În acest număr: V. Voiculescu,

I. Nedelea, El. Voiculescu, M. Ifrim,

El. Radu, I. Roşioru, T. Cicu,

D.M. Roşca, R. Lăzărescu,

P. Stoicescu, V. Milescu, T. Nica-

Ţene, D. Ahriţculesei, E. Artene,

El. Otavă, C. Costea, R. Sîrbu,

I. Mândricel, M. Vlăsceanu,

A. Antofie, E. Necula, I. Tăbăcaru

PRIMĂRIA PÂRSCOV

Revistă sătească de ştiinţă şi cultură Anul II. Nr. 7. Septembrie 2014

Mănăstirea Cetăţuia şi Biserica

din satul Ciuta

ÎNTREZĂRIRI 2

P Â R S C O V 5 0 0

VECHI FAMILII PÂRSCOVENE: BASILESCU ŞI IANCU

Gheorghe POSTELNICU

Nicolae Basilescu (1874-1944) a fost fiul lui Vasile Ioan

(n. 1838), fratele mai mare al Sultanei (1850-1911), devenite

Voiculescu prin căsătoria cu Costache Voicu, mama cunoscutului

medic şi scriitor, şi al Anei Rizea (Steriade). Nicolae, care şi-a

inventat un nume de familie franţuzit, a avut o soră educatoare

(Eugenia Ioan, „domnişoara Venica”), doi fraţi negustori

(Cristache şi Lambru V. Ionescu), continuând tradiţia fondatorilor

Stoiana şi Ion Hogea, alt frate, avocat (G. Vasilescu, vezi „casa

Manolică Pahomie”) şi o altă soră, Tita, „menajeră”. După

căsătoria cu o pogoneancă, Maria Samoilă (Samoilescu),

Basilescu a ridicat casa „de peste Gârlă”, în prezent proprietatea

Prefecturii Buzău, precum şi o serie de unităţi industriale pe iazul

morii de apă, sfinţite de preotul Vergu Mănăilă (1858-1927) în

1917. Ca şi bătrânul Vasile Ioan (1890-1898), Nicolae a fost

primar (1912-1918) în Pârscov, cu primăria lângă casă.

După naţionalizarea tuturor proprietăţilor, văduva Maria

Basilescu a trăit o adevărată dramă. Atât de mare a fost ura

organelor de represiune comuniste, sprijinite de cozile de topor

din Pârscov, încât i s-a interzis să rămână în localitate, fiind

ascunsă, în cele din urmă, într-un vagon de marfă, şi dusă la

Iaşi, la fiica Otilia-Maria (1922-2004). Biografiile celorlalţi

descendenţi ai familiei Basilescu, Ovidiu-Octavian (1916-

2002) şi Laurenţia-Victoria (1924-2010) sunt la fel de

emoţionante. Sperăm să le prezentăm pe larg într-o carte.

Laurenţia (Lala) a răspuns sentimentelor frumoase ale

colegului de şcoală (înv. N. Pietraru), Gheorghe Iancu, din Pârscovul de Jos, plecând împreună la Bucureşti. S-au căsătorit pe

7 iulie 1948 şi au avut, şase ani mai târziu, pe Luminiţa-Adriana. S-a stins din viaţă la 86 de ani.

Gheorghe Iancu a fost unul din cei doi copii ai lui Ilie Ilie Iancu Lemnaru (Manolache), „de sub Gorgane,” vecin cu

moşia lui Mimoacă Marinescu, veteran de război, meseriaş priceput la toate: lemnărie, dulgherie, dogărie, şi al Anicăi Oprea

(1897-1982), al şaisprezecelea copil supravieţuitor din cei optsprezece născuţi ai Smarandei (1855-1939, ce biografie

interesantă!) şi ai lui Dumitru Oprea, din Runcu (1841-1925), atunci comuna Târcov. Familiile Iancu – Oprea urmau

moşnenilor Săceni, menţionaţi în documente de pe vremea părintelui Lăudat şi a schitului Ulmet (Viişoara). Copila Anica

Oprea, cu o zestre intelectuală excepţională, a absolvit „şcoala de domnişoare” din Buzău, învăţând franceză şi germană. În

decembrie 1916, după ce inamicul a ocupat Valea Buzăului, Anica a fost interpretul statului major german.

Luminiţa Adriana Iancu a urmat Liceul Gh. Lazăr, apoi Facultatea de Stomatologie. În

2011 a deschis, în Capitală, propria clinică, împreună cu fiicele Laura-Anamaria (n. 1979), medic

stomatolog, şi Irina-Magdalena-Lavinia (n. 1981), medic medicină de familie. Temperament

exploziv. O adevărată forţă a naturii. Educaţie bazată pe generozitate şi onoare. Are un înălţător

cult al strămoşilor şi al familiei. A vândut, apoi a răscumpărat cu suprapreţ, casa bunicilor, care

arată acum, ca … o casă memorială. Iubeşte lectura. Preţuieşte cultura. A săvârşit numeroase

acţiuni de bunăvoinţă pentru aşezămintele sociale, cât şi pentru biserica din Pârscovul de Jos, cum

ar fi sonorizarea, repararea clopotului în atelierul Patriarhiei Române, de unde a cumpărat sfinte

odoare şi o Evanghelie. Aceste din urmă fapte creştineşti au fost iniţiate de neuitata Laurenţia

Basilescu-Iancu care odihneşte în Cimitirul Bellu.

ÎNTREZĂRIRI 3

I N M E M O R I A M

AUREL GANEA

Gh. POSTELNICU

S-a stins din viaţă, la vârsta de 64 de ani ((8 februarie 1950-27 iunie 2014), Aurel

Ganea, cunoscut exponent al boemei artistice buzoiene, răpus de aceeaşi suferinţă

pătimaşă, ca şi neuitatul Gheorghe Ene.

Şcolit, citit, informat. Amintirea sa va da multă bătaie de cap istoricilor culturii

locale. Fluturând prin cenacluri şi lansări de carte roiuri de citate şi aforisme, A. Ganea a

fost unul din liderii spectacolului oral, plombând ideile cu expresii-nucleu originale şi

teorii psiho-astrale din perspectiva fabulei. Credea, de exemplu, că Valea Pârscovului are

o încărcătură energetică favorabilă activităţii creatoare. În realitate, privea lumea cu o

nesfârşită speranţă şi bunătate, rămânând până la apusul vieţii, un scriitor aşteptat, o iluzie

neîmplinită. Singura lui carte („Artizania”), adunată din reviste şi manuscrise, a văzut

lumina tiparului la 57 de ani. Cele 28 de schiţe sunt însoţite de cinci comentarii grafice ale

plasticianului Florin Menzopol, bucurându-se şi de prezentări prieteneşti făcute de D. I. Dincă („enciclopedist răzvrătit, temut

polemist”), M. Ifrim („exotic, ferm şi alert”) şi V. Nicolescu („este adeptul ideii de sincretism al artelor cu ştiinţele, filosofia şi

religia”). Cartea are trei secţiuni: Anti-Ficţionaria, Ficţionaria şi Mic jurnal anglo-francez. Compoziţiile urmăresc pas cu pas

temperamentul coleric-senzorial al autorului. Fiecare debutează cu notaţii exacte, continuă cu transcrieri sentimentale şi

sfârşeşte în monolog şi meditaţie. Uneori, exerciţiile de logică tind spre exces, dar epicul se salvează prin contaminarea

elementului real cu miraculosul. Alte procedee îndrăgite de autor sunt schimbarea planurilor, povestirea în povestire şi flashul.

Introducerea continuă a unor personaje noi asigură povestirilor un ritm epic satisfăcător şi o lectură plăcută. Piesele de

rezistenţă rămân Pasăre deasupra noastră realul (I şi II), O convorbire cu proza şi Româna care doare.

Aurel Ganea s-a născut în satul Piatra Arsă (Odăile), ca fiu al Elenei Şocarici şi al lui Traian Ganea. Traian, ca şi o

fată, Lizica, au fost înfiaţi de Gheorghe şi Paraschiva Ganea, despre care se spunea că „au găsit o căldare cu galbeni”, ceea ce

le-a sporit averea. În copilărie a însoţit-o pe mama sa, devenită Tăbăcilă, la Pătîrlagele şi la Pârscov, unde o trimitea

profesiunea de meteorolog. Se confirmă faptul că între 1957 şi 1961, a urmat clasele primare la şcoala din Pârscovul de Sus,

cu învăţătoarea Elena Stănescu, având colegi, într-o clasă numeroasă, pe Stănescu Viorica, Hodârnău Romulus, Şomoiag

Eftimie (cf. reg. matricol nr.7). Când punctul meteo din Pârscov, organizat în faţa casei învăţătorului Mircea Georgescu, s-a

mutat în reşedinţa raionului Cislău, tânărul Aurel a urmat gimnaziul la Pătîrlagele, apoi liceul la Buzău şi Politehnica la Iaşi.

Legăturile cu Pârscovul s-au întărit mai târziu prin dobândirea pe Şoseaua Gării a unei locaţii ciudate, constând dintr-o căsuţă

strivită de garduri şi o grădină cu o geometrie suprarealistă. Era manifestarea de recunoştinţă a învăţătoarei Aurelia

Georgescu. Aici venea deseori Aurel Ganea în ultimii ani, dar mai mult tăifăsuia, decât gospodărea, aşa încât, mica

proprietate, cândva şi a învăţătorilor Petre Dumitraşcu şi Eleonora Plăiaşu, s-a luptat singură cu anarhia naturii.

Biografia „Ganezului” este bogată în evenimente, unele cunoscute, altele, deşi bine ştiute, încă nerostite. Este datoria

soţiei Violeta, cadru didactic, şi a fiicei Oana (n. 1981) să lumineze momentele ascunse ale vieţii sale, înainte să fie acoperite

de uitare, iar a camarazilor din cultura buzoiană, să-i publice lucrările aflate în manuscris şi să-i prezinte filozofia. Până una,

alta, cronicarul consemnează pentru posteritate celebra epigramă cu autor necunoscut: „Dacă nu te uiţi la faţă, / Ci la chică şi

mustaţă, / Eminescu e la fel, / Ca şi Ganea Aurel.”…

S-a stins din viaţă fulgerător (20 iulie 2014) educatoarea RODICA TOMA, născută cu 66 de ani în

urmă, fiica învăţătoarei Elena Negoiţescu (1918-1999) şi a contabilului Nicolae Stănescu (1921-1985).

Copilărie caracterizată prin puţine bucurii şi multe neajunsuri. Până când familia Stănescu a cumpărat o

căsuţă de la Anghel Bangu din Ciuta, aflată între C. Ionescu şi Gh. Popa, în apropierea Primăriei, au

locuit cu chirie în mai multe locuri. Moartea suspectă a tatălui, contabil la Autobaza Pătîrlagele, urmată

de prăbuşirea în 1977, a străvechii locuinţe, au adus şi mai multe încurcături, urmate în cele din urmă

de ridicarea unei alte locuinţe.

Rodica Toma-Stănescu a întruchipat modestia, discreţia şi onestitatea, trăsături moştenite de la bunii săi părinţi.

S-a căsătorit la 35 de ani şi nu a avut copii. Introvertită şi puţin comunicativă, nu a mărturisit niciodată aspiraţiile şi

frământările sale sufleteşti. Odată cu dispariţia sa, aproape că se stinge o familie care a slujit cu devotament

comunitatea pârscoveană. A făcut parte dintr-un şir remarcabil de educatoare: Eugenia (Venica) Ioan, Elena Sandu,

Maria Cârstea, Anica Popa.

Buna Rodica, despre care puţini au ştiut că o chema şi Ecaterina, o poveste tristă şi plină de mister…

ÎNTREZĂRIRI 4

R E S T I T U I R I

ÎNVĂŢĂTORUL NICOLAE PIETRARU ( I )

Gheorghe POSTELNICU

Ca urmare a ordinului de chemare nr. 9311, sublocotenentul Pietraru

Nicolae din satul Pietraru, comuna Trestia, absolvent în 1914 al Şcolii

Normale din Buzău, s-a prezentat, „în ziua de 1 Feb. 1916 la Regimentul Nr.

8 Buzău” staţionat în localitatea Drajna de Sus. Pe 1 decembrie 1915 fusese

concentrat 30 de zile. Regimentul 8 făcea parte din Brigada X Infanterie, a

Diviziei V, aparţinând Corpului III de armată.

Carnetele de însemnări (11) care ne-au fost puse la dispoziţie de fiica

Viorica-Maria (n. 1930), profesoară de matematică, şi de nepoata Adriana

Cojocaru (n. 1963), licenţiată în construcţii şi în cadastru, prezintă

întâmplările prin care a trecut tânărul sublocotenent Nicolae Pietraru, pe

câmpul de luptă şi în cele două lagăre de concentrare din Germania.

Jurnalele acoperă perioada cuprinsă între 14 august 1916, când s-a primit

ordinul de plecare, „gata ca pentru război”, spre Vârful lui Crai, Crucea

Mandei, Tabla Buţii, muntele Tătarul şi izvoarele râului Buzău („Kiş-

Bodza”), şi 25 decembrie 1919, când spera să fie încadrat într-o şcoală

sătească de pe Valea Buzăului. Învăţător la Sibiciu, a cunoscut-o pe maestra

de lucru manual, Bălaşa Isac (1905-1990), din Suraia (Vrancea). Mama ei şi

cei patru copii au fugit într-o noapte din calea frontului, dar căruţa s-a

răsturnat în râul Putna. Mama şi un frate mai mare au murit de frig. Orfanele

au fost încredinţate unei şcoli de meserii din Bucureşti, patronate de

Principesa Ileana, fiica cea mică a Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria. Ea

s-a călugărit şi a devenit Maica Alexandra. A scris un tratat biblic despre

îngeri şi puterile cereşti („Îngerii şi arhanghelii, deşi spirite, nu sunt

supranaturali. Dumnezeu singur e supranatural, pentru că El singur este

necreat. Ca şi noi, sfinţii îngeri sunt creaţi, sunt fiinţe naturale, ca o parte a

lumii, ca şi noi.”). Nicolae şi Bălaşa s-au căsătorit în 1929 şi s-au stabilit în

Pârscov, în casa şcolii, unde au îngrijit stupina şi lotul experimental. N.

Pietraru îl înlocuia pe Ilie Manolache, transferat la Buzău. Urma să fie coleg

cu Valeria Dumitrescu şi Eleonora Plăiaşu (venită de la Căneşti – Valea Verzei), şi ea născută tot în Pietraru, cu o soră

(Aurelia Georgescu) şi un frate (Mihalache) învăţători în şcolile pârscovene.

Nicolae, născut în 1892, a fost primul dintre cei nouă copii ai Ecaterinei şi ai lui Damian Pietraru, care a trăit 93 de ani

în satul Moşeşti (Pietraru). Fiului cel mare i-au urmat Dumitru (Mitiţă, pomenit în repetate rânduri în jurnalul de front, visat în

diferite ipostaze) – învăţător la Calvini, apicultor, tâmplar-tapiţer, Polixenia (Polina, către care zboară gândul protector al

fratelui mai mare), Ion, Maria, căsătorită Giurgea (după moarte, casa ei din Măgura a devenit locuinţa cunoscutului profesor

Nicolae Dumitrescu), Gheorghe, Constantin. Despre Vasile (născut pe 1 ianuarie 1900) s-a crezut că este surdo-mut, până

când a fost surprins vorbind singur. Pentru că în clasa I a refuzat să comunice cu învăţătorul, a fost lăsat repetent, soluţia fiind

educativă: Vasile a renunţat la muţenie, a urmat şcoală după şcoală, devenind un reputat medic militar.

Ajuns în Pârscov, învăţătorul Nicolae Pietraru a dorit să fie om de-al locului. În acest scop, cu ajutorul bunilor săi

părinţi, a cumpărat pe 28 august 1940, de la Maria G. Alexandrescu, moştenitoarea unchiului Constantin Voiculescu (în baza

testamentului din 22.II.1897), casa existentă şi astăzi, înconjurată de 7000 de metri pătraţi de teren. Bănuindu-se că adâncul

pământului ar avea petrol, vânzătoarea îşi rezerva dreptul la jumătate din subsol pe timpul cât trăia, „iar după moarte revine

cumpărătorului”! Cu un an mai înainte, cumpărase în acelaşi perimetru, tot de la Maria Alexandrescu, un hectar (pe 7.II.1939),

iar de la Elena I. Dimitriu, din Bucureşti, încă un hectar, „teren rural din 1864, în baza actului dotal din 1914”. Pe acest din

urmă teren se află, în prezent, proprietatea vecinului M. Gavrilă. În sfârşit, pe 3 mai 1940, Judecătoria din Pârscov a consfinţit

cumpărarea de la Maria Alexandrescu, a 3135 m.p., cuprinzând izvorul şi fântâna din partea de răsărit a proprietăţii.

În „casa învăţătorului”, construită în 1904, odată cu şcoala, pe malul iazului morii lui N. Basilescu, peste drum de

„hanul cu urşi” al lui Costache Voicu, devenit celebru în primele încercări literare ale tânărului Dile Voiculescu (Voichiţă), s-a

născut Viorica-Maria care poartă numele dăruite de naşa Maria, soţia preşedintelui comitetului şcolar, notarul Alexandru

Mihăilescu din Pârscov. Însoţindu-şi tatăl zi de zi în clasă, copila a învăţat scrisul şi cititul de la 4-5 ani. Când stătea în ultima

bancă, nu ştia nimic. În acest fel s-a descoperit că avea miopie, o suferinţă îndurată până astăzi. Deşi s-a hotărât împreună cu

învăţătorul C. Ungureanu, să fie trecută la sfârşitul anului în catalog şi promovată în clasa a II-a, noul venit nu a mai fost de

acord şi Viorica a mai urmat o dată prima clasă, fapt care a generat între cei doi învăţători un conflict nestins. C. Ungureanu

ÎNTREZĂRIRI 5

(1908-2010) era tot pietrărean. Se transferase la Pârscov în 1936. Patru ani mai târziu s-a căsătorit cu învăţătoarea Afrodita

Cioară (1910-1998), fiica unor mureşeni stabiliţi în Ograda (Ialomiţa), trecută mai întâi printr-o scurtă căsătorie cu N.

Grozavu. În afara acestora, în şcoala din Pârscovul de Jos se mai afla maestrul de lucru manual Ioan T. Mircescu, detaşat de la

Şcoala Zărneşti. Inspecţiile sanitare erau efectuate de medicul Gh. Grigorescu. Religia era predată de preotul Theodor

Anastasiu. Şcoala era de tip „primar mixt”, cu 76 de elevi la clasele I-IV şi cu 37 la gimnaziu, „toţi români ortodocşi”. La

cursul supraprimar veneau elevi de la Târcov-

Robeşti (director Gh. Bucur) şi Bădila

(director Ilie Vârşă). Primarul Ion Stătescu

manifesta „rea-voinţă în construirea unui local

propriu pentru atelierul de lucru al şcolii, deşi

s-a prevăzut în buget suma de 500.000 de lei”

(22.I.1940). Inginerul agronom G.

Andronescu era şeful Ocolului Agricol

Pârscov. Vasile Boroş era preşedintele

Judecătoriei. Biblioteca şcolii avea 199 de

volume. Directorul era răspunzător de bunul

mers al străjeriei, „dând ajutor moral şi

material, cu participarea întregului corp al

şcolii”. În programul zilei de sâmbătă se

puneau numai ore de muzică şi gimnastică. Se

cereau punctualitate şi disciplină. Grădina

şcolii, având o suprafaţă de 7500 m.p., se afla

pe locul actualelor blocuri de locuinţe, până la

Căminul Cultural la apus, şi via lui Alexandru

Giurgea (Dandi) la miazăzi. „Câmpul de

experienţă” (1,5 ha) consta în fâneaţă pe

Gorgane. Arhiva şcolii a fost distrusă în timpul ocupaţiei

germane şi a trecerii Armatei Roşii.

În familia Bălaşei şi a lui Nicolae Pietraru a mai

venit pe lume fiul Iulian (1932-2002). Atras mai mult de

albinărit şi pomicultură, el a continuat preocupările tatălui

său. Într-o însemnare din 17 octombrie 1948, tânărul

Iulică, aflat în clasa a V-a a Liceului Haşdeu, cugetă la

viaţa de captiv şi recunoaşte că preferă să stea acasă,

decât să accepte internatul unei şcoli. Pentru scurtă vreme

a încercat să practice dăscălia la Şcoala din Pârscovul de

Sus (1946-1947). A avut ca sală de clasă cantina

construită de nemţi în 1941. Mai târziu s-a căsătorit cu o

olteancă, Elena Moldoveanu (Cărămidă), fosta soţie a

unui mecanic de la Unitatea militară Boboc, având un fiu,

Viorel, care în 1967, când face o însemnare pe unul din

carneţelele lui N. Pietraru („Am impresia că săvârşesc o

faptă urâtă, citind aceste rânduri. În veci respect acelora

care au căzut pe câmpul de luptă sau care au căzut

prizonieri, îndurând teroarea lagărului”), era anul III la liceu. De menţionat că însemnarea citată mai sus a fost realizată cu

acelaşi creion folosit de sublocotenentul Pietraru în lagărul de la Danholm.

Din păcate, bolile căpătate în anii petrecuţi pe câmpul de luptă şi în lagărele germane (ulcer şi tuberculoză) l-au răpus

pe acest om dârz la numai 55 de ani. Un monument funerar în formă de obelisc, având un înger cu o cruce în braţe, executat la

comanda bătrânului Damian Pietraru, de cunoscutul cioplitor Nicolae Iancu, din Ciuta (1880-1961), străjuieşte şi astăzi

mormântul aflat în partea de miazănoapte a cimitirului din Pârscovul de Jos, sub doi tei. Viorica, văduva lui Traian Cojocaru

(m. 2008), inginer topografic în domeniul minier, unul din cei nouă fii ai notarului Gheorghe Cojocaru din Valea Doftanei, se

luptă cu urmările unui accident vascular cerebral. Îi stă alături destoinica fiică, Adriana, care se străduieşte să păstreze intactă

străvechea proprietate de la Pârscov, asumându-şi, de multe ori, iniţiative emoţionante.

Nicolae Pietraru reprezintă apostolul care a luminat satul românesc, dascălul cu o conduită creştină impecabilă,

modelul de integritate şi hărnicie promovat de societatea românească interbelică, strivit apoi de modelul stalinist. Jurnalele

sale, realizate în urmă cu 100 de ani, dezvăluie atitudini sociale de o actualitate neaşteptată, dovadă că rădăcinile etnice ale

poporului român au străbătut multe straturi istorice.

ÎNTREZĂRIRI 6

VORBE ŞI TÂLCURI – o rubrică de I. NEDELEA

O ţară tristă?

Ieşim – cu episodul de astăzi – din spaţiul arid al

gramaticii şi al „legilor” limbii, pentru a ne aventura în

lumea poveştilor unor cuvinte. Cu alt prilej am poposit în

preajma familiei lexicale a tandreţei, constatându-i (prin a

dezmierda, a alinta, a mângâia) izvoarele latineşti sau, mai

degrabă, româneşti. Şi de astă dată alegem o zonă semantică

a sentimentelor...gingaşe; aşadar, nu una a extremelor, a

emoţiilor puternice, mai strâns legate de acţiune (ca efect sau

cauză; disperarea sau mânia, de pildă), ci una de mijloc, pe

care am califica-o drept „gri”, dacă cenuşiul n-ar risca să ne

trimită gândul către înţelesuri peiorative.

Tristeţea – fiindcă despre ea este vorba, iar tema

pare să fie potrivită anotimpului ce începe a se înfiripa

anunţând apropiate desfrunziri – este o stare sufletească

subtilă, pe care nu întotdeauna definiţiile de dicţionar

izbutesc s-o acopere cu adevărat. Sensurile ei sunt complexe

(le lăsăm însă în seama psihologilor), presupunând nu numai

sensibilitate, ci şi o doză de inefabil; alunecarea în...braţele

sale nu are întotdeauna o cauză evidentă. Să vedem însă de

unde ne vine, în lexic, tristeţea. Înainte de aceasta, mai e

nevoie să precizăm totuşi că vom ocoli cuvântul dor, fiindcă

de el s-au ocupat, de-a lungul timpului, nu doar lingvişti, ci

şi poeţi ori filozofi, luminându-i originile (latine) şi

fermecătoarele ascunzişuri semantice.

Trist poate fi socotit elementul central al familiei

sinonimice de care ne ocupăm, dată fiind, în primul rând,

vechimea sa, dar şi limpezimea lui cuprinzătoare şi frecvenţa

în uz peste secole, până în actualitate. Provine din lat. tristis

(lat. popular tristus), care a lăsat urmaşi şi în alte limbi

romanice (fr. triste, it. tristo, port. triste etc.). Din el, zic

lingviştii, după modelul francez (tristesse) sau italian

(tristezza) s-a format, prin adăugarea sufixului –eţe,

cuvântul românesc tristeţe, pe care dicţionarul încearcă s-o

definească astfel: „stare sufletească apăsătoare; mâhnire,

amărăciune”. Tot de la el s-au format întristare, întristat,

întristător.

Mâhnire, de la a (se) mâhni („a cauza sau a simţi o

întristare, o amărăciune”), are, de asemenea, o anumită

vechime în limba română, dar etimologia sa (a verbului

mâhni) este necunoscută. Cuvântul îşi păstrează şi astăzi

„disponibilităţile” de utilizare în contexte variate şi resursele

expresive, ispitindu-i adesea pe eseişti sau chiar pe poeţi.

Amărăciune (aici ne interesează în înţelesul de

„durere, tristeţe, supărare”), exprimând, de pildă, reacţia

blândă, interioară faţă de o nedreptate, a preluat ceva din

sensurile cuvântului din care s-a format pe teren românesc.

Amar (din lat. amarus) nu trimite doar la „gustul pelinului, al

fierii”, ci şi la o suferinţă sufletească, adică la tristeţe.

Alean („dor, întristare”) are o poveste mai

complicată, chiar surprinzătoare. Punctul său de plecare este

maghiarul ellen, care însemna „împotriva”. În textele vechi

mai apărea cu un asemenea sens şi cu valoare prepoziţională

(în aleanul cuiva = „contra cuiva”). Împotrivirea s-a

transformat cu timpul (asociată poate cu senzaţia de

neputinţă şi deznădejde) într-un fel de jale, cuvânt alături de

care stă, de altfel, în unele texte literare .

Ar mai fi de adăugat aici, pentru unele dintre

sensurile sale vechi, scârbă (învechit şi regional: „întristare,

mâhnire, amărăciune”), provenit din paleoslavul skrubi. Şi,

bineînţeles, fără a epuiza lista, doi termeni neologici,

„importaţi” pe filieră romanică, dar greceşti la origine:

melancolie şi nostalgie.

