Cursul 1 : Metode de predare-învăţare, mijloace de instruire specifice domeniului militar Delimitări conceptuale: metodologie, metodă, procedeu; relaţia metodă- procedeu Metode şi procedee de predare-învăţare Metode de organizare a instruirii specifice domeniului militar Mijloace de instruire Instruirea armatei este un proces continuu ce presupune acţiuni şi activităţi riguros elaborate, care vizează pregătirea teoretică şi practic-aplicativă a militarilor, la nivel individual şi colectiv; instruirea ”ţinteşte” realizarea şi menţinerea capacităţii combative a armatei Capacitatea combativă este dată de: -componenta fizică; -componenta morală; -domeniul conceptual. Componenta fizică cuprinde: -organizarea structurilor militare şi încadrarea cu personal; -înzestrarea cu echipamente şi armament (logistica trupelor);
Transcript
Cursul 1: Metode de predare-învăţare, mijloace de instruire specifice domeniului militar
Metode şi procedee de predare-învăţare Metode de organizare a instruirii specifice domeniului militar Mijloace de instruire
Instruirea armatei este un proces continuu ce presupune acţiuni şi activităţi riguros elaborate, care vizează pregătirea teoretică şi practic-aplicativă a militarilor, la nivel individual şi colectiv; instruirea ”ţinteşte” realizarea şi menţinerea capacităţii combative a armatei
Capacitatea combativă este dată de: -componenta fizică; -componenta morală; -domeniul conceptual.
Componenta fizică cuprinde: -organizarea structurilor militare şi încadrarea cu personal; -înzestrarea cu echipamente şi armament (logistica trupelor); -instruirea forţelor.
Componenta morală vizează:-pregătirea psihică, dezvoltarea calităţilor psiho-morale;-formarea liderilor, creşterea motivaţiei, a încrederii în capacităţile individuale şi de grup
Domeniul conceptual stabileşte linia instruirii în relaţie directă cu nevoile de securitate ale ţării, doctrina naţională şi de alianţă, tradiţiile şi posibilităţile forţelor.
Instruirea forţelor: -învăţământ; -instrucţie; -exerciţii; -practicarea funcţiei. Didactica specialităţii studiază principiile şi metodele de învăţământ ce stau la baza instruirii militarilor, particularizate la specificul armelor şi specialităţilor militare.
Metodica studiază principiile şi metodele de instruire particulare disciplinelor fiecărei arme.
Metoda de învăţământ reprezintă calea (drumul) de urmat de către instructori şi cursanţi, în activitatea comună, pentru realizarea obiectivelor instruirii sau instrumentul cu ajutorul căruia un cursant, sub îndrumarea cadrului didactic, însuşeşte cunoştinţe îşi formează (perfecţionează) deprinderi
Procedeul didactic este o formă de exprimare a metodei, o tehnică mai limitată de acţiune, un element de sprijin sau un mod concret de valorificare a metodei.
Strategia didactică: combinarea şi organizarea cronologică a ansamblului de metode, procedee şi mijloace alese de instructor (comandant) pentru realizarea obiectivelor
Funcţia cognitivă vizează organizarea şi dirijarea învăţării spre transmiterea de noi cunoştinţe, dobândirea unor abilităţi şi atitudini conforme cu obiectivele stabilite;
Funcţia normativă arată cum să se predea şi cum să se înveţe pentru obţinerea unei finalităţi.
Funcţia motivaţională poate fi considerată definitorie în derularea procesului formativ, prin rolul său extrem de aplicat şi vizibil: stârnirea interesului, curiozităţii, iniţiativei, provocarea creativităţii latente;
Funcţia instrumental-operaţională: mijlocitor în atingerea obiectivelor
Funcţia formativă vizează exersarea şi dezvoltarea proceselor psihice şi motorii, concomitent cu asimilarea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor, precum şi modelarea atitudinilor şi convingerilor
Clasificarea metodelor de predare- învăţare:1. transmiterea şi însuşirea cunoştinţelor:
1.1 de comunicare orală( expozitive): . -prelegerea(lecţia)
3.de formare a deprinderilor: -lucrări practice de laborator
-studii de caz-proiecte didactice-joc de roluri-simularea-înv. pe simulator
4.de raţionalizare( instrucţia programată; IAC)
Alegerea metodelor şi procedeelor se face în funcţie de: -etapele învăţării; -conţinuturile instruirii; -obiective
Prelegerea( expunerea) se desfăşoară după un plan, care conţine: tema; obiectivele ; actualizarea cunoştinţelor ;transmiterea noilor informaţii, prin evidenţierea ideilor principale materializate pe tablă sau ecran; concluzii în urma celor prezentate; fixarea cunoştinţelor prin întrebări recapitulative; tema pentru acasă.
Cerinţe: -crearea motivaţiei; -evidenţierea ideilor de bază şi facilitarea înţelegerii şedinţei; -să asigure o prezentare coerentă, logică, comprehensibilă;
-să se bazeze pe conţinuturi autentice şi convingătoare; -să respecte limitele din programa de înv.; -concordanţă între obiective, volum de cunoştinţe şi subiectul supus instruirii, experienţa acestuia; -probează stringenţa şi succesiunea logică; -„obligă” la exemplificări ilustrative; -rigoare în exprimare; -„obligă” la concizie şi expresivitate; -ritm optim în expunere.
Forme de prelegeri: magistrale; dezbatere; cu oponent; cu ilustraţii şi aplicaţii.
-realizarea conexiunii inverse;-asigurarea transferului de cunoştinţe.
Captarea atenţiei presupune găsirea elementelor motivaţionale: -importanţa secvenţelor educaţionale în înţelegerea disciplinei; -conexiunea cu temele viitoare; -congruenţa cu cerinţele NATO.
Formularea obiectivelor operaţionale trebuie să vizeze : -comportamentul; -performanţa; -condiţiile; -restricţia la performanţă
Sau -Cine? -Ce să facă? -În ce condiţii? Unde? Când? -Cât de bine? În ce cantitate? În cât timp? -Unde? Folosirea verbelor ( „cuvintelor-acţiune”)în funcţie de scop: -receptarea: a recunoaşte, a identifica, a distinge; -înţelegerea: a redefini, a reformula, a stabili, a exprima în cuvinte proprii, a demonstra, a exprima; -analiza: a deduce, a analiza, a compara, a distinge, -crearea, elaborarea: a crea, a planifica, a proiecta, -evaluarea: a estima, a judeca, a standardiza
Reactualizarea cunoştinţelor presupune: - formularea unor întrebări ale căror răspunsuri au legătură directă cu secvenţele instruirii; - înţelegerea prin transfer de cunoştinţe, imagini etc.
Calitatea întrebării: -corectă gramatical şi logic; -precisă; -concisă; -formulări variate; -asociată cu un timp de gândire rezonabil; -nu se intervine pe timpul răspunsului; -se formulează întrebarea şi apoi se nominalizează.
Transmiterea noului conţinut trebuie: -să respecte structura ASIE; -să se bazeze pe o strategie didactică diversificată;
Dirijarea învăţării urmăreşte scoaterea în evidenţă a ideilor fundamentale din conţinutul secvenţei prezentate, a imperativelor cu rol determinant asupra înţelegerii în ansamblu
Obţinerea performanţei presupune realizarea obiectivelor prestabilite pentru fiecare secvenţă a instruirii
Evaluarea performanţei ţine de aprecierea răspunsurilor în concordanţă cu informaţiile predate.
Intensificarea retenţiei urmăreşte creşterea volumului de cunoştinţe reţinute sau doar a ideilor de bază, în special după o apreciere negativă a evoluţiei procesului învăţării tocmai evaluat.
Realizarea conexiunii inverse presupune abordarea problemelor neînţelese sau mai puţin înţelese prin metode şi procedee diferite de cele deja utilizate şi „neproductive”.
Asigurarea transferului de cunoştinţe vine să evidenţieze elementele comune sau conexe cu alte sisteme sau procese educaţionale, precum şi relaţiile de interdependenţă dintre ele.
Descrierea constă în prezentarea caracteristicilor, a elementelor definitorii ale unor acţiuni sau categorii de armament şi tehnică militară, folosindu-se planşe, scheme, imagini foto;
Conversaţia ( convorbirea, discuţia) este o metodă de predare- învăţare ce presupune menţinerea permanentă a dialogului între instructor şi studenţi
Conversaţia:-euristică -recapitulativă
-de fixare -de verificare şi apreciere; -introductivă -finală
Conversaţia trebuie: -să ofere libertatea de exprimare a studentului; -să angajeze la discuţii tot personalul; -să provoace iniţiativa, curiozitatea, spontaneitatea; -să solicite analize, sinteze, comparaţii, transfer de cunoştinţe; -să ofere studenţilor posibilitatea de a pune întrebări fără a-i inhiba.
Dezbaterea este o formă de analiză amănunţită a unui proces, fenomen, cu participarea largă a studenţilor ; modalitate de lămurire a problemelor cu grad ridicat de dificultate.
Problematizarea-metodă care declanşează activitatea independentă a cursantului, gândirea şi efortul personal; metoda rezolvării de probleme:
-antrenează funcţiile gândirii; -obligă la actualizarea cunoştinţelor pentru transfer în zona noilor descoperirii;
Situaţia problemă trebuie:
-să asigure dificultate în rezolvare; -să necesite efort în gândire; -să trzească interesul şi preocuparea studentului; -rezolvarea să aducă un plus la cunoaştere, bazată pe utilizarea acumulărilor anterioare.
