„Praf de stele”

1

Praf de stele

Revistă de cultură a

Liceului Pedagogic „Carmen Sylva”, Timişoara

„Învăţaţi să lăsaţi pe chipul vostru să înflorească un zâmbet. Este darul pe care-l oferiţi aproapelui, este

darul pe care-l oferiţi întregului Univers!” Octavian Paler

Anul III, Nr. 5-6, septembrie 2014 – aprilie 2015

„Praf de stele”

2

COLECTIVUL DE REDACŢIE

Coordonator: Prof. dr. VIVIANA MILIVOIEVICI

Redactor-şef: Doris Cândea Secretar de redacţie: Andreea Miron Redactori: Sorina Banda

Denisa Bucsai Octavian Bogdan Marina Ciobanu

Colaboratori: Prof. dr. Elena-Ligia Jebelean Prof. dr. Aneta Gabor Prof. dr. Raluca Criste Prof. Olimpia Cirimpei Prof. Claudia Balica Prof. Dumitru Başu

Tehnoredactare computerizată şi design: Prof. dr. Viviana Milivoievici Desene copertă: Andrada Orodan, Andreea Kemendi

SUMAR

Editorial 3

Atitudini 4

Suflete... prin anotimpuri... 9

Crăciunul... sărbătoarea iubirii... 15

Copilării... 35

Fantezie... Ficţiune... 36

Vise adolescentine... 42

Gânduri, idei, sentimente... 45

Opinii 50

Evocări – tablouri dintr-o expoziţie 51

Poezii... 56

Reîntoarcerea la origini 63

Sprechen Sie Deutsch?... 65

Pasiuni... în timpul liber... 67

Călător... hoinar... 74

Haiku 77 Gânduri pentru mai târziu... 77

„Praf de stele”

3

Editorial

Prin lumile visătorilor... din noi...

Andreea Miron (X B)

Bine v-am regăsit într-un alt număr al

preţioasei noastre reviste „Praf de stele”!

Precum bine ştiţi, ea vă aşteaptă cu drag

să o răsfoiţi, dând viaţă creaţiilor vostre şi

invitându-vă la plimbare şi prin lumile altor

visători. Aici puteţi începe sa vă construiţi

viaţa de artişti sau pur şi simplu să vă daţi

frâu liber imaginaţiei. Oricum ar fi, această

revistă este realizată de voi şi pentru voi, o

oglindă a frumuseţii spirituale.

Vă mai amintiţi de prima oară când

micul artist a ieşit la suprafaţă? Pasiunea mea

de când eram micuţă era de a desena şi picta pe

pereţi, orice perete care îmi cădea la îndemănă.

Nu conta că desenele mele nu aveau niciun

sens, multitudinea de linii şi figuri colorate

mi-au deschis drumul către acest univers al creaţiei care încă mă pasionează.

Talentul de a crea propriul univers se află în fiecare om, lucru de care sunt

mândră, deoarece asta îmi dă ocazia de a-mi construi propria fericire în

momentele în care poteca vieţii mele pare mai umbrită. Nu e minunat să îţi poţi

defini sigur termenul de fericire?

Dacă ar fi să vă ofer sfatul meu, tineri artişti, acesta ar fi să nu vă opriţi

niciodată din a visa şi a construi orizonturi noi! Cine ştie cum va arăta universul

vostru peste câţiva ani, ce schimbări neaşteptate, dar potrivite pentru fiecare în

parte, se vor produce? Viaţa mea nu este extraordinară mereu şi, prababil, şi voi

aveţi anumite elemente pe care aţi vrea să le schimbaţi, totuşi, în ciuda acestor

gânduri, să nu uităm că avem suficient pentru a zâmbi. Sper că pentru voi, ca şi

pentru mine de altfel, această revistă a creaţiei să fie un motiv de a zâmbi. Vă

pot promite că dacă printre paginile ei veţi da peste întrebări fără răspuns, veţi

avea ocazia să aflaţi alte lucruri care până în prezent nu vă erau cunoscute

sufletului. Prin urmare, atunci când nu sunteţi siguri de ceva, căutaţi înţelesul

acelui lucru în propriul vostru univers şi veţi vedea că totul se va lumina. Cu un

strop de motivaţie, este într-adevăr simplu, chiar dacă pare mai greu de realizat.

Nu în ultimul rând, înainte de vă aventura plini de curiozitate într-o lume

nouă, aş vrea sa ştiţi că sunt mândră de voi, cei care aveţi curajul de a explora

tărâmuri necunoscute, de a învăţa din poveştile lor şi chiar de a vă schimba în

urma unei experienţe cu semnificaţie deosebită. Nu trebuie să aveţi frică

niciodată de ceea ce aţi putea întâlni în drumul vostru prin viaţă sau în adâncul

sufletului, nu uitaţi că voi sunteţi cei care vă definiţi pe voi înşivă!

Lectură plăcută, suflet de artist!

„Praf de stele”

4

Atitudini

Mihai Eminescu în Banat

15 ianuarie 2015 – Ziua Culturii Naţionale şi 165

de ani de la naşterea poetului Mihai Eminescu, în

cadrul proiectului „Timişoara – capitală culturală

europeană în 2021”, Primăria Municipiului

Timişoara, Consiliul Local Timişoara,

Asociaţia Seniorilor din Municipiul Timişoara

Între romanticii europeni, Mihai

Eminescu deţine, prin vremea, spaţiul şi

viziunea despre lume pe care le reprezintă un

loc proeminent, un loc aparte. Ieşit din

consonanţa unor condiţii de destin istoric

naţional şi de determinări individuale, artistul

acesta a dat lumii o operă de sinteze uimitoare,

în care se interferează, filtrate prin sita geniului

său naţional şi topite în limba română căreia i-a

dat accente de limbă sacră, răsăritul şi apusul, nordul şi sudul. Locul din care a

venit, străvechea vatră românească, dinspre Ipoteştii Botoşanilor din Ţara de

Sus, loc plin de coline, păduri şi ape, învăluit în luminile şi umbrele blânde ale

româneştilor „guri de rai”, ale tipicelor spaţii mioritice, ondulate, a fost locul care

l-a marcat şi l-a legat o dată pentru totdeauna.

Oriunde l-a purtat pe poet „daimonul” (demonul) său lăuntric, pe

drumurile vieţii sale neliniştite, rătăcitoare sau pe cele ale fanteziei creatoare

îndrăzneţe, neobosite, prin strainătăţi, sau spaţii interstelare, lunare, locul acela

a fost păstrat în minte ca un model paradisiac, cu valori magice, ca un mic eden

în care el îşi petrecuse vârsta de aur a copilăriei pierdute.

Timpul istoric în care i s-a desfăşurat existenţa, între 1850 şi 1889, i-a

înfăţişat trepte însemnate din creşterea poporului român, ca şi din evoluţia

istoriei europene. Viziunea despre lume a artistului exprimă, în primul rând,

prin comunitatea de matrice stilistică la nivelul subconştientului colectiv, cum

spunea Lucian Blaga, viziunea întregului popor român. Arhaic şi modern, în

acelaşi timp, poetul vine dinspre şi exprimă istoria şi spiritualitatea noastră

întreagă. Romantismul său este determinanta stilistică impusă de epoca în care a

trăit, dar şi expresia mărturisită („Eu rămân ce-am fost, romantic”) a unei

însetate aspiraţii spre universalitate, spre absolut.

Fiecare creaţie lirică trebuie raportată la imaginea cuplului ca imagine

ideală, întrupând o aspiraţie de fond. Se desenează astfel, de la sine, o diagramă

în timp, pe care se înscriu suişurile şi coborâşurile, nădejdile şi dezamăgirile,

dominate de un punct unic în care se petrece întâlnirea.

În 1867, intră în trupa lui Iorgu Caragiale, unde are roluri de sufleor şi

copist. În 1868, este angajat ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, iar, în timpul

„Praf de stele”

5

verii, această trupă a jucat la Braşov, Sibiu, Lugoj, Timişoara, Arad şi alte oraşe

bănăţene.

Legăturile cu Banatul ale lui Mihai Eminescu sunt legate de prezenţa la

Timişoara a fratelui său, Nicolae, pe care poetul l-a căutat în 1867, dar şi vizita

făcută cu trupa în anul de graţie al acesteia, când artiştii bucureşteni au trecut

munţii, susţinând mai întâi spectacole la Lugoj, apoi la Timişoara. După vizita

făcută în „Mica Vienă”, trupa Pascaly pleacă la Arad unde Eminescu îl întâlneşte

pe Iosif Vulcan, iar de aici la Oraviţa, prezentând un spectacol pe scena celui mai

vechi teatru din România.

Ecourile, atât în presa bănăţeană, cât şi în sufletele intelectualităţii,

acestui turneu au fost copleşitoare. Contactul, chiar şi fugitiv, al lui Mihai

Eminescu cu realităţile bănăţene, mai cu seamă cu viaţa culturală şi artistică, se

va reflecta, mai târziu, într-o însemnare a acestuia: Teatrul românesc în Lugoj,

însemnare ce vădeşte de la început preocuparea poetului pentru crearea unei

limbi româneşti curate. Piesa interpretată de lugojeni, Girofle-Girofla, a avut un

deplin succes, scrie poetul.

Trebuie să spunem, însă, că Banatul şi cărturarii săi nu-i erau străini lui

Eminescu. Încă din perioada gimnaziului de la Cernăuţi, Mihai Eminescu a

cunoscut din biblioteca şcolii sau din cea a profesorului său, Aron Pumnul, cărţi

semnate de bănăţenii: Dimitrie Ţichindeal (Adunare de lucruri moraliceşti),

Constantin Diaconovici Loga (Ortografia sau dreapta scriere), Petru Lupulov

(Versuri de bucurie). Aduceţi-vă aminte de frumoasele versuri ale epigonilor:

„Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un figure de miere / Cichindeal gură de aur,

Mumulean glas cu durere”, şi veţi întelege mai bine adânca admiraţie pentru

aceşti cărturari întemeietori de limbă şi cultură românească.

De asemenea, laViena, Mihai Eminescu a avut posibilitatea să cunoască şi

alţi intelectuali bănăţeni şi putem spune că a cunoscut Banatul mult mai bine

decât am crede noi. Totodată, putem aminti că la 11 octombrie 1925, la

Sânnicolaul Mare, s-a dezvelit primul monument dedicat lui Mihai Eminescu în

România de dincolo de munţi.

Ceea ce a izbutit a depăşit şi intenţia sa, şi înţelegerea noastră. Prin iubire

şi jertifire de sine faţă de idealurile, aspiraţiile, tradiţiile, concepţia de viaţă a

românilor, el s-a proiectat pe orbita şi în pantheonul valorilor româneşti şi

universale, devenind steaua polară la care se raportează azi şi se va raporta cât

va fi limba noastră pe lume, cultura şi creaţia poporului său.

Bibliografie:

Mihai Eminescu, Poezii, Bucureşti, Editura Eminescu, prefaţă de Zoe

Dumitrescu-Buşulenga;

Mihai Eminescu, Poezii, Bucureşti,

Editura Ion Creangă, prefaţă de

Mihail Sadoveanu.

Denisa Bucsai, Marina Ciobanu

(XI D)

Profesor coordonator:

dr. Viviana Milivoievici

„Praf de stele”

6

Dor de Eminescu...

Ines-Andrada Bungău (VI B)

MOTTO:

„Fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci.”

Tudor Vianu

ARGUMENT:

„Eminescu n-a existat,

A existat numai o ţară frumoasă

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe,

Ca o barbă nepieptănată de crai.

Şi nişte ape ca nişte copaci curgători

În care luna îşi avea cuibar rotit.

.......................................................

Şi pentru că toate acestea

Trebuiau să poarte un nume,

Un singur nume,

Li s-a spus:

Eminescu ”

Marin Sorescu

Ştiu sigur că îl iubesc pe Eminescu, încă de când eram la grădiniţă, de

când am învăţat alfabetul pentru a putea scrie şi citi.

Mi-a amprentat copilăria cu poeziile sale. L-am îndrăgit şi datorită

frumuseţii chipului său, pe care îl descoperisem într-o carte veche, a mamei, din

bibliotecă. Tot de la mama am aflat că ne-a lăsat moştenire poezia sa în limba

noastră românească, făcând-o cunoscută în toată lumea.

Ce-aş mai putea spune eu şi nu s-a spus încă?

Oricine ştie cine a fost Eminescu. Poetul, omul, arderea, flacăra, artistul,

simţirea, frumosul, încantarea, agonia, viaţa, nemurirea, iubirea.

Îi simţim parfumul teilor, vedem florile de un albastru senin, mirosim

lacul care parcă nu se mai sfârşeşte, ni se face dor de Luceafăr.

Se împlinesc 165 de ani, de la naşterea poetului nostru naţional, Mihai

Eminescu. Îi putem aduce elogii, ne putem închina unui poet, sau putem să ne

lăsăm sufletele să se umple de poezie.

Dacă deschidem cartea lui Adrian Păunescu la poezia Eminescu, emoţiile

ne copleşesc.

„Fără el oricare lucru

Şi-ar urma cărarea sa

Fără el chiar steaua noastră

Dintre stele ar cădea

Pe pământul vechii Dacii

Când mai mare, când mai mic

Dacă n-ar fi Eminescu

Viaţa nu ne-ar fi nimic.

El Moldovei îi e fiul

Şi Munteniei nepot

L-a-nfiat întreg Ardealul

Eminescu-i peste tot

Într-o lume relativă

Mai avem un nume sfânt

Eminescu-i România

Tăinuită în cuvânt.”

„Praf de stele”

7

Iar dacă ascultăm cântecul Dor de Eminescu, cântat de Doina şi Ion Aldea

Teodorovici, pe versurile lui Grigore Vieru, curg lacrimile fără să le putem opri.

„Ni-l furară, Doamne, adineauri

Pe înaltul domn cu tot cu lauri

Mă uscam de dor în piept cu dânsul

Nu ştiam ce dor mi-era de dânsul

Nu ştiam că doina ne-o furară

Plus străvechea şi frumoasa ţară

Eminescu, Eminescu.

Acum am şi eu pe lume parte

Toţi îmbrăţişăm măiastra-ţi carte

Ştiu că frate-mi eşti şi-mi eşti părinte

Acum nimeni nu mă poate minte.

Bine ai venit în casa noastră

Neamule, tu floarea mea albastră.

Eminescu, Eminescu.

Suntem în cuvânt şi-n toate,

Floare de latinitate

Sub un cer cu stele sudice.

De avem sau nu dreptate,

De avem sau nu dreptate,

Eminescu să ne judece.

Eminescu, Eminescu.”

Ce putem spune despre cel ce ştia totul?

De unde venim, unde ne ducem, cât de efemeri suntem, ce este timpul, cât

de frumos este în jurul nostru, ce istorie încercată avem, ce bogăţie de emoţii ne

încearcă şi le trăim.

Dar cuvintele lui...

Sunt pline de har şi pătrund în inimile noastre! Şi apoi, o dată pătrunse,

rămân pentru eternitate!

Peste tot pe unde au trecut paşii Luceafărului, au lăsat urme din pulbere

de stele.

Nemuritorule Eminescu, dă-mi această onoare să-ţi vorbesc câteva clipe.

Iertate fie-mi modestele mele încercări!

Au trecut 165 ani de când Eminescu pare a nu scrie, de când Eminescu nu

mai trece pe lângă plopii fără soţ.

Atunci când trecea,cine nu îl cunoştea ?

Dar de atunci, în loc să se odihnească undeva, la marginea mării în tihnă,

răsare noapte de noapte pe bolta culturii române, întrecând în strălucire toate

stelele. Nu are parte de repaus şi e bine.

Aceasta este soarta unui NEMURITOR !

Eminescu se scrie în inimi, se scrijeleşte în suflet. Spre nemurire! Spre neuitare !

Să ne închinăm Lui şi să-l lăsăm moştenire urmaşilor noştri!

Nu există viaţă fără Eminescu, om fără operele sale memorate şi popor

care să nu îl cunoască!

„Praf de stele”

8

Ziua de Comemorare

a Victimelor Holocaustului

Adelina Munteanu (IX A)

Holocaustul a fost unul dintre cele mai

îngrozitoare momente din istorie. Este un

fenomen unic prin amploarea brutalităţii sale,

prin cruzimea sa şi prin caracterul premeditat al

asasinărilor în masă.

Născut pe ruinele celui de-al Doilea Război

Mondial, acesta a fost ca un val ce a năucit

omenirea după un alt dezastru mondial. Şase

milioane de evrei şi alte milioane de oameni –

romi, slavi, opozanţi politici şi religioşi,

homosexuali, prizonieri de război, bolnavi mintal

şi infirmi, dar şi elitele poloneze şi populaţia

civilă rusă şi sârbă de pe teritoriile ocupate – au

fost ucişi de nazişti între anii 1933-1945.

Aşadar, în anul 2002, miniştrii europeni ai

educaţiei au adoptat, la iniţiativa Consiliului

Europei, Declaraţia de Instituire a Zilei de Comemorare a Victimelor

Holocaustului şi de prevenire a crimelor împotriva umanităţii, în instituţiile de

învăţământ din Statele sale membre. Recent şi ONU a ales data de 27 ianuarie,

dată la care armata sovietică a eliberat lagărul de concentarare şi de exterminare

de la Auschwitz – Birkenau, din Polonia, în calitate de Zi de Comemorare a

Victimelor Holocaustului.

Deşi acea perioadă şi-a lăsat amprenta dureros asupra istoriei, şi acum se

mai continuă anumite acte ce ţin să tulbure şi să creeze conflicte între religii şi

naţiuni.

Cu ocazia acestei zile de

27 ianuarie, în sala festivă a

Liceului Pedagogic „Carmen

Sylva”, din Timişoara, s-a

organizat o activitate prin care

elevii, împreună cu profesorii

au comemorat victimele

Holocaustului.

„Praf de stele”

9

Suflete... prin anotimpuri...

A venit toamna...

Damian Mitrofan (V B)

Este septembrie. Soarele mângâie pământul

amorţit. Razele lui sunt din ce în ce mai palide.

Marea de verdeaţă se îngălbeneşte.

Peste coroanele de foc ale copacilor adie vântul

tomnatic, ducând frunzele multicolore, oferind

pământului un covor pufos. Vietăţile se grăbesc să-şi

adune cu hărnicie proviziile pentru iarnă. Păsările

călătoare pleacă, vâslind în înălţime pe cerul trist, în

locuri mai călduroase. Aşa şi noi, copiii, ne-am luat

rămas-bun de la vacanţă, de la prieteni, colegi,

verişori şi vecini cu care ne-am petrecut toată vara...

Toamna este un anotimp plin de culoare,

farmec şi schimbare!

Toamna

Octavian Bogdan (IX B)

Vara-ncet, încet dispare

Pe la mijloc de Răpciune

Şi cu mare disperare

Se piteşte-ntr-o genune.

Căci pe aripi de vântoasă,

Într-o mantie translucidă,

Vine toamna cea ploioasă

Când vioaie, când timidă.

Prin grădini şi pe ogoare

Vântul şuieră de zor,

Gâzele speriate tare

Se pitesc sub un răzor.

Iar un greier rătăcit

Lira şi-a abandonat.

CRI – concertul l-a oprit,

Că-i teribil de speriat.

Rătăcit, un şoricel

Uluit îşi cheamă mama,

Că-i plăpând şi-i vai de el

Şi ce este, nu-şi dă seama.

În Brumar, sub nori de plumb

Soarele abia străluce

Peste mirişti de porumb,

Vestind toamna ce se duce.

„Praf de stele”

10

Toamna – anotimpul schimbărilor

Maya Tudose (VI B)

Toamna numai ce a ajuns pe meleagurile noastre şi a şi început să îşi lase

amprenta.

Mă uit pe geam şi deja văd stoluri nesfârşite de păsări cum zboară în

înaltul cerului. Ciocârliile, gâştele sălbatice, prepeliţele şi privighetorile ne

părăsesc şi pleacă spre tărâmurile calde. Mai sunt multe luni până când vom

reauzi cântecul privighetorilor si al ciocârliilor prin poienile noastre.

Copacii parcă încep de pe acum pregătirile de Crăciun. Fiecare frunză are o

culoare diferită cu un model original. Parcă îmi mai atrag puţin atenţia de la

cerul posomorât. Dar, în acelaşi timp, îmi amintesc de faptul că peste o lună sau

două aceste straie ale arborilor vor cădea fâlfâind pe pământ. Pentru o perioadă

vor arăta ca un covor din acela pe care bunicile noastre îl făceau la război. Însă

după aceea ne vor părăsi şi ele la fel ca păsările.

Şi animalele observă că natura se pregăteşte de un somn pentru o perioadă

de timp. Ursul si bursucul se gândesc să o urmeze şi se pregătesc pentru o dulce

hibernare. Vulpile îşi căptuşesc vizuinile cu muşchi, pentru a le ţine de cald. Iar

vrăbiuţele sunt tot mai zgribulite, parcă ştiind ce le aşteaptă.

Pieţele sunt pline. Strugurii, nucile şi gutuile s-au copt. Bunicile noastre

s-au apucat să facă zacuscă, gemuri şi marmeladă.

Ajutându-ne să ieşim din vară şi să intrăm în iarnă, toamna este un

anotimp al schimbărilor .

Straie ruginii

Adelina Chitonescu (V B)

Toamna cea bogată a sosit!

Pomii îşi arată cu mândrie roadele şi umplu coşurile ţăranilor cu fructele

lor aromate. Merele, perele, gutuile, strugurii şi prunele ne îmbie cu parfumul lor

proaspăt, la masă.

Bunica pregăteşte cu sârg compoturi şi dulceaţă din toate aceste bunătăţi.

Presa îşi face şi ea datoria, transformând strugurii într-un must delicios şi

apoi în vin.

Roşiile, gogoşarii, vinetele şi ceapa îşi aşteaptă cuminţi în pieţe

cumpărătorii şi sunt nerăbdătoare să fie pregătite de gospodinele harnice, pentru

iarna cea friguroasă.

În bucătărie, oala aburindă cu zacuscă ne cheamă să ne înfruptăm din acest

delicios preparat. Astfel, bucatele se bucură să ajungă în cămara primitoare.

Acolo sunt aşteptate de murăturile asortate, din borcanele frumos aranjate pe

rafturi. Butoiul cu varza este străjerul cămării.

Pe aleile parcurilor se aude foşnetul blând al covorului viu colorat,

aşternut de zâna toamnă. Tot ea, ne îndrumă paşii spre şcoală. Aici, elevii de

„Praf de stele”

11

vârste diferite se reîntânesc, după vacanţa cea mare şi frumoasă. Bucuria

revederii se înalţă ca un zumzet spre cer. Fiecare dintre ei îşi deapănă cu drag

amintirile verii care tocmai ne-a părăsit. Taberele, excursiile la munte sau la

mare, în ţară sau străinătate, au rămas în gândurile tuturor, lăsând în urmă

nostalgia verii, ca o mângâiere caldă a soarelui. De acum, cu toţii sunt pregătiţi

pentru un nou an şcolar.

Bobocii, cu mari emoţii, păşesc pe poarta şcolii. Se adună cu toţii în curte.

La un moment dat, clinchetul clopoţelului invită elevii în sălile de clasă. Cei mari

păşesc încrezători pe coridoarele deja cunoscute, iar cei mici, însoţiţi de părinţii

la fel de emoţionaţi ca şi copiii lor, se îndreaptă alături de învăţătoare spre locul

unde îşi vor petrece următorii cinci ani, desluşind tainele scrisului, cititului şi ale

socotitului. Aici fac cunoştinţă cu Doamna, cea care le va fi ca o mamă ocrotitoare

şi blândă. Pe bănci îi aşteaptă manualele cu poze viu colorate, din care vor învăţa

în acest an. Toţi stau cuminţi şi ascultă cu atenţie ce li se spune, fascinaţi de

glasul dulce şi suav al învăţătoarei. La terminarea cursurilor, în drum spre casă,

copiii zăresc păsărelele călătoare care i-au încântat cu

trilurile lor de-a lungul verii şi care acum părăsesc

ţara noastră, lăsând parcurile şi codri trişti şi pustii.

Crizantemele, reginele toamnei, îşi ridică spre

cer petalele lor firave. Dalia, acea floare spectaculoasă

prin dimensiunea şi paleta ei variată de culori, este şi

ea o încântare a ochilor.

Uitându-ne spre cerul plumburiu, ne amintim

cu drag de soarele strălucitor al verii care a trecut,

cedând locul toamnei.

Astfel, zâna toamna s-a aşezat pe tronul ei

preluându-şi îndatoririle…

Toamnă...

Maria Macavei (XI D)

E toamnă…

Dar nu și în sufletul meu.

Nu știu ce anotimp e în sufletul meu.

Nu e niciun anotimp. E geneza fiinţei mele.

Sunt la început de drum, așteptând marea explozie ce va schimba totul.

Explozia prin care mă voi mări și voi ajunge infinită.

Din nou, e toamnă afară, dar înăuntru,

eu nici nu m-am născut încă…

„Praf de stele”

12

Toamna

Iris Lung (VII C)

A venit toamna ceţoasă

Florile s-au veştejit,

Vremea este răcoroasă

Frunzele au ruginit.

Păsările călătoare

Spre ţări calde au fugit

Vremea e răzbunătoare

Soarele e ostenit.

Peste cete de şcolari

Norii îsi aruncă stropii

Toamna pune stăpânire

Peste dealuri şi câmpii.

Julia Radu (VII C)

Toamnă târzie, nor înnegrit,

Viaţă deşartă, trup ruginit,

Frunză cazută, în drum abătută,

Caută glas, dar El n-o ascultă.

Trec stoluri gri, dinspre miazăzi,

Şi copilaşi în haine fumurii

Toţi Îl cheamă cu glasuri pustii,

Dar plini de speranţe, cu inimile vii.

Foşnetul reavăn din codru răsună,

Zarea târzie din câmp se adună.

Cerul şi vântul – prieteni acum,

Îi strigă verii un grav „Rămas-bun!”