În concluzie, s-ar putea afirma că tristeţea este

preponderent...românească prin vechimea şi răspândirea pe

plaiurile mioritice a cuvântului fundamental pentru această

stare de suflet şi prin procesele rafinate la care au fost supuse

unele vorbe atrase în această sferă semantică. Cât despre

întrebarea din titlu, transferăm cititorilor libertatea şi rolul de

a-i descifra tâlcul şi de a-şi oferi un răspuns. Când, în 1930,

George Bacovia îşi încheia al doilea (şi ultimul) catren al

poeziei Cu voi cu versurile „Prin asta eşti celebră-n Orient, /

O, ţară tristă, plină de humor.”, se pare că acumulase

argumente îndestulătoare pentru un răspuns.

D E B U T

Elena VOICULESCU – s-a născut în Pârscov. Este strănepoata lui Vasile Voiculescu. Învăţătoare în localitatea

Brebu (Prahova). Locuieşte în oraşul Câmpina. Îi întrezărim un frumos parcurs artistic şi îi urăm bun venit în paginile revistei.

Portret Zborul

Un pas greşit, Zboară o pasăre-n noapte O mână stângă. Şi aripa ei mă doboară. O floare ruptă, Mă scutură fiorii amăgirii, O ceaşcă spartă. Mă lasă picată-n cenuşă. Un drum greşit, Zboară o pasăre-n noapte Un pom uscat, Şi zborul ei mă respinge, O insulă pustie, Îmi lasă pe frunte-o silabă, O lună fără soare, Săpată cu gheare de sânge. O stea fără culoare. Şi zboară o pasăre-n noapte, Şi omul fără suflet, Şi gheara ei mă răneşte, Ce stă pe-o stâncă goală, Şi ciocul ei mă loveşte, Privirea sa se pierde, Şi inima-mi amorţeşte! În alte zări, dincolo, În marea cenuşie.

ÎNTREZĂRIRI 7

„LABIRINT BUZOIAN”

Marin IFRIM

Am în faţă o carte cât povestea unui om adevărat, o persoană fascinantă prin

sobrietatea vieţii sale, prin modestie şi onestitate. E vorba de volumul „Labirint buzoian”

(Ed. „Alpha MDN”, Buzău, 2014, 203 pag.), al lui Ioan Stoicescu Stoica. Oricât de

neutru aş vrea să fiu faţă de această carte şi faţă de autor, recunosc, îmi este aproape

imposibil. Nu e vorba despre o simplă carte şi nici despre un autor oarecare. Ioan

Stoicescu Stoica e născut în Buzău. Îmi pare nespus de rău că nu am absolut nici un fel

de date despre domnia sa. Ştiu doar că, după absolvirea facultăţii, a lucrat, până la

pensionare, ca inginer la secţia mecano-energetică a fostei Intreprinderi de Prelucrare a

Maselor Plastice Buzău, actualmente „Romcarbon”. A copilărit cu marele poet Ion

Nicolescu, preţuindu-l pe acesta până dincolo de nemurire. Am discutat amândoi despre

poet şi despre literatură în general de sute de ori, cu reală plăcere, căci ne cunoaştem din

anul 1976 ! Un om care, dincolo de acumulările profesionale fireşti, a avut grijă să-şi

mobileze intelectul cu o cultură caleidoscopică impresionantă, de unde, până la urmă, şi

pasiunea sa pentru scris. Ioan Stoicescu Stoica e buzoian get-beget şi îşi iubeşte oraşul

natal ca nimeni altul, dovadă fiind şi cartea de faţă. O carte cu trasee labirintice, cum

inspirat spune chiar titlul acesteia, în care, cu o nostalgie discretă, rafinată, autorul

pătrunde ca într-o mină zidită în propriul său suflet, o mină închisă din motive strategice

însă burduşită cu aurul afectivităţii specific umane. În comparaţie cu zecile de monografii apărute după 1989, referitoare la

municipiul Buzău, la celelalte oraşe şi comune ale judeţului Buzău, cartea inginerului Ioan Stoicescu Stoica e net superioară.

E firesc să fie aşa. În scrisul altor autori de profil lesne se poate observa alura de mercenari. Aici nu e cazul. Dedesubtul, în

miezul şi deasupra propoziţiilor, în orice cuvânt, tronează pulberea auriferă a unui duh blând al locurilor de odinioară şi de

acum. De fapt, în prefaţa cărţii, autorul ne oferă un fel de „instrucţiuni” de decriptare a ”metaforei labirintului” , acesta fiind

locul în care se poate observa că el deja are în vârful degetelor legendarul „fir al Ariadnei”. Aproape toate textele au fost

publicate în presa locală sau limitrofă: „Muntenia”, „Viaţa Buzăului”, „Opinia”, „Vocea Buzăului”, „Jurnalul de Vrancea”

(online). Nici comparaţia cărţii cu un muzeu unic nu cred că e deplasată. Din păcate, din motive financiare, acest excelent

demers editorial s-a limitat doar la câteva zeci de exemplare.

MARIN IFRIM – UN OM CARE NU POATE TRĂI DEPARTE DE LUMEA CUVINTELOR

Elena RADU

Marin Ifrim ne invită la vals… Dar nu la orice fel de vals, ci … Invitaţie la vals literar,

volum apărut cu sprijinul financiar al Primăriei Municipiului Buzău, primar

dr.ing.Constantin Boşcodeală (un primar care ajută şi onorează cultura buzoiană). Este

cum nu se poate mai incitant întrucât însuşi autorul este compozitorul, dirijorul având

bagheta magică a cuvintelor, iar protagoniste sunt poete, prozatoare, eseiste, jurnaliste.. .

O idee bună, inedită. O carte cu interviuri fără misoginism. Tandre dialoguri cu doamne

şi domniţe….Passionaria Stoicescu, Carmen Tania Grigore,(Anglia), Marilena Lică-

Maşala (Franţa), Renate Muller( Germania), Oana Camelia Serban, Ligya Diaconescu,

Diana Popescu Revista Agero Germania, autorul rezervându-şi dreptul de a respecta

eticheta. Marin Ifrim are un CV bogat. După o muncă tenace ca scriitor, publicist, editor

de carte,fondator al unor publicaţii, asociaţii culturale, promotor al culturii buzoiene,

reper pentru mulţi scriitori, iată, valsează literar. Inepuizabil în idei, speranţe, în dorinţa

de a integra adevărul, cultura acolo unde trebuie. A menţinut şi menţine o stare culturală

vie şi nealterată, deşi e mai greu. Căci frustrările, ranchiuna îşi fac cuib şi în literatură ca

în orice alt domeniu. Îşi asumă însă reverberaţiile cuvintelor faste,omologate, de

intensitate medie sau colorată, aplanând mârşave lovituri, sau pe cei inadaptaţi la propria

lor lipsă de valoare. Aşa e Marin Ifrim. Am avut, am tentaţia să scriu mult mai mult despre acest complex autor. Am ce să

spun. Ne-am cunoscut în redacţia unui ziar local după revoluţie. El publicase deja o carte – Spre oraşul cu un milion de

ferestre, eu încercam, visam, aveam un manuscris în proză. Şi de atunci îl ştiu neclintit în dorinţa de a face cultură. Marin

Ifrim e un scriitor care nu a lăsat arma – condeiul – deoparte. Pentru că un adevărat scriitor are mereu ceva de spus, indiferent

de timp, de vârstă…nimic nu-l poate împiedica să scrie, să gândească, să apere sau să se apere. Să lupte. Acest vals literar

merită o cupă cu şampanie.

ÎNTREZĂRIRI 8

ALEX. OPROESCU, PATRIARH AL LITERELOR BUZOIENE

Ion ROŞIORU

O masivă antologie de referinţe publicistice privind viaţa şi opera neobositului

Alex. Oproescu apare la Editura ALPHA MDN (Buzău, 2014) şi îl are drept coordonator pe

Nistor Tănăsescu care, în Notă asupra ediţiei, îşi consideră temerarul demers editorial drept

tributul său „de admiraţie faţă de unul dintre cei mai mari cărturari buzoieni” din toate

timpurile şi cu care a avut fericirea să fie contemporan. Masivul op intitulat Buzăul înainte

de toate Despre ALEX. OPROESCU şi cărţile sale cuprinde texte ordonate după criteriul

cronologic, fiecare capitol fiind consacrat unei apariţii editoriale purtând semnătura fostului

director, vreme de 33 de ani, al Bibliotecii „Vasile Voiculescu” pe care, de altfel, a şi năşit-o

ca atare, la un an de la numirea sa în această funcţie ce i-a apăsat greu umerii de muntean

viguros care n-a lăsat nefinalizat niciun proiect cultural oricât de anevoios sau de utopic s-ar

fi dovedit acesta. Antologatorul ne aminteşte că sintagma din titlu îi aparţine poetului

Gheorghe Tomozei. Suitele de referinţe critice, elogioase prin excelenţă, sunt încadrate între

reperele bibliografice, socotite obligatorii de către acribicul întocmitor, şi o anexă „conţinând extrase obţinute cu acordul

autorului din excelenta lucrare Biblioteca publică Buzău şi susţinerea literaturii a Mioarei Neagu, volumul fiind învrâstat

de numeroase şi elocvente citate din Cartea de onoare a instituţiei culturale cu care bibliofilul de marcă a ajuns să se

confunde şi pe care a trebuit s-o părăsească la modul cel mai disconfortabil cu putinţă.

Buzăul înainte de toate e o carte ce se citeşte ca un (bildungs)roman sau ca un portrait

ininterrompu, cum ar spune un francez, fiecare exeget aducându-şi obolul său de noi şi noi epitete,

protagonistul fiind mereu altul, neastâmpărat şi imprevizibil, cu fiecare apariţie editorială.

Personalitatea sa e una complexă, ca a oricărui deschizător de drumuri. Şi ea, personalitatea greu

de prins într-o formulă de sine stătătoare, ca de altfel şi antologia de referinţe venind din partea

unor scriitori de prim raft, ziarişti de prestigiu, prieteni şi colaboratori, se construieşte asemenea

bulgărelui de zăpadă ce porneşte dintr-un pisc sau, de ce nu, asemenea unei avalanşe pe un

povârniş dintre cele mai abrupte. „Personajul” e rând pe rând, elev, student, activist cultural,

inspector la Comitetul Judeţean de Cultură, director de bibliotecă municipală, editor, cercetător,

recenzent, istoric literar, editor, iniţiator de colecţii, traducător, reporter, moderator efervescent,

profesor asociat, cititor asiduu al publicaţiilor de ieri şi de azi din zona Carpaţilor de curbură, patriot înflăcărat, seducător de

sponsori, conducător de cenacluri, monograf justiţiar, diarist redutabil, memorialist prodigios, prefaţator diligent, redactor de

carte, portretist redutabil, fie rând pe rând, fie cât mai multe din toate acestea la un loc şi, mai ales, prieten cu toată lumea

literară iubitoare de frumos şi de adevăr. Iată cum îl vede antologatorul atunci când semnalează apariţia primului volum din

Dicţionarul presei buzoiene şi râmnicene: „Directorul Bibliotecii Judeţene „Vasile Voiculescu” este, deocamdată, singura

persoană publică din Buzău, despre care nu se poate spune că are duşmani, din simplul motiv că şi i-a îndatorat până peste cap

pe toţi inamicii serioşi, respectiv scriitorii şi gazetarii” (p.116). În altă parte, acelaşi neobosit şi inventiv antologator îl vede pe

Alex. Oproescu, iniţiatorul Salonului literar (o revistă vorbită, după expresia lui Marin Ifrim şi care va cunoaşte recordul de

500 de ediţii), a fi „fost concomitent amfitrion, spectator, fotograf, administrator, chiţibuşar, stenograf, împătimit de autografe,

critic preponderent elogios etc. etc. De altfel, spre dovadă, Alex. Oproescu este un altruist incorigibil, adică un rara avis”

(p.111). Pe aceeaşi linie portretistică se situează şi Nicolae Peneş care reconstituie, cu forţa-i evocativă cunoscută, truda unei

deveniri culturale mai mult decât prestigioase: „Actele de filantropie vin din partea celor care ştiu că a dărui din puţinul lor

este mai mult decât un gest nobil, este o dumnezeiască şi sfântă poruncă. Iar Alex. Oproescu este nu un filantrop, ci un

adevărat Mecena al actului de cultură. Pe când replica celor cu putere financiară? Se spune că speranţa moare ultima...” (p.62).

Nici lista de ipostaze oproesciene întocmită de Gheorghe Tomozei nu-i una de neglijat: „Nu e un înalt dregător. E doar

director al Bibliotecii Judeţene Vasile Voiculescu din Buzău. Şi mai e un împătimit istoric literar, editor, regizor de spectacole

culturale, conferenţiar pătimaş, lipitor de afişe, bate medalii, desenează insigne, tipograf, corector de voie, de nevoie. E un

ferment. un „apucat”. Se numeşte Alex. Oproescu şi întruchipează pentru scriitorul acestor rânduri, imaginea cărturarului robit

de ample proiecte de cultură (om al lui Se poate! Se mai poate!) gata să biruie sărăcia, indolenţa, indiferenţa” (p.29).

Lui Alex. Oproescu, care „este de departe unul dintre cei mai mari oameni de bibliotecă pe care i-a cunoscut România

contemporană” (Florentin Popescu, p.44) i se recunoaşte în multe privinţe o aşa-zisă stare de pionierat (graţie osârdiei fostului

ei director Biblioteca „Vasile Voiculescu” este una din cele mai importante deţinătoare de manuscrise din ţară; în Buzău s-a

deschis, în aprile 2000, cea dintâi bibliotecă de carte religioasă din ţară; Biblioteca are cea mai bogată activitate editorială din

România: studiul presei buzoiene şi râmnicene, şi nu numai, de la începuturile, ei dau tonul naţional în domeniu etc), iar

iniţiativele sale de ordin cultural sunt cel mai adesea mai mult decât lăudabile: atribuirea unor nume de scriitori anumitor

biblioteci publice sau săli de lectură din judeţ, fixarea de plăci memoriale pe clădiri în care au locuit cândva oameni de litere,

achiziţionarea de manuscrise sau de documente rare, nu o dată cu bani din propriul buzunar etc. Poetul Gheorghe Istrate,

ÎNTREZĂRIRI 9

foarte contrariat de nedreptatea ce i se face lui Alex. Oproescu când e trimis la pensie în chip forţat şi ingrat, ca şi cum

asemenea oameni s-ar găsi pe toate cărările, vede în prietenul şi conjudeţeanul său un „om exilat în propria lui pasiune”, un

„arbore care produce continuu” şi-i întreabă pe cei care oricum nu vor să-l audă, struţi cu capul ascuns în nisipul birocraţiei

administrative abuzive: „Domnilor, puteţi pensiona arborii la vârsta lor de 60 de ani? Puteţi pensiona obligatoriu arborii

seqvoia”? )p.39).

Acest inegalabil împătimit al cărţilor „ar fi avut dreptul la un birou special de cercetare în spaţiul instituţiei pe care a

ţinut-o la rang de Academie timp de vreo trei decenii. Scurt şi îndesat” (Marin Ifrim, p.42). Portretul bibliofilului buzoian e

întregit de autografele primite de la scriitori ce fixează şi înveşnicesc clipa de efuziune şi de prietenie sinceră trăită de

personalităţi culturale precum Ion Gheorghe, Laurenţiu Ulici, Iosif Constantin Drăgan, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Gabriel

Ştrempel, Al Piru, Marin Sorescu, Nichita Stănescu etc. Multe din aceste cărţi primite sau achiziţionate de demnul urmaş

cultural al lui Bazil Iorgulescu şi înscriindu-se, ca bibliotecar, în paradigma lui Eminescu, Blaga, Bianu, Radu R. Rosetti, au

fost donate bibliotecilor din Nehoiul natal şi din Buzăul al cărui Cetăţean de Onoare a fost, pe bună dreptate, declarat în 2005.

De necontestat rămâne şi activitatea de voiculescolg a lui Alex. Oproescu, activitate soldată cu opt volume de care

cercetătorii operei medicului fără arginţi nu vor mai putea face în niciun chip abstracţie pe viitor. Rând pe rând, sunt adunate

articole, comunicări ştiinţifice şi documente venite să limpezească unele aspecte mai puţin cunoscute sau chiar controversate

din viaţa şi opera părintelui lui Zahei Orbul şi al Ultimelor sonete ale lui Shakespeare în traducere imaginară... Meritul

activităţilor culturale avându-l în prim plan pe cel mai important scriitor pe care l-au dat vreodată meleagurile buzoiene constă

în a fi consolidat readucerea în circuitul valoric naţional a unui nume de reală rezonanţă. Alex. Oproescu s-a implicat trup şi

suflet în culegerea de amintiri de la rudele marelui scriitor care la vârsta de 70 de ani a îndurat pe nedrept patru ani grei de

temniţă comunistă (1958-1962) la Jilava şi Aiud. S-au confesat în mod zguduitor Gabriela Defour-Voiculescu şi Radu

Voiculescu, fii ai scritorului care, presimţind că va fi arestat, în cadrul campaniei de exterminare a intelectualilor români

anticomunişti, în „contextul 1956”, se grăbeşte să-şi termine ciclul Sonetelor şi să le încredinţeze unor prieteni de nădejde.

Zadarnic fiii scriitorului, Ion şi Radu Voiculescu, au încercat să apeleze la confraţi care ar fi putut, prin influenţa lor, să le

salveze tatăl bătrân şi bolnav. Solidaritatea de breaslă n-a funcţionat şi, notează Alex. Ştefănescu (p.85), personalităţi precum

Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Geo Bogza, Mihai Beniuc, Alfred Margul Sperber, Ion Marin Sadoveanu ori Oscar Walter

Cisek, aflaţi în graţia regimului de tristă pomenire, s-au mulţumit să ridice din umeri sau să se declare bolnavi.

O preocupare onorant-constantă pe linia patriotismului zonal al lui Alex. Oproescu este cea de cercetare „în domeniul

istoriei literare locale” (Corneliu Ştefan, p.88), arheologul cultural reuşind să scoată din uitare aproape o sută de nume de

scriitori care au avut într-un fel sau altul de-a face cu spaţiul de la Curbura carpatină. Fişierul istorico-literar intitulat Scriitori

buzoieni (1980, reeditat 30 de ani mai târziu) e revelator în acest sens şi el rămâne „un instrument de lucru deosebit” (Cristian

Ionescu, p.92). Meritorie este încercarea de a-l readuce în actualitate pe un scriitor uitat, precum Dumitru Sârbescu-Lopătari

(născut la Mânzăleşti în1883), marginalizat pe nedrept de abuzivul regim comunist. La fel procedează justiţiarul Alex.

Oproescu când e vorba de a i se recunoaşte învăţătorului Ion Aristotel calitatea de fondator al „primei biblioteci săteşti din

România” (Eugenia Gavriliu, p.168). De salutat şi debutul editorial postum al prematur dispărutului Ion Crăciunică, bisocean

prin origine.

Partea cea mai consistentă a operei lui Alex. Oproescu rămâne Presa buzoiană şi râmniceană, operă concepută în trei

volume (A-F, G-N şi O-Z), „lucrare cu totul inedită în peisajul contemporan” (Laurenţiu Ulici, p.114). În vederea realizării

acestui proiect de-a dreptul sinucigaş prin efortul fizic necesitat, autorul a „scormonit” prin depozite şi arhive de stat sau

particulare şi a suflat colbul de pe colecţiile a peste 500 de publicaţii „editate în zona Buzăului după 1839 şi a Râmnicului de

la 1875 încoace” (idem). Cartea în discuţie constituie „o adevărată istorie a culturii din această zonă, un instrument de lucru

inestimabil şi obligatoriu pentru istorici. Cartea încununează munca şi pasiunea unuia dintre cei mai mari bibliotecari ai ţării

în momentul actual” (George Vioreanu, p.117), chiar dacă, pe ici, pe colo, i se reproşează unele subiectivisme cu incidenţă

politică (Corneliu Ştefan).

Nu puţine sunt vocile exegetice care văd în cercetătorul Alex. Oproescu un veritabil scriitor de ficţiune, dar care şi-a

sacrificat vocaţia reală spre a-i aduce în prim plan pe alţii. De pildă, Gheorghe Istrate, analizând cartea de doar 40 de pagini

scrise de prietenul său în urma unei vizite de serviciu în Danemarca, e uimit de „virtuţile romaneşti ale unui prozator in nuce”.

(p.174). Orice cercetător e, de fapt, un ficţionalist refulat dare care, în final, triumfă tocmai pe acest din urmă tărâm, „Oricum

- notează Corneliu Ştefan, la pagina 131 - Alex.Oproescu a ajuns totuşi în lumea autorilor de ficţiuni, intrând disciplinat pe

uşa principală”. E membru al USR. A nu se uita că acest „copil terbil al biblioteconomiei de altădată” (Ioana Lupu) a debutat

cu poezii în Scânteia pionierului,din 1954. Alţi confraţi îi evidenţiază calităţile de reporter şi de „observator atent al

realităţilor sau ca evocator al momentelor de suflet” (Emil Vasilescu, p.192).

Alexandru Oproescu rămâne, aşa cum l-a numit Corneliu Ştefan, un „constructor de catedrală istoriografică”, o forţă

culturală catalizatoare cum rar se întâmplă să apară întru sfinţirea unui perimetru geografic în care alesul să oficieze ca într-un

templu. Buzăul înainte de toate, întocmire editorială de suflet a inimosului Nistor Tănăsescu, el însuşi cărturar-artist până-n

vârful unghiilor, e o carte-document pe care „patriarhul literelor buzoiene” (Mircea Dinutz, p.204) o merită cu prisosinţă.

ÎNTREZĂRIRI 10

A. M E M O R I A C E T Ă Ţ I I (TUDOR CICU)

1. ROMANUL UNOR LARGI DESFĂŞURĂRI ÎN SPAŢIU ŞI TIMP

După apariţia trilogiei lui Titi Damian “Muscelenii”, 2013, nu ai cum să eviţi fraza filozofului care spunea:

„Dumnezeu nu s-a retras din lume, după ce a creat-o. El lucrează în tăcere la desăvârşirea ei”. În timp ce ţineam cele trei

volume, frumos legate, în mâini (abia dăruite de autorul care le scosese de la editură), mi-au venit în minte cuvintele unui alt

consătean de-al său, pe nume Grigore Rotaru DELACAMBORU: „de la ora 12 până în acest moment am citit, numai am

citit… (şi )... că plâng, cu lacrimi pe obraz, cu sughiţuri de se zgâlţâie burta”. Când spune cineva că plânge cu lacrimi, în timp

ce citeşte o carte, înseamnă că avem de-a face, în singurătatea aia, cu un sfânt. Despre ceea ce vreau să vă spun, amintirile

mele încep de prin anii 2004. ...Era în vara anului 2004. Lucram la Electrica şi, în calitate de şef centru inspectam capătul unei

linii de 20 kv. care se termina alimentând ultimul post de transformare 20/04 kv., în satul Muscelul Cărămănesc. Furtunile din

vara lui 2004, băgase derivaţia 20 kv. a Muscelului Cărămănesc, în avarie. Satul trebuia realimentat cu energie. Soluţia: să

reconstruim pe noi stâlpi de lemn, linia de înaltă tensiune. Am adus în zonă stâlpii şi oamenii care trebuiau să înfăptuiască

lucrarea. În timp ce aceştia se apucaseră de lucru, mi-am zis că n-ar fi rău să inspectez zona. Nu mai călcasem niciodată prin

acele locuri. De la izvorul cu apă feroruginoasă de la Budui-Scăeni, am înaintat spre culmea Muscelului. Am trecut de dealul

Goşii şi am coborât pe lângă biserica din sat de m-am oprit la postul de transformare. Adică la capătul liniei. Locuri stranii şi

pustii îmi păreau toate, indiferent unde încercam să ajung. Ceva ciudat plutea în aer. Locurile chiar îmi păreau misterioase.

Am privit în curtea bisericii unde trona un tei rămuros. Privirile mi s-au oprit pe clopotniţa de la intrare, unde, lângă clopotul

cel mare trona unul mai mic, dar nimic nu prevestea că are să-şi înceapă tânguirile cum spune undeva, în roman, autorul Titi

Damian. Oricât mi-am rotit privirile spre vârful unui deal (să fi fost al Ceciliei ori al Boşoveiului?), nu am zărit ţipenie de om.

Am bătut la poarta unei case, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am intrat, totuşi. L-am găsit pe bătrânul casei, odihnindu-şi oasele

pe o laviţă. I-am spus cine sunt şi l-am rugat să-mi arate locul unde se afla contorul electric. (Doream doar o verificare de

rutină, chestie profesională) M-a condus într-o odăiţă întunecoasă şi, lângă contor, pe o poliţă din lemn fumega o lumânare.

„Ce-i cu lumânarea? am întrebat”. “Eu am lipit-o acolo, mi-a zis bătrânul. S-a luat dintr-o dată lumina şi am umblat la

siguranţe...”. I-am dat necesarele lămuriri, cum că tocmai se execută o lucrare în apropiere şi că în curând vor avea tensiune.

Am ieşit în drum, frecându-mă la ochi. Mă gândeam la oamenii aceştia, cât de bătrâni şi neajutoraţi sunt ei! Am vrut să mai

intru în câteva case dar am renunţat. Era prea multă tăcere, în jur, ca peste tot. O linişte care sperie un străin aflat prin părţile

alea. Uliţa era plină de noroi, și oricât am încercat să ocolesc noroiul, până la urmă m-am trezit pe o culme de la care nu se

desluşea drumul, înapoi, dar nici locurile dinspre care venisem. Într-o grădină, am zărit umbra istovită a unei femei care dădea

cu sapa. Am strigat-o. M-a întrebat pe cine caut. I-am spus la repezeală, cam ce doream, că mă rătăcisem şi nu mai găseam

drumul, la întoarcere spre Budui. Femeia nu înţelesese cam ce doream. “Budui!… Budui?...” - am mimat cu palma, o direcţie.

Am auzit-o, oftând: “Ei, maică… pe-ai lui Buduianu i-a luat Dumnezeu. Ăla micu, s-a pierdut la oraş. Ani mulţi pierduţi

degeaba. O tinereţe îngropată în pământ”. Înainte de a mă îndepărta am mai privit o dată peste umăr şi am simţit o imensă

milă şi o mare dragoste faţă de acea femeie care mi se mărturisise atât de firesc, cu toate mizeriile şi înfrângerile semenilor săi.

Mult mai târziu, peste mulţi ani, ajuns la sfârşitul romanului Norul (volumul al III-lea, al trilogiei lui Titi Damian), am înţeles

că tragedia oamenilor din acel sat, ce odinioară îşi desfăşura viaţa şi tumultul său, se desfăşurase într-un spaţiu şi un timp

dominat de un fag mitic. Unde fusese el, de nu-l văzusem la descinderea mea în acel sat, acum, parcă uitat de Dumnezeu?

Doamne, cât de furat fusesem pe parcursul citirii acestei trilogii! Cum de uitasem?! Tatăl îşi chemase copiii acasă, după ce

recăpătaseră pământurile şi, fagul, singurul care rezistase ciumei comuniste, urma să fie tăiat a doua zi de la sosirea copiilor.

