Revue Francaise de PsychanalyseNr 3/1988

Care sînt valorile psihanalizei*Joyce McDougall

MOTTO: „Eu nu vreau sã provoc convingeri,vreau doar sã stimulez ºi sã înlãtur prejudecãþi(…) Noi nu cerem deloc pacienþilor noºtri sã-ºiînsuºeascã niºte convingeri sau sã adere la psi-hanalizã. Aceasta mi s-ar pãrea chiar suspect.Un scepticism binevoitor este pentru noi pozi-þia cea mai de dorit din partea lor.”

S. FreudIntroducere în psihanalizã

În ultimii ani, multe lucruri s-au spus ºi s-au scris despre„eticã” în psihiatrie; s-a vorbit însã foarte puþin despreefectul subtil al sistemelor de valori, atît în cîmpul teorieicît ºi în conduita din timpul curei. Ca ºi cum aceste valoriar merge de la sine! Ca orice disciplinã ºtiinþificã sau artis-ticã, psihanaliza este impregnatã de valorile culturii a cãreiemanaþie este, respectiv cultura Occidentului.

Cunoaºterea de sine, ca ºi importanþa intrinsecã a ori-cãrui individ, fie el oricum ar fi, bolnav, marginal sau dife-rit într-un fel sau altul, sînt valori sacre ale lumii occiden-tale. Freud, pe de altã parte a desemnat ca valoare psiha-naliticã esenþialã, cãutarea adevãrului. Monod („Hazardulºi necesitatea”, 1970) spunea cã dupã el, angajamentulmoral pentru adevãr este o eticã a cunoaºterii în oricedomeniu al cercetãrii ºtiinþifice (Reamintim totuºi poziþialui Karl Popper care proclama cã demonstrarea validitãþiiunei teorii nu înseamnã a o verifica ci numai a descoperidacã ea este sau nu falsificabilã.)

Or, valorile ºi obiectivele care sînt conþinute implicit înmetapsihologia freudianã, la fel ca ºi scopurile clinice carederivã din ele sînt departe de a fi fãrã echivoc ºi de aseme-nea departe de a corespunde valorilor culturii noastre.

* Traducere dr. M. Popa. Sublinierile aparþin traducãtorului.

Un lucru este totuºi cert: psihanaliza, ca ºtiinþã sau caartã, a fost recunoscutã de la început ca o disciplinã carecautã fãrã încetare sã chestioneze evidentul, sã sfideze cre-dinþele stabilite, sã reveleze elementele inconºtiente careimpregneazã cu o intensitate pasionalã opþiunile noastresociale, politice, culturale ºi religioase. În aceastã opticã,psihanaliza însãºi nu poate refuza sã se supunã aceluiaºiexamen riguros al teoriilor ºi practicii sale.

Reflexia mea, deja veche apropo de influenþa judecãþi-lor de valoare asupra cercetãrii ºi practicii analitice, s-a lãr-git în urma unei invitaþii de a participa la discuþiile (încadrul unui colocviu franco-american care s-a þinut la Paris)provocate de un expozeu cu tema „Sexualitatea femininãºi problematica sexismului în psihanalizã”. Conferenþiara(Ethel Person din New York) fãcea referinþã la judecãþilede valoare ale lui Freud care, dupã pãrerea ei, au influen-þat observaþiile ºi teoriile sale cu privire la femeie ºi sexua-litatea ei. Noi ºtim ce fragil (chiar el se considera aºa) eraFreud în acest domeniu. Într-adevãr nu este dificil de de-monstrat cã Freud îmbrãþiºa strîns atitudinile moralisteale epocii lui cînd a scris cele douã articole ale sale cuprivire la feminitate. Pentru absolvirea lui, reamintim cã aaºteptat sã împlineascã ºaizeci ºi cinci de ani înainte de ane revela valorile lui ºi cã a avut curajul etic, o cît de rar lapsihanaliºti, de a reveni asupra poziþiilor sale ºi de a declaracã nu a înþeles nimic din sexualitatea femininã. Acesteafiind spuse, mi se pare totuºi adevãrat cum zicea EthelPerson, cã „Freud a luat o femeie victorianã a epocii saleca model al Eternului feminin. Ori, chiar dacã Freud adovedit o oarecare orbire datoratã judecãþilor sale de val-oare, personale, sã recunoaºtem totuºi cã el ne-a lãsatinstrumentele necesare pentru a scruta propriile noastremituri ºi minciuni intime.

Freud credea cã psihanaliºtii, o datã analizaþi, erau liberide orice judecatã de valoare faþã de analizanþii* lor. Eraaceasta o speranþã deºartã? Este altminteri de conceput cã

192 MARIAN POPA

* Subiect al unei psihanalize.

o asemenea libertate în judecãþile noastre de valoare poateexista altfel decît în ideal? Inconºtientul riscã sã rãmînãtotdeauna inconºtient.

Pentru a deschide un cîmp de reflexie:Apropo de referirea la conceptul de „valoare” în psi-

hanalizã, mi-am pus urmãtoarele întrebãri:– Ce loc ocupã sistemele de valori în elaborarea teoriei

psihanalitice?– Care poate fi efectul explicit sau implicit al propriilor

noastre judecãþi de valoare în conduita unei cure?– Din aceastã perspectivã, ce se poate spune despre

apropierea noastrã clinicã ºi teoreticã de diferitele curenteactuale din gîndirea psihanaliticã?

– În afara dragostei de adevãr, se poate izola în diferi-tele ºcoli de psihanalizã o noþiune de „valoare” specificanaliticã?

– Dacã o asemenea noþiune existã, poate ea sã coincidãcu judecãþile de valoare ale societãþii?

– Poate ea, mai mult, sã le punã la îndoialã?

Scopuri ºi valori

Ce scop urmãrim noi cînd propunem altuia sã se anga-jeze în aventura psihanaliticã?

Cea mai mare parte dintre noi va fi de acord sã spunãcã scopul global al unei psihanalize este cunoaºterea apro-fundatã a sinelui, speranþa fiind cã aceastã aprofundaredeterminã subiectul sa-ºi investeascã diferit viaþa, aºa cumse va dovedi în viitor, în pofida durerilor ºi a decepþiilorcare fac inevitabil parte din ea, ca demnã de a fi trãitã.