Demonstraţia-dovedirea prin puterea argumentelor logice a realităţii unui fenomen sau acţiuni; a face dovada realităţii prin calcule, raţionamente, exemple concrete.
Clasificarea demonstraţiei după mijlocul utilizat: -cu obiecte în stare naturală; -cu acţiuni; -cu substitute; -combinat; -cu mij. tehnice
Algoritmizarea constă în prezentarea (însuşirea) sistematizată a cunoştinţelor, pe baza unor operaţii, acţiuni înlănţuite logic, care să ducă la realizarea scopului dorit ; succesiune de operaţii (paşi) pentru rezolvarea unei probleme
Exersarea constă în repetarea unor mişcări sau acţiuni până la însuşire, cu respectarea timpului afectat, a succesiunii operaţiunilor şi acurateţei.
Imperativele metodei: -mişcarea se exersează pe părţi de la simplu la complex; -ritmul acţiunii se măreşte progresiv în funcţie de nivelul instruirii; -timpul se rpartizează în raport cu complexitatea mişcării; -la final, mişcarea se execută întrunită, individual sau cu subunitatea;
Antrenamentul este metoda care vizează formarea şi consolidarea deprinderilor şi automatismelor individuale şi colective, prin repetare sistematică
Metode de organizare a instruirii:-metoda individuală;-metoda frontală;-metoda pe ateliere (platformă); -metoda pe funcţiuni.
Mijloacele de instruire reprezintă ansamblul instrumentelor materiale, naturale sau tehnice, selectate şi adaptate la nivelul şi procedeele de instruire ale militarilor pentru realizarea obiectivelor propuse.
Clasificarea mijloacelor de instruire: -mijloace de instruire pentru comunicarea informaţiilor şi demonstraţii (diapozitive, filme, benzi şi casete, imagini pe calculator, emisiuni radio-tv, planşe, atlase, hărţi);
-mijloace de instruire pentru formarea deprinderilor (armament, simulatoare, poligoane, cartuşe de toate felurile, imitatoare acustice, tehnice etc,); -mijloace pentru raţionalizarea timpului şedinţei (dispozitive şi aparate care contibuie la folosirea eficientă a timpului); -mijloace de instruire pentru evaluarea militarilor (teste, cronometre, programe- grilă).
În concluzie, ce reprezintă îmbinarea metodei de predare-învăţare cu mijlocul de instruire şi cu metoda de organizare a activităţii militarilor?
CURSUL:Documente de planificare şi conducere a instrucţiei la nivel pluton. Algoritmul proiectării şi pregătirii unei zile de instrucţie.
1. Documente de planificare şi conducereInstrucţia cuprinde totalitatea acţiunilor întreprinse pentru formarea, dezvoltarea şi menţinerea deprinderilor individuale şi colective, necesare îndeplinirii misiunilor/sarcinilor
Instrucţia are două componente: -inst. individuală; -inst. colectivă
Instrucţia individuală este fundamentul întregului proces şi are ca scop formarea şi menţinerea deprinderilor de luptători şi specialişti, care să aibă calităţi fizice şi cunoştinţe psihomorale necesare îndeplinirii atribuţiilor funcţionale; Baza: „modelul luptătorului„ şi „modelul specialistului” PII.urile disciplinelor formativeDocumente de conducere: ASIE
Instrucţia colectivă are ca scop realizarea, menţinerea şi dezvoltarea capacităţii operaţionale a subunităţilor pentru îndeplinirea misiunilor Baza: -L.C.E.M; -PIM -Manualul de luptă al structurii ce se instruieşteDocumente de conducere: ASIE; Exerciţii
Cerinţele instrucţiei: -să fie planificată unitar; -condusă cu acribie profesională; -proces continuu, progresiv; -să se desfăşoare modular(programe individualizate pe structuri); -standardizată(av. :generalizează experienţele pozitive şi metodele eficiente; nu se pierde timp cu elaborarea documentelor; imagine clară asupra finalităţii); -să fie flexibilă; -preponderent practică; -desfăşurată de profesionişti, cu maximă exigenţă; -să cultive virtuţi militare; -să asigure motivarea; -să implementeze tehnici, tactici şi proceduri NATO, dar şi din exp. teatrelor de operaţii; -condiţii asemănătoare câmpului de luptă; -evaluată la niv. fiecărei secvenţe şi etape.
Planificarea înseamnă „a prevedea, a include într-un plan”; „stabilirea unor scopuri şi imaginarea modului cum trebuie să fie atinse (elaborarea planului)”.
Planificarea ASIE şi a exerciţiilor: -la brigadă, regiment, instituţii de învăţământ, în planul cu principalele activităţi;
-la batalion, în planul instrucţiei;
-la companie(similare), în programul săptămânal de instrucţie;
-la pluton(similare), în programul zilnic.
Fluxul planificării ASIE şi a exerciţiilor: 1.”Planificarea instrucţiei pe etape şi săptămâni”/P.P.A/ B./Bg. Compania....Tipul Timp etapa: grupăIns. alocat/pr. Ins luna Ianuarie februarie .... 05-11 12-18 ...Ins.Col. 1-4-0009=4 1-4-0031=4 1-4-0044=4 120 ore 12 ore ... ...
2.”Programul instrucţiei în săptămâna...”/”Registrul de planificare şi evidenţă a instrucţiei companiei”
Ziua ore Act.de inst. Cine cond.data sub./cg.mil.
Pl.1I Pl.2I ...Luni 08.00-09.00 I.Bz.-EFM-034, să cunoască şi să ... cdt.gr. 09.00-11.00 1-4-0032, Executarea acţ. la contact... cdt.gr.
Marţi ... ... ... 3.Planificarea activităţilor de instrucţie la pluton
AprobCdt. Cp.1I..... Programul şi activitatea zilnică pentru... (z,l,a)Ora Activităţi locul Asig. mat.
07.30 ridicarea armamentului şi a sectorul cp.07.45 materialelor
07.45 raportul şi inspecţia de dim.: platoul07.55 -verific prezenţa; de adunare -controlul ţinutei.
08.00 I.Bz.-EFM-034, Să cunoască... baza sp. ASIE-I.Bz.-EFM-03409.00.... ... ... ...14.00 Raportul plutonului:14.15 -verific prezenţa; -bilanţul zilei de ins.; platoul de ad. -stabilesc resp. pt. a doua zi
14.15 Verific rastelul de armament sect. Pl.14.30
14.30 Pregătire personală cancelarie PIM...15.30
Comandantul Pl.1I ...
2.Documente de conducere: -ASIE; -Exerciţii
Conducerea: a îndruma un grup de oameni; influenţarea subordonaţilor pentru a participa la realizarea scopurilor, obiectivelor, misiunilor etc.
ASIE (activităţi standard de instruire şi evaluare) se utilizează în forma şi conţinutul din PIIuri şi PIMuri şi descriu drumul ce trebuie parcurs pentru îndeplinirea cerinţelor individuale şi colective, a condiţiilor şi standardelor de performanţă.
Structura unei ASIE pentru instrucţia individuală cuprinde: -cerinţa (problema de învăţat); -codul de identificare; -condiţiile; -standardele cerinţei; -etapele cerinţei; -centralizatorul de evaluare; -bibliografia; -măsurile de siguranţă(protecţia muncii).
ASIE, specifică instrucţiei colective, mai cuprinde: -structura (subunitatea); -repetarea; -aprecierea comandantului privind nivelul de instrucţie; -niveluri de performanţă; -cerinţe individuale; -cerinţe şi standarde pentru adversar(misiuni şi standarde OPFOR).
Cerinţa înseamnă nevoia (pretenţia, exigenţa) de cunoştinţe, deprinderi, exprimată printr-o formulare clară şi concisă; cerinţele sunt „probleme de învăţat” Ex.: „ambuscada” şi „cercetarea unui obiectiv”, la Cc.(I.Ta); „executarea luptei de întâlnire”, la V.M şi I.(I.Ta); „Exc. întoarcerilor cu arma şi cunoaşterea comenzilor la care se exc.”(I.F.)
Codul de identificare exprimă: -etapa instruirii( ex. I.Bz.); -disciplina formativă( ex.I.Ta.); -numărul de ordine al cerinţei.
Condiţiile reprezintă „împrejurările în care se produce un fenomen” sau „împrejurare de care depinde apariţia unui fenomen, care influenţează desfăşurarea unei acţiuni, putând-o frâna sau stimula.Ex. la „Ambuscadă”:”gr. este în curs de exc. a unei acţ. tactice. Prin FRAGO(de la Cp) i se cere să exc. o ambuscadă împotriva unui inamic în deplasare. Terenul este favorabil exc. prin surprindere a ambuscadei”.Ex.la” Executarea luptei de întâlnire”: „gr. a primit ordin să exc. un marş în cadrul Cp., ca Pct. Mb. C.;este posibilă întâlnirea cu inamicul şi angajarea luptei de întâlnire;inamicul este sprijinit cu foc direct, indirect şi CAS.”Ex. la I.F: ”Şedinţa se va exc. pe terenul de instrucţie. Militarii au asupra lor ech. individual”
Condiţiile de luptă reprezintă succesiunea elementelor şi fenomenelor obiective şi subiective localizate în timp şi spaţiu care influenţează o situaţie de luptă.