Părinţii cu frunţile nostalgice

Îi tot înalţă rugi parcă magice:

„Când treci tu, toamnă peste noi,

Nu ne lăsa fără suflet, goi...”

Iarna

Robert Aioanei (V B)

A venit anotimpul geros,

Pentru copii e cel mai frumos!

Ce anotimp este? Este iarnă.

Copiii ies afară la

zăpadă

Și vor să meargă pe

gheaţă degrabă,

Iar când zăpada s-a

depus

Ei au plecat la

săniuș!

Iată vine şi seara de Ajun,

Iar copiii îl aşteaptă pe Moș

Crăciun!

Dar el vine pe

înserat,

Când copiii merg la

colindat,

Iar atunci când se

întorc acasă,

Ei au o surpriză

foarte frumoasă:

Erau o mulţime de

daruri sub brad!

Ei nu s-au așteptat,

dar s-au bucurat!!!

„Praf de stele”

13

Dansul fulgilor de nea

Sara Miculescu-Ungur (VI C)

Este iarnă... Mii de fulgişori argintii cad încet peste oraşul îngheţat.

În dansul lor minunat, acoperă totul. Parcul este acum pavat cu omăt,

copacii îngheţaţi tremură în bătaia vântului, iar zeci de copilaşi au ieşit la

saniuş. Unii se joacă cu bulgări de zăpadă, alţii construiesc oameni de zăpadă pe

care îi vor decora cu fulare şi căciuli pufoase pentru a părea cât mai autentici.

Mii de luminiţe colorate împodobesc oraşul acoperit de ninsoare. La

lăsarea serii, acestea strălucesc puternic, oferind un magnific joc de lumini.

Fiecare casă a contribuit cu ceva la crearea acestui peisaj.

Totodată, copiii împodobesc bradul, aşteptând cu nerăbdare ca Moşul să

lase sub el multe cadouri frumoase.

Întregul oraş adormit, acoperit de omăt, abia se observă în întunericul

nopţii. Norii nu se opresc din a cerne fulgişori, iar totul în jur pare un covor pufos

şi nesfârşit de zăpadă albă, imaculată.

La ivirea dimineţii, toţi copiii au ieşit la săniuş din nou. De pe dealul înalt

alunecă acum zeci de săniuţe încărcate cu micuţii bucuroşi de ninsoarea care s-a

aşternut peste oraşul lor. Brăduţii încărcaţi de zăpadă se scutură uşor în bătaia

vântului, iar oamenii de zăpadă, frumos decoraţi, sunt aliniaţi pe marginea pistei

de sănii pe care copiii alunecă cu multă plăcere.

Casele luminate şi înzăpezite arată minunat în peisajul creat cu ajutorul

ninsorii. Brazii din casele orăşenilor sunt acum îmbrăcaţi cu globuri şi beteală

frumos colorată, iar în vârf o steluţă strălucitoare stă aşezată. Instalaţia

luminează frumos întregile încăperi cufundate în bucuria Craciunului. Copiii se

plimbă nerăbdători în jurul bradului, aşteptând ca din clipă în clipă să apară, în

mod miraculos, cadourile mult dorite.

Deasupra caselor acoperite de omăt cad neîncetat o mulţime de fulgi mici

şi grei de nea. Norii plumburii alunecă încetişor pe cerul întunecat. Copacii

golaşi, lipsiţi de frunze, stau singuri pe drum.

Gospodinele au început să pregătească bucate delicioase pentru vestita

masă de Crăciun. Astfel, casele oamenilor miros acum a cozonaci proaspăt copţi,

a scorţişoară şi a vin fiert.

Dansul fulgilor de nea a creat un peisaj de neuitat pentru toţi locuitorii

acestui oraş.

„Praf de stele”

14

Eşti un fulg...

Raluca Lobază (IX C)

Știi sentimentul ăla cand vezi primii fulgi de zăpadă cum se lipesc timid de

sticla fierbinte a geamului tău, iar tu te uiţi fermecat și intrigat în același timp la

picăturile reci care se preling pe geam lăsând în urma lor dâre care abia mai

amintesc de micul puf care era la început? Cred că îl știi. Și pot să pariez că îţi umple creierul de fericire și inima de fiori. Fiori de gheaţă.

Ca și micul fulg, ești tu. Apari parcă din cer, trimis să-mi limpezești ochii

cu frumuseţea ta, dar, de fapt, ești atât de rece. Atât de rece, încât, atunci când te

apropii de mine, sfârșești lipit de sticla dintre noi, căzând în gol. Fără să te mai

poţi ţine de ceva. Ești pierdut. Dar la fel de rece.

N-am să încerc să distrug zidul clădit între noi din pereţi de sticlă opacă

zgâriată de adierile tăioase și reci ale iernii, totuși atât de rigid. Mă simt mai

bine când ești de cealaltă parte a frontierei și nu-mi infestezi teritoriul cu parfum

pătrunzător de amintiri prăfuite și glume proaste. Mă faci să strănut, îmi provoci

alergie.

Dar, odată cu apariţia primăverii, constat dispariţia fulgilor. Dispariţia

micilor făpturi reci care par atât de firave de partea cealaltă a sticlei, dar atât de

tăioase când ating pielea caldă.

Natura renaște. Iarba e crudă, verde și umedă dimineaţa când dau la o

parte draperiile pentru că soarele nu mă mai lasă să dorm și mă gâdilă nesimţit pe nas de parca-ar fi al lui.

Caricatura anotimpului îngheţat se transformă în pastelul pe care-l am în

faţa ochilor; e viu.

Apa rămasă se chinuie să spele sentimentul insipid lăsat în urma

procesului brutal prin care am trecut, și am trecut până la capăt.

Așa cum natura se zbate pentru viaţa ei și topește toate întinderile,

dezgheaţă pământul crăpat de atata secetă de viaţă, și sparge folia de sticlă

lucioasă încrustată cu fiori, așa și eu îţi spun „Adio, fulg!”. Adio, până la anul,

când te vei întoarce, așa cum, prin obișnuinţa ta, ai promis.

Zâna… Maria-Teodora Bratu (IX B)

Prin neguri groase,vălurite

Se trezeşte luna albă

Prin raze gri şi argintii

Se ascunde zâna...

Când ceaţa deasă se ridică,

Tărâmul magic de poveste

Se-aprinde parcă şi răsună

Zgomot...

E zâna care se trezeşte

În dansul florilor de nea,

Se vede umbra cum se mişcă

Şi părul blond cum flutură.

Chipul plin de veselie,

Străluceşte şi vesteşte

Farmece cu ochii face,

Basme ea ne povesteşte.

„Praf de stele”

15

Crăciunul... sărbătoarea iubirii...

Naşterea Domnului

Octavian Bogdan (IX B)

Dumnezeu este în toate,

Mărginind nemărginirea

Zărilor îndepărtate –

Creator a tot ce-i firea.

Prin puterea Lui divină,

Dintr-un trup neprihănit,

Sfânta Fecioară Maria,

Pe Iisus l-a zămislit

Într-un staul din speluncă,

Cum a prevestit Gabriel,

Unde trei magi o s-ajungă,

Ca să se-nchine la El.

S-a născut Mântuitorul,

A-nceput era creştină.

La noi, crede tot poporul

În sorgintea Lui divină.

În sfânta zi a lui Crăciun,

La români e praznic mare,

Ce-ncepe-n seara de Ajun,

Când tot e-n strai de sărbătoare.

În casă-i brad împodobit,

Cu globuri şi beteală,

Afară-i vâscul înverzit,

Remediu pentru boală.

Iar masa de bucate plină

Te-ndeamnă la bogat festin,

La o împărătească cină,

Stropită cu-n pahar de vin.

Pe străzi sunt grupuri de copii

Ce-n seara sfântă de Ajun,

Colindă veseli şi zglobii

Şi îl pândesc pe Moş Crăciun.

Ajunul magic

Raluca Jude (V A)

Este dimineaţa de Ajun... Fulgii se joacă în văzduh. Pe geamul meu s-au

lipit steluţe argintii de gheaţă. Parcă astazi avea să se întample ceva magic...

M-am ridicat din pat şi am coborât să gust câteva delicatese pe care mama

le pregăteşte an de an, cu multă dragoste, pentru cei dragi. La parter, toată

sufrageria era plină de decoraţiuni multicolore, iar bucătăria era învelită în

miros de turtă dulce.

Mama, aşa plină de făină cum era, tot veselă şi cu zâmbetul pe buze, mă

privea. Fratele meu, împreună cu tata, aranjau marele brad. Eu am început să

curăţ icoanele de pe măsuţa unde erau aşezate.

Dintr-o dată, s-a auzit o bătaie în uşă… Când am deschis, nu era nimeni în

afară de o icoană, frumos aşezată pe preş. Ea era plină de zăpadă, iar pe aceasta

era pictată scena Naşterii Domnului. Mă uitam confuză şi speriată. Am vrut să

„Praf de stele”

16

iau pictura în casă, dar m-am gândit că ar fi mai bine să o pun pe măsuţa de pe

terasă.

M-am întors în casă şi am mers să mă îmbrac. În camera mea apăruse un

braduţ, plin de globuleţe pe măsura sa. Sub el, era aşezată icoana pe care tocmai

o găsisem la uşa casei mele. Am fugit la mama şi i-am spus ce mi s-a întâmplat.

Ea mi-a sugerat că ar fi mai bine să stau liniştită şi să ascult o poveste:

„Odată, într-o casă mică şi veche o femeie spăla vasele. Un înger, s-a

coborât din Ceruri şi i-a spus că ea va fi mama Mântuitorului. Femeia, însă, a

ramas şocată de cele auzite. Când a aflat Irod, a poruncit să fie omorâţi toţi

pruncii băieţi care se năşteau în acele vremuri. Porunca sa a fost îndeplinită. În

momentul în care Iosif a auzit că Maria este însărcinată cu Mântuitorul, şi-a pus

întrebarea daca el este tatăl Domnului. În acea noapte, la el în vis a venit un înger

care i-a spus că el este tatăl Lui Iisus. Apoi, în noaptea în care Maria trebuia să

nască, Iosif a luat-o şi au plecat la Beetlem. Acolo, nimeni nu a vrut să îi

primească, dar o femeie le-a spus că pot să stea în staul. În acel loc s-a născut

Iisus Hristos.”

Eu ascultam cu mare atenţie tot ce îmi spunea mama. Când a terminat,

ne-am apucat să împodobim bradul. Toate globuleţele au fost folosite, iar acea

icoană misterioasă a fost aşezată sub bradul cel impunător.

Pe masă s-au aflat diferite prăjiturele, un tort, sarmale, vin fiert, turtă

dulce, ceaiuri şi multe altele. Am mâncat cu toţii, apoi ne-am aşezat în jurul

şemineului şi am spus fiecare câte o rugăciune.

După toate acestea, ne-am dus fiecare la culcare. Casa a rămas luminată şi

plină de viaţă până în zorii zilei următoare.

Crăciunul e iubire

Marina Ciobanu (XI D)

Crăciunul, sărbătoare a iubirii,

Care ne duce pe calea căirii

Şi ne reuneşte pe toţi, cu mic,

cu mare,

La acest praznic de sărbătoare.

Cu inima curată să păşim,

Pe Domnul nostru să-L slăvim.

Şi cu bucurie în suflete,

Să ne împărtăşim.

Cu toţii colinde vom cânta,

Şi sufletul curat îl vom avea,

Pentru a întâmpina cu bucurie

Venirea Pruncului cel din vecie.

Să învăţăm să dăruim,

Pe cel sărac să sfătuim,

Cu părere de rău, de păcate să ne

căim

Şi aproapelui iubire să oferim.

„Praf de stele”

17

Sărbătoarea iubirii

Antonia-Maria Ilieş (V C)

Precum o rază de soare jucăușă răsare din marea albastră și nesfârșită,

care ne mângâie chipul catifelat și îl dezmiardă cu grijă, apoi luminează întreg

plaiul omenesc și ne oferă așa multe motive de a fi mai buni, de a fi mai darnici și milostivi! Precum un val al mării lovește cu grijă nisipul jilav de aur, iar apoi lasă

în urma lui bogăţii ale mării: perle, scoici și zâmbete! Precum este zâmbetul unui

copil, precum este briza caldă de vară adusă de Regele Austru, așa este acea zi în

care Domnul Slavei Iisus Hristos a deschis ochii pentru prima oară și a luat chip

de om.

Fericire, bucurie, bunătate, iubire, sunt cuvintele care ne ţâşnesc din

inimă de fiecare dată când ne gândim la El! Totul, însă are un început! Să

închidem ochii, să încuiem cu cheia de aur a ascultării, a respectului, a tăcerii

lacătul gurii şi al minţii noastre şi să vedem cu inimă, să simţim cu sufletul şi cu

credinţa, să retrăim Naşterea Domnului Iisus Hristos!

Din momentul în care Îngerul Păzitor Gavril a anunţat-o pe Mama noastră

din ceruri că va aduce pe lume pe Împăratul Împăraţilor, se va naşte, de fapt, o

mână mângâietoare care şterge orice urmă de tristeţe, un spate care poartă toate

grijile omeneşti, dar mai ales va aduce pe lume o inimă care să ne iubească! Ei

bine, din acel moment, o lacrimă s-a şters de pe fiecare obraz îndurerat,

înfrigurat!

Iată că sosise şi iarna cea sfântă! Cea în care până şi zăpada râdea, până şi

fiecare stea plângea de bucurie, fiecare fulg de nea aducea gânduri bune! Acea

iarnă în care s-a născut Mântuitorul. Când El a deschis ochii pentru prima dată,

soarele a răsărit în fiecare inimă şi nu a mai existat moment de tristeţe!

Dacă aş întreba acum un copil ce înseamnă pentru el sărbătorile de iarnă

mi-ar răspunde:

- Multe, multe daruri!

Dacă aş întreba un adolescent mi-ar răspunde:

- Împodobirea caselor cu decoraţiuni unice, mai frumoase şi mai colorate

decât aripile fluturilor! Aşa frumoase încât să atragă atenţia până şi celor mai

leneşi fulgi de zăpadă!

Dacă aş întreba un adult stabilit la casa lui mi-ar răspunde:

- Mâncare bună pentru cei dragi!

Dacă i-aş spune unui bătrân aceste răspunsuri, el ar răspunde că sunt

greşite, însă sunt corecte, dar incomplete! Crăciunul înseamnă daruri pentru

suflet, adică să îl curăţim şi să îi oferim momente de bucurie! Decoraţiuni pentru

borcănelul cu răutăţi din fiecare inimă, adică să îl infrumuseţăm cu fapte bune şi

să îl facem să dispară! Hrană pentru minte, adică să o facem să gândească

limpede! Dacă putem gândi limpede, atunci vom realiza că aceste sărbători sunt

dedicate mulţumirii, şi iubirii faţă de Isus Hristos!

Îi cântăm, Îl iubim şi Îl slăvim!

TE IUBESC, IISUSE!

„Praf de stele”

18

Cristos, fiul omului

Octavian Bogdan (IX B)

Crăciun, măreaţă sărbătoare,

Revii mereu pe-al nostru plai

În vreme rece, cu ninsoare

Se-mbracă ţara-n albul strai.

Toţi creştinii te serbează

Ospăţ e-n fiece cămin.

Sublim colindă şi urează

Feciori şi fete-n rit creştin.

În sfânta zi, Domnul Isus,

Un prunc născut de preacurată

La oameni pace le-a adus

O, ce veste minunată!

Mântuitoru-i pe pământ

Un dar ceresc, un Rege Sfânt.

Lui cu smerenie ne-nchinăm

Umili, şi numele-i cântăm

Într-un colind ce zboară-n vânt.

Crăciunul – sărbătoarea iubirii

Marina Ciobanu (XI D)

Crăciunul e o sărbătoare a iubirii şi a luminii, o sărbătoare care ni te

aduce, Doamne, în ieslea din sufletul nostru, înconjurat de strălucire şi de

cântece de îngeri, adorat de păstori şi de magi!

Dar, oare ochii sufletului nostru sunt pregătiţi să vadă minunea aceasta?

Moment crucial în istoria omenirii, venirea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu, a

însemnat o schimbare radicală, întrucât am dobândit o nouă şansă de a scoate

sufletul nostru din stricăciune.

Colindele noastre româneşti ilustrează cel mai bine această minune care

străbate veacurile şi, oricât de mult ar încerca unii să ţină „lumina sub obroc”, ea

nu poate fi ascunsă pentru că această sărbătoare are o importanţă deosebită

pentru noi, creştinii.

O colindă românească spune că: „Pe Fiul cel din vecie / Mi l-a trimis Tatăl

mie.” Cât de mult m-ai iubit, Doamne, dacă pe unicul Tău Fiu l-ai dat pentru

mine şi pentru mântuirea mea? Cât de mare a fost iubirea Ta pentru mine, dacă

Tu, cel necuprins şi nepieritor, ai coborât la mine şi mi-ai dat mie şansa de a Te

cunoaşte, prunc smerit, şi de a mă ruşina de mine şi de neputinţa mea, de a primi

cu bucurie acest „praznic luminos / strălucind frumos”?

Colindele româneşti care răsună atât de frumos în această perioadă,

ilustrează credinţa de nestrămutat a poporului nostru în adevărul de necontestat

al Naşterii Domnului. Dumnezeu este „un etern prezent”, şi într-o colindă

„Praf de stele”

19

românească se spune: „Astăzi s-a născut Hristos / Mesia, chip luminos”. Pentru

fiecare dintre noi, azi poate fi un moment de început, de întoarcere la Tine,

Doamne! Nu ar trebui să amânăm acest răspuns la chemarea Ta!

Într-un alt colind se spune că Maica Domnului plângea la poarta Raiului

pentru că nu avea hăinuţe pentru pruncul nou-născut: „N-are scutec de-nfăşat,

nici hăinuţe de-mbrăcat”. Oare pruncul divin avea nevoie de haine şi de scutece,

când el era îmbrăcat în strălucirea slavei? Cât de smerit şi umil ai venit,

Doamne, printre noi şi ai primit să iei chipul nostru cel de tină şi să porţi

păcatele noastre!

Se apropie această mare sărbătoare a creştinătăţii şi trebuie să ne

pregătim sufleteşte aşa cum se cuvine, să ne curăţim de păcate haina sufletului

prin Spovedanie şi Împărtăşanie, prin rugăciune şi prin apropierea de

Dumnezeu. În acest fel pregătiţi, vom putea aştepta smeriţi, asemenea păstorilor,

invitaţia de a intra în peştera în care Te-ai născut, Doamne! Să învăţăm să Te

primim, să nu Te alungăm de la noi. Corabia vieţii noastre ar fi mereu luată de

furtună, dacă nu chiar izbită de stânci, dacă nu ai fi Tu! Ajută-mă, Doamne, să

Te primesc din nou cu bucurie, cu inima curată şi smerită şi să vestesc Naşterea

Ta! Ajută-mă să nu îmi pierd inocenţa de copil, pentru că el este curat cu inima şi

doar cei curaţi cu inima îl pot vedea pe Dumnezeu. Doamne, luminează-i pe cei

care vor să Te îndepărteze de noi, copiii, şi care vor să Te scoată afară din şcoli!

Tu ai spus: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi”.

Fie ca sărbătoarea Naşterii Tale să aducă puţină căldură în inima lor şi

înţelepciunea de a se întoarce în timpul când erau copii şi mergeau cu colinda,

vestind Naşterea Ta.

Să ne bucurăm de această sărbătoare magică, să învăţăm să dăruim

bucurie celor de lângă noi, să facem fapte bune şi să punem un nou început pe

calea mântuirii noastre.

„Creştinilor, noi astăzi / Un Praznic mare avem / Ca să-L putem cunoaşte

/ Veniţi la Vifleem!”

Căldura datinilor

Julia-Maria Radu (VII C)

Treptat, zâna buclelor de argint îşi aşterne eterna sa trenă asupra naturii

adormite, vestind momentul mult aşteptat de către fiecare dintre noi, impunând

un peisaj alb, parcă venind de nicăieri, aşternut nepăsător peste lume, lăsând în

urmă-i, fără remuşcări, reci pale de nori...

Ea se aşterne lent, dar sigur, asupra noastră, îmbrăcând natura

nerăbdătoare într-o blană pufoasă şi imaculată, dar totuşi rece precum un veşnic

gheţar uitat de soare... În schimb, copiii se îmbracă în haine călduroase, iar

casele oamenilor îşi completează ţinuta cu accesorii strindente, care, la rândul

lor, le conferă o eleganţă unică, ieşită din orice tipar.

Este acea perioadă a anului care îl încheie în stil mare cu ajutorul

îmbelşugatelor sărbători, punctul culminant al acestuia fiind regăsit în fiecare

lucru creat de Dumnezeu, unde oamenii şi necuvântătoarele sunt darnici,

generoşi şi cu sufletul deschis: fie măreţii copaci care renunţă până şi la ultimele

lor funze, fie animalele care îşi părăsesc plaiurile de obârşie, şi nu în ultimul

„Praf de stele”

20

rând oamenii, care încearcă din răsputeri să lase deoparte neputinţa şi răutatea,

care le acaparează sufletele cu o incomodă esenţă de egoism ce i-ar fi putut însoţi

pe tot parcursul anului.

Valsul stelelor pufoase se aşterne sprinten şi nepăsător peste alaiul

amorţit din jur, conferindu-i un aer nordic, care adună lumea la jocul veselilor

fulgi de nea, acum, emigranţi la noi în ţară, atât la sate, cât şi la oraşe, care le

revigorează caldele suflete ale copiilor, chiar în preajma minunatelor Sărbători.

Satele îşi schimbă modestele faţade cu spiritualitatea lor, câştigată cu sârg

de-a lungul anilor, concurând cu oraşele la împodobirea caselor, dar şi a

nelipsitelor mese îmbelşugate, toate aceastea în cinstea aşteptării unui an mult

mai bogat decât cel precedent!

Oamenii îşi pregătesc sufletele, încercând din răsputeri să renunţe la

prejudecăţi, unindu-se cu toţii după porunca Domnului: „Să iubim pe aproapele

nostru...”, indiferent de originile sale, căci în ochii Marelui Creator, toţi suntem

egali: în puteri, în frumuseţe şi în şanse. Acesta ne-a aşternut pe Pământ pe toţi

deodată şi pe toţi în acelaşi loc, noi fiind în ochii Săi asemenea cu ochii copiilor,

care îi văd pe oameni precum fulgii de zăpadă: identici, dar fiecare cu unicele sale

calităţi şi defecte, copiii necunoscând semnificaţia termenului „prejudecată”.

Dumnezeu ne-a oferit în momentul naşterii darul cunoaşterii, evitând

intenţionat pătrunderea prejudecăţilor în sufletele noastre curate, căci, pe

măsură ce înaintăm în vârstă, apar puternicele nuanţe de individualism, cu

ajutorul căuia ne îndepărtăm uşor, dar definitiv, de adevăratele noastre valori

înnăscute şi, de asemenea, de Cel de Sus. De aceea Crăciunul şi postul acestuia

sunt ocazii ideale de a ne apropia din nou de Dumnezeu şi de îndeplinirea

îndatoririlor fată de El şi faţă de noi înşine, precum şi de a reveni la momentele

de pace şi echilibru sufletesc.

Acele bradului de Crăciun se aseamănă cu toţi oamenii de pe Pământ,

peste care se aşterne cu migală beteala bunătăţii şi instalaţiile luminoase care

sclipesc de bucurie şi vitalitate în preajma măreţelor Sărbători. Tot acum are loc

şi reuniunea tuturor membrilor familiei în jurul caldului cămin, care le stârneşte

mii de amintiri ce învie la fiecare şoaptă a acestora. Este acel minunat moment

în care vulnerabila tristeţe sau nerecunoştinţă sunt răpuse de minunatul

sentiment de bucurie şi căldură sufletească, iar colindătorii împart tuturor câte

puţin din talentul, dar şi căldura şi voioşia cu care săvârşesc credincioşi datina

colindatului, aducând fiecare în parte lumină şi bunăstare în casele tuturor,

vestind istoria Naşterii lui Hristos.

În noaptea Crăciunului, Bisericile cântă cu credinţă şi evlavie aducerea pe

lume a Marelui Creator, amintindu-le tuturor trăirile Fecioarei Maria care a

colindat, la rândul ei, cu sufletu-i plin de recunoştinţă, speranţă şi iubire.

Toate aceste crâmpeie de credinţă şi datini încununează minunata iarnă,

perioada noastră de primenire sufletească, momentul în care ne lăsăm izbăviţi

din greutăţile cotidiene şi purtaţi de acest anotimp purificator ca nişte fulgi de

nea, albi, imaculaţi şi implacabili, legănaţi de măreţia şi bunătatea divină care

ne este totdeauna la dispoziţie. Acum ni se oferă în dar spectacolul naturii

hibernale, cu brazii ce aşteaptă răbdători lacrimile vărsate de cerul alburiu

asupra lor, cu derdeluşul, care este scena pe care se joacă viu dansul săniuţelor,

iar familiile aşteaptă cu nerăbdare şi drag reuniunea tuturor la masă.

„Praf de stele”

21

Aceasta este semnificaţia iernii cu adevărat, nicidecum cadourile şi sosirea

lui Moş Crăciun, ci sentimentul deplin care învăluie familiile şi întreaga

comunitate, acela de bucurie, căldură şi încredere în moştenirea divină.

O, ce veste minunată!

Briana-Maria Negru (V C)

Într-o noapte, chiar pe când,

Şi stelele dormeau gemând,

Natura stătea ascultând

Pe Maria umblând.

Lumea, tare duşmănoasă,

N-o lăsa la ei în casă.

Maria stătea îngheţată,

În faţa porţii disperată.

Dar, deodat’, neaşteptat,

Când Maria a suspinat

Cineva deschise poarta

Şi-i schimbase soarta.

A lăsat-o pe Maria

Doar în grajdul cu fân.

Ca să-L nască pe Mesia,

Al lumii-ntregi Stăpân.

Ca să prevestească ce

Se va întâmpla curând,

Steaua, minunea aceea,

S-a ridicat luminând.

Ea i-a condus pe cei şase

Oaspeţi cu daruri frumoase

Către locul sfânt în care

A apărut Iisus Cel Mare.

„O, ce veste minunată!”

Strigau cu toţii-nduioşaţi.

Maria era impresionată,

Toţi erau binecuvântaţi.

Drum către speranţă

Ana Rebeli (XI D)

Spre înserat,

Omul credincios spre biserică a

plecat.

A plecat de-acasă,

Unde nu avea ce pune pe masă

A plecat de-acasă,

Unde noaptea frigul se lasă.

Pe drumul lung şi-anevoios

Omul era, însă, bucuros.

I s-au alăturat îngeri ce cântau,

Îngeri, ce naşterea Mântuitorului

prevesteau.

În lăcaşul de cult ajuns,

Simţea cum pacea l-a pătruns.

Omul, alături de mulţime se ruga,

Iubire Domnului îi jura.

A venit vremea să se întoarcă-acasă,

Unde ajuns, erau bucate alese pe

masă.

A venit vremea să se întoarcă-acasă,

Unde frigul nu intră şi căldura nu

mai avea să iasă.

Omul era smerit,

Domnului pentru ajutor i-a

mulţumit.

Îngerii l-au înconjurat,

De naşterea Mântuitorului s-au

bucurat.

Minune mare,

Caldură în inimile cândva

rătăcitoare!

„Praf de stele”

22

Puterea credinţei

Diana-Cristiana Sirca (VI B)

Se apropie Crăciunul, şi în fiecare an,

de sărbători, în mintea mea de copil apar tot

felul de întrebări legate de Naşterea

Domnului, de Steaua care i-a îndrumat pe

cei trei magi spre ieslea unde S-a născut

Isus şi de ce s-a mai întâmplat pe atunci. Tot

timpul mi-am dorit să găsesc răspunsurile

acestor întrebări, şi mereu am fost mai

interesată în ceea ce priveşte această

sărbătoare, probabil pentru că ziua mea de

naştere este chiar de Crăciun (25 decembrie

2001).

Mama mea spune că pentru a înţelege

ce s-a întâmplat în acea zi, trebuie pur şi

simplu să crezi. Să crezi în tot ce s-a

întâmplat, şi astfel vei afla cum s-a

întâmplat. Iar aceasta este o problemă foarte

dezvoltată în întreaga lume: dacă într-

adevăr a existat acea stea magică şi strălucitoare, sau totul e doar un mit? Ştiu

că sunt prea mică să pot calcula cum erau aşezate stelele acum 2000 de ani, aşa

că, am creat o poveste care este oarecum adevărată, care nu s-a întâmplat acum

nu ştiu câte secole, ci se întâmplă şi în ziua de azi. În această poveste, chiar

natura ne arată că Naşterea Domnului nu este un mit, ci un adevăr. Un adevăr

ascuns, pe care deşi nu ne dăm seama, în avem în faţa ochilor noştri în fiecare

an de Crăciun, şi ne bucurăm cât se poate de mult de el.

Totul a început într-un sfârşit de iarnă, început de primăvară foarte

răcoros. Într-o zi cu ninsoare, pe când Fecioara Maria se ruga, a aruncat o privire

pe fereastră şi a observat că acolo se petrece un fenomen foarte ciudat, dar şi

frumos. Fulgii argintii de nea se aliniaseră într-un anumit mod, parcă formând

silueta unui individ alb şi strălucitor. În câteva secunde, acesta a prins viaţă şi

s-a transformat într-un adevărat înger, cu o faţă foarte luminoasă, pe care abia o

puteai privi. Acest înger i-a dat Mariei vestea că Îl va naşte pe Mesia.

Câteva luni mai târziu, într-o zi geroasă, de la sfârşitul lunii decembrie,

din cer cădeau steluţe argintii, mari şi frumoase. Însă doar una a mai rămas pe

cer; o stea mai mare, mai frumoasă şi mult mai strălucitoare, care le iese în calea

a trei brazi. Aceşti brazi falnici şi puternici se aflau pe un vârf de munte, de unde

fiecare stea putea fi observată. Brazii aceştia nu erau nişte brazi normali; ei

aveau puterea de a prezice viitorul, în funcţie de poziţia astrelor. Erau nişte

magi. De cum au văzut acea stea, imediat şi-au dat seama că lumina ieslea din

Betleem, unde urma să se nască un viitor rege, pe nume Isus. Imediat şi-au

mişcat crengile spre ieslea respectivă, cum puteau ei mai bine, prin troienele de

„Praf de stele”

23

zăpadă. În acest timp, trei păstori aveau grijă de oile lor şi, deodată, fulgii de nea

au format din nou aceeaşi siluetă care a primit viaţă de înger şi i-a dat vestea cea

frumoasă Fecioarei Maria; însă de data aceasta, îngerul dorea să dea şi păstorilor

vestea Naşterii Mântuitorului. Imediat cum au aflat, cei trei păstori s-au

îndreptat cu oile spre iesle.

Acolo, pruncul Mariei, Isus, stătea pe paie şi era încălzit de oi. Deasupra

capului Său vegheau îngeri, iar păstorii îi mulţumeau Lui Dumnezeu că L-au

văzut pe Mesia. Iosif, logodnicul Mariei avea grijă de ea şi de Prunc. Fecioara îi

cânta Lui Isus cântece frumoase ca să Îl adoarmă şi Îl îmbrăţişa cu toată

dragostea ei. Maria era mai frumoasă şi mai veselă ca niciodată. Purta o rochie

albă şi lungă, pe care erau presărate steluţe argintii de zăpadă. Era ca o Crăiasă

a Zăpezii.

După câteva zile, Iosif şi Maria s-au întâlnit cu cei trei magi. Aceştia I S-au

închinat Lui Isus şi I-au adus nişte daruri. Pentru a le mulţumi, Fecioara Maria

le-a dăruit celor trei magi cojoace grele de zăpadă, pentru a se feri de gerul

năprasnic.

Aceste fenomene se întâmplă în fiecare an, dar nu ştiu dacă cineva s-a

gândit vreodată la simbolurile spirituale ale fulgilor de nea care se aşează într-un

anumit mod şi parcă formează tot felul de siluete, sau semnificaţia a trei brazi,

pe vârf de munte, acoperiţi de o pătură groasă de zăpadă. Unii bătrâni spun că în

fiecare an, de Crăciun, pe cer se poate observa cu ochiul liber o stea mai

strălucitoare decât toate celelalte, chiar şi decât Luceafărul, care aduce noroc.

Pentru a găsi această stea pe cer, trebuie doar să o cauţi şi să crezi în existenţa şi

puterea ei.

Este foarte frumos să crezi pur şi simplu într-o poveste magică. Când eram

mică, eram foarte atrasă de povestea lui Moş Crăciun, probabil şi din cauza zilei

mele de naştere. Eram o fetiţă cam credulă, care stătea în fiecare noapte de Ajun

lângă brad, şi care mereu adormea acolo şi se trezea toată amorţită. Dar era

totuşi distractiv şi extrem de captivant să cred cu tărie pe parcursul zilei de Ajun

că noaptea îl voi întâlni în sfârşit pe Moşul cel adevărat, care vine cu un sac plin

de jucării în spate şi care are o burtă mare, plină de fursecuri şi lapte. Iar

dezamăgirea cu care mă trezeam mă făcea de fiecare dată să aştept cu şi mai

multă nerăbdare Crăciunul următor, când speram că nu voi adormi din nou, ca

de fiecare dată. Şi chiar şi atunci când am aflat că lucrurile nu stăteau aşa cum

mă gândeam eu, şi că am pierdut atâtea nopţi de somn şi petreceri de Crăciun

pentru un mit, eu tot am fost bucuroasă şi am râs de naivitatea mea, oarecum

amuzantă, şi de bănuielile mele de copilaş. De data aceasta e bine să credem din

toată inima, ca nişte copii mici, în Moş Crăciun, în Stea, în puterea Lui

Dumnezeu de a face minuni şi în spiritul Crăciunului.

De ce să nu fim mai buni cu cei dragi sau nevoiaşi? Este un gest foarte

drăguţ şi demn de toată admiraţia, să oferi cuiva un cadou în spiritul

Crăciunului. Perioada aceasta a postului este o perioadă în care fiecare cadou

dăruit unei persoane dragi se întoarce înapoi, dublu. Fie că e vorba de un gând

bun, sau de o vorbă bună, merită să o oferi cuiva, chiar dacă îţi e drag sau nu,

pentru a-i îndulci sufletul. Aceasta este adevărata magie a Crăciunului!

„Praf de stele”

24

Luminile Crăciunului

Valentina Indrei (VIII B)

Milioane de lumini strălucesc fără ruşine

Parc-ar fi voinţa unor visuri adolescentine.

Arde, dar nu moare. Tot continuă şi speră

Că minţile luminate vor forma o nouă „eră”.

Pentru că-n acest moment, pui de stele parcă-ar cade

După ritmul de magie a frumoaselor balade,

Care astăzi reprezintă sunetul unor colinde.

Se aud încet, în zare, copii cum merg tot înainte.

Ceru-i negru, restu-i alb. Totu-i integru, chiar de nu-i dalb.

Ce-a fost rău acum se uită, chiar de inima-i nălucă;

Ce-a fost bun este mai bun, chiar de crezi că e nebun.

Ce a fost trebe uitat, e Crăciunul, doar n-ai uitat?

Sărbătorile au venit, spiritul Crăciunului a sosit.

Imposibil să n-apară, când totu-i bun ce ne-nconjoară.

Lumea a devenit mai bună, tot ce-i pur se şi adună

Pentru că avem credinţa, Crăciunul împacă toată fiinţa.

Te orbesc cu-a lor lucire

Şi cu simpla lor sclipire,

Strălucite şi muncite

Şlefuite de ispite.

Aruncate fără milă

Din a cerului oglindă,

Cucerind sărmane vieţi

La un capăt plin de ceţi.

Venirea lor parcă imploră,

Cu un glas ce îl adoră

Ca un şuier de-o cascadă,

Un refren de o baladă.

Să ne-aducă numai pace

Şi iubirea să ne-mpace;

Să ne-aducă fericire

Cu mult spor şi veselie.

Deoarece venirea lor

Nu ne-aduce numai dor.

Înseamnă venirea iernii

Colinde spuse-n timpul serii.

Mii de zurgălăi pe stradă

Se strecoară prin zăpadă.

Milioane de lumini

Parc-ar spune mulţumiri.

Globuleţe şi îngeraşi

Sunt priviţi de copilaşi.

Cadourile sunt vedete,

Se vând de parc-ar fi secrete.

Peste tot există roşu,

Zici că s-a clonat şi Moşu’.

„Moşu, Moşu” strigă toţi.

„Ne-ai adus chiar şi roboţi?”

Chicoteli se aud prin jur,

Pe lângă bradul de Crăciun.

Şi dintr-o dată toţi strigăm:

„Crăciun fericit noi vă urăm!”.

„Praf de stele”

25

Scrisoare către Moş Crăciun

Paula Farcaș (VI C)

Timișoara, 15 decembrie 2014

Dragă Moşule,

De Crăciun eu îmi doresc un car de bucurie, o casă plină de pace, o familie

acoperită de iubire, o sărbătoare înzestrată cu fericire şi o viaţă în care să am

doar împlinire.

Îmi doresc, mai mult ca orice, ca de Crăciun întreaga lume să fie acoperită

de o mantie albă, imculată, de nea, împodobită cu mărgăritare splendide şi

nemaivăzute şi învelită în rubine, nestemate şi pietre preţioase, care să atragă

privirile copiilor mici, dar şi a celor mari. Casele să strălucească sub lumina

regelui Soare şi a prinţesei Luna, fiind acoperite cu o plapuma albă, groasă şi

călduroasă de omăt. Bolta cerească să fie senină, iar din cer să coboare peste noi

mici fulgi de zăpadă ca nişte zâne şi elfi drăguţi de gheaţă. Vântul să se oprească,

retrăgându-se în marele, splendidul şi somptuosul său palat.

Mi-aş dori ca în această zi feerică copacii să danseze îmbrăcaţi cu veşminte

alese de nea, ţesute cu foarte mare atenţie chiar de marea regină a zăpezii, pe

cărările încrustate de urmele trecătorilor fericiţi şi entuziasmaţi şi presărate cu

diamante frumoase, colindând din casă în casă şi spunând glume nenumărate.

Totodată, aş vrea ca în această noapte să te văd punând cadourile mult

așteptate sub măreţul brad împodobit cu globuri albastre ca cerul, roşii ca

sângele, galbene ca strălucitul soare, colorate şi pictate cu desene frumoase de

către pictori faimoşi şi arătoşi, cu beteală aurie şi argintie, dar şi cu multe multe

beculeţe de toate culorile, împărţindu-le atât celor bogaţi, cât și celor săraci.

Să îţi văd costumul roşu şi barba albă ca neaua, fină şi cârlionţată, dar și cizmuliţele drăguţe acoperite de zăpadă, mi-aș dori. În această noapte să pot

povesti cu sfioşii şi blănoşii tăi reni şi să te pot privi cum zbori cu sania pe omătul

uşor, aș vrea.

Dacă tu doreşti şi crezi că se cuvine, mi-ar plăcea să îmi aduci o carte a

copilăriei prin care să pot vizita mereu lumea poveştilor din capul meu.

Aş vrea ca în noaptea de Crăciun să pot sta la o masă îmbelşugată

împreună cu familia mea şi să pot povesti tot ce îmi doreşte inima, apoi să mă

aşez comod pe canapeaua de lângă sobă, iar bunica să ne spună, cu vocea sa cea

fermecată, povestea Domnului Iisus.

Mi-aş dori ca după aceea să mergem împreună la colindat, iar gazdelor să

le dai buni colaci, fursecuri gustoase, prăjituri delicioase şi ceai cu care să ne

servească zâmbind neîncetat.

Iar atunci când ne vom întoarce de la colindat şi ne vom băga obosiţi în

pat, tu, Moșule, să ne dai un vis frumos şi un somn odihnitor, iar dimineaţa când

ne vom trezi bucuroşi şi fericiţi cu drag să ne amintim de noaptea de Ajun, în care

tu dorinţele noastre le-ai ascultat şi un Crăciun minunat ne-ai dat.

De Crăciun, eu îţi doresc şi ţie o sărbătoare fericită în care să faci ceea ce îşi

doreşti şi să Il slăveşti pe Cel ceresc.

Te îmbrăţisez cu mult drag, Paula.

„Praf de stele”

26

Magia Crăciunului

Alexandra Haş (VIII C)

Drum pietruit de ţară, case împodobite de sărbătoare, copii veseli care se

joacă, chiar dacă au nasul înroşit de ger, miros de plăcinte abia scoase din cuptor

şi zapadă, multă zăpadă, te conduc într-o altă lume, mai fascinantă şi mai

liniştită decât oricare alt loc din lume. Toate par nerăbdătoare în apropierea

sărbătorii de suflet, Crăciunul.

Mamele şi bunicile pregătesc cozonaci pufoşi şi rumeni, prăjituri gustoase,

fac sarmale şi cârnaţi prăjiţi, taţii şi bunicii taie lemne şi fac focul ca să fie cald

în casă, apoi pregătesc şi fierb vinul cu mirodenii, iar copiii, după ce au fost

aduşi cu forţa în casă, împodobesc bradul cu globuri colorate şi chip de Moş

Crăciun, beteală strălucitoare şi luminiţe pâlpâitoare, fiecare din ei încercând să

explice cum ar trebui împodobit ca să nu arate ca o paparudă (plan care eşuează

de fiecare dată, cel puţin la noi în familie ).

Chiar dacă tradiţiile şi obiceiurile sunt diferite în întreaga lume,

sărbătoarea încărcată de tradiţii şi simboluri este însoţită peste tot de mireasma

proaspătă de brad, acesta devenind cel mai important pom în ritualul

Crăciunului.

O legendă, din nordul Europei, povesteşte că, odată, în vremuri foarte

îndepărtate, au pornit la drum lung trei virtuţi surori (Speranţa, Iubirea şi

Credinţa), căutând copacul care să le reprezinte: înalt ca Speranţa, mare ca

Iubirea şi trainic precum Credinţa. După îndelungi căutări, surorile călătoare au

găsit bradul, pe care l-au iluminat cu razele stelelor, devenind astfel pomul sfânt

împodobit de Craciun.

Când seara se lasă peste case şi străzi şi se aprind luminile felinarelor,

emoţiile devin şi mai puternice în aşteptarea lui Moş Crăciun. În faţa ferestrelor

sau a porţilor se aud deja clopoţei şi glasuri de copii cântând colinde tradiţionale

Florile dalbe, Trei păstori, Ziurel de ziuă, aşteptând cuminţi şi roşii în obraji să

primească bănuţul, colacii şi merele, căci tradiţia e tradiţie şi trebuie să dăruieşti

tuturor colindătorilor. Fericiţi, cu mic cu mare, se îndreaptă spre următoarea

fereastră luminată şi astfel strada este mai animată ca oricând, împrăştiind

emoţii de Crăciun pe note de colinde.

O sărbătoare a sărbătorilor, acesta este Crăciunul, şi nu este doar pentru

mine sau pentru tine, doar pentru cei de la oraş sau pentru cei de la sat, este

pentru noi toţi, căci îl avem în suflet, iar magia lui îşi întinde aripile peste

întreaga lume şi astfel totul devine mai lin şi mai frumos.

Sfânta Sărbătoare a Naşterii Domnului, 25 decembrie, este cea mai

frumoasă şi aşteptată sărbătoare din an. Creştinii sărbătoresc naşterea lui Isus

Hristos, ca om dintr-o Fecioară. Este sărbătoarea unei minuni. Naşterea lui Isus

a fost atunci şi este în continuare un moment de mare bucurie, o bucurie cum

doar o dată pe an o poti simţi, o bucurie a Crăciunului. Pe buzele noastre apare

un zâmbet natural, ce descrie bucuria lăuntrică pe care o reflectă sărbătoarea.

„Praf de stele”

27

Nicio carte nu poate descrie emoţia divină a Crăciunului, nimeni nu poate

sa-ţi explice cum trebuie să te simţi, să gândeşti sau să te porţi. Nu există o

formulă pe care o poţi aplica în sufletul tău, există doar credinţa, bunătatea şi

iubirea care se regăseşte în noi şi pe care, mai mult ca în oricarea altă zi, le

dăruim familiei şi prietenilor.

Cum să nu crezi în magia Crăciunului, când în această zi toate relele şi

necazurile sunt uitate şi rămân închise undeva departe, lăsând doar liniştea,

căldura sufletească şi bucuria să se strecoare în sufletele noastre. Cum să nu te

bucuri cand vezi obrajii îmbujoraţi şi emoţiile celor apropiaţi, când auzi chicoteli

şi râsete de fericire în jurul bradului împodobit, când priveşti copilaşii cărora le

explodează inima în piept de bucurie, căci Moş Crăciun cu barba albă şi haină

roşie le-a citit scrisoarea şi le-a îndeplinit dorinţele. Simţi că timpul stă în loc ca

într-o magie care aduce fericire şi ai vrea ca ziua să nu se mai termine.

Se spune că „de sărbători toate drumurile duc acasă”, şi nimic nu este mai

adevărat. Să fii de Crăciun alături de familie şi de prieteni, să le dăruieşti

îmbrăţişări, bunătate şi iubire, să aşezi cadouri sub brad şi să le vezi strălucirea

din ochi şi zâmbetul cald de pe buze, să cânţi colinde şi apoi să te încălzeşti în

faţa focului gustând din vinul cald şi aromat cu scorţişoară, să le urezi sărbători

fericite şi să-ţi promiţi ţie că nu vei uita niciun moment din toate, asta înseamnă

Crăciunul.

„Nimic nu este mai trist pe această lume dacât un om care se trezeşte în

dimineaţa Ajunului şi nu se comportă ca un copil”. (Erma Bombeck)

Crăciunul în sufletul meu

Tania Văluşescu (VI C)

A sosit Crăciunul! În sufletul lui, în sufletul tău, în sufletul meu!

Privesc, pe fereastra camerei mele, valsul minunat al fulgilor de nea.

Căciula, fularul şi mănuşile mă aşteaptă nerăbdătoare pe cuierul de lângă uşă.

Sunt pregătită de plecare! Merg în localitatea bunicilor mei, acolo unde în fiecare

an de Crăciun trăiesc o experienţă unică. E deja un lucru ştiut: verişorii mei şi

copiii de pe stradă mă aşteaptă să mergem în „Piţărăi “ .

„Bună ziua lui Ajun, / Că-i mai bun a lui Crăciun”. Aşa începem noi

colindul copiilor. Dimineaţa devreme, cu nasucurile îngheţate, cu ochii abia

mijiţi, colindăm din casă în casă. Cu bucurie în suflete şi voioşie în glasuri,

strigăm cât putem de tare: „Că-i cu miei, / Că-i cu purşei, / Cu (aleargă) copiii

după ei”.

Abia aştept să ajung în acel loc mirific. Deja simt mirosul plăcintelor făcute

de bunica mea. Nucă, vanilie, scorţişoară, ce poate să fie mai gustos?

Bunicul, cu o cană de vin fiert, cu aromă de portocală, ţinută în mâinile

muncite, supraveghează cu atenţie desfaşurarea treburilor gospodăreşti. Coşul

din nuiele parcă strigă să fie umplut cu lemne. „Alune, alune, că-s mai bune, /

Nuşi (nuci), nuşi, că-s mai dulşi (dulci), / Poame, poame, că ni foame, / Lei, lei,

că-s mai grei”.

„Praf de stele”

28

Şi când mă gândesc că tolbele noastre vor fi pline cu bunătăţi, sufletul meu

se încălzeşte, chiar dacă afară e frig de îngheaţă pietrele. Cu mânuţele întinse,

aşteptăm să primim bănuţi, fructe şi colacei. „Nană, dăne şeva (ceva), / Colăşei,

colăşei, / Că nis (suntem) mulţi în Piţărăi”.

Am ajuns la ultima casă. Este amiaza zilei, picioarele ne sunt îngheţate.

Părinţii ne aşteaptă cu mâncare caldă şi cacao cu lapte. Fiecare se îndreaptă spre

casa sa, plină de bucurie, vise şi suflete frumoase. Parcă şi căţeii de pe stradă se

bucură de această sărbătoare.

La geamuri se văd brazii împodobiţi de sărbătoare, iar beculeţele

strălucesc ca nişte steluţe călăuzitoare. Fulgi firavi de nea au început să cadă,

reflectând luminiţe strălucitoare ca licuricii pe timp de vară. Piţărăii sunt

mândri că au deschis calea colindătorilor care pleacă să vestească Naşterea

Domnului. Prin colindele cântate de ei, oraşul este învelit în mirajul Crăciunului,

iar Naşterea Domnului este sarbătorită cu multă evlavie.

Când colinda celor mari se încheie, aceştia pregătesc un foc mare care

reprezintă lumina, căldura şi bunătatea adusă pe pământ de Domnul Iisus

Hristos, prin naşterea sa.

Ştiu ca magia Crăciunului primilor ani din viaţa mea va rămâne mereu o

amintire placută în sufletul meu.

Crăciun fericit!

Crăciunul faptelor bune

Ines-Andrada Bungău (VI B)

Crăciunul, sărbătoarea tuturor posibilităţilor, sărbătoarea mult dorită de

copiii emoţionaţi aşteaptându-l cu sufletul la gură pe Moş Crăciun, sărbătoarea

în care lumea creează mormane de iluzii, grămezi de vise ce se spulberă odată cu

ultima urare auzită ca un şuier prelung, sărbătoarea în care omenirea întreagă

serbează ceva… un ceva nedefinit, ciudat, uneori chiar absent… un ceva atât de

straniu şi de invizibil… un ceva imperceptibil…

Se colindă, se împodobeşte orice ar putea fi împodobit, podoabă peste

podoabă, doar pentru a ascunde falsitatea, goliciunea sufletească… se cumpără

lucruri multe, inutile, doar de dragul de-a le avea din belşug, de a risipi, de a

rămâne mai gol ca înainte.

Crăciunul este, înainte de toate, sărbătoarea copiilor. Dar, din nefericire,

nu toţi copiii pot să se bucure de venirea pe lume a Mântuitorului, ba mai mult,

unii nici nu ştiu ce înseamnă naşterea lui Hristos.

Priviţi în jur şi veţi vedea şi copii fără adăpost, copii abandonaţi de părinţi

şi alţii care duc lipsă de alinare, înţelegere şi atenţie. Unii dintre noi, suntem

agitaţi chiar şi în ziua de Crăciun, colindăm magazinele, ne grăbim să pregătim

masa de sărbătoare, să cumpărăm cadouri pentru persoane care nici măcar nu au

nevoie de ele, iar la sfârşit, uităm că ziua fără facere de bine este trăită în zadar.

Nu este greu să ne oprim din mers şi să vedem cum un copil nu ştie sau se

„Praf de stele”

29

gândeşte unde o să găsească mâncare, unde să doarmă, unde să se ascundă de

frigul iernii...

Ce fel de Crăciun este acesta pentru el? Dar dacă ochii noştri nu vor privi

înspre vitrinele împodobite ale magazinelor, vom putea să-l ajutăm.

Ce trebuie să facem? Doar să-i oferim căldura inimii şi cu dragoste să-i

povestim despre această sărbătoare, despre oameni buni, să-l îmbrăcăm şi să-i

dăm să mănânce.

Cât de bun şi curat ne vom simţi atunci sufletul! Dar oare acestea sunt

doar nişte dorinţe greu de îndeplinit? Sărbătoarea ne prinde într-o agitaţie mare,

mergem la biserică, însă gândul ne este în afara locaşului sfânt. Iar apoi, vom fi

din nou ca înainte, în fiecare an.

Dar undeva, cu mii de ani în urmă, se află în iesle un copil uitat, o fiinţă

care a venit pe lume ca să ne salveze.

Alături îi este mama lui, Maria, care îl priveşte în ochi, vede şi simte

durerea pe care fiul ei urmează să o trăiască, iar omenirea, întoarsă cu spatele la

copilul din iesle, se distrează.

Cât de puţine fapte bune sunt înfăptuite în numele acestui copil, cât de

puţine sentimente curate se nasc în noi cu ocazia venirii lui Isus pe pământ.

Naşterea Lui este un eveniment unic în toată lumea creştină, este o onoare

pentru noi, nişte fire de praf, nişte frunze uscate purtate de vânt, ca un Rege să

se umilească, să se nască într-o iesle, să nu fie băgat în seamă, dar totuşi să fie

dispus să moară răstignit, să îşi verse sângele nevinovat, să rabde piroane şi

spini şi toate acestea din IUBIRE, pentru că… El ne vrea pentru El, ne vrea cu

orice preţ, ne vrea pentru că suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui.

Aceste cuvinte ar trebui să fie ca un ecou în mintea noastră, sonoritatea lor

ar trebui să ne străpungă fiinţele. Fiecare zi ar trebui să ne-o ghidăm după aceste

cuvinte atât de simple, dar cu o atât de mare importanţă pentru noi…

Asta ar trebui să însemne Crăciunul, asta ar trebuie să constituie „magia

Crăciunului”, curăţia sufletului ar trebui să troneze, împodobirea cu podoabe

sfinte, sclipirea zâmbetelor, care au un început şi un sfârşit, care vin dintr-un loc

precis şi se întorc cu aceeaşi precizie spre destinaţie.

Nu suntem mânaţi de haos, nu venim de nicăieri şi nu mergem înspre

nicăieri, avem o ţintă, avem un scop precis, avem un Îndrumător şi mai presus de

toate îl avem pe EL!

Dar noi iar vedem sărbătoarea naşterii Domnului în vitrinele

magazinelor...

Haideţi să încercăm să dăruim tuturor bucuria Naşterii Mântuitorului!

Să încercăm să le dăruim faptele noastre bune, atenţia şi dragostea de care

duc lipsă.

Haideţi să facem din această zi un Crăciun al faptelor bune!

Naşterea Lui să vă aducă sclipiri în suflet, dorinţe noi, ţeluri precise,

iubire, seninătate pe feţe…

Crăciun fericit!

„Praf de stele”

30

Poveste de Crăciun

Paula Farcaş (VI C)

Este iarnă...

Fulgii zboară prin aer ca nişte spiriduşi de gheaţă, acoperind tot pămânul

cu o plapumă albă şi imaculată de omăt. Afară vântul s-a oprit, fiind nevoit să se

pregătească şi el pentru Crăciun. Soarele străluceşte timid pe bolta cerească.

Copiii mici şi drăgălaşi au ieşit afară să se joace. Ei construiesc castele măreţe pe

care le împodobesc cu pietricele mici şi rotunde ca nişte mărgăritare, modelează

oameni de zăpadă, fac îngeraşi, se bat cu bulgări şi zboară cu săniile pe

derdeluşul îngheţat.

În casă oamenii se pregătesc de marea sărbătoare, Crăciunul. În fiecare

casă lumea munceşte cu spor. Mama face curat, spală vasele, aspiră şi şterge

praful. Bunica coace prăjitura, pregăteşte friptura, cartofii şi fierbe sarmalele.

Bunicul împodobeşte bradul cu globuri aurii, argintii, albastre, roşii, cu beteală

colorată şi multe beculeţe. Tata este plecat în oraş unde cumpără codouri pentru

toţi membrii familiei.

În această agitaţie îşi petrecură oamenii toată ziua. Când regina nopţii a

ieşit să le lumineze calea, copiii în grupuri mici s-au retras la casele lor.

Asemenea tuturor copiilor, Raluca intră gâfâind în casă împreună cu

fratele său, Mihai. Se duse cuminte în camera sa, unde începu să se pregătească

pentru Crăciun. Îşi puse o rochie minunată de catifea, de culoare roşie, ce era

împodobită cu o dantelă subţire, neagră, îşi lăsă părul galben ca soarele şi creţ pe

spate, îşi puse o pereche de cercei splendizi şi un lănţişor de aur la gât.

Îmbrăcată astfel, Raluca arăta ca o zână.

Merse jos unde fu întâmpinată de fratele ei, Mihai. Părinţii îi invitară în

camera unde era pregătită marea şi fastuoasa masă. Copiii nu aşteptară să li se

spună de două ori şi se aşezară la masă. Mâncară pe săturate din toate felurile,

spre uimirea părinţilor. Apoi, urmă cea mai aşteptată parte! Copiii fugiră la brad

unde îşi deschiseră cadourile.

Maria primi o păpuşă cu păr bălai şi ochişori negri, ce purta o rochie

albastră ca cerul. Mai primi şi o carte cu poveşti drăguţe şi amuzante ce aveau

fumoase poze cu regi, regine şi multe altele. Mihai primi o maşină frumoasă cu

telecomandă şi un castel cu cai şi călăreţi înarmaţi cu săbii,scuturi şi coifuri.

După ce au fost deschise toate cadourile şi fiecare s-a bucurat de ce a

primit, bunicul începu cu glas scăzut:

- Dragii mei, mă bucur foarte mult că am putut veni să stau aici cu voi în

acest an de Crăciun! Raluca şi Mihai, ştiţi voi ce sărbătorim astăzi împreună?

- Da, desigur! răspunse Maria. De Crăciun noi sărbătorim naşterea

Domnului Iisus Hristos.

- Foarte bine!

- Bunicule, poţi să ne mai spui o dată acea poveste? Te rog, e aşa de

frumoasă!

- Desigur, dragul meu!

După ce le spuse povestea, începură să cânte melodii frumoase care se

auzeau până la capătul străzii. Afară ninsoarea încetase, iar peste tot domnea

liniştea, splendoarea şi fantezia. Zăpada, de un alb imaculat, împodobea casele,

grădinile, potecile şi străzile. Copacii erau îmbrăcaţi cu ghirlande argintii, iar

„Praf de stele”

31

căţeii stăteau pe preşul casei, liniştiţi şi somnoroşi. Era târziu... Copiii dormeau

liniştiţi în paturile lou curate, fiecare visând ceva frumos.

De sus, Cineva se uita cu blândeţe la ei împreună cu Fiul Său a cărei zi de

naştere o sărbătoreau oamenii cu mare bucurie în suflet.

Steaua Gheţii

Julia-Maria Radu (VIIC)

Iarna s-a aşternut lesne asupra oamenilor, împresurându-le gândurile şi

sufletele cu misterul ei de un alb imaculat, rece şi măreţ. Este anotimpul iertării,

uitării celor rele şi culcuşirii în adâncul sufletelor celor dragi; este momentul în

care frigul, gheaţa şi fulgii albi de nea anulează greşelile de peste an, şterg

neputinţele şi regretele şi, totodată, ea ne adună pe toţi laolaltă, cu mic, cu mare,

cu slab, cu puternic, cu bun, cu mai puţin bun şi ne pune în faţa Miracolului

Lumii: Naşterea lui Hristos, Dumnezeul Izbăvirii noastre.

Este perioada noastră de primenire sufletească, este timpul ca noi să ne

lăsăm izbăviţi din greutăţile cotidiene şi să ne lăsăm purtaţi de acest anotimp

purificator ca nişte fulgi de nea, legănaţi de măreţia şi bunătatea divină care ne

este totdeauna la dispoziţie, în special acum, când ne oferă în dar spectacolul

naturii hibernale.

Brazii îşi aşteaptă răbdători lacrimile vărsate de cerul alburiu asupra lor,

derdeluşul este scena pe care se joacă viu dansul săniuţelor, iar familiile aşteaptă

cu căldură şi drag reuniunea tuturor la masă. Un peisaj alb, parcă venind de

nicăieri, s-a aşternut nepăsător peste vasta lume, acoperind-o fără remuşcări cu

reci pale de nori... Cetele de copii zburdalnici îşi joacă rolul, ageri, dar grijulii

pentru a nu strica decorul.

Acestea nu sunt, bineînţeles, elementele predominante în vastul ansamblu

iernatic. Cele mai măreţe Sărbători însă îşi aşteaptă tributul: Crăciunul şi Anul

Nou, în preajma cărora se află şi nelipsitele tradiţii regionale, iar repertoriul

tradiţional al obiceiurilor româneşti cuprinde, pe lângă colindele propriu-zise şi:

Cântece de Stea, Pluguşorul, Sorcova, Vasilica, jocuri cu măşti (Ţurca, Cerbul,

Brezaia, Capra, Ursul), dansuri (Căluţii, Căluşarii) şi o seamă de datini, practici,

superstiţii, ziceri, sfaturi cu originea în credinţe şi mituri străvechi sau creştine

ale neamului nostru.

De cele mai multe ori, atmosfera de sărbătoare este amplificată de micile

obiceiuri, semnificative pentru fiecare om în parte, fie că acestea sunt creştine

sau, pur şi simplu, regionale. Spre exemplu, Ţurca, Capra sau Brezaia, cu care

umblă tinerii începând de la Ignat şi sfârşind cu zilele Crăciunului şi prin unele

părţi în ziua de Sf. Vasile până seara. Despre cei Trei Crai de la Răsărit sau

Magii călători se spune că au venit să se închine lui lisus, din Arabia Fericită, iar

după cum spun alţii, din Persia. Tradiţia ne arată că ei se numesc: Melchior,

Gaspard şi Balthazar.

Bucuria copiilor este mare, care, de obicei, o acaparează pe cea a părinţilor

deoarece inimile lor sunt mai tinere, curate şi gingaşe, dar Crăciunul este cel în

care părinţii sunt câştigătorii în bucurie şi bunăstare întrucât maturitatea lor

cuprinde cu adevărat însemnătatea acestei sărbători. Acum nu este vorba nici

despre cadouri, brazi frumos împodobiţi, sau venirea lui Moş Crăciun, ci de

„Praf de stele”

32

puterea şi libertatea câştigată de unicul suflet al familiei, căldura acestuia care

se propulsează asupra tuturor în contrast cu răcoarea de dincolo de geam. Masa

pregătită cu maximă trudinţă de adevăraţii gospodari şi curăţenia din casele lor,

belşugul adunat peste an cu imensă recunoştinţă, toate acestea pregătesc

sufletele să primească cum se cuvine datinile celei mai mari Sărbători din an.

Datina împodobirii bradului de Crăciun pare a fi de obârşie germană, aşa

cum este şi cantecul O, brad frumos!, acestea fiind astăzi trecute şi în repertoriul

de sărbători al românilor. Dintre obiceiurile calendaristice, cele mai răspândite şi

mai spectaculoase, cu originea în credinţe şi mituri străvechi, sunt de bună

seamă ciclurile legate de sărbătoarea Naşterii lui Iisus şi schimbarea Anului.

Crăciunul este polul în jurul căruia gravitează o multitudine de colinde,

urări şi tradiţii specifice, manifestări şi trăiri unice care trimit spre vremuri

demult apuse, dar care se regăsesc, surprinzător, în contemporaneitate.

Deşi în cadrul oraşului obiceiurile nu sunt puse pe cea mai înaltă treaptă a

podiumului, acestea se respectă la sate cu sfinţenie, şi nu numai, deoarece în

general satele sunt mai bogate atât în modesta lor frumuseţe, cât şi în

respectarea tradiţiilor. Aici, cetele de colindători cutreieră uliţele şi gospodăriile

ţărăneşti, făcând tradiţionalele urări, dar nu pentru bani sau alte volume din

vastele tezaure materialiste, ci pentru a aduce bucuria în sufletele oamenilor,

asemenea puternicelor lumini în care sunt împodobite centrele importantelor

oraşe.

În lungul şi stufosul cufăr popular, se află cu mult mai multe obiceuri,

sărbători sau datini, dar adevărata semnificaţie a acestora a prins rădăcini chiar

de la adevăratele şi minunatele întâmplări creştine, cea mai importantă dintre

ele fiind chiar Naşterea Domnului, de la care au pornit şi celelalte obiceiuri

creştine.

Bineînţeles, Crăciunul nu constă nici pe departe doar în micile sărbători, el

cuprinde atât mesele festive în familie, cât şi cadourile oferite, mai mult din

suflet, decât din buzunar, pentru toţi, mari şi mici. Însă, cu siguranţă bucuria cea

mai mare este cea de a fi cu toţii împreună în preajma măreţului brad, al

„caloriferului” pe lemne şi, nu în ultimul rând, al sufletelor reunite într-unul

singur, care pulsează de iubire, căldură, recunoştinţă, toate cuprinse de unica

„magie a Crăciunului”.

Dumnezeu a creat cu siguranţă iarna ca fiind cel mai rece anotimp, tocmai

pentru a echilibra căldura familială şi prietenească cu apriga vreme de afară.

Lumina Îi sclipea cu siguranţă în ochi, în timp ce crea un peisaj atât de armonios

şi demn de minunare, care reuneşte şi întregeşte paleta celor patru anotimpuri

cu aceea a milioanelor de oameni uniţi într-unul singur de Spiritul Crăciunului.

Steaua Gheţii ne-a fost dată, de fapt, tuturor, de către Tatăl nostru ceresc,

să ne călăuzească paşii, să ne lumineze drumul şi să ne ţină sus sufletele în

fiecare clipă a vieţii noastre. Uneori însă, noi lăsăm mărunţişurile vieţii să se

strecoare şi să îi umbrească strălucirea, măreţia şi splendoarea, însă puterea Ei

reuşeşte să străbată nimicurile lumii şi să ni se arate, în toată minunăţia ei, în

preajma Crăciunului. Acum este momentul să ne înfrăţim inimile, cu iubire şi

recunoştinţă, în sânul caselor nostre, cu familiile, rudele şi piretenii, să ne

bucurăm din adâncul fiinţei noastre că suntem părtaşi, an de an, la înnoirea şi

izbăvirea omenirii prin miracolul Naşterii lui Hristos!

„Praf de stele”

33

Bucuria Crăciunului

Miruna Bandula (XI D)

De-a lungul timpului, în

perioada Crăciunului, apar zeci,

chiar sute de poveşti.

Anul acesta, povestea este

transmisă de Alina, o tânără de 14

ani, în pragul adolescenţei. Alina era

o fată frumoasă şi obişnuită, până

când...:

- Crăciun fericit, draga

noastră! strigau părinţii ei în cor.

- Asta înseamnă că este

vremea cadourilor ? strigă Alina

entuziasmată.

- Doar ne ştii. Anul acesta ţi-

am luat...

- Bilete la concertul lui Celine

Dion?!

- Nişte ghete absoult

uimitoare!

- Dar voi nu înţelegeţi? Asta

se întâmplă o dată în viaţă, o dată

am şansa să o văd pe cea care mi-a

schimbat viaţa prin muzica ei şi voi

îmi distrugeţi visul!

- Scumpo, nu. Am discutat deja

asta, sunt prea mulţi bani..., nu ne

putem permite, trebuie să înţelegi!

spuse mama sa cu dezamăgire în

glas.

- Bine. Dar să ştiţi că niciodată

nu vă voi putea ierta pentru că am

avut şansa să o văd şi nu am putut

să merg. E numai vina voastră!

spune Alina plecând în goană spre

camera ei şi trântind uşa.

- Nu pot să cred că a făcut

asta! Nu am crezut că o să se supere

aşa. Chiar suntem nişte părinţi aşa

de răi că nu avem posibiltatea de a o

trimite la acel concert? spune mama

Alinei, căreia i se prelingea o lacrimă

pe obraz.

- Normal că nu suntem nişte

părinţi răi, dar ea ar trebui să

înţeleagă că nu îi vrem răul, că tot

timpul i-am oferit tot ce şi-a dorit,

dar acum nu avem posibilitatea!

spune tatăl Alinei, care, de

asemenea, era foarte dezamăgit.

Cu lacrimi în ochi, Alina se

uită la ghetele primite de Crăciun şi

îşi spunea în sinea ei: „Părinţii mei

sunt aşa de nedrepţi! Ei cred că mă

pot cumpăra cu o pereche de ghete!

Crăciunul e cea mai stupidă perioadă

posibilă! Mi-aş dori să nu existe!”

Şi, în timp ce se gândea la

toate acestea, ea adormi.

A doua zi de Crăciun, când s-a

trezit, s-a uitat în jur şi nimic nu mai

era la fel... Pe geam nu se mai zăreau

pozele cu Moş Crăciun, zăpada nu

mai era...

„Praf de stele”

34

După ce a luat micul dejun în

grabă, ieşi afară pentru a se plimba.

Deodată vede în casa vecină o

familie care era foarte săracă şi

aveau puţine bucate pe masă, dar

erau în culmea fericirii. A văzut o

fată de vârsta ei care era foarte

fericită pentru că a primit ciocolată.

Cu Alina se întâmplase ceva

când văzu expresia de pe faţa acelei

fete.

Se gândise că părinţii ei

muncesc din greu pentru a pune

puţinele bucate pe masa de Crăciun

şi muncesc pentru a-i cumpăra acelei

fete cicolată.

Ea s-a dus acasă şi a mers în

braţele mamei ei, începând să

plângă:

- Mamă, te rog frumos să mă

ierţi pentru cum m-am purtat ieri,

ador acele ghete, sunt perfecte, nu

am nevoie de niciun concert, am

nevoie doar de voi pentru a fi fericită!

- Alina, ai observat că am dat

jos tot ce era legat de Crăciun? Am

făcut-o pentru că m-am gândit că nu

mai vrei să auzi de el şi că eşti mai

fericită dacă noi anul acesta nu am

avea Crăciunul...

- Mamă, nu trebuia să faci una

ca asta! Am realizat că această

sărbătoare este una importantă! Te

rog, haide să le punem înapoi şi,

după aceea, putem să punem masa şi

să îi chemăm pe vecnii de peste drum

la noi?

- Sigur că aş vrea să facem

asta, dar eşti sigură că vrei asta cu

adevărat?

- Da. Sunt foarte sigură!

- Bine, atunci haide la treabă!

După două ore de aranjat prin

casă, Alina s-a dus la vecini pentru a-

i chema la masă.

- Bună ziua, sunt Alina, vecina

de peste drum. Vreau să va urez un

Crăciun fericit! Şi vreau să vă invit

alături de familia mea la masa de

Crăciun!

- Mulţumim! Vom fi acolo în

zece minute!

Odată ajunşi acolo, Alina s-a

transformat în altă persoană, era o

fată fericită, numai din simplul motiv

că era alături de părinţii ei.

Ea s-a dus sus pentru a lua

ceva din camera ei, o păpuşă care

avea o importanţă mare pentru ea.

- Uite, vreau ca tu să iei

această păpuşă, e cadoul meu de

Crăciun pentru tine!

- Îţi mulţumesc mult! îi spuse

fata timidă. Dar nu o pot lua!

- Te rog mult, e Crăciunul,

dorinţa mea de Crăciunul acesta e ca

tu să iei această păpuşă şi să te

bucuri de ea!

- Mulţumesc foarte mult,

Alina, nu am ştiut niciodată că eşti o

faţă aşa de bună!

După această masă, fetele au

continuat să se vadă, şi au devenit

cele mai bune prietene, şi fiecare

Crăciun l-au petrecut împreună de

atunci.

Aşadar, Crăciunul este cea mai

frumoasă perioadă din an, te face

mai bun, cum a făcut-o şi pe Alina.

Nu trebuie să ai mulţi bani, nu asta

contează de Crăciun, tot ceea ce

contează este ca în familie să existe

iubire şi fericire!

„Praf de stele”

35

Copilării...

Copilăria

Elena-Emanuela Badea (IX C)

Ce-i copilăria, ades m-am întrebat... Dar răspunsul, evident, încă nu l-am

aflat...

Să fie oare un abstract al minţii, sau un sentiment? O clipă sau o veşnicie?

În faţa mea, lumină. Împrejurul meu, actori. Unde eşti, copilărie? Mă aflu

pe o scenă şi plutesc într-un suav nor de fericire. Nota DO s-a auzit, iar cortina

s-a ridicat. Spectatorii, foşti dansatori, aplaudă melancolic începerea actului.

Privesc cu fericire şi cu ochii împăienjeniţi de lacrimi spre prezent. Paşii curg

lent, totul decurge precum într-un basm, în care inima-mi zâmbeşte, şoptind:

„Trăieşte clipa!”. Dansul emană bucurie, pe care eu o simt profund şi o asociez,

fără să vreau, idealului. Sunt fericită!

Unu, doi, trei, cortina s-a tras... Un sentiment de tristeţe dăinuie în inima

mea, dar este spulberat atunci când în suflet reînvie imaginea perfectă a

valsului, a copilăriei. Aşa se etalează viaţa: azi dansator, mâine spectator. În

final, totul se rezumă la modul cum apreciem timpul.

Din punctul meu de vedere, copilăria rămâne unicul trecut care va trăi în

eternitate!

Timpul regăsirii...

Octavian Bogdan (IX B)

Pentru mine copilăria reprezintă cea mai frumoasă etapă a vieţii trăite

până în prezent.

Ea m-a răsfăţat cu alintul mamei, cu poveştile bunicii şi cu nemărginita

grijă pe care mi-o purtau toţi cei apropiaţi.

Am cunoscut frumuseţea jocurilor, prieteniile legate spontan, îngăduinţa

educatorilor, obiceiurile de iarnă – săniuşul şi colindul, iar vara scăldatul şi

plimbarea de seară, când o adiere de zefir îmi răcorea obrăjorii îmbujoraţi de

razele fierbinţi ale soarelui.

Fără-ndoială, vacanţa de vară era cel mai râvnit dar. Eram liber, nu

suspus unui program relativ rigid de studiu şi împreună cu prietenii din cartier

făceam toate trăsnăile sancţionate uneori cu dojana părinţilor.

Acum, în clipele mai grele de cumpănă:

Mult doresc să reînvie

De-ar putea, măcar în vis

Dulcea mea copilărie

Colţişor de paradis.

„Praf de stele”

36

Fantezie... Ficţiune...

Viitorul sub ape

Teodora Aslău (IX B)

Simt că mă sufoc. Tavanul căptuşit cu

burete termoizolator al minusculei mele capsule

de dormit aproape că îmi atinge vârful nasului.

Deşi au trecut douăzeci de ani, tot nu m-am

obişnuit cu atmosfera apăsătoare din colonia

Atlantida 7. Se zice că cel mai greu este să ai

amintiri din Zilele Bune. Ele acţionează ca o

otravă ce nu te lasă să te bucuri de ceea ce ai

acum. Persoanele în aceeaşi situaţie cu a mea

sunt consultate săptămânal de psihologi

specializaţi în „boala” noastră. Suntem sfătuiţi să

uităm deliberat trecutul şi să ne concentrăm doar

asupra viitorului omenirii, căci de acum acesta

este scopul nostru primar: Viitorul Speciei Umane

sau V.S.U.. Dar, în ciuda tuturor gândurilor

altruiste si mustrărilor de conştiinţă deja

învechite, amintirile răsar împotriva voinţei

noastre ca şi ciupercile după o ploaie fierbinte de vară, răscolind străfundurile

minţii...

Luna era imensă. Noaptea, lumina ei albă si rece creea iluzia unei

după-amiezi înnorate. Ziua, ea era subiectul tuturor discuţiilor. Lumea intrase

într-o adevărată „isterie lunară”. La început, părerile erau împărţite: semn

apocaliptic, miracol estetic, magia naturii care renaşte, sau chiar extratereştrii

care realizează un spectacol pentru a ne distra pe noi, pământenii. După

săptămâni de dezbateri confuze, savanţii au demontat, pe rând, toate

presupunerile. Adevărata cauză era atmosfera, care, în urma poluării excesive,

îşi schimbase forma şi acţiona ca o lupă. Prin urmare, cu „acordul” cercetătorilor,

vârtejul vesel care cuprinsese omenirea a continuat netulburat. Inundaţiile din

ce în ce mai dese şi mai violente, mările şi

oceanele care parcă tot timpul treceau

prin furtună erau ignorate prin vălul gros

al euforiei. Nimeni nu avea revelaţia că,

deşi atmosfera mărea luna, soarele părea

neafectat. Lumea continua să se distreze;

petrecerile sub clar de lună erau ceva de

la care nu se putea lipsi. Numele Luna

printre fetiţele nou născute era deja

comun.

„Praf de stele”

37

Nebunia a încetat brusc datorită dispariţiei New York-ului. Peste noapte,

metropola a fost înghiţită de apele reci ale Oceanului Atlantic. La început s-a

crezut că fusese vorba de un tsunami, însă puţinii supravieţuitori declaraseră că

nivelul apei crescuse rapid, dar lin. Nu mult după aceea, ştirea care avea să ne

schimbe soarta a apărut peste tot: Luna se apropia de Terra! Se părea că,

datorită unor reacţii chimice în nucleul astrului, masa acestuia crescuse şi odată

cu ea şi atracţia gravitaţională, cauzând inundaţiile care ne devastau planeta. În

plus, luna se apropia de Pământ cu fiecare minut care trecea, impactul fiind

iminent. Mai aveam doar câteva zile de trăit!

Dar şi de data asta cercetătorii s-au dovedit greşit informaţi. Câmpurile

gravitaţionale ale celor două corpuri erau prea dense pentru a se putea

întrepătrunde. Aşa că am rămas cu o lună imensă, care acum se putea zări şi în

timpul zilei, şi cu un nivel al apelor în continuă creştere. Calota glaciară, ultima

speranţă a omenirii de a continua să trăiască pe uscat, se fărămiţa din cauza

radiaţiilor produse de Lună. Păream din nou pierduţi, însă o idee extraordinară ne-a salvat de la

moarte. The World of Atlantida, care însemna construirea unor comunităţi

subacvatice capabile să susţină viaţa până când nu era prea târziu, reprezenta

viitorul. Folosind toate resursele umane şi materiale posibile, în zece ani eram

gata să ne mutăm.

Şi aşa am ajuns eu aici, în acest labirint claustrofobic şi rece, care îmi dă

fiori. Aici îmi este interzis să mă bucur de viaţă, să îmi exprim liber opiniile

(pentru a nu tulbura echilibrul fragil al societăţii), să alerg (pentru a nu consuma

preţiosul oxigen), să visez, să-mi amintesc. Pe scurt, să trăiesc. Aici întotdeauna

am impresia că va apărea o crăpătură într-un perete sau geam, iar apa ne va

ucide pe toţi. Aici, când privesc pe fereastră (un mic hublou murdar) nu văd decât

un neant albastru, Marele Ocean, o masă de apă sărată ce mă înconjoară,

nemişcată şi care mi-a distrus lumea atât de frumoasă. Şi totuşi, mereu mă

găsesc ascultând din amintiri muzica îmbietoare a valurilor înspumate care

mângâie lin o plajă superbă şi însorită...

„Praf de stele”

38

O minune!

Valentina Indrei (VIII B)

Priveliştea care mi se arăta în faţa ochilor părea ceva aproape ireal. Seara

parcă s-a transformat în zi cu Lună, iar ziua în zi fără Soare. Spectacolul de

lumini face ca totul să prindă viaţă. Diverse decoraţiuni îţi aduc aminte de primii

ani din viaţă, când venirea lui Moş Crăciun însemna cel mai mult. Dar după o

anumită vârstă, uşor, începe să se înţeleagă ce înseamnă cu adevărat Crăciunul.

Toate astea se întâmplă doar dacă eşti om, desigur.

Străbat străzile aproape inconştient de faptul că puteam fi călcat sau

alungat de lume. Este frig. Zăpada îmi acoperă blana, iar picioruşele mele sunt

aproape îngheţate. Caut în jur un parc ca să mă odihnesc, dar nu reuşesc. Nasul

îmi este numai în stare de alertă, cautând orice fel de mâncare. Privesc în jur

lumea fericită. Toată lumea pare aproape lipsită de griji. Prea ocupaţi cu

pregătirile pentru sărbători...

Încep să alerg. Pot să simt mirosul mâncării prin jur. Zdrobesc zăpada de

sub mine, care sfârâie asemănător unui foc fără puteri, gata să se stingă de pe

acest pământ. Ajung lângă un restaurant. Presupun că bucătarul a aruncat asta.

Lângă o pubelă este o bucată mică de salam. Sar pe ea de parcă oricine în

momentul astă ar vrea să o ia, iar eu să rămân fără acest puţin în stomac.

Entuziasmul de a mânca ceva îmi cutremură tot corpul, asemănător unor copaci

bătuţi de vânt în luna octombrie. Doar patru bucăţele de salam m-au făcut,

parcă, să merg puţin mai bine pe propriile picioare.

- Domnule bucătar, iar a venit la pubelă un câine! Ce să fac? întreabă un

bărbat care stătea în pragul uşii, uitându-se răutăcios la mine.

- Goneşte-l! se aude o voce aspră din interiorul restaurantului.

Bărbatul a dat afirmativ din cap şi începe să mă înjure şi să alerge,

aruncând cu tot ce prinde în jur. Mă nimereşte în picior, iar eu cad fără vlagă în

zăpadă. Mă zbat câteva secunde în timp ce plâng şi încep din nou să fug. Mă

opresc când un parc îmi apare în cale. Se pare că mi se întâmplă în sfârşit ceva

bun astăzi. Mai bine mă lăsam pierdut printre propriile gânduri şi purtat de

destin, decât să sufăr atâta pentru o bucăţică de mâncare cu ghinion.

Aceste sărbători miraculoase parcă au gonit până şi atmosfera futuristă.

Acum, eu fiind ascuns într-un tufiş din parc, stau puţin mai relaxat. Dar frigul

tot îmi străbate oasele, fără cel mai mic strop de milă, făcându-mă să cred că

frigul de afară s-a mutat în interiorul meu. Piciorul mă doare înfricoşător de tare,

ca şi cum s-ar rupe bucăţele din mine. Sunt obosit, dar mă simt de parcă ajung la

capătul puterilor. Se pare că cineva mă îmbrăţişează. Acel cineva este sfârşitul

meu, moartea. Cerul care presăra asupra noastră fulgi de nea perfecţi, ca şi cum

ar fi fost lucraţi manual de însăşi Crăiasa Zăpezii, acuma cădeau mai dur.

Luceafărul parcă veghea asupra noastră, păcătoşii, iar Luna, regina stelelor, are

grijă de puişorii ei. Un peisaj de poveste, care a dispărut când eu mi-am închis

ochii.

Este atât de cald şi moale, încât ochii mei nu vor să se deschidă. Colindele

de Crăciun spuse la radio se aud tare, dar nu atât de mult din moment ce se

poate auzii zgomotul unui foc înfometat.

„Praf de stele”

39

Mirosul unor mâncăruri apetisante

îmi trezeşte simţurile. Mă simt atât de

bine... Cald, moale, colinde, mâncare. Sar ca

ars şi îmi deschid ochii. Pare un vis. O casă

de vis, o atmosferă de vis. Sunt înfăşurat

într-o pătură şi aşezat pe o pernă, lângă

focul care ardea maiestuos, sigur de el, de

parcă orice vis ar fi în stare să-l ardă.

Piciorul îmi este bandajat, iar eu spălat.

Masa este plină cu diferite mâncăruri. Casa

plină cu podoabe dă impresia că un spiriduş trăieşte aici. Bradul care atinge, cu

steaua din vârf, tavanul pare la fel de arogant ca şi focul. Imposibil să fie

adevărat... Unde mă aflu?

- Mama, tata, s-a trezit căţelul! se aude o voce de copil.

O privesc... O fată de aproximativ cincisprezece ani îmi zâmbea. Frumoasă,

elegantă şi zâmbitoare, aceasta îmi emana iubire. Privirea ei, atât de caldă, mă

făcea să mă simt vrăjit. Aceasta a venit şi m-a luat în braţe. Am început să

tremut, speriat.

- Stai cuminte, scumpule! De acum noi vom fi familia ta. Sper că îţi va

plăcea aici. În sfârşit am primit un căţel. Vreau să te numesc Lucky! Ce zici, îţi

place?

Încep să dau din coadă, aprobator. Este atât de bine lângă ea. Mă simţeam

pentru prima dată iubit. Această flacără a iubirii îmi aduce aminte de focul din

cameră. Cred că l-am înţeles greşit. Acel foc nu distruge vise, ci le împlineşte. Îmi

atrage atenţia un calendar. Mă holbez la el. Este Ajunul Crăciunului. Mă pot

simţi cu adevărat binecuvântat. Fulgii de nea din interiorul meu acum s-au topit,

iar căldura şi-a spus cuvântul. O minune, cu adevărat o minune!

Armonia din casă nu se potriveşte cu starea mea sufletească. Înainte să

mai fac orice altceva, alături de noua mea familie, vreau să le urez tuturor un

„Crăciun fericit!”.

Survival

Denisa Tudosie (IX B)

Este dimineaţă. Mă trezesc cu greu; aş vrea să mai dorm, dar trebuie să

ajung la ceea ce numesc eu a fi „Şcoala Infernului”. Aceasta este o şcoală dură, în

care învăţăm tehnici de autoapărare, cum să ne descurcăm în sălbăticie şi, ceea

ce urăsc eu, cum să vânăm. Mentorii de aici nu sunt cum erau odată; sunt foarte

drastici, iar dacă nu ne descurcăm la un test, suntem aspru pedepsiţi. În acest loc

nu invăţăm doar tehnici esenţiale de supravieţuire, după cum spune toată lumea,

ci, aici, învăţăm cum să devenim luptători profesionişti. La absolvire, eşti supus

unui examen înfiorător, care durează două săptămâni... două săptămâni de chin.

Dacă treci acest examen vei fi numit „MAESTRU” şi vei avea onoarea de a primi

„Tatuajul SUPREM”, care înfăţişează un dragon înconjurat de flăcări. Toţi

recruţii îşi doresc acest tatuaj, mai puţin eu.

Mă îmbrac cu un tricou negru şi cu o pereche de pantaloni simpli; hainele

vesele, în culori ţipătoare, lipsesc cu desăvârşire din actuala mea garderobă.

„Praf de stele”

40

Merg în bucătărie şi caut ceva de mâncare. După cum mă aşteptam, nu prea am

ce să aleg. Frigiderul este aproape gol, în afară de cele câteva cutii cu mâncare

semipreparată. Urăsc această mâncare… zici că ai mânca hârtie, nu are niciun

gust. După acel eveniment de acum trei ani nimic nu mai este cum a fost odată…

Totul s-a schimbat. Părinţii mei au dispărut, cel mai probabil, au fost

atacaţi, iar eu, printr-un miracol, am reuşit să scap. Din păcate, prea puţini sunt

aceia care au supravieţuit, majoritatea murind în acea luptă crâncenă.

Uneori, stau şi mă întreb: cum de am reuşit să trăiesc? Cum de am reuşit

să înfrunt totul şi să mă adaptez la o asemenea viaţă? Probabil, am avut noroc,

deşi, eu nu m-aş numi chiar norocoasă, deoarece mi-am pierdut familia...

prietenii... tot ce aveam... Toată viaţa mea fără probleme s-a sfârşit... Simt că

sunt captivă în propria mea lume, nemaiavând o cale de ieşire. Soarele,

bucuriile... au dispărut din viaţa mea, în urmă rămânând doar suferinţa şi

tristeţea...

Acum locuiesc cu fata care m-a salvat, Mary, în acest apartament micuţ şi

sărăcăcios de la marginea oraşului. Mi-e dor de vechea mea viaţă. Mi-e dor să-mi

petrec timpul cu prietenii şi cu părinţii. Mi-e dor de acele momente în care nu mă

interesa de ceea ce se va întâmpla mâine. Mi-e dor de zilele în care mă trezeam

fără griji, fără să mă gândesc dacă voi mai fi în viaţă la sfârşitul zilei. Mi-e dor de

acele zile în care, pur şi simplu, mă bucuram de vremea de afară, de soarele

călduros ce îmi mângâia delicat pielea, de albastrul intens al cerului, de florile

proaspăt înflorite ce mă îmbătau cu parfumul lor, de păsările care cântau toată

ziua, de animalele ce se odihneau la umbra unui copac... Dar, toate astea s-au

sfârşit...

Îmi aduc aminte de momentul în care Mary m-a găsit. Totul în jurul meu

era distrus, era un peisaj apocaliptic, parcă desprins dintr-un film SF. Puteai

vedea oameni morţi, care au plecat spre o lume mai bună; câteva persoane, care

au reuşit să se salveze, fugind departe, într-un loc sigur. Clădirile erau într-o

stare jalnică, ferestrele erau sparte, iar unele dintre case luaseră foc. Cerul îşi

pierduse albastrul senin, transformându-se într-un gri închis, anost. Nu puteam

vedea foarte departe; în aer plutea un strat dens şi apăsător de fum şi praf, iar

eu… Ei bine, eu eram rănită… foarte rău. Nu mă puteam mişca, nu îmi mai

simţeam propriul corp, nu mai puteam să îmi ţin ochii deschişi. Voiam doar să

dorm, să mă odihnesc, să mă eliberez de toate problemele, şi chiar credeam că s-a

sfârşit, când, deodată, am simţit două mâini calde, în acea lume rece, care m-au

trezit din visare. Auzeam o voce blândă, care îmi spunea să rezist, să nu mă dau

bătută, şi atunci, cu privirea înceţoşată, am văzut-o. Stătea aplecată asupra mea

şi mă privea îngrijorată. Era ea, Mary, salvarea mea. Ultimul lucru pe care l-am

auzit înainte să închid ochii şi să mă cufund într-un somn adânc, a fost: „Rezistă!

Totul va fi bine! TU vei fi bine...”

Şi acum, iată-mă aici, încercând să fac faţă unei vieţi monotone, oribile,

lipsite de culoare. Vreau să schimb ceva! Vreau să avem o viaţă bună, la fel ca

înainte, când singurele griji erau temele pentru ziua următoare... Dar pentru

asta, trebuie să mă ridic şi să lupt. Primul pas va fi să îmi primesc numele de

MAESTRU.

Ştiu. Totul va fi bine!

TREBUIE...

„Praf de stele”

41

Ultimul om de pe pământ

Maria Beică (VIII B)

Ce îţi rămâne atunci când singurătatea ţi-a

pus stăpânire pe gânduri, dezmembrându-te în

bucăţi atât de mici încât îţi e imposibil să te

regăseşti? A fost? Va fi? Ce sens mai are timpul când

propria-ţi existenţă şi l-a pierdut de mult?

La un moment dat eşti în picaj liber în

abisurile nemărginite ale sinelui. Dar nu poţi muri ...

ceva te ţine parcă ... speranţa.

Înaintam agilă spre căprioara care părea să

alerge la infinit. Cu o mişcare rapidă, am eliberat

săgeata care şi-a găsit ţinta, ca întotdeauna.

Degajată, am început să o car până la cocioba ce-mi

servea ca adăpost.

Încă mai aveam coşmaruri care mă făceau să

mă cutremur... mormane de cadavre, straniu de familiare, mă priveau de sub

perdele conştientului, având carnea luată de pe os pe alocuri.

Într-adevăr..., eram prea mică pentru a putea schimba ceva, dar nu destul

de mică pentru a uita.

De când mă ştiu am fost pe fugă. Este periculos să fugi atunci când nu ştii

ce te urmăreşte. De mai mult de cinci mii de ori am numărat măreaţa minge de

foc dispărând şi fiind înlocuită de întunericul presărat de lumini, căutând orice ar

putea semăna cu mine şi lăsând inscripţii şi desene pe pereţii fiecărei peşteri în

care stăteam pentru scurt timp.

Agăţându-mă de viaţă, călătoream spre ceea ce părea să fie sursa visurilor

mele: acel imens lucru pe care îl văzusem vreodată şi care părea să-şi întindă

umbra peste întegul univers. În mod inexplicabil, ceea ce părea să fie doar un

munte de dimensiuni neobişnuite, mă chema. Acum eram atât de aproape, încât

puteam să jur că îl auzeam respirând. Când lumina avea să fie din nou înlocuită

de întuneric, voi fi ajuns.

Mâncam înspăimântată gândindu-mă la ce va fi. Împachetând nervoasă,

mi-am continuat drumul de o veşnicie printre copacii ce străpungeau cerul şi

sunete ciudate care probabil aparţineau unor animale şi mai ciudate.

Era întuneric de mult când am ajuns lângă ceea ce s-a dovedit a fi doar un

măreţ zid care se întindea cât vedeai cu ochii. Lumini ciudate se puteau observa

de-a lungul lui şi sunete, pe care le puteai asculta o viaţă întreagă, te hipnotizau.

Cu un zgomot asurzitor, zidul s-a desprins în două, lăsând aceeaşi lumină

să mă izbească. Nu putea fi real... Se apropiau de mine în haine ciudate, vişinii.

Cel mai apropiat şi-a scos coiful, arătându-mi nişte ochi negri, alungiţi şi

trăsături asemănătoare, dar, totuşi, diferite de ale mele.

Mi-a întins o mână subţire şi albicioasă cu degete lungi... Şi asta este tot

ce-mi amintesc.

„Praf de stele”

42

Vise adolescentine...

Adolescenţa – culoare a sufletului

Roxana Ionescu (IX C)

Adolescenţa... Cu toţii am trecut prin ea, sau poate încă ne aflăm în

aceasta perioadă. Noi, adolescenţii, nu putem realiza cât de preţios este acest

timp, sau, cel puţin, asta spun cei mai bătrâni decât noi. Însă, indiferent de ce ar

spune toţi, adolescenţa este o perioadă a schimbării, a eșecurilor și a reușitelor și

o perioadă a dezvoltării și a învăţării.

Dacă ar fi să comparăm viaţa unui om cu o carte, adolescenţa ar fi doar un

scurt capitol, dar unul pe care îl vei „citi” cu melancolie pentru restul vieţii tale.

Însă, chiar dacă este atât de scurt, fiecare pagină, nu, fiecare paragraf și câteodată fiecare rând este scris în altă culoare. Culori „ale sufletului”. Acestea se

imprimă pe pagini și lasă urme care nu pot fi șterse niciodată. Toate experienţele

sunt percepute altfel, totul este nou și totul este o șansă la ceva mai bun, o nouă

ușă ce așteaptă să fie deschisă de mâna tremurândă a unui adolescent nesigur pe

sine. Ceea ce ne așteaptă pe cealaltă parte a ușii nu este mereu o lume plină de

culoare și fericire. Ba dimpotrivă, de cele mai multe ori lumea este colorată în gri,

sau chiar în alb și negru. „Nu pot face nimic, nimic nu-mi iese cum trebuie! Sunt

sigură că nimeni nu mă place oricum... nu mai vreau să fac nimic!”... Ştiu astfel

de gânduri mult prea bine. Știu aceste sentimente de neputinţă, descurajare și chiar ură de sine. Le-am simţit de nenumărate ori și sunt sigură că fiecare

adolescent a trecut prin astfel de stări, colorându-și propria lume în gri. Mai bine

zis, furându-și singuri propriile culori. În acele momente toţi așteptăm ca cineva

să ne dea culoarea înapoi fără să realizăm: noi suntem cei care nu văd culorile,

ele sunt tot timpul acolo. Trebuie doar să ne deschidem din nou ochii și ne putem

colora paginile vieţii cum ne dorește sufletul. Acest proces de descoperire de sine,

de descoperire a pasiunilor, a iubirilor, acesta este adolescenţa.

Ca un pictor începător, învăţăm cum să ne împărtășim ideile și

sentimentele și cum să le așternem culoarea pe „paginile” vieţii. Unele imagini

vom vrea să le ascundem și să le uităm, la fel ca pe o pictură nereușită. Altele ne

vor umple sufletul de bucurie și vom vrea mereu să păstrăm aceste sentimente, la

fel ca un pictor care realizează în sfârșit o pictură reușită. Suntem, de asemenea,

la o vârstă la care încercăm diferite lucruri, la care sentimentele ne dictează

acţiunile. Pentru un adolescent, o zi de iarnă poate fi caldă și senină, plină de

bucurii și căldură, în timp ce o zi de vară poate fi rece și singuratică. Toate

acestea sunt pictate cu grijă pe paginile colorate. Prin toate aceste încercări, ne

vom găsi culoarea preferată, culoarea cu care vom vrea să ne colorăm toate zilele

vieţii. Sentimentele se schimbă cu timpul, pot deveni cu totul diferite de ceea ce

au fost la început. Acest lucru se întâmplă des, mai ales pentru un adolescent

care își schimbă constant percepţia. Însă, vom avea mereu un sentiment la care

aspirăm, o culoare care ne ghidează pe paginile aparent nesfârșite ale vieţii. Astfel că adolescenţa este un timp al descoperirii de sine. O perioadă în

care ne descoperim culoarea sufletului. Niște ani coloraţi, care chiar dacă

„Praf de stele”

43

alcătuiesc o mică parte din viaţă, vor fi mereu cei mai dragi ani. Aceasta este

perioada aparent magică a vieţii oricărui om, neînţeleasă de nimeni: adolescenţa!

Fericire sau tristeţe? Tu alegi...

Oana Dima (IX C)

Nu vom şti niciodată dacă există fericirea supremă sau tristeţea supremă.

Noi doar oscilăm între ele.

Mereu sperăm că vom avea parte doar de fericire. Sperăm că vom zâmbi

mereu, că fericirea ne va inunda sufletul, iar bucuria ne va împânzi chipul. Nu

este mereu aşa, de fapt, niciodată nu va fi.

Dacă nu ar exista acea nefericire care uneori să ne lovească din plin, atunci

nu am mai aprecia micile bucurii ale vieţii. Uneori, tristeţea vine pe furiş şi ne

cuprinde cu braţele-i amăgitoare ce par calde, dar sunt reci. Ea ne răceşte

sufletul şi atunci tu din om devii neom. Vei deveni asemenea unui fulg de

zăpadă… frumos, micuţ, dar rece, incapabil să încălzească, incapabil să mai

iubească.

Când toate acestea ţi se întâmplă, te simţi ca un înger căzut, parăsit şi

secat de puteri. Simţi că eşti singur într-o lume plină de demoni. Crede-mă… ştiu

prin ce treci…, mulţi o ştiu. Dar ştii ceva? Este bine ca uneori tristeţea să te

cuprindă; este bine să cazi într-un labirint al singurătăţii din când în când.

Când toate trec şi vezi soarele ce iese dintre nori, te simţi fericit. Acea

nefericire, ce acum a dispărut, a încercat să te facă mai puternic. Nu trebuie să fii

asemenea florilor care pot fi rupte imediat, trebuie sa fii puternic. Dacă nu ar mai

exista tristeţea şi amărăciunea, atunci nu ai mai aprecia fericirea şi nu ţi s-ar

mai lumina chipul atunci când o vezi. Acum, probabil, realizezi că în orice lucru

mărunt poţi găsi o rază de lumină, o bucurie.

Zâmbeşte azi, zâmbeşte mâine pentru că nu ştii când totul se va spulbera.

Poţi fi o persoană a cărei inimă să bată în ritm cu fericirea, dar asta depinde doar

de tine.

Nu alege să vezi doar nefericirea ce te face mai puternic, alege să observi şi

să înţelegi iubirea, bucuria, fericirea ce poate sunt mici, dar te înconjoară şi te

cuprind, făcându-te să te scalzi, în unele momente, într-un izvor de bunătate, de

atâtea lucruri ce te fac fericit, ce se ascund in inima ta...

„Praf de stele”

44

Prietenia vazută prin ochii unui adolescent

Alexandra Coroian (XI D)

În prietenie nu este vorba despre persoana pe care o cunoşti de mai mult

timp. Este vorba despre persoana care intră în viaţa ta şi spune: „Sunt aici!”, şi o

dovedeşte.

Pentru mine, prietenii sunt o a doua familie, unde pot fi eu însămi fără să

fiu criticată sau privită ciudat. Făra prieteni, viaţa mea ar fi incompletă, ar lipsi

o parte din mine.

Am mulţi prieteni, dar pe cei adevăraţi îi recunosc uşor, deoarece sunt

alături de mine când am nevoie, îmi dau sfaturi şi mă opresc să fac greşeli;

uneori simt că nu le mulţumesc îndeajuns. Mi-aş dori să poată citi în interiorul

sufletului meu şi să vadă cât sunt de fericită că sunt alături de mine şi că aş face

orice ar fi nevoie doar să îi văd şi eu fericiţi, să îi răsplătesc pentru ceea ce fac

pentru mine.

Chiar dacă vreau să îl descriu pe unul dintre aceşti prieteni, nu mi-ar

ajunge zece pagini. Toţi au o calitate: sunt buni ascultători, buni sfătuitori,

persoane la care poţi apela la orice oră fără să îţi spună: „Ai văzut cât e ceasul?”

Nu contează că îi cunosc de un an, trei, zece, contează că mă pot baza pe ei.

Ce dacă suntem în aceeaşi cameră şi dorm ceilalţi? Putem vorbi prin mesaje (la

ce e buna tehnologia?). Ce dacă ne aflăm la mii de kilometri depărtare? Doar

simplul fapt că ne gândim unul la celălalt ne alină dorul. Ce dacă ne-am văzut

astăzi? Asta înseamnă că nu putem vorbi pentru restul zilei?

Stau şi mă gândesc cum ar fi fost dacă nu aş fi cunoscut aceste persoane

atat de speciale şi de importante pentru mine. Ce s-ar fi ales de mine? Realizările

mele se datorează şi acestor persoane. Nu vreau să îmi imaginez cum ar fi fost

viaţa mea fără încurajările şi sprijinul lor.

Când simt că totul se prăbuşeşte în jurul meu, un simplu zâmbet din

partea prietenilor apropiaţi îmi dă puterea să îmi revin din acea stare şi să

privesc totul dintr-o altă perspectivă.

Ce ar însemna o prietenie fără micile „certuri”? Cineva spunea că trebuie

să spui ce te deranjează într-o prietenie. Noi spunem că ne deranjează totul,

evident, doar la nivel de amuzament. Acum spunem: „Nu te mai suport”, iar după

cinci minute ne plimbăm pe holuri şi cântăm, fără să ne pese că poate mai e şi

altcineva acolo. Se spune că prieteniile din liceu le păstrezi în inimă pentru

totdeauna. Nu m-am îndoit de asta înainte, cu siguranţă, nici de acum încolo. În

liceu treci printr-o mare schimbare (în afară de maturizare), şi anume cunoşti

persoane noi de care te ataşezi toată viaţa, care îţi sunt alături, care nu vor să te

schimbe dacă greşeşti. Aceste persoane definesc prietenia adevărată şi sinceră. O

prietenie se bazează pe încredere, adevăr, nu pe trădare, minciună şi pe faptul că

stai cu cel de lângă tine doar pentru a profita de el.

Îmi iubesc prietenii şi nu aş schimba nimic la ei, chiar dacă greşesc; toţi

suntem oameni şi greşim; egali, dar diferiţi.

Prietenii sunt reprezentaţi de oamenii oamenii care te fac fericită, care te

fac să râzi, care te ajută când ai nevoie, care nu ar profita niciodată de tine.

Oameni cărora mereu le pasă şi care merită să-i păstrezi în viaţa ta.

„Praf de stele”

45

Gânduri, idei, sentimente...

Întrebare şi răspuns

Raluca Lobază (IX C)

Îmi place să cred despre mine

că sunt o fire gânditoare, profundă,

care întoarce lumea pe faţă și pe dos și

se uită la ea chiar și pe diagonală ca

să-i descopere dedesubturile. N-am să

încerc sa mă laud, dar mereu am avut

talentul inegalabil de a-mi încărca

creierul cu subiecte care sunt peste

capacităţile mele de înţelegere.

Ca de exemplu, ce simte o foaie

de hârtie atunci când este imprimată

cu gândurile mele efervescente şi

agitate, care se revarsă cu brutalitate printre liniile abia tipărite? Sau ce simte

cerneala atunci când, în sfârşit, capată un rost? Exprimă ceva. Primeşte suflet şi

un bagaj sentimental pe care trebuie să-l ţină cu mândrie în braţe printre

şanţurile create de peniţa stiloului, prea tare apăsată. Sau de ce soarele își

găsește liniștea în același loc mereu: în marea învolburată a norilor?

Însă cea mai mare enigmă a rămas pentru mine omul. Deși omul mi se

pare o fiinţă atat de predictibilă, sunt câteva lucruri care mă dau peste cap şi mă

fac să mă pierd în informaţie.

În ultimul timp am stat şi m-am uitat mai mult în jurul meu decât de

obicei. Ce-am văzut? Oameni grăbiţi (nimic special). La toţi li se citesc pe faţă

idealurile pe care le au și pe care le-au avut şi care, încă, au rămas neatinse.

Dinţii le sunt pătaţi de cafele, singurele licori care îi mai ţin în viaţă, la cruda oră,

7:00 dimineaţa, în faţa unui teanc de hârtii tăioase, într-o furtunoasă zi de luni.

Ochii le sunt arși de lumina soarelui rumen la care se mai uită din când în când

vara, încercând să-și aducă aminte de eu știu ce lucru mărunt. Mâinile au și ele

semnele lor, tăieturi în colţurile stelelor după care sar zilnic și încearcă să le

prindă, dar abia le ating vârfurile. Unghiile le sunt lăcuite în culori vibrante,

care, de fapt, le trădează interiorul: pustiu, închis. Deși știu toate aceste

amănunte despre ei, aparente, aș vrea să le cunosc interiorul, să le știu cele mai

arzătoare dorinţe și cele mai întunecate aprehensiuni. Aș vrea să știu cum ating

voluptatea și mulţumirea în viaţă, sau cel puţin, cum cred că o ating.

Mă întreb adesea, ce a simţit fiecare om când a citit pentru prima dată o

carte bună. Prima mea carte bună – O! Doamne, îmi amintesc atât de bine – a

fost Invitaţie la vals, de Mihail Drumeș. Poate vă întrebaţi ce am simţit eu atunci:

am simţit că, în sfârşit, înţeleg de ce oamenii își irosesc timpul în compania unor

cărţi când ar putea fi înconjuraţi de oameni și am mai înţeles de ce mulţi

„Praf de stele”

46

apreciază mai mult cărţile decât oamenii de care sunt înconjuraţi. Şi a fost prima

carte pe care nu am abandonat-o la capitolul trei.

Oamenii sunt creaturi crude, care atunci când găsesc un individ vulnerabil

îl sfâșie şi îl devorează până când au certitudinea că i-a luat tot ce a avut:

interiorul, partea cea mai bună, bineînţeles. Totuși, încerc să trăiesc cu

convingerea că ceea ce tocmai am spus este fals, şi că încă trăim după niște

principii. Dar nu e necunoscut faptul ca toţi plecăm atunci când celălat, în sfârșit, s-a obișnuit cu paradoxurile noastre.

Mă gândeam la toate lucrurile astea în dimineţile de vară, când aveam mai

mult timp de omorât și frământările mele nefirești nu îmi încurcau zilele cu

programul agresiv din timpul școlii. Atunci nu aveam timp să bat câmpii. Nu

aveam timp să gândesc.

Uneori devenea frustrant, pentru că nu aveam răspuns, doar întrebare.

Frustrări care ajungeau sa mă preocupe tot restul zilei dogoritoare de vară, în

care oamenii obișnuiţi își petreceau timpul sub soarele roșu-portocaliu, cu pielea

rumenă şi părul plin de clorul din piscină. Însă pentru mine, piscina devenise un

clișeu umed, iar soarele un impediment în procesul de gândire lucidă.

Am scris despre toate astea într-un caiet cu coperţi albastre şi cu foi

alb-murdar. Mă gândeam ca, într-o bună zi, să mă reîntorc la vechile obiceiuri și să le pun capăt, odată pentru totdeauna.

Până atunci rămâne incontestabila întrebare: de ce?. De ce „De ce?”?

Pentru că este o întrebare universală, care vorbește singură pentru orice

nelămurire și frustrare pe care am mâzgălit-o rapid mai sus în câteva rânduri.

Cel mai probabil, mormanul de cuvinte şi de hârtii va rămâne ca un

cadavru al frustrărilor mele.

Aminteşte-ţi...

Bianca Besoiu (IX B)

Aminteşte-ţi când luna lumina banca pe care

stăteam şi vântul ne cânta serenade atunci când

liniştea nopţii ne stânjenea. Ploua sublim peste noi,

iar ţie parcă îţi era ruşine să-mi atingi mâna

tremurândă. Ţi-am imprimat arzătoare săruturi pe

obraz, săruturi pe care nici lacrimi de înger să nu le

şteargă atunci când îţi vei dori să mă uiţi. Să simţi

cu fiecare fulg care cade într-o zi friguroasă de

ianuarie atingerea sufletului meu. Ecou al vocii mele

să-ţi inunde auzul, iar atunci când vei aluneca

printre atâtea vise spulberate şi gânduri uitate,

stăruind printre atâtea guri nesărutate şi inimi

îngheţate, aminteşte-ţi că am scris povestea noastră

cu praf de stele în infinitul cerului.

„Praf de stele”

47

Despre noi...

Eterni visători, noi avem puterea şi energia de a schimba tot şi pe toţi.

Totuşi, nu suntem conştienţi de această putere până în momentul în care o

pierdem, constrânşi fiind de atâtea cerinţe şi aşteptări impuse.

Noi înţelegem... Înţelegem şi simţim totul mai intens decât toţi ceilalţi.

Încă nu ştim să creăm bariere între noi şi mrejele dezamăgirii, aşa că trăim într-o

imaginară tragedie, hrănindu-ne cu ceea ce cunoaştem cel mai bine: intensitatea

simţurilor. Intensitatea ne orbeşte gândurile, sentimentele şi acţiunile. Suntem

conduşi de instincte şi nu ne dorim decât să aflăm ce ne aşteaptă dincolo de

zidurile mirajelor.

Ne îndrăgostim... Ne îndrăgostim nebuneşte de orice nouă pereche de ochi

pe care o cunoaştem, de orice floare primită şi melodie auzită. Suntem atât de

sinceri prin nesinceritatea noastră şi atât de vulnerabili prin invulnerabilitatea

noastră. Nu ştim ce vrem, dar, cu siguranţă, vrem. Şi cerem atât de multe, fără a

oferi nimic. De ce? Pentru că toate ne aparţin. Soarele, stelele şi luna au fost

create pentru a fi stăpânite de inimi tinere. Suntem furtuni pe mări liniştite...

De ce… Renata Wagner (XI D)

De ce trebuie să suferim pentru a învăţa să iubim?

De ce trebuie să cunoaştem întunericul pentru a cunoaşte lumina?

De ce trebuie să ne ascundem pentru a fi găsiţi?

De ce trebuie să minţim pentru a fi crezuţi?

De ce trebuie să uităm pentru a ne aminti?

De ce...?

Un mesaj… un val de gânduri

Era seară. Stăteam întinsă în pat, nu

aveam chef de nimic. Am deschis telefonul şi

am găsit un nou mesaj. Nu cunoşteam

numărul, dar l-am deschis. Era doar o

întrebare: „De ce oamenii văd lumea cu alţi

ochi când cunosc iubirea?” Pe moment nu

înţelegeam nimic. Am trecut peste, dar nu

l-am şters. Ştiam că mă voi întoarce cândva

la acea întrebare.

A trecut o zi, au trecut două, a trecut o

săptămână. Aceeaşi stare a reapărut. Mi-am

amintit acea zi ca şi asta, mi-am amintit acel

mesaj care m-a pus, totuşi, pe gânduri. Am

vrut să aflu răspunsul singură. Mi-am

răscolit gândurile, amintirile, sentimentele

şi am găsit un răspuns, dar nu mi se părea

cel potrivit. Nu am renunţat, am căutat în

„Praf de stele”

48

continuare până l-am găsit. Mă gândeam că oamenii văd lumea cu alţi ochi

atunci când cunosc iubirea deoarece, odată cunoscând iubirea, ajungem să

cunoaştem lumea mai bine. Parcă aveam acea putere de a vedea prin oameni.

Ştiam că iubirea înseamnă o atingere, o mângâiere, o îmbrăţişare, un sărut, un

cuvânt, dar nu ştiam că pentru a cunoaşte iubirea trebuie să cunoaştem şi

suferinţa.

Răspunsul la acea întrebare a dat naştere la la o altă întrebare: „De ce

trebuie să cunoaştem suferinţa pentru a cunoaşte iubirea?”, o altă întrebare, o altă

cercetare în adâncul gândurilor, al amintirilor şi al sentimentelor. Mi-am dat

seama că, la fel cum trebuie să cunoaştem întunericul pentru ca mai apoi să

cunoaştem lumina, aşa trebuie să cunoaştem şi suferinţa pentru a cunoaşte

iubirea. Această lecţie am învăţat-o de când ne-am născut, de când am deschis

pentru prima oară ochii şi am zărit o rază de lumină, de atunci am învăţat ce

înseamnă să iubeşti. Nu îmi puteam controla gândurile, fiecare răspuns dădea

naştere altor mii de întrebări. Aveam timp să mă gândesc la fiecare dintre ele.

Ştiam că viaţa e o cărare pe care trebuie o parcurg pas cu pas. Şi aşa am realizat

cum un singur mesaj, câteva cuvinte, dar o singură întrebare au puterea de a

pune stăpânire atât pe gânduri, amintiri, sentimente, dar şi pe suflet. Poate vor

exista întrebări fără răspuns, dar niciodată nu mă voi preda lor. Voi lua totul ca

pe o luptă între gânduri, amintiri şi sentimente.

Cine sunt eu?

Cosmina Gligor (IX A)

De multe ori îmi pun această

întrebare, și tot de atâtea ori nu am

răspuns. Chiar dacă mă cunosc destul de

bine, încerc și eu să mă descopăr, cu

fiecare zi care trece, gândindu-mă și meditând asupra unor lucruri care

izvorăsc din inima mea: ceea ce fac,

sentimentele care le am, gândurile și comportamentul adolescentin atât de

ciudat.

Știu, nu sunt perfectă... Întotdeauna

a fost departe de mine acest gând, atât de

șiret, cu două mari capcane: ori sunt

perfectă, ori sunt imperfectă. Ambele au

aceleași urmări, chiar dacă pe moment nu

pare a fi așa. Nimeni nu e perfect ci,

fiecare e frumos în felul lui!

Noi, adolescenţii, de multe ori

privim la vedete sau la tot felul de

personaje ideale, modele de viaţă, și suntem dezamăgiţi de persoana noastră și

„Praf de stele”

49

de ceea ce facem. Faptul că nu îţi atingi scopul în viaţă nu e o tragedie.

„Adevărata tragedie e să nu ai unul” (Benjamin Mays), dar, întotdeauna trebuie

să îţi asculţi inima și intuiţia. Ele știu deja ce vrei tu să devii (să faci) cu adevărat

– Steve Jobs... dar, mai apoi să îţi asumi ceea ce faci. Cealaltă extremă cuprinde

adolescenţii „perfecţi”, care uită de cei din jurul lor, și faptul că și ei sunt oameni,

și trăiesc pe Terra. Gândiţi-vă... Suntem cu toţii egali, dar nu la același nivel, e

adevărat… Și da, știu, fiecare vrem să lăsăm în urma noastră ceva cât mai de

apreciat, dar să o facem într-un mod subtil și modest.

„Bucură-te, tinere, în tinereţea ta…” (Biblia), bucură-te, fii vesel, ai atâtea

motive… Chiar dacă nu ești perfect, ești frumos! Da, poate nu ţi-a mai spus

cineva până acum, dar eu am curajul și îndrăznesc să spun: eşti frumos! Ești o

persoană specială, unică, și niciunde în lume nu se găsește cineva care să te

înlocuiască perfect. Prin felul tău de a fi diferit ești special, fii mândru de asta!

Comportamentul adolescentin… Sunt o persoană ciudată, greu de înţeles,

fac lucruri stupide, fără motiv, dar pe care n-am să le regret vreodată. Am furat

una dintre replicile colegei mele, în care mă regăsesc… Sunt foarte, foarte

ciudată și de multe ori nimeni nu mă înţelege. Inclusiv prin modul în care vorbesc

(destul de repede și pe un ton încet), gândesc (uneori ca un copil de trei ani) și tot

ceea ce ţine de persoana mea reprezintă întruchiparea ciudăţeniei pe pământ...

Era de râs!!! Mda… sunt foarte fericită atunci când găsesc pe cineva care să fie la

fel de ciudat ca și mine… Am momente și momente. Uneori râd atât de mult și de

tare, încât îmi sperii prietenii (în special, colega de bancă), alteori se întâmplă să

am o stare de indiferenţă, să fiu pesimistă. Știu, de multe ori, în spatele unui

zâmbet larg se ascund mii de probleme și chestii pe care le cosmetizăm atât de

bine…

În încheiere, vreau să precizez că în acest articol mi-am transmis punctul

meu de vedere cu privire la adolescenţii secolului XXI. Am încercat ca prin

exemplul meu să îi cuprind pe toţi și mă adresez în mod egal, tuturor. Suntem

unici, speciali, perfecţi prin faptul că suntem atât de imperfecţi, și niște omuleţi care abia pornim în viaţă. Să fim mândri de tot ceea ce facem, optimiști și curajoși, deoarece doar așa vom reuși!

„Praf de stele”

50

Opinii

Lumea noastră-încotro?

Cătălina Voicilă (XI D)

În ultimul timp, societatea în care trăim s-a schimbat radical, atât din

punctul de vedere al valorilor pe care le promovează, cât şi al modului în care

oamenii interacţionează unii cu ceilalţi.

Ne confruntăm cu o lipsă acută de onestitate, nu mai avem încredere unii

în ceilalţi şi adesea ne facem rău în mod conştient, fără să ne pese că, la un

moment dat, totul se va întoarce împotriva noastră. Spunem lucruri menite să îi

ridiculizeze pe ceilalţi, să îi facă să se simtă neînsemnaţi şi inutili, totul doar

pentru a avea noi înşine sentimentul de superioritate, pentru a ne simţi puternici

ştiind că putem domina. Nu ne interesează aspecte din viaţa nimănui, dar punem

un accent deosebit pe felul în care cei din jurul nostru ne percep şi ne dorim doar

să îi impresionăm. Am uitat să preţium micile surprize ale vieţii, să ne bucurăm

de acele lucruri banale, dar care îşi au rolul lor în viaţa noastră. Frumuseţea şi

gingăşia unei flori de primăvară, bucuria de pe chipul unui copil care tocmai

descoperă lumea, sunt lucruri care, în niciun caz, nu trebuie trecute cu vederea.

Ele dau esenţă vieţii şi ne reamintesc ce este cu adevărat fericirea.

Pe stradă întâlnim doar feţe încruntate, oameni grăbiţi să fie primii, să

facă bani, oameni care uită să trăiască, ei doar există: mănâncă pe fugă, dorm pe

fugă, iubesc pe fugă... De dimineaţa până seara aleargă... Anotimpurile trec, anii

fug şi ei... Ne îndreptăm cu paşi repezi spre destinaţia finală, de unde nu vom

mai găsi cale de întoarcere, indiferent cât de mult ne-am dori asta. Ne risipim

viaţa în birouri reci şi rigide, dependenţi de calculatoare care, spunem noi, sunt

ferestre spre lume... De fapt, asta este doar iluzia pe care „progresul” ne-o dă, ne

amăgeşte că putem şti totul şi, mai ales, putem avea totul la numai un click

distanţă.

Aşteptăm cu nerăbdare vacanţa, să evadăm din această junglă urbană şi

să ne luăm o „pauză de respiraţie” însă, niciodată nu reuşim să ne detaşăm de tot

ce înseamnă telefoane, discuţii, nervi. Şi, totuşi, o luăm de la capăt, ne străduim

să dăm ce-i mai bun până la următoarea pauză. Uneori dăm impresia că suntem

prizonieri în propriile vieţi, ca nişte roboţi care au de îndeplinit o sarcină şi sunt

setaţi să nu se abată de la ordin, să nu simtă cum e să trăieşti cu adevărat.

Tinerii îşi doresc adesea bogăţiile şi statutul celor trecuţi de prima

tinereţe, iar aceştia, la rândul lor, ar da orice să mai fie iar în floarea vârstei. Tot

mai des, copiii îşi trăiesc copilăria pe reţelele de socializare, rămaşi fără

îndrumarea părinţilor care au plecat pe meleaguri străine pentru a le oferi o

viaţă mai bună. Astfel, ei îşi aleg ca modele de urmat oameni promovaţi de

mass-media fără caracter şi fără educaţie, dar care se îmbogăţesc peste noapte.

Suntem judecaţi pentru că suntem diferiţi, dar oare nu asta este calea spre

schimbare?

Trebuie să preţuim ce avem şi să ne bucurăm de tot ce ne oferă viaţa

pentru că nu se ştie niciodată când ne vom trezi şi tot ce ne-a mai rămas să fie

iluzia unei vieţi trăite din plin, mai ales că, în final, toţi banii din lume sunt

cheltuiţi doar pentru a ne simţi bine.

„Praf de stele”

51

Evocări – tablouri dintr-o expoziţie

Gânduri despre artă

Andrada Fărcaş (IX D)

Când am mers la încântătoare expoziţie de artă şi am văzut toate

tablourile acelea minunate, am crezut că nu voi reuşi să mă hotărăsc pe care să-l

aleg pentru a scrie. Nu ştiam care îmi va plăcea mai mult. Am început să mă

plimb prin încăpere şi, într-un colţ, l-am văzut. Era un tablou pictat de Ana

Adam, numit „Fără titlu”. Acesta m-a impresionat deoarece simboliza atâtea

lucruri şi sentimente în acelaşi timp! Multă sensibilitate şi putere, multă

credinţă şi răbdare. Am descoperit o artistă care a exprimat tot ceea ce a simţit

despre sine. Din punctul meu de vedere, a fost cel mai frumos, sensibil şi delicat

tablou. Mai târziu am aflat că se numeşte, de fapt, EU. Şi atunci mi-am dat

seama că şi despre mine vorbeşte acel EU, nu doar despre artistă. Dacă îl veţi

privi veţi simti că EU înseamnă, uneori, NOI.

Larisa Galamba (IX D)

Cunoscându-ne de puţin timp, dar legând prietenii bune, împreună cu

colegii mei de clasă şi cu doamna profesoară de limba română, am vizitat o

galerie de artă cu multe lucrări fantastice – picturi, fotografii, gravuri, sculpturi.

Ajunşi acolo, am fost întâmpinaţi de o doamna profesoară, pe nume

Eugenia Drăgoi-Banciu. Ea ne-a invitat cu drag înăuntru şi ne-a explicat cum a

fost realizată expoziţia, ce fel de lucrări conţine, ce importanţă au ele şi pentru

profesorii care le-au realizat, dar şi pentru elevii lor de la Liceul de Arte Plastice

din Timişoara.

În timp ce ea ne povestea depre pictură, privirea mi se îndreptă brusc spre

unul dintre tablourile din încăperea luminată de soare. La prima vedere, nu

părea să aibă nimic deosebit, dar, privindu-l cu atentie, simţeam căldura

interioară pe care mi-o provoca pictura. Era realizată în nuanţe de mov mai ales,

iar forma care atrăgea atenţia era un chip care spunea „Eu sunt şi personaj şi

creator...” Nu puteam să-mi dezlipesc privirea de tablou, mă captiva.

Când discuţiile au luat sfârşit, am putut să mă apropii de acel tablou şi

să-l privesc pe îndelete. Era făcut de Ana Adam. Acel chip avea o expresivitate

ciudată, dar totodată interesantă... E de neuitat. Părea că mă priveşte în

continuare, chiar şi în drum spre casă...

Acea operă de artă şi-a lăsat amprenta adânc în sufletul meu şi m-a făcut

să simt un sentiment de pace interioară.

Bianca Manea (IX D)

Este incredibil ce poţi forma cu puţină imaginaţie, amestecată cu

sentimente şi multă dăruire. Dar este minunat că sentimentele şi gândurile pot fi

exprimate prin artă, cea mai frumoasă formă de expresivitate.

„Praf de stele”

52

Într-o frumoasă zi de joi, am vizitat o expoziţie de artă care m-a

impresionat foarte mult. Mi-a atras atenţia în mod special un tablou ce mi-a

trezit sentimente în clipa în care l-am văzut. Numele său sugerează confuzie,

curiozitate, acesta fiind „Fără titlu”. În acesta apare o figură, o femeie mai exact,

care exprimă în totalitate arta. Pentru că arta nu trebuie să fie superbă, ea

trebuie să te facă să simţi ceva. În tablou mai apare şi textul „eu sunt şi personaj

şi creator”. Nimeni nu poate şti ce e în sufletul unui artist atunci când pictează,

aşa cum nimeni nu poate şti ce este în sufletul unui scriitor atunci când scrie.

Dar am propria părere despre semnificaţia acestui text. Cred că reprezintă cel

mai bine faptul că suntem rezultatul

propriei noastre creaţii şi trebuie să fim

mereu noi înşine. Noi suntem ceea ce

vrem să fim şi de noi depinde cum

alegem să trăim.

Acest tablou m-a impresionat

prin diversitatea de culori care

împreună alcătuiesc o imagine foarte

frumoasă, prin expresivitate... Un artist

este uneori greu de înţeles, dar arta sa

poate trezi sentimente în cineva mai

mult decât ar putea cuvintele. Şi cred

că este foarte frumos să ştii că ai făcut

pe cineva să zâmbească sau să îi

trezeşti amintiri prin artă.

Expoziţia de artă – jurnal

Iulia Cătlan (IX D)

Astăzi am avut marea plăcere de a evada din cotidian pentru o scurtă

perioadă de timp, vizitând o mică expoziţie de lucrări minunate realizate de

profesorii de la Liceul de Arte Plastice din Timişoara. Trebuie să spun că, înainte

să ajungem, îmi imaginam că voi da de vreun tablou al unei fete pornind de la

care să pot scrie o lucrare de ficţiune. Totuşi, am găsit ceva asemănător, dar

pentru care nu am putut să scriu fictiva întâmplare pe care o aveam în minte.

Aşa deci, iată-mă, sfârşind prin a scrie acest jurnal. Nu că mă deranjează, chiar

am şansa să retrăiesc această zi, mental.

Voi începe direct din momentul în care am păşit în galeria de artă.

În primul rând, gazda a fost o persoană extrem de drăguţă. Îi simţeam

carisma cu fiecare cuvânt pe care-l spunea. Era uşor de observat faptul că era o

profesoară, datorită uşurinţei de a comunica cu elevii, ceea ce mi-a transmis

prietenie, o anumită stare de deschidere. Felul în care descria lucrările

prezentate pe perete şi în care vorbea despre ce şi cum se face la profilul de arte

arată faptul că are un spirit de observaţie foarte bun în legătură cu detaliile şi că

le poate comunica fără probleme, ceea ce pentru alţii ar putea fi o problemă.

„Praf de stele”

53

În al doilea rând, pereţii interiori ai galeriei erau albi, ceea ce făcea totul

să pară imaculat. Încăperea nu era nici prea mică, nici prea mare; cadrul perfect

pentru o astfel de activitate. Modul în care erau aşezate picturile / gravurile /

fotografiile / colajele era bine gândit, în aşa fel încât să nu fie nici prea distanţate,

nici prea apropiate; astfel ca vizitatorul să aibă un unghi de observare cât mai

proporţional.

În al treilea rând, am să expun părerea mea despre tabloul ales (în sfârşit).

Culorile folosite mi-au atras privirea (pentru un oarecare motiv, culorile mov şi

albastru îmi atrag atenţia). Când m-am apropiat prima dată de el, pentru a-l

analiza mai bine, m-a lovit un aer misterios. Da, „misterios” este cuvântul cel mai

potrivit pentru a descrie această lucrare, din punctul meu de vedere. Culorile

închise maschează parcă fundalul imaginii, ca un val de întunecime. Iar

întunericul este misterios. De asemenea, trăsăturile chipului desluşit sunt şi ele

înecate de bezna omniprezentă, părând o umbră fantomatică. Iar mesajul

transmis de această siluetă („Eu sunt şi personaj, şi creator”) mi se înfăţişează ca

o viziune asupra vieţii. Eşti personaj în propria viaţă, dar în acelaşi timp poţi

alege felul în care decurg lucrurile prin acţiunile pe care le faci. Mai apoi, faptul

că aceeaşi propoziţie se repetă din nou şi din nou, doar că vizibilitatea nu este

atât de accentuată, îmi transmite oarecum că deciziile pe care vrem să le luăm

sunt împiedicate de greutăţile vieţii, dar într-un final reuşim să o scoatem la

capăt cu bine. Exact cum spune unul din artiştii mei preferaţi, „La sfârşit, totul

este bine. Dacă nu este bine, nu e sfârşitul”.

În final, mă bucur că am avut ocazia să iau parte la o astfel de activitate.

Nu doar că a fost o recreare a minţii, dar am avut şi ocazia să îmi exersez

capacitatea de observaţie într-un mod distractiv, în aşa fel încât să nu simt asta

ca pe o temă. Şi chiar aşa a fost.

Tabita Trifoi (X A)

Şi viaţa începe c-un joc de rol, ne suntem proprii creatori,

Şi cred că, personaje fiind, culegem ce semănăm uneori!

Adesea planul de idei real devine

Şi încercăm s-o ţinem tot mai bine,

Pe un cer cu stele-o vreme strălucim,

Apoi pierim.

Să luminez e rolul meu cât îmi va fi sortit.

Cum mi-aş dori să sar din caruselul orbitelor eliptice de neoprit,

Să stau,

Să scriu povestea-mi pe dos

Să fiu şi creator si personaj,

În propria viaţă să fiu cum vreau...

„Praf de stele”

54

Denisia-Bianca Paraiala (X A)

Câteodată gândurile nu-s ceea ce gândim

Emoţiile nu-s ceea ce simţim

Lumea nu e ceea ce pare a fi.

Câteodată sunt doar minciuni, cuvinte, şoapte străine...

Nu ne aparţin, dar totuşi fac parte din noi.

E doar cenuşă, o lume pustie, o minte ne-nţeleasă...

Gândim, simţim, vedem doar ceea ce vor alţii

Uităm să ne privim pe noi,

Uităm cine suntem...

Daniela Marcan (X D)

Cum descriem câmpul

După război?

Cum descriem sufletul

După întuneric?

Cum ne controlăm emoţiile

După o noapte în abis?

Câmpul se vindecă după furtună.

Dar sufletul?

„Praf de stele”

55

Gânduri în ramă

Ramona Mittler (X D)

Picturi uimitoare aşezate în

ramă. Sute de gânduri care îmi

limpezeau prezentul. Dar o singură

ramă care conţinea „Light passing

through my life”, creată de Alexandru

Paul, m-a impresionat cel mai mult.

O umbră care acoperă sute de

gânduri aflate în acea încăpere sau,

cum ar spune titlul, „lumina trecând

prin viaţa mea”. E un adevăr ascuns

printre frunzele care, la rândul lor,

acoperă umbra. Misterios, umbra se

transformă într-un cearşaf cuprins de

lumină şi de mişcările calme ale

valurilor ce străbat lumea gândurilor.

Milioane de voci sunt captive în

gândurile acestea, sute de amintiri

străbătute de lumină mai încălzesc, din

când în când inima. Dar inima e rece,

înecată în umbra ce o ascunde, stă

apăsată de gânduri, gânduri ce trec

prin lumină, prin viaţă.

Să fie oare un mister cuvântul „viaţă”? Să fie oare un mister „lumina”?

Viaţa şi lumina definesc misterul. Trecutul, prezentul şi viitorul din ramă sunt o

viaţă, cercetate şi vizualizate de umbra timpului, acestea pun stăpânire pe

gândurile ce creează fericirea, iubirea, tristeţea şi se transformă într-o infinitate,

încercând să evadeze. Umbra şi timpul nu dispar niciodată, le văd coborând din

cerul închis, dar infinit, alături de gânduri, adăugând fiecărei zile câte o nouă zi

în fiecare zi. Doar valul de gânduri străbate viaţa zilnic, fiind un cântec, o poezie

ori un film alb-negru în care se ascunde timpul. Însă timpul s-a ascuns în umbra

lui, făcându-se nevăzut, dar trecător.

Pe fiecare creangă a unui copac sunt agăţate zeci de gânduri. Toate sunt

luminate de soare, de lună şi de stele, iar cerul veghează asupra lor. Răsăritul ar

trezi noi gânduri, iar apusul ar aduce timp pentru sute, chiar mii de gânduri,

însă timpul nu ar mai avea timp să le asculte şi să le înţeleagă pe toate.

Şi o viaţă nu mi-ar ajunge să definesc toate miile de gânduri. Sunt vise,

clipe şi destine, dar nu mai mult decât mistere. Iar lumina vieţii mele m-a trezit

în prezent, cercetând trecutul, dar căutând viitorul. Sunt toate într-o ramă, o

ramă a vieţii care continuă să stea ascunsă în umbra timpului.

„Praf de stele”

56

Poezii...

Eu nu scriu poezie

Maria Macavei (XI D)

Eu nu scriu poezie

Pentru motive întemeiate,

Pentru recunoaștere, admiraţie,

imortalitate.

Ci să cunosc acel lucru singur

Ce se află închis în cavitatea

de carne fragedă efemeră.

Nu știu de ce, dar parcă pâlpâie,

Ca și o lumină ţinută încuiată

în mâini fine.

Mă îmboldește să simt,

Să ating cu mâinile străvezii

ale sufletului,

Să apuc cu mâini-fantomă

Stafii dintr-o lume nevăzută,

În care se regăsesc transfigurate

Orice formă, lucru, astru ceresc.

Eu nu scriu poezie;

Pășesc în lumea ideilor…

Efemer

Maria Macavei (XI D)

Pieptul mi se zbate,

Iată, licărire translucidă,

Stă să treacă prin el.

Îmi întind mâinile spre

lucrul înlănţuit,

Cu lanţuri din nervi şi vene

Condamnat, închis într-un

trup fără aripi corporale,

Însă cu aripi în eter...

Se zbate, loveşte

pereţii care îl ţin

Se vaită, ţipă, se linişteşte,

Admiră închisoarea.

Sare, nu poate,

Este prins.

Din nou

ţipă, se zbate, se sfârşeşte

Blesteamă fiinţa supremă care l-a

creat.

O secundă devine un ceas,

Un ceas devine decenii,

Pierde legătura cu universul,

Gravitaţia îl atrage înspre pământ.

Nu mai ţipă, nu mai zbiară,

Însă şi aripile ofilite îi sunt.

E al pământului, e al mizeriei,

Ţărâna o ia drept soră.

Între celulele sale eterice pătrunde

murdărie, durere, fier.

Figura sa suplă nu mai seamănă cu

un nor,

Ci cu munţii tociţi de vreme.

Până închisoarea îi putrezeşte,

Şi este din nou liber,

Liber să se alăture alaiului

veşniciei...

„Praf de stele”

57

Masca de bronz

Alexia Ivaşcu (VII C)

De câteva zile încoace, tot ce ştiam,

Se schimbă într-un mod ce mă întristează.

Timpul alunecă la vale ca ploaia pe geam.

Aventurile verii trecute îmi bântuie sufletul

Şi mă veghează...

Un foşnet mă-nfioară adânc şi rece:

În zarea fumurie o umbră de lumină

Cu paşi uşori, plutind în aer, în visul meu petrece.

Sclipiri de bronz, arome umede ce nu se mai termină

E carnaval, iar masca de pe chip alunecă în tină.

Fata Morgana

Octavian Bogdan (IX B)

Pe plaja fierbinte de val stâmpărată

Privesc cu nesaţ la imensul azur,

La soarele de-aur, a focului roată,

Ce bolta străbate de jur împrejur.

Nisipu-mi mângâie trupul încins,

Ce lacom la apa din mare râvneşte.

Frumoasa vecină-mi zâmbeşte-nadins

Şi-n mers de gazelă spre mare porneşte.

Aş vrea s-o urmez, dar curaju-mi lipseşte,

Nu ştiu ce să fac şi decizia e grea.

Dar Ea se întoarce, calin îmi zâmbeşte,

Chemându-mă parcă să merg după Ea.

... Şi plec de îndată în mare, înot.

Dar Ea e departe şi semne îmi face,

Îi strig să se-ntoarcă. Să-not nu mai pot.

Şi Ea dintr-oadată în nor se preface.

Şi Fata Morgana nici azi nu-mi dă pace!

„Praf de stele”

58

Poezii

Marina Ciobanu (XI D)

Căutăm...

Căutăm în noi iubirea ce se scurse în trecut,

Acum numai o fărâmă de dragoste mai e oglindită-n chipul tău.

Pierdut în timp te afli, iar lumile noastre cad fulgerate în goluri.

Ploi de stele îmi inundă sufletul…

Incandescent

O flacără în mine ai aprins,

Un foc de lacrimile tale stins.

În mreaja ta adesea ma las prinsă,

Şi de glasul tău cuprinsă.

Te strig, nu vii,

Speranţă devii.

Te-aştept adesea până-n zori

Când flacăra iubirii se încinge

Şi razele fierbinţi ea îşi răsfrânge.

Vino cu mine să fugim,

În lumea largă un refugiu să găsim.

Flacăra iubirii,

La suflet îmi pătrunde

De glasul tău ea nu se-ascunde.

Mai vreau-odată-n versuri să-ţi

vorbesc,

Privind la tine iubire să zăresc.

Vino acum, nu te sfii

E suflet ce cuprinde vorbe mii.

Nu te-arunca în focu-aprins de dor

Şi nu lăsa neterminat romanul de

amor.

Sunt file goale, fără scris

Ce pot cuprinde o dragoste de

nedescris.

Al meu vei fi mereu, oricând,

Şi ştiu că focul nu se va opri nicicând.

Eşti aici…

Prezent în mine tu te afli,

La orice pas pe care-l fac

Că te-am uitat eu mă prefac

Şi mii de amintiri în gând îmi zac.

În ochii tăi am locuit o vreme,

Lipsiţi de ale dragostei dileme

Iubirea ne-a purtat departe

Şi nimic nu ne putea desparte.

Din visul meu să nu dispari,

Rămâi aici cu mine,

Căci la tine mă gândesc

Şi o vorbă de iubire îmi doresc.

Nu mă lăsa, aşează-mi-te-alături,

Şi orice urmă de durere să înlături.

Nu mă lasa pierdută-n vise

nesfârşite

Şi rătăcită pe-ale lumii căi greşite.

Eşti aici…

Prezent în mine,

Şi-aduceri-aminte pe suflet cad în picuri

Nu vreau să rămână doar nimicuri…

„Praf de stele”

59

Te caut…

Unde eşti,

Când numai tu îmi mai lipseşti?

Unde eşti,

Când vreau să stiu tot ce gândeşti?

Te caut în sfera mea,

Al nostru univers să pot crea.

Te caut aşa departe

Când tu stai şi mă priveşti de-o

parte.

Într-un abis de gânduri m-am

pierdut

Aşteptând cu nerăbdare al tău sărut.

Tu, cel ce-ai pictat în stele tot cerul

nopţii mele,

Acum nu te mai găsesc… În iubirea

ta să m-adâncesc.

De ce te-ai aruncat în neantul crud?

Eu sunt aici, te-aştept demult,

Un singur lucru să-mi mai spui,

Şi din viaţa mea să nu apui.

Te caut dintotdeauna,

Şi-am să-ti găsesc şi urma.

În întuneric te arunci,

Nu vrei să-ţi mai aduci aminte de

atunci?

O singură privirea-a fost de-ajuns

Şi totul a ramas în lume-ascuns.

Te-am căutat în visurile mele,

Şi am sperat că mă voi contopi cu ele.

Te caut şi-acum,

Şi nu m-am oprit nicidecum.

Prin aceste versuri îţi vorbesc,

Şi mă cufund în întuneric ca să te

găsesc.

Te caut ca pe-un vis din amintiri,

Şi vreau să vad ale timpului zidiri.

Nu vreau să cred că sunt iluzii,

Piedută fiind în multele confuzii,

Create de plecarea ta,

Când lumea a ramas a mea…

Şi sunt atâtea vorbe, gânduri şi

dureri,

Lăsate-n urma unei seri,

Şi nu vreau să mă vezi lipsită de

puteri.

Vei fi din nou al meu cândva,

Când de urma ta voi da.

Nu te mai ascunde de iubirea mea,

O lume-ntreagă-ţi voi crea.

O stea, un dor...

Miriam Gruici (VII C)

Precum o floare

El s-a rătăcit

Şi printre mii de pagini a pierit.

S-a rătăcit în citate, poezii

Şi prea repede s-a ofilit...

Iubiri multe a îngropat

Şi dorurile toate, ce în timp

Le-a blestemat.

Nostalgic, a trecut prin ele

Aşa cum viaţa i-a fost ...

Călătorind în ea

Ca un simplu visător.

Suflet bun, plin de tristeţe

Lacrimi toate le-ai turnat

Pe o filă, de poveste!

Tu, Doamne,

Creaţii ai făcut să piară!

L-ai luat de tânăr şi pe el...

Precum soarele el s-a stins,

Printre mii de stele.

Ca o stea a României

Şi-a trăit în taină anii.

O stea ce moare şi se duce…

Printre norii tinereţii

„Praf de stele”

60

Pleacă..., dar nu se mai întoarce.

Cu suferinţă îngropat

A plecat, de tot.

Însă a lui amintire

Rămâne-va pe veci.

Zâmbete triste, transformate în

cuvinte

Şi lacrimi, transformate în poezii,

Toate azi îşi au rostul;

Nemuritoare aici, printre noi.

Suflet fără glas,

Suflet mort demult,

Nu lăsa uitării

Ce el şi-a dorit atât de mult!

A plecat sperând

Că tot e imposibil,

Versurile tremurânde

Aveau să-l facă mai sensibil.

Nu i-a fost frică de iubire,

Ci de infinita uitare

Ca după pragul bătrâneţii

Ai să dispari, raritate...

Îndemn

Ana Rebeli (XI D)

Când te naşti nu ştii,

Ce înseamnă a trăi

A trăi nu înseamnă să exişti

Altfel s-ar simţi plini de viaţă toţi cei trişti

Se spune că omul cât trăieşte învaţă

Dar doar cel care iubeşte vede a vieţii adevărată faţă

Şi ce chip mai frumos şi mai demn

Decât al mamei tale, care are mereu un îndemn

Primavara fără sfârşit

Ana Rebeli (XI D)

Zori de zi mă luminează, sfârşit

Pe chipul meu curg raze, sfârşit

Toate simţurile mele se trezesc la viaţă, sfârşit

Stropi de rouă natura încununează, sfârşit

Melodiosul sunet mă captează, sfârşit

Din toti porii radiază, sfârşit

Se apropie seara şi nu înceteaza, sfârşit

Început.

„Praf de stele”

61

Alergând după soare

Ana Rebeli (XI D)

Moment inspirat al evoluţiei tale,

A fost când ai lăsat iubirea să te

poarte pe aripile sale

Ea avea în păr flori,

Tu îi pictai zâmbetul în mii de

culori

Zilele deveneau luni,

Lunile deveneau ani

Totul era ireal

Chiar şi cerul părea al mării val

Mânâ în mână,

Dar mereu împreună

O călătorie fără sfârşit

Niciun moment risipit

Pe-ale existenţei culmi te-a ridicat

Doar ca să simţi aerul curat

Munţii se mutau singuri din calea ei

Căci ştiau că ea dorea să obţină ce tu vrei

Încă aleargă după razele de soare

Când se întunecă, iubirea nu se stinge, nu moare!

Un înger...

Adelina şi Andreea Bărbos (XI C)

În ceasul crunt,

Când nu mai ai putere,

Se pogoară-n gând,

Şi poartă-a ta durere

Un înger...

Şi- atunci de bucurie,

Se umple viaţa ta,

Ca o vară ce-nvie,

Din iarna grea

De ger.

Tu suferi în tăcere.

Valurile infinite

Te-afundă în durere,

Şi simţi că te înghite

Marea.

Dar, pătrunde-n întuneric,

Către-a ta simţire,

Luminând feeric,

Cu-o rază de iubire

Supărarea.

Şi, durerea ta dispare,

Şi tot ce- i rău,

Departe,... în albastra zare

În adâncul hău...

De tot.

Simţi că-nvii de bucurie,

Că spre cer te sui,

Că se sfarmă a ta mânie,

Şi-atunci îţi spui,

Că încă pot!

„Praf de stele”

62

Căci două aripi te ridică,

Din veşnic întuneric,

Din umbra lui de frică,

Din nesfârşitul frig,

Spre cer...

Acolo la lumină,

Unde inima zburdă,

De bucurie plină,

Te-aruncă...

Un înger.

Amintiri dintr-o fantasmă

Sorina Banda (XI D)

Închid ochii şi mă gândesc din nou

la noi…

N-a fost iubire,

n-a fost amor,

ci doar o iluzie a singurătăţii

Dar trăită

în doi…

Te-aş fi iubit…

Aşa cum păsările iubesc orizontul

şi zborul,

şi libertatea.

Şi, totuşi, te iubesc mai mult

de-atât…

Dar tu, suflete?

Tu m-ai fi putut vreodată iubi

pe mine?

Vis...

Bogdan Miclea (XI D)

Privind cerul înstelat

Luminat de măreaţa lună

Speranţele s-au aliniat

Din originea străbună.

De când lumea a fost creată

Oamenii visează, parcă,

La o viaţă tot mai bună

În care armonia să răzbească.

Dar când soarele răsare

Şi se ascunde mândra lună,

Visele fug speriate

De realitatea dură.

Viaţa este un vid întins

Umplut de idei, speranţe şi vise

Care duc pe aripi întinse

Un inevitabil, lung destin.

„Praf de stele”

63

Reîntoarcerea la origini...

Tradiţii şi obiceiuri, ieri şi azi

Sorina Banda (XI D)

„Tradiţia nu înseamnă ca ce vii sunt morţi, ci că morţii sunt vii.”

(George Santayana)

Într-o iarnă ninsă, batrână, pe

străzile albe ale sătucului în care am

copilărit, paşii mă poartă la două

bătrânele ce stau lângă foc,

amintindu-şi de tinereţile lor. Şi la ele

e iarnă, iarna vârstei. Părul alb poate

fi uşor confundat cu ninsoarea de

afară, iar vocea şoptită pare doar ca

un ecou pierdut al vântului ce şuieră.

„Ce ierni mai erau şi pe vremea

noastră!” , îşi încep ele poveştile…

„Iarna, ne adunam vecinele la tors, la clacă. O seară la una, altă seară la

alta şi tot aşa”, continuă poveştile despre ceea ce era o rutină în acele vremuri.

Acum, le numim tradiţii, tradiţii pierdute. Îmi spun multe poveşti, dar se întorc

mereu la a-mi povesti câteva obiceiuri ale sărbătorilor de iarnă. Petrecerile lor de

Crăciun sau de Revelion însemnau o adunare între vecini, în casa cea mai

înstărită, unde, obligatoriu, trebuia să se afle cineva care ştia să cânte la fluier,

pentru a întreţine petrecerea.

„Când eram copii, credeam în Baba Curcubata”. Îmi explică despre ea şi

povesteşte că, – spune tradiţia – dacă fetele nu aveau toarsă lână multă să îi

arate Babei că sunt harnice şi că muncesc, aceasta le băga mâinile într-o oală

plină cu jăratec încins, că să le ardă, drept pedeapsă. „Noi torceam, de frică să nu

ne ardă mâinile!”, râd ele, amintindu-şi frica şi tremuratul la gândul vizitei

Babei Curcubata. Nici Moş Crăciun nu era

moşneagul gras şi bun pe care toată lumea

îl aşteaptă în noaptea de Ajun cu daruri, ci

era doar un alt personaj scornit pentru a

trezi frica şi spaima în sufletele copiilor.

Oftează, comparând mentalităţile şi

naivitatea de atunci cu puştii din ziua de

azi. „Acuma nu îi mai poţi speria, nu mai

cred nimic copiii!” Apoi, uşor, îndreaptă

vina spre părinţii mult prea protectori, care

îngrădesc imaginaţia copilului, doar din

frica de a nu fi speriaţi.

Mai ascult câteva poveşti cu Moşi şi

Babe de Crăciun, apoi, uşor, firul poveştii se

îndreaptă spre alte tradiţii, şi anume cele

„Praf de stele”

64

de Anul Nou, numite, popular, „Sînvăsîi”. Pe masă se puneau, sub nişte farfurii,

nişte boabe de porumb, sub alta grâu, sub alta fasole, în alta piaptăn, sau

mărgele, în alta ascundeau oglinda, sub alta puneau inele, cărbuni, sfeclă,

morcovi… Apoi, pe rând, fiecare îşi încerca norocul; dacă nimerea grâu, se mărita

cu cineva bogat; dacă era fasole era „dinţat”, dacă era cărbune, era negru şi aşa

mai departe, fiecare simbol cu semnificaţia sa. Regulile jocului spuneau că ai

dreptul la trei încercări, ca să vezi cum îţi e norocul. „Erau din astea ca să râzi!”,

îmi spun ele, cu o voce din care se poate citi o urmă de melancolie, poate chiar dor

de acele vremuri, de copilărie. O altă superstiţie practicată de Anul Nou punea

fetele nemăritate să care lemne cu braţul şi să le pună sub pat, iar dimineaţa le

numărau: dacă erau cu soţ, urmau să se mărite în anul ce vine, dacă erau fără,

mai aveau de aşteptat.

Râdem mult la poveşti cu haz, legate de aceste superstiţii, dar totul se

termină cu o perspectivă sumbră a unui viitor cu tradiţii rămase doar în memoria

câtorva bătrâni, cocoşaţi de la atâtea informaţii şi amintiri. „Credeţi că se vor mai

păstra restul de tradiţii rămase?” Oftează trist şi îmi răspund cu un „nu” amar,

dând vina pe tehnologia nou-apărută ce le ocupă timpul copiilor, furându-le

interesul pentru vechi, pentru frumos, pentru autenticitatea unui popor marcat

de o istorie bogată, înflorită de atâtea obiceiuri frumoase, dar pierdute.

Totuşi, cât de pierdute sunt?

M-am întors acasă destul de

neîncrezătoare în viitorul acestui

„buletin” al ţării. Şi, totuşi, am mai

găsit încă o speranţă în noile

generaţii. Tineri cu poftă de viaţă,

tineri gata să mute munţii, tineri ce

au în sânge tradiţia şi o practică

săptămânal la dansuri populare, iar

apoi îmbracă mândri portul popular

românesc!

Am întrebat de ce preferă

tradiţionalul şi mi s-a răspuns că prin

el descoperim noi tradiţii din cele

vechi şi ne amintesc de unde

provenim. Astfel, că o poveste a

poporului românesc şi ca loc de

baştină al nostru, al românilor, cultura românească ni se pare mai presus decât

oricare alta.

Prin urmare, o nouă flacără de speranţă a răsărit în mine, gândindu-mă că

vor mai dura câteva zeci, poate chiar sute de ani până să se piardă şi tradiţiile.

Şi, totuşi, mereu va fi cineva care nu va lăsa minimul de cultură şi istorie să se

piardă, pentru că aceasta este bogăţia nescrisă şi incomensurabilă a unei ţări.

Ca încheiere, trag un semnal de alarmă către tineretul ţării noastre şi

spun: „Deşteaptă-te, române! Salvează-ţi identitatea, salvează cultura, salvează

tradiţia” căci, după cum spunea Harry Block, „tradiţia reprezintă iluzia

permanenţei!”

„Praf de stele”

65

Sprechen Sie Deutsch?...

Welche Farbe hat die Welt?

Mario Birdean (IX C)

So lautet der Titel eines Schlagers der sechziger Jahre. In vielen Liedern

und Märchen treffen wir auf die variationsreiche Welt der Farben:

Die ganze Welt is himmelblau, wenn ich in deine Augen schau;

korublumenblau ist der Himmel am herrlichen Rheine; blau blüht der Enzian;

Rot sind alle meine Kleider; Weiße Rosen aus Athen; Schneeweißchen und

rosenrot.

Welch wichtige Rolle die Farben im Leben der Menshen spielen, ist auch

an ihrem Vorhamdensein im Redewedungen zu erkennen: blau sein, blau

machen, rot sehen, ins Schwarze treffen.

Die Modedesigner achten immer auf die richtigen Farbkombinationen, die

Maler au die treffendste Mischung der Farben Sogar eine Farbsymbolistik gibt

es: rot steht für die Liebe, gelb für die Eifersucht, grün für die Hoffnung, blau für

die Treue.

Die Farbentherapie besagt, dass die verschiedenen Farben ene bestimmte

Wirkung auf die Linne und den Geist, auf die Psyche und somit auf unser

Wohlergehen haben, uns so für das allgemeine gesundheitliche Gleichgericht

des körpers sagen.

Der graue Alltag macht uns schon manchmal zu schaffen, aber die

kunterbunte Farbensymphonie der Natur sorgt für Ausgleich, Erholung und

Genesung vor Seele und Leib.

Wer also glücklich und gesund sein will, der setzt sich täglich einige

Stunden in enen farbenfrohen Blumengarten voller bunte Schmetterlinggen und

lasse die Farbenpracht auf sich einwirken.

Eine Welt voller Farben

Alles, was rosa ist,

die Rosen in ihrem Garten,

die Herzen auf dem Papier,

die Kirschblüten im Frühling;

Alles, was weiß ist,

die Wolken am blauen Himmel,

die Taube am Fenster,

die Schafe auf der Wiese;

Alles, was schwarz ist,

der Himmel, wenn es Nacht ist,

die Krähen in die Bäumen,

die Erde wo die Blumen blühen;

Alles, was bunt ist,

den Regenbogen nach dem Regen,

die Luftabloons in ihrer Hand,

die Blumen auf die Wiese;

Alles ist das Leben.

„Praf de stele”

66

Farben

Alexandra Gorunescu (IX D)

Rot sind die frischen Himbeeren,

Die leckeren Erdbeeren im Gras,

Der gepunktete Marienkäfer im Sonnensheim.

Er bringt mir Glück.

Gelb ist die frische, saftige Zitrone,

Der Löwenzahn, die Lieblinsblume der Maria,

Gelb sind auch die Ähren am Feld,

Sowie die blonden Zöpfe meiner Schwester.

Tiefblau ist der Himmel an einem Sommertag,

Blau wie die Tinte auf dem Papier.

Blau sind die Vergismeinnicht,

Und die Chingen meines Bruders auch.

Rot, gelb, blau,

Der Blumengarten meiner Oma,

Das Sommerkleid meiner Freundin,

Die Fahne im Wind.

„Praf de stele”

67

Pasiuni... în timpul liber...

Viaţa pe ring

Andra Păcurar (XI D)

Pentru toţi iubitorii de libertate, pentru toţi

cei ce iubesc vibraţiile muzicii şi pentru toţi cei ce

au curajul să se lase purtaţi în jocul imprivizibil al

acestora…

Acesta e un mesaj şi o rugăciune... Mesajul

este că, de-a lungul scurtei mele „călătorii” am găsit

ceea ce mulţi caută, dar puţini găsesc: „ceva”-ul

pentru care am fost născută, „ceva”-ul care mi-a

tresărit dorinţa de a cunoaşte, de a iubi, de a lupta,

de a trăi... „Ceva”-ul atât de valoros în valori

simple... „Ceva”-ul ce are magnifica putere de a mă

duce cu gândul la „acasă”. O furtună, un hop sau o

persoană nu poate distruge această casă... Mă rog

pentru toţi să cunoască o astfel de linişte şi să se

lase dominaţi de aceasta. Dacă rugăciunea mea ar fi

ascultată, nu va mai fi nici vinovaţie, nici regret,

nici furie…

Totul este despre hipnoza prin care trec zilnic, în fiecare oră, minut,

secundă... Despre nerăbdarea ce îmi invadează interiorul şi îmi arde fiecare

celulă şi despre puterea dansului de a mă alina în astfel de momente. Îmi aduc

aminte şi acum primul meu pas de dans, primul ring, primul partener, primul

antrenor, prima melodie, prima pereche de pantofi... Îmi e atât de limpede ca şi

cum ar fi fost ieri. Eram o mânuţă de copil, îmbrăcată într-o fustiţă de un alb

imaculat ce se asorta perfect cu maioul plisat şi paspoalat cu floricele dintr-un

saten de un verde palid. Nu pot spune ca îmi stătea rău pentru primul meu

spectacol... Dar, cu siguranţă, îmi stătea mult mai bine cu tracurile puse la brâul

inimii, strânse cu o cataramă la cea mai mică mărime. Inocenţa şi nerăbdarea să

îi fac mamei cu mâna de pe scenă erau singurele lucruri pe care le gândeam,

neconştientizând trecerea timpului.

Dar cei 7 ani au trecut, iar eu, spre deosebire de ring, m-am schimbat... Am

văzut multe locuri, am încercat multe lucruri noi, am cunoscut multe persoane,

am greşit multe, dar am şi învăţat. Iar acum totul e diferit... Capul îmi e plin de o

grămadă de „chestii” conştientizate din pricina maturizării.

Tăcere... totul începe aşa... reflectoarele se aprind şi ringul cheamă. Iar eu

aştept ca un soldat în primul rând, recapitulând mirosul de vestiar, cămaşa udă,

prosopul aruncat pe bancă, abandonat după ce şi-a făcut „datoria”, faţa de om ce

trăieşte victoria, numărul de concurs de pe fracul partenerului agăţat într-o

imitaţie de cui. Probabil că asta trebuie să fie... vestiarul, mirosul partenerului,

gustul victoriei şi liniştea „asurzitoare” înaintea unui „vacarm” de încurajare. Nu

mi-am negociat niciodată existenţa; am dansat fără compromisuri, fără să închei

„Praf de stele”

68

un contract; am luptat pe acelaşi câmp

de luptă, ringul, iar el mi-a fost

prieten, amic, m-a inţeles, dar m-a şi

mustrat. Îi doresc prezenţa şi cred că şi

el pe a mea... suntem legaţi unul de

celălalt prin dans; ne leaga aceeaşi

„experienţă”, aceleaşi momente,

aceleaşi trăiri; ne oferim unul altuia

cele mai mari satisfacţii; suntem ca

unul singur, el e conştiinţa mea, iar eu

sunt întruchiparea lui.

Acolo sunt eu! Acolo unde

lumina inspiră creaţia, acolo unde mă

simt învingătoare; un „magna cum

laudae” în arta sufletului. Unde timpul

se transformă într-un vis, iar inima

mea bate pentru ring. E ciudat, dar de

fiecare dată când luminile se sting şi

concursul a luat sfârşit, eu mă duc şi îl salut, iar el îmi zâmbeşte ca un partener

de drum. Şi pentru câteva clipe, în singurătate, deşi el va rămâne veşnic în

lumină, îmi spune că îi va fi dor de mine, iar eu îl cred şi îi răspund că va rămâne

întotdeauna „sanctuarul” unui dansator, ce va duce în „eternitatea” existenţei

sale scurte, strălucirea şi reverenţa unui bun prieten. Astfel, memoriile unui

dansator ar putea fi ascultate, dacă veţi găsi vreodată liniştea să ascultaţi

şoaptele unui ring, ce poate pierde mulţi prieteni, dar ce se bucură veşnic de

existenţă. Pentru cei ce acum ascultă, nu vă îngrijoraţi, intraţi în lumină, iar

vechiul meu prieten, ringul, vă va însoţi şi pe voi, aşa cum face şi cu mine. Nu

regretaţi nimic, lăsaţi sufletul să respire muzică, dansaţi fără compromisuri şi nu

uitaţi: poza învingătorilor este cu un el, o ea şi o cupă înălţată... restul e tăcere...

doar eu şi ringul povestim... fără reflectoare, fără aplauze... doi amici ce stau

neînvinşi de timp.

Dansul, o pasiune pentru suflet

Adelina Ciubotar (VII B)

Dansul este cea mai elevată, cea mai

emoţionantă, cea mai frumoasă dintre arte, pentru că

este chiar viaţa. Acesta elimină graniţa dintre trup şi

suflet. Este ca un poem, în care fiecare mişcare este un

cuvânt.

Eu, Adelina Ciubotar, elevă în clasa a VII-a la

Liceul Pedagogic „Carmen Sylva”, din Timişoara,

practic dansul de la vârsta de 7 ani, în cadrul clubului

de dans sportiv Dance Spirit, din Timişoara, sub

îndrumarea antrenorilor Clara şi Horia Preda. Acest

sport m-a ajutat să devin tot mai încrezătoare în mine

şi în forţele proprii. Datorită lui am trăit şi trăiesc

„Praf de stele”

69

momente unice în viaţă, momente ce

nu pot fi exprimate în cuvinte.

Satisfacţiile sunt maxime, atunci

când aştept cu nerăbdare să-mi văd

numele pe lista finaliştilor la o

competiţie şi iau amploare când păşesc

spre acel podium la care visează toţi

sportivii.

Este nevoie de multă muncă,

sacrificii nenumărate, ore în sală şi

repetând acelaşi lucru până va ieşi

bine. Transpiraţie, flotări şi

genuflexiuni, tonul ridicat al

antrenorilor când nu faci ceva bine,

toate acestea te ajută să devii un

dansator mai încrezător şi puternic.

Când eram mică, mă uităm la

alte dansatoare mai mari, cu rochii

pline de pietre strălucitoare, pantofi cu

toc, machiaje de vis şi coafuri elegante

şi mă întrebam dacă voi ajunge şi eu

vreodată că ele. Şi iată-mă acum,

ajungând tot mai aproape de acest vis.

Evoluţia mea în dans a fost pe

măsură implicării, dovadă fiind calificările la numerose competiţii de acest gen.

Sper şi cred că şi în continuare voi putea realiza performanţa la care visez şi

le mulţumesc celor care îmi sunt alături, care mă susţin şi cred în mine şi în ceea

ce fac.

„Praf de stele”

70

„Zentangle”

Ruth-Andrea Tiriteu (IX B)

Un nume destul de ciudat şi diferit pentru mulţi dintre voi. Aşa a fost şi

pentru mine la început, până am aflat cu adevarat ce înseamnă. Deci, ca să

vedeţi cum am aflat despre el vă voi povesti.

Mă aflam la Dezna cu câţiva prieteni. Şi unul dintre ei mă întrebă pe mine

şi pe alte câteva fete dacă vrem să învăţăm să desenam... Dar nu orice fel de

desen, era zentangle. La început, mi s-a părut şi mie ciudat, dar apoi am vazut că

este ceva super. Acum arta zentangle a devenit unul dintre hobby-urile mele

preferate.

M-am documentat şi am aflat!

Zentangle-lul este o nouă formă de artă, creată de un caligraf (Maria) şi un

călugăr (Rick). Opera de artă este la fel de simplă ca un desen: un model simplu

urmat de altul, fixate împreună. Această lucrare se face, de obicei, cu un liner

negru (un instrument foarte delicat folosit de mulţi artişti) pe o coală albă. Toate

modelele au nume amuzante cum ar fi ‚,Debarcadere” sau ,,Baloturi”, iar acum

există sute de modele disponibile în cărţi şi online. Arta foloseşte modele ce se

găsesc în natură şi care sunt uşor de recreat. Modelele originale au fost create de

Rick și Maria, dar de la crearea lor au apărut şi mai multe.

Arta zentangle a devenit un fenomen internaţional care acum are rol în

reducerea stresului, educaţie şi terapie.

Iată câteva dintre desenele mele!

„Praf de stele”

71

Filmul...

Darius-Florian Palade (XI D)

Cuvânt înainte

Dacă prin film se definește arta, prin

artă se definește cuvântul. Puterea cuvântului

poate construi sau distruge dacă nu se

utilizează cu „instrucțiuni de folosire”

dobândite în simplul parcurs al omului prin

viață.

Pentru mine ilustrarea cuvintelor e un

lucru elementar prin care lumea înțelege mult

mai ușor ideile și viziunile pe care le am.

Exprimarea cuvintelor prin imagini este, pe de o parte, o tehnică a dezvoltării

imaginarului uman, a creativității, a puterii de precepere a unei idei și

interpretarea acesteia, iar pe de altă parte, spre deosebire de cuvânt, imaginea

este mult mai sugestivă, denotativă, modul de exprimare cel mai sigur asupra

perceperii lucrurilor de către cei din jur.

Film este termenul utilizat pentru desemnarea produsului final

al artei și industriei cinematografice.

Arta și industria cinematografică în vorbirea curentă sunt cunoscute sub

denumirea de cinematografie. La rândul ei, industria cinematografică se împarte

în două sectoare distincte: producţia de film și difuzarea lor în săli de

cinematograf sau televiziuni, DVD-uri sau descărcându-l de pe internet.

Producţia de film se poate defini ca totalitatea operaţiunilor desfășurate

din prima zi a pregătirilor pentru realizarea unui film, până în ultima zi din

post-producţie, care are ca final realizarea copiilor standard de exploatare în

reţeaua de difuzare (cinematografe).

În realizarea ei se disting următoarele etape principale:

elaborarea scenariului; perioada de pregătire; perioada de producţie.

Elaborarea scenariului

Baza realizării unui film este scenariul literar, de fapt, fundamentul literar

al filmului. Conţine descrierea completă, succesivă și concretă a acţiunii viitorului

film, constituind, în fond, esenţa dramaturgică a acestuia. Poate fi original sau o

adaptare pentru film a unei opere literare sau piese de teatru. Se cunoaște și sub

denumirea de ecranizare.

Se trece la faza următoare unde regizorul filmului pe baza scenariului

literar întocmește scenariul regizoral (sau decupaj) al viitorului film, care este, în

esenţă, o transcriere cinematografică a celui literar. Aici regizorul își expune

viziunea sa de ansamblu a subiectului, maniera sa de tratare a tuturor aspectelor

hotărâtoare ale filmului. Conţine o descriere completă și precisă a fiecărei

secvenţe, a fiecărui cadru de filmare, durata și lungimea lor, indicaţii privind

locul și timpul acţiunii, metode de filmare, conţinutul coloanei sonore privind

dialogurile, muzica, efectele sonore speciale și, ce este mai important, cele

referitoare la interpretarea actoricească.

„Praf de stele”

72

În concluzie, scenariul regizoral constituie proiectul cinematografic de

ansamblu al viitorului film, cuprinzând toate elementele artistice, tehnice și de

producţie, necesare realizării lui.

Perioda de pregătire

Este o perioadă importantă în realizarea unui film, întrucât este perioada

decisivă care asigură continuitatea procesului de producţie, atingerea unor

parametrii tehnico-productivi optimi pe parcursul realizării filmului, asigură

condiţiile realizării filmului la un nivel artistic ridicat.

Se realizează:

schiţele decorurilor și costumelor,

se stabilesc obiectele de recuzită,

se aleg locurile de filmare pentru

fiecare secvenţă,

se selecţionează actorii,

se dau probe și încercări ale

acestora,

se definitivează distribuţia,

se fac probe de filmare, repetiţii cu

actorii.

Durata de pregătire este în

funcţie de caracterul și complexitatea filmului, uneori durând chiar și trei luni.

Perioda de producţie

Etapa de filmare, este transpunerea pe peliculă a conţinutului de idei din

scenariul regizoral, la capătul unui proces complex artistic și în același timp

industrial.

Filmările pot fi făcute în spaţii special construite și amenajate cunoscute

sub denumirea de platouri de filmare (parte componentă a unui studio

cinematografic) sau în natură, pe viu, în locuri determinate de conţinutul

secvenţelor impuse de scenariul regizoral. În afara costurilor reduse ale

producţiei, aceste cadre naturale permit surprinderea unor aspecte inedite cum

ar fi locuri turistice, situri istorice, localităţi, care sporesc verosimilul scenelor

filmate.

Etapa de montaj și sonorizare

Lucrăriile acestei etape se desfășoară odată cu cele din etapa de filmare.

Obișnuit, odată cu terminarea filmărilor avem terminat și montajul brut al

imaginii și chiar și al sunetului. Și aceasta deoarece regizorul poate stabili o serie

de elemente ale producţiei și finalizarea ei.

Lucrările de montaj și sonorizare sunt compuse dintr-o serie de operaţiuni

tehnologice bine determinate, care se desfășoară succesiv.

Etapa de realizare a copiei standard

Este ultima etapă în realizarea unei producţii de film. Acum este

realizată copia standard etalon, deci copia pozitivă a filmului pe aceeași

purtătoare aflându-se atât imaginea cât și coloana sonoră, fonograma.

Filmul românesc cunoaște o istorie de peste un secol. Deși aducerea în

România a tehnologiilor necesare filmului s-a făcut cu doar puţin timp după

darea în folosinţă a primelor aparaturi performante, filmul românesc de artă a

debutat la începutul deceniului doi al secolului XX.

„Praf de stele”

73

Fotografia...

Bianca Vass (XI D)

Fotografiatul pentru mine este mai mult decat o pasiune. Găsesc în orice

dorință de a fotografia plăcerea şi frumuseţea compozişiei. M-am autoeducat în

arta fotografică, iar înclinaţia spre artistic am preluat-o din pictură.

„O fotografie valorează cat o mie de cuvinte”, spune

un citat celebru. Fiecare imagine, fotografie își are

importanţa ei. Unii presupun că fotografia este o

artă frumoasă, alții că este o memorie emoțională.

Eu consider că este şi un prilej de relaxare pentru

cei care au nevoie de linişte sufletească. În

momentul când am aparatul foto în mână,

încercând să surprind cele mai deosebite cadre,

simt cum razele de soare îmi pătrund în suflet și

mi-l hrănesc cu atâta iubire şi culoare, încât mă

simt fericită. Fiind stângace, bunicul meu mereu

îmi spunea că cei stângaci sunt artişti. Acest lucru

m-a pus pe gânduri şi mă întrebam des: „Oare sunt

eu o artistă?”

Surprind natura dintr-o perspectivă aparte,

lăsând privitorului libertatea de interpretare. Mă las ghidată de ceea ce-mi oferă

decorul. După părerea mea, fotografiile pot transmite mesajul direct la inimă, pot

vorbi atunci când gura nu poate.

Fotografia dă culoare vieţii mele. E o latură a mea care dezvoltă în mine

bucuria, dar şi sensibilitatea vieţii.

Este adevărat că fotografia a devenit şi un trend, însă pentru mine nu este

vorba despre modă sau moft, ci despre pasiune şi devotament şi, mai mult de

dorinţa de a comunica sentimentele imortalizate şi celor din jur, pentru că o

fotografie bună transmite celor care o privesc emoţii nebănuite. Mi-au plăcut

întotdeauna peisajele. Însă, contează şi povestea din spatele oricărei fotografii.

Aleg tot ce mă inspiră, viaţa însăşi, pentru că totul e viaţă:

pietrele, copacii, bucuria, toate acestea se pot regăsi în

obiectiv fiindcă prin el opreşti timpul. Din orice colţ am

privi, natura este foarte darnică.

Pe lângă natură, clipele de bucurie petrecute alaturi

de familie şi cei dragi, mă ajută să preţuiesc şi să

imortalizez cu uşurinţă clipele unice din viaţă. O fotografie

poate fi frumoasă dar nu

va fi niciodată completă

deoarece mereu va avea o

limită în exprimare care

nu poate fii depăşită oricât am dori noi să o

realizăm.

Într-un cuvânt, fotografia mă defineşte!

„Praf de stele”

74

Călător... hoinar...

Călătorind prin România

Nadia Dumitraşcu (XI D)

Din prima zi când ne naştem pe acest

pământ sunt mai multe lucruri de făcut de cât

vom putea face şi mai multe lucruri de văzut de

cât vom putea să vedem. Dar când dorim sa

mergem în aventura vieţii şi să vizităm locuri

ce ne lasă fără respiraţie, ar fi o idee bună să

începem cu pământul natal.

Aşadar, mi-am luat inima în dinţi şi am

plecat.

Cât de greu e să cunoşti o ţară de

238.391 km², cu aproape 20 de milioane de

locuitori, 260 de orașe, 2700 de comune, 900 km

de munţi, 18.000 de biserici? Mii de ani de istorie

neîntreruptă şi un şir nesfârşit de povești despre

tot şi despre toate acestea.

Mi-am pus rucsacul în spinare şi am pornit

spre gară...

Cu biletul în buzunarul pantalonilor, m-am urcat în tren, încrezătoare.

M-am aşezat confortabil şi am început să privesc pe geam natura ce mă

înconjoară şi să mă minunez. De asemenea, iubesc să călătoresc cu trenul

deoarece întâlnesc oameni deosebiţi cu experienţe de viaţă ce mi le pot împărtăşi.

Prima oprire a fost la Oraviţa, unde se află cel mai vechi teatru din România. Am

păşit înăuntru. Sala interioară este decorată în stil rococo, o copie fidelă a sălii

primului Teatru Naţional din Viena. Mai presus de eleganţa sălii, ori de valoarea

sa istorică, stă încărcătura ei romantică. Din locaşul special al scenei, Mihai

Eminescu participa la reprezentaţiile trupei de teatru Pascaly.

După ce am păşit pe urmele lui Eminescu m-am decis să merg să

reflectez puţin pe înălţimile colţuroase ale Munţilor Retezat, în cel mai

impresionant parc naţional montan al României. Aici sufletul se uneşte cu

universul, iar la tot pasul zăreşti peisaje ce te lasă fără suflare. Dacă am urcat

acum, să şi coborâm, mai exact 1300 de metri sub pământ, în mina de sare de la

Praid.

Praid este un sat în Sud-Vestul judeţului Harghita, din Transilvania,

vestit pentru mina de sare comestibilă din care se exploatează din timpuri

străvechi. Săpăturile arheologice făcute în această zonă au descoperit materiale

ce atestă prezenţa omului aici încă din cele mai vechi timpuri.

Când am coborât în mină pentru prima dată cu autobuzul, am simţit că

mi se taie respiraţia. Era aşa de întuneric şi mi se părea ca nu mai ajung la

capăt. Îndată ce am ajuns şi s-au deschis uşile, am zărit, cum

s-ar spune, lumina de la capătul tunelului.

„Praf de stele”

75

Te izbeşte un aer curat şi sărat. După ce cobori o distanţă lungă cu

autobuzul, ai spune că ai ajuns, dar nu e aşa, mai ai de coborât aproximativ 200

de scări ca să ajungi la destinaţie. Ajungi extenuat, dar încă eşti curios de ce se

petrece acolo jos. Pare a fi un orăşel de sub pământ. Are magazine, locuri de

joacă, o biserică, loc de relaxare şi chiar un mini-muzeu. Când revii la suprafaţă,

te încântă peisajele şi este extraordinar să observi viaţa de zi cu zi a locuitorilor.

Aceştia trăiesc din turism mai mult, dar şi din agricultura.

În continuare, plec în căutarea unui loc perfect pentru contemplare şi

drumeţie – Sinaia.

Un loc maiestuos, plin de turişti veniţi din toate colţurile lumii să respire

un aer pur. Un loc perfect pentru relaxare şi socializare. Nu pot descrie în cuvinte

acea senzaţie supranaturală când urci cu telecabina spre vârf. Efectiv, eşti

deasupra pădurii, zbori. Iar când ajungi în vârf, la 2000 de metri, şi te uiţi în

zare poţi observa cum cerul se uneşte cu pământul. În acel moment te cuprinde o

energie pozitivă ce îţi traversează tot corpul.

Când am coborât, am urmat o ceată de turişti şi am ajuns pe o

stradă lungă plină de oameni ce vindeau suveniruri, dar la capătul acelei străzi,

se înalţă un castel care are o istorie bogată – Castelul Peleş. M-am pus la

rând să cumpăr un bilet şi am așteptat.

Un ghid ne-a întâmpinat şi am început călătoria prin timp...

Ne-a povestit cum acest castel a găzduit multe personalităţi ale vremii, scriitori,

muzicieni, dar şi regi, şi regine. Cea mai importantă vizită a fost aceea a

bătrânului împărat al Austro-Ungariei, Franz Joseph, în 1896. Acesta a făcut o

mulţime de fotografii cu acel prilej, fiind impresionat de frumuseţea şi de bogăţia

castelului.

Într-adevăr, acest castel e magic, parcă aud şi acum răsunând pe aceste

holuri muzica pianului cântată de Regină, care avea o sensibilitate aparte.

Am rămas impresionată de camerele secrete care se află în castel.

Se spune că Regele se ascundea de Regină, când aceasta era supărată. Când am

ieşit, am mai privit o dată, în ansamblu, apoi am continuat călătoria.

Următoarea oprire a fost la Sibiu. Acesta este un oraş boem plin de

romantism şi care te predispune la

visare. Este un oraş artistic, plin de tablouri

vii la tot pasul. Clădirile îţi fac cu ochiul prin

acoperişurile lor colorate. În Sibiu am vizitat

Muzeul Naţional Brukenthal, primul muzeu

din Europa. Muzeul deţine o impresionantă

colecţie de artă contemporană, europeană şi

românească.

Am trecut prin Piaţa Huet, unde s-a

descoperit cea mai veche aşezare din Sibiu.

Am admirat Biserica Evanghelică, ce deţine

cea mai mare orgă din Sud-Estul Europei. Am

ajuns la celebrul Pod al Minciunilor despre

care s-au auzit multe poveşti. Se spune că

aici îşi dădeau întâlnire îndrăgostiţii. De

asemenea, începe să scârţâie dacă minţi şi te

dai de gol. Dacă priveşti în zare îţi sare în ochi

„Praf de stele”

76

cel mai cunoscut monument din Sibiu – Turnul Sfatului. Numele acestuia

provine de la clădirea Sfatului lângă care s-a ridicat şi în care se aduna Sfatul

Orașului. A avut numeroase destinaţii în timp, de la turn de observaţie la foişor

de foc, închisoare şi muzeu. Astăzi, adăposteşte expoziţii temporare şi poţi

admira un peisaj fabulos de la ultimul etaj cum ar fi panorama asupra Pieţei

Mici. O plimbare prin Sibiu îţi va fura ochii, astfel ca ajungi cu greu la destinaţia

finală.

Acest oraş se joacă cu

imaginaţia noastră, deodată zăreşti

cavaleri din perioada medievală şi

multe alte gânduri îţi inundă

mintea.

Ultima oprire a fost, unde

altundeva dacă nu pe frumoasa plajă de

pe litoralul românesc, în

staţiunea Costineşti? Era o zi liniştită,

vântul adia uşor, creând mici valuri pe

marea cea albastră ce ne încântau

auzul, nisipul cald îmi gâdila tălpile,

pescăruşii zburau în cercuri dresaţi

parcă pentru un spectacol, iar peisajul

completa un tablou de vis. Frumuseţea

peisajului era de nedescris. Soarele

apunea încet, apa căpătând o culoare

roşiatică. Nu voiam să mă trezesc din

acel vis. Mă bucuram de darurile

naturii care nu se chinuia să dăruiască

tot ce are mai frumos. Lucruri simple, dar magice în esenţa lor.

Acolo, în acel loc şi moment mi-am terminat călătoria. O ultimă privire şi

m-am urcat în tren spre casă.

Călătorind încolo şi încoace, prin România, am lăsat în urmă, multe locuri

nevăzute şi încă multe lucruri neştiute, dar am acumulat o serie de imagini şi

o experienţă ce va dăinui tot restul vieţii în amintirile mele.

„Praf de stele”

77

Haiku

Timpul Denisa Bucsai (XI D)

Timpul de scurge

Încet prin ruinele

Sufletului meu.

Gânduri pentru mai târziu...

Octavian Bogdan (IX B)

Pentru mine ca băiat, umbra fină de sub nas, vocea care scăpa de sub control şi

mă făcea să vorbesc când ca o soprană, când ca un bas, micii vulcani de pe nas, de pe

obraji, care erupeau când îmi era lumea mai dragă, pantalonii care trebuiau lungiţi din

ce în ce mai des, toate au fost semne că s-a încheiat o etapă din viaţa mea: COPILĂRIA.

Şi mă întreb: îmi pare bine sau rău, regret sau mă bucur?

Regret lipsa de griji a copilăriei, dar mă bucur că voi avea un cuvânt de spus, că

voi avea responsabilităţi.

Regret ingenuitatea copilăriei, dar ştiu că viaţa nu este roz, că oamenii sunt şi

buni şi răi şi că pentru nimeni nu există un clopot de sticlă sub care să poată trăi ferit de

tot răul din lume.

Regret simplitatea şi sinceritatea relaţiilor de prietenie dintre copii, dar mă bucur

de profunzimea noilor relaţii care se vor crea.

Regret inconştienţa copilăriei, dar mă bucur că-n această perioadă mă voi

descoperi pe mine, că voi încerca să mă cunosc cât mai bine, să aflu ce-mi place la mine şi

ce nu şi să lupt pentru a deveni cineva cu care să mă simt bine şi de care să fiu mulţumit.

Viaţa de adolescent este ca o portiţă prin care eşti nevoit să treci pentru a

merge mai departe!

Cu drag, Tavi!

Adresa redacţiei:

Liceul Pedagogic „Carmen Sylva” Str. B-dul C. D. Loga nr. 45 Timişoara Tel. Director 0256/494480 Tel. secretariat 0256/490043 Adresa de e-mail: contact@liceulpedagogic-tm.ro Adresa paginii de internet: http://www.liceulpedagogic-tm.ro

Desenele, picturile şi fotografiile din acest număr au fost realizate de elevii: Teodora Bratu, Roxana Ionescu, Mario Birdean, Denisa Bucsai, Francesca Feraru, Bianca Besoiu, Denisa Pojoga, Andrea Tiriteu, Bianca Vass, Andreea Kemendi, Karina Băncescu.

În numele libertăţii absolute de exprimare,

autorii răspund în mod direct de conţinutul materialelor publicate sub semnătură proprie.

„Praf de stele”

78

ISSN 2286-1467 ISSN-L 2286-1467