+ All Categories
Home > Documents > Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

Date post: 27-Oct-2015
Category:
Upload: taok-croko
View: 86 times
Download: 7 times
Share this document with a friend
Description:
INOVAŢIA SOCIALĂ, FACTOR AL DEZVOLTĂRII SOCIAL-ECONOMICE
222
ACADEMIA ROMÂNĂ INSTITUTUL NAŢIONAL DE CERCETĂRI ECONOMICE INSTITUTUL DE CERCETARE A CALITĂŢII VIEŢII Inovaţia socială, factor al dezvoltării social-economice Număr special coordonat de: Prof. univ. dr. Cătălin Zamfir, Membru corespondent al Academiei Române şi c. şt. III Laura Gabriela Stoica EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE
Transcript
Page 1: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

ACADEMIA ROMÂNĂ INSTITUTUL NAŢIONAL DE CERCETĂRI ECONOMICE

INSTITUTUL DE CERCETARE A CALITĂŢII VIEŢII

Inovaţia socială, factor al dezvoltării social-economice

Număr special coordonat de:

Prof. univ. dr. Cătălin Zamfir, Membru corespondent al Academiei Române

şi c. şt. III Laura Gabriela Stoica

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE

Page 2: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii
Page 3: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

CALITATEA VIEŢII

Revistă de politici sociale Anul XX • Nr. 1–2 • 2009

CUPRINS

INOVAŢIA SOCIALĂ, FACTOR AL DEZVOLTĂRII SOCIAL-ECONOMICE

Laura Gabriela STOICA – Inovaţia socială, factor al dezvoltării social-economice, un program de cercetare prioritar al Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii......................................... 5

Cătălin ZAMFIR – Contextul social, sociologia şi tematica inovaţiei sociale............................ 8 Simona STĂNESCU – Abordarea conceptuală a inovaţiei în contextul relansării strategiei de

la Lisabona ...................................................................................................................... 19 Iulian STĂNESCU, Aura MATEI – Politici privind inovaţia socială în Marea Britanie............... 28 Laureana URSE – Inovaţia în ştiinţele sociale............................................................................ 40 Ion BOBOC – Opţiunea pentru strategii inovative în managementul strategic al organizaţiilor

publice, nonprofit şi politice din România....................................................................... 49 Codrin SCUTARU – Marketingul pentru sectorul public........................................................... 61 Antoine HEEMERYCK – De l’idéologie humanitaire à la philanthropie postcommuniste:

évolutions idéologiques et pratiques des organisations non gouvernementales............... 69 Monica ŞERBAN – Nevoia de inovaţie în politicile de migraţie româneşti ............................... 79 Daniel ARPINTE – Mecanisme ale inovaţiei în asistenţa socială............................................... 91 Cristina TOMESCU – Inovaţia socială în serviciile de sănătate................................................. 100 Gabriela NEAGU – Inovaţia în învăţământ ................................................................................ 110 Laura Gabriela STOICA – Accesul la educaţia continuă, factor generator de inovaţie socială..... 122 Diana DĂMEAN, Maria ROTH – Dimensiuni sociale ale succesului şcolar: rolul şcolii şi

comunităţii în performanţa şcolară a elevilor .................................................................. 130 Sorin MITULESCU – Răspunsul tinerilor la inovaţia educaţională ........................................... 141 Mihnea PREOTESI – Factori simulativi/ blocanţi ai inovaţiei sociale în mediul rural

românesc. Studiu de caz: comuna Bughea de Sus, jud. Argeş......................................... 151 Cosmin BRICIU – Măsurarea sărăciei şi incluziunii sociale – un caz de asimilare selectivă a inovaţiei .... 161 Sabina-Adina LUCA – Rolul Programului Sibiu 2007 – Capitală Culturală Europeană în

dezvoltarea socioeconomică urbană ................................................................................ 171 Victor MOCANU, Valeriu MÎNDRU – Combaterea corupţiei – condiţie necesară pentru dezvoltarea

socială şi economică a Republicii Moldova şi integrarea ei în Uniunea Europeană ................... 179 Ştefan UNGUREAN – Oraşul medieval transilvan: un exerciţiu de genealogie a inovaţiei şi a

modernizării sociale ........................................................................................................ 193 Mihaela C. BERBEC – Intelligence Networks – The Model Based Methodologies Problem .... 203 Florentin Flavius MIHALACHE – Conferinţă internaţională: Inovaţia socială, factor al

dezvoltării social-economice, 26–27 sept. 2008, ICCV................................................... 215

CALITATEA VIEŢII, XX, nr. 1–2, 2009, p. 1–222

Page 4: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

THE QUALITY OF LIFE

A Journal of Social-Policies Vol. XX • Nos. 1–2 • 2009

CONTENTS

SOCIAL INNOVATION, FACTOR OF SOCIAL AND ECONOMIC DEVELOPMENT

Laura Gabriela STOICA – Social innovation, factor of social and economic development, a prioritary research project of the Institute of the Quality of Life Research ..................... 5

Cătălin ZAMFIR – Social context, sociology, and social innovation ......................................... 8 Simona STĂNESCU – Conceptual approach of innovation, in the context of re-launching the

Lisabona strategy ............................................................................................................ 19 Iulian STĂNESCU, Aura MATEI – Social innovation policies in Great Britain ....................... 28 Laureana URSE – Innovation in social sciences......................................................................... 40 Ion BOBOC – The option for innovative strategies in the strategical management of public,

non-profit, and political organizations, in Romania ........................................................ 49 Codrin SCUTARU – Marketing strategy for the public sector................................................... 61 Antoine HEEMERYCK – The practices and ideologies of non-governmental organizations:

general and comparative assessment ............................................................................... 69 Monica ŞERBAN – The necessity of innovation in Romanian migration policies during

accession to the EU ......................................................................................................... 79 Daniel ARPINTE – The mechanisms of innovation in the social services system ..................... 91 Cristina TOMESCU – Social innovation in the public health services....................................... 100 Gabriela NEAGU – The innovation in the educational system .................................................. 110 Laura Gabriela STOICA – Access to permanent education as a factor of social innovation ...... 122 Diana DĂMEAN, Maria ROTH – Social dimensions of school success: the role of the family,

school and community in the children’s school performances ........................................ 130 Sorin MITULESCU – Youth response to educational innovation.............................................. 141 Mihnea PREOTESI – Social innovation stimulating/ blocking factors, in rural areas of

Romania. Case study: Bughea de Sus, Argeş................................................................... 151 Cosmin BRICIU – Poverty and social inclusion measurement – a case of selective assimilation

of innovation ........................................................................................................................... 161 Sabina-Adina LUCA – The role of cultural policies in urban socio-economic development ..... 171 Victor MOCANU, Valeriu MÎNDRU – Taking position against corruption – an indispensable

condition for the social and economic development of the Republic of Moldavia and its integration in the EU................................................................................................... 179

Ştefan UNGUREAN – The medieval Transylvanian town: a diachronically exercise on innovation and social modernization ............................................................................... 193

Mihaela C. BERBEC – Intelligence Networks – The Model Based Methodologies Problem .... 203 Florentin Flavius MIHALACHE – The International Conference: Social innovation – social and

economic development factor, 26-27 Sept. 2008, The Quality of Life Research Institute..... 215

CALITATEA VIEŢII, XX, nr. 1–2, 2009, p. 1–222

Page 5: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

INOVAŢIA SOCIALĂ, FACTOR AL DEZVOLTĂRII SOCIAL-ECONOMICE

INOVAŢIA SOCIALĂ, FACTOR AL DEZVOLTĂRII SOCIAL-ECONOMICE, UN PROGRAM DE CERCETARE

PRIORITAR AL INSTITUTULUI DE CERCETARE A CALITĂŢII VIEŢII

LAURA GABRIELA STOICA

Începând din anul 2008, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii a lansat un program prioritar de cercetare pe o tematică de mare actualitate pentru întreaga comunitate ştiinţifică europeană: Inovaţia socială, factor al dezvoltării social-economice.