Situaţia de luptă - aspectul fotografiat al trupelor sau împrejurările în care se găseşte un luptător (subunitate) la un moment dat.
Standardele cerinţei reprezintă un ansamblu de norme care reglementează calitatea, caracteristicile şi forma la care trebuie să ajungă „produsul” în faza finală.Ex. pt.I.Ta –„Ambuscada”: „A. se declanşează cînd majoritatea elm. in. sunt în zona de atac; In este luat prin surprindere...”Ex. pt. I.F –„Exc. întoarcerilor...”: „Militarii să fie în măsură să exc. întoarcerile cu arma şi să ştie comenzile la care se exc.” Etapele cerinţei(şi nivelurile de performanţă*) reprezintă o descompunere a cerinţei pe subetape, operaţiuni, parcurse în ordine logică, de natură să ducă prin însumarea cunoştinţelor şi deprinderilor la nivelul de performanţă stabilit.Ex. la Ambuscadă: „Gr. pregăteşte locul ambuscadei”(a. se deplasează cu echipele una în spatele(?) celeilalte, până la locul A*.”Repetarea* arată numărul de exersări necesar însuşirii cerinţeiEx.-1,2,3,4,5,P
Aprecierea comandantului* trebuie să evidenţieze nivelul instruirii subunităţii pentru îndeplinirea cerinţei respective Ex.- I, S, N
Concluzie: pentru conducerea instruirii, comandantul de pluton are la dispoziţie ASIE, elaborate corespunzător fiecărei discipline, selectate din PII.uri şi PIM.uri, în concordanţă cu specificul misiunilor ce urmează a fi îndeplinite.
Exerciţii: -STX (de rezolvare a unei situaţii tactice);-FTX (de antrenament în teren); -LTX (cu trageri de luptă).
Pregătirea unei zile de instrucţie presupune parcurge următoarele etape:
A-în zilele premergătoare instrucţiei:
-identificarea disciplinelor din programul zilnic; -identificarea ASIE pentru fiecare disciplină:
-însuşirea cerinţelor din PII.uri şi PIM.uri (pentru fiecare disciplină);
-însuşirea conţinuturilor ASIE pentru fiecare cerinţă;
-tipărirea în format A4 a ASIE din baza de date aflată la subunitate;
-consemnarea numărului de repetări; -aprecierea capacităţii structurii de a
îndeplini cerinţa respectivă; -însuşirea condiţiilor în care se execută cerinţa (situaţia tactică), şi a nevoilor de ordin material;
-asumarea finalităţii, a standardelor cerinţei; -stabilirea timpul destinat desfăşurării
fiecărei acţiuni prevăzută în coloana „ Etape de îndeplinire a cerinţei şi nivelurile de performanţă”.
-studierea publicaţiile militare specificate la rubrica ”Bibliografie”*;
-stabilirea normelor de securitate.
- se parcurge programul de pregătire personală*: -se stalilesc: locul şi orele când se execută activitatea; -se studiază regulamentele, instrucţiunile care reglementează conţinuturile instruirii; -se stabilesc: modul de organizare a atelierelor, metoda, succesiunea executării problemelor de învăţat, asigurarea materială, responsabilităţile şefilor de ateliere, timpul, materialul bibliografic pentru militari.
B.În preziua instrucţiei: -instruirea comandanţii de grupe, ajutoarelor, şefilor de ateliere ( sub forma instructajului metodic) B1.Când cdt. de grupe cunosc acţiunea: -se anunţă tema şi scopul;
-se anunţă obiectivele operaţionale; -se comunică norma de lucru sau numărul de exersări; -se ordonă trecerea la execuţie; -instructorul verifică calitatea execuţiei şi elimină greşelile.
B2.Când cdt. de grupe nu au deprinderi formate: -se anunţă acţiunea şi comanda la care se execută; -se demonstrează acţiunea în ritm regulamentar; -se demonstrează acţiunea pe părţi cu explicaţii, în ritm lent; -se revine la demonstrarea întrunită a acţiunii; -se exersează mişcarea individual, se corectează greşelile, se dau explicaţii.
C.- În ziua instrucţiei: C1. Înaintea plecării la locul de instrucţie: -verificarea efectivelor, controlul ţinutei şi materialelor; -îmbarcarea materialelor pe mijloace de transport; -luarea măsurilor de deplasare.
C2.Pe timpul deplasării la locul de instrucţie:se rezolvă diferite momente tactice sau activităţi ajutătoare.
C3.Pe timpul desfăşurării instrucţiei: -comandantul adună subunitatea, verifică armamentul şi muniţia de exerciţiu; -anunţă ASIE/cerinţa, standardele de îndeplinit; -prelucrează normele de securitate şi sănătate în muncă; -verifică prin sondaj cunoştinţele militarilor; -anunţă numărul de exersări şi baremele; -repartizează militarii pe ateliere;
-coordonează şi îndrumă; -conduce atelierul cu problema cea mai dificilă; -execută bilanţul. C4. La terminarea şedinţei: -ia măsuri privind strângerea şi verificarea materialelor; -controlul armamentului; -execută analiza post acţiune (calificative, aprecieri cu privire la desfăşurarea şedinţei, anunţă tema viitoare şi face precizări privind pregătirea acesteia).
C5. La sosirea în unitate: -se execută controlul, întreţinerea şi predarea materialelor folosite.
CURSUL3 . Metodica organizării şi desfăşurării unei şedinţe practice la instrucţia de front Despre metodică, metodă şi principii Organizarea şi desfăşurarea şedinţelor la instrucţia de front
Instrucţia de front presupune însuşirea poziţiilor şi mişcărilor specifice desfăşurării activităţilor şi acţiunilor militare, precum şi formarea deprinderilor necesare executării lor.*
Metodica instrucţiei de front defineşte principiile, metodele şi procedeele de predare-învăţare şi organizare specifice acestei categorii de instrucţie.
La instrucţia de front, trebuie să se ţină seama de următoarele principii:
-respectarea întocmai a ASIE;-executarea mişcărilor „de la simplu la complex”, „de la parţial la
întrunit”; -asigurarea concordanţei între scop şi timp, pornind de la
următoarele truisme: „o deprindere greşit formată cu greu se mai corectează”, „obişnuinţa e a doua natură”;
-fără simplificări în algoritmul învăţării, în asigurarea mijloacelor necesare instruirii şi a locului de desfăşurare;
-respectarea paradigmei „faceţi ca mine”
Metodele şi procedeele de predare-învăţare utilizate la instrucţia de front se stabilesc, în principal, în funcţie de conţinuturile instruirii.Cele mai frecvente sunt: algoritmizarea, demonstraţia, explicaţia, exersarea şi antrenamentul.
Algoritmizarea constă în parcurgerea strictă a unor acţiuni, operaţiuni, mişcări simple, într-o ordine relativ constantă, care să ducă în final la rezultatul prestabilit. Demonstraţia rămâne, fără doar şi poate, metoda indispensabilă instructorului în procesul formării deprinderilor individuale. Se utilizează în prezentarea model a unei mişcări, acţiuni sau operaţiuni, algoritmic, în ordinea lor normală. Este „piatra de încercare” a fiecărui comandant, cât şi mijlocul peremptoriu de legitimare a acestuia. O demonstraţie reuşită poate deveni motivantă pentru subordonaţi şi, în egală măsură, imaginea perpetuă la care se vor raporta tot timpul instruirii lor, atât cât va exista interes şi preocupare de mai bine. Aşadar, responsabilitatea comandantului creşte exponenţial cu fiecare cerinţă, etapă şi standard parcurse, iar modelul său ar putea fi obiectiv de introiecţie pentru unii dintre subordonaţi. Dintotdeauna, demonstraţia a
fost privită cu reticenţă de comandanţii fără vocaţie, iar transferul de atribuţii, de regulă către ajutoare, a fost perceput de subordonaţi ca o slăbiciune de neiertat, cum tot aşa de bine, preocuparea pentru acurateţe, claritate, conciziune şi eleganţă în mişcări -ca un paşaport de liberă trecere spre amintirea indelebilă a celui care ne-a format. Teama de a ne expune nu trebuie să ne copleşească. Cultivarea voinţei, coroborată cu o temeinică pregătire practică vor estompa, până la dispariţie, stările aprehensive, anxioase, inerente îndeosebi începuturilor în meseria armelor. Aşadar, să nu ne temem a demonstra atunci când trebuie să o facem!
Instructorul poate preveni eventualele greşeli cu condiţia să ţină seama de următoarele imperative:
-demonstraţia să se facă în ritm lent, pe părţi, cu evidenţierea esenţialului;
-să se poziţioneze, succesiv, de front şi din profil atunci când prezintă o mişcare, pentru a asigura militarilor un câmp vizual nelimitat;
-să verifice dacă militarii au înţeles corect mişcarea;-să capteze şi să menţină atenţia executanţilor;
Explicaţia va oscila în permanenţă între metodă şi procedeu. La instrucţia de front, explicaţia este, uneori, metodă dominantă, alteori procedeu de predare-învăţare, complementară demonstraţiei, exersării şi chiar antrenamentului. Explicaţia vine să lămurească din punct de vedere teoretic fizionomia unei mişcări, poziţii sau acţiuni.