Trăise, văzuse şi ne spusese, povestea lui. Ce desfăşurare de forţe îmi proiecta dinaintea ochilor, prozatorul Titi Damian! Ce

lume?! Unde se duseseră ori se pierduseră toate astea? Răspunsul mi-l da tot bătrânul ţăran, Ion Mândruţă, care clătina doar

din cap şi murmura ca pentru sine: “Numai înmormântări…”. S-a spus, adeseori că prozatorul trebuie să aibă, în afară de

talent, oase tari. Strigătul meu, după încheierea trilogiei, e un strigăt de admiraţie pentru că romanul construieşte treaptă după

treaptă o lume verosimilă, o luptă a înfrângerilor, un tablou amplu al zădărniciei ce a urmat după apocalipsa numită

colectivizare. Sunt multe de spus. Închid ochii şi-mi pare că-i aud scrâşnetele din dinţi, îmi închipui încrâncenarea de pe

chipul autorului, luptându-se cu Timpul, cu Moartea celor plecaţi, cu Viaţa celor rămaşi, într-o petrecere cu idei şi vorbe pe

întinsul a peste 1000 de pagini, luptând să împace pe omul care citeşte, cu omul care scrie. Inspirat de Cel de Sus, Titi Damian

a scris o carte-document, un roman realist de mare forţă despre zvârcolirile unui sat de la munte, o poveste tragică, zguduind

din temelii ceea ce părea bătut în piroane, în literatură, până la el.

2. MANTAUA LIRICĂ ÎN POEZIA LUI ION ROŞIORU

Aşa cum au fost scrise, la vremea lor, rubayatele lui Omar Khayyam erau o „petrecere” a unor evenimente şi pilde în arena

vieţii, o întrecere între viaţă şi moarte, cu zbaterile vieţii şi moartea ca ţintă finală. El, poetul acelor vremuri, gândea că toate

se sfârşesc cu moartea şi că tor ceea ce i se întâmplă omului într-o viaţă, i se întâmplă cu un anumite scop. Chiar şi umilinţele,

ÎNTREZĂRIRI 11

necazurile, durerile, nenorocirile, bucuriile şi speranţele, toate acestea i-au fost date ca „material” pentru arta lui poetică,

pentru a-şi cânta dragostea şi alina suferinţele, neîmplinirile. Ion Roşioru, prin noul său volum de versuri „Mir(easmă) de

nard” apărut la ed. Rafet, 2013 (115 p.), volum ce a fost încununat cu premiul Mircea Micu la Festivalul „Titel

Constantinescu”, face un salt în timp şi introduce o nouă specie literară: elida. Nu este prima oară când întâlnim această specie

literară în poezie, deşi, incantaţia unor versuri macedonskiene la noi în poezie, aveau să impulsioneze apariţia şi lansarea ei în

literatură. Forma ei lirică o întâlnim şi la Esenin, în poeziile sale de dragoste, poezii formate prin împerecherea a două versuri

rimate, cu un total de patru astfel de strofe. Ne aducem aminte de mult cunoscutele versuri: „Sania goneşte, zările se

sparg./Bine-i cu iubita să te pierzi în larg” etc... Cartea „Mir(easmă) de nard” (nardul simbolizând floarea întâlnită pe culmile

munţilor Himalaya, din care se extrag esenţele unor parfumuri) poartă subtitlul „111 elide” - specie de poezie cu formă fixă,

cum spuneam - şi cuprinde, pe lângă alte teme, îndeosebi poeme de dragoste. Poemele au ca şi rubayatele omarkayyeme,

cantabilitate şi mult lirism, dar, şi naturaleţea rostirii din cele mai frumoase sonuri ale poeziei populare. Întregind în intensitate

tot ce ne putem închipui că înseamnă elida, ca poezie existenţială, reflecţie umană, asemănări cu bocetul metafizic al doinei

ori baladei populare, împrumutând şi acele tânguiri din urmă ale poetului, tânguiri ce coexistă în acest discurs cu fiorii

epitalamului, la un arsenal tipic de motive literare romantice şi post-romantice, Ion Roşioru refuză abstracţiunera şi

suprarealismul din poezia generaţiei optzeciste ori ale poezie tinere de azi, în favoarea trăirii lirice. E ca şi cum a-i îmbrăca

poeziei, mantaua eminamente lirică. Împerecherea a două versuri cu semnificaţii diferite, dar, conturând împreună o vitalitate

a imaginii dorite, iată o necrezută asociere a lor, al potenţării unui sens anume. Accentele de mare forţă în poezia lui Ion

Roşioru o constituie acurateţea limbii, tăria cu care vocala finală accentuează imaginea căutată. Fiecare cuvânt iese în evidenţă

printr-o sonorizare a terminaţiei cuvintelor vocalizate. Ca şi cum, sculptorul accentuează gravura pe o placă de lemn, iar

femeia de la războiul de ţesut, încarcă ỉa cu aprinse motive populare. Respectul faţă de limba română, ca atare, este

dominant şi frapează prin acurateţe. E o încântare să-i citeşti volumul şi să constaţi diversitatea temelor atacate: 1). Damnarea

poetului într-o lume fără fard, fără speranţe 2). Evocarea trecutului îndepărtat, a unui trecut intersectat cu lumea basmului şi

amintirilor mirifice 3).Cântecul îndepărtat al tinereţii, readus privirii, ca-n oglindă, printre imaginile voit hiperbolizate 4).

Tărâmul fericirii, în care omul e doar un trecător continuu 5). Tema morţii, în cele mai diverse ipostaze 6). Lumea

dezamăgirilor, a spaimelor şi angoaselor de tot felul 7). Tema iubirii revărsate în mirajul unui univers solar 8). Lumea

durerilor înăbuşite 9). Lumea satului rămas în încremenire şi uitare, cu nostalgie trecut de poet, acum, în pastel 10). Tema

visului, la limita dintre speranţă şi deşertăciune 11). Tema căutărilor. A acelui ţinut (vezi El Dorado, a lui E.A.Poe), veşnicit

de bucuria unei vieţi fără griji „spre niciundele din mine, spre oricândul din iubire”. Poezia lui Ion Roşioru îşi extrage

esenţele, încărcându-le cu mir(easmă) până la lamura lirică, dintr-un trecut atemporal şi atacă un întreg „ţinut” bântuit de

mituri, cuantificat în credinţe, populat de eresuri şi de practici magice pierdute în negura vremurilor. Elidele lui Ion Roşioru

(cu aplecare spre poezia de dragoste), excelează în retragere interiorizată, printr-o notă dominant pesimistă. Ion Roşioru este

un poet al bucuriilor pasagere, rămas, chiar şi împăcat cu tristeţele zilei care vine: „Furnicile devoră grabnic mierea caiselor ce

cad/Din restul zilelor rămase pe cea de azi deja o scad” („Rest”) – sau – „Şi numai câinele mă plimbă pe-aici şi totu-i în

zadar” („Orb”). Întâlnim în poezia sa, de un lirism clocotitor, o perpetuă reîntoarcere la izvoarele poeziei când aceasta nu se

desprinsese cu totul de muzica şi de mişcarea „danţului popular”. Forma prin excelenţă clasicizantă a versurilor, au calitate

unică a marilor creatori moderni şi, totodată, ale unui neobosit şi avizat degustător de poezie autentică. Totodată, poetul

elidelor poartă resemnat, regretul că norocul (parcă, înadins) e de cealaltă parte a punţii pe care păşeşte poetul în viaţă: „De-aş

fi ştiut că-s doar o umbră ce iese noaptea din oglinzi,/Aş fi rămas închis în ele să nu-ndrăzneşti să mă mai vinzi!” (Doar).

Poezia (Dans) are acel ecou esenian al cântecului de stepă, care îl prinde pe poetul Ion Roşioru, precum o manta:

„Clopotul zădărniciei bate-n turnul disperării:

Între trupul meu şi moarte-i dansul cuiului cătării.

Viscolul se înteţeşte şi m-alungă tot mai tare

Spre implozia de mine pe-o câmpie fără zare.

Puiul lupului totemic va uita să-mi iasă-n cale

Să mă poarte pe tărâmul insomniei ancestrale.

E-o iluzie absurdă să mă mint că n-ai fi fost

Şi c-aş fi-ntâlnit iubirea pe traseul altui rost!”

Pentru toţi cei care l-au citit, versurile sale (fie în pantun, pantum, schaltiniena, sonetul, elegia, cântecul liric, poemul

total, liedul, crochiul poetic, distihul, tristihul, tetrastihul, rotruanja, balada… şi acum, elide...), ce stârnesc emoţia revederii

continue cu ecoul vastelor câmpii dobrogene şi freamătul pădurilor din munţii locurilor natale, şi care îi readuc cititorului

îndrăgostit de poezie, imaginile unor tinereţi ce nu pot fi uitate, au ceva din autentica sfâşiere a unui poet născut într-o manta

lirică, care va dăinui.

ÎNTREZĂRIRI 12

B. P A R O D I I Î N O G L I N D Ă

SĂNĂTATEA – PUTEREA VINDECĂTOARE A MINŢII

Dragoş Manuel ROŞCA

Problema sănătăţii ocupă mintea unei mari parţi a populaţiei. Însă foarte puţini oameni fac ceea ce este necesar pentru a obţine o

stare optimă de sănătate sau pentru a menţine una.

Relaţia dintre corp, minte şi spirit este foarte importantă atunci când luăm în discuţie subiectul sănătăţii.

În relaţia corp – minte – spirit este important de aflat că trupul fizic nu se poate experimenta pe sine, să fie conştient de trăirea sa.

Corpul este expertizat doar în minte. Dar mintea nici ea nu se poate experimenta pe sine, ci trebuie să fie experimentată dintr-un câmp

energetic şi mai înalt, denumit conştiinţă. Aşadar conştiinţa însăşi trebuie să fie înţeleasă deoarece întreaga experienţă se petrece doar în

interiorul conştiinţei. S-a descoperit că vindecarea apare din atitudine şi din sistemele de credinţe ce sunt menţinute în mintea noastră.

Aceste sisteme de credinţe nu ne naştem cu ele, ci sunt dobândite pe parcursul vieţii. Cele mai multe dintre ele provin din copilărie.

Sănătatea înseamnă să fii plin de viaţa, de vioiciune, care este expresia unui câmp de energie. Corpul exprimă si se supune celor

ce sunt în mintea noastră, în funcţie de gradul în care este menţinută în minte negativitatea, efectul ei observându-se proporţional în

sănătatea fizică a corpului. În acelaşi mod, cu cât este mai mare energia pozitivă a celor ce sunt menţinute în minte, cu atât mai puternic

pozitiv este câmpul energetic al vieţii.

Emoţiile negative au un nivel energetic scăzut şi sunt asociate deseori cu boala. Ceea ce este împotriva vieţii conţine emoţii

negative de tipul urii de sine, lipsei de speranţă, disperării, regretului, deprimării, îngrijorării, neliniştii, poftei, resentimentului, urii şi

aroganţei.

De vreme ce avem puterea de a refuza, putem refuza lucrurile negative din viaţa noastră. Dacă mintea noastră poate deveni

programata într-un sens negativ, putem alege să o programăm şi într-un sens pozitiv.

Sănătatea devine o expresie a respectului de sine.

Corpul face ceea ce mintea îi spune să facă. Prin urmare, dacă mintea spune “am aceasta boală”, atunci corpul cedeaza şi se

supune ei. În mod similar dacă mintea anulează gândurile negative ori de câte ori ele apar, după un anumit timp problemele de sănătate vor

dispărea.

Sănătatea este bunăvoinţa de a renunţa la credinţa în negativitate.

Sănătatea are nevoie de bunăvoinţa de a adopta atitudini mentale care sunt pozitive şi constructive şi să renunţe la cele negative.

Dacă ne îndreptăm atenţia asupra medicamentelor chiar şi acestea au efect datorită credinţei noastre extrem de puternice în efectul

lor. Este credinţa în puterea medicamentelor. Este fără dubiu dovedit prin cercetarea ştiinţifică asupra naturii fenomenului placebo. În

general, placebo vindecă 35% din oamenii cu orice fel de boală. Doar sugestia că o pastilă va vindeca o boala şi în 35% din cazuri este

suficient pentru a se realiza vindecarea.

Celulele, ţesuturile şi organele noastre nu pun la îndoială informaţiile transmise de sistemul nervos. Ele răspund cu aceeaşi

promptitudine şi la percepţiile exacte, favorabile vieţii, şi la percepţiile greşite, auto-distructive. În consecinţă natura percepţiilor

influenţează, într-o mare măsură, soarta vieţilor noastre.

Deşi cei mai mulţi dintre noi sunt conştienţi de influenţele vindecătoare ale efectului placebo, puţini sunt conştienţi de geamănul

lui cel mai rău, efectul nocebo.

Având în vedere că minim o treime din vindecările medicale sunt atribuite efectului placebo, care ar putea fi oare procentul de

boli rezultate în urma gândurilor negative, prin manifestarea efectului nocebo? Poate mai mare decât am crede, în special pentru că

psihologii estimează că 70% dintre gândurile noastre sunt negative şi redundante.

Să ne însănătoşim mental înseamnă să nu mai participăm la această iluzie creată la nivel colectiv şi menţinută de credinţele

noastre. Să ne însănătoşim mental înseamnă să nu mai acceptăm nebunia cu raţionalizările, negările, confundarea dorinţelor cu realitatea şi

speranţele deşarte în cineva sau ceva din afara noastră. Însănătoşirea mentală este o chestiune de opţiune personală.

Privind mai des spre noi înşine şi căutând să ne înconjurăm mereu cu lucruri frumoase şi pozitive vom putea fi mai sănătoşi, mai

fericiţi.

Adrian Păunescu: Lampa din copilărie

(originalul) În tavă pocnet mic de boabe coapte

Şi peste noi o voce ca o cruce

De care mîini dădeau să se apuce

Doamne, minunea unei lămpi de noapte.

Un pâlpâit de stingere învinsă

Şi vocea peste noi trăind şi printre,

Aproape-adăpostindu-ni-se-n minte

Şi nu ştiam e-un ins sau e o insă.

Mă trimitea prea sfânta mea bunică

S-aduc din beci un pic de vin în oală

Şi o porneam prin noaptea ireală,

Şi-aveam o voce-n cap şi mi-era frică.

Veneam cu vin în mâini ca din morminte

Şi doar de lampă-mi aduceam aminte.

Lampa din copilărie

(parodie, de Tudor Cicu, după Adrian Păunescu) Cavalul tatei scutura pereţii...

Juca nea Zaharia precum ursul

Doamne, păi cin’ să-i ţină piept lu’ dânsul

Zvârlind opinca pe grumazul vieţii?

Sub pledul meu, priveam spre lampa mică

Cum umbra le trecea prin mucul mare

Ca înger sau ca demon: arătare,

Spre mine pitulându-se, adică.

Şi-atunci îl auzii pe tata: „- Vin!”

S-aduc din beci, că setea îi răpuse...

Când arătarea hâdă-n faţă-mi râse,

Stânga-mprejur ... cu o lampă mai puţin.

„- Mă bleg mai eşti... că din bostănărie,

Momâia moartă, n-are cum să-nvie!”

ÎNTREZĂRIRI 13

I N T E R V I U

„O comună din Curbura Subcarpaţilor, cu nici 6000 de suflete, n-o avea şi ea nevoie de drumuri, de canalizare,

de alte alea?” (Rodica LĂZĂRESCU, redacţia revistei PROSAECULUM, din Focşani)

Rodica Lăzărescu: Stimate domnule Gheorghe Postelnicu, primind, on line sau pe hârtie, revista pe care o conduceţi,

mulţi s-ar putea întreba ce-i trebuie chelului tichie de mărgăritar! Adică o comună din Curbura Subcarpaţilor, cu nici 6000

de suflete, n-o avea şi ea nevoie de drumuri, de canalizare, de alte alea?!

Gheorghe Postelnicu: Localitatea Pârscov are încă nevoie de drumuri bune, care se şi fac în acest an, şi de canalizare,

dar suferinţa e mai mare sub aspect spiritual. Când m-am documentat temeinic pentru „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu”

(EuroPress, 2012) şi pentru „Dicţionarul dascălilor pârscoveni” (Editura Sfera, 2013) am constatat, cu surprindere, că între

1920 şi 1945 a existat o activitate culturală apreciabilă, având ca organizatori pe preoţi şi pe dascălii şcolilor. Au urmat patru

decenii de centralism obtuz şi steril, în care planurile de muncă şi diferitele comitete de propagandă confiscaseră nimicul. În

această poveste mai trebuie amintite două episoade. Eu şi soţia Elisabeta, remarcabil tehnoredactor, am editat, 12 ani, revista

şcolară „ABC” care, după pensionarea noastră, s-a stins. Al doilea episod ţine de neputinţa municipiului capitală de judeţ şi a

instituţiile sale de cultură de a păstra în viaţă o revistă de profil. Ce nu se poate face la Buzău se poate la Pârscov, cu 500 de

lei la trei luni, cu voluntariat şi stăruinţă. Şi la Râmnicu Sărat (Spaţii culturale), cu forţe şi mijloace superioare.

R. L.: De ce „Întrezăriri”? La care dintre sensurile cuvântului să ne oprim?

Gh.P. : Numele acestei „reviste săteşti de ştiinţă şi cultură” (venerabilul Ion Popescu Topolog a spus că a reîntâlnit cu

bucurie, după 65 de ani, epitetul „sătesc” atribuit unei publicaţii) are în vedere titlul unui cunoscut volum de poezii al lui

Voiculescu, dar şi năzuinţele noastre legate de renaşterea culturală a Văii Buzăului. Voiculescu se afla, în 1938, la al şaptelea

volum de versuri, şi spera să înceapă a se zări construcţia sa literară.

R.L.: Că aţi pomenit de Vasile Voiculescu – patronul spiritual al revistei – ce reprezintă el pentru tânăra generaţie

pârscoveană?

Gh.P.: Pentru şcolarii pârscoveni, Vasile Voiculescu reprezintă, în măsura în care li se spune la şcoală şi la Casa

memorială, un reper. Un apostol care a suferit mult, care s-a mulţumit cu puţin. Autorităţile locale, spre cinstea lor, îi

promovează noua imagine. Odiseea ridicării Casei memoriale, brandul turistic al Pârscovului, a fost evocată în amănunt în

monografia Voiculescu şi în romanul „Vâsla de sare”, dar s-ar cuveni să facă subiectul unui singur studiu, concentrat şi

organizat. Poate un tânăr doctorand preia ideea.

R.L. : Să revenim la revistă! Cum aţi caracteriza colectivul de redacţie al publicaţiei? Ce-i mână pe ei în luptă?

Gh.P. : Colegii din colectivul de redacţie se străduiesc să îndeplinească obiectivele principale ale revistei: promovarea

valorilor culturale şi umane locale şi scoaterea la lumină a trecutului creştin. Sunt cărturari şi dascăli stimabili, care ard pentru

cultură.

R.L.: Răsfoind numerele apărute, constat că în paginile lor se îmbină, armonios, Istoria, Religia, Tradiţiile şi Arta.

Vorbiţi-ne, vă rog, despre această orientare a publicaţiei.

Gh.P.: O izbândă incontestabilă a fost atragerea preoţilor din localitate, nu numai ca finanţatori, ci şi ca autori de articole. O

concluzie a lucrării noastre „Dicţionarul dascălilor pârscoveni”, care cuprinde peste 200 de biografii ale slujitorilor şcolilor şi

bisericilor pârscovene din ultimele două secole, este că şcoala şi biserica au mers întotdeauna împreună în munca de propăşire

spirituală a oamenilor de la ţară. Cu toţii au cultivat ogorul, dar şi spiritul, pe care l-au semănat cu Bine şi Frumos. În întâlnirile

realizatorilor publicaţiei cu dascăli din Măgura, Cislău, Cozieni s-a afirmat că Valea Buzăului ascunde un tezaur cultural-creştin

nepreţuit care aşteaptă să fie valorificat. Poate că ne vor urma şi tinerii, după ce „cultura” de pe micul ecran îi va obosi.

R.L.: Se mai vede, cu ochiul liber, că revista dvs. se doreşte un punct de întâlnire a buzoienilor de pretutindeni – l-am

regăsit aici pe prozatorul Gheorghe Stroe, evocatorul incontestabil al Văii Buzăului, transplantat în câmpia teleormăneană,

pe multilateralul Florentin Popescu, bucureştean cu acte-n regulă, pe „ialomiţeanul” Titi Damian ş.a.m.d. Ce să însemne

aceasta? Nostalgia originii?

Gh.P.: Am cerut, de la început, sprijinul unor scriitori şi publicişti cu rădăcini în zona montană buzoiană şi sunt

emoţionat de amabilitatea lor. Corespondenţele lui Ion Nedelea, Titi Damian, Gheorghe Stroe, Elena Stroe-Otavă, Ion

Roşioru, Ilie Mândricel, Passionaria Stoicescu au căldura, sinceritatea şi nostalgia aşteptată de cititorii noştri. O amărăciune:

nu am reuşit să aducem lângă noi trei distinşi oameni de ştiinţă contemporani, născuţi în Pârscov, dar niciodată nu-i târziu… E

adevărat, stau departe cu resursele lor, şi „bogaţii”, iubitori de cultură o dată pe an, la aniversarea Voiculescu din grădina

Casei memoriale, dar noi, când avem colaborări mai multe şi trebuie să mărim numărul de pagini, mai scoatem o sută de lei

din portofel şi facem revista, pentru plăcerea unui mare număr de buzoieni de pe valea cunoscutului râu din Muntenia.

R.L.: Ce viitor îi „întrezăriţi” publicaţiei pârscovene?

Gh.P.: Primim încurajări şi promisiuni de sprijin. Să ne ţină Dumnezeu mintea şi ochii sănătoşi şi, poate, vom sărbători

în 2023, zece ani da le apariţia primului număr.

Câteva aprecieri despre noul ProSaeculum: e o operă de anvergură naţională, cu viziune modernă, cu un sumar inegalabil,

care bate multe publicaţii „agreate” şi finanţate de Uniunea Scriitorilor. În Univers sunt planete mari şi planete mici. Într-o

formă sau alta, viaţă poate fi oriunde…

R.L.: Noi vă dorim viaţă lungă, putere de muncă, inspiraţie şi colaboratori la fel de entuziaşti ca dvs.!!

ÎNTREZĂRIRI 14

P O E Ţ I C O N T E M P O R A N I

CULORILE PĂDURII

Passionaria STOICESCU

Toamna, ca de-o boroboaţă,

frunza s-a-nroşit la faţă.

Prea mult s-a fălit sub soare,

proaspătă şi foşnitoare.

Dar acum s-a-ngălbenit

şi pe jos s-a risipit.

Vii, culorile din vară,

ploaia le-a făcut să piară.

Printre crengile maron

cântă vântul la trombon.

Unde-i vara jucăuşă?

Codrul pare de cenuşă…

Dar minune, astă noapte,

s-a vărsat din ceruri lapte,

zahăr pudră, rece frişcă…

Totu-i alb, nimic nu mişcă.

Chiar nu mişcă? Ţi se pare!

de sub pleduri de ninsoare

ies să-şi cate de-ale gurii

animalele pădurii.

Uite, Cerbu-n coarne ţine

roşul zărilor senine,

soare – prunc peste tării –

într-un leagăn de crengi vii.

Cu copita Cerbul sapă

după iarbă, după apă.

A găsit un ghiocel,

dar s-a îndurat de el:

-Clopoţel, te las să creşti,

primăvara s-o vesteşti,

că doar ea e năzdrăvană

şi pictează în poiană

cu o pană fermecată

colorând pădurea toată!

E TOAMNĂ IARĂŞI

Eliza ARTENE

Ce mai zice moda?

De parcă mi-ar păsa...

Parfum de toamnă-n plete

Şi-n inimă iubire...

Atâta port cu mine.

Mă simt atât de bine

cu amintirea ta...

…mai tânără şi, parcă, mai ferice...

Ce haine?! Nimicuri!

surâsul tău mi-e haină

Pe buze? Nici urmă de săruturi...

naturaleţe şi timiditate...

Mă cheamă anii fragezi,

privirea ta iubită...

Mă mai învălui precum o eşarfă...

Ăsta e trend-ul meu... şi-s

mulţumită...

Pe tine-n gând...

Şi-n păr parfumul toamnei...

Cum ar fi fost, de n-ar fi fost tăcere?

DE TOAMNĂ

Dem. AHRIŢCULESEI

Cocorii mei pornesc la drum - Şi cum privesc la zborul lor, Mă simt mai singur nu ştiu cum, Se duc cu flori, se duc cu dor. Rămas pe gânduri la fereastră, Cocori, cu dor de primăvară, Mai stăruie-n marea-albastră… Cu dorul meu, cu dor de ţară... Ca-n vis văd şiruri de cocori… Mă văd ca ei şi eu plecat… In cale-mi ies aceleşi flori, Cu dor de ţară, dor de sat.

AM PLECAT ÎN LUME...

Miroase a fum şi lămpile-s aprinse

Fumul se îndoaie pe coşuri, în afară,

Copacii par în floare cu crengile lor ninse

Şi mă cuprinde iar un dor de primăvară.

Mă cuprinde un dor de satul de departe

Gândurile, stol, aleargă spre cei dragi

Că am plecat în lume, ca să învăţ carte,

Lăsând copilăria lângă păduri de fagi.

ABSOLUT RELATIV

Victoria MILESCU

Ceva din mine nu

pricepe că încă respir

că uneori îmi întrec

îngerul

că pot să mă ridic

pentru următoarea lovitură

împrăştiind frunzele

uscate definitiv

încă mai cânt cu aceeaşi voce

când plouă cu sudoare de zeu

cresc şi descresc

cu gust de cireaşă amară

aerul se loveşte de mine

cade, se ridică

se scutură de praful aurifer

se uită strâmb la vânătaia

care am devenit pe trupul lui volatil

viaţa e o chestiune de secundă

moartea la fel...

ÎNTREZĂRIRI 15

ŞCOALA

(fragmente din nuvela „Vara întâlnirilor”, Editura Andrew, 2009)

Elena OTAVĂ

Şcoala din Bădila avea, pe atunci, două săli de clasă

mari, spaţioase şi înalte, despărţite de un hol larg, la capătul

căruia se afla cancelaria. În cancelarie, era şi un dulap cu cărţi:

„biblioteca” şcolii!

În şcoală, se intra pe două uşi, ce se deschideau într-o

parte şi în cealaltă, rareori, pentru că noi ne strecuram numai pe

cea din stânga. Până la uşi, urcam patru trepte din piatră,

încadrate de balustrade tot din piatră cenuşie. Clasa din dreapta

avea şi scenă, acoperită de pereţi înalţi din scânduri vopsite în

roşu, cu cortină roşie din pânză groasă, de drapel. Pe scenă, se

urca prin stânga şi prin dreapta, prin două uşiţe, închise cu zăvor

tot timpul, suind două-trei trepte din lemn, direct în culise.