Acest program de cercetare este o continuare a preocupărilor cercetătorilor institutului nostru din domeniul dezvoltării sociale, demarate încă din anul 2005, când, sub coordonarea prof. univ. dr. Cătălin Zamfir, a fost format un consorţiu interuniversitar având ca obiectiv principal dezvoltarea competenţelor specialiştilor angajaţi în studiul dezvoltării sociale.

Grantul de cercetare CNCSIS, în cadrul căruia a fost format acest consorţiu – Reţeaua de suport pentru programe de dezvoltare socială la nivel local şi naţional –, a facilitat constituirea REŢELEI REPEDES – Reţeaua de Promovare şi Evaluare a Dezvoltării Sociale, primul consorţiu de cercetare din România care îşi propune promovarea şi evaluarea dezvoltării sociale în România. Consorţiul este coordonat de Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti şi Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii şi are ca parteneri Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca; Universitatea de Vest din Timişoara şi Universitatea din Oradea. Pe parcursul activităţilor proiectului, la acest consorţiu s-au adăugat alte facultăţi de profil din ţară care au participat activ la proiectul nostru: Universitatea din Piteşti, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, Universitatea „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, Universitatea „Ovidius”, Constanţa, Universitatea „Petre Andrei”, Iaşi, Universitatea „Andrei Şaguna”, Constanţa.

Obiectivele proiectului au fost: I) realizarea unei reţele interuniversitare care să susţină programele de dezvoltare socială la nivel naţional şi local – iniţial formată doar din instituţiile participante la consorţiul, Reţeaua REPEDES şi-a dublat numărul de instituţii partenere, fiind formată din 11 universităţi şi un institut de cercetare; II) contribuţia la teoria şi metodologia dezvoltării Paradigmei dezvoltării sociale proiectate; elaborarea de recomandări pentru creşterea

Adresa de contact a autorului: Laura Stoica, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Calea 13 Septembrie, nr. 13, sector 5, 050711, Bucureşti, România, e-mail: [email protected]; [email protected].

CALITATEA VIEŢII, XX, nr. 1–2, 2009, p. 5–7

Page 6: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

LAURA GABRIELA STOICA 2 6

capacităţii de proiectare a dezvoltării sociale; III) promovarea culturii şi competenţelor pentru dezvoltarea socială proiectată; IV) constituirea unei baze de date de indicatori sociali care să susţină dezvoltarea socială. În cadrul proiectului a fost elaborat un curs de profil (Diagnoza problemelor sociale şi managementul programelor/proiectelor de dezvoltare socială), care a fost pus la dispoziţia tuturor universităţilor din ţară şi din Republica Moldova (11 universităţi au introdus acest curs, parţial sau integral, în programa proprie de învăţământ).

Rezultatele activităţii consorţiului s-au materializat în publicarea a trei lucrări de referinţă pentru studiul tematicii dezvoltării sociale şi pentru formarea unei culturi a dezvoltării sociale:

• Primul volum colectiv elaborat de echipa proiectului a fost O nouă provocare: dezvoltarea socială, C. Zamfir, L. Stoica (coord.), Iaşi, Editura Polirom, 2006 (363 pag). Acest volum constituie prima culegere de studii care investighează paradigma dezvoltării sociale, abordând aspecte teoretice, metodologice şi de politică a dezvoltării sociale. Lucrarea reprezintă o amplă sinteză a celor mai recente orientări în dezvoltarea socială, constituind un instrument de lucru pentru specialiştii în ştiinţele sociale şi o resursă bibliografică utilă pentru studenţii, masteranzii şi doctoranzii facultăţilor de sociologie şi asistenţă socială. La elaborarea acestui volum au participat 26 de autori.

• Enciclopedia dezvoltării sociale, C. Zamfir, S. Stănescu (coord.), Iaşi, Editura Polirom, 2007 (661 pag). Enciclopedia include concepte şi metode semnificative aparţinând paradigmei dezvoltării sociale şi reprezintă un instrument ştiinţific şi didactic foarte important, adresându-se atât studenţilor cât şi specialiştilor care acţionează în domeniul social. Enciclopedia cuprinde 108 termeni semnificativi, la elaborarea sa participând un numar de 51 de autori din instituţii universitare şi de cercetare din ţară şi din străinătate (Canada, Franţa, Marea Britanie, Moldova şi Olanda).

• Proiectarea dezvoltării sociale. Ghid metodologic, C. Zamfir, L. Stoica, M. Stănculescu (coord.), Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Universitatea din Bucureşti, Institutul Social Român, Bucureşti, 2007 (103 pag). Ghidul este conceput ca un instrument metodologic care oferă o imagine structurată a procesului de dezvoltare planificată, pe care orice instituţie cu rol în dezvoltarea socială îl poate utiliza. Planificarea dezvoltării sociale, precum si evaluarea şi monitorizarea orientării spre dezvoltare socială a instituţiilor este un demers nou, inovativ în peisajul cercetării ştiinţifice româneşti. Ghidul metodologic a fost elaborat de un colectiv format din 18 autori.

Imaginează. Creează. Inovează Aceasta este deviza anului 2009 la nivelul Uniunii Europene. La data de

28 martie 2008 Comisia Europeană a adoptat propunerea de declarare a anului 2009 – Anul Creativităţii şi Inovaţiei în Europa.

Anul European al Inovaţiei – 2009 este un proiect care are ca principal obiectiv promovarea de demersuri creative şi inovatoare în sectoare precum

Page 7: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

3 INOVAŢIA SOCIALĂ, FACTOR AL DEZVOLTĂRII SOCIALE 7

educaţia şi cultura, dar şi în alte domenii sociale, cum sunt cercetarea, media, antreprenoriatul social, dezvoltarea rurală etc. Anul Inovaţiei – 2009 – se înscrie în obiectivul central declarat al Uniunii Europene, de construire a unei societăţi europene, înalt coezivă, centrată pe cunoaştere, capabilă să soluţioneze inovativ provocările cu care se confruntă.

În contextul poziţiei slabe a României în clasificările europene privind nivelul producerii, asimilării şi diseminării inovaţiei – măsurat de European Innovation Scoreboard (EIS) –, abordarea tematicii inovaţiei sociale prin mobilizarea expertizei existente în mediul academic şi universitar capătă o importanţă majoră. Inovaţia socială se confruntă, în România, cu deficite importante de cultură şi competenţă suportivă, cu mecanisme legislative, organizaţionale şi politice deficitare din acest punct de vedere.

În acest context, pornind de la „zestrea” acumulată de echipa noastră de-a lungul ultimilor patru ani, echipa noastră a lansat un nou proiect de cercetare: Inovaţia socială, factor al dezvoltării social-economice, coordonat de prof. univ. dr. Cătălin Zamfir şi cercetător ştiinţific III Laura Stoica. Acesta contribuie la dezvoltarea societăţii cunoaşterii în România, mobilizând expertiza formată în cadrul reţelei interuniversitare formate cu ani în urmă, pentru a îmbina activitatea de producere de cunoştinţe (inovare) cu cea de diseminare (comunicare) şi de achiziţionare/captare de cunoaştere (învăţare) şi aplicare a acesteia. Scopul echipei proiectului este crearea unei comunităţi de inovare şi diseminare de cunoaştere, capabilă să reunească specialişti din mediul academic, economic, social şi cultural şi să realizeze transferul de cunoştinţe şi informaţii între instituţii şi organizaţii interesate, în vederea creşterii capacităţii şi performanţei de inovare în societatea românească.

Obiectivul central al proiectului îl constituie clarificarea conceptuală a domeniului inovaţiei sociale, dezvoltarea metodologiei a inovaţiilor sociale, identificarea factorilor stimulativi şi blocanţi; analizarea unor studii de caz privind inovaţia socială în diferite sectoare sociale, precum şi promovarea şi formarea unei culturi a producerii şi difuzării inovaţiei, în contextul social actual.