Alegerea unui limbaj clar, scurt, concis şi a tonului apodictic ar trebuie să fie măsura supremă a capacităţii de înţelegere a fiecărui comandant. ”Priviţi la mine, vă arăt mişcarea fără explicaţii!”, „Priviţi la mine, vă arăt mişcarea cu explicaţii!”, trebuie să devină consuetudini pentru un instructor care se respectă.
Exersarea este percepută ca metodă de bază în procesul formării deprinderilor individuale şi colective. Dacă în debutul fiecărei mişcări învăţate, instructorul este în prim-plan cu explicaţii şi demonstraţii, pe măsură ce se avansează în derularea şedinţei rolurile se schimbă, întreaga atenţie se focusează pe militarii care exersează o mişcare sau alta. Cu alte cuvinte, vom
trece la exersare numai atunci când vom avem certitudini că mişcarea în sine a fost bine înţeleasă şi executată de către militari. Exersarea înseamnă repetare până la automatisme. Când vom reuşi să defilăm(să mânuim arma, să trecem în diferite poziţii de luptă) natural, fără crispare, fără o nevoie acută de a ne imagina în prealabil mişcarea, înseamnă că am ajuns la final. Pentru aceasta, la instrucţia de front, pe timpul exersării, trebuie să se ţină seama de următoarele:
-orice mişcare trebuie exersată, la început în ritm lent, pe părţi, până se învaţă temeinic; creşterea intensităţii să fie consecinţa firească a însuşirii acesteia; atenţia să se concentreze pe executarea regulamentară şi mai puţin pe ritm;
-să se înţeleagă rolul fundamental al poziţiei „drepţi” în derularea celorlalte mişcări; aproape toate mişcările pornesc din această poziţie, iar însuşirea ei incorectă va compromite întregul ansamblu;
-atenţia comandantului(instructorului) să se focalizeze pe depistarea celor cu deficienţe de „adaptare” sau fără propensiune către instrucţia de front; individualizarea instruirii rămâne metoda de bază cu aceştia;
-să se respecte cu sfinţenie principiul concordanţei între complexitatea mişcării şi timpul afectat;
-să se evite monotonia prin remotivarea militarilor, fracţionarea instruirii şi/sau repauzarea acestora după serii intense,
-răbdarea şi eliminarea presiunii în relaţia cu militarii supuşi instruirii pot da rezultate neaşteptate;
Antrenamentul la instrucţia de front asigură menţinerea şi perfecţionarea deprinderilor deja formate şi are drept scop:
-atingerea unor parametri superiori de execuţie;-creşterea încrederii şi a siguranţei în execuţie,-integrarea deprinderilor în lanţul priceperilor şi deprinderilor
Aşa cum s-a mai spus, atât exersarea cât şi antrenamentul vor fi eficiente doar în măsura în care instructorii vor depista în fază incipientă cauzele eventualelor greşeli, care pot fi:
-înţelegerea eronată a mişcării din varii motive: demonstraţii şi explicaţii confuze, incomplete, neclare sau a incapacităţii unor militari de a percepe acţiunea într-un timp standard;
-demonstraţia şi explicaţia în ritm alert, fără a scoate în evidenţă elementele de bază;-motivarea insuficientă a militarilor şi alegerea greşită a locului de instrucţie, în total
dezacord cu nevoia de performanţă, acurateţe şi eleganţă pe care ţi-o pot asigura mişcările de front corect dobândite;
-graba de a trece mai departe, la un ritm alert, înainte ca militarii să-şi corecteze greşelile;-oboseala fizică şi intelectuală, care ţine, uneori, de o proastă planificare a orelor de front;-calităţile motrice şi intelectuale precare;-defetismul şi lipsa determinării.Cel mai grav neajuns nu sunt greşelilor, ci modul în care vom reuşi să le depistăm
la timp şi, mai ales, să le corectăm. Greşelile trebuie eliminate în etapa învăţării, imediat şi în totalitate, pentru a nu deveni, între timp, o deprindere deja formată, greu de corijat.
Arta instructorului în corectarea greşelilor ţine de experienţa şi priceperea didactică, de cunoaşterea şi aplicarea următoarelor cerinţe:
-greşelile se corectează în ordinea importanţei lor;-se denumeşte greşeala şi cauza producerii;-se demonstrează fiecare mişcare greşită, însoţită de explicaţii, până la înţelegere
deplină; -se exersează sub supraveghere atentă.
În ceea ce priveşte metodele de organizare a activităţii militarilor pe timpul desfăşurării instrucţiei de front, acestea se aleg în funcţie de conţinutul şedinţei, nivelul de instruire al
militarilor, numărul de instructori(ajutoare), posibilităţile asigurării bazei materiale, astfel încât fiecare militar să lucreze practic pe toată durata şedinţei. La instrucţia de front cele mai frecvente metode de organizare sunt: individuală, frontal şi pe ateliere. Metoda pe funcţiuni se adoptă foarte rar, în special pe timpul instrucţiei la mijloacele de luptă, atunci când se urmăreşte respectarea poziţiei fiecărui militar în dispozitivul subunităţii. Ca şi la metodele de predare-învăţare, nu se poate vorbi de singularitatea unei metode de organizare, ci, mai cu seamă, de o combinaţie între cele expuse. Atunci când demonstrezi o mişcare în calitate de comandant de pluton o poţi face în faţa întregului dispozitiv al subunităţii, ca apoi, să se treacă la învăţarea şi exersarea mişcării sub directa îndrumare a comandanţilor de grupe. Deja vorbim de două metode ce se complementarizează -de front şi individuală- iar ultima se impune fără drept de alegere, câtă vreme formarea deprinderilor de bază, la instrucţie de front, este sinonimă cu lucrul individualizat, pentru a se evita greşelile de fond. Metoda pe ateliere, cu tematici diferite, este mai puţin indicată, întrucât comandantul de pluton ar pierde contactul şi controlul direct asupra instruirii; el, cel mult, ar conduce un atelier. Cu toate acestea, atunci când mijloacele instruirii(ex. maşini de luptă) sunt limitate, plutonul poate fi împărţit pe ateliere, cu specificaţia ca la atelierul principal să fie comandantul de pluton. Într-o altă variantă, de regulă la instrucţia colectivă, plutonul ar putea fi dispus pe ateliere(grupe), unde să se execute acelaşi tip de mişcare, cu condiţia ca ajutoarele să fie foarte bine pregătite.
Organizarea şi desfăşurarea şedinţelor la instrucţia de frontA organiza înseamnă a orândui, a aranja, a alcătui, a face ca un sistem să funcţioneze. Într-o altă formulă: a stabili şi a coordona mijloacele tehnice, economice, administrative astfel încât să permită executarea optimă a unui proces.* La bază stă un plan care trebuie să prevadă cine, ce, unde şi cu ce face. Organizarea unei şedinţe la instrucţia de front cuprinde un ansamblul de măsuri cu privire la stabilirea, asigurarea şi coordonarea mijloacelor de instrucţie şi a personalului supuse instruirii, de natură să asigure eficienţa pe timpul însuşirii unei acţiuni sau mişcări.
După cum s-a reţinut din temele anterioare, instrucţia individuală şi colectivă se organizează pe baza programului zilnic, întocmit de comandantul de subunitate. În ziua premergătoare desfăşurării şedinţei, comandantul de pluton execută următoarele activităţi: identifică şi însuşeşte conţinutul cerinţei din PII sau PIM; tipăreşte ASIE de pe suportul magnetic; ia act cu privire la ora şi locul instruirii; alege şi studiază „problemele de învăţat” din instrucţiuni, regulamente; stabileşte metodele de predare-învăţare, de organizare a instrucţiei, asigurarea materială şi timpul pentru fiecare acţiune, mişcare; stabileşte bibliografia de studiat; execută pregătirea cu comandanţii de grupe; dă dispoziţii pentru asigurarea bazei materiale.
În principiu, activităţile enumerate nu ar trebui să constituie o greutate în abordare pentru un instructor cu puţină experienţă. În timp, inevitabil, devin rutină, dar important este ca în permanenţă să existe dorinţa de mai bine, de a veni cu ceva nou, fie şi în plan motivaţional. Un comandant dominat de rutină, convins că ştie tot, că nimic nu-l mai poate surprinde, va merge din inerţie, lăsând loc superficialităţii şi arbitrarului. De aceea, insistăm asupra reactualizării cunoştinţelor de fiecare dată înaintea şedinţelor practice şi cu siguranţă vom constata că multe noţiuni, aparent cunoscute, ”au căzut” demult pe povârnişul evanescenţei.
Este imperios necesar să înţelegem că reuşita unei şedinţe depinde într-o proporţie covârşitoare de capacitatea organizatorică a instructorului. Nimic nu trebuie lăsat să vină de la sine... Performanţa înseamnă rigoare, acribie profesională!
Dintre toate activităţile prmergătoare enunţate, una este fundamentală: pregătirea comandanţilor de grupe. În timpul afectat prin program, comandantul de pluton va instrui ajutoarele sale, insistând pe algoritmul metodologic, pe demonstrarea şi explicarea mişcărilor cu grad mărit de dificultate.
Algoritmic, instructajul trebuie să prevadă: mişcarea şi comanda la care se execută; demonstrarea mişcării în ritm regulamentar; demonstrarea mişcării pe părţi, în ritm lent cu explicaţii; revenirea la demonstraţia întrunită a mişcării; exersarea mişcării cu ajutoarele. După ce comandantul de pluton se convinge de corectitudinea mişcărilor exersate, va insista pe latura pregătirii metodice a comandanţilor de grupe(ajutoare), aşezaţi de această dată în rol de instructori.
La finalul instructajului va face recomandări cu privire la bibliografia de studiat şi asigurarea bazei materiale ce ţine de comandanţii de grupe. Altfel, lista cu cele necesare va fi înmânată administratorului de subunitate cu cel puţin 24 de ore înaintea desfăşurării şedinţei.
Desfăşurarea şedinţei presupune derularea succesivă a problemelor de învăţat, după o ASIE, în vederea realizării scopului propus.
În ziua desfăşurării şedinţei, comandantul de pluton desfăşoară următoarele activităţi:-în cazarmă: primeşte raportul, verifică efectivele, ţinuta, armamentul şi baza materială;
dă dispoziţii privind îmbarcarea materialelor pe mijloacele de transport(când este cazul) sau pe militari; prelucrează normele de securitate pe timpul deplasării; comandă: „Pregătirea pentru îmbarcarea” şi „Îmbarcarea”(când este cazul) şi urmăreşte respectarea atât a mişcărilor specifice cât şi a regulilor de transport.
-pe timpul deplasării la locul de instrucţie: când deplasarea se face pe jos se exersează mişcări colective deja cunoscute(pasul de defilare, pasul alergător, onorul etc.). -pe timpul desfăşurării propriu-zise a şedinţei: adună subunitatea; verifică armamentul(când este cazul) şi materialele; anunţă ASIE, cerinţa, standardele; verifică dacă s-a înţeles; prelucrează normele de securitate şi sănătate în muncă; verifică cunoştinţele teoretice ale militarilor legate de tematica şedinţei; anunţă numărul de exersări şi baremele; trece plutonul în dispozitivul de instrucţie; anunţă prima problemă de învăţat (etapă); se asigură că s-a înţeles; ordonă începerea instrucţiei; conduce un atelier (o grupă) sau trece, verifică, supraveghează militarii şi intervine când se impune; ordonă trecerea la etapele următoare (după expirarea timpului şi a numărului de exersări); la final, adună subunitatea, verifică armamentul şi materialele, execută bilanţul şedinţei.
Într-o altă variantă, când ajutoarele nu stăpânesc în suficientă măsură actul didactic, înainte de a trece plutonul în dispozitiv de instrucţie, comandantul de pluton execută personal activităţile pentru fiecare mişcare şi numai după aceea ordonă ocuparea locurile de instrucţie (atelierelor), respectând următorul algoritm:
-anunţă etapa(problema de învăţat) şi standardele de îndeplinit;-verifică dacă s-a înţeles;-specifică comanda la care se execută mişcarea;-arată mişcarea în ritm regulamentar, fără explicaţii;-arată mişcarea în ritm lent, pe timpi, cu explicaţii;-verifică dacă cineva este în măsură să execute mişcarea;-comandă trecerea pe locurile de instrucţie;-ordonă începerea instrucţiei.
Pentru o corectă înţelegere, vom exemplifica, pas cu pas, activităţile comandantului de pluton din momentul ajungerii la locul de instrucţie şi până la terminarea şedinţei, pornind de la următoarea ASIE: I. Bz.-I.F-011
* * *
Cerinţa: Cunoaşterea comenzilor şi executarea mişcărilor pentru luarea poziţiilor fără armă.
Codul de identificare: I. Bz.-IF-011Condiţiile: şedinţa se va desfăşura pe terenul de instrucţie. Militarii au asupra lor
echipamentul de individual.Standardele cerinţei: militarii trebuie să cunoască comenzile şi mişcările pentru luarea
poziţiilor fără armă.Nr. crt. Etapele cerinţei Apt Inapt
1 Poziţia drepţi- militarul stă drept, cu greutatea corpului lăsată pe ambele picioare, cu genunchii întinşi, fără a fi încordaţi, cu călcâiele lipite şi vârfurile încălţămintei pe linia frontului, depărtate la lăţimea de o talpă; umerii sunt traşi în jos şi înapoi, pentru a aduce pieptul într-o poziţie normală, fără să fie încordat sau rigid; bărbia este ridicată, iar privirea îndreptată înainte, la nivelul înălţimii proprii; braţele sunt întinse, cu coatele lipite de corp, iar palmele sunt întinse în prelungirea antebraţelor, cu degetele apropiate, având degetul mijlociu în dreptul cusăturii laterale a pantalonilor.2 Militarii iau poziţia drepţi: la comanda „ Soldat-DREPŢI!”; la comanda, Semnalul „Atenţiune!”; când sunt chemaţi sau se prezintă în faţa cdţ.lor; Când se intonează Imnul de stat al României sau al altor state; când trece Drapelul de luptă al unei unităţi; pe timpul înălţării drapelului naţional; Când sunt felicitaţi sau li se aduc mulţumiri verbale; la sosirea unui cdt., superior în grad în încăperea, locul de dispunere în care se găsesc.3 Poziţia pe loc repaus se execută la comanda „Soldat, pe loc... repaus!”;
la această comandă, militarul duce lateral piciorul stâng, printr-o mişcare energică, prin îndoirea genunchiului stâng şi lovirea solului cu toată talpa, la o depărtare egală cu lăţimea umerilor, lăsând greutatea corpului pe ambele picioare. În acelaşi timp, braţele sunt lăsate lejer pe lângă corp, cu degetele uşor îndoite spre interiorul palmelor.
4 Poziţia de voie se execută individual sau la comanda „Soldat...de voie!” Militarul care este în poziţia drepţi execută aceleaşi mişcări ca la poziţia pe loc repaus, cu deosebirea că braţele sunt duse energic la spate, uşor îndoite din cot şi lipite de corp; mâna stângă se aşează în palma mâinii drepte, cu degetul mare stâng încrucişat în jos peste degetul mare drept, celelalte degete rămânând relaxate şi uşor îndoite spre interior.
Centralizatorul de evaluare Total etape evaluate Total etape „ Apt” Total etape „ Inapt” Aprecierea acordată militarului
Bibliografie: R.G.-5 „Regulamentul instrucţiei de front”, pag. 31-33 Măsuri de siguranţă, protecţia muncii: se vor respecta normele de securitate şi sănătate în muncă prevăzute în actele normative specifice.
* * *„Azi, la instrucţia de front executăm cerinţa: <<Cunoaşterea comenzilor şi executarea mişcărilor pentru luarea poziţiilor fără armă>>. Ne propunem ca la finele şedinţei fiecare dintre dumneavoastră să cunoască comenzile şi mişcările pentru luarea poziţiilor drepţi, pe loc repaus şi de voie.Să repete cineva tematica cerinţei...Soldatul...!
(...)Şedinţa are trei etape (probleme de învăţat): poziţia drepţi; poziţia pe loc repaus şi poziţia de voie. Trecem la prima problemă de învăţat: poziţia drepţi.Ce problemă executăm?...Soldatul...!(...)Poziţia drepţi se execută la comanda:<< Soldat (grupă, pluton)-drepţi!>>; la comanda sau semnalul<< Atenţiune!>>. De asemenea, militarii iau poziţia drepţi când sunt chemaţi sau se prezintă în faţa comandanţilor; la intonarea imnului de stat al României sau al altor state; când trece drapelul de luptă al unei unităţi;pe timpul înâlţării drapelului naţional; când sunt felicitaţi sau li se aduc mulţumiri; la sosirea unui comandant/superior în grad în încăperea, locul de dispunere în care se găsesc. Este cineva în măsură să ne prezinte situaţiile în care un militar ia poziţia drepţi?...Soldatul...!(...)Pluton, atenţie la mine, vă arăt mişcarea! (comandantul de pluton execută mişcarea fără explicaţii, în ritm normal, din faţă şi din lateral). Pluton, atenţie la mine, vă arăt mişcarea cu explicaţii! ...Soldat, drepţi! După cum observaţi corpul este drept, greutatea lăsată pe ambele picioare, cu genunchii întinsi, fără a fi încordaţi, cu călcâiele lipite şi vârfurile încăţămintei pe linia frontului, depărtate la o lăţime de talpă;Umerii sunt traşi în jos şi înapoi, pentru a aduce pieptul într-o poziţie normală, fără să fie încordat sau rigid; bărbia este ridicată, iar privirea îndreptată înainte, la nivelul înălţimii proprii; braţele sunt întinse, cu coatele lipite de corp, palmele, de asemenea, sunt întinse în prelungirea antebraţelor, cu degetele apropiate, cu degetul mijlociu de-a lungul cusăturii laterale a pantalonilor. (Comandantul de pluton însoţeşte fiecare mişcare cu explicaţii, în ritm lent, poziţionându-se de front şi de flanc faţă de subunitate).Repet mişcarea în ritm normal...Este cineva în măsură să ne arate mişcarea?...Soldatul...!” În continuare, comandantul de pluton indică locurile de instrucţie (dacă nu s-a făcut în partea introductivă), ordonă dispunerea grupelor şi începerea instrucţiei.„Pluton, pe locurile de instrucţie, pas alergător-marş!...Începeţi instrucţia!” (...) În funcţie de locul pe care şi l-a rezervat în derularea şedinţei, comandantul de pluton conduce un atelier sau trece pe la fiecare grupă şi intervine ori de câte ori este necesar pentru corectarea eventualelor greşeli. La expirarea timpului, adună subunitatea, anunţă următoarea problemă de învăţat şi reia linia metodică cunoscută.
Cursul 1: Metode de predare-învăţare şi mijloace de instruire specifice domeniului militar
Metode şi procedee de predare-învăţare Metode de organizare a instruirii specifice domeniului militar Mijloace de instruire
Instruirea armatei este un proces continuu ce presupune acţiuni şi activităţi riguros elaborate ,care vizează pregătirea teoretică şi practic-aplicativă a militarilor , la nivel individual şi colectiv, prin intercondiţionarea domeniilor: fizic, moral şi conceptual. Componenta fizică , într-o formă extinsă , cuprinde: organizarea structurilor militare şi încadrarea cu personal, înzestrarea cu echipamente şi armament( logistica trupelor) precum şi instruirea forţelor.
Pregătirea psihică, dezvoltarea calităţilor psiho-morale, formarea liderilor, creşterea motivatiei, a încrederii în capacitaţile individuale şi de grup sunt în sfera componentei morale, care nu de puţine ori s-a dovedit determinantă în stabilirea învingătorului pe câmpul de luptă. Fără o ierarhizare neapărat necesară, apreciem că baza întregului fundament pivotează pe domeniul conceptual, care stabileşte linia instruirii în relaţie directă cu nevoile de securitate ale ţării, doctrina naţională şi de alianţă, tradiţiile şi posibilităţile forţelor.
Instruirea armatei trebuie să se plieze pe sarcini, cerinţe, imperative imediate şi de perspectivă , stabilite prin obiective. Întregul proces al pregătirii îşi găseşte congruenţa, cu însăşi natura sa existenţială, doar în măsura în care respectă obiectivul general, cel al formării şi menţinerii nivelului de operaţionalizare necesar executării unei game variate de acţiuni militare, în toate mediile( terestru, aerian, maritim), independent, întrunit sau combinat, în structuri naţionale sau multinaţionale, pe teritoriul naţional şi în afara acestuia.
Instruirea forţelor este complexă, etapizată, continuă, planificată, bine structurată pe obiective şi presupune parcurgerea integrală sau parţială a celor patru domenii care o definesc: învăţământ, instrucţie, exerciţii şi practicarea funcţiei. Deşi vorbim de domenii diferite, cu obiective, conţinuturi educaţionale şi forme de organizare particulare, ele nu pot fi delimitate cu exactitate, întrucât se găsesc într-o permanentă relaţie de intercondiţionare; pe trepte evolutive un militar poate parcurge un domeniu cu preponderenţă , dar niciodată singular ; academia în principal transmite cunoştinţe teoretice , dar formează şi deprinderi de luptător poliacţional, prin instrucţie şi exerciţii; dacă şcolile de aplicaţii ale armelor aşază în centrul preocupărilor latura practic-aplicativă, recurgând la exerciţii şi instrucţie, asta nu înseamnă că se renunţă definitiv la primul dintre domenii- învăţământ-, din contră, bazele teoretice ale specializării militare se realizează aici, printr-un sistem integrat de instruire, unde asistăm la rotirea primatului formelor sale de organizare în funcţie de obiective, etape, cerinţe, particularităţi etc. După
absolvirea şcolilor formative, militarii trec într-o nouă etapă, cea a practicării atribuţiilor funcţiei, ceea ce nu înseamnă că s-a ” renunţat” pentru totdeauna la unul sau altul dintre domeniile parcurse anterior. Din contră, perfecţionarea pregătirii îi va obliga, periodic, să parcurgă una, două sau toate formele de instruire în funcţie de nevoile armatei şi aspiraţiile fiecăruia.
DELIMITĂRI CONCEPTUALE – Didactica specialităţii studiază principiile şi metodele de învăţământ ce stau la baza instruirii militarilor , particularizate la specificul armelor şi specialităţilor militare. Aşadar, putem vorbi de didactica specialităţii pentru fiecare armă în parte: infanterie , artilerie, geniu, tancuri, auto etc. Metodica, parte a didacticii generale şi a didacticii specialităţii, studiază principiile şi metodele de instruire particulare disciplinelor fiecărei arme(ex. Metodica instrucţiei tactice; metodica instrucţiei tragerii ; metodica cunoaşterii şi exploatării tehnicii militare etc.)
Oricare ar fi obiectivele - transmiterea cunoştinţelor, formarea deprinderilor sau menţinerea acestora- întregul proces formativ urmează linia didactică specifică domeniului militar, concretizată în forme, metode, procedee, tehnici şi mijloace de instruire. Metoda de învăţământ reprezintă calea(drumul) de urmat de către instructori şi cursanţi, în activitatea comună, pentru realizarea obiectivelor instruirii. Sub aspect etimologic, cuvântul „ methodos” vine din limba greacă : metha- spre, către; odos- drum, cale. Metodele se aleg , nu se adaptează. Adoptarea celor mai eficiente metode în procesul instruirii militarilor ţine de comprehensiunea şi arta instructorului, care trebuie să aleagă în funcţie de conţinuturile şi obiectivele fiecărei discipline. Procedeul didactic este o formă de exprimare a metodei, o tehnică mai limitată de acţiune, un element de sprijin sau un mod concret de valorificare a metodei. Relaţia dintre metodă şi procedeu este una de complementaritate, cu schimbări frecvente ale priorităţii pe timpul derulării procesului educaţional. Altfel spus, metoda poate deveni procedeu , iar procedeul metodă. De exemplu, pe timpul unei şedinţe la instrucţia tactică cu tema „ legile şi principiile luptei armate”, expunerea, explicaţia pot fi metode predilecte, în condiţiile în care demonstraţia, prin materializarea grafică a principiilor, devine un procedeu des uzitat şi extrem de eficient. Într-o altă conjectură, demonstraţia devine metodă dominantă, iar explicaţia un procedeu complementar în strategia didactică a instructorului( ex. I.T.A.I-„ operaţiuni pentru tragere cu P.m.). O metodă de predare- învăţare trebuie să îndeplinească mai multe funcţii : cognitivă, motivaţională, normativă, operaţional- instrumentală, formativă. Funcţia cognitivă vizează organizarea şi dirijarea învăţării spre transmiterea de noi cunoştinţe, dobândirea unor abilităţi şi atitudini conforme obiectivelor prestabilite; funcţia normativă arată cum şi cât trebuie să se predea pentru a se ajunge la finalitatea dorită; funcţia motivaţională poate fi considerată definitorie în derularea procesului formativ, prin rolul său extrem de aplicat şi vizibil: stârnirea interesului, curiozităţii, iniţiativei, provocarea creativităţii latente; funcţia operaţional- instrumentală asigură relaţia cursant- materie, obiective-rezultate; funcţia formativă vizează exersarea şi dezvoltarea proceselor psihice şi motorii,
concomitent cu asimilarea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor, precum şi modelarea atitudinilor şi convingerilor. Aşadar , metodele şi procedeele constituie vârful de lance al strategiei didactice, deoarece asigură latura executivă a procesului educaţional şi calea cea mai sigură de urmat pentru finalizarea actului didactic. Altfel spus, metoda didactică reprezintă planul de acţiune al instructorului, elaborat pentru transmiterea de cunoştinţe şi/sau formarea deprinderilor.
De aici rezultă dificultatea incontestabilă a instructorului (cdt.subunitate) în alegerea metodelor şi procedeelor adecvate fiecărei discipline, teme şi probleme de învăţat. Răspunderea sa este uriaşă în condiţiile în care asigură medierea şi accesul, prin intermediul metodelor, la cunoaştere. Alegerea, utilizarea şi combinarea metodelor se face ţinându-se seama de etapele învăţării, rezolvarea sarcinilor instruirii, precum şi de posibilităţile reale ale cursanţilor. Clasificarea metodelor de predare- învăţare se face în funcţie de natura obiectivelor şi conţinutul instruirii.
Din această perspectivă, metodele se împart în patru categorii:1. transmiterea şi însuşirea cunoştinţelor:1.1 de comunicare orală( expozitive):-prelegerea(lecţia) -expunerea -descrierea-povestirea-explicaţia-instructajul-conferinţa de comunicare orală( dialogate)
-conversaţia-dezbaterea-problematizarea-asaltul de idei1.2 de comunicare scrisă(munca cu manualul):-lectura explicativă-lectura independentă( rezumatul, conspectul)2. de explorare şi descoperire:2.1 explorare directă( observarea didactică; experimentul; studiul de
caz; învăţământul prin descoperire).2.2 explorare indirectă( demonstrarea; modelarea; algoritmizarea).
3.de formare a deprinderilor: -lucrări practice de laborator
-studii de caz-proiecte didactice-joc de roluri
-simularea-înv. pe simulator
4.de raţionalizare( instrucţia programată; IAC)Metodele de comunicare orală( expozitive: care explică) vizează
transmiterea de cunoştinţe prin limbaj direct-oral, pentru acele teme ce nu pot fi însuşite de către cursanţi prin explorare independentă. Prelegerea( lecţia, expunerea) este metoda des uzitată în sistemul de învăţământ universitar, care presupune comunicarea sistematică , coerentă a conţinutului de idei al unei teme. Denumirea vine din latinescul praelegere şi poate fi înţeleasă , în egală măsură, lecţie sau expunere; diferenţele ţin mai degrabă de nivelul structurii de învăţământ unde se utilizează şi de calitatea auditorului; lecţia în şcoala generală şi liceu , expunerea în mediul universitar. De regulă, expunerea (prelegerea) prezintă o cantitate mare de informaţii într-o unitate de timp bine definită (două ore), spre deosebire de lecţie unde volumul de cunoştinţe şi timpul afectat sunt mult mai reduse. Din punct de vedere tradiţional se uzitează frecvent denumirea de lecţie, care rămâne forma de bază a organizării activităţii instructiv-educative din şcoală. Prelegerea se fundamentează pe modalităţi ştiinţifice de prezentare şi interpretare a cunoştinţelor, pe ipoteze, soluţii, analize, teorii etc. Există mai multe forme de prelegeri: magistrale; dezbatere; cu oponent; cu ilustraţii şi aplicaţii. Prelegerea magistrală presupune un efort suplimentar din partea cadrului didactic, care susţine expunerea fără întrerupere, unilateral, recurgând însă nelimitat la procedee complementare precum explicaţia, demonstaţia etc. Acest tip de prelegere poate deveni monoton şi fastidios , dacă instructorul se limitează la o strategie didactică simplistă, lipsită de acele elemente care să capteze interesul auditorului: informaţii noi, eclatante; o susţinere coerentă, logică, desprinsă, pe cât posibil, de „ buchea şi citirea neîntreruptă” din curs.
Prelegerea- dezbatere poate fi una dintre cele mai eficiente metode de predare, datorită implicării cursanţilor în discuţii, rezolvând astfel două probleme importante din derularea cursului : menţinerea trează a atenţiei şi actualizarea permanentă a informaţiilor auditorului, „obligat” să-şi revitalizeze conduita educaţională la fiecare prelegere de acest gen. După ce se anunţă tema, obiectivele şi conţinuturile instruirii, cadrul didactic prezintă succesiv problemele de fond, angajează studenţii în discuţii libere, de natură să-le sporească încrederea, iniţiativa, să le dezvolte capacitatea de analiză şi sinteză şi, nu în ultimul rând, propensiunea spre comunicare. Prelegerea cu oponent presupune dialogul permanent între instructor şi un grup de studenţi, special pregătit şi constituit, ca, periodic, pe timpul desfăşurării expunerii, să intervină cu întrebări care să facă mai uşoară înţelegerea conţinuturilor instruirii. Prelegerea cu ilustraţii şi aplicaţii este o îmbinare riguroasă a cuvântului cu demonstrarea bazată pe grafică, scheme, planşe, filmuleţe, machete, şi se utilizează la disciplinele cu un conţinut practic-aplicativ, gen: I.T.A.I.; Instrucţia tactică a armei; Cunoaşterea tehnicii militare.
În principiu, orice prelegere( expunere) trebuie să se desfăşoare după un plan, care să conţină: tema ; obiectivele ; actualizarea cunoştinţelor ;transmiterea
noilor informaţii, prin evidenţierea ideilor principale materializate pe tablă sau ecran; concluzii în urma celor prezentate; fixarea cunoştinţelor prin întrebări recapitulative; tema pentru acasă.
Din punct de vedere metodologic, o prelegere(expunere) trebuie să respecte următoarele condiţii: crearea motivaţiei; evidenţierea ideilor de bază şi facilitarea înţelegerii şedinţei; să asigure o prezentare coerentă, logică, comprehensibilă; să permită explicarea termenilor noi prin mai multe surse bibliografice şi nu doar utilizând regulamentul; să se finalizeze cu concluzii.Dat fiind mediul militar, cu particularităţile sale, apreciem că prelegerea- dezbatere şi prelegerea cu ilustraţii şi aplicaţii se pretează cu regularitate procesului de învăţământ militar, pentru şedinţele de tansmitere a cunoştinţelor, deoarece asigură o bună finalitate conţinuturilor educaţionale prin însăşi diversitatea procedeelor de învăţământ- generoase şi aplicate. Dacă în instituţiile militare universitare se foloseşte cu precădere prelegerea, în procesul instruirii militarilor voluntari, dar şi a studenţilor, la discipline de cunoaştere a armamentului, tehnicii şi aparaturii se recurge la metoda- lecţie-, care răspunde din punct de vedere structural mai bine obiectivelor propuse. Spre deosebire de celelalte metode didactice partea fundamentală a lecţiei cuprinde următoarele secvenţe:
-realizarea conexiunii inverse;-asigurarea transferului de cunoştinţe.
Captarea atenţiei presupune găsirea elementelor motivaţionale adecvate, gen: importanţa secvenţelor educaţionale în înţelegerea disciplinei în ansamblul său; conexiunea cu temele viitoare unde înţelegerea acestora depinde fundamental de cunoştinţele temei prezente; compatibilitatea cu cerinţele NATO.
Enunţarea obiectivelor operaţionale trebuie să fie clară, aplicată, să vizeze latura măsurabilă a scopurilor, performanţa şi restricţia la performanţă.
Reactualizarea cunoştinţelor presupune formularea unor întrebări ale căror răspunsuri au legătură directă cu secvenţele instruirii; fac posibilă înţelegerea prin transfer de cunoştinţe, imagini etc.Transmiterea noului conţinut trebuie să respecte structura ASIE, să se bazeze pe o strategie didactică diversificată, în sensul utilizării unor metode şi procedee de instruire adecvate, gen: descrierea, convorbirea, demonstraţia etc.
Dirijarea învăţării urmăreşte scoaterea în evidenţă a ideilor fundamentale din conţinuturile secvenţei prezentate, a imperativelor cu rol determinant asupra înţelegerii în ansamblu (ex. La cunoaşterea armamentului de
infanterie -secvenţa: „mecanismul de darea focului”- pot fi evidenţiate principiile comune ale construcţiei şi funcţionării, regăsite aproape la toate categoriile de armament de infanterie)
Obţinerea performanţei presupune realizarea obiectivelor prestabilite pentru fiecare secvenţă a instruirii(prin întrebări adresate cursanţilor se urmăreşte fixarea cunoştinţelor încă de la predare, precum şi înţelegerea corectă a problematicii expuse).
Evaluarea performanţei ţine de aprecierea răspunsurilor în concordanţă cu informaţiile predate.
Intensificarea retenţiei urmăreşte creşterea volumului de cunoştinţe reţinute sau doar a ideilor de bază, în special după o apreciere negativă a evoluţiei procesului învăţării tocmai evaluat. Altfel, se arată cum pot fi reţinute ideile de bază, fie prin consemnare în caiete, fie prin dezvoltarea imaginaţiei comparate (elemente comune la sisteme diferite, cu învăţare antecesoare).
Realizarea conexiunii inverse presupune abordarea problemelor neînţelese sau mai puţin înţelese prin metode şi procedee diferite de cele deja utilizate şi „neproductive”.
Asigurarea transferului de cunoştinţe vine să evidenţieze elementele comune sau conexe cu alte sisteme sau procese educaţionale, precum şi relaţiile de interdependenţă dintre ele. Descrierea constă în prezentarea caracteristicilor, a elementelor definitorii ale unor acţiuni sau categorii de armament şi tehnică militară, folosindu-se planşe, scheme, imagini foto; este o metodă care dezvoltă imaginaţia, spiritul de observaţie al militarilor, capacitatea de analiză şi transfer de cunoştinţe, comunicarea riguroasă, sistematizată. Metoda se regăseşte în mai toate strategiile didactice, indiferent de natura obiectivelor sau conţinutul instruirii, atât la şedinţele practice cât şi la cele de transmitere a cunoştinţelor. Cu siguranţă nu vorbim de o exclusivitatea a metodei în derularea şedinţei, poate nici măcar a primatului în rândul celorlalte metode, dar este aproape imposibil ca instruirea militarelor, oricare ar fi ea, să nu impună descrierea cel puţin ca procedeu. Prin excelenţă, mişcările la front, operaţiunile de tragere, componentele maşinilor de luptă, exerciţiile de pregătire fizică, formele şi procedeele luptei armate cu toată gama lor de reprezentare, necesită cu prisosinţă utilizarea descrierii, fără de care înţelegerea fenomenelor şi proceselor expuse ar fi iremediabil compromisă.
Explicaţia este mai degrabă un procedeu de predare- învăţare decât o metodă de instruire, regăsită cu regularitate în toate celelalte forme de instruire, alături de alte procedee, cel puţin la fel de importante, în derularea actului didactic, precum demonstraţia şi descrierea. Fără riscul de a greşi, considerăm prelegerea (lecţia), expunerea metode de bază ale învăţământul militar, iar descrierea, demonstraţia şi explicaţia procedee complementare, cel puţin la fel de importante în economia actului didactic.
Conversaţia ( convorbirea, discuţia) este o metodă de predare- învăţare ce presupune menţinerea permanentă a dialogului dintre instructor şi studenţi şi
poate îmbrăca diferite forme, în funcţie de scopul urmărit şi momentul din derularea şedinţei: euristică (însuşirea de noi cunoştinţe; de reactualizare a cunoştinţelor-împrospătarea memoriei cu acele noţiuni, idei care să poată face trecerea mai uşoară la probleme noi; de fixare- consolidarea cunoştinţelor predate, la finele fiecărei probleme de învăţat; de verificare şi apreciere; introductivă şi finală.) Conversaţia reprezintă însăşi natura existenţială a actului didactic. Toate metodele de învăţământ presupun discuţii, convorbiri, fără de care actul didactic nu ar exista. Conversaţia trebuie să ofere libertatea de exprimare a studentului; să angajeze la discuţii tot personalul; să provoace iniţiativa, curiozitatea, spontaneitatea; să solicite analize, sinteze, comparaţii, transfer de cunoştinţe; să ofere studenţilor posibilitatea de a pune întrebări, fără a-i inhiba.
Dezbaterea este o formă de analiză amănunţită a unui proces, fenomen, cu participarea largă a studenţilor ; modalitate de lămurire a problemelor cu grad ridicat de dificultate.
Problematizarea sau metoda rezolvării de probleme se utilizează frecvent în mediul militar studenţesc, în mod special la disciplinele de instrucţie tactică, întrucât antrenează funcţiile gândiri; obligă la actualizarea cunoştinţelor pentru transfer în zona noilor descoperirii, ca etapă obligatorie în desfăşurarea raţionamentelor de ordin tactic. Instructorul prezintă situaţia-problemă, cu elemente cadru în suficientă măsură cât să centreze efortul studenţilor în zona de cunoaştere dorită, fără să îngrădească imaginaţia acestora sau să oblige la soluţii exclusiviste. Aşadar, o situaţie problemă trebuie să asigure: dificultate în rezolvare; să necesite efort în gândire; să trzească interesul şi preocuparea studentului; rezolvarea să aducă un plus la cunoaştere, bazată pe utilizarea acumulărilor antecesoare. Algoritmizarea constă în prezentarea (însuşirea) sistematizată a cunoştinţelor, pe baza unor operaţii, acţiuni înlănţuite logic, care să ducă la realizarea scopului dorit. În instruirea forţelor se utilizează cu precădere la tactică( ex. Elaborarea deciziilor, fizionomiei formelor şi procedeelor de luptă), I.T.A.I.( cunoaşterea mecanismelor de funcţionare a armamentului şi tehnicii de luptă, înlănţuirea operaţiunilor de tragere) şi instrucţia de front( însuşirea şi executarea mişcărilor cu şi fără armament). Mai exact, algoritmizarea presupune ordonarea cunoştinţelor, a mişcărilor şi acţiunilor după o strategie prestabilită de către instructor pentru a fi uşor înţelese şi/sau executate.
Demonstraţia, aşa cum se poate deduce din cele prezentate, însoţeşte în permanenţă actul didactic, fie că vorbim de transmiterea de cunoştinţe orale, fie că participăm la formarea deprinderilor de orice fel. Aşadar, demonstraţia urmăreşte dovedirea prin puterea argumentelor logice a realităţii unui fenomen, a unei acţiuni sau mişcări. În complementaritate cu descrierea şi algoritmizarea, vizează parcurgerea succesivă, logică a etapelor însuşirii unor cunoştinţe sau formării deprinderilor, arătând practic mişcări sau acţiuni, raţionamente argumentate, care să facă posibilă înţelegerea prin puterea exemplului personal.
Acumularea teotetică a cunoştinţelor în sistemul militar de învăţământ reprezintă fundamentul construcţiei noii etape, cea a formării şi consolidării deprinderilor de luptător poliacţional şi specialist în armă. Din aceste perspective, învăţământului militar îi sunt specifice două metode de instruire, exersarea şi antrenamentul.
Exersarea constă în repetarea unor mişcări sau acţiuni până la însuşire, cu respectarea timpului afectat, a succesiunii operaţiunilor şi acurateţei. Imperativele metodei:
-mişcarea se exersează pe părţi de la simplu la complex ;-ritmul acţiunii se măreşte progresiv în funcţie de nivelul instruirii;-timpul se rpartizează în raport cu complexitatea mişcării;-la final, se execută mişcarea întrunită, individual sau cu subunitatea;Antrenamentul este un proces de instruire sistematică, fizică, psihică,
destinat obţinerii unor performanţe. Metoda se aplică, de regulă, la sfârşit de etapă, pentru consolidarea deprinderilor, automatismelor individuale şi colective; o regăsim frecvent la tactica armei, sub forma exerciţiilor, la instrucţia tragerii, înaintea executării reale a şedinţelor cu muniţie de război etc.
Metode de organizare a instruirii; mijloace utilizateInstruirea performantă a forţelor armate ţine şi de metodele organizării şedinţelor teoretice sau practice. Alegerea metodelor se face în funcţie de: conţinutul instruirii, pregătitea militarilor, obiective urmărite, timp la dispoziţie, numărul instructorilor (şefilor de ateliere) şi pregătirea lor. Din această perspectivă, metodele cele mai frecvente sunt: metoda individuală, metoda frontală, metoda pe ateliere( platformă) şi metoda pe funcţiuni.
Metoda individuală, aşa cum se deduce din enunţ, presupune lucrul individualizat al instructorului cu fiecare militar în parte, în special în etapa instrucţiei de bază când se formează deprinderile de luptător, dar si-n etapele instrucţiei colective, pentru corectarea unor consuetudini greşit formate. Instructorul urmăreşte fiecare militar în parte şi intervine ori de câte ori este necesar cu observaţii sau demonstraţii, de natură să corijeze mişcările greşite înainte ca acestea să devină deprinderi.
Metoda frontală constă în executarea simultană a aceleiaşi activităţi de către toţi militarii, după ce în prealabil a fost arătată de către instructor. Este o metodă eficientă doar în măsura în care se aplică în etapele avansate ale procesului instructv, atunci când există o uniformizare a instruirii, iar eventualele greşeli au fost deja corectate; o regăsim la instrucţia de front, în etapa instruirii colective; la tactică, atunci când se execută exerciţii în complex care presupun executarea concomitentă a mai multor activităţi, gen ocuparea şi amenajarea genistică a poziţiei de apărare (ofensivă), deplasarea în atac, atacul l.d.a.; la I. Tragerii când se exersează montarea şi demontarea armamentului, şi ori de câte ori timpul limitat şi lipsa şefilor de ateliere obligă la o angajare extinsă. Atenţie! Ultima prcizare nu
este nici pe departe cea mai bună soluţie, având în vedere lipsa controlului riguros asupra fiecărui militar ce se instruieşte.
Metoda pe ateliere( platforme) tinde să câştige teren în relaţie cu celelalte metode, datorită eficienţei dovedite în ultima perioadă în procesul instruirii trupelor, fiind, de altfel, agreată în mai toate armatele N.A.T.O. Metoda presupune împărţirea subunităţii pe grupuri mici şi rotirea acestora, periodic, la toate atelierele( platformele) dinainte stabilite, unde se execută activităţi diferite(când nu se dispune de o bază materială îndestulătoare pentru toată subunitatea). Este metoda care se bazează pe şefi de ateliere dinainte pregătiţi, capabili să menţină ritmul instruirii constant cu fiecare grup de militari în parte. În subsidiar, există şi metoda pe ateliere unde se execută acelaşi tip de acţiune, cu condiţia ca instructorii să fie foarte bine pregătiţi.
Metoda pe funcţiuni constă în participarea militarilor la formarea deprinderilor şi exersarea unor activităţi colective, cu accent pe executarea atribuţiilor fiecăruia în cadrul subunităţii din care provine.
Mijloacele de instruire reprezintă ansamblul instrumentelor materiale, naturale sau tehnice, selectate şi adaptate la nivelul şi procedeele de instruire ale militarilor pentru realizarea obiectivelor propuse. Mijloacele de instruire sunt insrumente de intermediere a relaţiei instructor- student, în sensul facilitării înţelegerii prin utilizarea lor ca purtătore de informaţii, exponate sau instrumente ajutătoare în procesul formării deprinderilor. De-a lungul istoriei, au evoluat odată cu nivelul cunoaşterii: s-a plecat de la generaţia mijloacelor, să le zicem inofensive, tabla şi creta, apoi s-a trecut la cele purtătoare de informaţii, manuale, texte tipărite, şi odată cu exploatarea pe scară largă a maşinii ( ca formulă generică), s-a ajuns la mijloace audiovizuale, filme, înregistrări sonore, emisiuni T.V., culminând cu folosirea calculatorului şi a dispozitivelor capabile să dialogheze cu studentul.
În raport cu rolul lor în derularea procesul instructiv-educativ acestea pot fi clasificate astfel: mijloace de instruire pentru comunicarea informaţiilor şi demonstraţii( diapozitive, filme, benzi şi casete, imagini pe calculator, emisiuni radio-tv, planşe, atlase, hărţi); mijloace de instruire pentru formarea deprinderilor (armament, simulatoare, poligoane, cartuşe de toate felurile, imitatoare acustice, tehnice etc,); mijloace pentru raţionalizarea timpului şedinţei( dispozitive şi aparate care contibuie la folosirea eficientă a timpului); mijloace de instruire pentru evaluarea militarilor( teste, cronometre, programe- grilă) În concluzie, metodele şi mijloacele instruirii militarilor pot asigura performanţa dorită doar în măsura în care: sunt adecvate conţinuturilor şi obiectivelor disciplinei, temei, problemei de învăţat; asigură un raport echilibrat între posibilităţi şi cerinţe; angajează dinamic, integral şi motivaţional tot personalul supus instruirii. Dar, dincolo de toate, un rol fundamental vor continua să-l aibă: capacitatea instructorului de a transmite şi a fi înţeles, pasiunea şi
devotamentul lui faţă de profesia aleasă, relaţionate cu interesul şi comprehensiunea militarilor pentru cunoaştere şi instruire.