Freud a propus þeluri foarte precise analizei. Într-un primtimp este vorba de aducerea în faþa conºtiinþei a ceea ce eraîn inconºtient; mai tîrziu, într-un al doilea timp este vorbade a aduce în conºtiinþã recunoaºterea structurii eu-supraeua subiectului ºi a organizãrii oedipiene care rezultã dinaceasta. În ansamblu scopul era de a permite individului,care descoperã pentru prima datã adevãrul asupra dorin-

STUDII ªI CONTRIBUÞII 193

þelor sale, sã fie mai bine plasat, pentru a putea emite jude-cãþi asupra lui însuºi ºi asupra naturii relaþiilor pe care elle întreþine cu ceilalþi ºi cu societatea cãreia îi aparþine. Oricãutarea unei ºtiinþe asupra eului ºi a adevãrului nu sîntdeloc proprii psihanalizei. De aceea este necesar sã privimdincolo de aceste valori celebre dacã vrem sã descoperimo alta mai importantã, fundamentalã, care ne-ar susþine toatãactivitatea. O valoare la urma urmei care poate fi conside-ratã ca o contribuþie originalã a psihanalizei la valorile cul-turii noastre.

„A iubi ºi a munci”

Primul care s-a gîndit asupra acestei chestiuni a fostFreud. În articolul sãu despre tipurile de intrare înnevrozã (Nevrose, psychose et perversion, 1912, 179), el adefinit sãnãtatea mentalã ca pe „capacitatea fãrã limitãripatente de acþiona ºi de a se bucura”. Mult mai tîrziu, cãtresfîrºitul vieþii sale, în „Problema unui Weltanschaung”, ela declarat cã psihanaliza nu este capabilã sã producã unWeltanschaung propriu ºi cã de altfel nici nu are nevoie deunul pentru cã, fiind o ºtiinþã, ea adoptã Weltanschaung-ulºtiinþific. (1933, Opere vol. 22, pag 181). Dimpotrivã, el asugerat cã cel mai bun deznodãmînt al experienþei psiha-nalitice ar putea fi considerat a aduce pacientul în stareade a iubi ºi a munci (cu plãcere!).

La o primã vedere aceste valori par complet inatacabile.Cine le-ar putea contesta? Dar recitind textele lui Freud ºireflectînd la ele, detectãm o nuanþã normativã ºi moraliza-toare asemãnãtoare, mi se pare, cu aceea pe care o gãsimîn scrierile asupra feminitãþii. Anii de experienþã psihana-liticã ne-au arãtat cã existã subiecþi care au nevoie nu nu-mai sã înveþe sã iubeascã ci ºi sã înveþe sã urascã cu bunãºtiinþã ºi prin urmare sã îºi poatã manevra ºi utiliza agre-sivitatea în serviciul eu-lui lor. Bineînþeles, fiinþa umanãurãºte tot ce o frustreazã ºi o constrînge, dar în anumitesituaþii generatoare de urã, meritã la anumiþi subiecþi sã se

194 MARIAN POPA

discute cu ei care sînt aspectele demne într-adevãr de urã(Freud se ºtie cã nu a fost în dezacord cu recunoaºtereaunei rãutãþi profunde a fiinþei umane).

Cu formula sa „Capacitatea de a acþiona ºi de a se bu-cura”, Freud cautã sã opunã la modul general „suferinþa”„plãcerii”. Aceasta nu ne poate face sã uitãm însã cã existãpacienþi care suferã ºocuri pentru cã nu pot suferi. Vomreveni.

Cît despre capacitatea de a munci sau „de a acþiona fãrãlimitãri patente” nouã ni se întîmplã sã întîlnim persoanecare ar trage profit din „dezobiºnuinþa de a munci”, aceiacare utilizeazã gratificarea în muncã aºa cum alþii folosescdrogurile. În cursul experienþei lor analitice, anumiþi psi-hanaliºti descoperã cã în spatele plãcerii lor de a muncifãrã încetare se ascunde o dimensiune compulsivã, cu scopdefensiv ºi care este o tentativã de a scãpa de durerea lormentalã fãrã sã reflecteze la cauzele ei. Numeroºi sînt aceiacare sînt constant în „a acþiona”, în „a face” cu scopul de aevita sã aloce timpul necesar pentru a visa, pentru reverie,pentru „a fi”. Descoperim bineînþeles cã astfel de activitãþisînt resimþite inconºtient de anumiþi pacienþi ca fiind inter-zise (atingînd potenþial idei tabu) sau periculoase (ducîndde-a dreptul la nebunie) sau terifiante (generatoare aleunui sentiment de vid). Reflectînd la pericolele presupusede viaþa imaginarã, mã gîndesc la filmul lui Woody Allen,„Trandafirul roºu din Cairo”, unde este pusã în scenãviaþa lipsitã de fantezie a unei tinere femei care se angajeazãîntr-o pasiune amoroasã cu un bãrbat imaginar, care, ca oumbrã, se detaºeazã de ecran. În final vine momentul încare femeia trebuie sã aleagã între personajul imaginar alamantului sãu ºi realitatea sa de actor. Ea alege realul — ºipierde tot!

Opunînd „iluzia” ºi „adevãrul”, „fantasma” ºi „realita-tea”, Freud trateazã în mod ambiguu viaþa imaginaþiei.Cînd ea este utilizatã în scopuri de plãcere personalã ºi nupentru a realiza acte creatoare, el o descrie ca pe o formãde retragere din faþa realitãþii externe. Aºa cum a arãtatfoarte bine Monica Schneider (“Freud ºi plãcerea”, 1980)

STUDII ªI CONTRIBUÞII 195

Freud pãrea cã sancþioneazã chiar propria sa plãcere în operede creaþie, ezitînd între puterea „deducþiilor” ºi aceea a „ºar-mului” exercitat asupra lui de operã. „Acest abandon (…)apãrea de altfel ca o transgresiune a cãrei mãrturisire nu sepoate face decît însoþitã de scuze”. Mi s-a întîmplat sã pro-pun ideea cã anumiþi analizanþi, aceia care fug de imagi-nar pentru a petrece fiecare secundã a vieþii lor în a acþiona,ascund uneori în spatele unei normalitãþi afiºate ºi orgo-lioase, o apãrare constantã împotriva angoaselor psiho-tice. I-am descris sub termenul de „normopaþi” (TeatrulEu-lui, 1982). Nu mai este nevoie sã adaug, aºa cum auarãtat demult Michael Fain ºi Pierre Marty, cã un astfel demod de funcþionare psihicã riscã sã creascã în mod fla-grant vulnerabilitatea psihosomaticã.

Scara crescãtoare de valori

Dupã Freud, funcþie de epocã ºi de aureola charismati-cã a anumitor maeºtri ai gîndirii, numeroºi analiºti au pre-dicat scopuri în principiu valabile: „genitalitatea”, adap-tarea la „realitate”, capacitatea de a crea ºi de a menþine„relaþii stabile”, dorinþa de „a deveni pãrinte” (mai alespentru fete) etc.