La sfârşitul primului an al proiectului, ICCV a organizat o Conferinţă Internaţională cu titlul Social innovation, factor of socioeconomical development, în septembrie 2008. Această conferinţă a reprezentat un eveniment pentru comunitatea ştiinţifică, prin gradul ridicat de participare, numărul mare de studii şi comunicări prezentate şi interesul crescut al participanţilor pentru dialog şi dezbatere pe tematica inovaţiei sociale. Conferinţa a reunit peste 75 de cercetători şi cadre didactice din toate centrele universitare din România, precum şi din Republica Moldova, Italia, Franţa şi Finlanda.

În acest număr special al Revistei Calitatea Vieţii, destinat tematicii inovaţiei sociale, sunt publicate o parte dintre studiile prezentate cu ocazia acestei conferinţe. Lucrările conferinţei sunt prezentate pe larg în articolul care încheie acest număr special.

Acest număr special al Revistei Calitatea Vieţii apare sub coordonarea prof. univ. dr. Cătălin Zamfir şi cercetător ştiinţific III Laura Stoica.

Page 8: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

CONTEXTUL SOCIAL, SOCIOLOGIA ŞI TEMATICA INOVAŢIEI SOCIALE

CĂTĂLIN ZAMFIR

novaţia socială, ca de altfel toate temele sociale, intră în atenţia cercetării nu ca etapă în logica reflecţiei cognitive, ci ca reflex al urgenţelor răsărite în dinamica colectivităţilor.

Contextele sociale conferă tematicii inovaţiei sociale profiluri specifice. În sociologia occidentală, surprinzător, această temă a început să stârnească interes de abia în ultimii ani.

Studiul de faţă identifică nouă contexte sociale care au pus o amprentă pe abordarea inovaţiei sociale. O atenţie distinctă este acordată gândirii sociologice româneşti actuale. Încerc să răspund la întrebarea „de ce sociologia românească este pe punctul de a acorda o atenţie specială inovaţiei sociale?”. Considerarea acestei teme reprezintă unul dintre semnalele că sociologia românească iese dintr-o criză pe care o parcurge în momentul de faţă, indicând totodată o direcţie de dezvoltare.

Cuvinte-cheie: inovaţie socială, difuzare, asimilare, sociologie/ sociologie românească.

Societatea este un construct uman. O inovaţie. Toate componentele culturii – limbile, religia, miturile, arta, familia cu regulile ei, organizarea socială – sunt constructe umane noi, deci inovaţii. Societăţile, sub presiunea nevoilor, inovează continuu, considerând condiţiile şi oportunităţile. Ele se află într-o continuă schimbare.

Este legitim, deci, să ne întrebăm când a apărut tematica inovaţiei sociale în conştiinţa colectivă şi în preocupările sociologiei/ ştiinţei.

Curios însă că, deşi s-au făcut mereu inovaţii sociale, tematica inovaţiei sociale a pătruns în centrul atenţiei de abia în ultimii ani.

Temele de reflecţie socială nu apar, de regulă, în centrul interesului ştiinţific ca rezultat al evoluţiei stricte a cunoaşterii, într-o filieră cognitivă. Ele intră în atenţia ştiinţei doar în momentul în care ele sunt conştientizate de către colectivitate ca probleme care trebuie soluţionate, ca obiect al unui efort colectiv. Ceea ce se rezolvă „de la sine” nu face, în general, obiectul preocupărilor explicite. De regulă, temele reflecţiei sociale au explodat mai întâi în interesul social-politic al colectivităţii şi apoi s-au transferat în cel ştiinţific.

Adresa de contact a autorului: Cătălin Zamfir, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Calea 13 Septembrie, nr. 13, sector 5, 050711, Bucureşti, România, e-mail: [email protected]; [email protected].

CALITATEA VIEŢII, XX, nr. 1–2, 2009, p. 8–18

I

Page 9: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

2 CONTEXTUL SOCIAL, SOCIOLOGIA ŞI TEMATICA INOVAŢIEI SOCIALE 9

Inovaţia socială s-a conturat ca un domeniu distinct de preocupări ştiinţifice încă de la începutul secolului al XX-lea, mai accentuat în antropologia socială şi culturală, şi mult mai târziu, de abia în ultimii ani, în sociologia occidentală. În contexte sociale diferite, tematica inovaţiei sociale a avut profiluri distincte.

NOUĂ CONTEXTE SOCIALE

1. Expansiunea mondială a Occidentului: antropologia socială şi culturală. Tema inovaţiei sociale s-a conturat, la început, în antropologia culturală/ socială, dar fără o relevanţă socială actuală centrală. Pe fondul expansiunii mondiale a Occidentului s-a dezvoltat interesul antropologilor pentru „celelalte” culturi. Specialiştii occidentali s-au găsit în faţa unei mari diversităţi de inovaţii culturale, dar şi frapante comunalităţi. Cum explici atât varietatea construcţiilor culturale, cât şi comunalitatea lor? Multe dintre inovaţii au fost descoperiri independente, altele s-au „difuzat”, au fost „asimilate” prin contact între comunităţi. Fascinată de imensa masă de inovaţii, ea le-a înregistrat şi a căutat să le explice. O întrebare fundamentală la care antropologia a trebuit să răspundă a fost: sunt inovaţiile culturale „descoperiri” independente, dezvoltate în centre diferite, sau inovaţiile se difuzează dintr-un centru unic şi sunt asimilate de celelalte comunităţi? Era evident că izolarea geografică – America, Australia –, dar şi slaba comunicare şi migraţie teritorială susţinea existenţa multor cazuri de inovaţii independente, paralele. Antropologia s-a confruntat însă cu o problemă adiţională, încărcată de suspiciuni politice: inovaţiile culturale pot fi ordonate pe o scară valorică? Intuiţia ne spune că variaţia culturală nu se datorează doar condiţiilor diferite, şi deci egal justificate, ci ele sunt soluţii alternative la acelaşi tip de probleme, unele putând fi considerate a fi mai bune decât altele. Împotriva suspiciunii de europocentrism care exprimă politica imperialistă, s-a convenit asupra unui principiu teoretic foarte subţire: culturile sunt egale; nu pot fi, deci, diferenţiate valoric.

În Europa s-au produs, cu o dinamică foarte accentuată, inovaţii sociale, dar, printr-un proces global, mai degrabă. În contextul societăţilor din Europa, aflată într-un rapid proces de schimbare şi de „europenizare”, comunalitatea culturală, şi mai puţin varietatea, a atras atenţia. Din Antichitate, comunicarea şi transferul dintre comunităţile europene au fost foarte intense, pe mai bine de 2 000 de ani. Cu siguranţă erau şi inovaţii independente, dar acestea erau greu de identificat cu precizie şi, în orice caz, mai degrabă excepţii. Cazuri de dezvoltări independente putem găsi; cazul Angliei, datorită „insularităţii” ei, ar putea fi invocat, dar acestea sunt mai degrabă excepţii şi sunt marginale. Ulterior, Europa a fost sursa unor transferuri masive nu numai pe teritoriul ei, ci tot mai mult mondial. „Globalizarea” este în mare măsură o difuziune a inovaţiilor occidentale, natura ei părând a fi pusă tot mai mult în discuţie.

2. Societăţile capitaliste dezvoltate nu au fost foarte interesate de inovaţia socială. Şi nici sociologia dezvoltată în acest context social nu a manifestat un interes special pentru temă.

Page 10: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

CĂTĂLIN ZAMFIR 3 10

În sociologie (predominant ştiinţă a societăţilor prezente), tematica inovaţiei sociale a apărut relativ târziu, mai ales centrată pe un caz particular: inovaţia din ştiinţă/ tehnologie şi, ceva mai târziu, din economie, cu privire la inovaţia managerială. Tema inovaţiei sociale, deşi era „în aer”, nu avea însă rădăcini de interes. A rămas mult timp ca o temă legitimă ştiinţific, dar relativ banală, cu relevanţă ştiinţifică şi socială scăzută1.

