri de

deteriorare

În al doilea capitol se abordează problema etiopageniei monumentelor de piatră, având

ca principali factori agenții poluanți, factorul uman și cel biologic.

Poluanții naturali sau artificiali relevanți pentru deteriorarea pietrei sunt dioxidul de sulf,

oxizii de nitrogen, ozonul, flourid de hidrogen, dioxidul de carbon,1etc. Impreună cu apele

pluviale acești compuși creează soluții chimice numite “ploi acide”, care atacă în special

materialele calcaroase (calcarul, mortare de var, marmura, gresiile calcaroase.)

Dezvoltarea factorului biologic este la rândul lui influențat de contexul mediului în care se

află piatra biocolonizată. Astfel monumentele de piatră trebuie înțelese ca adevărate

ecosisteme. Dintre principalii colonizatori ai pietrei se amintesc: cianobacteriile, algele,

fungii, și lichenii.

Alti factori de degradare se numără printre săruri, alterarea meteorologică, tensiunile

diferențiale,

Capitolul III.

Despre starea de conservare a monumentelor reutilizate la biserica Streisângeorgiu,

Călan

Capitolul realizează o descriere a stării de conservare a materialelor litice extrase din

structura bisericii, astăzi regăsindu-se într-o stare precară datorată alterării climatice dar și

a poluanților atmosferici. Biocolonizarea este prezentă în proporții mari la toate

fragmentele dispersate, fiind una dintre principalele forme de deteriorare. Piesele care au

intrat în atenția descrierii sunt: un altar funerar roman, element arhitectural roman reciclat,

lespede funerară cu inscripție

Capitolul IV

Probleme de conservare a monumentelor litice folosite la împrejmuirea de la Biserica

Ostrov

Delimitarea circulară a cimitirului bisericii medievale de piatră de la Ostrov, de secol

XV din comuna Râu de Mori, se poate considera un monument în sine, dat fiind caracterul

unic al constituirii sale, asocierea cu biserica medievală și modul unitar în care a fost

realizat

Caracterul complex al elementelor incintei este însă afectat de starea foarte precară de

conservare a monumentelor. Calitatea de ansamblu cu valoarea simbolică și istorico-

arheologică de la Ostrov este amenințată să dispară odată cu transformarea majorității

elementelor în simple pietre dispersate. Cauza generală o constituie eroziunea masivă a

blocurilor cauzată de alterarea meteorologică în condițiile păstrării monumentelor în aer

liber. O altă cauză majoră a deteriorării elementelor litice este influențată și de acțiunile

decorespunzătoare ale factorului antropic.

Capitolul V-

Propuneri de conservare-restaurare, tehnici, metode și materiale implicate în

conservarea monumentelor de piatră

În capitolul V, se prezintă principalele etape de restaurare și conservare a monumentelor de

piatră, în vederea formulării unor propuneri privind demersul de restaurare a fragmentelor

litice de la Biserica Streisângeorgiu.

Operațiile și tratamentele de conservare-restaurare monumentelor de piatră se pot grupa în

patru categorii majore: curățirea (cu alte operațiuni incluse în această categorie)

consolidarea, completările și lipirea componentelor fracturate, protecția/hidrofobizarea.

Prezentarea principalelor metode de restaurare în domeniul pietrei au caracter orientativ și

general, oferind un cadru capitolului următor , care avea rol de studiu de caz și care va

prezenta succint modul de realizare a unei minime intervenții de conservare și salvgardare

a unui monument roman.

Capitolul VI

Intervenții de conservare și revalorificare a unui altar roman de la biserica

Streisângeorgiu, Călan

Sub coordonarea domnului restaurator- piatră Călin Bîrzu, am realizat o intervenție de

conservare și restaurare a unui altar roman de marmură cu inscripție, aflat în perioada

actuală în curtea cimitirului bisericii-monument de la Streisângeorgiu, Călan.

După documentația întocmită cu ocazia lucrărilor arheologice din anul 1975, acest altar

roman servea drept masa de proscomidie în altarul bisericii ,în zona peretelui de nord,

fiind scos în aceeași perioada, probabil cu scopul de a se realiza săpături în zona altarului.

Rolul de proscomidiar al acestui monument este probat și de dimensiunile piesei, urmele

de mortar de pe revers dar și de golul din zidăria bisericii în zona în care fusese fixat,

observate de către Călin Bîrzu cu prilejul studierii obiectului în vederea restaurării.

Demersul de restaurare-conservare al piesei cuprinde două părți: una de cercetare

prealabilă a monumentului și a deteriorărilor sale și una de restaurare propriu-zisă, prin

aplicarea unor tratamente specifice metodologiei de conservare și restaurare a pietrei.

Prima parte cuprinde: documentația fotografică, luarea dimensiunilor, și fotografii cu

microscop portabil, prelevare de probe pentru întocmirea analizelor mineralogice a rocii,

prelevarea de probe biologice pentru stabilirea naturii biodeteriogenilor, întocmirea de

relevee.și schițe, etc.

Tratamente aplicate au fost realizate după efectuarea în prealabil a testelor de biocidare și

curățare și constau în efectuarea unei biocidări a întregului molon, și a unei curățiri

minimale a depunerilor aderente de la nivelul suprafeței litice.

Anterior acestor tratamente de restaurare, piesa a fost scoasă din sol deoarece era parțial

îngropată, iar după realizarea primelor operații de biocidare și curățire, transportată din

nou în biserică atât din rațiuni de conservare preventivă: ferirea de acțiunile ciclurilor de

îngheț-dezgheț și a apei pluviale, de cele ale dăunătorilor macro și microbiologici cât și de

revalorificare estetică a monumentului.

Concluzii

Putem conchide cu faptul ca acest demers de cercetare a introdus problema reutilizării

spoliilor romane în cadrul monumentelor medievale din sudul Transilvaniei în trei direcții

de discuție: despre apropriere, aport cultural și conservare, conducând la următoarele

concluzii: bisericile de piatră construite cu ajutorul spoliilor romane sunt mai degrabă

rezultatul unei voințe deliberate de a reutiliza, nu doar al unei valabilități formale, iar

contribuția prezenței monumentelor romane este activă în modelarea unui limbaj

architectural specific în cazul țării noastre doar în cazul bisericilor vechi de piatră care le

conțin în structură. Mai mult decât atât, aceste monumente sunt martorele unui moment

special al istoriei patrimoniului antic roman din fosta provincie Dacia, al transformării, al

pierderii dar și al convertirii sale spre un sens mai înalt uneori. În situația actuală acest

patrimoniu necesită un nou tip de revalorificare, întrând în etapa în care conservarea și

restaurarea sunt practicile prin care raportarea noastră la trecut ca societate, trebuie să se

manifeste.