Genitalitate? De ce nu? Dar dupã care model? Modelulnormativ al lui Freud (aºa cum l-a schiþat el în Trei eseuri…,1905)? Confruntarea cu „realitatea”? Dar despre care reali-tate este vorba, dacã noi ºtim cã ea nu este un dat al naturiici o construcþie laborioasã fabricatã de fiecare dintre noiîncepînd din prima copilãrie? ªi atunci de care realitate evorba? Cît despre stabilitatea relaþiilor sau de dorinþa de afi pãrinte, aparþine oare analistului sã doreascã pentruanalizanþii sãi, chiar implicit, parteneri sau copii?

Este evident cã trebuie sã cãutãm dincolo de valorilesuperficiale care sînt genitalitatea ºi adaptarea pentru a neapropia de o valoare mai specific psihanaliticã. E cert cãvaloarea noastrã cea mai preþioasã rãmîne cãutarea adevã-rului atît cît îl putem defini. Bion (Transformãri, 1965;

196 MARIAN POPA

Atenþie ºi Interpretare, 1970) este cel care a elaborat maimult ºi a lãrgit concepþia lui Freud referitoare la aceasta. Elne-a propus ideea cã psihicul posedã capacitatea de a re-cunoaºte adevãrul, care ar deriva, susþine el, din impactulexperienþelor afective. Pentru cã Bion situeazã emoþia îninima semnificaþiei. Pentru el emoþia este semnificaþia ºideci indicatorul sigur al adevãrului. Prin urmare el dez-voltã ideea cã psihicul este de asemenea capabil sãgenereze „antigînduri”, minciuni care sînt în serviciul pul-siunilor destructive ºi mortifiante.

În pofida interesului pe care îl am pentru conceptelebioniene, mi se pare totuºi important sã ne întrebãm dacãnu existã valori mai specifice decît urmãrirea „realitãþii” ºia „adevãrului”, chiar calificate ca „realitãþi psihice”. Ladrept vorbind, aceste formulãri, toate normative în fondullor, riscã sã ne conducã în capcana unei etici de tip moral,religios, estetic sau politic. O asemenea atitudine ne poateabate de la rolul nostru dacã în loc sã-l lãsãm pe pacientsã-ºi descopere propriile lui adevãruri ºi sã le accepte con-secinþele, ea le induce sã le împãrtãºeascã pe ale noastre.Este omnipotenþa care ne pîndeºte.

Dar iatã cã ne-am împiedicat de altã capcanã. Chiardacã noi sîntem analiºti, nu scãpãm, aºa cum am spusdeja, valorilor socioculturale comune admise de soci-etatea cãreia ºi noi ca ºi pacienþii noºtri îi aparþinem. Oricesocietate care se vrea coerentã îºi doreºte continuitatea ºise ataºeazã de un ansamblu de valori etice considerate —pe drept sau pe nedrept — ca esenþiale supravieþuirii sale.Ori, prin însãºi natura muncii noastre sîntem inevitabildeterminaþi sã considerãm ºi sã apreciem locul devianþeiîn aceastã societate.

Despre devianþã

În ce condiþii devianþa poate fi consideratã ca normalãºi cînd trebuie consideratã ca patologicã? A cenzura oricedevianþã ar echivala cu a pune capãt oricãrui progres, ori-

STUDII ªI CONTRIBUÞII 197

cãrei evoluþii a instituþiilor sociale. Dimpotrivã, acceptareapotenþialitãþii oricãrei devianþe ar pune în pericol iremedi-abil aceste instituþii. Ce trebuie fãcut? Ce trebuie gîndit?

Rãspunsul psihanalizei, oricît de subversiv ar pãrea pen-tru societate este de a pãstra neutralitatea. Sîntem plasaþiînsã într-o situaþie paradoxalã. Noi nu cãutãm sã judecãm,sã aprobãm sau sã condamnãm pacienþii noºtri. Singurulnostru scop este sã înþelegem ºi sã comunicãm înþelegereanoastrã cu scopul ca analizantul sã-ºi poatã asuma la rîn-dul lui ºi în deplinã cunoºtinþã de cauzã alegerile sale ºiresponsabilitatea actelor sale. Practica noastrã la fel ca ºietica noastrã vizeazã sã-l facem pe fiecare pacient conºtientde conflictele sale refulate, tinde deci sã repunã în discuþietoate valorile sale, toate convingerile sale religioase, poli-tice, etice ºi estetice, la fel ca ºi dorinþele ºi practicile salesexuale.

Supravieþuirea psihanalizei — ca doctrinã ºi ca practicã— este imposibilã dacã ea va fi consideratã ca subversivãºi deviantã începînd din momentul în care pune în discu-þie valori fundamentale ca religia ºi politica , de exemplu.Noi ºtim cã existã þãri unde este interzisã exercitarea psi-hanalizei!

Psihanaliza trebuie sã rãmînã neutrã ºi sã refuze com-promisul dacã vrea sã-ºi pãstreze identitatea ºi caracterulei ºtiinþific, dacã vrea sã evite sã fie ea însãºi asimilatãunui grup religios sau politic.

Devianþa sexualã ºi legea

Cu scopul de a urmãri mai departe acest paradox aldevianþei pentru psihanalizã, sã luãm ca exemplu una dintemele care au reþinut de la început interesul gîndirii freu-diene: cunoaºterea semnificaþiei inconºtiente a „devianþeisexuale”. Aici socius-ul are un cuvînt de spus. În grija luipermanentã de a salva structura eticã proprie, el tinde sãtrateze ca pe un delict orice act care riscã sã impietezeasupra drepturilor ºi a libertãþii membrilor sãi, sau sã

198 MARIAN POPA

atace propria sa structurã. De exemplu, în cea mai mareparte a societãþilor occidentale, seducerea sexualã deminore ca ºi actele sexuale impuse cu forþa altuia, ca deexemplu exhibiþionismul sau violul, fac în mod obiºnuitobiectul urmãririi în justiþie (în timp ce fetiºismul ºi alteneo-sexualitãþi care nu îi afecteazã decît pe autorii lor nuintereseazã legea).

Sã abordãm acum o chestiune controversatã, aceea alocului homosexualitãþii ca ºi alegere obiectualã deviantã.Mie mi se pare pertinent sã menþin distincþia stabilitã deFreud între „perversiune” ºi „inversiune”. Or existã socie-tãþi în care homosexualitatea a fost sau este permanentconsideratã ca un delict, chiar o crimã pasibilã de pedeap-sa capitalã. Trebuie sã credem cã în aceste cazuri prefer-inþa homosexualã a fost asimilatã cu o maladie contagioasãcare ar fi capabilã sã punã în pericol supravieþuireaspeciei. Se ºtie totuºi cã heterosexualii nu riscã deloc sãdevinã homosexuali doar prin simplu contact. Maidegrabã invers.

Devianþã sau delincvenþã?