Artiştii care evoluau pe scenă eram noi, elevii, în serbările

şcolare, care aveau loc la sfârşitul anului şcolar şi cu alte ocazii,

mai rare. Aceste serbări erau aşteptate cu nerăbdare de către toţi

oamenii din sat, tineri şi bătrâni, pentru că, pe vremea aceea, în

Bădila nu era lumină electrică, nu erau televizoare, iar aparatele de radio cu lămpi şi, mai târziu, cu tranzistoare, erau foarte

rare. Distracţiile tinerilor, ale adulţilor şi ale copiilor erau doar duminica: hore în şosea, precum şi popice, în faţa casei lui

nenea Iftimie, căruia comuniştii îi confiscaseră o parte din casă, iar oamenii transformaseră o cameră mai mare în salon de

dans, unde se ţineau chiar şi nunţi. Mai văd şi acum pe bărbaţii îmbrăcaţi în cămăşi albe, de sărbătoare, cu pălării negre,

aruncând, până seara târziu, bila de metal, care se rostogolea şi dărâma popicele, spre marea lor satisfacţie şi nu înţelegeam

niciodată în ce consta distracţia. Un tânăr cânta la acordeon vreun tangou, făcându-i pe tineri să se îmbrăţişeze, cu nişte figuri

împietrite, cu ochii prin coroanele nucilor bătrâni, de plăcere, în timp ce femeile măritate îşi supravegheau copiii. Noi, fetele

mai mici, stăteam pe lângă ele, iar eu priveam şi mă miram de tot ce vedeam. Astfel, îmi aduc aminte de un puşti de vreo

zece-unsprezece ani, cu părul foarte bogat, creţ şi zburlit, îmbrăcat într-o cămaşă albă, pe deasupra pantalonilor scurţi. Îl ţin

minte pentru că îl priveam mirată cum cobora dinspre casa lui nenea Iftimie, cu o atitudine foarte mândră, fiindcă el avea o

trotinetă, jucărie nemaivăzută de copiii din Bădila până atunci. A fost înconjurat de băieţaşi, pentru că puştiul a început să se

plimbe cu trotineta lui pe şoseaua plină de praf, iar ei nu aveau altceva de făcut decât să alerge după el…

Cealaltă sală de clasă, în care am învăţat eu, din clasa I până în clasa a III-a, era la fel de spaţioasă ca şi clasa cu scenă.

Avea aceleaşi ferestre înalte, împărţite în multe ochiuri de geam mici, cu giurgiuvelele vopsite în grena. Pe partea opusă

ferestrelor, trona soba din teracotă, de care mă mir şi acum că încălzea iarna nişte clase aşa de mari. Tablele erau confecţionate

din lemn vopsit în negru, puse pe nişte trepiede înalte, rezemate pe peretele din faţa uşii. Duşumelele din scânduri late

miroseau a motorină, iar băncile erau masive, grele, unite câte două, sprijinite pe tălpici din lemn, cu două scobituri rotunde

deasupra pupitrelor, pentru călimările cu cerneală, şi două alungite, pentru tocurile cu peniţă din metal, pentru că noi, fiind

mici, o mai şi vărsam, ba o vărsam şi prin ghiozdane, peste cărţi şi caiete, ne vopseam cu albastru şi pe buze, pe limbă şi pe

dinţi, când băgam peniţa în gură, să o facem să scrie, cum vedeam că face tata acasă.

……………………………………………………………………………………………………………………………….

La vremea când eram şcolăriţă în ciclul primar, aveam, în loc de ghiozdan, o servietă veche din piele maro, care

fusese a lui tata. Eram mai avantajată decât colegii mei, care proveneau din familii foarte sărace şi îşi aduceau la şcoală, cărţile

şi caietele, în nişte traiste mari, cu baiere lungi, atârnate de gât, ţesute din cânepă, care fuseseră, la rândul lor, ale unor fraţi

mai mari. Cel mai frumos ghiozdan era, totuşi, al Marcelei lui nea Ghica Stoica. Era confecţionat din lemn vopsit în roşu, şi se

închidea, pe partea laterală, cu o clăpiţă prinsă în nişte clame din metal. Uneori, iarna, se făcea lunecuş pe drumuri şi coboram

spre şcoală pe ghiozdane (cei care aveau), iar eu, pe servietă, ca pe nişte săniuţe. Servieta mea, fiind netedă, aluneca lin, în

schimb, ghiozdanul Marcelei hodorogea şi zdruncina, făcându-ne să râdem cu mare poftă.

Era grozav de frumos iarna, când drumul cel mare, cu pante abrupte ce alternau cu altele, mai line, ori chiar cu

porţiuni de şes, drepte ca şoseaua ce înconjura satul, de la Tarpan, în răsărit, trecând pe lângă magazin, biserică, gară, şcoală,

dealurile cu sarea, care albea pantele cu o pulbere strălucitoare, îngheţată şi încremenită, de lângă Surduci, calcarele

mezozoice, pe care ne căţăram vara, până la gară la Ruşavăţ, în vest, devenea o imensă pârtie de schi şi de săniuş. Plecam cu

săniile din Cadalâc, de la bunica, mulţi copii, câte doi pe o sanie, şi ne opream tocmai la şosea, lângă biserică. Era mare

bucurie, chiot, veselie, la coborâre, dar urcam, apoi, foarte greu, ca să ne mai dăm o dată cu sania, revenind acasă obosiţi,

înfriguraţi, rupţi de foame, învineţiţi şi cotonogiţi de căzături, de multe ori uzi, drept pentru care ne mai şi îmbolnăveam şi

stăteam zile întregi în casă, aiurind din cauza febrei!...

ÎNTREZĂRIRI 16

DESTINUL UNEI FAMILII : BRÂNCOVENII

Constantin COSTEA

Conflictele şi interesele de dominaţie a trei mari imperii, otoman, habsburgic şi ţarist, la graniţele Tării

Româneşti, vasală otomanilor, credinţa ortodoxă ameninţată de pericolul catolic şi islamic, alianţe şi înţelegeri secrete, rivalităţi între marile şi puternicele familii boiereşti, intrigi, trădări şi mari averi de apărat, toate acestea crează tabloul sfârşitului de secol XVII şi începutul celui de-al XVIII-lea veac. In acest climat şi-a urmat destinul pe acest pământ familia domnitorului Tării Româneşti, Constantin Brâncoveanu (1688-1714). O familie creştină exemplară, adânc pătrunsă de spiritul creştin-ortodox şi ocrotită de Dumnezeu până la un moment dat, o familie care, prin destinul ei tragic, avea să impresioneze lumea sud-est europeană de la acea vreme. Aşa cum se înfăţişează ei zugrăviţi în fresca tabloului votiv de la Mânastirea Hurezi, ctitorie a marelui voievod, frumoşi, încrezători, senini, strânşi legaţi unul de altul, înveşmântaţi în straie împărăteşti scumpe, membrii familiei Brâncoveanu par a fi fericiţi şi mulţumiţi de viaţa lor pământească, aparent lipsită de necazuri. Soarta, însă, i-a supus pe fiecare dintre ei la grele încercări şi puţine familii au avut un asemenea sfârşit tragic ca cea despre care vorbim. Constantin Brâncoveanu-repere biografice. S-a născut la 15/26 august 1654 la Brâncoveni.

Era fiul postelnicului Papa Brâncoveanu (Matei) şi al Stancăi (născută Cantacuzino). După tată, viitorul Domn, era nepotul vornicului Preda din Brâncoveni, descendent din familia domnitorului Matei Basarab (1632-1654), iar după mamă, nepotul postelnicului, la vremea aceea, Constantin Cantacuzino Stolnicul, mare cărturar al vremii şi unul dintre cei mai puternici boieri din familia Cantacuzino. In 1655, când viitorul domn avea doar un an, Papa Brâncoveanu este ucis în timpul răscoalei seimenilor şi dorobanţilor contra domnitorului Constantin Serban (1654-1658). Pruncul a scăpat ca prin minune de la moarte datorită faptului că o slujnică a reuşit să fugă cu el deghgizat în straie de copil de ţigan. A fost crescut de mama sa, sora domnitorului Serban Cantacuzino (1678-1688). A mai avut doi fraţi, Matei şi Barbu care s-au stins devreme. Mama sa, Stanca l-a crescut « cantacuzineşte », după expresia lui Nicolae Iorga. Ulterior a fost încredinţat unchiului său din partea mamei, Constantin Cantacuzino Stolnicul, care i-a oferit o educaţie aleasă pentru acele timpuri, învăţându-l greaca, latina, slavona. A intrat devreme în ierarhia boierească, ocupând, pe rând, dregătoriile de paharnic, postelnic al doilea, logofăt al doilea şi logofăt. In 1674 se căsătoreşte cu Marica, fiica lui Negoe din Popeşti, fiul fostului domnitor Antonie Vodă din Popeşti (1669-1672). La 29 octombrie/9 noiembrie 1688 domnitorul Serban Cantacuzino moare şi este ales domn al Tării Româneşti, Constantin Brâncoveanu care nu era chiar aşa de încântat să ocupe tronul. Intr-o scrisoare către egumenul Mânăstirii Brâncoveni, el arăta: “ Ne-am ridicat domn, iar domnia mea aceasta nu aş fi pohtit, că ştie sfinţia ta că de nici unele lipsă n-am fost ci ca un domn eram la casa mea…şi pentru ca să vina niscai străini domni asupra ţării şi a săracilor să-i necăjească fără milă şi să pustiască ţara, pentru aceia am luat domnia mea jugul acesta asupra domniei mele” Vom vedea că din raţiuni politice, în ultima parte a domniei sale, Brâncoveanu intră în conflict cu Cantacuzinii. Neânţelegerile au avut ca obiect politica faţă de Imperiul Tarist, în plină ascensiune, la vremea aceea. In 1711, Dimitrie Cantemir care era domn al Moldovei se ridică, împreună cu Tarul Petru cel Mare al Rusiei împotriva Imperiului Otoman. In acelaşi timp, spătarul Toma Cantacuzino, şeful oştirii Tării Româneşti trece de partea ruşilor şi cucereşte Brăila care era raia turcească. Toate acestea, fară ştirea lui Brâncoveanu. Turcii ies victorioşi în bătălia de la Stănileşti, pe Prut (1711). Astfel, Brâncoveanu era compromis în ochii turcilor prin acţiunea necugetată a spătarului Toma. La aceasta se adaugă şi uneltirile, tot mai insistente ale Cantacuzinilor, în frunte cu Stolnicul. Neânţelegerile dintre domnitor şi unchiul său încep cam prin 1707, din cauza unor deosebiri cu privire la politica faţă de Rusia. Stolnicul susţinea o intensificare a legăturilor cu Petru I pentru declanşarea conflictului antiotoman, în schimb domnitorul a preferat discreţia pentru a evita descoperirea corespondenţei de către turci. Un alt motiv al răcirii relaţiilor îl reprezintă dorinţa, tot mai evidentă, a Stolnicului de a-l pune pe tron pe fiul său Stefan Cantacuzino. Soarta domnitorului se pare a fi pecetluită. Domnia sa ia sfârşit în momentul declanşării planului diabolic al Cantacuzinilor de înlăturare a lui Brâncoveanu de pe tron (sfârşitul anului 1713). Brâncoveanu îl schimbă pe Mihai Cantacuzino din funcţia de mare spatar iar Stolnicul Constantin Cantacuzino a fost rechemat de la Constantinopol, deoarece, făra ştirea domnitorului, purta tratative ascunse cu Tarul. Invinuirile prezentate sultanului, se pare că de însuşi Stolnicul erau numeroase : relaţii ascunse cu statele vcreştine, trecerea spătarului Toma Cantacuzino de partea ruşilor, mutarea reşedinţei domneşti la Târgovişte, pentru a-i înlesni fuga peste munţi, acumularea unei uriaşe averi pe care a avut grijă să o depună la băncile din Veneţia, Viena şi Amsterdam..Astfel, domnitorul este mazilit în Săptămâna Patimilor din anul 1714. Pentru acele vremuri, secretul lungei sale domnii de 26 de ani a fost prudenţa îmbinată cu un remarcabil simţ diplomatic. (C.C.Giurescu, Istoria Românilor, vol.III, Editura ALL. 2007, pp.126-149). Brâncoveanu nu a crezut nici în imperii (chiar când îi părea prietene), nici în boieri, chiar când îi erau rude. Un simţ al prudenţei caracteriza mişcările diplomatice.Trăia într-o epocă de schimbare a constelaţiei de putere între imperii. (Mircea Maliţa, Cuminţenia pământului, Editura Corint, 2010, p.72.). Doamna Marica Brâncoveanu, soţia lui Constantin Brâncoveanu. In ceea ce priveşte familia viitoarei doamne a lui Constantin Brâncoveanu, trebuie mentionat că bunicul ei era Antonie, cel mai mic dintre fiii lui Mihai Grecul din Târgşor, boierit de Mihai Viteazul, îmbogăţit prin afaceri şi cumpărări de moşii, fratele cu mult mai mic al Tudorei din Târgşor, ibovnica lui Mihai Viteazul. El primise moştenire de la tatăl său Popeştii, un sat în cuprinsul Târgşorului, cu pământuri, rumâni, vie, moară, pădure şi un conac. Urcând toate treptele ierarhice, modest, chibzuit, acumulând oarecare avere, a ajuns domn al Tării Româneşti, sub numele de Antonie Vodă din Popeşti (1669-1672). Pe fiul şi urmaşul său, Neagoe (Neagu) l-a educat şi crescut în acelaşi spirit. Acesta s-a căsătorit cu o fată, Elena, a cărei familie nu este cunoscută, dar după nume se pare că era fina doamnei Elina Cantacuzino, dacă nu chiar o rudă. Cei doi, Neagu şi Elena au avut copii, dintre care un băiat, Pană, care a luat numele de Negoescu, după tatăl său, şi o fată, Maria, care, de mică a fost alintată Marica şi care a primit ca zestre moşia de la Popeşti.In 1669 când bunicul ei s-a urcat pe tron avea 5-6 ani. Când bunicul ei, Antonie, moare, fetiţa avea 9-10 ani. Era o copilă frumoasă, cu ceva ştiinţă de carte, cuminte, cuviincioasă, gospodină, chibzuită. Nu era foarte bogată căci tatăl ei, Neagoe, deşi cu stare, avea mulţi copii pe care trebuia să-i înzestreze. S-a întâmplat ca asupra ei să vegheze naşa sa, doamna Elina Cantacuzino, femeie hotărâtă care avea o influenţă deosebită în marea familie a Cantacuzinilor. Elina Cantacuzino îşi căsătorise una din fiicele ei, Stanca, cu marele boier Papa din Brâncoveni, care avea un băiat, Constantin, viitorul domn. Ajuns la vârsta însurătorii, doamna Elina îi înlesneşte lui Constantin o întâlnire cu jupâniţa Marica din Popeşti care era ceva mai tânăra decât el. La timpul acela, tânărul Constantin era un june arătos, deştept, învăţat, priceput, foarte bogat şi intrat deja în rândurile dregătorilor din Tara Românească. Cei doi s-au plăcut şi au hotărât să se căsătorească. Nunta s-a desfăşurat cu mare alai la Filipeşti, în palatul doamnei Elina Cantacuzino, în 1675 sau 1676. La 28 octombrie 1688, când unchiul

ÎNTREZĂRIRI 17

său,Serban Cantacuzino, moare, rudele sale, Cantacuzinii, l-au suit pe tronul Tării Româneşti, cam fără voia sa. Insă, odată ajuns domn a păstrat tronul ţării mai mult de un sfert de veac. Ca primă doamnă a rămas aceeaşi bună gospodină, ajutându-şi soţul în administrarea ţării. Brâncoveanu a aflat un ajutor preţios în doamna Marica ; ea era cea care ştia rostul fiecărei moşii, al fiecărei case şi a tuturor sumelor de bani trimise spre păstrare şi fructificare la mari bănci europene. A fost, însă, şi o mamă excelentă. I-a dăruit marelui voievod 11 copii, 4 băieţi şi 7 fete care au trăit şi au ajuns adulţi. I-a îngrijit, i-a crescut sănatoşi, le-a dat învăţăturile de cuviinţă fiecăruia, i-a înzestrat pe fiecare şi a încercat să le aranjeze rostul. A fost o femeie bună şi credincioasă. A fost alături de soţul său la înfăptuirea marilor ctitorii brâncoveneşti şi a trăit ca o sfântă, alături de soţul şi de fiii săi marea dramă a familiei Brâncovenilor.(Enciclopedia României, Editura Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1938, Pp. 382-290). Copiii lui Constantin Brâncoveanu. Având în vedere conjunctura în care a trăit şi s-a sfârşit familia domnitorului Constantin Brâncoveanu, aceasta rămâne peste veacuri un model de familie creştină românească. Familia Brâncoveanu, prin mareler domnitor, prin Doamna Marica şi copii lor ne-a învăţat să murim pentru realitatea minunată pentru care moartea nu înseamnă nimic. » De la Brâncoveanu ştim că suntem frumoşi, şi adânci, şi neântrecuţi atunci când avem răgaz şi ne punem pe treabă, că suntem acasă aici şi avem tot ce ne trebuie să vieţuim plenar ceasul nostru printre neamuri sub cerul înstelat corăbieri şi truditori, cu toţi îmbarcaţi în naosul corăbiei-maici Patria... »( Ioan Alexandru, Iubirea de Patrie, Editura Dacia, Cluj-Napoca,1978, p.114). Voievodul, căsătorit cu Doamna Marica a avut patru fii : Constantin, Stefan, Radu şi Mateiaş şi şapte fiice :Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălaşa şi Smaranda. Aparent fericiţi prin avere şi poziţie socială, viaţa i-a supus, pe fiecare, la grele şi tragice încercări, şi puţine familii au fost aşa de expuse la fărădelegi şi drame omeneşti. Incercăm, în cele ce urmează, să observăm, pe scurt, destinul fiecăruia dintre copiii Sfântului Martir Constantin Brâncoveanu. Stanca s-a născut pe la anul 1676. La 16 ani s-a căsătorit cu Radul Beizadea, fiul lui Iliaş Vodă (1666-1668), domn al Moldovei. In 1705 soţul moare şi rămâne văduvă. După 9 ani se stinge şi ea fără a avea urmaşi. Antonio del Chiaro, secretarul particular al lui Brâncoveanu relatează un fapt care s-a petrecut cu câteva zile înainte ca Domnul să fie mazilit : « In acele zile de nehotărâre, căzu bolnavă fiica mai mare a Voevodului, Doamna Stanca, care în agonie chiemă pe Doamna, mama ei, şi surorile ei, arătându-le halucinând o ceată de turci care smuceşte de grumaz pe tatăl ei, voind să-l duca la Constantinopol. Cu greu fu liniştită de cei din jurul ei, dar muri dupa câteva ore ». Să fie un prim semn divin al nenorocirilor care se vor abate în curând asupra acestei familii ?

Maria a venit pe lume în 1678. S-a căsătorit cu Beizadea Constantin Duca, zis şi Duculeţ, fiul lui Gheorghe Duca Vodă (1665-1666 ; 1668-1672), care a domnit în două rânduri în Moldova. Moare la Tarigrad de ciumă, lăsând în urmă un copil pe care Brâncoveanu îl aduce în ţară.

Ilinca s-a născut în 1682. A fost căsătorită cu Scarlatake, fiul lui Alexandru Mavrocordat Dragomanul.După moartea soţului se recăsătoreşte cu Serban Vel Logofăt şi apoi Vel Spătar, fiul lui Serban Grecianul, vel Logofăt.

Constantin a fost cel mai mare dintre fiii lui Brâncoveanu, născut în anul 1683. Era căsătorit cu Aniţa, fiica lui Ioan Balş Stolnicul de la Moldova. A sfârşit alături de tatăl său la Istambul în 1714.

Stefan s-a născut în anul 1685. In 1709 s-a căsătorit cu Bălaşa, fiica lui Ilie Cantacuzino, la rândul său, fiul lui Iordache Cantacuzino Vistierul de la Moldova.

Safta s-a născut în 1786. A fost căsătorită cu Iordache Creţulescu Vel Cămăraş, apoi Vel Vornic. Moare la un an după soţul ei, în 1747. Ei sunt ctitorii Bisericii Kretzulescu din Bucureşti. Au avut patru băieţi şi o fată, strămoşii Creţuleştilor de mai târziu.

Radu (Răducan) s-a născut în 1690. A fost logodit cu fata lui Antioh Cantemir cu care nu a apucat să se însoare, fiind ucis în 1714 alături de tatăl şi fraţii săi.

Ancuţa a fost al optulea copil al lui Brâncoveanu, născută în anul 1691 si căsătorită cu Nicolae Postelnicul, fiul lui Iordache Ruset, Vel Vistier. Bălaşa a văzut lumina zilei în 1693. S-a căsătorit cu Manolache Lambrino ( viitor ban al Craiovei). In 1745 cei doi soţi ctitoresc Biserica Domniţa

Bălaşa din Bucureşti. Moare în 1752, fără a avea urmaşi. Smaranda, ultima dintre fiicele domnitorului s-a născut în 1696. S-a căsătorit când avea 16 ani cu Constandin Postelnicul şi apoi Vel Sluger, fiul

lui Grigore Băleanu Vel Logofăt. Nu au trăit mult timp împreună pentru că Smaranda s-a prăpădit devreme. Matei (Mateiaş) a fost cel mai mic dintre copiii lui Brâncoveanu şi s-a născut în anul 1702. A murit alături de tatăl şi fraţii săi la Tarigrad, la 15

august 1714, la 12 ani.(Ziarul Lumina, Copii Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu). JERTFA BRANCOVENILOR. După o domnie lungă petrecută într-un context intern şi internaţional foarte complicat, sfârşitul domnitorului

Constantin Brâncoveanu este aproape. Cauzele sunt cele prezentate mai înainte. Si iată că halucinaţiile Domniţei Stanca devin realitate. Marţi, 23 martie/4 aprilie 1714 soseşte la Bucureşti Capugiul Mustafa-aga, unul dintre cei mai vechi şi mai buni prieteni ai lui Constantin Brâncoveanu. A fost ales anume acesta tocmai ca să nu îl înspăimânte pe domnitor şi să îl determine să opună rezistenţă sau să fugă peste munţi. El a călătorit sub pretextul că are treabă urgentă la cetatea Hotinului. Intâmpinat şi poftit la palat de către sfetnicii lui Brâncoveanu motivează că este obosit şi că ar dori să fie primit a doua zi.Cele mai veridice şi mai demne de crezare informaţii le primim de la Antonio del Chiaro. Oare cine este acesta ? Antonio Maria del Chiaro Fiorentino s-a născut în1699 la Florenţa, în Italia. Se trăgea dintr-o familie de evrei înstăriţi instalaţi în Livorno. Si-a făcut studiile la colegiul toscan « San Salvadore » şi la Universitatea din Padova. Era un adevărat poliglot ; vorbea curent latina, greaca, franceza, iar cât a trăit la Bucureşti a învătat şi limba română. A fost secretar al lui Constantin Brâncoveanu şi al succesorilor acestuia, Stefan Cantacuzino şi Nicolae Mavrocordat. A stat 7 ani în Tara Românească, din 1710. Iată cum relatează momentul mazilirii : « A doua zi, Miercuri, obicinuitul alai conduse pe capugiu la Curte, aşteptat de Brâncoveanu în marea sală de audienţă. Sosind Turcul, Domnitorul se ridică de pe treon, îl întâmpină până la jumătatea odaiei şi urându-i bun venit îl pofteşte să şadă. Turcul răspunse că nu e timp de şezut, şi fiindu-i vechi prieten regretă a-i fi adus o ştire rea, dar să aiba răbdareşi să se supuie voienţei divine şi să asculte ordinele sultanului, şi scoţând o năframa de mătase neagră o puse pe un umăr al Princepelui, spunându-i « mazil », ceea ce înseamnă detronat ; Bietul Principe, surprins, începu să deteste nerecunoştinţa sălbatică a turcilor, cari răsplătesc în aşa fel serviciile aduse împărăţiei în 25 şi mai bine de ani, şi voind a se aşeza pe tron, fu împins la o parte de turc, care-i spuse că locul său nu mai este pe tron « (Del Chiaro Fiorentino, Revoluţiile Valahiei, Editura Tehnopress, Iaşi, 2005, p.44.) Brâncoveanu a fost închis sub pază în sala de audienţe, în vreme ce Mustafa-aga a citit boierilor adunaţi în grabă, firmanul prin care fostul domn şi întreaga sa familie erau declaraţi « haini ».A fost încredinţat sub pază boierilor care răspundeau cu viaţa şi averea lor de prizonier, în vreme ce turcii au început să sigileze visteria şi cămara (tezaurul public şi tezaurul privat). Starea prin care trece marele domnitor în acele clipe este descrisă tot de Del Chiaro ; « Bietul Principe se retrase în odăile sale, cu sufletul agitat de gânduri triste : îndoială, gelozie, frică şi speranţe. Işi aminti de scrisoarea amicului său din Constantinopol şi se căi de a nu-l fi ascultat.Nesfârşită era însă jale când se înpoiară acasă Doamna sa cu cei patru fii şi tot atâtea fiice, care erau consternaţi, neştiind unde se va termina nenorocirea. Plângeau de compătimirea lor şi persoanele cari, din curiozitate, intrară în odăile lor » (Del Chiaro, Op. cit. p.47.).A doua zi, în ziua de Buna-Vestire, pe 25 martie/6 aprilie 1714 a ajuns

ÎNTREZĂRIRI 18

la Bucureşti imbrohorul (persoană trimisă de Sultan în Tările Române cu misiuni politice, n.n.) care l-a impus boierilor ca domn pe Stefan Cantacuzino, fiul Stolnicului. Del Chiaro consemnează : « Ce privelişte rară ! Ce schimbare unică ! în acelaşi timp doi Voevozi în aceeaşi Curte şi unul depus, iar altul, cum susţinea toată lumea, impus.[...]. Principele Stefan, dupa primirea omagiilor, trece în apartamentul lui Brâncoveanu pe care-l asigură de surprinderea întronării sale făra voie, precum şi de calităţile recunoscute fostului Voevod. In timpul acestei intrevederi am remarcat că Cantacuzino sta în picioare, iar Brâncoveanu care şedea având cuca pe cap, îi răspunse cu politeţea sa cunoscută că : e mai bine că domnia a fost încredinţată lui decât unui străin » (Del Chiaro, Op. Cit. p.49.). A doua zi, nefericitul Domn, a fost trimis, la Constantinopol, împreună cu familia sa, fiind condus la plecare de noul domn al ţării. De Chiaro relatează ceea ce i-a spus Brâncoveanu domnitorului, că : « dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia lui. Dacă însă sunt fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mânia teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine » (Del Chiaro, Op. . cit. p.49.).Până la Dunăre a fost condus de un grup de boieri apropiaţi.In acelaşi timp a fost reţinută la Constantinopol şi Bălaşa, fiica lui Brâncoveanu, care se pregătea să o aducă în ţară pe logodnica lui Radu Brâncoveanu, Maria, fiica lui Antioh Cantemir. Această călătorie a durat trei săptamâni, iar în pofida speranţei sale, fostul domnitor nu a fost închis într-unul din palatele sale de aici, ci în închisoarea Edicule (Cele şapte turnuri), într-un loc tainic şi întunecos. A fost dezbrăcat de hainele domneşti şi îmbracat în straie de penitenţă. Doamna Marica, o noră şi doi nepoţi au fost închişi într-un loc mai înalt şi mai luminos. Din aprilie şi până la sfârşitul lui iulie, membrii familie Brâncoveanu au fost supuşi unor torturi cumplite ca : întinderea pe roata, strângerea capului cu un cerc de metal, arderea cu fierul înroşit, înţeparea mâinilor şi a picioarelor.

Ziua execuţiei a fost 15 august, ziua când Brâncoveanu împlinea 60 de ani, iar creştinii sărbătoreau « Adormirea Maicii Domnului ».Domnitorul, împreună cu cei patru fii şi ginerele său,Ianache Văcărescu, au fost obligaţi să meargă pe jos, prin oraş, timp de 6 ore, până la locul execuţiei. Aceştia erau desculţi şi îmbrăcaţi doar în cămăşi. Scena decapitării voievodului Constantin Brâncoveanu şi a celor patru fii ai săi a fost surprinsă de plenipotenţiarul veneţian la Tarigrad, Andrea Memno, care, în scrisoarea către dogele Veneţiei a redat îndemnul pătruns de credinţă nestrămutată al bătrânului voievod care cerea fiilor săi să nu părăsească credinţa creştină şi pe Hristos Mântuitorul. Când gâdele ridică securea asupra capului lui Mateiaş, acesta, îngrozit de spaima se rugă de sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Atitudinea tatălui său a fost fermă : « Mai bine să mori în legea creştinească, decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos, pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ ». Copilul ascultă sfatul bătrânului său părinte şi se adresă, cu glas îngeresc gâdelui, strigând : « Vreau să mor creştin. Loveşte ! » La urmă a fost decapitat şi Constantin Brâncoveanu. Trupurile lor au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele au fost înfipte în prăjini şi au stat trei zile la porţile Seraiului. Mai târziu, cadavrele au fost pescuite şi duse la o mânăstire bizantină. Trupul domnitorului a fost adus la Bucureşti, pe ascuns, şi îngropat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou. Plăcuţa de deasupra mormântului a fost lăsată fără inscripţie, de teama turcilor. Insă, pe candela de argint ce arde deasupra criptei au fost gravate cuvintele : « fericitului Domnu Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voevod ». Si potrivit zicalei : »După fapta şi răsplată », curând, cei care au uneltit şi l-au vândut turcilor pe Domnul lor, au sfârşit la fel de tragic.Iată ce spune Del Chiaro : « ...în Duminica Sfintei Treimi, în 7 iunie 1716, la patru de noapte, fură spânzuraţi Principele Stefan (domnitorul Stefan Cantacuzino, n. n.), şi apoi părintele său (Constantin Cantacuzino Stolnicul, n. n.), iar capetele lor taiate, apoi golite şi umplute cu câlţi, se trimiseră Marelui Vizir la Adrianopol (Del Chiaro, Op. cit. p.50.)

D I N U M B R A C H I L I I L O R Î N F L O A R E

BABELE DE LA ULMET

Ilie MÂNDRICEL

Fără a fi nici cel mai mare, nici cel mai vechi dintre satele comunei Bozioru, Ulmet are cea mai veche atestare

documentară, fiind pomenit într-un act emis de Neagoe Basarab la 13 aprilie 1515, act bine cunoscut pârscovenilor, fiind şi

prima lor atestare. Domnul întărea lui Tatul vătaf, lui Voico şi lui Mătea „Pârscovul tot, de la Gura Văii Purcarului până la

mănăstirea lui Radul postelnicul”, iar lui Dragomir, Banul şi Ţintea li se da „de la mănăstirea lui Radul postelnicul în sus până

în hotarul lui Todosie şi pe vale în sus şi Valea Olmetului până în hotarul Sibiceului”. Ocinile respective fuseseră dobândite

„cu dreaptă şi credincioasă slujbă de la domnia mea”.

Multe alte sate ale zonei primiseră sau vor mai beneficia de răsplata domnească pentru sprijinul acordat în luptele de

apărare. Dar stăpânirea ţăranilor asupra pământului va fi puternic asediată de la mijlocul secolului încolo, astfel că pe la

sfârşitul lui se va produce cea mai mare deposedare funciară din istoria românească, exceptând-o pe cea comunistă. Povara

dărilor interne şi externe face ca pământul să treacă de la ţărani la boieri, să se consolideze marele domeniu seniorial, iar

„statul domnesc” de mai înainte, care se sprijinea pe ţărani, să ajungă unul „boieresc”, după expresia lui N. Iorga. Prea mici

pentru un război aşa de mare, ţăranii îşi pierd şi pământul, şi libertatea, devenind mai toţi rumâni sau vecini. O vreme actele

încercau să mascheze sălbatica deposedare din mediul rural sub formula „năpăştilor de biruri”, dar începând cu veacul al

XVII-lea raptul va fi recunoscut făţiş. Mai mult, ca îngenuncherea ţăranului aservit să fie deplină, se legiferase şi legarea lui

de glie, adică neputinţa de a se mai strămuta de pe o moşie pe alta. Singura alternativă lăsată ţăranului de la naştere până la

moarte era munca pentru plata „gloabelor”. Strânsoarea era, funcţie de împrejurări, când mai blândă, când de nesuportat.

Soluţia pentru ultima situaţie a fost fuga pe altă moşie, în alt sat sau chiar în altă ţară. Ajunşi în stare de insolvabilitate,

rumânii şi chiar moşnenii din puţinele oaze de bunăstare rămase lăsau totul baltă şi „îşi luau lumea în cap”. Dar „ceasornicul”

relaţiilor sociale era astfel potrivit încât fuga se termina, inevitabil, cu „aducerea la urmă” a fugarului.

La proporţii individuale sau de masă fuga şi aducerea la urmă au fost crunte realităţi în Ţara Românească a veacurilor

al XVII-lea – al XIX-lea. Este concluzia la care conduce examinarea nenumăratelor fapte conţinute în documentele din arhive.

Fuga a avut o funcţie reglatoare asupra relaţiilor de producţie din agricultură, eliminând excesul, nivelând asperităţile, aşezând

totul în făgaşul firescului. Intuim vechimea şi dimensiunile fugii ca fenomen social după faptul că ea a influenţat nu numai

aşezarea satului într-un anumit loc (lângă pădure), ci şi construirea locuinţei (a bordeiului) cu „intrare” prin faţă şi cu uşă de

„ieşire”, în caz de forţă majoră, prin spate. Dar fuga a lăsat urme şi în comportament – psihologia duplicitară, alunecoasă a

descendenţilor din clăcaşi. Românii, ca popor, au fost şi sunt şi azi fugitivi. Fugeam din calea năvălitorilor şi a greutăţilor, dar

ÎNTREZĂRIRI 19

evadăm şi azi în cuvinte sau în imaginar din realităţile neplăcute. De aceea, a fugi cred că este cel mai productiv verb al limbii

române, umplând dicţionarele cu expresiile şi locuţiunile lui. Fuga ca zestre genetică a fiinţei noastre ancestrale ne-a făcut să

inventăm mai recent fuga în şi printre cuvinte, bancurile şi limbajul de lemn fiind la noi forme de rezistenţă împotriva

totalitarismului. Ca demni descendenţi ai unui popor de ţărani, am fugit şi fugim de multe, uneori chiar de noi înşine sau de

casa noastră (vorba poetului: „unde fugim de-acasă?”). În timp, fuga a fost la sate o formă de supravieţuire. Paradoxal sau nu,

fugind noi am învăţat să preţuim şederea. Tăranul român fugar, cel mai statornic şi mai devotat om al ţării, ne-a învăţat să

stăm, să dăinuim (sau cum zicea acelaşi poet „să fim veşnici”).

Aceste reflecţii cu gust de nuc sunt pentru mine zestrea de filosofie a istoriei desprinsă din povestea satului Ulmet.

Format de timpuriu prin roirea din Scăeni a unor cete moşneneşti, satul s-a înfiripat într-o latură a marii moşii a Scăenilor cu

care Mircea cel Bătrân îi miluise pe localnici, tot „pentru dreaptă şi credincioasă slujbă”. Sat mic, de moşneni harnici şi

răzbătători, Ulmetul a fost obârşia

multor potecaşi sau cordunaşi care

au asigurat cu schimbul paza

graniţei. Prin vânzări mai mult sau

mai puţin silite de pământuri, dar

mai ales în urma unor pierdute

litigii funciare cu moşnenii vecini

din Bălăneşti, cetaşii din Ulmet

(Minciuneşti, Bercari, Buştari,

Cârtojari) îşi pierd pământul şi

ajung aproape toţi clăcaşi spre

sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Deşi judecăţile care îi aduseseră „în

sapă de lemn” nu se terminaseră

încă, în zorii veacului al XIX-lea

moşia Ulmet, dintre Izvorul

Zgâmbaciului şi Izvorul Ursului şi

urcând din apa Bălănesei până la

Măţara, în hotarul Muşcelului

Cărăimănesc (sau Muşcelul

Scăenilor, cum îi zic actele vechi)

ajunsese să aparţină Mănăstirii

Berca, ea având acolo moară,

velniţă şi cârciumă. Împreună cu

pământul (livezi, fâneaţă, pădure şi puţine locuri „arătoare”), bunurile erau arendate de către Episcopia Buzăului. Adesea

Ulmetul se arenda împreună cu Zăpodia, Pinul sau cu alte proprietăţi pe care le mai avea în zonă. În general, condiţiile de pe

moşiile mănăstireşti erau mai blânde decât pe moşiile particulare. Aceasta însă până la introducerea şi generalizarea

arendăşiei.

Multă vreme, în prima parte a secolului al XIX-lea, arendaşul Ulmetului a fost Mihai Geambaşul. Acest şacal agricol,

căpitan la paza graniţei, dar destituit pentru incorectitudini, s-a dovedit diabolic de inventiv în a-i stoarce pe clăcaşi de bani şi

muncă. Lipsit de înţelegere şi omenie, a fost hotărât „să tragă mălaiul” şi în scurtă vreme să se facă om. După el s-a dat, în

derâdere, numele satului Geambaşi (la intrarea în Bozioru), nume schimbat în „obsedantul deceniu” în Poieniţa şi apoi

Izvoarele. În legătură cu această schimbare de nume, a rămas următoarea glumă: întrebat de un activist de unde este, unul din

săteni i-a răspuns că este din Geambaşi. „Dar parcă nu-i mai zice aşa”, s-a mirat primul. „Apoi, tovarăşe, noi tot aşa îi zicem,

că noi toţi ăştia de-aici suntem geambaşi”. „Cum aşa? Şi ce fel de geambăşie faceţi?” „Păi, uite, eu bunăoară. Cumpăr o dublă

de porumb, o macin şi o mănânc cu nevasta şi copiii, apoi cumpăr alta şi tot aşa!”

Au curs multe lacrimi la Ulmet pe vremea arendăşiei lui Mihai căpitan Geambaşu. Arhiva atunci înfiinţatei

Judecătorii a judeţului Buzău conţine în multe „dele” (dosare) dovezi ale războiuului său cu clăcaşii satelor din zonă. Cămătar

la care amărâţii apelau de nevoie, practica dobânzi uriaşe şi lua vitele datornicilor pe mai nimic sau îşi asigura la

recuperarea împrumuturilor concursul autorităţilor care îi puneau la dispoziţie dorobanţii. O „prea plecată jalbă” a ulmeţenilor

din 1832, după ce enumeră „luările nedrepte” ale arendaşului, abuzurile şi silniciile lui şi ale isprăvnicelului său, dă în final

numele a 11 săteni care fugiseră de pe moşie „de răul numiţilor”. Printre aceştia figura şi numele babei Dobra Cârtojoaia.

Depistată şi adusă la urmă, ea fugise din nou şi a hălăduit o vreme ca sălbăticiunile în pădurile care coboară de pe Vârful

Boziorului spre primele case din Ulmet. Pe valea care îi poartă numele îi aduceau şi îi lăsau mâncare în mare taină rudele.

Dumnezeu a potrivit în aşa fel lucrurile încât de pe Valea Cârtojoaii să se poată vedea spre sud-est, pe muchea dintre

Valea cu Trestia şi Valea Tudorii, un monument al naturii care se cheamă în mod curios Babele de la Ulmet. În mod curios,

deoarece s-a observat că la Ulmet multe locuri au nume de femei, ca să nu spunem de ... femei în vârstă. Babele de la Ulmet,

ÎNTREZĂRIRI 20

aşa cum se poate vedea şi din imaginea alăturată, este un fenomen natural, care ar trebui inclus pe lista oficială a

monumentelor naturii din judeţul Buzău. Cinci-şase stânci, două îngemănate, au fost „dăltuite” în timp, prin acţiunea erozivă a

factorilor naturali, sub formă de ciuperci. Compoziţia lor nisipoasă la bază şi mai dură spre vârf, precum şi intensitatea mai

mare a curenţilor lângă sol decât mai sus le-a dat forma aceasta de ciuperci (popular, ghebe), pe care Dumnezeu le face să

crească din belşug pe pantele din jur. Ca aspect peisagistic, nu sunt cu nimic mai prejos decât vestitele Babe din Bucegi, doar

că izolarea şi insignifianţa satului, lipsa publicităţii şi căile de acces aproape impracticabile pentru autovehiculele obişnuite nu

le-au făcut îndeajuns de cunoscute. Sper că traseul pe care l-am marcat cu ani în urmă din centrul comunei până la Podul lui

Avram (la intrarea în Bozioru) şi de aici până la obiectivul turistic şi pe care l-am făcut cunoscut în unele reviste de profil ca şi

filmul cu babele pe care l-am făcut cu o echipă de la TVR să contribuie la înscrierea lor printre celelalte obiective turistice

demne de vizitat la Bozioru.

Dacă, după vizitarea babelor, vei continua cărarea care urcă pe cumpăna de ape, vei ajunge la Colăcel, locul unei

stâncării impresionante. Fantezia denominativă populară a spus aşa unei stânci aflate lângă cărare şi care are forma unui colac

împletit. Cândva, Colăcelul se găsea în vârful unei stânci uriaşe, de pe care se vedea oraşul Buzău. La un mare cutremur, spun

bătrânii, stânca s-a prăbuşit, spărgându-se într-o puzderie de fragmente risipite sau îngropate de pământ pe muche şi pe vale.

Un alt colăcel se află pe o stâncă de lângă drumul care duce la cătunul Nici. Spre deosebire de primul (cel de la „Babe”), care

se profilează pe stâncă asemenea unui basorelief, acesta din margine de drum este scobit în piatră.

Tradiţia spune că peste tot unde apare în stâncă un colăcel el ar arăta că trebuie să fie prezente acolo şi chipuri de babe

sau moşi, împreună cu crucile, toate acestea conferind sfinţenie stâncilor şi locurilor respective. S-a pus şi se pune încă

problema dacă aceste „însemne divine” au fost sculptate de mâna omului, cunoscute fiind insistenţele în această direcţie ale

unor contemporani amatori de senzaţional. Adesea colăceii, babele şi moşii sunt apropiaţi de alte „pietre stranii”, „sfincşi”,

„betoane arhaice”, opere de artă magică ilustrând cultul orphic (Ion Gheorghe) sau „păpuşi de piatră” de felul „gogoanelor”,

cum li se spune în zonă acelor concreţiuni grezoase de formă sferică, ovală sau variante ale acestora, numite prin alte părţi

dorobanţi, bălătruci sau stane şi pe care geologii îi numesc trovanţi. De altfel, savanţii care au studiat mitologia noastră au

observat că „pe teritoriul locuit de români, majoritatea oronimelor mitice se referă la simulacre argolitice, sau stânci sacre

numite babe sau moşi, după siluetele lor antropomorfice şi legendele lor corespunzătoare; îndeosebi formele de relief montan

denumite babe sau icoane megalitice ce redau diferite variante locale ale legendei Babei Dochia” (Romulus Vulcănescu).

Voi încheia cu cîteva constatări reconfortante pentru „scormonitorii prin cenuşa veacurilor” despre puterea şi forţa de

înrâurire a cuvântului tipărit. În deceniul care a trecut de la primul „semnal” pe care l-am dat presei asupra monumentului

prezentat mai înainte s-au publicat în presa locală şi centrală zeci de alte materiale de prezentare a „Babelor de la Ulmet”.

Lăsând la o parte că niciunul dintre acestea nu indică sursa, trebuie spus că „babele” noastre merită cu asupra de măsură

asemenea publicitate şi îi îndemn pe cititori să le vadă. „Vâlva” ziarelor, revistelor şi pliantelor de tot felul este întrecută doar

de frumuseţea imaginilor color de pe saiturile Internetului, aşa că dând click pe cuvintele din titlul nostru, puteţi face cu

ajutorul calculatorului o excelentă documentare înaintea vizitei, la care vă îndemn să nu renunţaţi, căci niciodată realitatea nu

poate fi egalată de imaginea ei „livrescă” sau mediată, deşi aceasta poate deveni uneori mai celebră decât „modelul” de la care

a plecat.

P. S. Sper ca rostul titlului generic pe care l-am dat acestui ciclu să fie descoperit pe parcursul următoarelor

„intervenţii”.

COMOARA DE LA AGATON

Pornind de la constatarea simplă că omul îşi doreşte ceea ce nu are, înţelegem de ce omul sărac şi-a dorit totdeauna

bogăţie, rari fiind cei mulţumiţi cu puţinul lor. Febra aurului a bântuit din cele mai vechi timpuri imaginarul ţărănesc. Epica

populară a brodat mult şi bine pe tema comorilor, de unde toposul a fost preluat de literatura cultă. Sociologia literară a

observat că legendele cu şi despre comori s-au născut şi au circulat cu o mai mare frecvenţă în zonele cu ruine sau cu o intensă

viaţă religioasă, împânzite adică de însemnate schituri şi mănăstiri. O astfel de zonă a fost încă din vremea creştinismului

primar actuala Arhiepiscopie a Buzăului şi Vrancei, în care se încadrează şi fostul plai al Pârscovului, cu Valea a Bălănesei,

aţă pe care s-au înşirat în veacurile trecute, de la Pârscov până la Goideşti, cca 30 de lăcaşuri monahale.

Unul dintre acestea, Agatonul din titlul nostru a fost o mănăstire importantă din triunghiul sihăstriilor rupestre Aluniş-

Nucu-Ruginoasa din Munţii Buzăului. Pe urmele temeluirii sale putem merge înapoi, cu aproximaţia permisă totuşi de faptele

relatate în documente, până în secolul al XV-lea. Veacul următor a debutat, cum se ştie, cu măsuri ferme de organizare

bisericească, acestea cuprinzând şi zona noastră. În timpul strălucitei domnii a lui Neagoe Basarab Vodă (1512-1521)

călugărul Agaton, dacă mai trăia atunci, reuşise să facă din schitişorul său un aşezământ monahal însemnat. Mai înainte fusese

un lăcaş sihăstresc. Acum, prin osteneala schimnicilor care se nevoiau în peşterile din jur, i se sapă în piatră o bisericuţă (sau

poate o avea dinainte) şi devine chinovie, viaţa de obşte neînlăturând însă cu totul schimnicia, „nevoinţa în peşteri, pietre şi

strâmtori”. În 1524, când moşnenii satului „de cordon” Scăeni din apropiere obţin de la Radu de la Afumaţi un hrisov de

întărire pentru moşia Scăeni pe care o primiseră „pentru dreaptă şi credincioasă slujbă” de la Mircea cel Bătrân după bătălia de

la Rovine, sunt amintite toponimele Vârful Agatonului şi Crucea lui Agaton. Probabil că monahul ctitor trecuse de ceva timp

ÎNTREZĂRIRI 21

la cele veşnice, de vreme ce locurile ajunseseră să îi poarte numele. Oricum, în acele puncte, moşia scăenarilor „se

învecinează cu schiturile”. În 1587 Agatonul devine mănăstire şi, înfrăţindu-se cu Ioan Bogoslov şi Motnău, primesc toate trei

dania lui Mihnea Voievod (Turcitul), soţul Doamnei Neaga de ale cărei legende este plină şi astăzi întreaga Vale a Buzăului.

Moşia primită de mănăstiri din domeniul voievodal era vecină cu a moşnenilor din Scăeni. O primă distrugere a Agatonului (şi

a celorlalte două lăcaşuri) se va produce în timpul invaziei tătare din 1596. Ca o compensaţie, la rugămintea episcopului Luca

al Buzăului, Mihai Viteazul ctitoreşte în acelaşi an schitul cu biserică de lemn Sf. Gheorghe. După această dată Bogoslovul

dispare definitiv, iar Agatonul este refăcut de ctitori mai modeşti şi supravieţuieşte până la începutul secolului al XVIII-lea,

după care dispare şi el.

Astăzi la Bozioru există şi sunt mult

vizitate de turişti ruinele Agatonului. De fapt,

sunt două: Agatonul Vechi sau Dărâmătura şi

Agatonul Nou sau Bisericuţa, ambele pe

versantul vestic al masivului Piciorul Spătarului,

în vârful căruia (1060 m.) se află Crucea

Spătarului şi unde s-a aflat mai înainte Crucea lui

Agaton. Despre Crucea Spătarului se spune că a

fost urcată aici cu ajutorul a şase perechi de

bivoli şi aşezată în locul de azi de către un spătar

Cristea (sau Dragomir) în amintirea faptului că

aceste locuri tainice l-ar fi adăpostit şi scăpat de

urmăritorii tătari sau turci, pe el, familia şi

averea sa. Bisericuţa Agaton fusese scobită într-o

stâncă masivă de pe buza unei prăpastii. Se

păstrează podeaua cu contur precis decupat în

stâncă, peretele sudic în care sunt săpate două

strane şi o fereastră, o parte din acoperiş, altarul

cu altă fereastră şi o chilie alăturată. În altar au

fost incizate şi se pot citi două pomelnice. Cel

mai vechi, din secolul al XVI-lea, în slavoneşte,

aminteşte numele domnitorului Neagoe, al arhiepiscopului de Buzău Dositei (necunoscut din altă sursă), al monahului Agaton

şi al monahiei Teodora.

În faţa bisericii, în pronaos, dacă va fi avut vreodată, se găseşte intrarea într-un beci-ascunzătoare în care încape şi azi,

culcată şi ghemuită, o persoană. Plasată curmeziş, exact sub intrarea în biserică, ascunzătoarea fusese cândva astupată şi

mascată perfect de o stâncă masivă de piatră. În această grotă legenda spune că s-ar fi găsit o mare comoară, probabil odoarele

din vechime ale aşezământului, „agonisita” stareţilor mai gospodari şi, neîndoielnic, icoanele şi cărţile mai de valoare.

Primul care pune în circulaţie legenda comorii de la Agaton este C. D. Aricescu (1872) şi el are meritul de a o fi făcut

cu obiectivitate, fără deformările viitoare produse de goana după senzaţional. Să-i dăm cuvântul:

„De aici noi ne urcarăm la grota lui Agaton.

Despre pustnicul acesta iată numai ce-am aflat:

Pe la finele domniei lui Bibescu detronat

Vizitară astă grotă trei boieri de la Focşani,

Trei zile după aceea, trecând p-aici doi ciobani,

Un loc gol găsiră-n piatră, locul unei mari comori,

Ridicată, se-nţelege, de-acei boieri călători;

Locul unde-a fost comoara se cunoaşte şi azi chiar.

De la Agaton urcarăm şi la Crucea lui Spătar,

Tocmai pe-o culme de munte, unde şi aici săpară

Mai mulţi oameni cu speranţa să găsească vreo comoară,

Ispitiţi d-aste cuvinte scrise pe o piatră mare

Puţin la vale de cruce: cată spre soare răsare”.

Următoarea relatare aparţine profesorului Bazil Iorgulescu (1892), care nota în cunoscutul său dicţionar: „La uşa

intrării se văd resturi dintr-o inscripţie, devenită indescifrabilă. Tradiţia zice că această inscripţie, dacă se citea de la dreapta

spre stânga, arăta locul unde se află ascunsă o comoară mare, iar de la stânga la dreapta arăta pe fondatori. Comoara s-a găsit

la 1865 de nişte călători austro-ungari într-o grotă, ce era săpată sub biserică şi a cărei gură era astupată cu o mare piatră.

Stariţa de la Sf. Gheorghe conservă şi acum lada în care a fost păstrată”. De data aceasta, se impun câteva precizări. Mai întâi,

nu rezultă cu exactitate din această relatare despre care uşă a intrării este vorba. Peretele estic al bisericii, aflat pe marginea

prăpastiei, nu credem că mai dăinuia nici pe vremea lui Iorgulescu. Resturi de inscripţie se mai pot vedea azi deasupra „uşii”

ÎNTREZĂRIRI 22

altarului, în interior. Apoi, nu am înţeles de ce Iorgulescu sau informatorii săi au simţit nevoia să contemporaneizeze

întâmplarea, aducând-o din domnia lui Gh. Bibescu (1842-1848) tocmai la 1865, iar pe găsitori să-i facă neapărat străini.

Din dicţionarul lui Iorgulescu legenda despre comoara de la Agaton a trecut în „Marele dicţionar geografic al

României”, iar de aici în „Enciclopedia României” apărută înaintea celui de-al doilea război mondial. Deşi lucrurile păreau

definitiv aşezate în matca adevărului prin volumul „Vestigiile rupestre din Munţii Buzăului” (1980), presa continuă să brodeze

floricele pe marginea temei, aşa cum face în primul său număr pe 2002 revista „Formula AS”, anunţându-şi cititorii că sub

Agaton „se lărgeşte un beci adânc numit Camera Fetelor. Aici, în pivnicioara de sub schit, care astăzi colcăie de şerpi

sălbatici, îşi ascundeau odinioară ţăranii copilele, când năvăleau tătarii şi tot aici s-a găsit mai târziu cea mai fabuloasă

comoară din toate”.

Revenind la inscripţie şi la „tehnica citirii” ei, trebuie arătat că una din cercetările recente asupra alfabetelor şi

inscripţiilor din zonă a evidenţiat existenţa unei inscripţii sau fragmente de inscripţii realizate în bustrofedon („cum merg boii

la arat”), adică primul rând scris şi citit normal, de la stânga la dreapta, al doilea rând de la dreapta la stânga, al treilea de la

stânga la dreapta ş.a.m.d. Modalitatea a fost caracteristică creştinismului primar şi s-a utilizat până la generalizarea la noi a

alfabetului chirilic. Chiar şi după aceea în mediul călugăresc s-a manifestat preferinţă pentru scrierea tainică, încifrată, mai

cunoscute fiind sistemele criptografice denumite cheia grecească şi cheia taraberică, bazate pe literele alfabetului chirilic.

Legătura pe care o făcea Aricescu între Agaton şi Crucea Spătarului era şi este cunoscută şi de localnici, care îţi atrag

atenţia asupra unor incizii şi inscripţii din jurul crucii, susţinând că una din ele te îndemna să cauţi la câteva sute de paşi de

botul cerbului. Stâncile au fost serios mişcate şi răsturnate de seisme, astfel încât cea cu inscripţia este de negăsit. Capul

cerbului există însă incizat cu claritate pe un bolovan rostogolit mai jos de vârf. Un alt cap de cerb, pereche a celui de mai

înainte, se găseşte la Ruginoasa, pe o stâncă din apropierea Peşterii de la Culmea Pietrei, în spatele locului de pe apa

Pârscovelului numit La Oală. Acesta este conturat din puncte şi este orientat cu privirea spre Crucea lui Agaton (sau a

Spătarului, cum i se spune azi). Peştera de sub Vârful Vulturilor despre care vorbim, azi parţial prăbuşită, a fost o chilie de

schimnic şi mai păstrează incizat sus în stâncă anul 7022 (1513-1514) şi nişte trepte pentru picior săpate pe stânca ce coboară

lin la apa Pîrscovelului, astfel ca „locatarul” să poată coborî acolo fără risc şi pe vreme ploioasă sau iarna.

Beciul şi comoara de la Agaton se leagă cu o altă întâmplare petrecută mai târziu în zonă. Cine a văzut fosta bisericuţă

săpată în piatră a fostului schit Fundătura, din jos de Agaton, a putut să observe că o parte a tavanului boltit s-a prăbuşit,

astfel că din interior se vede cerul printr-o spărtură realizată în „acoperiş” între naos şi altar. Ea nu este însă „ludus naturae”, ci

a fost provocată intenţionat cu dinamită în timpul celui de-al doilea război mondial de câţiva soldaţi nemţi adăpostiţi aici în

retragerea haotică spre Braşov. Bătrânii spun că, nu se ştie cum, nemţii aflaseră şi ei despre comoara de la Agaton şi auziseră

că multe bisericuţe (săpate în piatră sau de lemn) ar avea din vechime câte o „chichiţă” (ascunzătoare) în care se păstrau la

vremuri de restrişte obiectele de preţ (odoare, cărţi etc.). Astfel de „tainiţe” aveau şi unele case de prin satele din jur. Aşa că

nemţii au scotocit gospodăreşte locul. Dacă au găsit sau nu ceva, doar Dumnezeu poate să ştie. A rămas însă de atunci spărtura

care se poate vedea şi azi.

ANUL NOU BISERICESC

Preot Mădălin VLĂSCEANU

Ziua de 31 august reprezintă ultima zi din anul bisericesc. Spre deosebire de

anul civil, care începe la 1 ianuarie, anul bisericesc începe la 1 septembrie, pentru că,

după tradiţia moştenită din Legea Veche, în această zi s-a început creaţia lumii şi, tot

în această zi, Şi-ar fi început Mântuitorul activitatea Sa publică.

În această zi, în bisericile ortodoxe se oficiază slujba Te Deum-ului.

Data de 1 septembrie, când noi prăznuim începutul anului bisericesc, este

legată de istoria mântuirii. Pe parcursul unui an bisericesc se rezumă lucrarea de

mântuire de la creaţie şi până la sfârşitul lumii. Biserica Ortodoxă marchează aceste

lucruri prin sărbătorile care sunt prăznuite în lunile de început şi final de an. Astfel,

anul bisericesc se încheie în luna august, când avem sărbătorile Adormirii Maicii

Domnului, pe data de 15, şi Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, pe data de

29 august, cel mai mare prooroc de până la venirea Mântuitorului. Aceste două

sărbători ne vorbesc despre viaţa veşnică, fiind vorba de două morţi. Sfântul Ioan, ca

prooroc al pocăinţei, îndeamnă în cuvântul său: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia

cerurilor“. Propovăduirea pocăinţei, condiţie pentru intrarea în împărăţia cerurilor, ne arată tocmai venirea împărăţiei lui Dumnezeu,

încheierea veacului acestuia şi începutul eshatonului.O ultimă semnificaţie legată de acest termen derivă din faptul că de la 1 septembrie

calculau romanii anii indictionului.

Începutul anului Nou Bisericesc instituit la Sinodul I Ecumenic – 325 a fost instituit de către Sfinţii Părinţi la Sinodul I de la

Niceea, când s-a rânduit să se sărbătorească data de 1 septembrie ca un început al mântuirii creştinilor, în amintirea intrării lui Hristos în

mijlocul adunării evreilor vestind tuturor “anul bineplăcut Domnului”. S-a hotărât de către Sfinţi Părinţi (318) participanţi la Sinodul I

Ecumenic de la Niceea din anul 325, pe considerentul că începutul activităţii de propovăduire a Evangheliei de către Mântuitorul nostru

Iisus Hristos s-a făcut la începutul lunii septembrie, deoarece după calendarul iudaic intrarea în sinagoga din Nazaret (Luca 4, 14-19) a

ÎNTREZĂRIRI 23

Mântuitorului, după întoarcerea din pustia Carantaniei, a fost în luna a şaptea, numită Tişri (care corespunde în calendarul nostru lunii

septembrie).Biserica Mântuitorului Hristos prăznuieşte începutul anului creştinesc în locul celui vechi, călăuzindu-se la viaţa cea nouă,

cum spune Sfântul Apostol Pavel: “Împreună cu El ne-am îngropat prin botez întru moarte: precum Hristos a înviat din morţi prin slava

Tatălui, aşa şi noi întru înnoirea vieţii să umblăm” (Romani 6, 4).

Cele trei mari perioade ale anului Bisericesc În centrul istoriei mântuirii noastre şi al activităţii răscumpărătoare a Mântuitorului

stă Jertfa Sa, adică Patimile şi moartea Sa pe cruce, urmate de învierea Sa din morţi; tot aşa, în centrul sau inima anului bisericesc stau

Paştile sau sărbătoarea învierii, cu Săptămâna Sfintelor Patimi dinaintea ei.Ca mijloc de comemorare a vieţii şi-a activităţii

răscumpărătoare a Mântuitorului, anul bisericesc ortodox are deci în centrul său sărbătoarea Sfintelor Paşti şi se poate împărţi în trei mari

faze sau perioade, numite după cartea principală de slujbă folosită de cântăreţii de strană în fiecare din aceste perioade şi anume:

a) Perioada Triodului (perioada prepascală);

b) Perioada Penticostarului (perioada pascală);

c) Perioada Octoihului (perioada postpascală).

Fiecare din acestea cuprinde un număr de săptămâni.

a) Perioada Triodului ţine de la Duminica Vameşului şi a Fariseului (cu trei săptămâni înainte de începutul Postului Paştilor),

până la Duminica Paştilor (total 10 săptămâni). Primele trei săptămâni din această perioadă alcătuiesc vremea de pregătire sufletească în

vederea începerii postului, iar restul de şapte săptămâni - adică însuşi Postul Paştilor - este vremea de pregătire, prin pocăinţă, post şi

rugăciune, pentru marea sărbătoare a învierii, precedată de amintirea Patimilor Celui ce S-a răstignit pentru noi.

b) Perioada Penticostarului ţine de la Duminica Paştilor până la Duminica I după Rusalii sau a Tuturor Sfinţilor (total opt

săptămâni).

c) Perioada Octoihului ţine tot restul anului, adică de la sfârşitul perioadei Penticostarului până la începutul perioadei Triodului.

Este cea mai lungă perioadă din cursul anului bisericesc. Durata ei variază între 40-26 săptămâni, fiind în funcţie de data Paştilor: cu cât

într-un an oarecare Paştile cade mai devreme, iar în anul următor mai târziu, cu atât perioada Octoihului dintre ele e mai lungă; dimpotrivă,

cu cât într-un an oarecare, Paştile cade mai târziu, iar în anul următor mai devreme, cu atât perioada Octoihului dintre ele se scurtează.

De altfel, toate aceste trei perioade, fiind dependente de data variabilă a Paştilor, încep şi se sfârşesc nu la date fixe, ci variabile,

de la an la an. (informaţii preluate din Liturgica Generală, Pr. Prof. Dr. Ene Branişte) Pe tot parcursul anului bisericesc, cu cele trei mari

perioade ale lui, credincioşii trăiesc în mod concret şi intens simţirea că reiterează viaţa lui Hristos, că retrăiesc toate evenimentele vieţii

Lui şi că se află neîntrerupt sub ploaia darurilor Sfântului Duh mijlocite prin rugăciunile Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor, după cum

spune Părintele Stăniloae. (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Cultul Bisericii Ortodoxe, mediu al lucrărilor Sfântului Duh asupra credincioşilor,

Ortodoxia 1 (1981), p. 7.)Credincioşilor ortodocşi anul bisericesc le oferă posibilitatea trăirii trecutului, prezentului şi viitorului în

prezentul continuu al Sfintei Liturghii săvârşite în fiecare zi. Astfel, viaţa pământească a lui Hristos şi cea a sfinţilor nu este pentru

Ortodoxie o temă de speculaţie teologic-istorică abstractă, ci este o experienţă vie, o anamneză retrăită a lucrărilor mântuitoare a lui

Hristos, comunicată credincioşilor prin energiile Lui necreate.(Din cuvântul ÎPS Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, intitulat „Anul

bisericesc - Timpul Mântuirii”, 1 septembrie 2010).

Simbolismul anului nou bisericesc Sfârşitul anului bisericesc, ca de altfel şi începutul lui, este sub ocrotirea şi binecuvântarea

Sfintei Fecioare Maria, prin praznicul Adormirii, fiindcă Adormirea Maicii Domnului nu este decât trecerea de aici în veşnicie, cum spune

şi troparul sărbătorii: „Mutatu-te-ai la viaţă fiind Maica Vieţii…“. Cu această sărbătoare, practic, se încheie anul bisericesc şi, în chip

simbolic, veacul acesta. Şi sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan, ultimul dintre prooroci, cel mai mare dintre ei, care pregăteşte

poporul pentru primirea lui Mesia, stă în legătură cu viaţa viitoare, cu eshatonul.. Timpul este rânduit de Dumnezeu pentru mântuire.

Timpul este sfinţit prin Întruparea Domnului Hristos şi rânduit pentru dobândirea unei existenţe fericite în veşnicie. Mulţi Sfinţi Părinţi

accentuează ideea că timpul pe care omenirea îl parcurge de la Înălţarea lui Hristos până acum este timpul aşteptării celei de-a Doua Veniri

a Mântuitorului, este timpul pregătirii pentru marea întâlnire cu Dumnezeu. Aşa mărturisim şi în Crez, în ultimul articol: «Aştept învierea

morţilor şi viaţa veacului ce va să fie». Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul nostru, iar noi, prin ceea ce lucrăm în intervalul vieţii

noastre pământeşti, pregătim intrarea noastră în împărăţia lui Dumnezeu. Biserica, prin rugăciunile ei, prin Sfintele Taine pe care le

săvârşeşte spre sfinţirea şi apropierea noastră tot mai mare de Dumnezeu, caută să ne integreze în atmosfera împărăţiei cereşti“. La fel,

începutul anului are, ca primă sărbătoare importantă, tot un praznic închinat Maicii Domnului: Naşterea Maicii Domnului, aceea prin care

se săvârşeşte mântuirea oamenilor, ea născând pe Hristos, Răscumpărătorul păcatelor noastre. De altfel, toate praznicele împărăteşti cu

dată fixă sunt în strânsă legătură cu istoria mântuirii: Naşterea Maicii Domnului, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Naşterea

Domnului, Soborul Maicii Domnului şi toate celelalte.

Toamna se încheie un ciclu agrar şi începe altul. Într-un alt context, legat de ciclul agrar, septembrie este prima luna de toamnă,

când se adună roadele şi se mulţumeşte lui Dumnezeu pentru cele dăruite. Se încheie vechiul an agricol şi se începe un nou an agricol,

acum pregătindu-se semănăturile de toamnă. Aşadar, orice sfârşit este un început, după cum, şi în viaţa fiecărui om, sfârşitul vieţuirii

pământeşti face trecerea spre ultima etapă, viaţa veşnică. De aceea se prăznuiesc zilele martiriului sau trecerii la cele veşnice a sfinţilor,

fiindcă acestea sunt momentele naşterii lor duhovniceşti, pentru viaţa de dincolo. Pildele lor vin să întărească această realitate că, prin

moarte, noi nu intrăm în nefiinţă, ci trecem dincolo, într-una din acele stări, raiul sau iadul. Din punct de vedere social, în vechime, dar şi

acum, anul avea alte repere. Erau cele două sărbători, cea de primăvară, a Sfântului Mucenic Gheorghe, şi cea din toamnă, a Sfântului

Dimitrie. Aceste praznice, care se suprapuneau peste anotimpurile în care încep şi se încheie muncile agricole, aveau în vedere activitatea

umană legată de cultivarea pământului. Sfinţii Părinţi au rânduit ca în perioada toamnei să se citească pericopele evanghelice cu bogatul

nemilostiv, cu bogatul căruia i-a rodit ţarina, cu tânărul bogat, pentru a căuta să sensibilizeze pe cei avuţi, fiindcă se apropia iarna şi pentru

cei săraci era foarte greu. Biserica a avut grijă să rânduiască în perioada aceasta, de toamnă (în jurul datei de 16 octombrie), citirea

pericopei evanghelice care se referă la pilda semănătorului. Odată cu semănatul pământului trebuia ca şi cuvântul lui Dumnezeu să fie pus

în pământul cel bun al sufletelor credincioşilor: „Cel ce locuieşti întru cei de sus, Hristoase Împărate, Făcătorul tuturor celor văzute şi

celor nevăzute şi Ziditorule, Cel ce zilele şi nopţile, vremile şi anii ai făcut, binecuvintează acum cununa anului, fereşte şi păzeşte în pace

pe drept-credincioşi, ţara aceasta şi pe poporul Tău, Multmilostive“.

ÎNTREZĂRIRI 24

MESERIA DE PICTOR

Raoul SÎRBU

„Aşadar, cel care din imbold sufletesc se simte atras de această virtute, şi care

vrea mai cu seamă să-şi însuşească această artă, să se împodobească mai întâi cu acest

veşmânt: cu iubire, teamă, cu ascultare, cu stăruinţă. Şi, cât poate mai repede, să intre

ucenic la un meşter care să-l îndrume şi pe care să-l părăsească cât mai târziu cu

putinţă.” Aceste rânduri au fost scrise de pictorul Cennino Cennini pe la anul 1400, când

a realizat un cuprinzător tratat de pictură. Tânărul care se îndreaptă spre această meserie

trebuie să aibă vocaţie şi să înveţe cu dragoste, spunea Albrecht Dürer, marele pictor şi

gravor german: „Cine vrea să devină pictor trebuie să aibă pentru aceasta însuşiri

fireşti. Arta picturii mai degrabă se însuşeşte cu dragoste şi bucurie decât prin

constrângere. Dacă cineva vrea să devină un pictor mare şi strălucit trebuie încă din

frageda tinereţe să fie crescut în acest scop.” Ucenicia cuprindea un an de probă, iar

dacă maestrul era mulţumit, elevul era luat ca ucenic pentru câţiva ani. „Ucenicia unui

pictor nu se deosebea, în timpul lui Cennini, scria Renior, de cea a altor meseriaşi. În

atelierul unui maestru, acesta nu învăţa numai să deseneze, ci şi să facă pensule, să

frece culori, să prepare panouri şi pânze. Puţin câte puţin, era iniţiat în greutăţile

meşteşugului, în dificila folosire a culorilor pe care o poţi dobândi doar printr-o

îndelungată experienţă transmisă din generaţie în generaţie. Ucenicia severă impusă

tinerilor pictori nu împiedica niciodată originalitatea lor să înflorească. Raffaello, care a fost elevul lui Perugino, a devenit

totuşi divinul Raffaello.”

De-a lungul timpului, secole la rând, pictura se învăţa în atelierele unor maeştri. Ucenicul trebuia să înveţe tot ce ştia

meşterul şi să ajungă până la a putea picta identic. De multe ori ni se întâmplă în muzee sau atunci când privim reproduceri să

găsim ca autor termenul de „Şcoala lui…”, ceea ce înseamnă că este vorba de un tablou din această categorie. Şi poate fi

vorba de şcoala lui Leonardo, Tiziano, Rembrandt, Rubens sau alţii. În aceste cazuri nu mai există decât stilul atelierului

respectiv, poate cu unele intervenţii ale maestrului. Destule opere de artă, până în secolul XIX când metoda aceasta de

învăţare a fost înlocuită de Academii, au fost executate de pictorul-profesor împreună cu elevii săi. Ucenicii, pe măsură ce

învăţau tot mai multe şi se familiarizau cu maniera acestuia, puteau să aibă un aport tot mai mare în lucrările maestrului.

Semnătura era doar a maestrului. Până în vremea Renaşterii, nu semnătura în sine era importantă şi nici contribuţia efectivă a

artistului. Pe vremea aceea nu exista noţiunea de „original”, sau cel puţin, nu la importanţa care i se dă în zilele noastre.

Leonardo da Vinci, de pildă, a învăţat să picteze în atelierul lui Andreea Verocchio, mare sculptor şi pictor. În tabloul acestuia

înfăţişând Bunavestire, este vizibilă intervenţia ilustrului învăţăcel, mai ales în peisajul din fundal şi pe îngerul din partea

stângă a tabloului. Se povesteşte că maestrul, văzându-şi opera terminată şi realizând faptul că a fost întrecut de elevul său şi-a

aruncat pensulele strigând că nu mai merită să pună mâna pe ele, iar de atunci nu a mai pictat nimic. Dar aceasta e doar o

legendă şi acel tablou nu a fost singurul al maestrului la care a colaborat şi Leonardo. Da Vinci a avut la rândul său discipoli

ca Bernardino Luini, Boltraffi sau Solario, ce îl urmau peste tot şi învăţaseră maniera sa de lucru suficient de mult încât până

de curând multe tablouri ale lor i-au fost atribuite maestrului, dar ei nu şi-au putut egala, ci doar imita mentorul.

Au fost destule cazuri în istoria artelor când ucenici ai marilor maeştri au devenit la rândul lor mari artişti. Astfel,

Botticelli a învăţat arta picturii cu Filippo Lippi şi a devenit apoi, peste ani, maestrul fiului acestuia, Filipino Lippi. Benozzo

Gozzoli a fost elevul lui Fra Angelico, Michelangelo al lui Ghirlandaio. Raffaello al lui Pietro Perugino. Iacopo Bellini fusese

ucenicul lui Gentile da Fabriano, apoi i-a îndrumat în această meserie pe propriii săi fii, Gentili şi Giovanni. Iată câţiva dintre

ucenicii lui Rubens, care au devenit ei înşişi mari artişti: Van Dyck, Jacob Jordaens, pictorul animalier Franz Snyders,

peisagiştii Lucas van Leyden şi Jan Wildens. Ingres a fost elevul lui David. Această metodă de învăţătură era obligatorie

pentru cel ce dorea să devină artist. Astfel, la Genova, în secolul XVI, un tânăr a fost reclamat de breasla pictorilor pentru că

picta fără să-şi fi făcut ucenicia. În pericol de a fi aruncat la închisoare pentru asta, a fost salvat prin relaţiile pe care le avea

fratele său, o figură marcantă a oraşului.

Ucenicul îi aducea prin activitatea sa şi prin taxa plătită, profituri maestrului. El putea dispune de tot ceea ce picta

acesta sub îndrumarea sa, fie copii după lucrările sale sau ale altora, fie intervenţii mai mult sau mai puţin importante în

picturile maestrului. Tot ce se producea în atelier purta „marca” acestuia şi era vândut în folosul său. Dar înainte de a deprinde

arta de a desena şi picta în diferite moduri, elevul învăţa secretele tehnice ale profesiei, pe care, sub legământ, nu le putea, la

rândul lui, răspândi decât atunci când devenea el însuşi maestru şi-şi alegea elevii. Pictura era un meşteşug care cerea o bună

stăpânire a tehnicii în întreaga sa complexitate: „Baza artei, spune acelaşi Cennini, şi începutul tuturor acestor lucrări făcute

cu mâna, află că sunt desenul şi culoarea. Aceste două părţi cer să ştii: să freci sau să macini culorile, să lipeşti, să întinzi o

pânză pe cadru, să o grunduieşti cu ipsos, să răzui ipsosul, să-l netezeşti, să ornamentezi cu ipsos, să pui bol, să poleieşti cu

aur, să lustruieşti, să legi culorile cu diferite cleiuri, să colorezi fondurile, să scoţi tiparul unui desen folosindu-te de cărbune

ÎNTREZĂRIRI 25

pisat, să adânceşti contururile, să colorezi, să ornezi şi vernisezi pe lemn, adică pe panou. Pentru a lucra pe zid, trebuie să

ştii să uzi, să tencuieşti, să faci frize, să netezeşti, să desenezi, să colorezi în fresco, să duci până la capăt pictura în seco, să

faci tempera, să ornamentezi, să termini pe zid.”

Cunoştinţele unui pictor renascentist nu se rezumau doar la arta şi tehnica picturii pe zid sau pe panou, el trebuia să fie

capabil să decoreze prapuri şi stindarde, sau să decoreze pentru turnire sau sărbători uniformele militare, coifurile,

harnaşamentele cailor, de asemenea, să decoreze cufere şi încă multe altele. Pictura începuse să fie o artă liberală de-abia din

Renaştere, dar caracterul său de meşteşug era încă foarte important. Meseria de pictor implica o diversitate şi complexitate de

cunoştinţe şi preocupări ce depăşeau producerea picturilor, de aceea, să nu ne mirăm că unii din marii artişti italieni au putut

să se manifeste în mai multe genuri artistice. Tot ce se exprima prin imagine intra în atribuţiile pictorului. El era până la un

moment dat, aşa cum se declara şi Cinnino Cennini, un „mic meşteşugar ce se îndeletniceşte cu arta picturii”, care vorbeşte

despre pictură ca despre „un meşteşug care coboară din ştiinţa care îşi are obârşia în ea şi care se deprinde lucrând cu

mâinile.”

„Pictura a început prin a fi o simplă meserie, scria Delacroix. Erai făuritor de imagini întocmai cum erai geamgiu

sau tâmplar. Pictorii pictau scuturile, şeile, stindardele. Aceşti pictori primitivi erau mai artişti decât noi, învăţau foarte bine

meseria înainte de a se gândi să facă o carieră. Astăzi, se întâmplă invers.” De pildă, pentru tânărul Leonardo da Vinci,

comanda de a picta un scut nu conţinea nimic umilitor. Se povesteşte că tatăl său, Ser Piero da Vinci, avea pe moşie un ţăran

destoinic ce-i făcu într-o zi o rugăminte: ca Leonardo, de care auzise că e pictor, să-i decoreze un scut din lemn de smochin ce

şi-l confecţionase singur. Pictorul a primit scutul şi a fost chiar entuziasmat de ceva ce-i provoca imaginaţia, apoi i-a dat

scutul, fiind grosolan lucrat, unui tâmplar ca să-l finiseze cum trebuie, apoi l-a preparat pentru pictură dându-i un grund. Pe el

şi-a propus să picteze o imagine a unui animal fantastic care să-l înfricoşeze pe orice duşman. Pentru asta s-a închis într-o

cameră unde nu lăsa pe nimeni să intre şi în care adunase greieri, şopârle, fluturi, şerpi, lilieci şi alte animale. De la fiecare

dintre ele a preluat câte ceva, pictând într-un mod foarte realist un animal monstruos care scotea flăcări pe ochi, fum pe nări şi

împroşca venin. Această metodă, de a crea imaginea unui animal fantastic reunind elemente de la mai multe vietăţi reale, o

descrie el însuşi în „Tratatul de pictură”: „Cum trebuie să faci să pară firească o vietate închipuită? Se ştie că nu pot exista

animale ale căror mădulare să nu semene cu mădularele altor mădulare de acelaşi soi. Prin urmare, atunci când vei căuta să

pară firesc un animal închipuit de tine, să zicem că ar fi vorba de un balaur, împrumută-i capul de la un câine sau de la un

dulău şi pune-i ochi de pisică şi urechi de arici, un bot de ogar, sprâncenele leului, bărbiţe de cocoş bătrân şi gâtul broaştei

ţestoase de apă.” Leonardo l-a anunţat pe tatăl său că şi-a încheiat treaba. Venind acesta să vadă scutul, s-a înspăimântat de

imaginea animalului pictat, mai ales că fiul său, pentru a se amuza şi pentru a-i spori efectul, i-l arătase într-o cameră

întunecată, unde o mică fereastră lumina doar scutul pe care imaginea înfricoşătoarei creaturi părea vie. Ser Piero a luat scutul

şi l-a oprit pentru el nemaidorind să i-l dea ţăranului, căruia i-a cumpărat un altul asemănător ce era pictat grosolan cu o inimă

străpunsă de o săgeată. După o vreme, cel făcut de Leonardo l-a vândut în schimbul a o sută de ducaţi unor negustori din

Florenţa, ce l-au revândut la rândul lor, pentru trei sute de ducaţi, ducelui de Milano.

(Din „Cele două aparenţe ale picturii”, Editura Miron, 2001)

Raoul Sîrbu s-a născut în 1967 în Bucureşti. Este licenţiat în restaurarea şi conservarea operei de artă.

Pictor profesionist, membru al Uniunii Artiştilor Plastici.

ÎNTREZĂRIRI 26

FASCINAŢIA REBUSULUI

Gheorghe POSTELNICU

De mai bine de cinci decenii,

blândul Coloşenco îşi exercită cu

avânt menirea de a inventa alt mod de

construcţie a problemelor de

enigmistică, instituţionalizat an de an

prin multe şi surprinzătoare apariţii

editoriale. Cam de prin 2000 încoace,

plachetele sale se adună monografic

prin tehnici insolite de investigaţie a

structurii cuvintelor, încorporând

precum hărţile „epocii luminilor”, noi

şi noi teritorii albe. Opera magna care

se conturează vine să confirme că prin

migală, măiestrie şi separarea etapelor

creaţiei, paradoxul e bine strunit de

acest poet al rebusului, priceput în a

stoarce şi ultima picătură dintr-o idee

sau sugestie de lucru. Serghei

Coloşenco a instaurat în enigmistica

românească sistematismul în

imprevizibil, fapt care a implicat

registre diferite de abordare, reluări şi

şlefuiri în alfabet personal, toate

incluzând inteligenţa, umorul,

calamburul, alte şi alte deprinderi ale

imaginaţiei sale.

Când, în 2012, a scos placheta cu

nr. 74 din „Biblioteca Rebus”,

dedicată lui Vasile Voiculescu, s-a

întâmplat să vadă numele meu sub

nişte articole din „România literară” şi

„Convorbiri literare”, închinate

aceluiaşi martir al închisorilor

comuniste, nu a avut nicio îndoială că

norocul scosese la lumină pe colegul

din anii studenţiei. Spaţiul nu ne

permite să prezentăm pe larg, cum s-

ar cuveni, cele 34 de exerciţii

enigmistice incluse în plachetă.

Atragem doar atenţia că ochiul de

rebusist al lui Sergiu Coloşenco a

selectat din cele 760 de pagini de

poezie voiculesciană, o strofă din

„Crâmpei de baladă” care cuprinde o

triplă metagramă şi un scart:

„Înlemniţi, toţi carii, fără nicio luptă,/

Coborând, domnia singuri şi-o

curmau.../ Unul câte unul cu cerbicea

ruptă,/ Dosădiţi, netrebnici, cu

puterea suptă,/ Voievozii-n lanţuri

cârduri o urmau.”

Tinereţea noastră fusese bântuită

de vise. Sergiu credea în enigmistică,

eu în literatură, dar împreună credeam

în fantasma lecturii, care ne-a ordonat

şi disciplinat sufletul pentru

totdeauna. Timpul a demonstrat că

fantomele care au însoţit trecerea

noastră prin lumină ne-au întărit

punctele de sprijin în solul nesigur al

cetăţii. Cum şi bucuriile au preţul lor

pe lumea asta, Sergiu a dedicat

numărul 76 al colecţiei,

subsemnatului. „Între ei, la numărul

75, figurează Mihai Eminescu” (n.

S.C.). 35 de probleme diverse:

biverbe, cărţi de vizită, aritmogrife,

monoverbe, fantezii, pătrate literare,

rebo eliptic anagramat, săritura

calului, rebotroc literar, calcul

enigmistic, monoverb cu intars

anagramat, triverb ş.a.

Revistele, plachetele, broşurile,

cărţile, unele de peste o sută de

pagini, sunt bine delimitate tematic.

Spirit enciclopedic, multilateral,

autorul lor nu-şi ascunde preferinţa

faţă de literatura română pe care a

slujit-o de la catedră peste 30 de ani.

Cea mai candidă formă de iubire faţă

de clasici o constituie, în rebus, jocul

filologic, moftul absurd, agregările

paradoxale, izolarea locului comun.

Temperament echilibrat, ceea ce în

enigmistică poate fi o frână pentru

acceleraţia internă, Serghei Coloşenco

ne convinge cu fiecare număr al

revistei Labirint, ajunsă în al şaselea

an de viaţă, că şi-a luat sarcina de a

înnobila buna dispoziţie ludică şi

extravaganţa filologică. Ca să

înţelegem forţa sa, îmi vin în minte

cuvintele unui rapsod din Odiseea:

inspiraţia ţi-o dăruieşte un zeu, dar

meşteşugul îl faci singur. Sergiu

Coloşenco nu-şi vede capătul operei.

Multă vreme va mai avea ceva de

compus, de recompus, de completat,

dintr-o mişcare permanentă a

spiritului său.

ÎNTREZĂRIRI 27

T R A D I Ţ I I, C R E D I N Ţ E, O B I C E I U R I

TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE NUNTĂ LA ROMÂNI

Alina ANTOFIE

Nunta este socotită din vechime o taină ca şi naşterea şi moartea; o taină la care omulparticipă în mod conştient.

Nunta românească dezvăluie un ceremonial pitoresc, dar, în acelaşi timp, şi complex. Ea vădeşte spectacolul cel mai însetat de

fast, ostentaţiafiind trăsăturasa dominantă, cu intenţia de a consemna clipa de măreţie pe răbojul eternităţii cotidiene. (Ovidiu

Bîrlea, Folclorul românesc, I, editura Minerva, Bucureşti, 1981, pag. 424). De multe ori în cadrul nunţii se împletesc

practicile tradiţionale cu tendinţele moderne. Scopul căsătoriei la români reiese şi din unele balade şi doine poporane sau din

unele poveşti; scopul fiind acela de a avea, pe de o parte, o consoartă la bine şi la greu în decursul întregii vieţi, iar, pe de altă

parte, de a avea urmaşi care să le ducă numele mai departe şi să le fie sprijin la bătrâneţe.

În tradiţia poporului român se cere învoirea şi consimţire a părinţilor din ambele părţi, atunci când un băiat şi o fată

decid să se căsătorească: “Binecuvântarea părinţilor / Întăreşte casa fiilor, / Iar blăstemul părinţilor / Răsipeşte casa fiilor”. În

mediul rural, oamenii nu vor să-şi căsătorească copiii mai tineri înaintea celor mai în vârstă, spunând că “nu se-ncepe

niciodată sacul de la fund”. După ce părinţii sunt de acord cu nunta tinerilor, merg în peţit la fată, apoi, în unele părţi ale ţării

noastre se mai face şi astăzi foaia de zestre, în care înseamnă lucrurile cele mai de preţ, precum: loc, vite, bani ş.a.. Însă când

cuscrii se cunosc foarte bine şi au încredere unul înaltul, n-o mai fac, ci învoiala lor se încheie numai înaintea martorilor,

rudelor şi al viitorului nun al tinerilor. (S. Fl. Marian, Nunta la români, editura “Grai şi suflet-Cultura Naţională”, Bucureşti,

1995, pag. 107).

În dimineaţa cununiei se adună fetele tinere şi neamurile cele mai de aproape la mireasă pentru a o ajutasă se gătească

pentru cununie; la fel se adună băieţi necăsătoriţi la mire acasă pentru a-l bărbieri şi a-l ajutasă se pregătească pentru cununie.

Înainte de a pleca la cununie, mirele şi mireasa cer iertare şi binecuvântare de la părinţi; acesta fiind unul dintre cele mai

solemne acte care se săvârşesc în decursul nunţii.

Când se aşează la cununie, adeseori se observă cum mirii se silesc să se calce unul pe altul pe picior, crezându-se că dacă

mirele a călcat primul pe piciorul miresei, aceasta îi va fi supusă. La dreapta mirelui stă întotdeauna nunul, iar nuna stă de-a

stânga miresei, apoi stau domnişoara şi cavalerul de onoare cu lumânările aprinse.

În timpul ceremonialului de nuntă, mirilor li se pune cunună pe cap. Se presupune că atunci când unuia dintre miri îi pică

cununa sau se pune strâmb pe cap, viaţa tinerilor căsătoriţi nu va fi încununată cu îndestulare, pace şi fericire. Înainte de a

înconjura tetrapodul, preotul le dă mirilor să guste de trei ori vin dintr-un pahar şi căte o feliuţă de pâine întinsă în miere sau

pişcot, aceasta simbolizând amoare perpetuă şi unire nedespărţită. (S. Fl. Marian, Nunta la români, editura “Grai şi suflet –

Cultura Naţională”, Bucureşti, 1995, pag. 317). După cununia religioasă are loc petrecerea de nuntă. Nunta este un act de

bucurie şi veselie. Aşadar nu există nuntă fără lăutari, fără muzică şi dans. De acest important eveniment sunt legate o serie de

superstiţii care încep cu peţitul. Nu orice zi e favorabilă pentru peţit. În credinţa poporului român se presupune că zilele cele

mai bune de pornit în peţit, de logodit şi de cununat sunt joia şi duminica.

O altă superstiţie este legată de căsătoria în luna mai care este considerată o căsătorie nefericită. Această credinţă o au

şi grecii şi evreii. (Gh. F. Ciauşanu, Superstiţiile poporului român. În asemănare cu ale altor popoare vechi şi noi, editura

Saeculum I.O., Bucureşti, 2001, pag. 286).

În tradiţia poporului nostru se spune că dacă ziua în care se căsătoresc tinerii este ploioasă, înseamnă că toată viaţa lor

va fi mănoasă; dacă este senină şi frumoasă, asemenea va fi şi viaţa lor; iar dacă este viforoasă sau furtunoasă, viaţa lor va fi

astfel. ÎnTransilvania, în schimb, feciorii nu mănâncă din oală ca să nu le plouă la nuntă. În unele zone ale ţării există însă

credinţa că dacă în ziua nunţii timpul este frumos, căsătoria va fi norocoasă; iar dacă plouă în acea zi, numai nenorociri şi

întristări vor veni peste capul celor căsătoriţi; în alte părţi se crede că dacă va ploua, mireasa va avea mulţi copii. (Gh. F.

Ciauşanu, ibidem., pag. 286).

Alte superstiţii legate de cununie le constituie stingerea candelelor, ceea ce vesteşte o mare nelegiuire care se

săvârşeşte prin căsătoria mirilor, cum ar fi spre exemplu un incest; precum şi modul cum ard lumânările la cununie, care poate

prevesti norocul dacă ele ard ca o pară vie sau nenorocul viitoarei căsnicii, dacă ard slab; iar dacă una dintre lumânări se

stinge, aceasta arată moartea unuia dintre soţi. Moartea unuia sau chiar a ambilor soţi e prevestită şi de pierderea sau

sfărâmarea inelului de logodnă sau a verighetei. După credinţele populare este obiceiul la români, ca în ziua nunţii, să se arate

mirelui şi nuntaşilor, o babă prost îmbrăcată, până i se arată adevărata mireasă, cu scopul de a păcăli duhurile rele. Atât la

români, cât şi la alte popoare există superstiţia că dacă se întâlnesc două nunţi la biserică, va muri în curând un mire sau o

mireasă din aceste perechi. De aceea este bine ca miresele să schimbe între ele o agrafă, o clamă.

Există multe datini şi obiceiuri de nuntă în funcţie de fiecare zonă a ţării noastre, precum şi o multitudine de

superstiţii, însă în articolul de faţă le-am prezentat pe cele mai frecvent întâlnite. Nunta constituie aşadar un eveniment

deosebit de important în viaţa oamenilor, reprezintă marea zi la care visează dintotdeauna, în mod special, tinerele fete.

ÎNTREZĂRIRI 28

DRAGOSTEA ÎN CONCEPŢIA POPULARĂ; VRĂJI ŞI DESCÂNTECE

C. COSTEA

Dragostea, deşi are o atât de mare importanţă şi influenţă în viaţa oamenilor, nu are în creaţia populară o figură prea

puternic conturată. Analizând lirica populară vom vedea că, întotdeauna, Dragostele ies în calea « mândruţilor/cu

mândruţele,/drăgostiţilor /cu drăgostiţele » şi-i fac să se placă din priviri caline (dezmierdătoare, drăgăstoase; vezi DEX,

Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 128.), din vorbe dulci, din gesturi potrivite. Dragostele îi fac pe parteneri să

se cumpănească după înfăţişare, după calităţile lor, presupuse sau reale; prin urmare, aceştia, pătrunşi de acest foc, încearcă să

dea o explicaţie sentimentului, întrebându-se : « dragostea de unde-ncepe?/de la ochi, de la sprâncene/ de la buze subţirele,/şi-

aide lele,lele,lelişoară,/ ochii tăi mă bagă-n boală,/sprâncenele mă omoară/ » sau : « ...dragostea de und-se naşte?/de la gâtul

cu mărgele,/ de la sâni cu drăgănele (graţii, nuri, farmec ; DEX, p.319.)/de la mersul legănat,/de la şoaptă şi oftat »/, de la

« du-te-n-colo, vino-n-coace/lasă-mă şi nu-mi da pace... »(Romulus Vulcănescu, Mitologia română, Editura Academiei

R.S.R.,Bucureşti, 1987, p.287.).

Ca zâne delicate sau ca semizee blajine, Dragostele înfrumuseţează şi îi încing cu aură dumnezeiască pe cei ce se

iubesc, ori îi întunecă sau îi urâţesc pe cei ce se urăsc. Ele introduc în starea spirituală a celor îndrăgostiţi valori inestimabile

cum ar fi respectul, bunăcuviinţa, omenia. Creaţiile populare care au ca tematică dragostea surprind, lapidar, toate etapele şi

formele erotismului popular, de la începutul şi până la sfârşitul dragostei : dragostea adolescentină, a tinereţii, a maturităţii şi a

bătrâneţii. In exprimarea ei este adoptată o varietate de tonuri : grave, solemne, calme, satirice, ironice, şăgalnice, de la

dulcegării şi răsfăţuri la alinturi şi ură; de la vrăji şi farmece la blesteme şi urgii. (Romulus Vulcănescu, Op. cit. p.288).

Vom ilustra aceste trăiri în câteva exemple surprinse, admirabil, în cântecul popular românesc de dragoste.

Sentimentul dragostei este una dintre cele mai nobile trăiri ale omului. La omul de la ţară, trăirea aceasta este intensă şi pură,

mult mai curată decât cea a oamenilor din alte medii sociale. Sentimentul se amplifică pe măsură ce relaţia evoluează şi

îndrăgostitul încearcă să explice misterul noii trăiri : « Dacă-ai şti, dacă-ai pricepe/Dragostea de unde-ncepe,/De la ochi, de la

sprâncene,/De la buze subţirele/muşcar-ar neica din ele,/ca dintr-un fagur de miere !/Dacă-ai şti, dacă-ai cunoaşte,/Dragostea

de und-se naşte,/De la gâtul cu mărgele,/ De la sân cu drăgănele,/juca-s-ar neica cu ele,/ ca cu două floricele »/. Si pe acelaşi

ton : « De n-ar fi ochi şi sprâncene,/n-ar mai fi păcate grele,/nici dragoste tinerele.../Ochii şi sprâncenele,/fac pe lume relele/şi

cheamă dragostile »/. In această trăire intensă şi zbuciumată este amestecată şi inima, considerată generatoarea acestei stări de

zbucium şi principala vinovată : « Piatra, piatră, de e piatră, /şade jumătate-n apă,/o calcă murgul şi crapă/ inima mea multe

rabdă.../Rabdă inimă şi taci,/ Tu le faci, tu să le tragi.../Le trag şi le pătimesc/pentr-un pui care-l iubesc... ». Mai departe, după

atâta suferinţă, omul exclama supărat : « Si-apoi, cât oi fi şi-oi mai trăi,/ fată mare n-oi iubi/fata mare se mărită,/te lasă cu-

inima friptă ;/Dragoste de fată mare,/ca fasolea din căldare/cum nu-i pui un pumn de sare,/nu are nici o gustare.../Si-

apoi,Dumnezeu să te ferească/De dragostea muierească/ te usucă, te face iască/te bagă-n boală câinească,/şi te scoate-n

primăvară/galben ca turta de ceară.../ (Ioana Radu, Piatra, piatră, de e piatră). Sau : « Inimioară, inimioară,/ce grea boală te

doboară ?/Mă doboară-o boală grea/dorul şi cu dragostea,/şi mă arde un foc greu,/dragostea şi dorul tău... »(Fărămiţă Lambru,

Inimioară, inimioară). Patima pune stăpânire pe îndrăgostit, care nu mai găseşte linişte şi alinare nici măcar în somn :

« Aseară, pe la o vreme,/visai nişte vise grele.../Pe deasupra casei mele/trece stol de rândunele ;/nu era de rândunele,/ erau

ofurile mele... ». Frământarea cunoaşte aspecte dramatice ; amăgit în dragoste, tânărul îndrăgostit ajunge să blesteme pe cea

care nici măcar nu îl bagă în seamă : « Dădica cu coade lungi/şi cu strungăreaţă-n dinţi,/te face pe drum de plângi/de nu ştii pe

unde-ajungi.../Bate-o, Doamne, şi-o mai bate,/că m-a băgat în păcate ;/Bate-o, Doamne, n-o răbda,/că mi-a secat inima ;/Bate-

o, Doamne, arde-o-n foc,/că-şi bate de mine joc... ». Indrăgostitul ajunge să creadă că este bântuit de farmece şi cere să fie

dezlegat : « desfă puică ce-ai făcut,/şi-mi dă drumul să mă duc,/c-am ajuns ca un năuc,/dintr-un ditamai voinic ;/şez pe loc/şi

arz în foc/n-am nici minte, nici noroc... ». Nici fata îndrăgostită nu este mai liniştită ; disperată că cel pe care îl iubeşte nu o ia

în seamă, ea se tânguie : « Cu nimica nu mă-mpac, /cine-mi place, eu nu-i plac (...)/că nimic nu mă mângâie,/ cui plac eu, nu-

mi place mie... ». Sau : « Deşi sunt femeie fragă,/ şi la toată lumea dragă,/numai el nu mă-ndrăgeşte,/numa fete-n pârg

iubeşte.. ». Tânguirea capătă accente dramatice, lamentabile : « Câte lacrimi am vărsat,/făceam o fântână-n sat ;/fântână cu

cinci izvoare,/două dulci şi trei amare,/să bea duşmanii să moară ;/să bea şi duşmanca mea/să plesnească fierea-n ea... ».

Rugăciunea dublată de blestem sună greu : « Dare-ar Dumnezeu să dea,/Necuratu-asemenea,/să mă fac un zburător/să aprind

în fete dor ;/dacă nu în pricolici (Duh rău în care se presupune că se transformă unii oameni, mai ales după moarte, şi care ia

înfăţişarea unor animale, DEX, p.848.)/să le-adun pe toate aici,/şi de nu chiar în strigoi/să le prefac toate-n sloi ».

Vrăji şi descântece de dragoste. In viziunea populară, menirea acestor practici este orientată, fie pentru a apropia

femeia de bărbat şi invers, fie pentru a realiza legătura dintre două persoane, legătură care să dureze timp îndelungat, să fie

tare şi de nedesfăcut, iar persoana respectivă să nu mai aibă ochi pentru altcineva şi nici o aplecare către dragostea altcuiva.

Iată un ritual pe care l-am consemnat, cu mulţi ani în urmă, cules din comuna Odăile, judeţul Buzău: se ia un vas de lut, o

ulcică, cu apă neâncepută, care se lasă noaptea să fie scăldata de lumina Lunii. In acest vas se pun 12 picături de miere şi 6

frânturi dintr-o lumânare roşie care a ars în Biserică, fie la o nunta, fie la un botez. Se presară, apoi, în acest amestec, puţină

tămâie şi o crenguţă de busuioc sfinţit. Femeia care face acest oficiu trebuie să aibă grijă ca apa aceasta să nu fie atinsă de

ÎNTREZĂRIRI 29

lumina soarelui, în dimineaţa când se rosteşte rugăciunea de legare. Cu o lingură de lemn se amestecă apa în vas de 12 ori în

sensul deplasării Lunii pe bolta cerească. Desântătoarea rosteşte următoarele : « Aşa cum ceara se prinde de mâini/şi mierea se

lipeşte de gură,/Aşa să se lipească dragostea lui...(numele de botez al bărbatului, rostit de trei ori)/De dragostea...(numele de

botez al femeii, rostit tot de trei ori)/Să rămână mănoasă/Ca pâinea pe masă,/ Ca mierea-n ulcele,/ Ca vinul strecurat,/Ca

izvorul de curat,/Ca Soarele luminat ;/De drag şi nedespărţire/Si de a lor mulţumire ».(Cules de la Pietroiu Smaranda, 78 de

ani, din satul Capu-Satului, comuna Odăile, judeţul Buzău). Amestecul respectiv se dă bărbatului sau femeii, fie direct, sau

dacă nu doreşte să ştie de descântec, în mâncare sau în băutură. Am întâlnit descântecul respectiv, într-o variantă

asemănătoare la E.N.Voronca (E.N.Voronca, Datinele şi credinţele poporului român, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p.181.). O

altă variantă de descântec se desfăşoară astfel : Se descântă în vatră, la gura sobei, în trei zile de marţi la rând, cu trei nuieluşe

de alun, învelind focul : « Foc, focuşorul meu,/eu te-oi învăli,/tu nu te-nvăli,/eu voi dormi,/tu nu dormi,/eu voi visa,/tu nu

visa ;/ să te faci laur,/ sarpe balaur/cu solzi de aur.../Du-te la ursitul meu,/ să-l împungi,/să-l străpungi/cu nouă cozi

întorcătoare/cu nouă picioare umblătoare/ şi să mi-l aduci,/ prin pădurea neumblată/cu gura căscată,/cu inima înflăcărată ».

(Cules de la Patracioc Maria, 75 de ani, din satul Lacu, comuna Odăile, judeţul Buzău).

Se spune, în tradiţia populară, că descântecul s-a născut în urma legăturii femeilor cu Necuratul. Descântecul a fost

alcătuit de Dracul şi dat acelor femei care s-au dăruit Diavolului, ca prin el să tămăduiască sau să strice sănătatea, averea sau

norocul cuiva. Toate farmecele şi vrăjile sunt născocite de Diavol. Se zice că, tot prin descântec, îl cheamă pe Dracul, acolo

unde vor ele pentru a-i da diferite însărcinări. Pentru izbânda descântecului, ele merg, la miez de noapte, în locuri pustii, la

margine de hotar, lângă bălţi sau smârcuri, ori la răscruce de drumuri, se dezbracă în pielea goală şi-şi fac descântecul. Se mai

zice, tot în tradiţia populară că Maica Domnului când a văzut câte rele pot aduce unele descântece, cum sunt cele de care am

pomenit, le-a învăţat şi ea pe femeile credincioase, cele cu frica lui Dumnezeu, descântece prin care scot pe Dracul din toate

bolile aduse de el. Este vorba de acele descântece benefice, care pomenesc frecvent numele Maicii Domnului. In cea mai mare

parte, descântecele de dragoste sunt o făcătură a Diavolului. In popor se spune că locuinţa dracilor este în Iad, locul tuturor

nelegiuirilor, însă în timpul când stau pe pământ, ei îşi află sălaşul în case ruinate sau părăsite, în piatră seacă, în bălţi, în

locuri pustii, de obicei. Dar şi în oameni se vâră, şi cel posedat de Dracul nu mai este stăpân pe mişcările lui, dar nici pe

mintea lui.Unui om furios, necontrolat şi cu un comportament neadecvat i se spune că i-a luat Dracul minţile. Epilepsia, sau

«ducă-se pe pustii!», cum este numită această maladie în popor, este boala celor care sunt posedaţi de draci. Cei loviţi de

dambla, cei al căror corp tremură mereu, cei cu faţa pocită sau strâmbată au pe Dracul în ei. Pentru scoaterea Diavolului din

om se fac o mulţime de descântece şi vrăji despre care vom vorbi cu altă ocazie. O presupusă legătură între anumite femei şi

Dracul este menţionată, lapidar, şi de Vasile Voiculescu, în povestirea « Chef la mănăstire « : « Sub potcoava cizmei

mele,/Zace Dracul şi-o muiere/Şi mă-nvaţă să fac rele ». (Vasile Voiculescu, Povestiri, Vol.II, Editura Cartea Românească,

1982).

Busuiocul, planta dragostei. Busuiocul este, de departe, cea mai iubită plantă a românilor. Datorită mirosului său

pătrunzător şi proprietăţilor conservante se foloseşte în riturile bisericeşti ale stropitului caselor şi oamenilor, mai ales de

Bobotează. Dar, înainte de toate, este plantă, prin excelenţă erotică. Busuiocul, considerat un eficient afrodisiac e folosit ca

mijloc magic de a atrage iubitul. I se atribuie, de asemenea unele proprietăţi fecundătoare, fertilizante.(Ovidiu Bârlea, Poetica

folclorică, Editura Univers, 1979, p. 83). Stiinţific, este denumit Occinum basilicum; este o plantă din genul Occicum, familia

Lamiaceae. Este o plantă ierboasa originară din Asia tropicală şi cunoscuta cu mai bine de 3000 de ani în urmă. Denumirea

provine din limba greacă, de la « basilicum », care, în traducere, înseamnă rege. Se spune că a răsărit pentru prima dată pe

locul unde Sfinţii Impăraţi Constantin şi Elena au descoperit crucea, simbolul creştinismului.(Jurnalul.ro-Busuiocul, regele

plantelor). La greci şi în aproape toate ţările creştin-ortodoxe, busuiocul are aceeaşi semnificaţie, ca şi în India, ţara sa de

origine, fiind considerat o plantă sacră. Aghiazma se face cu ajutorul busuiocului şi tot cu un buchet de busuioc se împrăştie

apa sfântă pentru alungarea duhurilor necurate ori pentru sfinţirea casei şi a locurilor. De asemenea, busuiocul se pune la

icoane pentru a atrage protecţia divină asupra casei şi a familiei. La români este considerată şi planta dragostei, prin urmare

are o accepţiune mai romantică. Tradiţia spune ca atunci când un flăcău acceptă o crenguţă de busuioc de la o fecioară,

legătura este aproape oficială. Cu toate acestea, busuiocul este considerat, în primul rând, un simbol creştin, purtător de noroc

şi putere, asociat cu simbolul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruinţă. Mai este cunoscut ca plantă aromată,

cu mari beneficii pentru sănatate.

Când mergeau duminica sau de sărbatori la biserică, la petreceri şi la joc, fetele îşi puneau bucheţele de busuioc în păr,

la salbe şi la sân, iar flăcăii îl puneau la căciuli sau la pălării. Legenda, a cărei variantă am întâlnit-o şi prin părţile noastre,

spune că busuiocul a răsărit dintr-o iubire curată care s-a frânt în mod tragic. Se spune că o copilă tânără şi neasemuit de

frumoasă a murit, lăsând în urmă un iubit disperat. In vremea aceea bântuia o secetă cumplită şi arşiţa soarelui pârjolise

ogoarele, poienile şi pădurile. Iubitul fetei mergea zilnic la mormânt şi vărsa potop de lacrimi de jale. La căpătâiul fetei a

răsărit atunci o floare care, udată de lacrimile feciorului a crescut mare, înfruntând arşiţa soarelui şi a căpatat un miros plăcut.

Floarea s-a numit Busuioc, după numele feciorului. In tradiţia locală se spune că femeia care bea apă de busuioc (o cană de

apă în care s-au macerat de seara până dimineaţa trei rămurele de busuioc) în fiecare zi, pe nemâncate, va fi veşnic iubită de

alesul ei şi nici o vrajă nu îl poate ademeni să o părăsească.

ÎNTREZĂRIRI 30

CIOPLITORII DE MONUMENTE FUNERARE DIN CIUTA

(publicat şi în ziarul „Lumina”)

Gh. POSTELNICU

Făcută cu multă muncă, dar şi cu har, meseria de cioplitor de monumente funerare a contribuit la înfrumuseţarea

cimitirelor noastre, lărgind orizontul spiritual al creştinilor ortodocşi. Prin filtrul sensibilităţii lor, sculptorii populari au

exprimat adevărul creştin cu rădăcini adânci în istoria acestui frumos meşteşug.

Favorizaţi de existenţa, pe dealul Cetăţuia, a unui calcar excepţional, cioplitorii din satul Ciuta (Măgura), judeţul

Buzău, au dus meşteşugul până în zilele noastre. Pisania Mănăstirii Cetăţuia spune că, în 1845, un călugăr ajutat de doi ucenici

a ridicat sfânta biserică numai cu piatră cioplită de ei, luată din cariera aflată la câţiva paşi. Sfinţirea s-a făcut în 1862, iar

zugrăvirea, în 1868, „cu cheltuiala Regelui Carol I”, al cărui portret este încadrat, în pronaosul lăcaşului, de episcopii Filotei şi

Dionisie Romano.

Cele mai apreciate monumente funerare au fost executate de Nicolae I. Iancu, născut pe 10 aprilie 1880, în satul

Bădila, şi de fiul său cel mare, Jan. Mama Irina Rahira (15 octombrie 1882-26 iunie 1974) a fost fiica lui Alecu Tescaru, din

Ciuta, care, ca să le trăiască copila, au înfiat „pe geam”, încă un copil (Nicolae, ajuns tot cioplitor). Nicolae I. Iancu avea

atelierul „La Baracă”, mai sus de actuala punte peste râul Buzău. A învăţat carte de la cei 6 copii ai săi, ajungând să-şi scrie

singur monumentele. Fiul Jan (1908-1987) încărca marfa la vagon în staţia Măgura şi o prezenta în târgurile din Bărăgan

(Slobozia, Călăraşi, Făurei, Ţăndărei). La Ruşeţu a cunoscut-o pe tânăra crâşmăriţă Teodora (n. 1925) care i-a devenit soţie,

aducându-i nu numai două fete (Aurelia-Marcela şi Steluţa-Viorica), ci şi multă bucurie în casă. Uneori era însoţit de

cumnatul Radu drăgan, un cioplitor foarte iscusit, dar şi de un frate al acestuia, Gogu Radu. Memoria colectivă păstrează

pentru Jan Iancu imaginea unui artist, cu o ţinută vestimentară impecabilă, cu preocupări suplimentare sportive, cum ar fi

vânătoarea şi pescuitul. A fost răpus, în plină maturitate creatoare, de o insuficienţă renală, tratată necorespunzător de medicii

epocii de aur.

ÎNTREZĂRIRI 31

Blocurile de piatră se scoteau din carieră, unde intrau cei tineri, şi erau

coborâte în sat pe cotigă sau pe drugi de lemn. Ca semn de preţuire faţă

de preotul Diogene Posmagiu, care zăbovea mai mult „cu botezul sau cu

icoana” la casa pietrarului, Nicolae Iancu a cioplit masa pe care se aşezau

bucatele sfinţiei sale la hramul bisericii din Ciuta. A găsit, după multă

vreme, piatra potrivită pentru propriul monument funerar pe care l-a

realizat singur, „în ultimul an al vieţii sale” (1961). Din această renumită

familie de cioplitori ciuteni, mai trăieşte Nicolae Petrescu, împreună cu

soţia Miţa, sora lui Drăgan Radu.

În 1965, au venit în sat mai mulţi sculptori profesionişti, printre

care Baraschi, Coman, Guguian, Nică Petre. Au găzduit la alt cioplitor

vestit, Moise Bangu, aflat, alături de alte rude, printre bunii creştini care

au susţinut financiar, în 1987, refacerea şi restaurarea picturii bisericii din

Ciuta, „faptă pentru slava lui Dumnezeu şi păstrarea credinţei ortodoxe,

pildă generaţiilor viitoare”. Sculptorii au cumpărat mai multe blocuri de piatră şlefuite de localnici. George Apostu l-a luat în

Italia, unde avea lucrări contractate, pe tânărul Ion Radu…

În zilele noastre, când betonul armat a înlocuit cu totul piatra, ultimii cioplitori din Ciuta execută piese mărunte care

nu mai împodobesc cimitirele ţării, ci grădinele monstruaselor case de vacanţă…

Sfântul Duh să le atingă inima şi mintea, dalta şi ciocanul, şi să-i purifice de tot ce este străin Cerului, pentru

întoarcerea la obiceiurile străvechi!

_________________________________________________________________________

Această publicaţie apare în format electronic şi tipărit.

ÎNTREZĂRIRI 32

CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU

Preot Enache NECULA

Dorul sufletului creştinesc de a-L cunoaşte pe

Dumnezeu s-a arătat din vremurile cele mai îndepărtate. Istoria

religiilor, cu documentele sale arheologice, ne stă mărturie.

Scânteia divină din sufletul omului, creat după chipul şi

asemănarea lui Dumnezeu, îşi îndreaptă continuu privirile spre

necunoscut, spre a-L afla, a-L cunoaşte şi a-L adora pe Dumnezeu. Conştiinţa religioasă din sufletul omului, pe care o are de

la creaţia sa divină, îl îndeamnă pe om să-L cunoască pe Dumnezeu. Asta explică Sf. Ap. Pavel când spune: „Păgânii, care nu

au lege, din fire fac ale legii, aceştia neavând lege, îşi sunt lor lege, cum arată fapta legii scrisă în inima lor, prin mărturia

conştiinţei lor” (Romani II 14-15). Natura universală ce-l înconjoară pe om îi umple sufletul de admiraţie şi caută să-L

descopere şi să-L cunoască pe Dumnezeu. Marele filozof Kant spune: „Cerul plin de stele şi conştiinţa morală din om umplu

sufletul omului de admiraţie”, iar psalmistul David exclamă: „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în

tot pământul. Că s-a înălţat slava Ta mai presus de ceruri”. Astăzi, când universul stă în faţă ca un imens ocean de lucruri

minunate, când s-au descoperit atâtea legi după care se cârmuieşte lumea, atâtea taine necunoscute, putem mărturisi cu mai

multă putere ca şi psalmistul: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sun lucrurile Tale, şi niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda

minunilor Tale. Tu toate cu înţelepciune le-ai făcut”.

Dumnezeu este duh nevăzut, iubire supremă. În decursul istoriei omenirii S-a descoperit pe Sine în mod treptat aşa

cum vedem că ne istoriseşte Sf. Scriptură a Vechiului Testament şi Noul Testament, precum şi Sf. Tradiţie. De asemenea,

natura înconjurătoare şi istoria popoarelor sunt ca două cărţi deschise din care putem învăţa puterea şi înţelepciunea lui

Dumnezeu. Ele aşteaptă să fie cunoscte şi studiate pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Fericitul Augustin spunea: „Puterea lui

Dumnezeu se cunoaşte din natură, înţelepciunea Lui din istorie, iar dragostea lui Dumnezeu se împărtăşeşte prin Biserică”.

Pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi a intra în comuniune cu El trebuie să avem credinţă. De multe ori adevărul religios nu

poate fi cuprins cu mintea. Nici Luca şi Cleopa în drum spre Emaus nu fac cunoscut pe Hristos decât la frângerea pâinii, adică

la taina euharistiei. Nici apostolii când erau pe mare în timp de furtună nu au fost liniştiţi decât atunci când Hristos a venit pe

valuri şi a intrat în corabie. Corabia în care îl primim pe Dumnezeu este astăzi biserica. Prin credinţă cunoaştem că Dumnezeu

este „Tatăl nostru”.

Credinţa este cunoaşterea duhovnicească a celor ce sunt mai presus de fire. Ea începe acolo unde încetează cunoaşterea

naturală. Credinţa este „adeverirea celor nădăjduite şi dovada lucrurilor nevăzute”. Credinţa este lumină. Ea luminează acolo

unde lumina minţii nu ajunge. Ceea ce ochiul trupesc nu vede, vede ochiul credinţei. Credinţa nu este numai cunoaştere. Ea

este o virtute, este puterea spirituală care luminează mintea, păzeşte simţirea şi întăreşte voinţa în drumul desăvârşirii morale

şi ne duce pe calea mântuirii. Este fereastra deschisă spre cer prin care primim harul lui Dumnezeu şi-L cunoaştem pe

Dumnezeu.

În imagini: Catapeteasma din lemn de stejar a Bisericii din Pârscovul de Sus, piesă de patrimoniu naţional (1826), dăruită

de Episcopul Chesarie, al cărui portret a fost pictat de Gh. Tattarescu, în pronaosul acestui sfânt locaş.

ÎNTREZĂRIRI 33

130 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI VASILE VOICULESCU

„POEZII” (1916), ÎNTREZĂRIRI ARTISTICE

Volumul de „Poezii” (1916) strângea piesele scrise după debutul din „Convorbiri literare” (nr. 3 din martie 1912)şi

până în 1916. V. Crăciun a consemnat 96 de poezii, „Integrala” Sorescu, 95. Bibliografia realizată de profesorul I. Nica în

1970 a aflat în ediţia originală (164 de pagini) 99 de titluri, dintre care 17 au fost preluate în ediţia definitivă din 1944. A

trecut cu totul şi cu totul neobservat, din cauza ocupaţiei germane şi a retragerii la Bârlad. Mai târziu, pe măsură ce apăreau

alte şi alte volume, a fost privit cu răceală, dacă nu chiar uitat. În general, istoricii literari nu s-au obosit să-l citească. Au

preferat să preia etichetele iniţiale: vlahuţianist, sămănătorist, eminescian. Marian Popa l-a executat scurt: „se află sub zodia

sămănătorismului şi a lui Coşbuc”. Ov. S. Crohmălniceanu (Moise Cahn) îl găsea tardiv sămănătorist şi idilic. Puţin din

fiecare, dar nu numai atât, după cum ne vom strădui să demonstrăm.

Cartea oferă vizitarea laboratorului artistic primar, mobilat sumar şi merită să fie studiată în întregime. Ca într-un

manual de teorie, se întâlnesc în paginile ei afinităţi faţă de toate tendinţele literare ale debutului de secol: romantism,

poporanism, simbolism, tradiţionalism, misticism. Tradusese din romanticii germani. Tocmai transpunea în limba română

jocurile poetice ale principesei Nadeja Ştirbey. Era la curent cu agregatele lirice ale lui Goga, Şt. O. Iosif, Coşbuc, dar se

deosebea atât de mult de fiecare… Această generaţie de scriitori ardeleni avea misiunea sfântă să alcătuiască în datele lor

esenţiale, monografii rurale. Ca exponenţi ai prezentului efervescent, se considerau trompete ale poporului obidit. Nu mai era

timp de pierdut. Memoria copilăriei trebuia activată în dimensiunile ei geografice, istorice şi etnografice. În această situaţie,

destinul personal nu mai conta, deoarece era extrapolat, în coordonate precise, la scara naţiunii „de la Nistru pân'la Tisa”. Spre

deosebire de ei, V. Voiculescu era de părere că soarta nu putea fi influenţată decât printr-un singur concept: tradiţia ortodoxă,

solidară cu destinul istoric. În afara cutumei, individul se înstrăinează, se înrăieşte. Voiculescu nu promovează opoziţia dintre

sat şi oraş. Am putea spune că este partizanul civilizaţiei urbane. „În toată atitudinea lui, chiar şi în intimitatea familiei, avea

un puternic aer citadin” (Andrei Voiculescu, în 1985). Deşi poezia „Casa noastră” pare să ne contrazică, autorul nu gândeşte

ca un dezrădăcinat. Tablourile şi figurile rustice evocate aici nu depăşesc părerea de rău faţă de trecerea inexorabilă a

timpului, faţă de pierderea părinţilor şi ruinarea hanului cu urşi: „Mijea, sfioasă-n suflet, cucernică şi dreaptă, / Ca zorile de

vară, domoala fericire./ Curgea viaţa dulce, firească şi-nţeleaptă, / Cum curg din guri sfinţite lungi stihuri de psaltire…”

Două surori erau de multă vreme bucureştence prin căsătorie. Pe celuloidul memoriei se perindau amintiri din copilăria eroică,

abstracţiuni sentimentale solidarizate cu cerul, pământul, anotimpurile: „Şi nu ştiu aste vremuri de-au fost ani lungi ori

clipe…/ Creşteam în cuibul paşnic şi-ntocmai ca lăstunul / De cum prinsei oleacă a bate din aripe, / Zburai în lungul lumii şi

părăsii cătunul”. Pentru ca drama personală să fie generalizată, introduce evenimente sociale cu înţelesul lor etic: „Azi satu-i

plin de gloată, străini îl cercetează, / Dar casa ni-i pustie, şi curţile-n ruine / Şi, stors fără de milă, în preajmă greu oftează /

Întreg cuprinsul nostru ajuns pe mâini străine”. O singură concesie făcută tribunilor ardeleni…

Privit în cuprinsul său, volumul „Poezii” respiră nostalgie, tristeţe, singurătate, dar nu după trecute scene rurale, ci

după abstracţiuni desprinse din cărţi: cinste, curaj, demnitate, omenie, bărbăţie, credinţă. De fiecare dată, natura, la scară

planetară sau galactică, se solidarizează cu duioşia şi însingurarea poetului. Nici nu se putea altfel, întrucât V. Voiculescu este

omul epocii sale: „Goniţi de Austrul potrivnic din cuibul stâncilor golaşe / Se-nalţă norii de la munte ca nişte pajeri uriaşe /

Ce, coborându-se în cârduri de pe sălbaticele piscuri, / Aduc furtuna pe-a lor aripi şi poartă fulgerele-n pliscuri” („Furtuna”).

Tradiţionalismul ardelenilor era patriarhal şi antiurban. Al lui Voiculescu este religios. Prin noaptea fără de stele, clopotul din

turla de lemn îşi împrăştie glasul „prin văi şi munţi departe”. El îndeamnă la credinţă şi-i ameninţă pe eretici cu grea osândă.

„Glas de clopot” face parte din poemele lungi (164 de versuri!). Are un prolog şi cinci părţi. În ultima, autorul devine

rechizitorial. Clopotul este bătrânul solemn care moralizează în stilul proletarului eminescian şi al socialismului utopic: „Nu

mai clădiţi palate din dezastre, / Nici temniţi strâmte, reci şi-ntunecate, / Ci-n sârg duraţi din sufletele voastre / Un larg şi

cald locaş de bunătate.// La temelie puneţi toţi dreptatea. / Şi-o neclintită, trainică iubire, / Să-l înălţaţi mai larg decât

cetatea, / Pe toţi să-ncapă, fără osebire!”

Alimentate din belşug din romantismul întârziat, poeziile acestui început au un parfum biblic suav, care, pe măsura

trecerii timpului, va deveni mai făţiş. Deocamdată conceptuală, religiozitatea reia scene biblice („Pe cruce”, „Stă Maica

Domnului”, „Isus”, „Bătea la poarta cerului”, „Magii”) sau rugăciuni („Ca pe un diamant”, „Ia tu arcuşul”). Când ia forma

unui colind de sărbători, este imperativ discursiv: „Fiţi gata să primiţi pe Domnul / În ziua Sfântului Crăciun”. Poezia de

dragoste din această carte constituie monologul bărbatului implicat într-o maree sufletească uriaşă. Şi în acest caz, liricul

alegoric domină construcţia. Începutul cunoscutului roman sentimental este stilizat cu supraîncărcătură prozodică. Versurile

de dragoste au tangenţe vizibile cu romanţa şi cântecul de lume. Din dorinţa juvenilă de a spune cât mai mult, a cuprins în

volum şi poezii din albume. Ele scad valoarea întregului prin sintagme de felul: grindina durerii, mugurii nădejdii, moartea

sufletului, adâncul plâns, iubită credincioasă, mormânt uitat, tristă floare, groapă solitară, groapă rece, floare dragă, flori

curate, iubiri întunecate, taină grea. Alteori, ecoul versurilor eminesciene este indiscutabil: „Ce-ţi pasă ţie dac-am plâns / De

dorul tău vreodată, /Nu vezi ce limpezi ochii mei / Acum la tine cată?” – „Pe lumea asta sunt femei / Cu ochi ce izvorăsc

ÎNTREZĂRIRI 34

scântei”; „Astăzi, însă, când la geamuri / Am zărit-o de departe / M-am întors din drum şi galben /Apucai prin altă parte” –

„Vântul tremură-n perdele / Astăzi ca şi alte dăţi, / Numai tu de după ele / Vecinic nu te mai arăţi!”; „Mi-a răsărit o stea

departe…/ De ea tot sufletu-mi s-anină / Deşi văzduhul mă desparte / De steaua rece şi senină” – „Icoana stelei ce-a murit /

Încet pe cer o suie: / Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem şi nu e”; „Tu, cea slăvită pe altare, în lumea sufletului meu” –

„Căci tu înseninezi mereu / Viaţa sufletului meu”.

Sunt şi pasteluri. Pentru fiecare anotimp: „Iarna”, „Toamna”, „La Rusalii”, „Vara”. Nota lor comună o reprezintă

sensibilitatea vizuală ridicată: „Fugit-au plăpândele păsări spre caldele ţărmuri departe, / Nori grei, plumburii, se coboară

din nordul ce-mprăştie moarte, // Oştire grozavă şi mută, cu scuturi şi coifuri de gheaţă / Ce umple văzduhul cu triste şi

umede flamuri de ceaţă”. Alecsandri? Coşbuc? Sezonul este trecut dincolo de convenţionalul calendaristic şi meteorologic,

adică spre senzorial, imagine şi atmosferă. Nu lipsesc accentele retorice împinse spre descripţie excesivă: „Sub seară târziu

zbuciumarea s-alină pe-ncet, se dezleagă, / Şi gloata se-mprăştie, piere, de noaptea bordeielor suptă. / Pustiu, răscolit, crunt

stă câmpul ca după o crâncenă luptă, / Doar ploaia rămâne să plângă, nopţi – zile întregi nentreruptă, / Logodna seminţelor

blânde cu lutul bătrân, stors de vlagă”. Altă poemă lungă, „Poporul apelor” (178 de versuri dispuse în terţine, catrene şi

sextine), este o meditaţie în stilul lui Alexandru Macedonski („Fântâna”): „Cunosc o fântână la margini de drum / Adâncă,

nespus de adâncă…/ Prăpastie pare cotlonu-i scobit / În asprele ghizduri de stâncă” – „Cunosc o fântână pe valea umbrită”.

Împreună cu parapoemul „Siretul”, completează mărturisirea din „Confesiuni” că s-a născut pe ţărmuri de ape mari, numai că

aici râul din Moldova este replica Oltului din lirica lui O. Goga. Măreţul râu nu aşteaptă îndurare de sus, cerşind ploaia, ci taie

ogoarele bogate cu forţe proprii, ca să verse belşugul şi să binecuvânteze pământul uscat. Idila „La poale de munţi” îl prezintă

pe haiducul Stoian, „Înalt şi năprasnic, la faţă smolit, / Se teme o ţară de braţu-i cumplit”, care aminteşte foarte mult de

celebrul Andrii Popa „cel vestit şi cu pieptul dezvelit”.

Perla volumului de debut este „Pe cruce”, inclusă ulterior în toate antologiile. Compoziţia este preponderent narativă,

caracteristică etapei iniţiale a lucrării mistice. Avem impresia că, după ce l-a desenat pe Isus pe o icoană, încarcă tabloul cu

semnificaţii epice: unii hulesc, alţii văd, mama plânge, cei apropiaţi se gândesc la pribegie. În faţa scenei se află Maria,

Magdalena, şi, în plan secund, ucenicii, mulţimea şi fariseii. Prima şi ultima strofă descriu durerea infinită: „Isus murea pe

cruce. Sub arşiţa grozavă / Pălea curata-i frunte ce-o sângerase spinii. /Pe stâncile Golgotei tot cerul Palestinii / Părea că

varsă lavă” şi „Măslini fără de frunze dormeau mocniţi pe coaste. / În vale, ca-ntr-o pâclă, dormea Ierusalimul, / Pe cruce

somnul morţii dormea de-acum sublimul / Isus, vegheat de oaste!” Când trebuie să exprime nedumerirea şi speranţa vagă,

verbele sunt folosite la imperfect, pentru a sugera o acţiune neterminată: murea, pălea, zăcea, ţipa, priveau, dar cărturarii

huliră şi fariseii trecură, aşadar o lucrare încheiată de curând. Nădejdea se năruise, cu un mai mult ca perfect întărind o

acţiune anterioară altora: judecarea şi condamnarea. Dacă ar trebui să reducem întreaga elegie la 12 substantive, am spune

totul: arşiţă,spini, stânci, lavă, fiere, hohot, durere, tâlhari, blestem, urgie, pâclă, moarte. Aceste mijloace gramaticale,

minore în aparenţă, reprezintă partea artistică apreciabilă pe care şi-a rezervat-o autorul de la începutul urcuşului pe Golgota

literaturii. Ele asigură discreţia trăirilor şi echilibrul delicat al emoţiei, la întâlnirea mitologicului cu existenţialul şi al

amândurora cu ambiţiile şi căutările sale.

Romantic întârziat sau postsămănătorist, V. Voiculescu a început odiseea editorială în limitele unui stil încercat şi de

alţii înaintea sa. Inevitabil. De atâtea solicitări, versurile ar putea părea monotone, dacă autorul nu ar dispune de un limbaj

neaşteptat de sprinten şi de o pană vie. În ansamblu, volumul de „Poezii” este prea compozit, unele exerciţii lirice sunt simple

alcătuiri retorice subminate de banalitate. Alunecările etice şi lamentările erotice au însemnat fructele necoapte ale unui mare

talent. În ambianţa literară a anului 1916 se îngăduiau împrumutul de stiluri şi influenţa marilor modele. Vorbele prea multe şi

prea mari nu erau atunci o primejdie, dacă starea unică era elanul.

(Din Gh. P. „Viaţa şi opera lui Vasile Voiculescu”, Editura Europress Group, Bucureşti, 2012)

E V E N I M E N T

S-au împlinit 10 ani de la apariţia lucrării „PÂRSCOV, Plai străvechi”, Editura Anastasia-

Ina, Colecţia Mileniul III. Autori: Nicoleta Gâlmeanu, Dumitru Scoroşanu, Sebastian

Hofnăr şi Ion C. Nica. Au colaborat: prof. V. Nicolescu, prof. Gh. Postelnicu şi prof.

Veronica Nistor.

„La iniţiativa unora dintre personalităţile locale, oameni dedicaţi cu tot sufletul meleagurilor

natale, s-a născut această lucrare, ca o încununare a activităţii lor personale pusă în slujba

concetăţenilor şi, nu în ultimul rând, cu scopul de a aduce la lumină oameni, fapte şi locuri

pierdute în ceţurile memoriei”. (Editorul)

ÎNTREZĂRIRI 35

OMAGIU DASCĂLILOR PÂRSCOVENI

Iuliana TĂBĂCARU

Întâi septembrie al fiecărui an calendaristic este o dată aniversară pentru dascălii ţării, ziua în care le vibrează sufletul

de emoţia începerii unui nou an şcolar. Vibraţia interioară, încărcată de amintirile şi întâmplările frumoase ale anilor trecuţi, le

creează nostalgie, nostalgie accentuată de prima frunză ruginie a toamnei ce pluteşte prin văzduh. Acum simt din plin că a mai

trecut un an din viaţa lor.

„Dicţionarul dascălilor pârscoveni”, una din cărţile scriitorului Gheorghe Postelnicu, păstrează vie memoria celor de

la cer, dar şi a dascălilor de azi, care nu sunt puţini. Ca element nou amintesc faptul că la şcolile din comuna noastră s-a

format tradiţia să se profeseze în familie. Cu deosebit respect şi multă emoţie le mulţumesc în numele tuturor generaţiilor şi le

enumăr cu drag: familia Aurica şi Mircea Georgescu, Aurelia şi Nelu Popescu, Maria şi Ion Stan, Sevastiţa şi Ioan Popescu,

Elena şi Ion Nica, Afrodita şi Constantin Ungureanu, Maria şi Ion Dinescu, Ana şi Mihai Vasilescu, Filica şi Ilie Vârşă,

Florica şi Gheorghe Georgescu, Maria şi Ion Marcu, Cati şi Nicolae Negrea, Cecilia şi Dumitru Scoroşanu, Elena şi Nicolae

Munteanu, Elisabeta şi Gheorghe Postelnicu, Elena şi Ion Zamfira, Marcela şi Sorin Badea, Cecilia şi Dragoş Boerescu, Elena

şi Eugen Beju.

La aniversarea a 50 de ani de la construirea şcolii din Pârscov, propun tinerilor dascăli şi noii conduceri a şcolii să

realizeze o festivitate dedicată acestor familii de cadre didactice, modele vii multor şcolari cu un parcurs profesional de lăudat,

persoane care folosesc societăţii româneşti. Cadrele didactice în activitate, cele pensionate şi cei din cer trăiesc cu aceleaşi

emoţii întâiul de septembrie, când clopoţelul sună în fiecare toamnă împrăştiind prin clinchetul lui un bun venit pentru cei

activi, sănătate pentru pensionari şi odihnă veşnică pentru cei care nu-l mai aud.

LA MULŢI ANI, dragi dascăli pârscoveni!

O A M E N I I D E L Â N G Ă N O I : ION EDOIU, LA 99 DE ANI

Cel mai în vârstă pârscovean s-a născut pe 2 februarie 1915, în Lunca

Frumoasă. Este fiul Ecaterinei Sturzu şi al lui Ştefan Edoiu. L-a avut învăţător pe

Dumitru Stătescu. Preotul satului era Constantin Domolescu. A lucrat pe şantier.

În 1941 a devenit gardian public în cadrul Poliţiei Buzău. Cinci ani mai târziu s-a

aflat, pentru prima oară, între viaţă şi moarte. Din cauza unei arterite i s-a

amputat de două ori un picior (la Spitalul Brătianu), timp în care s-a molipsit şi

de tifos exantematic, fiind tratat la Spitalul Gârlaşi. Al doilea eveniment dramatic

s-a petrecut în 1987, când, în urma unei agresiuni, şi-a pierdut ochiul drept.

S-a căsătorit cu Florica Şomoiag (22 decembrie 1916-20 februarie 2008),

din Cornet, fiica Mariei Stegaru şi a lui Filip Şomoiag. Şi-au făcut casă pe un

teren al preotului C. Stătescu şi au avut un fiu, Ştefan (n. 1945), ploieştean, şi

două fiice: Maria Blajă (n. 1948), cu patru fete, şi Veronica Sturzu (n. 1950), cu o frumoasă carieră de funcţionară în Buzău.

De 68 de ani merge în cârje, ceea ce nu l-a împiedicat să lucreze la Fabrica de conserve şi să practice, ca amator,

„castratul porcilor”.

Reîntâlnirea cu Ion Edoiu, prietenos şi prezentabil, un moment fericit pentru redacţia ÎNTREZĂRIRI!

J U R N A L P Â R S C O V E A N

14 iunie 2014: realizatorii INTREZĂRIRI s-au 18 iunie 2014: redactorii INTREZĂRIRI au luat parte la o masă

întâlnit la Casa Memorială cu elevi ai Şcolii din rotundă pe tema „Învăţământul buzoian – trecut şi prezent” la

Dăeni (jud. Tulcea), însoţiţi de înv. Ionel Marincea. Şcoala din Cozieni.

ISSN 2343 – 7324

ISSN – L 2343 - 7324

Răspunderea pentru conţinutul

articolelor publicate aparţine autorilor.

ÎNTREZĂRIRI Revistă sătească de ştiinţă şi cultură editată de

Consiliul Local al comunei Pârscov, judeţul Buzău.

intrezariripirscov@yahoo.ro

Redacţia: Gheorghe Postelnicu (redactor şef),

Ion Nica, Dumitru Scoroşanu, Elena Otavă,

Constantin Costea, Mădălin Vlăsceanu.

Grafică şi tehnoredactare: Elisabeta Postelnicu

Tipărit la S.C.IRIMPEX S.R.L. Bârlad.