Nu există societăţi în care oamenii să fie satisfăcuţi de mediul lor social de viaţă. Ei vor mereu ca „societatea” să fie mai bună, şi doresc să o schimbe, dar nu ştiu cum.

S-a dezvoltat în sociologie funcţia constructivă, metodologia schimbării sociale proiectate, a „metodologiei” inovaţiei sociale? De abia în ultimul timp au apărut preocupări în acest domeniu. Întreaga sociologie occidentală s-a centrat pe două funcţii, extrem de importante pentru funcţionarea societăţii: descrierea realităţii sociale, şi explicarea proceselor/ fenomenelor sociale existente. Funcţia constructivă a sociologiei a rămas cronic subdezvoltată. Sociologia occidentală a înregistrat doar schimbările sociale deja realizate, dar nu a fost un actor al schimbărilor. Dacă deschidem manuale de metodologie a sociologiei am putea fi şocaţi de faptul că ele sunt aproape exclusiv dedicate metodologiei descrierii realităţii sociale: interviuri, chestionare, observaţie, analiză de text; chiar şi metodologia explicaţiei este tratată, mai degrabă, marginal. Manualele de metodologie a sociologiei nu dedică încă nici un spaţiu metodologiei schimbării/ construcţiei sociale proiectate. Acest deficit tematic al sociologiei nu trebuie atribuit sociologilor. El a fost răspunsul la „comanda” socială: nu a existat, şi nici nu putea să existe, o cerere din partea societăţii ca sociologia să contribuie la proiectarea schimbărilor sociale. Schimbările sociale s-au produs, dar ele nu aveau nevoie de contribuţia ştiinţei.

Cum putem explica slabul interes pentru inovaţia socială, în gândirea occidentală? Răspunsul la această întrebare trebuie căutat în modelul dezvoltării societăţilor capitaliste. Este evident că societăţile occidentale au cunoscut, în ultimul secol, un proces de dezvoltare explozivă. Inovaţii s-au petrecut în toate sectoarele şi cu succesiuni rapide. Cum s-a realizat însă această dezvoltare? A existat un program/ plan care ar fi proiectat aceste schimbări? O strategie, o concepţie? Era chemată sociologia să contribuie la acest proces rapid de schimbare? Occidentul capitalist prezintă cazul unei dezvoltări pe care aş numi-o organică: cu paşi mici, din aproape în aproape, construcţii instituţionale şi culturale rapide cu mare cumulativitate şi difuziune/ preluare, fără decizii explicite spectaculoase, care să fi produs rupturi/ schimbări dramatice. Au fost şi evenimente, ca războaiele. Acestea nu au reprezentat inovaţii propriu-zise, ci mai degrabă produse ale dinamicii unor sisteme sociale care au modificat dramatic configuraţia social-politică a lumii.

1 Cadrul teoretic şi metodologic al inovaţiei sociale este expus pe larg de către mine în „Inovaţia socială: context şi tematică”, în revista Inovaţia socială on line, nr. 1/2009.

Page 11: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

4 CONTEXTUL SOCIAL, SOCIOLOGIA ŞI TEMATICA INOVAŢIEI SOCIALE 11

Inovaţiile sociale în spaţiul occidental s-au petrecut în felul următor: motorul inovaţiilor globale a fost compus din inovaţiile tehnologice şi inovaţiile economice, care nu sunt însă globale, ci se realizează în cadrul întreprinderilor private. Firmele au fost, în ultimele secole, actorii principali ai inovaţiilor, ai preluării şi difuzării lor şi, prin cumulare, ai creşterii economice. Şi creşterea economică a schimbat totul. Schimbarea socială a fost, mai degrabă, reactivă în toate componentele sale – sistemul politic, sistemul juridic, morala, configuraţia comunităţilor –, a generat noi probleme sociale – adaptări la noile probleme şi oportunităţi generate de economie. De fapt, societăţile occidentale s-au dezvoltat rapid, dar „cu spatele la viitor”. Comunitatea s-a confruntat cu o mulţime de probleme punctuale. A căutat soluţii punctuale la aceste probleme. Soluţionarea problemelor curente au generat noi probleme şi noi soluţii. Societatea capitalistă s-a construit din aproape în aproape, „de jos în sus”, fără proiecte globale. S-a presupus, de regulă, că direcţia dezvoltării rezultate este bună, pentru că ea este modelată de prosperitatea oferită de creşterea economică. Schimbările sociale globale s-au realizat, în consecinţă, fără suportul unei cunoaşteri globale, ci doar cu competenţe practice sectoriale: jurişti, politicieni, administratori, manageri; de sociologi era nevoie doar pentru competenţa lor în soluţionarea problemelor punctuale.

Inovaţiile din ştiinţă şi tehnologie au fost, de la început, evidente. Nu acelaşi caz este şi al inovaţiilor sociale. Întreaga construcţie socială cuprinde o mare masă de inovaţii sociale, dar acestea au fost mai puţin evidente. Cursul era normal. O apă care curge nespectaculos. Dar cumularea transformă pârâul în fluviu. Sunt puncte despre care se poate spune că ele marchează schimbarea pârâului în râu şi, apoi, a acestuia, în fluviu? La început, un observator nu-l numeşte fluviu. Geograful, care porneşte „de jos”, constată existenţa unui fluviu, şi caută de unde acesta vine şi îl numeşte fluviu încă de la izvor. Un alt observator care vede fluviul doar la izvorul său l-ar numi pârâu sau râu, iar nu „fluviu”. Dar în fapt, acolo, la începutul său, el nu este încă fluviu. Poate deveni sau nu fluviu, în funcţie de alte situaţii întâlnite pe parcurs.

Sociologul poate identifica cu greu punctul iniţial al unei schimbări majore. De regulă, acesta este la început mic, insesizabil, şi el, într-un context dat, s-a cumulat cu alte mici inovaţii, putând duce la o inovaţie socială majoră. Se spune că o idee „plutea în aer”. Deci inovaţiile sociale sunt, de regulă, la început difuze, o mulţime de stări de spirit, idei-schiţă care, cuplându-se, au dus la ceva care a devenit o inovaţie majoră. Nu mai este important cine a articulat-o iniţial.

Un exemplu de preocupări ale sociologiei în tematica socială a inovaţiei: acum câteva decenii a dominat analiza impactului social al inovaţiilor tehnologice, dar şi avertizarea despre riscuri, mai ales ecologice, cu chemarea de a se lua măsuri.

Tematica inovaţiei sociale a obţinut o atenţie specială nu în societăţile capitaliste dezvoltate ale occidentului, ci în câteva contexte sociale diferite.

3. Societăţile aflate la „marginea Occidentului dezvoltat”. Problema identificării strategiilor de dezvoltare/ inovaţie socială a apărut mai întâi în ţările în

Page 12: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

CĂTĂLIN ZAMFIR 5 12

situaţie de decalaj/ subdezvoltare. Aici inovaţia socială a luat forma preluării experienţei Occidentului, sub eticheta „modernizării”. Problema era: ce trebuie să facă o ţară intrată în primele faze ale relansării social-economice pentru a se alinia la nivelul ţărilor dezvoltate. Evident, acest lucru nu putea să se realizeze decât prin asimilarea achiziţiilor din Occidentul dezvoltat. În secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, în România a existat o amplă discuţie pe această temă. Teoria „formelor fără fond” a fost centrală în dezbaterea asupra strategiilor de lichidare a subdezvoltării2. Şcoala sociologică de la Bucureşti a dezvoltat un ambiţios program de „ridicare a satelor”, ca pârghie esenţială a dezvoltării.

4. Revoluţiile comuniste au pus masiv problema unei construcţii sociale proiectate. Obiectivul revoluţiilor comuniste a fost construirea ambiţioasă a unui nou tip de societate: o nouă organizare a economiei, un nou sistem politic, noi principii de organizare socială; o nouă morală şi chiar promovarea unui nou tip de personalitate umană, care să devină un factor activ al reconstrucţiei sociale, compatibil cu principiile noului sistem social. Elaborarea programului de construcţie socială a fost preluată însă de factorul politic: partidul comunist unic, cu mecanismele sale. Activitatea politică de elaborare a programelor de dezvoltare socială a fost pusă sub „pălăria” teoretică a „filozofiei marxist-leniniste”, dar actorii decisivi au fost conducerile partidelor, care şi-a asumat monopolul asupra producerii şi validării oricărei tentative de elaborare a analizei societăţii şi a formulării strategiilor de dezvoltare. Specialiştii puteau avea o influenţă mai ales prin mecanismele interne ale partidului, dar şi difuz, în diferitele puncte ale sistemului public. Acumularea de cunoaştere în interiorul partidului ar fi putut duce la modificări de viziune politico-ideologică. În România, dar de fapt şi în celelalte ţări socialiste, după raportul lui Hruşciov la congresul al XX-lea al PCUS din 1956, s-a deschis un câmp larg de liberalizare a viziunii politico-ideologice, dar şi ştiinţifice. Revoluţia din Ungaria şi reprimarea ei a fost, probabil, factorul decisiv de blocare a procesului de liberalizare. Revoluţia din Ungaria a făcut ca partidele comuniste să se teamă de schimbări promovate de către specialişti, fără controlul partidelor, care ar fi stimulat mişcări politico-ideologice independente. Dar procesul de liberalizare nu a fost în întregime blocat. În România, anii ’60 au oferit un spaţiu de explozie a liberalizării intelectuale, dar cu o anumită prudenţă. Detaşarea de Uniunea

2 Henri H. Stahl, Gânditori şi, curente de istorie socială românească, Biblioteca Institutului Social Român, Editura Universităţii Bucureşti, 2001; Cătălin Zamfir, Analiza critică a tranziţiei. Ce va fi după?, Iaşi, Editura Polirom, 2004; Schifirneţ, Constantin, Maria Larionescu, Controverse asupra dezvoltării sociale: puncte de vedere în sociologia românească, în Cătălin Zamfir şi Laura Stoica (coordonatori), O nouă provocare: dezvoltarea socială, Iaşi, Editura Polirom, 2006; Ilie Bădescu, Teorii ale dezvoltării, în Cătălin Zamfir şi Laura Stoica (coordonatori), O nouă provocare: dezvoltarea socială, Iaşi, Editura Polirom, 2006; Vladimir Pasti, Mărirea şi decăderea capitaliştilor români, în Cătălin Zamfir şi Laura Stoica (coordonatori), O nouă provocare: dezvoltarea socială, Iaşi, Editura Polirom, 2006; Cătălin Zamfir şi Simona Stănescu (coordonatori), Enciclopedia dezvoltării sociale, Iaşi, Editura Polirom, 2007.

Page 13: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

6 CONTEXTUL SOCIAL, SOCIOLOGIA ŞI TEMATICA INOVAŢIEI SOCIALE 13

Sovietică a fost un factor care a stimulat procesul de liberalizare în societatea românească. În Cehoslovacia, procesul a mers rapid, ajungându-se la lansarea programului „socialismul cu faţă umană”, începutul unui proces de reformă structurală. Reprimarea mişcării reformiste din Cehoslovacia a fost un indicator clar al incapacităţii partidelor comuniste de a accepta schimbări importante. Lipsa voinţei de reformă la vârful partidelor s-a manifestat prin conduceri conservatoare în toate partidele, susţinute şi controlate de Uniunea Sovietică. „Închiderea politică” nu a putut face ca în masa societăţii să nu se producă procese de acumulare de cunoştinţe şi capacităţi care, într-un moment sau altul, ar fi putut oferi un punct solid de pornire a unui proces de reformare. În România, sociologia a avut un rol important. Se prefigura un proces de înlocuire a monopolului politic asupra programului de dezvoltare socială cu o pluralitate de programe generate de experţi. Orientarea tehnocrată era o alternativă la metodele politice structural nedemocratice. Nu este întâmplător interesul pentru tematica evaluării eficienţei programelor sociale, care ar putea fi considerată ca o critică indirectă la adresa impasului regimului comunist, dar şi cristalizarea unui program de reformă: se încerca promovarea unei culturi a eficienţei sociale. Tematica stilurilor de conducere pe linia democratizării a fost foarte importantă. Nu trebuie, desigur, supraestimat efectul acestor tendinţe. Conducerea partidului a dus o politică de marginalizare a acestor preocupări, cu o anumită toleranţă însă. Regimul a devenit tot mai opresiv şi mai anchilozat, eliminând orice şansă de schimbare. Dacă s-ar face o analiză comparativă a sociologiei din ţările socialiste şi cea din Occident, probabil s-ar conclude cu surpriză o prezenţă mai accentuată a tematicii dezvoltării/ inovaţiei sociale în ţările socialiste. Cel puţin, sociologia românească oferă un exemplu din acest punct de vedere. Era o contribuţie potenţială a sociologiei la reformarea societăţii socialiste. Orientarea dominantă în sociologia românească din acea perioadă a fost nu de „dizidenţă”, adică de subminare a sistemului socialist, ci de reformă a acestuia. Teoria-program a convergenţei sistemului socialist şi capitalist a devenit atractiv, oferind o direcţie de reformă.

În programul comunist erau enunţate câteva principii ale inovaţiei sociale promovate. De exemplu, stilul democrat-participativ de conducere, la toate nivelurile organizării sociale. Era vorba de un alt tip de democraţie, nu reprezentativă, ci participativă, pe presupoziţia unităţii de interese, la care se adăuga şi accentul pe participarea specialiştilor. Un fel de democraţie „la locul de muncă”, dominată însă de o tensiune surdă între programele tehnocrate de reformă socială, autoritatea organizaţiilor, care doreau să-şi sporească controlul în promovarea intereselor proprii şi controlul partidului comunist. În SUA se dezvoltase o direcţie de inovaţie socială a organizaţiilor, susţinută de specialişti: promovarea unui stil de conducere democrat participativ, fundat şi acesta pe presupoziţia că organizaţia este dominată de un interes comun al patronatului şi salariaţilor. În sociologie se schiţa, astfel, o cale de contribuţie posibilă a ştiinţei la

Page 14: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

CĂTĂLIN ZAMFIR 7 14

inovaţia socială. Şi în România a existat un asemenea proiect3. Cât de influent a fost acest program este greu de apreciat.

5. Tranziţia fostelor ţări socialiste oferă un caz excelent de proiectare a schimbărilor structurale, dar şi unul al iluziilor şi dezamăgirilor. După revoluţia din 1989 s-a produs o explozie a preocupării pentru cum va fi noua societate. A existat iluzia că este nevoie masiv de sociologi pentru a proiecta ce societate vrem să construim. În construirea noului sistem politic după Revoluţie – parlament, guvern – sociologii au fost suprareprezentaţi. Noile instituţii au lansat, pe diferite canale, chemări: „avem nevoie de sociologi”. Rapid ne-am lămurit însă. Vrem să construim nu o societate în general, globală, ci o economie de piaţă şi un sistem politic pluripartidist. Şi pentru o asemenea construcţie este treaba juriştilor – legile noului sistem –, de politicieni care să promoveze noului sistem politic şi, evident, de economişti care să pună economia de piaţă în mişcare. Dar societatea? Societatea va fi rezultatul acestor schimbări. Ce tip de societate vrem nu mai este obiectul unei reforme, a unei construcţii proiectate. Semnificativ este că nu a apărut termenul de reformă socială, ci reforme în diferite sectoare ale vieţii sociale: reforma economică, reforma sistemului politic, reforma învăţământului, reforma sistemului sanitar etc. Nici nu era clar ce ar fi însemnat o reformă socială. Socialul se va schimba, dar ca rezultat, nu ca realizare a unui obiectiv explicit formulat care să mobilizeze un efort colectiv. Cazul societăţilor socialiste „în tranziţie” spre o formă de organizare de tip capitalist prezintă un interes unic: o reconstrucţie socială bazată pe un proiect – program4.

6. „Criza statului bunăstării”. Dezvoltarea explozivă a statului bunăstării în zona dezvoltată a Occidentului a ajuns rapid la limitele resurselor financiare, care crescuseră rapid, dincolo de limita suportabilităţii. Criza statului bunăstării nu a dus la un „stat mai mic”, cum promova neoliberalismul. Dar a devenit evident că este risipitor şi neglijent în proiectarea politicilor sociale. A devenit presantă nevoia de creştere a eficienţei sociale – o nouă temă de interes central –, de promovare a unor inovaţii sociale care să asigure o creştere a eficienţei statului bunăstării. La aceasta s-a adăugat şi lărgirea problemelor sociale care trebuie să intre în responsabilitatea statului. Segmentul „sărac” putea fi abordat cu suport financiar, cu mecanismele pe care statul le poseda. Dar marile probleme sociale nu pot fi soluţionate doar cu „bani”: tema globală a excluziunii/ incluziunii sociale, delincvenţa, care este tot mai greu de controlat, iar controlul prin forţă pare să aibă mai mult efecte negative

3 Cătălin Zamfir (coordonator), Dezvoltarea umană a întreprinderii, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1980; Cătălin Zamfir, Un sociolog despre muncă şi satisfacţie, Bucureşti, Editura Politică, 1978; Cătălin Zamfir şi Iancu Filipescu, Sociologie industrială, Bucureşti, Editura Institutului Politehnic, 1984.

4 Lucrarea mea Analiza critică a tranziţiei (Polirom, 2004) oferă un exerciţiu de analiză a unei societăţi care nu se constituie printr-un proces „organic”, ci proiectat, pe baza unui pachet de strategii. Întreaga lucrare se focalizează pe identificarea strategiilor care au fost puse în act şi pe evaluarea rezultatelor produse.

Page 15: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

8 CONTEXTUL SOCIAL, SOCIOLOGIA ŞI TEMATICA INOVAŢIEI SOCIALE 15

decât pozitive, violenţa şi riscul exploziilor sociale, consumul de droguri. Pentru toate acestea este nevoie de o reformă a sistemului public. Exemplul cel mai clar este reforma întreprinsă în Marea Britanie. Statul englez este reorganizat, în ultimii ani, prin centrarea lui pe obiectivul promovării inovaţiei sociale5.

7. O lume tot mai polarizată. În ultimele decenii, Occidentul a început să fie îngrijorat de riscul exploziv al adâncirii decalajelor mondiale. Politicile de suport pentru zonele sărace ale lumii s-au dezvoltat şi, de asemenea, îngrijorarea pentru rezultatele modeste ale acestor politici. S-a crezut că este simplu să rezolvi problema prin suport financiar. A devenit clar că rezultatele sunt nu numai nesatisfăcătoare, dar au şi efecte perverse. Şi aici se pune problema inovaţiei6.

8. Construirea unei noi societăţi: societatea europeană. Uniunea Europeană a lansat, în ultimele două decenii, un amplu program de construire a unei societăţi europene7. Este o construcţie inovativă, de o amploare fără precedent. Procesul este de abia în primele faze, dar literatura dedicată este explozivă.

9. Criza de sistem a lumii. Anii ’60 au fost dominaţi de o euforie a creşterii economice. Economia părea a se afla într-o creştere nelimitată, cu un ritm rapid, fără obstacole importante. La nivel global nu era, deci, nimic de decis/ schimbat. Motorul era economia. Anii ’70 s-au confruntat cu şocul rapoartelor către Clubul de la Roma. În 1972 a apărut primul raport, care a produs un prim şoc ştiinţific şi politic: Limitele creşterii. Raportul argumenta că, într-un viitor previzibil, lumea se va confrunta cu o uriaşă criză a însăşi creşterii economice. Avertismentul a fost confirmat de criza petrolului din 1974. Conştientizarea limitelor creşterii economice impune căutarea urgentă a unei dramatice schimbări de strategie mondială. Următoarele rapoarte au mai îndulcit drama mesajului, dar niciunul nu a abandonat avertismentul dat de conştientizarea limitelor creşterii. Îndoielile faţă de optimismul naiv al creşterii fără limite au continuat în forme variate. Şi odată cu ele, căutările de noi soluţii strategice. Înlocuirea creşterii fără limite cu o dezvoltare durabilă, temă promovată cu forţă de UNDP, implica înlocuirea unui viitor automat bun cu presiunea de inovaţie a strategiilor globale. Să mai dau un exemplu. Prestigiosul sociolog Immanuel Wallerstein argumentează iminenta criză globală de structură a sistemului global capitalist, care impune un nou câmp de inovare strategică globală8. Actuala criză financiar-economică, care pare a se globaliza şi ea, repune nevoia unor schimbări strategice.

5 Studiul Aurei Matei şi Iulian Stănescu din acest volum este o trecere excelentă în revistă a restructurării guvernării britanice axate pe obiectivul promovării inovaţiei sociale.

6 O trecere în revistă a politicilor de dezvoltare socială mondială este pe larg analizată în Tim Forszth (ed.), Encyclopedia of International Development, Londra, Routledge, 2005.

7 Din masa de literatură dedicată acestei probleme citez doar Simona Stănescu, Modelul social european, în Cătălin Zamfir şi Laura Stoica (coordonatori), O nouă provocare: dezvoltarea socială, Iaşi, Editura Polirom, 2006.

8 Immanuel Wallerstein, After Developmentalism and Globalization, What? adresare marcantă în cadrul conferinţei, „Development Challenges for the 21st Century”, Cornell University, Oct. 1, 2004, Social Forces, March, 83 (3): 1.

Page 16: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

CĂTĂLIN ZAMFIR 9 16

TEMATICA DEZVOLTĂRII SOCIALE PROIECTATE, ÎN SOCIOLOGIA ROMÂNEASCĂ ACTUALĂ

Pe fondul creşterii interesului pentru inovaţia socială cred că a început să se cristalizeze o schimbare de paradigmă: trecerea de la dezvoltarea socială „naturală”, „organică” la „dezvoltarea socială proiectată”.

Aşteptările iniţiale despre faptul că România avea oportunitatea unei reconstrucţii sociale globale proiectate ofereau speranţa unui rol important al sociologiei. Destrămarea rapidă a acestei iluzii a fost un factor important generator al unei crize a sociologiei româneşti. Entuziasmul sociologic al anilor ’60 nu s-a mai produs la aceleaşi dimensiuni, în cele două decenii ale tranziţiei. Locul speranţelor iniţiale a fost rapid înlocuit de confuzie.

Din nou România s-a aflat într-o situaţie similară cu cea din secolul al XIX-lea. După Revoluţia din 1989, România nu era o societate la marginea Occidentului, care se putea dezvolta fără rupturi dramatice, doar prin asimilarea unor instituţii probate de a fi avut succes în Occident, ci o societate socialistă, care trebuia restructurată şi reconstruită pe o nouă cale. Iarăşi nu se punea problema unei inovări radicale, ci preluarea experienţei occidentale. Procesul s-a dovedit a fi mult mai complex decât ne imaginam, conţinând el însuşi componente importante de inovaţie, generate de procesul tranziţiei şi reformei. Noutatea nu era a sistemului instituţional din Occident, ci a strategiei de schimbare. În 1990, experţii americani cu care am discutat strategia românească a tranziţiei au ţinut mereu să precizeze: nimeni nu a mai avut experienţa unei asemenea tranziţii. Tranziţia este o noutate absolută, un spaţiu de inovaţie. Era vital, deci, să se găsească soluţii inovative de asigurare a unei tranziţii de succes. Refuzul de a se asuma situaţia de inovaţie este, cred eu, o cauză importantă a eşecurilor tranziţiei. În primii ani după revoluţie s-a declanşat o campanie obsesivă împotriva „originalităţii” în toate domeniile. Una dintre lozincile preferate era „ce, vrem o democraţie originală?”. Reacţia negativă faţă de inovaţia socială pare că persistă. Nu pot să nu invoc un caz din 2008. Institutul nostru a făcut un proiect de cercetare pe tematica inovaţiei sociale. Un expert al CNCSIS, nu mă interesează numele, a propus respingerea proiectului cu argumentul că „tema inovaţiei sociale este depăşită”. Că un coleg crede acest lucru nu este în sine prea îngrijorător. Surprinzător este că comisia de specialitate a CNCSIS şi consiliul instituţiei au acceptat o asemenea estimare aberantă.

Pe de o parte, ideea „originalităţii” era suspectată de a se rătăci pe căi care purtau mai mult reminiscenţe ale concepţiilor comuniste, în loc de a asuma experienţa occidentală de succes. Reacţia ciudată împotriva „inovaţiei” sociale a făcut loc preluării necritice a tuturor ideilor venite de la experţii din Occident. Acum putem constata că tranziţia noastră pare a fi un mozaic: preluări de fragmente din experienţa occidentală, care se potrivesc sau nu împreună, şi acestea filtrate de înţelegerea, mai bună sau, mai degrabă, mediocră, a unor experţi occidentali.

Page 17: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

10 CONTEXTUL SOCIAL, SOCIOLOGIA ŞI TEMATICA INOVAŢIEI SOCIALE 17

Rezumând, se impuneau, în procesul unei tranziţii eficace, inovaţii la trei niveluri:

A. crearea unui sistem global coerent, nu din cioburile colorate ale experienţei occidentale;

B. identificarea unei strategii a asigurării unei tranziţii de succes, neexperimentată încă în lume;

C. componentele sectoriale ale construcţiei sociale, care trebuiau să fie adaptate, atât unele la altele, cât şi situaţiei societăţii noastre, în momentul dat.

Domeniul politicilor sociale a părut, de la început, o direcţie în care sociologia putea aduce o contribuţie importantă la construcţia socială. Statul urma să aibă un rol important în lansarea unor programe de schimbare socială. Noul sistem politic putea să iniţieze programe sociale pentru prevenirea şi diminuarea problemelor grave ale societăţii româneşti. Cum putea sociologia să contribuie la dezvoltarea politicilor sociale? Concentrarea pe tematica problemelor sociale ale României şi pe politicile sociale de răspuns oferea o oportunitate sociologiei de a contribui la o tranziţie de succes: scurtarea timpului şi diminuarea costurilor economice şi umane ale schimbării.

Pe lângă contribuţii de substanţă, dezvoltarea unei culturi a politicii sociale cronic deficitară se prefigura a fi o nouă posibilitate a unui activism sociologic. În primii ani a existat un entuziasm de a introduce cursuri universitare noi pe această temă. S-au publicat cărţi despre teoria politicilor sociale, s-au făcut teze de licenţă şi de doctorat. Au fost realizate numeroase studii asupra politicilor sociale în România, în perioada critică a tranziţiei.

Era clar că în tranziţia românească, politicile sociale trebuiau să fie dezvoltate nu într-un context strict politic, abstract, ci pe o înţelegere a problemelor sociale cu care societatea noastră se confrunta. Analiza problemelor sociale a devenit un câmp necesar al unor politici sociale inovative, complementar cu asimilarea experienţei occidentale. De aceea problemele sociale analizate au constituit o componentă importantă a inovaţiei. Aş cita câteva direcţii de cercetare a problemelor sociale: condiţiile social-economice ale populaţiei romilor, sărăcia, copiii abandonaţi/ neglijaţi, structura socială şi construirea clasei mijlocii.

Descentralizarea administrativă a deschis un nou câmp. Mai ales universităţile regionale s-au angajat în studii ample de diagnoză a problemelor sociale ale judeţelor şi oraşelor, oferind o bază pentru politici sociale locale.

O altă direcţie care a început, pe parcurs, să se contureze este tematica dezvoltării capacităţii de proiectare şi implementare a programelor de dezvoltare socială. Conturarea unei paradigme a dezvoltări sociale proiectate a fost o direcţie importantă9. Studiile asupra „capitalului social şi uman” se înscriu pe aceeaşi linie.

9 Cătălin Zamfir şi Laura Stoica (coordonatori), O nouă provocare: Dezvoltarea socială, Iaşi, Editura Polirom, 2006; Cătălin Zamfir şi Simona Stănescu (coordonatori), Enciclopedia dezvoltării sociale, Iaşi, Editura Polirom, 2007; Cătălin Zamfir, Laura Gabriela Stoica şi Manuela Sofia Stănculescu (coordonatori), Proiectarea dezvoltării sociale, ICCV, 2007.

Page 18: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

CĂTĂLIN ZAMFIR 11 18

Programul centrat pe teza că economia de piaţă şi societatea civilă rezolvă toate problemele sociale s-a dovedit a fi o iluzie, cu efecte dezastruoase într-o ţară ca România, care se confrunta cu naivităţile începutului şi cu confuzia unei construcţii care s-a dovedit a suferi de întârzieri.

A crescut interesul pentru reforma sistemului public, au sporit preocupările pentru eficienţa socială şi pentru dezvoltarea de programe/ proiecte sociale. Reforma sistemului de administraţie publică are ca o componentă importantă orientarea sa pe programe/ proiecte şi trecerea de la finanţarea instituţională la finanţarea pe proiecte. Criza financiară mondială actuală a repus problema rolului sistemului public nu numai în dezvoltarea socială, dar şi în susţinerea şi stimularea economiei. Preocuparea pentru creşterea eficienţei sociale a utilizării resurselor publice este pe cale de a deveni, ea însăşi, o sursă esenţială a dezvoltării.

Programele internaţionale şi naţionale au fost completate de stimularea iniţiativelor locale şi difuzarea experienţelor care s-au dovedit viabile. Programele dezvoltate de comunităţi au demonstrat nu numai inovativitate, dar şi o capacitate deosebită de mobilizare a resurselor locale şi comunitare. Nu este întâmplător că parteneriatul public – privat şi tema ONG au cunoscut o amploare rapidă, fiind unele dintre abordările importante ale tematicii inovaţiei sociale.

Putem prevedea că se va produce o orientare mondială spre proiectarea dezvoltării sociale10, la toate nivelurile: mondial, regional, naţional şi local. Inovaţia socială capătă o nouă dimensiune: alegerea între alternative, în funcţie de evaluarea eficienţei lor potenţiale.

ocial innovation, as all other social topics, comes into the focus of the research not as a phase in the logic of the cognitive reflection, but as a reflex of the emergencies raised

out of the dynamic of the collectivities. The social context offers to the topic of social innovation a specific profile. In the Western sociology, this topic started to raise interest only in the last years.

This study identifies nine social contexts that marked the social innovation approach. A distinct attention is given to the present Romanian sociological thinking. I try to answer the question ‘why is Romanian sociology about to pay a special attention to the topic of social innovation?’ Approaching this topic represents one of the signs that the Romanian sociology is about to leave its present crisis and, in the mean time, it indicates a direction of development.

Keywords: social innovation, dissemination, assimilation, sociology/ Romanian sociology.

10 Mircea Maliţa, Elena Gheorghiu, O viziune globală a dezvoltării sociale, în Cătălin Zamfir

şi Laura Stoica (coordonatori), O nouă provocare: dezvoltarea social, Iaşi, Editura Polirom, 2006.

S

Page 19: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

ABORDAREA CONCEPTUALĂ A INOVAŢIEI ÎN CONTEXTUL RELANSĂRII STRATEGIEI

DE LA LISABONA

SIMONA STĂNESCU

cest articol analizează termenul de inovaţie socială. Prima parte abordează inovaţia, comparativ cu descoperirea şi invenţia. Cele trei concepte includ elemente de noutate, dar la

niveluri diferite: descoperirea şi invenţia, la nivelul produselor finale, inovaţia la nivelul procesului. A doua parte trece în revistă abordarea inovaţiei în Uniunea Europeană şi în ţara noastră, în contextul implementării strategiei de la Lisabona. Comparativ cu statele membre, România prezintă decalaje în performanţele inovative în special în domeniile „crearea cunoaşterii” şi „proprietatea intelectuală”. Inovaţia socială este prezentată în legătură cu fazele dezvoltării sociale. În ultima parte sunt trecuţi în revistă factorii care pot stimula promovarea inovaţiei sociale.

Cuvinte-cheie: inovaţie, descoperire, invenţie, Uniunea Europeană, inovaţie socială, dezvoltare socială.

CLARIFICĂRI CONCEPTUALE: DESCOPERIRE, INVENŢIE, INOVAŢIE

Semantica termenului inovaţie ne duce cu gândul la cel de descoperire şi la cel de invenţie. Ce înseamnă fiecare dintre aceşti termeni? Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, a descoperi înseamnă „a găsi un lucru căutat, necunoscut sau ascuns, a afla sau a pătrunde o taină, un mister”. A inventa înseamnă „a crea, a născoci ceva nou care nu a existat până atunci, a imagina pentru prima dată; a face o descoperire tehnică”. A inova înseamnă „a face o schimbare, a introduce o noutate într-un domeniu, într-un sistem”. Inovaţie înseamnă „noutate, schimbare, prefacere”.

Care este graniţa dintre descoperire, invenţie şi inovaţie? Ce demers creativ poate fi catalogat ca descoperire, ca invenţie sau ca inovaţie? Descoperirea presupune dezvăluirea unor elemente existente, dar necunoscute. Invenţia reprezintă crearea, realizarea în premieră a unui element nou. Polul Nord a fost descoperit şi nu inventat, după cum tubul cinescopic nu a fost descoperit, ci inventat.

Adresa de contact a autorului: Simona Stănescu, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Calea 13 Septembrie, nr. 13, sector 5, 050711, Bucureşti, România, e-mail: [email protected].

CALITATEA VIEŢII, XX, nr. 1–2, 2009, p. 19–27

A

Page 20: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

SIMONA STĂNESCU 2 20

Cele trei concepte se întrepătrund. Descoperirile sunt punctele de plecare în demersul cunoaşterii. O descoperire nu este o invenţie sau o inovaţie, dar le poate favoriza. Un zăcământ de petrol este descoperit, dar forarea acestuia în vederea scoaterii la suprafaţă este bazată pe inventarea suportului tehnologic necesar. Utilizarea unei platforme petroliere reprezintă o inovaţie tehnologică. Majoritatea descoperirilor se fac aleator şi independent faţă de invenţii şi inovaţii. Descoperirile nu pot fi considerate inovaţii, dar unele descoperiri pot implica un demers inovativ. Descoperirea Americii de către Cristofor Columb a fost un demers inovativ în căutarea unui traseu mai scurt către Indii. Spre deosebire de descoperiri, invenţiile pornesc de la dorinţa inovatoare de a îmbunătăţi ceva. Invenţiile din domeniul comunicaţional sunt un bun exemplu în acest sens. Inovaţiile pornesc de la o descoperire sau o invenţie. Descoperirea unui virus este urmată de demersul inovator de producere a remediului medical de anihilare, al vaccinului. Inventarea laserului a condus la utilizarea potenţialului acestuia în numeroase domenii. Asistarea cu laser a operaţiilor reprezintă o inovaţie în domeniul medical. Aceasta nu înseamnă că toate inovaţiile includ descoperiri sau invenţii. Îmbunătăţirile tehnologice din industria automobilului reprezintă inovaţii, dar nu includ, de fiecare dată, invenţii. Utilizarea surselor alternative de energie sau reciclarea materialelor sunt direcţii inovative cu impact direct în protecţia mediului înconjurător. Unele invenţii pot fi considerate inovaţii. Inventarea laptop-ului poate fi considerată o inovaţie a inventării calculatorului. Similar, inventarea telefonului mobil poate fi considerată o inovaţie a inventării telefonului.

Un element-cheie în recunoaşterea unei invenţii este înregistrarea rezultatelor. Fiecare ţară şi-a înfiinţat instituţiile abilitate în a recunoaşte invenţiile prin acordarea de brevete. În România, acestea sunt: Oficiul Român pentru Drepturile de Autor şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci. Apariţia instituţiilor autorizate a fost binevenită. Sunt celebre cazurile de disputare a inventării avionului1 sau inventarea becului2. În zilele noastre, aceste aspecte sunt clarificate prin reglementări de natură legislativă, atât la nivel naţional cât şi internaţional. Din punct de vedere legislativ, „un brevet poate fi acordat pentru orice invenţie având ca obiect un produs sau un procedeu, în toate domeniile tehnologice, cu condiţia ca aceasta să fie nouă, să implice o activitate inventivă, să fie susceptibilă de aplicare industrială” (Legea 203/ 2002 art. 7).

Fără a face obiectul acestui articol, amintim dreptul de proprietate intelectuală şi copywrite-ul. Plăţile aferente drepturilor de autor determină încă multiple controverse. Difuzarea neautorizată a cópiilor creaţiilor muzicale, cinematografice, a cărţilor sau a licenţelor pentru utilizarea calculatorului este tot mai frecventă. Creşterea numărului lor este atât un indicator al popularităţii produselor, al nevoii de utilizare pe scală largă, cât şi un indicator al incapacităţii

1 Disputat de Traian Vuia (1906), fraţii Wright (1903) şi Paul Auge (1928). 2 Disputat de inventatorul rus A. N. Lodîghin şi de inventatorul american T. A. Edison.

Page 21: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

3 ABORDAREA CONCEPTUALĂ A INOVAŢIEI 21

consumatorilor de a achiziţiona originalele. Confruntate cu aceste situaţii, firmele producătoare pot adopta soluţii diferite: fie continuarea comercializării, fie autorizarea cópiilor. Este salutabilă iniţiativa unor edituri de a oferi publicului larg formele on-line integrale sau parţiale ale unor publicaţii.

INOVAŢIA LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE

Revizuirea şi relansarea strategiei de la Lisabona a accentuat rolul cunoaşterii şi al inovării (Implementing the Community Lisbon Programme: More Research and Innovation – Investing for Growth and Employment: a common approach, 2005) promovate în cadrul Zonei Europene de Cercetare şi Inovare. Statele membre au stabilit alocarea a 3% din PIB pentru cercetare şi dezvoltare. Printre politicile menite să stimuleze cercetarea şi inovarea se numără includerea acestora ca o prioritate în cadrul programelor naţionale de reformă.

Instituţional, Comitetul de Cercetare Ştiinţifică şi Tehnică al UE reprezintă forumul care coordonează politicile naţionale în domeniul cercetării. În acelaşi timp, statele membre au adoptat Carta europeană a trendului în inovaţie şi sistemul de informare privind politicile de cercetare naţionale, care include European Innovation Scoreboard. Acesta reprezintă instrumentul metodologic de evaluare comparativă a performanţelor inovative naţionale. Domeniile luate în considerare sunt cunoaşterea, inovarea la nivelul firmelor, oferirea de noi produse şi servicii şi condiţiile structurale. Datele statistice utilizate provin atât din surse naţionale, Eurostat şi sondajul comunitar în domeniul inovării. Pentru perioada 2008–2010 este propusă o regândire metodologică, în vederea luării în considerare a noilor forme de inovaţie şi a îmbunătăţirii comparării ţărilor. Vor fi utilizaţi un număr de 29 de indicatori, grupaţi în trei categorii (Hollanders, van Cruysen, 2008).

În funcţie de performanţele inovative din ultimii cinci ani au fost stabilite patru categorii de ţări: liderii inovaţiei, următorii în inovaţie, inovatorii moderaţi şi ţările care urmează să ajungă din urmă. