Revista "Jurnal de studii juridice si administrative"

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET“ FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

CONSTANŢA

JURNAL DE STUDII JURIDICE ŞI

ADMINISTRATIVE

JOURNAL OF LEGAL AND

ADMINISTRATIVE STUDIES

VOLUMUL 4

Constanţa - 2013

JURNAL DE STUDII JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE

2

JURNAL DE STUDII JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE poate fi accesat on-line pe

www. clpa-ct.ro

ISSN 2069-2137


3

COMITETUL DE RECENZORI / ADVISORY BOARD: Conf. univ. dr. Gheorghe ALECU, Universitatea “Spiru Haret”, Bucureşti Prof. univ. dr. Alexei BARBĂNEAGRĂ, Universitatea Liberă Internaţională din Moldova Prof. univ. dr. Liviu - Stelian BEGU, Academia de Studii Economice, Bucureşti Prof. univ. dr. Alexandru BOROI, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti Prof. univ. dr. Tudorel BUTOI, Universitatea “Spiru Haret”, Bucureşti Prof. univ. dr. Dragoş CHILEA, Universitatea „Petru Maior”, Târgu Mureş Conf. univ. dr. Gheorghe DINU, Universitatea “Spiru Haret”, Bucureşti Prof. univ. dr. hab. Alexandru GRIBINCEA, Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău Prof univ. dr. Romeo - Victor IONESCU, Universitatea “Dunărea de Jos”, Galaţi Prof. univ. dr. Ştefan MINEA, Universitatea Babeş Bolyai, Cluj Napoca Prof. univ. dr. Lavinia NĂDRAG, Universitatea Ovidius, Constanţa Prof. univ. dr. Nicolae PUŞCAŞ, Universitatea “Spiru Haret”, Bucureşti Conf. univ. dr. Adela VOICU, Universitatea “Spiru Haret”, Bucureşti Lector univ. drd. Gabriel GRIGORE, Universitatea Ovidius Constanţa


4

EDITORIAL BOARD/ COMITET DE REDACŢIE Editor-in-Chief / Redactor şef Conf. univ. dr. Roxana TOPOR, Facultatea Drept şi Administraţie Publică, Constanţa, Universitatea “Spiru Haret” Vice Editor-in-Chief / Redactor şef adjunct Lector univ. dr. Patrick LAZĂR, Facultatea Drept şi Administraţie Publică, Constanţa, Universitatea “Spiru Haret” Executive Editor/ Editor executiv Lector univ. drd. Ingrid NICOLAU, Facultatea Drept şi Administraţie Publică, Constanţa, Universitatea “Spiru Haret” Executive Editor/ Editor executiv Lector univ. drd. Ana-Maria BEJAN, Facultatea Drept şi Administraţie Publică, Constanţa, Universitatea “Spiru Haret” Editorial Secretary/ Secretar de redacţie: Lector univ. drd. Raluca LUPU, Facultatea Drept şi Administraţie Publică, Constanţa, Universitatea “Spiru Haret” EDITORIAL BOARD / CONSILIU EDITORIAL Lector univ. drd. Bogdan BARAŢĂ, Facultatea Drept şi Administraţie Publică, Constanţa, Universitatea “Spiru Haret” Lector univ. drd. Cristina BOROIU DRAGOMIR, Facultatea Drept şi Administraţie Publică, Constanţa, Universitatea “Spiru Haret” Prof. univ. dr. Olga DUŢU, Facultatea Drept şi Administraţie Publică, Constanţa, Universitatea “Spiru Haret” Lector univ. dr. Tiberiu DUŢU, Facultatea Drept şi Administraţie Publică, Constanţa, Universitatea “Spiru Haret” Lector univ. drd. Bogdan GHIŢULESCU, Facultatea Drept şi Administraţie Publică, Constanţa, Universitatea “Spiru Haret” Asist. univ. drd. Liliana MĂNUC, Facultatea Drept şi Administraţie Publică, Constanţa, Universitatea “Spiru Haret” Asist. univ. Claudiu LESNI, Facultatea Drept şi Administraţie Publică, Constanţa, Universitatea “Spiru Haret” Lector univ. dr. Laura PATACHE, Facultatea Management Financiar Contabil, Constanţa, Universitatea “Spiru Haret” Lector univ. dr. Ion M. ANGHEL, Facultatea Drept şi Administraţie Publică, Constanţa, Universitatea “Spiru Haret”


5

C U P R I N S REPUBLICA MOLDOVA: STAT-PACIFICATOR ÎN CADRUL OPERAŢIUNILOR INTERNAŢIONALE DIN DOMENIUL ETNOPOLITIC ........................................................................................................................7 Lector univ. drd. BEJAN ANA-MARIA ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD ŞI ORGANIZAŢIA PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE ÎN EUROPA, ORGANISME IMPLICATE ÎN MENŢINEREA PĂCII DIN DOMENIUL ETNOPOLITIC...............................................................................................12 Lector univ. drd. BEJAN ANA-MARIA CONCEPTE ŞI TEORII PRIVIND CAUZALITATEA CRIMINALITĂŢII FEMININE ...........................................................................................19 Lect. univ. drd. BOROIU DRAGOMIR CRISTINA CARACTERISTICILE SOCIAL-CRIMINOLOGICE ALE PERSONALITĂŢII FEMEII INFRACTOR .......................................................................22 Lect. univ. drd. BOROIU DRAGOMIR CRISTINA INCURSIUNE ÎN CADRUL APARIŢIEI FUNCŢIEI PUBLICE ŞI A FUNCŢIONARULUI PUBLIC .............................................................................................25 Asist. univ .drd. COSTAŞI COSTEL CATEGORII DE PRECEDENT JUDICIAR.......................................................................29 Lector univ. drd. LUPU RALUCA ELEMENTE GENERALE DEFINITORII ALE CAPACITĂŢII JURIDICE CIVILE ................................................................................................................32 studenţi: ŞERBAN MIHAELA, GURGUŢĂ ANDREEA, BABIŢĂ FLORENŢA, AGAPE FLORIN


6


7

REPUBLICA MOLDOVA: STAT-PACIFICATOR ÎN CADRUL

OPERAŢIUNILOR INTERNAŢIONALE DIN DOMENIUL ETNOPOLITIC

Lector univ. drd. BEJAN ANA-MARIA Universitatea „Spiru Haret“

Facultatea de Drept şi Administraţie Publică Constanţa

Cuvinte cheie: operaţiuni, pace, subiecte internaţionale Keywords: operations, peace, internationaltopics

Republica Moldova, participă în cadrul operaţiunilor şi misiunilor internaţionale de menţinere a păcii în majoritatea campaniilor desfăşurate sub egida ONU, NATO şi OSCE. Cadrul juridic privind participarea Republicii Moldova la aceste operaţiuni multinaţionale este asigurat de Legea cu privire la participarea Republicii Moldova la operaţiunile internaţionale de menţinere a păcii nr. 1156 — XIV din 26 iulie 2000, apărută în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 149 din 30.11.2000.

The Republic of Moldova, shall participate in the operations and missions of international

peacekeepers deployed in most campaigns under the aegis of the UN, NATO and the OSCE. The legal framework for the participation of the Republic of Moldova to these multinational operations is provided by the law of the Republic of Moldova's participation in the international peacekeeping operations. 1156-XIV of July 26, 2000, published in the Official Gazette of the Republic of Moldova nr. 149 of 30.11.2000.

Republica Moldova, deşi în baza angajamentelor sale politice asumate participă în cadrul

operaţiunilor şi misiunilor internaţionale de menţinere a păcii de doar două decenii, a reuşit să se afirme pozitiv pe terenul activităţii respective, trupele militare şi poliţieneşti moldoveneşti la momentul actual participând în majoritatea campaniilor desfăşurate sub egida ONU, NATO şi OSCE.

Republica Moldova începând cu anul 1997, a contribuit activ la misiunile internaţionale sub egida OSCE în Republica Cecenă, Kosovo, Macedonia, Georgia; sub egida NATO în Bosnia şi Herţegovina; misiunile ONU în Liberia, Coasta de Fildeş, Sudan şi Georgia, precum şi în cadrul forţelor multinaţionale din Irak.

Prima misiune OSCE a Armatei Naţionale moldovene a fost realizată în perioada anilor 1997-1999, în Cecenia, cu participarea a doi ofiţeri moldoveni. Din octombrie 1998 până în martie 1999, în Misiunea de Verificare din Kosovo au activat trei ofiţeri. Cea mai mare contribuţie a Armatei Naţionale la Misiunea OSCE a fost în Georgia. În această misiune, în perioada 2000-2004, au fost implicaţi opt militari. Între 2001-2002, doi ofiţeri ai Armatei Naţionale au activat în Misiunea OSCE din Macedonia, care iniţial a fost stabilită pentru a asigura independenţa Fostei Republici Iugoslave Macedonia.1

Până în prezent, 17 ofiţeri ai Armatei Naţionale a Republicii Moldova au participat în diferite misiuni OSCE (Republica Cecenă — 2, Macedonia — 2, Georgia — 13), demonstrând calităţile lor profesionale şi reiterând că Republica Moldova nu este numai un stat beneficiar de diferite mecanisme de securitate internaţionale, dar şi un stat contribuabil activ la securitatea internaţională.


8

Începând cu aprilie 2003, militarii Armatei Naţionale au contribuit pentru prima dată la operaţiunile clasice de menţinere a păcii, dirijate nemijlocit de către Organizaţia Naţiunilor Unite. Până în prezent, 62 de militari moldoveni au participat în misiuni ONU în Coasta de Fildeş — 28 militari, Liberia — 22, Sudan — 10 şi Georgia — 2. La momentul actual, Armata Naţională este reprezentată de 8 militari în cadrul misiunilor de menţinere a securităţii internaţionale sub egida ONU în Coasta de Fildeş (4 militari), Liberia (2) şi Sudan (2). Republica Moldova intenţionează să-şi mărească contribuţia prin negocierea şi semnarea Memorandumului de Înţelegere între Republica Moldova şi ONU privind detaşarea unui contingent în misiunile ONU. Ofiţerii Armatei Naţionale au participat în operaţiunea de menţinere a păcii SFOR în perioada decembrie 2002 — martie 2004. Fiecare rotaţie pe termen deplin de 6 luni a fost efectuată de către 2 ofiţeri ai Armatei Naţionale pentru completarea funcţiilor în componenţa Statului Major al Diviziei Multinaţionale NORD. Ultima rotaţie a fost realizată în noiembrie 2004. În total, în operaţiunea de menţinere a păcii SFOR au participat 11 ofiţeri ai Armatei Naţionale (3 în Kosovo şi 8 în Bosnia şi Herţegovina). În conformitate cu Legea Republicii Moldova cu privire la participarea Republicii Moldova la operaţiunile internaţionale de menţinere a păcii nr. 1156 — XIV din 26 iulie 20002, Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 276-XV din 3 iulie 20033 şi apelul Statelor Unite ale Americii şi statelor aliate, un contingent al Armatei Naţionale în număr de 43 militari a fost detaşat în operaţiunea umanitară şi reconstrucţie post-conflict din Irak în perioada septembrie 2003 — martie 2004. În art. 2 din Legea menţionată nr. 1156 din 2000, întitulat „Principiile de participare a Republicii Moldova la operaţiunile internaţionale de menţinere a păcii”sunt stipulate următoarele:

(1) Principiile de participare a Republicii Moldova la operaţiunile internaţionale de menţinere a păcii derivă din interesele fundamentale ale ţării şi din angajamentele ei internaţionale, prevalând următoarele aspecte:

a) operaţiunile internaţionale de menţinere a păcii se desfăşoară cu mandatul ONU sau OSCE, după ce se determină statutul forţelor internaţionale de pacificare;

b) Republica Moldova exclude participarea directă la operaţiunile internaţionale de impunere a păcii.

(2) Reperele esenţiale pentru adoptarea de către Republica Moldova a oricărei decizii în acest domeniu sunt:

a) consimţământul părţilor aflate în conflict de a primi contingentul multinaţional de pacificare; încheierea şi intrarea în vigoare a unui acord de încetare a focului între părţile beligerante;

b) existenţa unui mandat internaţional clar şi aplicabil; c) finalizarea pregătirii multilaterale a Forţelor de menţinere a păcii ale Republicii Moldova

pentru misiunea de menţinere a păcii, în conformitate cu caracterul acesteia. Iar în Articolul 4 sunt reglementate temeiurile juridice de participare a Republicii Moldova

la operaţiunile internaţionale de menţinere a păcii şi anume: (1) Drept temei juridic internaţional pentru participarea Republicii Moldova la operaţiunile

internaţionale de menţinere a păcii serveşte Carta ONU (cap.V-VII). (2) Drept temei juridic intern pentru participarea Republicii Moldova la operaţiunile

internaţionale de menţinere a păcii serveşte Constituţia Republicii Moldova şi prezenta lege. Urmează însă să menţionăm că problematica conflictului etnopolitic prezintă un interes

deosebit, dat fiind faptul că RM nu doar participă în cadrul operaţiunilor de menţinere a păcii, dar şi singură se ciocneşte cu existenţa unui conflict îngheţat din stânga Nistrului, perspectivele soluţionării căruia deja mai bine de două decenii rămân destul de neclare.

Stoparea ostilităţilor în conflictul armat din raioanele de est ale ţării s-a produs în baza „Acordului privind principiile reglementării paşnice a conflictului militar în regiunea transnistreană a Republicii Moldova”4 semnat la 21 iulie 1992 la Moscova de Mircea Snegur şi Boris Elţîn.

Acordul nominalizat a conţinut 8 articole, în textul cărora se enumerau obligaţiunile părţilor în conflict de a întreprinde toate măsurile necesare în vederea încetării focului.


9

Astfel, conform art. 2, pentru a asigura controlul asupra îndeplinirii obligaţiilor asumate, dar şi pentru a asigura regimul de siguranţă al zonei de securitate între părţile în conflict, s-a constituit o Comisie Unificată de Control (CUC), alcătuită din reprezentanţii celor trei părţi participante la reglementare, în atribuţiile cărei intră supravegherea menţinerii păcii şi securităţii în regiune. În fapt, CUC ce include trei delegaţii (a organelor constituţionale a Moldovei, Federaţiei Ruse şi administraţiei de la Tiraspol), precum şi reprezentantul Ucrainei în comisie. Totodată, la activitatea CUC participă şi reprezentanţii misiunii OSCE în RM pe lângă comisia nominalizată. CUC prin hotărârile respective a instituit Zona de Securitate de-a lungul râului Nistru, compusă din trei sectoare (nord — Rîbniţa, centru — Dubăsari şi sud — Bender) cu lungimea de 225 km şi lăţimea 12-20 km, din care trebuiau să fie retrase forţele militare şi militarizate, obiectiv realizat de autorităţile din Chişinău şi nerealizat de administraţia de la Tiraspol, care până în prezent menţine în Zona de Securitate forţe militare considerabile, inclusiv trei din cele patru brigăzi de infanterie motorizată şi alte unităţi militare cu un număr total de efectiv de circa 3 500 persoane. Prin hotărârile CUC au fost create şi introduse în Zona de Securitate Forţele Mixte de Menţinere a Păcii (FMMP), compuse din trei contingente: a Forţelor Armate ale Federaţiei Ruse, Forţelor Armate ale RM şi a administraţiei de la Tiraspol. După semnarea Acordului de la Odesa din 20 martie 1998, la sfârşitul acestui an în Zona de securitate au început activitatea observatorii militari ucraineni (10 militari), care activează în grupele patru-partite de observatori. Aceste grupuri de observatori constituie mecanismul de bază de control a situaţiei din Zona de Securitate şi de reacţie rapidă la diferite incidente, fiind subordonate CUC şi operativ Comandamentului Militar Unificat. La moment în Zona de Securitate sunt dispuse 15 posturi ale FMMP. Cele trei contingente ale acestor forţe includ 1200-1300 de militari (fără batalionul contingentului transnistrean din afara Zonei de Securitate atribuit de CUC ca batalion de rezervă). Contingentele FMMP au în dotare tehnică de transport, armament de infanterie, cu excepţia contingentului Federaţiei Ruse, care dispune şi de 16 unităţi de tehnică blindată (TAB) din care 13 sunt instalate la posturile FMMP (deşi delegaţia Federaţiei Ruse din CUC şi-a luat angajamentul de a le retrage din Zona de Securitate către sfârşitul anului 2003).

Unităţile militare ale contingentelor sunt dislocate diferit: a Federaţiei Ruse — la Bender (cu o subunitate în oraşul Dubăsari); a organelor constituţionale a RM — la Cocieri, Coşniţa şi Varniţa; a administraţiei de la Tiraspol — la Dubăsari şi Grigoriopol. Grupele de observatori militari sunt dispuse la Dubăsari, Criuleni, Doroţcaia, Vadul-lui-Vodă şi Bender, iar Comandamentul Militar Unificat este dislocat în oraşul Bender. Este de remarcat că în sectorul de nord a Zonei de Securitate, la moment nu sunt dislocate subdiviziuni ale FMMP. CUC conduce cu FMMP prin Comandamentul Militar Unificat ce se compune din comandanţii celor trei contingente şi comandantul grupului de observatori al Ucrainei. Comandamentul Militar Unificat îşi realizează atribuţiile prin Statul Major Unificat al FMMP.

Oraşul Bender şi satele Varniţa, Gîsca, Proteagailovca, teritorial constituie raionul cu regim de securitate sporit. La Bender funcţionează comenduirea FMMP a acestui raion. Altă comenduire a sectorului de nord şi centru a Zonei de Securitate este dislocată la Dubăsari. Şeful Statului Major Unificat, ofiţerii comenduirilor militare, superiorii grupurilor de observatori şi a efectivelor care îndeplinesc serviciul la posturile FMMP sunt în exclusivitate ofiţeri şi subofiţeri ai contingentului Federaţiei Ruse. Este de menţionat că toate hotărârile CUC şi a Comandamentului Militar Unificat se adoptă doar prin consens. De regulă CUC desfăşoară şedinţele planificate în fiecare zi de joi a săptămânii, iar în cazuri excepţionale la cererea uneia din delegaţii se convoacă şedinţe extraordinare nu mai târziu de 24 ore de la momentul adresării. În şedinţele planificate CUC examinează şi aprobă sau adoptă diferite decizii pe marginea raportului săptămânal al Comandamentului Militar Unificat cu privire la situaţia din Zona de Securitate, examinează probleme organizaţionale (de numire a membrilor CUC, a Comandamentului Militar Unificat şi observatorilor militari) şi alte probleme care au fost introduse în agenda de zi a şedinţei sau planificate anterior pentru discutare.


10

La şedinţele extraordinare se examinează şi se adoptă decizii privind soluţionarea diferitor probleme şi incidente care au loc în Zona de Securitate şi necesită soluţionare rapidă. Şedinţele planificate de regulă se desfăşoară în oraşul Bender, iar cele extraordinare în locul convenit de delegaţii sau în oraşul menţionat.

Remarcăm că sarcina de bază a delegaţiei Republicii Moldova în CUC este organizarea monitorizării situaţiei în zona de securitate şi adoptarea deciziilor, în bază de consens al părţilor, cu caracter preventiv, orientate spre menţinerea păcii şi a ordinii de drept în procesul de pacificare.5

În încheiere trebuie subliniat faptul că Republica Moldova plasează în contextul politicilor sale militare şi strategice activitatea de menţinere a păcii desfăşurată în cadrul operaţiunilor internaţionale ca fiind un obiectiv relevant, tinzând să-şi afirme responsabilităţile politice proprii şi capacităţile fiabile de a face faţă provocărilor multiple din terenul operaţiunilor pacificatoare, care alteori se prezintă a fi veritabile teatre de război.

Dacă am fi să conturăm principalele motive, care determină Moldova să participe în cadrul operaţiunilor internaţionale de pace direcţionate spre reglementarea conflictelor etnopolitice, printre acestea ar fi: demonstrarea nivelului suficient de înalt de pregătire militară a statului, sporirea performanţelor militare ale forţelor naţionale, familiarizarea trupelor interne cu structurile şi procedeele militare şi strategice contemporane, crearea unei imagini favorabile a statului pe arena internaţională etc.

Republica Moldova se prezintă a fi un caz distinct în rândul statelor-participante la operaţiunile de menţinere a păcii, deoarece în pofida faptului susţinerii eforturilor internaţionale de stabilizare a situaţiei din teren din diverse regiuni ale lumii afectate de conflicte de sorginte etnopolitic, mai mult de două decenii, de la proclamarea independenţei sale şi până în zilele noastre, face faţă provocărilor rezultate din conflictul transnistrean, nefiind nici pe departe clare modalităţile de soluţionare ale acestuia.

În contextul reglementării conflictului transnistrean, menţionăm că necătând la eforturile societăţii internaţionale depuse în scopul soluţionării paşnice cât mai rapide ale acestuia, medierii terţelor state şi oferirii de bune oficii de către organizaţiile internaţionale precum este OSCE, perspectivele acestuia rămân nedefinitivate, timp de douăzeci de ani fiind în fapt prezentat un singur plan de rezolvare de către Federaţia Rusă („Planul Kozak” după numele autorului – reprezentant oficial al Moscovei) care a fost respins de către autorităţile moldoveneşti, factorii internaţionali astfel manifestându-şi în fapt lipsa dorinţei politice de a propune mecanisme eficiente în vederea consumării conflictului cu menţinerea statalităţii şi integrităţii Republicii Moldova.

Cu privire la rolul Comisiei Unificate de Control în menţinerea siguranţei şi stabilităţii în zone de securitate din regiune, considerăm că acesta este unul de fapt teoretic şi mult prea supraevaluat, în practică activitatea Comisiei neputând să facă faţă numeroaselor provocări iniţiate de către administraţia de la Tiraspol orientate spre o destabilizare şi tensionare evidentă a situaţiei din zonă, acţiunile reprezentanţilor CUC rezumându-se doar la declaraţii formulate în scopul atenţionării părţilor implicate să se abţină de la acţiuni neconforme, declaraţii care sunt lipsite de efect politic sau juridic, ele doar tentând să justifice faptul existenţei continue a instituţiei CUC.

BIBLIOGRAFIE

1. Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova cu privire la participarea militarilor

Armatei Naţionale la operaţiunile internaţionale post-conflict cu caracter umanitar în Irak. Nr. 276-XV din 03.07.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 11.07.2000, nr. 141-145.

2. Informaţie oficială a Ministerului Apărării al RM privind participarea Moldovei la misiunile de pacificare, publicată pe http://www.army.md/?lng=2&action=show&cat =163

http://www.army.md/?lng=2&action=show&cat=163



11

3. Legea Republicii Moldova cu privire la participarea Republicii Moldova la operaţiunile internaţionale de menţinere a păcii. Nr. 1156-XIV din 26.06.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 30.11.2000, nr. 149.

4. Informaţie cu privire la Misiunea OSCE în Moldova, publicată pe http://www.osce.org/moldova/43356

5. Acordul privind principiile reglementării paşnice a conflictului militar în regiunea transnistreană a Republicii Moldova din 21 iulie 1992.

6. Igor Botan, Reglementarea transnistreană: o soluţie europeană, Editura Adept, Chişinău, 2009

NOTE BIBLIOGRAFICE

1. Informaţie oficială a Ministerului Apărării al RM privind participarea Moldovei la

misiunile de pacificare, publicată pe http://www.army.md/?lng=2&action=show&cat=163.

2. Legea Republicii Moldova cu privire la participarea Republicii Moldova la operaţiunile internaţionale de menţinere a păcii. Nr. 1156-XIV din 26.06.2000. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 30.11.2000, nr. 149.

3. Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova cu privire la participarea militarilor Armatei Naţionale la operaţiunile internaţionale post-conflict cu caracter umanitar în Irak. Nr. 276-XV din 03.07.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 11.07.2000, nr. 141-145.

4. Acordul privind principiile reglementării paşnice a conflictului militar în regiunea transnistreană a Republicii Moldova din 21 iulie 1992, publicat pe http://www.operationspaix.net/DATA/DOCUMENT/1651~v~Accord_de_cessez_ le feu entre_la_Transnistrie_et_la_Moldavie_du_21_juillet_1992-document_ en_russe anglais roumain.pdf.

5. Informaţie cu privire la competenţa şi activitatea a Comisiei Unificate de Control, publicată pe http://www.gov.md/ slidepageview.php?l=ro&idc=609.

http://www.osce.org/moldova/43356


http://www.operationspaix.net/DATA/DOCUMENT/1651%7Ev%7EAccord_de_cessez_le_feu_entre_la_Transnistrie_et_la_Moldavie_du_21_juillet_1992_-_document_en_russe_anglais_roumain.pdf



http://www.gov.md/slidepageview.php?l=ro&idc=609


12

ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD ŞI

ORGANIZAŢIA PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE ÎN EUROPA, ORGANISME IMPLICATE ÎN MENŢINEREA PĂCII DIN DOMENIUL

ETNOPOLITIC

Lector univ. drd. BEJAN ANA-MARIA Universitatea „Spiru Haret“


Cuvinte cheie: operaţiuni, pace, ethnopolitic Keywords: operations, peace, ethnopolitical

Organizaţiile internaţionale cu vocaţie regională NATO şi OSCE se focusează pe

soluţionarea conflictelor etnopolitice între diferitele grupări din diversele regiuni ale lumii, fiind preocupate de excluderea recurgerii la forţă şi consumarea conflictelor pe cale paşnică.

International organizations with regional vocation NATO and OSCE focuses on resolving

ethno-political conflicts between different groups in different regions of the world are concerned about the exclusion of the use of force and consuming conflicts peacefully.

Este semnificativ şi îmbucurător faptul că nu doar organizaţia internaţională cu vocaţia

universală precum este ONU îşi rezervă dreptul de a asigura pacea şi securitatea din întreaga lume, asistând statele şi naţiunile să-şi ordoneze relaţiile, astfel încât acestea să fie capabile să convieţuiască în pace, fundamentându-şi legăturile pe normele şi principiile unanim recunoscute ale dreptului internaţional public, dar şi organizaţiile internaţionale cu vocaţia regională s-au afirmat ca fiind garanţi ai păcii şi securităţii între popoarele de pe glob,aducându-şi contribuţia la buna desfăşurare a operaţiunilor pacificatoare din cele mai diferite locuri de pe glob şi verificând garantarea respectării normelor de drept internaţional.

În vederea exemplificării activităţii de menţinere şi consolidare a păcii de pe arena internaţională, vom recurge la analiza operaţiunilor desfăşurate de următoarele organizaţii internaţionale regionale, şi anume Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa.

ORGANIZAŢIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD

Pe parcursul timpului, NATO a dobândit o experienţă aparte în domeniul prevenirii

conflictelor şi gestionării crizelor. Noul său concept strategic a consacrat ideea că securitatea Alianţei este indisolubil legată de securitatea celorlalte state din Europa şi recunoaşte că posibilele riscuri la adresa securităţii Alianţei, rezidă într-o primă instanţă, în consecinţele negative ale instabilităţii unor state din punct de vedere economic, social, politic şi chiar al rivalităţilor etnice şi disputelor teritoriale.

În ceea ce priveşte cadrul juridic al operaţiunilor internaţionale de menţinere a păcii, actul instituţional fundamental al NATO – Tratatul de la Washington din 4 aprilie 19491, nu conţine prevederi exprese care să servească suport pentru mandatarea viitoarelor operaţiuni pe teren în zonele fierbinţi, însă conţine un şir de clauze cu caracter general cu privire la conceptele de bază ale păcii şi securităţii internaţionale.


13

Astfel, potrivit art. 2 din Tratatul Nord-Atlantic de la Washington, părţile vor contribui la dezvoltarea continuă a relaţiilor internaţionale de pace şi prietenie prin consolidarea instituţiilor libere, prin facilitarea unei mai bune înţelegeri a principiilor pe baza cărora sunt fondate aceste instituţii şi prin promovarea condiţiilor de asigurare a stabilităţii şi bunăstării. Ele vor căuta să elimine conflictele din politicile lor economice internaţionale şi vor încuraja colaborarea economică bilaterală sau multilaterală.

Conform art. 3 din Tratat, pentru a îndeplini mai eficient obiectivele lui, părţile, separat sau împreună, prin intermediul auto-ajutorării şi al sprijinului reciproc continue, îşi vor menţine şi îşi vor dezvolta capacitatea individuală şi cea colectivă de rezistenţă în faţa unui atac armat.

În conformitate cu art. 5 din Tratatul Atlanticului de Nord,părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord ca, dacă are loc asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la auto-apărare individuală sau colectivă recunoscut prin Articolul 51 din Carta Naţiunilor Unite, va sprijini Partea sau Părţile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord-atlantice. Orice astfel de atac armat şi toate măsurile adoptate ca rezultat al acestuia vor trebui raportate imediat Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după ce Consiliul de Securitate va adopta măsurile necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Astfel, deşi organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor pacificatoare nu îşi găseşte consacrare directă în textul Tratatului Organizaţiei Atlanticului de Nord, menţinerea păcii şi securităţii colective este definit de acesta ca fiind una dintre sarcinile de bază ale organizaţiei politice, în mod firesc referindu-se la prevenirea şi soluţionarea conflictelor inclusiv de sorginte etnopolitic.

Prevenirea conflictelor include activităţi diferite, care se întind de la iniţiativele diplomatice până la desfăşurarea preventivă a trupelor, şi care intenţionează să prevină disputele de la escaladarea în conflicte armate. Prevenirea conflictului poate include definirea misiunilor, consultaţia, alarmarea, inspecţiile şi monitorizarea. La rândul lor, desfăşurările preventive, în mod normal, constau în forţe civile şi/sau militare care sunt trimise pentru a evita o criză.

Prevenirea conflictului nu poate fi niciodată garantată. Mijloacele militare întrebuinţate pentru aceste misiuni trebuie să fie concentrate pe sprijinul pe care ele pot să-l acorde eforturilor diplomatice şi politice pentru a soluţiona disputa.

NATO se implică zilnic într-o gamă largă de proiecte care urmăresc consolidarea mediului de securitate internaţional. Acestea includ sprijinul pentru reformarea forţelor armate, consolidarea programelor de conversie a foştilor ofiţeri militari pentru îmbunătăţirea de activităţi civile şi acordarea de asistenţă în domeniul deminării şi distrugerii stocurilor de muniţie dezafectată.

Scoatem în evidenţă faptul că pentru ca o misiune desfăşurată de forţele aliate ale NATO în cadrul rezolvării unui conflict etnopolitic să se finalizeze cu succes, e nevoie să fie analizate şi puse la punct domeniile precum sistemul informativ şi de comunicare, serviciile specializate de informare şi inteligenţă, aspectele logistice, asistenţa medicală, operaţiunile de antrenament, personalul administrativ suficient şi calificat, aspectele financiare.2

Actualmente, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord desfăşoară cinci operaţiuni şi misiuni în diferitele regiuni ale lumii, şi anume: în Afganistan, Kosovo, bazinul Mării Mediterane, coastele Africii, precum şi în ţările africane în cadrul operaţiunilor pe teren în susţinerea Organizaţiei Unităţii Africane.3

Misiunea NATO în Afganistan Constituie cea mai de amploare misiune desfăşurată de forţele unificate ale Organizaţiei

începând cu anul 2001, actualmente enumeră 102 000 militari din peste 50 de state ale lumii dislocate pe întreg teritoriu afgan. Scopul principal al misiunii este de a asista guvernul Afganistanului în crearea unui climat favorabil funcţionării mecanismelor democratice, stabilirii ordinii publicii şi asigurării supremaţiei normelor legii. De asemenea, mandatul operaţiunii priveşte lupta cu grupările teroriste ale Talibanului în vederea edificării unei societăţi străine războiului şi


14

dezastrului economic şi politic. Nu putem trece cu vederea faptul că în activităţile misiunii NATO în Afganistan sunt incluse şi cele de pregătire a unor forţe armate naţionale capabile să facă faţă provocărilor din teren.

Cât priveşte limita temporală a misiunii, aceasta este preconizată să se finalizeze în anul 2014, deja actualmente forţele unificate sub egida NATO treptat transmiţând armatei naţionale şi sectorului poliţienesc responsabilităţile de asigurare şi menţinere a păcii şi ordinii.

În urma finalizării mandatului misiunii, forţele NATO ocazional vor acorda în continuare forţelor naţionale afgane asistenţă de antrenare şi vor organiza experienţe militare în teren.

Misiunea NATO în Kosovo Deşi Afganistanul rămâne în continuare teatrul operaţional primar al forţelor militare

NATO, aliaţii îşi dislocă trupele şi în alte zone deosebit de fierbinţi de pe glob, precum acum câţiva ani a fost regiunea Kosovo. Actualmente, peste 5 500 de militari sunt dislocaţi în regiunea Balcanilor, făcând parte din Forţele NATO din Kosovo (KFOR) după intrarea în 1999 în regiune.

Forţele KFOR au avut ca obiective de bază stoparea violenţelor multiple şi a dezastrului umanitar, deşi acestea au fost realizate, peste un deceniu şi jumătate prezenţa aliaţilor în zonă este încă destul de puternică, în mod primordial ei axându-se pe promovarea şi sprijinirea unui dialog deschis între Belgrad şi Pristina în vederea normalizării raporturilor sârbo-kosovare şi soluţionarea impasului politic în care se află partea de Nord a Kosovo cu multipli locuitori sârbi.

Este relevant faptul că mandatul KFOR se bazează atât pe un acord militar tehnic semnat de NATO şi de comandanţii iugoslavi, cât şi pe Rezoluţia nr. 1244 a Consiliului de Securitate al ONU, prin care şi-a luat fiinţă UNMIK, ambele datând din iunie 1999. KFOR este astfel, responsabil pentru descurajarea eventualelor ostilităţi, stabilirea unui mediu de securitate sigur şi demilitarizarea Armatei de Eliberare din Kosovo. În plus, forţa condusă de NATO sprijină eforturile internaţionale umanitare şi cooperează cu prezenţa internaţională civilă UNMIK pentru a crea un mediu de securitate stabil favorabil dezvoltării viitoare a provinciei.

Monitorizarea Mării Mediterane În fapt, operaţiunile NATO nu se limitează în plan geografic doar la zone de conflict

etnopolitic, religios sau de oricare alt gen, în desfăşurarea activităţilor antiteroare, forţele aliate fiind ţinute inclusiv să acorde noi dimensiuni luptei globale cu terorismul chiar şi în zonele marine acvatice. Începând cu anul 2003, forţele navale ale NATO în mod continuu monitorizează vasele din bazinul Mării Mediterane, focusându-se pe descoperirea urmelor de activitate teroristă pe mare în conformitate cu normele şi principiile recunoscute ale dreptului internaţional.

Urmează de evidenţiat că în rezultatul sporirii activităţii navale ale NATO în bazinul Mării Mediterane, în mod incontestabil a sporit nivelul general al securităţii în zonă, îndeosebi în regiunea Gibraltar, care delimitează continentul european de cel al Africii.

Operaţiunile navale ale NATO se bazează pe patru principii de bază, şi anume descurajarea şi apărarea colectivă, managementul prizelor, securitatea în cooperare şi securitatea maritimă.4

Lupta cu pirateria în jurul coastelor Africii Reprezintă cea mai recentă misiune desfăşurată, datând cu 17 august 2009, şi este orientată

spre consolidarea eforturilor colective internaţionale în vederea combaterii pirateriei în apele libere aferente celor teritoriale de-a lungul coastelor africane. De asemenea, în cadrul misiunii, forţele aliaţilor acordă asistenţă statelor riverane în combaterea activităţilor de piraterie înregistrate la nivel naţional, dar şi în întărirea capacităţii navale ale statelor respective în intensificarea luptei cu piraţii.

Misiunile de sprijinire a Unităţii Africane În afară de regiunea euro-atlantică, forţele NATO acordă asistenţă în edificarea păcii şi

promovarea securităţii internaţionale cu privire la diverse zone ale lumii, în mod separat sprijinind operaţiunile pacificatoare desfăşurate sub egida UA pe teritoriul african, spre exemplu misiunea comună din Somalia în anul 2007. În mod special forţele NATO asigură securitatea spaţiului aerian pentru armatele organizaţiei africane regionale în înfăptuirea activităţilor de ordin umanitar, Somalia fiind o ţară săracă puternic afectată de crize şi conflicte etnopolitice tribale începând cu anul 1960, conflicte ridicate chiar la nivel de război civil intern.


15

În calitate de misiuni având un mandat încheiat, desfăşurate de forţele NATO, amintim cele din Bosnia şi Herţegovina (încheiată în 2004), Macedonia (2002), Irak (2011), Pakistan (2006), Sudan şi Darfur (2008), Libia (2011) etc., statele menţionate fiind regiuni grav afectate de conflicte preponderent etnice şi religioase.

Subliniem că NATO aduce o contribuţie efectivă şi activă la promovarea păcii şi securităţii internaţionale la cea mai largă scară, prin operaţiunile sale desfăşurate demonstrând atât dorinţa de a acţiona în calitate de forţă motrică pozitivă şi capabilă să producă schimbări calitative în relaţiile interstatale, dar şi dând dovadă de posibilitate reală instituţională de a face faţă noilor provocări de domeniul păcii şi securităţii caracteristice sec. al XXI-lea.

ORGANIZAŢIA PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE ÎN EUROPA

OSCE, compusă din 51 de state europene plus SUA şi Canada, are ca organisme principale

de lucru: Întâlnirea şefilor de stat sau de guvern; Consiliul Ministerial; Comitetul Înalţilor Funcţionari; Consiliul Permanent; Preşedintele în exerciţiu; Secretarul General.Această organizaţie diferă de alte instituţii de securitate europeană din mai multe puncte de vedere: în primul rând că, aşa cum sugera numele sau iniţialele primare, ea nu a fost creată ca o organizaţie internaţională supusă dreptului internaţional, ci a fost întotdeauna un organism sui generis. Până nu demult, ea reprezenta o serie de conferinţe şi reuniuni care au deviat din Conferinţa de la Helsinki pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), şi care numai recent s-au dotat cu instituţii permanente.

Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile reciproce dintre statele membre sau participante conţin elemente adiţionale privind pacea şi securitatea şi care se întrepătrund în cadrul aşa numitelor principii ale decalogului. OSCE s-a dezvoltat, aşa cum spuneam, de la un eveniment singular şi anume CSCE care a condus la Actul Final de la Helsinki5, el ulterior ducând la o serie de conferinţe şi forumuri. La baza sa au stat reuniunile ulterioare de la Belgrad (1977–1978), Madrid (1980–1983), Viena (1986-1989), Lisabona (1996) etc.

În fapt, Actul Final de la Helsinki a constituit un cadru legal pertinent pentru ordonarea relaţiilor între statele spaţiului pan-european în vederea edificării unui parteneriat durabil de stabilitate. Actul a proclamat şi detaliat conţinutul a zece principii de drept internaţional, care au stat la baza construirii unei noi Europe în spirit reciproc de colaborare între state şi naţiuni, printre care egalitatea suverană, renunţarea la forţă sau la ameninţarea cu utilizarea acesteia, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor, soluţionarea paşnică a disputelor, neintervenţia în afacerile interne, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, egalitatea în drepturi şi autodeterminarea popoarelor, cooperarea între state, executarea cu buna-credinţă a angajamentelor asumate în virtutea dreptului internaţional public.

Cu referire la principiul cooperării între state, Actul Final de la Helsinki prevede că părţile se obligă să promoveze înţelegere mutuală şi confidenţă, relaţii de prietenie şi bună – vecinătate, pace, securitate şi justiţie internaţionale. Cooperarea între Înaltele părţi contractante se va referi la domeniile economic, ştiinţific, tehnologic, social, cultural şi umanitar; acordându-se o atenţie deosebită statelor în curs de dezvoltare. Scopul final fiind edificarea unei baze rezistente a beneficiului comun al omenirii.

În activitatea sa instituţională, OSCE acordă o atenţie particulară promovării păcii şi securităţii la nivel regional şi global, în mod particular axându-se pe soluţionarea conflictelor etnopolitice, interetnice, religioase etc. în diversele regiuni ale Europei.

Subliniem că în cadrul structurii instituţionale ale OSCE se regăseşte şi Înaltul Comisar al OSCE pentru Minorităţile Naţionale, fiind un organ creat prin Deciziile Reuniunii la vârf de la Helsinki din anul 1992, pentru a identifica în fază incipientă tensiunile etnice ce s-ar putea transforma în conflicte şi pentru a gestiona aceste tensiuni. Deşi Înaltul Comisariat pentru Minorităţi Naţionale nu este competent să soluţioneze sau să se implice în cazurile individuale privind persoane aparţinând minorităţilor, scopul principal al activităţii desfăşurate de acesta este de a asigura coexistenţa de pace între reprezentanţii diverselor grupări etnice din regiunea europeană.


16

Cu referire la activitatea OSCE de soluţionarea a conflictelor la nivel local, menţionăm că actualmente ea desfăşoară 17 operaţiuni şi misiuni în teren, organizaţia fiind în mod special axată pe promovarea păcii şi stabilităţii în cadrul raporturilor dintre diferite grupări etnopolitice în regiunile tensionate ale continentului european în sens larg.

Europa de sud-est Misiunea OSCE în Albania Stabilită în anul 1997, misiunea până astăzi este una activă, activităţile de bază în cadrul ei

referindu-se la promovarea democratizării societăţii, edificarea statului de drept, punerea în aplicare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, consolidarea structurilor statale în conformitate cu principiile, practicile şi standardele înalte europene.6

De asemenea, printre preocupării personalului misiunii în Tirana se numără reforma electorală, asistenţa Parlamentului în diverse aspecte politice şi juridice, dezvoltarea sectorului mass-mediei, fortificarea unei societăţi civile libere şi responsabile bazate pe un dialog efectiv continuu între diferite grupări, reformarea segmentului proprietăţii, lupta cu criminalitatea şi traficul internaţional, soluţionarea problemelor de mediu, asistenţa organelor de poliţie în menţinerea ordinii publice.

În mod special Misiunea îşi orientează eforturile să stabilească un dialog activ între grupările etnice prezente pe teritoriul albanez, promovând o mai mare incluziune şi cooperare între grupul majoritar şi cele minoritare.

Misiunea OSCE în Bosnia şi Herţegovina Instituită în urma războiului din Bosnia după destrămarea statului iugoslav marcat de

violenţele interetnice şi interreligioase din anii 1992-19957, are în vizor asistarea societăţii bosniace în edificarea unui stat democratic, recuperarea politică, civilă şi umanitară de după ostilităţi, controlul armamentului, asigurarea respectării drepturilor omului, fortificarea sistemului justiţiei naţionale, lupta cu intoleranţa şi infracţiunile bazate pe discriminare rasială şi etnică, incluziunea comunităţilor de diferite etnii, promovarea educaţiei şi reformării sistemului acesteia, antrenarea forţelor de ordine, încurajarea presei libere şi a reprezentanţilor mass-mediei etc.8

În special, misiunea acordă o atenţie distinctă promovării principiilor egalitare, interzicerii discriminării, încurajării dialogului interetnic şi incluziunii sociale a membrilor grupurilor etnice minoritare (croaţi, sârbi, romi) în societatea bosniacă.

Misiunea OSCE în Muntenegru Înfiinţată în anul 2006, misiunea îşi centralizează eforturile spre intensificarea procesului

democratizării societăţii, asistarea structurilor de stat în procesul complex de adoptarea a deciziilor, organizarea reformei legislative şi a sectorului justiţiei, reformarea poliţiei, promovarea presei libere şi imparţiale, soluţionarea problemelor de mediu.9

Subliniem că misiunea OSCE în Muntenegru acordă atenţie separată promovării drepturilor omului pentru reprezentanţii tuturor grupărilor etnice din ţară şi optează pentru consolidarea eforturilor comune în promovarea de şanse egale pentru toţi cetăţenii.

Misiunea OSCE în Serbia Instituită în anul 2001, misiunea are ca principalele direcţii de activitate eficientizarea

procesului de democratizare, intensificarea cooperării instituţionale, crearea unui cadru favorabil afirmării şi dezvoltării unei prese imparţiale şi independente, promovarea securităţii (inclusiv prin dezarmare şi distrugere de arme cu calibru mic), întărirea cadrului legal intern, reformarea justiţiei, lupta cu criminalitatea organizată şi corupţia, reformarea sistemului penitenciar, fortificarea instituţiilor de drept.10

Misiunea îşi consolidează eforturile în promovarea unui dialog productiv între sârbii majoritari şi alte grupări etnice prezente în stat, raporturile între ele fiind puternic afectate de conflictele armate din fosta Iugoslavie.


17

Misiunea OSCE în Kosovo Stabilită în anul 1999, dar având predecesori din 1992 şi 1998, mandatul de un an, care nu a

fost prelungit, misiunea este una complexă, având cinci birouri pe teritoriul kosovar (în Pristina, Gjilan, Mitrovice, Peje şi Prizren) şi un şir de sarcini de bază propuse spre realizare, precum promovarea democratizării în toate domeniile vieţii sociale, edificarea unei guvernări eficiente şi responsabile, promovarea drepturilor omului şi minorităţilor, ameliorarea securităţii şi siguranţei publice.11

Misiunea îşi concentrează eforturile în promovarea incluziunii sociale şi a dialogului liber între reprezentanţii majorităţii kosovare şi a minorităţii sârbe din regiune, însă fără careva succese remarcabile.

Misiunea OSCE în Skopje (FRI Macedonia) Fondată în 2001, până astăzi misiunea internaţională consolidează eforturile societăţii civile,

oficialităţilor şi factorilor internaţionali în configurarea unui cadru favorabil dezvoltării statului macedonean, focusându-se pe reforma justiţiei şi a sistemului legislativ, întărirea rolului poliţiei în societate de garant al stabilităţii, monitorizarea activităţilor la frontieră şi democratizarea instituţiilor de stat.12

În mod distinct personalul misiunii abordează problematica relaţiilor interetnice între populaţia care locuieşte în Macedonia, finanţând activitatea instituţiilor de învăţământ preşcolare şi şcolare în care îşi fac studiile reprezentanţii diferitelor grupuri naţionale şi confesionale.

Europa de Est Misiunea OSCE în Moldova Instituită în 1993, actualmente în Republica Moldova, OSCE are trei reprezentanţe (la

Chişinău, Tiraspol şi Bender), în mod particular consolidând eforturile în asigurarea stabilităţii situaţiei de pe teren şi soluţionarea pe cale paşnică a diferendului transnistrean. De asemenea, personalul misiunii este preocupat de problemele democratizării continue a societăţii, promovării drepturilor omului inclusiv cele ale minorităţilor etnice şi lingvistice, combaterea traficului de fiinţe vii.13

Un rol special îi revine Misiunii OSCE în Moldova în cadrul dezvoltării relaţiilor între ambele maluri ale Nistrului, asigurării dialogului şi negocierilor politice în formatul „5+2” şi asistării Comisiei Unificate de Control în zona de securitate în vederea menţinerii stabilităţii în regiune şi conservare a statu-quo-ului existent de după îngheţarea conflictului în anii 90.

Coordonatorul de Proiecte OSCE în Ucraina Misiunea stabilită în anul 1999, precedată de Misiunea OSCE în Ucraina, în mod special îşi

focusează atenţia pe finalizarea cu succes a proiectelor între Ucraina şi partenerii externi (inclusiv organizaţiile internaţionale) în domeniile politic, al apărării, economic, combaterea traficului şi a violenţei domestice, promovarea drepturilor omului etc.14

Remarcăm faptul că multiple proiecte supravegheate de Misiune vizează stabilirea unei cooperări eficiente şi a unui dialog rezultativ între grupurile din Ucraina de Est şi cea de Vest, care adesea sunt în confruntare privind diverse aspecte ale dezvoltării statului.

În afară de misiunile prezentate, OSCE a mai organizat operaţiuni pe teren în Caucazul de Sud (Oficiile OSCE în Yerevan şi Baku), şi în Asia Centrală (Centrele OSCE în Aşhabad, Astana, Bişkek, Oficiul în Tadjikistan şi Coordonatorul de Proiecte în Uzbekistan).

În lumina celor indicate supra, conchidem că organizaţiile internaţionale cu vocaţie regională precum sunt NATO şi OSCE în activitatea sa în mod deosebit se focusează pe soluţionarea conflictelor etnopolitice între diferitele grupări din diversele regiuni ale lumii, fiind preocupate de excluderea recurgerii la forţă şi consumarea conflictelor pe cale paşnică, ceea ce în situaţia din teren depinde în prim plan de dezideratele părţilor implicate.

În ordinea de idei a reflecţiilor expuse în cadrul prezentului articol, subliniem că la 26 iunie 1998, Secretarul General al Naţiunilor Unite de atunci, Kofi Annan, în discursul său întitulat „Reflecţii privind intervenţie”15, afirma că misiunea naţiunilor este de a interveni pentru a preveni


18

conflictul în cazul în care este posibil ca acesta să fie oprit atunci când a izbucnit, sau atunci când niciuna dintre variante nu mai este posibilă, cel puţin conflictul să fie împiedicat să se răspândească.

BIBLIOGRAFIE

1. Annan K. The question of intervention: Statements by the Secretary-General. New York: United Nations Department of Public Information, 1999

2. Latapie A. Religions et violences ethniques en Bosnie-Herzegovine. In: Revue international et strategique “La violence au nom de Dieu”, 2005, nr.57

3. Cordell K., Wolff S. Ethnic Conflict: causes, consequences, and responses. Cambridge: Polity Press, 2009. 232 p.

4. Danziger J.N. Understanding the political world: an introduction to political science. New York: Longman, 1991.

NOTE BIBLIOGRAFICE

1. Tratatul Nord-Atlantic de la Washington din 4 aprilie 1949, publicat pe http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_17120.htm

2. Raportul informativ NATO: Lecţii învăţate din operaţiunile de menţinere a păcii, publicat pe http://www.nato.int/docu/peacekeeping_lessons/peacekeeping-lessons-eng.pdf

3. Informaţie cu privire la operaţiunile pacificatoare curente ale NATO, publicată pe http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_52060.htm

4. Informaţie cu privire la operaţiunile navale ale NATO, publicată pe http://www.nato.int/cps/en/natolive/ topics_70759.htm

5. Actul Final de la Helsinki al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa din 1 august 1975, publicat pe http://www.osce.org/mc/39501?download=true

6. Informaţie cu privire la Misiunea OSCE în Albania, publicată pe http://www.osce.org/albania/43312

7. Latapie A. Religions et violences ethniques en Bosnie-Herzegovine. In: Revue international et strategique “La violence au nom de Dieu”, 2005, nr.57, p. 125.

8. Informaţie cu privire la Misiunea OSCE în Bosnia şi Herţegovina, publicată pe http://www.oscebih.org/Default.aspx?id=1&lang=EN

9. Informaţie cu privire la Misiunea OSCE în Muntenegru, publicată pe http://www.osce.org/montenegro/44406

10. Informaţie cu privire la Misiunea OSCE în Serbia, publicată pehttp://www.osce.org/serbia/43342

11. Informaţie cu privire la Misiunea OSCE în Kosovo, publicată pe http://www.osce.org/kosovo/43378

12. Informaţie cu privire la Misiunea OSCE în Skopje, publicată pe http://www.osce.org/skopje/43341

13. Informaţie cu privire la Misiunea OSCE în Moldova, publicată pe http://www.osce.org/moldova/43356

14. Informaţie cu privire la Misiunea Coordonatorul de proiecte OSCE în Ucraina, publicată pe http://www.osce.org/ukraine/43363

15. Annan K. The question of intervention: Statements by the Secretary-General. New York: United Nations Department of Public Information, 1999, p. 4.

http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_17120.htm

http://www.nato.int/docu/peacekeeping_lessons/peacekeeping-lessons-eng.pdf

http://www.nato.int/docu/peacekeeping_lessons/peacekeeping-lessons-eng.pdf

http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_52060.htm

http://www.nato.int/cps/en/natolive/topics_70759.htm

http://www.osce.org/mc/39501?download=true

http://www.osce.org/albania/43312

http://www.oscebih.org/Default.aspx?id=1%E2%8C%A9=EN

http://www.osce.org/montenegro/44406

http://www.osce.org/serbia/43342

http://www.osce.org/kosovo/43378

http://www.osce.org/skopje/43341

http://www.osce.org/moldova/43356

http://www.osce.org/ukraine/43363


19

CONCEPTE ŞI TEORII PRIVIND CAUZALITATEA CRIMINALITĂŢII FEMININE

Lect. univ. drd. CRISTINA BOROIU DRAGOMIR Universitatea „Spiru Haret“


Ştiinţa criminologiei acordă o atenţie deosebită cercetării cauzelor şi condiţiilor infracţiunii

concrete care sunt o parte componentă a sistemului cauzal general al criminalităţii ca fenomen social. Studiul interconexiunii între nivelul social general şi nivelul individual al cauzalităţii infracţionalismului este o problemă criminologică importantă.1

Ideea că actul criminal este un act determinat de anumite cauze este legată de criminologia pozitivistă, puternic influenţată de determinism. Identificarea „cauzelor crimei” devine, aşa cum se arată, pentru o lungă perioadă de timp, problema centrală a criminologiei.2

Cauza este fenomenul care precede şi determină sau generează un alt fenomen – efect. Întrucât totdeauna cauza acţionează în anumite circumstanţe, care într-un fel sau altul îşi exercită influenţa în procesul de generare, studiul relaţiei cauzale nu se poate dispensa de o analiză a acestor circumstanţe, constituind condiţiile.3

Aşadar, condiţiile sunt acele împrejurări care, lipsite de eficienţa cauzală propriu-zisă, deci incapabile în sine de a genera un anumit efect, prin prezenţa lor alături de fenomenul cauză, influenţează evoluţia acestuia în diferite moduri, favorizând-o, potenţând-o ori frânând-o, până la stadiul producerii efectului.

Aparent simplă, la prima vedere, determinarea cauzei unui efect se dovedeşte de foarte multe ori în practică deosebit de dificilă. În primul rând pentru că, în cadrul conexiunii universale, orice fenomen apare în dublă ipostază, de cauză şi efect, atât în raport cu diverse lanţuri cauzale, cât şi, chiar în cadrul aceluiaşi lanţ cauzal.

În al doilea rând pentru că, aşa cum arătăm, acţiunea unei cauze în declanşarea unui efect nu este singulară, ci se conjugă cu acţiunea altor fenomene cu eficienţă pozitivă sau negativă, în primul rând cărora urmează a se opera o selecţie. O atare selecţie apare cu atât mai dificilă, în ipoteza în care este vorba despre fenomene sociale, cum este cazul acţiunilor umane, în a căror geneză obiectivul se împleteşte cu subiectivul în proporţii dificil sesizabile.

În principiu, în cadrul operaţiei de selecţie, se va proceda la eliminarea acelor fenomene care au cu efectul legăturii prea îndepărtate şi nesigure ca să fi putut exercita o anumită influenţă asupra producerii sale. În urma unei astfel de operaţii, vor rămâne numai acele fenomene aflate cu efectul de relaţii necesare, deci fenomenele în lipsa cărora efectul nu s-ar fi putut produce, producerea lui implicându-se în mod necesar. Vor fi reţinute pe această cale o serie de fenomene cu eficienţă contributivă diferită, din rândul cărora, alături de cauză, fac parte condiţiile necesare şi suficiente, precum şi condiţiile necesare.4

Condiţiile care contribuie la săvârşirea infracţiunilor pot fi clasificate în trei grupuri: 1) fizice (tehnice); 2) organizatorice; 3) psihologice; La condiţiile fizice şi tehnice se referă particularităţile de loc şi de timp (ziuă, noapte, loc

dosit), prezenţa armei sau a unui mijloc de transport la dispoziţia infractorului, precum şi a altor obiecte care facilitează săvârşirea infracţiunilor.

Condiţiile organizatorice, în mare parte, se referă la lacunele ce ţin de evidenţă, control, securitate, care îl ajută pe infractor să atingă rezultatele dorite.

Condiţiile psihologice ţin în special de atitudinea indiferentă a populaţiei precum şi a reprezentanţilor organelor de drept faţă de criminalitate.

La condiţiile care contribuie la săvârşirea infracţiunilor se referă şi ajutorul coparticipanţilor.5


20

Datorită complexităţii fenomenului studiat, fenomen cu o determinare multiplă, problema raportului de cauzalitate este foarte dificilă şi prezintă anumite particularităţi. Ca şi în alte domenii, pentru a formula o explicaţie fenomenului studiat se va căuta să se identifice care sunt factorii care au contribuit la apariţia unui comportament delincvent şi în ce măsură contribuţia adusă are valoare de cauză sau numai de condiţie favorizantă. În stabilirea raportului de cauzalitate, criminologul are de întâmpinat nu numai dificultăţile legate de complexitatea fenomenului studiat dar şi acela, datorat faptului, că trebuie să reconstituie acea „realitate” care a precedat actul criminal. De cele mai multe ori, debutul acestei „realităţi” ca şi momentele sale esenţiale sunt foarte greu, dacă nu imposibil de situat un timp. La aceasta se adaugă şi poziţia sa în raport cu făptuitorul, imposibilitatea unei abateri directe în momentele cele mai propice studiului ştiinţific. Operaţia de separare a cauzelor de condiţii devine astfel extrem de anevoioasă. Aceasta este şi motivul care i-a determinat pe unii criminologi să susţină că, în criminologie, nu se poate realiza o asemenea departajare, teoriile etiologice identificând în cel mai fericit caz numai o serie de factori care se asociază cu delincvenţa.6

Pentru criminolog, căutarea cauzelor constă în cercetarea contextelor sociale de viaţă, în localizarea circumstanţelor generale şi particulare care însoţesc sau preced situaţia concretă în care s-a comis infracţiunea. Deseori, compararea unor situaţii diferite permite o mai adecvată identificare a acestor cauze, motiv pentru care o sarcină particulară a cercetării criminologice constă în determinarea, pe bază statistică sau cazuistică, a principalelor „variabile” care caracterizează viaţa diverselor grupuri sociale cu orientări antisociale, a unor categorii de indivizi cu „probleme”, contextele de viaţă în care sunt plasaţi aceşti indivizi.

În acest context, infracţiunea însăşi este o categorie juridică care apare asociată cu o multitudine de condiţii socioeconomice şi culturale, şi cu legea ca atare. Aceste condiţii pot face să crească frecvenţa anumitor categorii de infracţiuni şi să diminueze incidenţa altora.

Studierea cauzalităţii criminologice reprezintă un moment esenţial al cercetării fenomenului infracţional, asigurând, în fapt, evidenţierea cauzelor şi condiţiilor generale şi particulare, principale şi secundare precum şi stabilirea liniei logice de dezvoltare a evenimentelor ce determină devierile de la normativul penal.

Potrivit unor autori7 determinantele infracţiunii sunt: a) condiţiile mediului social, sub influenţa nefavorabilă a cărora are loc dezarmonia şi deformarea necesităţilor, intereselor şi sistemului de valori ale persoanei concrete, care devin o premisă a motivaţiei criminogene; b) motivaţia criminogenă; c) situaţia concretă de viaţă care, interacţionând cu particularităţile personalităţii, determină intenţia săvârşirii infracţiunii.

În altă ordine de idei8 factorii determinanţi ai criminalităţii sunt clasificaţi în baza a patru categorii de factori şi anume:

a) Factori economici. Este unanim admis că situaţia economică a unui stat, ori chiar a unei zone mai restrânse, determină anumite comportamente umane, inclusiv comportamentul infracţional. Studiile efectuate au evidenţiat faptul că fenomenul infracţional, care este cu atât mai complex, poate fi generat în aceeaşi măsură dar în tipuri diferite, atât de prosperitate, cît şi de sărăcie;

b) Factorii demografici. Astfel de preocupări pentru studierea relaţiilor existente între factorii demografici şi criminalitate sunt de dată relativ recentă. Statistica a constatat faptul că exploziile în rata natalităţii, structura demografică a sexelor, mobilitatea geografică şi socială a populaţiei reprezintă factori criminogeni importanţi;

c) Factorii social-culturali. Cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de societatea omenească în mod deosebit acei factori culturali care au un rol predominant în socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor şi care, în final, îi conduc la săvârşirea de fapte antisociale;

d) Factorii politici (războaiele, revoluţiile). În final, vom analiza şi particularităţile de manifestare a criminalităţii feminine care au

provocat diverse interpretări teoretice motivaţionale. În plan istoric, aceste teorii pot fi clasificate în


21

moraliste, antropologice (biologice) şi sociologice. Primele două erau răspândite în secolul trecut, în prezent domină însă ultima.

Teoria moralistă reiese din faptul că femeia, încă de pe timpurile Evei, este capabilă de orice infracţiune. Inchizitorii germani Sprengher şi Institoris scriau în „Ciocanul vrăjitoarelor” (sec. XV) că din cauza insuficienţei de raţiune femeile mai repede decât bărbaţii se abat de la religie. De aceea, nu este de mirare faptul că printre femei sunt atât de multe vrăjitoare.

Teoria antropologică (biologică) consideră drept cauză a inferiorităţii femeii particularităţile ei biologice. Lombrozo, în lucrarea sa „Femeia ca criminal şi prostituată” (sfârşitul sec. XIX) scria că „la femeie, spre deosebire de bărbat, se observă o nedezvoltare specifică copiilor”. De aici, el concluzionează că femeile sunt mai predispuse către infracţiune decât bărbaţii (în infracţiunile femeilor el include şi prostituţia). 9

Teoriile de orientare sociologică pornesc de la ipoteza că indivizii recurg la crimă din cauza factorilor sociali, care includ structuri sociale (acele elemente ale societăţii care induc criminalitate) şi procese sociale (interacţiunile din cadrul societăţii care pot produce criminalitate). Acest fapt ţine atât de infracţionalitatea femeilor, cât şi de acea a bărbaţilor, deşi factorii biologici specifici femeilor nu pot fi ignoraţi la examinarea acestor probleme.

Aşadar, caracteristicile explicaţiilor teoretice prezentate mai sus pot fi sintetizate astfel: acceptarea ideii că delincvenţa este un fenomen multifactorial; considerarea factorilor biologici, morali şi sociali ca fiind preponderenţi şi studierea prioritară a unora dintre ei, în funcţie de orientare; ca oricare conduită umană, comportamentul delincvent reprezintă un comportament psihologic; în consecinţă, elementul comun al teoriilor respective este reprezentat de factorul psihologic.

Bibliografie

Bîrgău M. Criminologie. Curs universitar. Institutul de relaţii Internaţionale din Moldova, Ed.

a 2-a revizuită şi completată, Chişinău, 2010, p. 336-337 (688 p.) Gladchi Gh. Criminologie generală. Chişinău: Museum, 2001, p. 90 (312 p) Stănoiu R. Criminologie. Bucureşti: Oscar Print, 2006, p. 139 (239 p) Politic G. Criminologie. Note de curs. Iaşi: Chemarea, 1996, p. 74(230 p.) Shoemaker D., Theories of Delinquency: An Examination of Explanation of Delinquent

behavior. Oxford University Press, 1984, p. 6 (281 p.) Кребер Г. Категория условия и соотношение ее с категорией причины. În: Философские

науки. 1961. № 3. c. 108 (c. 106-116) Hauchon G. La recherche sur l'étiologie du crime. În: Edudes relatives a la recherche

criminologique. Strasbourg, Conseil de l'Europe, 1967, p. 5 ( p. 4- 9)

Note bibliografice

1. Gladchi Gh. Criminologie generală. Chişinău: Museum, 2001, p. 90 (312 p) 2. Shoemaker D., Theories of Delinquency: An Examination of Explanation of Delinquent

behavior. Oxford University Press, 1984, p. 6 (281 p.) 3. Stănoiu R. Criminologie. Bucureşti: Oscar Print, 2006, p. 139 (239 p) 4. Stănoiu R. Criminologie. Bucureşti: Oscar Print, 2006, p. 140 (239 p) 5. Кребер Г. Категория условия и соотношение ее с категорией причины. În:

Философские науки. 1961. № 3. c. 108 (c. 106-116) 6. Hauchon G. La recherche sur l'étiologie du crime. În: Edudes relatives a la recherche

criminologique. Strasbourg, Conseil de l'Europe, 1967, p. 5 ( p. 4- 9) 7. Gladchi Gh. Criminologie generală, Chişinău:Museum, 2001, p. 93 (312 p.) 8. Politic G. Criminologie. Note de curs. Iaşi: Chemarea, 1996, p. 74(230 p.) 9. Bîrgău M. Criminologie. Curs universitar. Institutul de relaţii Internaţionale din Moldova,

Ed. a 2-a revizuită şi completată, Chişinău, 2010, p. 336-337 (688 p.)


22

CARACTERISTICILE SOCIAL-CRIMINOLOGICE ALE PERSONALITĂŢII FEMEII INFRACTOR

Lect. univ. drd. CRISTINA BOROIU DRAGOMIR Universitatea „Spiru Haret“


Personalitatea infractorului întotdeauna a reprezentat o problemă importantă pentru toate

ştiinţele penale şi în primul rând pentru criminologie. În epoca modernă problema personalităţii infractorului a căpătat o actualitate deosebită. Reflectând starea generală în toate domeniile ştiinţei actualitatea problemei în cauză este determinată în special prin faptul că fără o studiere ştiinţifică a persoanelor care săvârşesc infracţiuni nu este posibil de a lupta cu criminalitatea în ansamblu.

Literatura de specialitate, analizând conceptul de orientare antisocială a infractorului, ca trăsătură dominantă a personalităţii acestuia1 o pune în principal pe seama contradicţiilor dintre individ şi propria sa natură. Se menţionează chiar trei astfel de raporturi contradictorii: a) raporturile contradictorii ale omului cu natura, în planul infrastructurii societăţii; b) raporturile contradictorii dintre oameni, grupuri, clase, comunităţi şi c) raportul omului cu propria sa natură.2

În timp ce primele două categorii de raporturi vizează relaţiile dintre individ şi colectivitate – deci, vizează gradul de socializare şi contradicţiile ce se pot naşte la nivel micro sau macrosocial, cea de-a treia priveşte, credem mai ales dificultăţile de adaptare de ordin individual.

În ceea ce priveşte dezvoltarea omului, inclusiv a criminalului, primul aspect care se pune în discuţie este acela al factorilor (a cauzelor) acestora. Problema dezvoltării criminalului a fost cercetată de majoritatea şcolilor şi concepţiilor din criminologie, cu menţiunea că rezolvarea ştiinţifică a acesteia a fost unilaterală şi simplificată. Astfel, concepţiile biologice s-au cantonat pe factorii biologici, concepţiile sociologice, pe factorii sociologici, iar cele psihologice pe factorii psihologici. Cu timpul, s-a ajuns la mai mulţi factori, dar care, ulterior, s-au redus la doi, şi anume: factorii individuali şi sociali sau de mediu.3

Persoana criminalului depinde de înzestrarea ereditară, dar, într-o mare măsură, el depinde şi de condiţiile de formare şi dezvoltare socială, adică de condiţiile de mediu. Prin ereditate se transmit anumite predispoziţii, un fel de tipare care trebuie completate cu un anumit conţinut. Omul se naşte cu anumite nevoi şi tendinţe (foame, sete, sociabilitate, combatere a pericolelor etc.) cu anumite predispoziţii de cunoaştere (memorie, gândire etc.) care, pentru ajungere le dezvoltarea lor, au nevoie de condiţiile social-culturale oferite de lumea exterioară.

Studiind manierele infractorului, criminologia porneşte de la faptul că comportamentul persoanei reprezintă efectul alegerii diferitor variante de conduită care este generat de mediul care îl înconjoară. Acest fapt are loc în rezultatul unei situaţii concrete de viaţă care prezintă în sine o totalitate de circumstanţe din viaţa persoanei în cauză înainte de săvârşirea infracţiunii, care sub influenţa viziunilor, tendinţelor şi obişnuinţelor sale antisociale, săvârşeşte anumite acţiuni ilegale.4

Situaţia concretă are un conţinut obiectiv şi subiectiv care este parte al mediului social. Spre deosebire de condiţiile formării personalităţii, care influenţează subiectul o perioadă lungă de timp şi care a avut loc în trecut, situaţia interacţionează nemijlocit în momentul care precedă săvârşirea infracţiunii. De aceea, vorbind despre cauzele comportamentului criminal al femeilor, este necesară analiza întregului parcurs infracţional care, de regulă, începe din copilărie, din familie. La formarea personalităţii influenţa familiei asupra individului are loc practic din primele zile de viaţă, este prezentă, de regulă, în anii juvenili care este o perioadă deosebit de importantă în procesul dezvoltării sociale a personalităţii şi se păstrează pe parcursul întregii vieţi. Sistemul valoric dominant în familie, stereotipurile de comportament, se asimilează temeinic de către membrii săi datorită contactelor reciproce permanente.


23

Specificul şi necesitatea educării în familie constă, în primul rând, în faptul că ea este mult mai emoţională după caracterul său, ca oricare alta, deoarece se realizează prin dragostea părintească faţă de copii şi sentimentele lor de răspuns (ataşament, încredere). Copilul, îndeosebi la vârsta fragedă, este mult mai predispus la influenţa familiei decât la oricare alta. Anume în familie el, în mod involuntar, caută şi trebuie să găsească protecţie şi încredere în sine precum şi rostul său în viaţă. Familia permanent iniţiază copilul cu viaţa socială şi de aceea treptat lărgeşte orizontul şi experienţa sa. Dacă acest lucru nu se întâmplă, persoană se înstrăinează de societate şi valorile sale. Ea tot mai puţin poate influenţa comportamentul ei.

În calitate de circumstanţe care contribuie la deformarea personalităţii în perioada copilăriei, sunt evidenţiate un complex larg de factori cum ar fi: răspândirea formelor social-negative de conduită în familie, lipsa afectivităţii între părinţi şi copii, lipsa controlului asupra acţiunilor copiilor etc. Normele de comportament care predomină în familie determină în acest caz tonul emoţional al relaţiilor între familie şi copii: faţă de majoritatea adolescenţilor din astfel de familii cerinţele pedagogice sunt înaintate prin certuri şi scandaluri. Ulterior modelele de comportament deprinse în familie sunt transferate în mediul extern.

Cercetările criminologice realizate şi practica organelor de drept dovedesc că interdependenţa dintre deficienţele educaţiei din familie şi comportamentul ilicit este caracteristică nu numai minorilor dar şi persoanelor mature. Astfel, impactul familiei se manifestă sub două aspecte: 1) influenţa pedagogică, educaţională în scopul formării la copil a anumitor principii morale şi modalităţi de conduită; 2) influenţa spontană asupra persoanei a modului de viaţă care este tipic familiei date.5

Astfel, familia de naştere este de mare importanţă pentru formarea şi dezvoltarea acestuia, studiindu-se pe multiple planuri. Un prim-plan priveşte nivelul socio-economic sau categoria socială de provenienţă a criminalului. Influenţa negativă a mediului familial asupra formării personalităţii, deformarea sa profesională poate fi destul de profundă fiind realizată pe diferite căi. În acelaşi timp excluderea subiectului din sfera contactelor de familie este extrem de nedorită. Familia îndeplineşte funcţii importante în activitatea individului. Lipsa familiei, atât pentru copii cît şi pentru maturi, este un factor care sporeşte receptivitatea persoanei faţă de influenţele negative. De aceea, în plan profilactic, în opinia noastră, se impune necesitatea nu doar a stabili familiile vulnerabile dar şi a corecţiei în interiorul relaţiilor de familie.

Şi, cu toate acestea, rolul acestei influenţe nu trebuie exagerat, experienţa comună demonstrând – în suficient de numeroase cazuri – că nu toţi copiii provenind din familii de proastă calitate evoluează spre comportamentul criminal, unii din ei găsind chiar resurse de a interveni cu forţe ieşite din comun în acţiuni de natură cu totul opusă modelului negativ oferit de părinţi.6

În opinia noastră, o importanţă criminologică semnificativă o au omisiunile educaţiei sociale. Educaţia socială constă în influenţa pedagogică asupra personalităţii în afara mediului familial, realizată în privinţa minorilor. Semnificaţia criminologică a educaţiei sociale rezidă în faptul că, fiind special destinată pentru îndeplinirea funcţiilor de educare a minorilor şi tinerilor, este realizată incomplet fie nu exercită o astfel de influenţă, care ar compensa lacunele educării în familie şi al neutralizării influenţelor negative.

În acest sens, un rol important la formarea etico-morală a personalităţii, îl joacă şcoala.. Deşi, considerată ca cel mai important instrument social de integrare a tinerei generaţii, ca factor primordial de educaţie, cultură şi civilizaţie, şcoala poate induce, în unele cazuri, mai ales prin puterea exemplar-negativă şi influenţe nefaste asupra evoluţiei personalităţii elevului, raportul educator-educat cuprinzând valenţe şi laturi extrem de complexe şi delicate.

Sistemul învăţământului general şi profesional în perioada de tranziţie se caracterizează printr-o reducere considerabilă a potenţialului educaţional şi prin intensificarea impactului lui criminogen, determinat de deficienţele şi lacunele formării etico-morale a noii generaţii. În locul reformelor profunde şi multilaterale ale sistemului de învăţământ, de regulă, are loc doar schimbarea denumirii instituţiei şcolare, împrumutarea necritică şi fragmentară a experienţei occidentale. Administraţia unor licee, colegii şi a altor instituţii de învăţământ privat este


24

preocupată predominant de atingerea unor scopuri comerciale şi nu dezvoltarea armonioasă a personalităţii.7

Către astfel de factori urmează de raportat: ruptura instruirii de educaţie; lipsa contactelor permanente între familie şi şcoală, formalitatea în lucrul pedagogilor, lipsa experienţei în munca individuală cu elevii, subiectivismul faţă de anumiţi elevi dezvoltă la adolescenţi sentimentul de agresiune, dorinţa de a se răzbuna şi a merge în pofida pedagogilor pentru toate supărările provocate anterior.

Un alt factor important care contribuie la formarea denaturată a personalităţii este influenţa anturajului apropiat, adică a prietenilor, cunoscuţilor, vecinilor, diferitor companii cu care subiectul contactează permanent şi nemijlocit. Astfel de situaţii ca şi cum „provoacă” subiectul la săvârşirea faptei ilegale. Însă realizarea unei astfel de posibilităţi depinde nu doar de circumstanţele externe, dar şi de calităţile persoanei.

În context urmează de reflectat asupra faptului de ce, în aceleaşi condiţii, o persoană decide să săvârşească o infracţiune iar alta rămâne fidelă principiilor morale. În acest caz, probabil, putem vorbi despre personalitatea individului (educaţia, experienţa negativă de viaţă, careva precepte etc.) toleranţa faţă de alte persoane, incapacitatea de a percepe opinia altora, înclinaţiile de a soluţiona conflictele prin metode violente şi ilegale. Potrivit unor autori, la infractorii care săvârşesc infracţiuni violente persistă o autoapreciere exagerată.

BIBLIOGRAFIE

Stănoiu Rodica. Criminologie. Bucureşti: Oscar Print, 2006, p. 141 -148 (239 p.) Giurgiu Narcis. Elemente de criminologie. Iaşi: Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1992,

p. 167 (311 p.) Politic Gabriela. Criminologie. Note de curs. Iaşi: Editura Fundaţiei „Chemarea”,

1996. p. 155. (229 p.) Антонян Ю. Роль конкретной жизненной ситуации. Москва: Изд-во Акад. МВД

СССР, 1973 с. 5. (71 p.) Gladchi Gh. Criminologie generală. Chişinău: Museum, 2001, p. 98-99 (312 p.)

NOTE BIBLIOGRAFICE

1. Stănoiu Rodica. Criminologie. Bucureşti: Oscar Print, 2006, p. 141 -148 (239 p.)

2. Giurgiu Narcis. Elemente de criminologie. Iaşi: Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1992, p. 167 (311 p.)

3. Politic Gabriela. Criminologie. Note de curs. Iaşi: Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1996. p. 155. (229 p.)

4. Антонян Ю. Роль конкретной жизненной ситуации. Москва: Изд-во Акад. МВД СССР, 1973 с. 5. (71 p.)

5. Gladchi Gh. Criminologie generală. Chişinău: Museum, 2001, p. 96 (312 p.) 6. Giurgiu Narcis. Elemente de criminologie. Iaşi: Editura Fundaţiei „Chemarea”,

1992, p. 177 (311 p.) 7. Gladchi Gh. Criminologie generală. Chişinău: Museum, 2001, p. 98-99 (312

p.)


25

INCURSIUNE ÎN CADRUL APARIŢIEI FUNCŢIEI PUBLICE ŞI A

FUNCŢIONARULUI PUBLIC

Asist. univ .drd. COSTEL COSTAŞI Rezumat: Funcţia publică în România reprezintă situaţia juridică a persoanei învestită legal cu

atribuţii în realizarea competenţei unei autorităţi publice, ce constă în ansamblul drepturilor şi obligaţiilor ce formează conţinutul juridic complex dintre persoana fizică respectivă şi organul care a realizat învestirea.

Funcţionarul public este persoana fizică, cetăţean român care deţine, în condiţiile legii, o funcţie publică într-un serviciu public al comunei, oraşului, judeţului, municipiului sau capitalei.

Cuvinte cheie: funcţionar,funcţie publică, funcţiunea publică, statut juridic. Realizând o incursiune istorică1 în vremuri vechi de demult, constatăm că apariţia funcţiei

publice cât şi a funcţionarului public îşi are începuturile încă din Antichitate, din vremea Romei Antice, atunci când renumitul împărat Hadrian a manifestat o intensă preocupare pentru înfăptuirea şi apariţia primului statut juridic destinat funcţiei publice şi al funcţionarului public.

Existenţa acestui statut avea ca scop, o cât mai bună administrare şi guvernare a statului, precum şi împărţirea tuturor ramurilor economiei de la acea vreme, în ministere, conduse de funcţionari publici.

Însă, dorinţa incontrolabilă şi nemărginită a avuţiei de putere, exercitată de împăraţii vremurilor istorice, nu a făcut altceva decât să conducă la nerespectarea normelor fundamentale de numire şi exercitare în funcţie a diverşilor funcţionari, aleşi pe baza principiilor de nepotism cât şi favoritism pecuniar, deoarece au existat şi canoane juridice ce prevedeau posibilităţi de cumpărare a funcţiilor.

Mai târziu, în istoria poporului român, întâlnim calitatea de boier2 în slujba serviciului politic de atunci.

Boier, era titlul nobil acordat cuiva cu scopul de a îndeplini anumite atribuţii desprinse din statutul funcţiei deţinute, fie pe plan administrativ: amintim aici de sfetşnicul paharnic, sfetşnicul postelnic sau sfetşnicul spătar; fie pe plan de jurisdicţie cum ar fi: marele ban al Craiovei, marele ban al Oltenie, logofătul, vornicul; cât şi hatmanul denumit aşa în Moldova pentru atribuţiile militare acordate.

Nu se ştie exact cum a apărut acest titlu de boier având apartenenţă la poporul român, însă în opera unui autor3 român, se recunoaşte faptul că am împrumutat sau moştenit repetativ această calitate de la străvechii slavi ori de la vechii bizantini.

În vremuri mai apropiate, în anul 1822, prin Proiectul de Constituţie al Moldovei cunoscut sub denumirea de Constituţia cărvunarilor, regăsim un capitol intitulat Despre slujbaşii statului, care în cuprinsul articolelor 46-52, reglementa numirea, schimbarea, durata numirii, norma salarizării şi răspunderea sancţionatorie.

Anul 1858, este anul decisiv încetării boierimii, deoarece Convenţia de la Paris din anul 1858 dovedeşte acest fapt împlinit, susţinut şi de apariţia conceptului de statut folosit prima dată în anul 1847 când se şi adoptă la data de 31 ianuarie Statutul slujbaşilor poliţiei din Capitală, completat şi de apariţia altor canoane legislative ce făceau trimitere la reglementarea diferitelor slujbe ale vremii.


26

Asistăm la naşterea primelor şcoli4 de organizare, educare şi formare din cadrul ministerelor existente anului 1858.

Constituţia României din anul 18665, în articolele 88-93 arată că: „funcţiunea publică nu poate fi creată şi deci nici desfiinţată decât prin lege”, viitorul funcţionarilor fiind lăsat la îndemâna statului.

Pentru prima oară în istoria evoluţiei funcţionarilor publici, la data de 8 iunie 1940, este adoptat Codul funcţionarilor publici, ce reglementa statutul acestora.

La o diferenţă de un deceniu, în anul 1950 apare primul Cod6 al muncii, în cuprinsul căruia este prevăzut şi faptul că funcţionarii, la fel ca şi ceilalţi salariaţi sunt încadraţi pe baza unui contract de muncă.

Recunoaşterea existenţei funcţionarilor este asigurată şi de celelalte apariţii legislative, Constituţia României din 1965, Constituţia României din 8 decembrie anul 1991.

Componenţa structurii personalului angajat în cadrul organelor, instituţiilor şi serviciilor cu caracter public din aparatul administraţiei publice, este format din funcţionari publici cât şi din angajaţi obişnuiţi.

În România, activitatea funcţionarilor publici este susţinută de Statutul funcţionarilor publici7, în timp ce angajaţii obişnuiţi sunt supuşi unui regim juridic reglementat de normele dreptului muncii.

Pentru a putea defini noţiunea de funcţionar public, trebuie să pornim de la reglementarea sa legală, care potrivit articolului 2 alineatul 1 din Legea numărul 188 din anul 1999 consolidată şi modificată prin OUG numărul 528 din anul 2013, ce prin conţinutul său prevede că funcţionarul public este persoana numită responsabil cu executarea unei funcţii publice.

Prin funcţie publică, potrivit articolului 3 alineatul 1 al aceluiaşi statut mai sus menţionat, se înţelege: „ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor” stipulate prin lege, pentru o persoană cu funcţie publică.

Potrivit unui autor8 de specialitate, în doctrină, se distinge definirea noţiunii de funcţionar în sens larg faţă de cea în sens restrâns.

Definit în sens larg, se înţelege că funcţionarul este acea persoană care execută activitatea de serviciu în sectorul public, prin intermediul administraţiei publice centrale şi locale.

În sens restrâns, funcţionarul este persoana care lucrează în sectorul bugetar pentru autorităţile şi instituţiile publice.

Din punct de vedere juridic, articolul 147 alineatul 1 şi 2 din Codul9 penal român, califică funcţionarul public ca fiind: „orice persoană care exercită permanent sau temporar” un serviciu în detrimentul unei instituţii şi autorităţi publice, precum şi „o însărcinare, în serviciul unei alte persoane juridice” adică acea persoană juridică privată să realizeze o activitate de interes public.

Funcţia demnităţii publice este acea funcţie potrivit căreia aceasta poate fi ocupată în urma unui mandat obţinut direct, cu alegeri organizate, sau indirect, datorită unei numiri în funcţie, expres stipulat prin lege.

Exercitarea funcţiilor publice se face în baza unor principii10: legalitate, imparţialitate şi obiectivitate;

transparenţă;

eficienţă şi eficacitate;

responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale;

orientare către cetăţean;

stabilitate şi exercitarea funcţiei publice;

subordonare ierarhică. Pentru a putea fi investit cu o funcţie publică, persoana candidată aspirantă trebuie să

îndeplinească cumulativ mai multe condiţii cum ar fi: să deţină numai cetăţenie română şi domiciliu stabil în România;


27

să cunoască în mod expres limba română11 atât scris cât şi vorbit;

să aibă vârsta de 18 ani împliniţi în momentul investirii în funcţie;

să deţină capacitate deplină de exerciţiu;

să fie apt din punct de vedere medical conform cu cerinţele postului;

să deţină studiile aferente corespunzător funcţiei;

să nu deţină cazier judiciar;

ocuparea funcţiei publice să se fi realizat în urma promovării examenului de ocupare a respectivei funcţii publice.

În final, către sfârşitul lucrării noastre, se concluzionează faptul că în România, reglementarea

funcţiei publice a fost realizată prima dată de Regulamentele Organice. Cronologic vorbind, urmează prevederi ale Statutului dezvoltator al Convenţiei de la Paris şi

ale Legii electorale din timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, precum şi cele ale Constituţiei din anul 1866, pentru ca apoi prin Constituţia din anul 1923 să se considere oportun momentul adoptării unui statut al funcţionarilor publici, concretizat prin Legea din 19 Iunie 1923, aflată în vigoare până în 1940.

Evoluţia ulterioară a reglementărilor în materie a fost determinată de şirul evenimentelor cu scop de a îndrepta societatea românească pe drumul unei democraţii autentice.

Un pas important în scurta prezentare a istoricului reglementării funcţiei publice este reprezentat de momentul adoptării Constituţiei României din anul 1991, iar în temeiul acestei adoptări, asistăm la apariţia Statutului funcţionarului public, prin Legea nr. 188/1999.

Într-un stat de drept democratic, suveranitatea statului se realizează prin exercitarea puterii celor trei organe: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească.

În ceea ce priveşte funcţia publică şi funcţionarul public în reglementarea românească, literatura de specialitate prezintă o multitudine de definiţii, însă în cadrul Statutului funcţionarilor publici din România, acestea sunt definite în mod expres.

Prin Statutul funcţionarului public se înţelege ansamblul regulilor referitoare la situaţia funcţionarilor publici.

Funcţia publică reprezintă ansamblul tuturor atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite prin lege, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome; statul acţionând astfel, prin funcţionarii publici care sunt deţinătorii unor funcţii publice.

BIBLIOGRAFIE 1. Statutul funcţionarilor publici – Legea nr. 188 din 8 Decembrie 1999, consolidată,

republicată şi modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului Nr. 528 din 2013; 2. Codul Penal, Codul de Procedură Penală, Legea nr. 275 din 2006 privind executarea

pedepselor, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011; 3. Constituţia României, actualizată şi republicată în Monitorul Oficial Nr. 767 din 31

Octombrie 2003; 4. Constituţia României, adoptată la 29 Iunie 1866 şi republicată în Monitorul Oficial la 1

Iulie/13 Iulie 1866; 5. Codul Muncii din 1950 (Legea nr. 3 din 30 Mai 1950), Emitent: Marea Adunare Naţională,

publicat în: Buletinul Oficial Nr. 50 din 8 Iunie 1950;


28

6. Corneliu Rudescu, Gheorghe Marchidan, Statutul funcţionarilor publici şi statutul salariaţilor comunali, Tipografia „Lupta”, Bucureşti, 1947;

7. Aniba Teodorescu, Tratat de drept administrativ, Editura Institutul de Arte Geografice „Eminescu”, Bucureşti, 1929;

8. Anton Trăilescu, Drept administrativ. Tratat elementar, Editura All Beck, Bucureşti, 2002; 9. Sonia Geagiu, Cristi Iftene, Funcţia şi funcţionarul public în România, Editura Dobrogea,

Constanţa, 2005; 10. www.dexonline.ro

NOTE BIBLIOGRAFICE 1. Sonia Geagiu, Cristi Iftene, Funcţia şi funcţionarul public în România, Editura Dobrogea,

Constanţa, 2005, p. 7 – 9; 2. www.dexonline.ro - (accesat la data de 11.11.2013); 3. Aniba Teodorescu, Tratat de drept administrativ, Editura Institutul de Arte Geografice

„Eminescu”, Bucureşti, 1929, p. 273 – 274; 4. Corneliu Rudescu, Gheorghe Marchidan, Statutul funcţionarilor publici şi statutul

salariaţilor comunali, Tipografia „Lupta”, Bucureşti, 1947, p. 2; 5. Constituţia României, adoptată la 29 Iunie 1866 şi publicată în Monitorul Oficial la 1

Iulie/13 Iulie 1866; 6. Codul Muncii din 1950 (Legea nr. 3 din 30 Mai 1950), Emitent: Marea Adunare Naţională,

publicat în: Buletinul Oficial Nr. 50 din 8 Iunie 1950; 7. Statutul funcţionarilor publici (Legea 188 din 8 Decembrie 1999), consolidată, republicată

şi modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului Nr. 528 din 2013; 8. Anton Trăilescu, Drept administrativ. Tratat Elementar, Editura All Beck, Bucureşti, 2002,

p. 104 – 105; 9. Codul Penal, Codul de Procedură Penală, Legea nr. 275 din 2006 privind executarea

pedepselor, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011; 10. Art. 3 din Statutul funcţionarilor publici (Legea 188 din 8 Decembrie 1999), consolidată,

republicată şi modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului Nr. 528 din 2013; 11. Art. 13 din Constituţia României actualizată şi republicată în Monitorul Oficial Nr. 767

din 31 Octombrie 2003.

http://www.dexonline.ro/


29

CATEGORII DE PRECEDENT JUDICIAR

Lector univ. drd. LUPU RALUCA Universitatea „Spiru Haret“


Rezumat:

Activitatea precedentelor poate fi în mod convenabil concepută ca fiind bazată pe o prezumţie legală a justeţii deciziilor judecătoreşti. Este o aplicaţie a maximei, Res judicata pro veritate accipitur. O problemă odată decisă în mod oficial este decisă o dată pentru totdeauna. Instanţele nu vor asculta nici o presupunere că au greşit, nici nu vor redeschide o problemă, o dată judecată şi decisă. Ceea ce a fost pronunţat în judecată trebuie să fie considerat ca doctrină stabilită. Expedit reipublicae ut sit finis litium1.

Cuvinte cheie: precedent judiciar, autoritatea precedentului. Regula precedentului nu este un tipar de aplicat mecanic şi nici după bunul plac al

judecătorului, ci un set de reguli de raţionament (rationes decidendi) formulate în deciziile anterioare şi care trebuiesc urmate2.

Afirmaţia că legile sunt obligatorii nu surprinde pe nimeni, dar îi determină pe filosofi să îi acorde o atenţie deosebită. Forţa obligatorie a legilor, pretinde pozitivistul legal clasic, este atribuită faptului că sunt susţinute de sancţiuni care emană de la o sursă de autoritate în mod obişnuit recunoscută3. Împărţirea în categorii a precedentului judiciar are la bază autoritatea pe care o au deciziile pronunţate de instanţe.

Un precedent declarativ este acela care reprezintă numai aplicarea unei reguli de drept deja existente; regula este aplicată pentru că este deja drept. Un precedent original este acela care creează şi aplică o regulă nouă; legea este astfel creată pentru viitor deoarece este aplicată în acel moment. În orice sistem bine dezvoltat, aşa cum este cel al Angliei moderne, precedentele declarative sunt mult mai numeroase decât cele originale deoarece legea este deja stabilită pentru majoritatea situaţiilor şi deciziile judecătoreşti sunt de aceea doar declaraţii ale principiilor pre-existente. Precedentele originale, deşi mai puţine la număr, sunt mult mai importante pentru că doar ele dezvoltă legea. Cele declarative nu modifică legea, ci servesc doar ca o dovadă a legii pentru viitor. Când legea este deja destul de bine evidenţiată, aşa cum se întâmplă când apare în forma unui statut sau este prezentată cu deplinătate şi claritate, raportarea deciziilor declarative reprezintă doar o completare inutilă pentru cea mai mare parte a jurisprudenţei.

Trebuie totuşi înţeles că un precedent declarativ este la fel de adevărat izvor de drept aşa cum este şi cel original. Autoritatea legală a fiecăruia este exact aceeaşi. O afirmaţie generală ar fi aceea că autoritatea şi validitatea legală a unui precedent nu depinde de situaţia dacă este sau nu o expunere corectă a legii existente anterior. Distincţia dintre cele două tipuri de precedent apare doar în relaţia lor cu legea din trecut şi absolut deloc în relaţia cu cea din viitor. Un precedent declarativ, ca un statut declarativ, este izvor de drept, deşi nu este izvor pentru legea nouă. Simplul fapt că două izvoare se suprapun în acest caz, şi că acelaşi principiu legal este stabilit de ambele, nu le lipseşte pe nici unul de natura lor adevărată ca izvor de drept. Fiecare rămâne o bază independentă şi autosuficientă a normei.


30

Trebuie să admitem deschis că precedentele fac legea dar şi o declară4. Acest efect nu este doar accidental şi indirect rezultatul erorii judiciare în interpretarea şi afirmarea cu autoritate a legii. Fără îndoială judecătorii au alterat de multe ori legea în timp ce făceau eforturi cu bună credinţă să o declare. Dar trebuie să recunoaştem o putere distinctă creatoare de drept cu care au fost investiţi şi pe care o exercitau în mod deschis şi legal. Precedentele originale sunt rezultatul exerciţiului intenţionat al privilegiului de dezvoltare a legii în vreme ce o aplică. Unii autori considerau că judecătorul doar declara legea care exista deja (adică legea a existat mereu dar este prima dată când un judecător a trebuit să decidă). Astăzi este acceptat că judecătorii au un rol de creare a legii în aceste situaţii – când o problemă nouă trebuie decisă, judecătorul creează lege nouă 5.

Precedentele sunt divizibile în alte două clase, şi anume autoritare şi persuasive. Acestea două diferă în sensul tipului de influenţă pe care o exercită asupra viitorului curs al administrării justiţiei. Un precedent autoritar este unul pe care judecătorii trebuie să-l urmeze chiar dacă nu sunt de acord cu el. Îi leagă şi le exclude libertatea de judecată pentru viitor. Un precedent persuasiv este acela pe care judecătorii nu sunt obligaţi să îl urmeze, dar pe care îl vor lua în considerare şi căruia ei îi vor atribui importanţa pe care consideră că o merită. Cu alte cuvinte, precedentele autoritare sunt izvoare de drept legale, în vreme ce precedentele persuasive sunt doar istorice. Precedentele autoritare stabilesc legea în căutarea unei norme de drept clare, care le atribuie acest efect, în timp ce precedentele persuasive, dacă reuşesc să stabilească în vreun fel legea, o fac doar indirect, servind ca temei istoric pentru unele precedente autoritare de mai târziu. Prin ele însele nu au vreo forţă legală sau vreun efect.

Obiter dicta include acele declaraţii de drept făcute de o instanţă pe care nu s-au bazat judecătorii în decizia luată. Instanţele citează deciziile anterioare pentru observaţii asupra raţiunii doctrinei juridice şi pentru existenţa principiilor legale şi citează de asemenea judecători din instanţele care sunt în afara propriei lor ierarhii în calitate de precedente persuasive. Grant Lamond, vorbind despre aceste consideraţii fără forţă obligatorie dar relevante din punct de vedere legal, le numeşte ”surse persuasive 6.”

Un precedent este o decizie judecătorească înglobând un principiu. Principiul care stă la baza deciziei formând astfel elementul de autoritate, este denumit ratio decidendi. Decizia concretă este obligatorie doar pentru părţi, dar este ratio decidendi abstract care are forţa legii erga omnes. Aceasta este adevărata semnificaţie a diferenţei dintre autoritate şi principiu. Judecătorii spun deseori că în măsura în care problema care le este expusă nu este acoperită de autoritate, trebuie să se decidă pe baza unui principiu. Afirmaţia este un indiciu sigur de creare iminentă a unui precedent original. Aceasta implică două lucruri: în primul rând, că în cazul în care există vreo autoritate în chestiunea în discuţie, altfel spus, în cazul în care problema este deja una de drept stabilit, datoria judecătorului este pur şi simplu de a urma calea, astfel marcată pentru el, şi în al doilea rând, că în cazul în care nu există nici o autoritate, şi dacă de aceea, întrebarea, deşi încă una de drept , este una în care nu există nici o autoritate directă, este de datoria lui, dacă este posibil, să decidă asupra principiului, adică, să formuleze unele reguli generale şi să acţioneze asupra lor, stabilindu-se astfel legea pentru viitor 7.

BIBLIOGRAFIE

Duxbury N. Authority of Precedent: Two Problems, https://www.mcgill.ca/files/legal-theory-workshop/Neil-Duxbury-McGill-paper.pdf

Gheorghiu Laura, Sistemul englez de drept – unul ”nescris”?, Analele Universităţii de Vest din Timişoara, Seria Drept, nr. 2/2012, p. 76

Lamond Grant Persuasive Authority in the Law, The Harvard Review of Philosophy, vol. XVII, 2010

https://www.mcgill.ca/files/legal-theory-workshop/Neil-Duxbury-McGill-paper.pdf



31

Martin Jacqueline The English Legal System, 7th Edition, Hodder Education, 2013 Salmond John Jurisprudence, Eighth Edition, London, Sweet &Maxwell, 1930

NOTE BIBLIOGRAFICE

1 Salmond John Jurisprudence, Eighth Edition, London, Sweet &Maxwell, 1930, p. 198 2 Gheorghiu Laura, Sistemul englez de drept – unul ”nescris”?, Analele Universităţii de Vest

din Timişoara, Seria Drept, nr. 2/2012, p. 76 3 Duxbury N. Authority of Precedent: Two Problems, p.1-31

https://www.mcgill.ca/files/legal-theory-workshop/Neil-Duxbury-McGill-paper.pdf, p. 2 4 Salmond John Jurisprudence, Eighth Edition, London, Sweet &Maxwell, 1930, p. 189 5 Martin Jacqueline The English Legal System, 7th Edition, Hodder Education, 2013, p. 24 6 Lamond Grant Persuasive Authority in the Law, The Harvard Review of Philosophy, vol.

XVII, 2010, p. 17 7 Salmond John Jurisprudence, Eighth Edition, London, Sweet &Maxwell, 1930, p. 202



32

ELEMENTE GENERALE DEFINITORII ALE CAPACITĂŢII

JURIDICE CIVILE

studenţi: ŞERBAN MIHAELA, GURGUŢĂ ANDREEA, BABIŢĂ FLORENŢA, AGAPE FLORIN

Universitatea „Spiru Haret“ Facultatea de Drept şi Administraţie Publică Constanţa

Rezumat: Persoana fizică reprezintă individul privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii, iar

participarea sa la raporturile juridice civile este pusă în lumină de instituţia capacităţii civile. Aceasta cuprinde cele două elemente definitorii, capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, fiecare cu o serie de caracteristici definitorii. O privire comparativă dezvăluie asemănările, dar şi diferenţele esenţiale dintre acestea două. Pe scurt, capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este aptitudinea generală şi abstractă a omului de a avea drepturi şi obligaţii civile, în timp de capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea de a exercită drepturile civile şi a îndeplini obligaţiile civile corespunzătoare.

Cuvinte cheie: Capacitate juridică civilă, capacitate de folosinţă, capacitate de exerciţiu, caractere juridice

ale capacităţii de folosinţă, caractere juridice ale capacităţii de exerciţiu Capacitatea de drept civil este integrată în ramura generală a capacităţii juridic, fiind un

caracter definitoriu în analiza subiectelor raportului juridic civil. Omul, din postura de persoană fizică, dobândeşte calitatea de subiect al raportului juridic civil, în consecinţă cea de titular de drepturi si obligaţii, pe baza capacităţii civile.

Altfel spus, „persoanei fizice i se recunoaşte calitatea de titular de drepturi şi obligaţii, deoarece este o fiinţă raţională, înzestrată cu voinţă, capabilă să conştientizeze drepturile şi obligaţiile ce ii revin, scopurile pe care trebuie să le urmărească, prin conduita sa, prin acţiunile sale.”1

Capacitatea civilă este, aşa cum o defineşte literatura de specialitate, „acea parte a capacităţii juridice a persoanei care constă în aptitudinea acesteia de a avea drepturi şi obligaţii civile, prin aceea că încheie singură acte juridice civile”.2 Înţelegându-se astfel, în ceea ce priveşte capacitatea civilă, că aceasta este o capacitate specifică ramurii de drept civil, care se aplică drepturilor subiective civile, în celelalte ramuri de drept aplicându-se capacitatea specifică ramurii respective.

Un alt punct de vedere prevede că „pentru a fi calificată ca subiect de drept persoana trebuie să aibă capacitate juridică, adică să fie capabilă sub aspectul exigenţelor legii in vigoare să-şi afirme prin conduită posesia semnificativă a valorilor sociale, potrivit cu sau împotriva accepţiunii pe care le-o dă legile în vigoare.”3

Capacitatea civilă este prevăzută în Art. 28, alin. (1) şi (2) Noul Cod Civil, în care se stipulează: (1) Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor, (2) Orice persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, capacitate de exerciţiu.4 Din aceasta reiese clasificarea capacităţii civile în două subcategorii şi anume capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.


33

Capacitatea de folosinţă constă în aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile (art. 34 Cod civil).5 Capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei fizice şi încetează odată cu moartea acesteia, excepţie făcând copilul nenăscut ale cărui drepturi sunt recunoscute de la concepţiune, însă cu condiţia să se nască viu (acest aspect se atestă prin expertiza medico-legală aplicând-se proba docimaziei - se dovedeşte prezenţa aerului în plămâni).

Capacitatea de folosinţă, aptitudinea generală şi abstractă a persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii civile, constituie vocaţia oricărui individ de a lua parte la raporturi juridice civile, nefiind pe deplin concretizată, reprezentând doar facultatea oricărui om de a avea calitatea de subiect de drept civil.

Capacitatea de folosinţă are şase caractere juridice definitorii, acestea fiind: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea şi universalitatea. În ceea ce priveşte legalitatea, aceasta se referă la reglementarea legală a dobândirii, conţinutului şi încetării capacităţii de folosinţă. Generalitatea se referă la aptitudinea generală şi abstractă a persoanei fizice de a poseda totalitatea drepturilor şi obligaţiilor civile. Cel de-al treilea caracter, cel al inalienabilităţii reprezintă imposibilitatea de a renunţa în parte sau total la capacitate. Intangibilitatea presupune limitarea îngrădirilor la cele cuprinse expres în lege. Caracterul egalităţii presupune nediferenţierea în funcţie de categoriile de persoane sau caracteristicile acestora. Cel din urmă caracter juridic al capacităţii de folosinţă este acela al universalităţii, universalitatea constând în însuşirea de a fi recunoscută şi atribuită universal tuturor persoanelor.

Capacitatea de exerciţiu este cea de-a doua ramură a capacităţii civile. Aceasta porneşte din capacitatea de folosinţă la care se adaugă în mod obligatoriu existenţa discernământului. În timp ce prima este latura statică a capacităţii juridice, aceasta este latura dinamică, ambele fiind stări de drept. Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi a-şi asuma obligaţiile, având însă îngrădiri necunoscute capacităţii de folosinţă. Necesitatea prezenţei discernământului este una dintre acestea. Discernământul, definit în dicţionarul explicativ al limbii române drept „facultatea de a discerne, de a pătrunde, de a judeca şi a aprecia lucrurile la justa lor valoare” reprezintă, din punct de vedere juridic, aptitudinea psihică a persoanei de a înţelege semnificaţia actelor sale juridice şi de a distinge şi a alege ceea ce este util şi avantajos şi oportun în încheierea de acte juridice.6

Potrivit reglementării legale din noul cod civil, „capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile”.7 Prin capacitatea de exerciţiu, se face trecerea de la posibilitatea generală şi vocaţională a asumării unui drept subiectiv, la acţiunea concretă, la asumarea determinată şi materializată prin participarea la un raport juridic concret. Aşa cum evidenţiază literatura de specialitate, capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice reprezintă acea parte a capacităţii juridice a persoanei care, în sens juridic, constă în aptitudinea acesteia de a dobândi şi exercita drepturi şi de a-şi asuma şi executa obligaţii prin încheierea de acte juridice.8

Întrucât capacitatea de exerciţiu presupune existenţa prealabilă a capacităţii de folosinţă şi a discernământului, aceasta cunoaşte trei categorii distincte: capacitate de exerciţiu deplină, capacitate de exerciţiu restrânsă şi lipsa capacităţii de exerciţiu. Acestea apar în funcţie de prezenţă sau absenţa discernământului, iar cea restrânsă reprezintă o etapă intermediară. Aşa cum apar clasificate de către specialişti, lipsa capacităţii de exerciţiu se atribuie minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani, deoarece se consideră că aceştia nu au discernământ, dar şi interzişilor judecătoreşti 9. Cea de-a doua categorie este cea a capacităţii restrânsă de exerciţiu, în această categorie fiind incluşi minorii care au împlinit vârsta de 14, dar care nu pot încheia personal acte juridice decât cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui. Aceştia pot încheia acte de conservare, de administrare, dar fără a-l prejudicia, şi acte de dispoziţie de mică valoare. Cea de-a treia formă, capacitatea deplină de exerciţiu, se dobândeşte la 18 ani. În noul Cod civil a fost introdusă şi capacitatea de exerciţiu anticipată. Instanţa de tutelă, conform art. 40 din noul Cod civil, poate recunoaşte capacitatea deplină de exerciţiu a minorului care a împlinit vârsta de 16 ani, dar numai pentru motive temeinice şi cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui. 10


34

Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice sunt următoarele: legalitate, generalitate, inalienabilitate, intangibilitate. Este important de menţionat faptul că universalitatea nu se numără printre caracterele acestui tip de capacitate juridică civilă. Astfel, caracterul de legalitate presupune că instituirea, stabilirea conţinutului şi încetarea sunt de domeniul exclusiv al legii. Generalitatea constă în aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturile civile, de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile prin încheierea oricăror acte juridice civile, cu excepţia celor oprite de lege. Gradul de generalitate diferă, după cum este vorba de capacitate de exerciţiu deplină sau restrânsă. Intangibilitatea presupune imposibilitatea de a i se retrage unei persoane fizice capacitatea de exerciţiu, altfel decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege. Cel de-al patrulea caracter juridic, cel al inalienabilităţii, constă în imposibilitatea renunţării la capacitatea de exerciţiu. Trebuie menţionat, aşa cum apare în lucrările de specialitate, faptul că „în ceea ce priveşte caracterul intangibil al capacităţii de exerciţiu, legea nu se rezumă să enunţe posibilitatea lipsirii persoanei, în tot sau în parte, de capacitatea sa de exerciţiu, ci reglementează efectiv incapacitatea generală a minorilor şi interzişilor, precum şi o seamă de incapacităţi speciale.”11

În ceea ce priveşte încetarea capacităţii juridice civile, aceasta survine la moartea persoanei fizice, fie prin constatarea fizică a decesului, fie prin declararea judecătorească a morţii. Spre deosebire de capacitatea de folosinţă, care se poate încheia doar în una din aceste două situaţii, momentul încetării capacităţii de exerciţiu poate avea loc şi în timpul vieţii debililor, alienaţilor mintal sau celor care nu au discernământul necesar în vederea îngrijirii propriilor interese. Capacitatea de exerciţiu este acordată în considerarea discernământului persoanei fizice şi priveşte exclusiv actele juridice civile ale acesteia, aşa încât nu are legătură cu faptele juridice.

În concluzia celor menţionate anterior, cele două elemente componente ale capacităţii juridice civile se caracterizează printr-o serie de însuşiri care conturează regimul juridic şi aplicabilitatea acestuia în existenţa persoanei fizice. Caracterele juridice subliniază asemănările, dintre acestea două, iar prevederile privitoare la esenţa, modul de dobândire şi de aplicare, precum şi maniera de încetare a fiecăreia dintre ele, completează tabloul capacităţii de folosinţă şi a celei de exerciţiu ca elemente componente ale capacităţii juridice civile.

Bibliografie

1. Cornescu, Adrian Vasile, “Dreptul Subiectiv În Cadrul Raportului Juridic”, Analele Universităţii “Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, Nr. 3/2010

2. Lupan, Ernest, Sztransyiczki, Szilárd – Persoanele în concepţia Noului Cod Civil, Bucureşti, Ed. C.H. Beck, 2012

3. Mihai, Gheorghe, Fundamentele dreptului. Dreptul subiectiv. Izvoare ale drepturilor subiective, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005

4. Popescu Sofia, Teoria Generală a Dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000 5. Prescure, Titus, Matefi, Roxana, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Bucureşti,

Ed. Hamangiu, 2012 6. Reghini, Ionel, Diaconescu, Şerban, Vasilescu, Paul, Introducere în Dreptul Civil,

Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2013 7. Truşcă, Petrică, Topor, Roxana, Manual de drept civil. Persoanele, Ed. Europolis,

Constanţa, 2007 8. Ungureanu, Carmen Tamara, Drept Civil. Partea Generală. Persoanele, Bucureşti, Ed.

Hamangiu, 2013 9. Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Legea de punere în aplicare a noului Cod Civil, Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 409 din 10 iunie 2011.


35

Note bibliografice

1. Popescu Sofia, Teoria Generală a Dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucharest, 2000, p. 229 2. Ernest Lupan, Szilárd Sztransyiczki – Persoanele în concepţia Noului Cod Civil,

Bucureşti, Ed. C.H. Beck, 2012, p. 10 3. Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului. Dreptul subiectiv. Izvoare ale drepturilor

subiective, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pag. 284. 4. Noul Cod Civil - Cartea I – Despre Persoane, Titlul I – Dispoziţii generale, Art. 28 –

Capacitatea civilă 5. Noul Cod Civil - Cartea I – Despre Persoane, Titlul II – Persoana fizică, Cap I –

Capacitatea civilă a persoanei fizice, Secţiunea 1 – Capacitatea de folosinţă, Art. 34 şi 35 6. Apud Carmen Tamara Ungureanu, Drept Civil. Partea Generală. Persoanele, Bucureşti,

Ed. Hamangiu, 2013, p. 55 7. Cod Civil - Cartea I – Despre Persoane, Titlul II – Persoana fizică, Cap I – Capacitatea

civilă a persoanei fizice, Secţiunea 2 – Capacitatea de exerciţiu, Art. 37 8. Apud Adrian Vasile Cornescu, “Dreptul Subiectiv În Cadrul Raportului Juridic”, Analele

Universităţii “Constantin Brâncuşi” din Târgu Jiu, Seria Ştiinţe Juridice, Nr. 3/2010 9. Potrivit art. 164 alin.(1) NCC, „persoana care nu are discernământul necesar pentru a se

îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie judecătorească”.

10. Titus Prescure, Roxana Matefi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2012, p. 82

11. Ionel Reghini, Şerban Diaconescu, Paul Vasilescu, Introducere în Dreptul Civil, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2013, p. 130.

Date post:	07-Feb-2017
Category:	Documents
Upload:	buikien
View:	232 times
Download:	0 times

Revista "Jurnal de studii juridice si administrative"

Documents