Dacã menþinem distincþia esenþialã între devianþã ºidelincvenþã, sîntem obligaþi sã constatãm cã mulþi dintrecolegii noºtri par sã confunde cele douã în cîmpul deviaþi-ilor sexuale. Iatã un exemplu anecdotic: Anul trecut eraminvitatã cu încã douã sute de alþi analiºti din lume sã cola-borez la acþiunile unui grup de analiºti care voiau sã eli-mine din lumea occidentalã orice expresie eroticã ºi porno-graficã din media, îndeosebi din cinema. Într-o reuniunecu conducãtorii acestei miºcãri eu am pretins cã scopul lornu avea nimic de-a face cu psihanaliza ºi cã aceasta nuavea calitatea sã se pronunþe asupra a ceea ce doresc adulþiisã vadã pe ecran. Pentru a se justifica ei mi-au rãspuns cãfilmele erotice erau azi una din cauzele principale de de-zintegrare a cuplurilor conjugale. Mi-au argumentat cuistoria unei paciente de 50 de ani care se plîngea cã mariajul

STUDII ªI CONTRIBUÞII 199

ei, pînã atunci armonios, a încetat sã mai fie aºa din mo-mentul în care soþul sãu a început sã priveascã filme por-nografice, ceea ce l-a determinat sã-ºi ia o amantã. Cînd euam pus la îndoialã cã filmele puteau fi singura cauzã a dis-trugerii unui mariaj armonios de 30 de ani, aceºti analiºtimi-au adus un al doilea argument, producãtorii de filmeerotice angajeazã uneori copii pentru filmele lor. ªocat deaceastã revelaþie (deºi o asemenea practicã necesitã com-plicitatea pãrinþilor), eu am protestat imediat cã acest abuznu era o „cauzã” psihanaliticã ci o crimã care necesitãintervenþia legii. Nu trebuie sã mai adaug cã remarcilemele nu i-au fãcut pe interlocutorii mei sã-ºi schimbe pãre-rea, miºcaþi mai mult de temeri inconºtiente decît de grijide ordin psihanalitic sau juridic.

Cînd un analist proclamã cã, cutare sau cutare opinie,cutare individ sau cutare operã, este „perversã”, el trebuieînþeles astfel: „Nu vã uitaþi la mine care sînt un monumentde normalitate, priviþi în altã parte. Perversul este celãlalt.”Adevãrul începe printr-o privire asupra ta, prin interpre-tarea propriilor clivaje ºi proiecþii ºi aceasta cu aceeaºi asi-duitate cu care observãm pacienþii noºtri, dacã nu, vomavea repede aerul unei comunitãþi moraliste ºi ipocrite.

Valorile inconºtiente ale psihanaliºtilor

Sã recunoaºtem cã judecãþile noastre de valoare perso-nale, în pofida adeziunii noastre conºtiente la idealul men-talitãþii binevoitoare, ne ecraneazã adesea percepþia. Sã re-venim la exemplul devianþei sexuale ºi sã ne gîndim laacei pacienþi ale cãror practici sexuale sînt proscrise de lege.Care poate fi reacþia unui analist în faþa unui pacient exhi-biþionist, pedofil sau voyeur-sadic, care nu-ºi dezvãluiedecît tardiv natura practicilor sale sexuale? Chiar dacã necentrãm pe semnificaþia inconºtientã a unor asemenea com-portamente, nu putem deloc sã ne abþinem sã ne identi-ficãm cu vederile protectoare ale socius-ului, ceea ce riscãsã modifice menþinerea unei ascultãri imparþiale. Cînd

200 MARIAN POPA

într-o zi am ridicat aceastã problemã în faþa unui grup deanaliºti experimentaþi, o parte din ei au proclamat cã tre-buie imediat daþi afarã pe uºã asemenea analizanþi în timpce o altã parte (printre care ºi eu) se menþine la pãrerea cãun astfel de mod de a privi problema (ºi de a te eschiva defapt) nu avea nimic de-a face cu idealul psihanalitic în careeste implicatã înþelegerea ºi nu condamnarea. Noi nu pu-tem decît sã sperãm cã un analist care descoperã pe divanulsãu un pedofil sau un sadic se va strãdui sã-ºi studiezecontra-transferul chiar dacã acest lucru înseamnã cã vatrebui sã-ºi analizeze propriile sale dorinþe incestoase faþãde proprii sãi copii sau tendinþele sale sadice, voieuristesau exhibiþioniste, refulate sau sublimate. Este preþul pecare trebuie sã-l plãteascã pentru a se înþelege ºi a-i înþe-lege ºi pe analizanþii sãi.

ªi homosexualitatea?

Sã revenim la problema princeps a homosexualitãþiicare, chiar dacã este acceptatã la noi în þarã*, nu reprezintãun obstacol mai mic în ascultarea analiticã, deoarece pro-voacã emoþii contra-transferenþiale care aratã propriile ju-decãþi de valoare ale analistului. Nu se cunosc psihanaliºticare nutresc speranþa fantasmaticã de a transforma pa-cienþii lor homosexuali în heterosexuali? În afara dorinþeiexprese a analizantului (care este mai degrabã rarã) ºi pre-zentã la aceia pe care i-am putea califica drept heterosexu-ali latenþi (aceia pentru care homosexualitatea reprezintã ostructurã defensivã împotriva pericolelor fantasmatice alerelaþiei heterosexuale), ce motiv ar avea un analist sã-ºiimpunã propriile preferinþe sexuale pacienþilor sãi? Excep-tînd o anumitã idealizare a vieþii heterosexuale (ºi D-zeuºtie de unde îºi menþine ea cota), noi ºtim bine cã hetero-sexualitatea nu protejeazã împotriva perturbãrilor psiho-logice. Heterosexualitatea nu ar trebui sã fie un scop al

STUDII ªI CONTRIBUÞII 201

* În Franþa (n. traduc.).

analizei homosexualilor, cu excepþia situaþiei mai susmenþionate. O asemenea speranþã nu poate fi decît rezul-tatul problemelor inconºtiente ale analistului sau ea relevãjudecãþi normative.

Chiar dacã mulþi analiºti cred cã homosexualitatea esteo soluþie simptomaticã la conflictele interne, trebuie admiscã destul de des ea reprezintã singura ºi cea mai bunã solu-þie pe care copilul de altãdatã a gãsit-o de faþã cu un discurssau cu niºte circumstanþe nefavorabile unei deschideri he-terosexuale. Dacã alegerea sa obiectualã este resimþitã deanalizant ca nefiind acceptabilã pentru analist s-ar puteaca el sã se dezicã de ea, expunîndu-se atunci riscului de acãdea în depresie. Se poate chiar simþi ameninþat în identi-tatea sa ºi sã devinã obiectul unei angoase la fel de teri-fiante ca ºi aceea resimþitã de heterosexualul încurajat sãse transforme în homosexual.

Pentru a conchide aceastã reflexie asupra judecãþilor devaloare normative, susþinem cã psihanalistul nu trebuieniciodatã sã impunã pacienþilor sãi sistemul sãu de valori,opþiunile sale politice sau religioase, preferinþele sale sexua-le — nici chiar convingerile sale teoretice psihanalitice(riscurile fiind aici de a-i transforma în discipoli). Departede mine totuºi ideea cã fiecare analist poate respecta întot-deauna aceastã eticã. Eu nu vreau sã vorbesc decît despreidealul pe care ni l-a lãsat Freud moºtenire.

Bisericile psihanalitice

Înainte de a pãrãsi aceste consideraþii asupra relaþiei ana-list-analizant, este important sã aruncãm o privire asuprarelaþiilor psihanaliºtilor între ei. Pentru cã dacã noi vremsã ne arãtãm imparþiali vizavi de pacienþii noºtri, nu esteevident cã am fi aºa ºi faþã de colegii noºtri atunci cînd eisusþin teorii ºi abordãri clinice care diferã de ale noastre.Aceste diferenþe sînt rareori fãrã fundament în sau con-trare metapsihologiei. Fiecare curent de gîndire, ca ºi pro-

202 MARIAN POPA

priile noastre teorii, este în general fructul unei cercetãricontinue, fondate pe ani lungi de experienþã clinicã.

Freud a purtat o cruciadã în modul lui propriu împotri-va „iluziilor religioase” („Viitorul unei iluzii”, 1927, „Ma-lezã în civilizaþie”, 1930). Dar în timp ce le denunþa, el pro-punea în contrapartidã credinþa în adevãrurile ºi în desco-peririle psihanalizei, adãugînd chiar cã acestea trebuieapãrate cu orice preþ de orice diluare sau de orice impuri-tate (din partea „infidelilor”). Membrii ºcolilor de gîndirepsihanaliticã trec întotdeauna prin riscul de a-ºi investimaeºtrii lor de gîndire ca pe niºte preoþi ºi de a dezvoltaatitudini de credinþã cvasireligioasã faþã de conceptele lor.Este cazul pacienþilor care devin convertiþi, dedicaþi con-vertirii altora pentru gloria analistului-guru. Cercetareaanaliticã în acest caz se pune în acelaºi timp mai degrabãîn slujba unei credinþe decît în urmãrirea aprofundãrii ºtiin-þifice. O teorie nu este un articol de credinþã ci prin însãºidefiniþia sa, nimic altceva decît o serie de postulate de de-monstrat. Dacã nu ar fi aºa, modelele noastre conceptualenu ar mai fi teorii ci legi.

Noi nu gãsim în alte profesii medicale atît de multe po-ziþii teoretice pasionate ºi nici atîtea sciziuni dramatice cala noi (eu nu am auzit niciodatã vorbindu-se de o sciziunedefinitivã într-un colegiu de chirurgi sau de medici, caresã comporte interdicþia de a nu mai vorbi niciodatã demembrii vechii ºcoli). Bineînþeles cã cea mai mare parte aconcepþiilor noastre, spre deosebire de acelea ale altor ºtiinþe,nu sînt demonstrabile. Dar hipersensibilitatea noastrã estedatoratã mai ales, mi se pare, fenomenelor de transfer. Ex-perienþa analizei personale ca ºi aceea a supravizãrii princare se efectueazã transmiterea tehnicii psihanalitice, sîntambele puternic marcate de afecte transferenþiale, pozitivesau negative. Iatã unde se situeazã, poate, sursa violenþeicare marcheazã atît de des divergenþele noastre. Sanctifi-carea conceptelor teoretice ºi clinice, idealizarea sau deni-grarea maeºtrilor de gîndire, sînt sechelele afectelor trans-ferenþiale nerezolvate. Elevii deveniþi discipoli nu mai punla îndoialã modelele lor teoretice ºi clinice ºi înceteazã sã

STUDII ªI CONTRIBUÞII 203

mai continue cercetãrile lor personale. Mai mult decît atît,diferitele ºcoli de gîndire psihanaliticã, hartmanianã, klei-nianã, lacanianã, winnicottianã, kohutianã, bionianã etc.— cu cît se impregneazã mai mult de o atmosferã religioa-sã, cu atît mai mult îºi împiedicã aderenþii sã profite dedescoperirile altora.

Teorie ºi observaþie

În pofida pericolelor care decurg din idealizarea teori-ilor psihanalitice ºi a autorilor lor, se înþelege de la sine cãacestea joacã un rol fundamental în practica psihanaliticãla fel ca în orice altã artã sau ºtiinþã.

Dacã este evident cã noi nu putem exersa psihanalizaîn absenþa unui fond teoretic, adãugãm cã, fãrãmetapsihologia freudianã nu este posibil sã gîndim psi-hanaliza. De altfel o observaþie care sã fie liberã de oriceteorie este de negîndit. Aºa cum spunea Darwin acum unsecol ºi mai bine, orice observaþie vizeazã ori sã confirme,ori sã infirme un punct de vedere anterior. Observaþie„purã” nu existã. Acest demers a fost consolidat îndeose-bi de scrierile lui Popper (Logica descoperirii ºtiinþifice,1934) de Kuhn (Structura revoluþiei ºtiinþifice, 1962) ºi deFeyerabend (Împotriva metodei, 1980 – Against Method).

Convingerile noastre teoretice personale ºi valoarea pecare le-o dãm noi îºi lasã de asemenea amprenta pe desco-peririle noastre teoretice ºi tehnice. Este adevãrat pentruorice disciplinã: confirmarea conceptelor face parte inte-grantã din cercetare, dar este de asemenea de notorietatecã cercetãtorii au totdeauna tendinþa sã descopere ceea cesperã sã gãseascã. În psihanalizã, ca ºi în alte ºtiinþe, „fap-tele” pe care le descoperim nu sînt deloc altele decît celepe care teoriile noastre ne permit sã le gãsim. În cercetareaºtiinþificã, dictonul „Voi crede cînd voi vedea” ar trebuicitit mai degrabã „Voi vedea cînd voi crede”. Acest pericolplaneazã în mod deosebit deasupra cercetãrii psihana-

204 MARIAN POPA

litice. Concepþiile la care þinem noi cel mai mult au preadeseori aerul cã se confirmã de la sine, prin ele însele.

Astfel analiºtii explicã, dupã opþiunile lor teoretice per-sonale, cã reorganizãrile psihice ºi vindecãrile simptoma-tice sînt datorate în parte faptului cã ceea ce era in-conºtient a devenit conºtient, parte faptului cã Eu-l s-a în-tãrit, cã poziþia depresivã a fost bine lucratã, cã semnifica-þiile fundamentale ale dorinþei s-au revelat, cã elementelebeta au fost transformate în elemente alfa, cã a apãrut unspaþiu tranziþional acolo unde lipsea, cã Eu-l ºi-a recunos-cut reperele sale identificatorii… sau cã teatrul intern s-areconstituit în fine, spre satisfacþia ºi a analizantului ºi aanalistului. ªi aºa mai departe. „Darea de seamã a uneianalize” va fi totdeauna, într-o anumitã mãsurã, darea deseamã a unei istorii reconstruite de douã persoane. Astfel nune vom mira sã constatãm cã se produc schimbãri psihiceimportante la pacienþi care au urmat cure cu analiºti carepracticã dupã teorii foarte divergente (poate cã existã pa-cienþi capabili sã „utilizeze un obiect” — în sensul lui Win-nicott —, care pot avea o experienþã psihanaliticã beneficãlîngã un psihanalist aparþinînd oricãrei tendinþe, doar pen-tru cã acesta îi creeazã un cadru stabil ºi ascultã bine?). Ori-cum ar fi, nu teoriile noastre sînt responsabile de schim-bãrile psihice ºi vindecãrile simptomatice care rezultã înurma unei cure psihanalitice.

Totuºi, eu nu denigrez în sine teoriile clinice explicativeºi nici nu devin bãnuitoare faþã de diversitatea ºi contra-dicþiile lor aparente. Dar oare nu este o nevoie proprienouã sã facem verosimil ºi comunicabil ceea ce în mareparte va depãºi întotdeauna înþelegerea noastrã?* În pofi-da divergenþelor noastre, nu ne intereseazã pe toþi acelaºiobiect fascinant: cunoaºterea psihicului, a funcþionãrii saleobscure ºi piedicile în funcþionarea sa?

Noi avem nevoie de teoriile noastre doar cînd estevorba de procesul analitic. Avem nevoie sã ne asigurãm cã

STUDII ªI CONTRIBUÞII 205

* Aºa este! Genialã remarcã. Încercãm sã facem ordine în haos.(n. traduc.).

existã o ordine în haosul funcþionãrii psihice ºi cã existãteorii pentru a explica schimbãrile psihice. Mai mult, teo-riile noastre ne ajutã sã facem faþã necunoscutelor apãruteîn situaþia clinicã, aºa fel încît sã ne fereascã de proprianoastrã solitudine trãitã în aceastã situaþie de doi. Ataºîn-du-ne de o scoalã teoreticã facem parte dintr-o familie, sîn-tem mai puþin singuri în faþa incertitudinilor care ne asal-teazã zi de zi. Ideal ar fi sã nutrim faþã de teoriile altoraacelaºi respect ca ºi faþã de ale noastre; aceasta ne-ar per-mite sã percepem mai bine limitele propriilor noastre mo-dele ºi efectul lor asupra noastrã.

Paradigmele psihanalitice

Amintesc aici teza lui Thomas Kuhn din cartea lui fe-cundã „Structura revoluþiilor ºtiinþifice” (1962). Pentru Kuhnconceptul de paradigmã trimite la douã noþiuni: în primulrînd reprezintã constelaþii de credinþe, de tehnici, de valoripe care le împãrtãºesc membrii unei comunitãþi date; în aldoilea rînd el (conceptul) poate desemna un element dinaceastã constelaþie, modele sau exemple care ne ajutã sãelaborãm problemele încã nerezolvate ale ºtiinþei în cauzã.

Aceastã explorare a efectelor sistemelor de valori asuprapracticii noastre ºi asupra teoriilor noastre psihanaliticemã determinã sã constat cã, dupã pãrerea mea, psihana-liza nu a cunoscut încã un adevãrat salt paradigmatic înprimul sens al lui Thomas Kuhn. Adaosurile kleiniene,winncottiene, lacaniene, bioniene etc., oricît de bogate, nuau fost decît modificãri sau extinderi ale conceptelor fun-damentale ale lui Freud.

Totuºi trebuie sã recunoaºtem cã modificarea clienteleidin zilele noastre face sã aparã posibilã eventualitatea unuiecart paradigmatic.

Psihanaliza, dupã cum ºtie fiecare, a fost conceputã sãstudieze ºi sã trateze nevrozele numite „clasice”. Pusã deo-parte problema existenþei lor în stare purã (exceptînd teoria)ºi inadecvarea teoriei noastre a nevrozelor ºi a complexului

206 MARIAN POPA

lui Oedip (cînd este limitat la dimensiunea sa falic-genitalã)pentru a putea þine seama de întreaga complexitate a uneipersonalitãþi, rãmîne ca solicitarea „lãrgitã” adresatã psi-hanalizei sã ne oblige sã regîndim cadrele noastre concep-tuale ºi sã avem în vedere modificãri teoretice.

Dimpotrivã, în al doilea sens al conceptului de paradig-mã dupã Kuhn, aporturile ºcolilor pe care le-am citat aufost considerabile, mai ales în ceea ce priveºte pacienþii nar-cisici, borderline sau psihotici. Modele novatoare au apãrutîn mod egal în lucrãrile lui Marty, Fain, David ºi ale luiM’Uzan în cîmpul psihosomaticii ºi al economiei psihice,în scrierile lui André Green (mã gîndesc printre altele lacartea sa „Narcisism de viaþã, narcisism de moarte”, 1982)ºi de asemenea în acelea ale lui Pierre Aulagnier care a con-ceput modele interesante pentru a descrie reprezentareapsihicã ºi folosirea sa în psihozã (în special conceptul de„originar” în lucrarea „Violenþa interpretãrii”, 1975).

Pentru a descrie aceastã clientelã lãrgitã eu am folositodatã termenul de „pacient dificil”. Cu prilejul unei reuni-uni ºtiinþifice un coleg a remarcat cu pertinenþã „cã nuexistã pacienþi dificili”. S-ar fi putut spune mai degrabã cãexistã „întîlniri dificile” între analiºti ºi analizanþi. Aº vreasã aduc azi o modificare suplimentarã. Organizãrile nevro-tice ºi analiza conflictelor oedipiene îºi pãstreazã tot mis-terul ºi sînt la fel de delicat ºi de complicat de manipulat caºi organizãrile narcisice ºi psihotice. Adevãrul ar fi maidegrabã acesta: Nu existã „cazuri uºoare” în psihanalizã!

O valoare fundamentalã?

Prin acest ocol revin la problema de la început: existã ovaloare fundamentalã, specificã psihanalizei, în teoria func-þionãrii psihicului ºi în direcþia curei care decurge dinaceasta?

Nouã ne revine sã cãutãm dincolo de teoriile divergenteale curei ºi de valorile morale cum ar fi urmãrirea realitãþiiºi a adevãrului.

STUDII ªI CONTRIBUÞII 207

Aº dori sã vã propun pentru reflectare urmãtoarea no-þiune: socius-ul, am admis deja, urmãreºte în mod funda-mental sã salveze supravieþuirea socialã; medicina urmã-reºte menþinerea cu orice preþ a supravieþuirii biologice aindividului; oare psihanaliza nu încearcã sã protejeze, din-colo de toate „supravieþuirea psihicã a fiinþei umane“? Tre-buie evident sã definim acest termen, cu scopul de a-lprivi mai îndeaproape. În primul rînd, supravieþuirea psi-hicã necesitã o reprezentare a sinelui care sã rãmînã stabilãîn ciuda bulversãrilor al cãror obiect va fi. Noi trebuie sãprecizãm în funcþionarea noastrã psihicã elementele carene ajutã sã menþinem un sentiment de identitate subiec-tivã ºi sexualã. În al doilea rînd, abilitatea acesteireprezentãri trimite de asemenea la capacitatea de amenþine sentimentul narcisic al valorii care decurge dinasta, în pofida faptului cã nivelele de stimã de sine sîntconstant supuse unor circumstanþe fluctuante.

Bineînþeles, noi riscãm sã cãdem încã o datã în capcanavalorilor personale ºi a influenþei lor asupra judecãþilornoastre, cînd vrem sã precizãm ce este ºi ce nu este esenþialîn supravieþuirea psihicã. Care este atitudinea noastrã faþãde cel ale cãrui tehnici de supravieþuire diferã de ale noas-tre sau de cele ale majoritãþii fiinþelor umane?

Þinînd cont chiar de aceastã punere în gardã, reamin-tim cã este mai uºor, atunci cînd este vorba de sãnãtate fi-zicã sau psihicã sa reperezi „anormalul” decît sã defineºti„normalul”.

Cine vorbeºte de valoare nu poate eluda aceastã difi-cultate.

Însuºi conceptul de simptom este în sine normativ: este„normal” sã nu ai simptome nevrotice ºi psihotice. Nu este„normal” sã suferi. Chiar dacã existã religii ºi filozofii caresusþin cã viaþa este un parcurs de suferinþe ºi de lacrimi,discursul social al ultimelor douã secole sugereazã cã omulnu este fãcut pentru a suferi. Ba dimpotrivã. Totuºi, simpto-mele psihice, oricît de dureroase ar fi ele, nu sînt decît ten-tative infantile de auto-vindecare în faþa conflictelor psi-hice ineluctabile. Aceastã presupunere teoreticã pe care o

208 MARIAN POPA

avansez poate fi consideratã ca o judecatã de valoare. Ori,chiar dacã aceastã idee nu este împãrtãºitã de orice analist,vom fi totuºi toþi de acord cã la toþi analizanþii pare o cerereparadoxalã dorinþa lor de a se debarasa de suferinþa lor.

Suferinþa pacienþilor noºtri e dublã: pe de-o parte earezultã din constatarea cã trãim într-o societate care neagãinevitabilitatea suferinþei ºi pe de altã parte din faptul cãsimptomele conþin prin însãºi natura lor o bunã parte dedurere. Energia psihicã se epuizeazã astfel pe douã fron-turi. Dorinþa afiºatã de un pacient de a-i dispãrea simp-tomele ºi suferinþa nu priveºte decît intenþiile conºtiente.Raþiunile originare care au fãcut necesarã, chiar impera-tivã o construcþie psihicã simptomaticã îi sînt necunoscute(pacientului): descoperirea lor va deveni un scop al cureicare – cel puþin asta este speranþa noastrã – va conducesubiectul la modificarea modului lui de funcþionare ºi lainvestirea diferitã a vieþii sale sub toate aspectele sale ºi debucurie ºi de suferinþã.

Chiar dacã elementele care contribuie la supravieþuireaunui individ dat ºi acelea ale speciei nu coincid în modnecesar, putem totuºi sã le descoperim aspecte comune.Aºa cum deja am arãtat, pãrerea mea este cã simptomele,inhibiþiile ºi alegerile sexuale deviante sînt, fãrã excepþie, tenta-tive de negociere cu afronturile inacceptabile care sînt alteri-tatea, diferenþa dintre sexe ºi generaþii ºi moartea. Bineînþelestehnicile de supravieþuire se descoperã atît în activitãþi desublimare cît ºi în relaþiile aºa numite normale. Unii sedezvoltã mai bine, alþii mai rãu, adicã aceia care nu au pri-mit sprijinul necesar pentru a li se pãrea acceptabile aces-te dolii succesive. Pacienþii noºtri ne aduc relicvele lupteilor infantile de negociere cu aceste traumatisme univer-sale. Aceastã luptã este înzecitã prin conflictele ºi tensi-unea dintre pãrinþi ca ºi de socius-ul însuºi. Tocmai în in-coerenþa discursurilor ºi în absurdul evenimentelor catas-trofice familiale sau sociale, a cãutat cu disperare copiluldin trecut sã gãseascã sens. Este evident: condiþiile supra-vieþuirii psihice sînt diferite pentru fiecare individ. Ceeace numim aici simptom aratã doar o soluþie, printre altele

STUDII ªI CONTRIBUÞII 209

mai puþin fericite, faþã de obligaþia de a supravieþui. Luptapentru supravieþuirea psihicã este la fel de fundamentalãca ºi aceea care asigurã supravieþuirea biologicã.

Aceastã cãutare a unei valori de bazã, ca ºi orice altobiectiv atribuit explicit sau implicit psihanalizei, impreg-neazã teoria ºi conduita curei. Ea dicteazã diagnosticele,prognosticele, ce va fi interpretat ºi ce va fi trecut sub tã-cere. Luînd ca valoare fundamentalã supravieþuirea psi-hicã noi ne interesãm tot atît de organizãrile borderline ºipsihotice cît ºi de organizãrile nevrotice sau aºa zis nor-male. În faþa falimentului tentativelor noastre de autovin-decare prin creaþii nevrotice, noi am recurs la mecanismemai primitive cum sînt clivajul, identificarea proiectivã ºiintroiectivã, negarea, respingerea, care apar înaintea refu-lãrii. Astfel cercetarea în zilele noastre evolueazã în mean-drele economiei narcisice: dincolo de problema identitãþiisexuale ºi a piedicilor care stau în faþa dreptului de „a iubiºi a munci”, „de a acþiona ºi a se bucura”, se strecoarã pro-blematica identitãþii subiective ºi a reperelor sale amenin-þate. Se poate ca „stînca” (peretele) sã nu mai fie doar ana-tomia ºi problematica de a face faþã sexului altuia (o prob-lematicã nuclearã ºi oedipianã) ci alteritatea, existenþa în-sãºi a altuia în cîmpul nostru ºi deci o problematicã a limi-telor identitãþii subiective.

Soluþiile gãsite la aceste traumatisme universale caresînt alteritatea, diferenþele între sexe ºi între generaþii ºiineluctibilitatea morþii, tind cãtre construcþii nevrotice saucãtre invenþii psihotice. Lupta dintre iubire ºi urã este ceacare predominã. La psihotic, sectoarele psihozate ale su-biectului sînt blocate în mod preponderent cu forþele uriiºi ale destructivitãþii, ceea ce antreneazã adesea întoarce-rea acestor forþe împotriva subiectului. Ori, ºi ura ºi iubi-rea sînt ambele de partea vieþii.

Aici se descoperã un alt volet al luptei epuizante pecare subiectul o duce pentru a camufla abordãrile afectivepe care le trãieºte în faþa dificultãþii relaþiilor umane ºi înfaþa eºecului idealurilor sale narcisice. Contrariul veritabilal dragostei nu este ura ci indiferenþa.

210 MARIAN POPA

Dragostea ºi ura, în toate variantele lor, în toate nenu-mãratele lor transformãri în creaþii sublimatorii, în simp-tome, în deviaþii sexuale, în defense caracteriale, servescamîndouã de scuturi protectoare împotriva indiferenþei:dezinvestirea realitãþii psihice ºi a lumii imaginarului, de-zafectarea legãturilor libidinale cu alþii ca ºi cu sine, pescurt atracþia nirvanei.

Indiferenþa face individul cvasi-invulnerabil; dar aceastãderobadã în faþa vieþii riscã sã aibã drept consecinþã moar-tea psihicã. Recurgerea la o astfel de apãrare nu este bine-înþeles gratuitã. Ea mãrturiseºte o suferinþã indicibilã carel-a costat pe subiect dreptul la viaþa sa afectivã. El a trebuitsã taie legãturile cu lumea sa internã pentru a nu se regãsiîn faþa întoarcerii unei experienþe traumatice precoce care,în ochii lui, nu ar putea fi decît catastrofã aruncîndu-l într-un hãu fãrã fund. Poarta este atunci deschisã nu numaipentru actul psihotic sau suicidar dar ºi pentru undeznodãmînt mai banal: fortãreaþa goalã a psihozei seînconjoarã uneori de o cuirasã blindatã. Dacã compro-misul psihotic reprezintã o tentativã oarbã, prin inter-mediul unei distorsiuni de limbaj, pentru a gãsi o soluþiesuferinþei, ruptura radicalã între psiche ºi soma efectueazãun scurtcircuit al limbajului. Ejectarea brutalã în afara psi-hicului a oricãrei reprezentãri care riscã sã fie încãrcatã deafect duce la ruptura legãturilor afective ºi la pierdereaaptitudinii de a suferi.

Aceastã alegere inconºtientã nu necesitã o retragere dinfaþa lumii ºi permite subiectului sã-ºi vadã de ocupaþiilelui, locuit de un fals self, construit pornind de la privirea ºirãspunsurile pe care el le ghiceºte la cei care se aflã înspaþiul sãu.

Pornind de la aceasta, chiar supravieþuirea biologicãriscã sã fie ameninþatã. În faþa fiecãrei mobilizãri conflict-uale sau dureri mentale, psihicul nu trimite decît un mesajprimar lipsit de cuvinte, redus la reprezentarea lucrului.Aceasta este lumea normopatului, subiect al addicþiei, alaccidentelor mortale, al deceselor psihosomatice.

STUDII ªI CONTRIBUÞII 211

Astfel, în mod paradoxal, noi constatãm cã anumitemorþi se justificã din nevoia absolutã de a proteja însãºisupravieþuirea psihicã. Dacã dezafectarea protejeazã îm-potriva angoaselor psihotice, ea creºte în paralel vulnera-bilitatea psihosomaticã. Acest fapt pune problema pulsiu-nii morþii. Agresivitate ºi urã? Sau dorinþa de non-dorinþã,de neant, de întoarcere la starea mineralã?

Poate din acest cîmp de cercetare va ieºi un salt para-digmatic viitor.

Subiectul în analizã, analizantul, în pofida suferinþeilui ºi contrar speranþei sale conºtiente de a gãsi soluþii maipuþin paralizante conflictelor sale, cautã totdeauna sã-ºiprotejeze vechile sale soluþii; chiar acelea care azi îl ducspre moarte! Opinia mea este cã noi nu trebuie sã facem sãcadã vechile soluþii ci mai degrabã sã creãm un cadru îninteriorul cãruia sã se poatã naºte alte soluþii mai creativecare sã înlocuiascã soluþiile trecutului sau sã li se adaugeacestora. Trebuie totuºi sperat cã subiectul va descoperi înaceste soluþii un spaþiu psihic mai larg, începînd cu locu-rile în care au loc luptele împotriva reînvierii traumatis-melor din trecut.

Pe acest traseu, trebuie sã ºtim cã vom fi confruntaþi în-tr-o zi sau alta cu propriile noastre bastioane nevrotice, cãva trebui sã lãsãm sã se clatine propriile noastre faþade so-ciale normopatice, sã recunoaºtem nucleele noastre per-verse ºi psihotice ºi chiar sã constatãm, în faþa lumii mine-rale a unora dintre pacienþii noºtri, moartea psihicã dinjurul nostru. Numai o repunere în discuþie constantã ºiuneori violentã a noastrã înºine ne poate permite sã men-þinem ca valoare fundamentalã protecþia supravieþuiriipsihice a fiecãrui analizant. Noi trebuie sã respectãm în celmai înalt grad punctul de echilibru, oricît de precar ar fi el,construit cu greutãþi de copilul batjocorit pitit în oriceadult. Noi nu putem decît sã dorim sa-l ajutãm sãgãseascã condiþii de supravieþuire mai bogate, în caredragostea, munca ºi suferinþa, nemaifiind teamã ºi evitare,îºi vor putea juca rolul lor fundamental.

212 MARIAN POPA

Sã recunoaºtem, pentru a conchide, cã noi toþi sîntemniºte supravieþuitori psihici ºi cã munca noastrã de analiºti(mai mult decît cã ne face sã trãim) ne permite cotidian sãconfruntãm soluþiile pe care le-am gãsit propriilor noastretraumatisme trecute, acelea chiar care ne-au insuflat do-rinþa de a deveni analiºti. Cu fiecare analizã, cu fiecare ana-lizant, noi ne continuãm propria noastrã analizã ºi redesco-perim psihanaliza. Acestea sînt redescoperirile constantecare ne ajutã pe noi sã supravieþuim psihic.

Joyce McDougall60, rue Quincampoix

75004, Paris

STUDII ªI CONTRIBUÞII 213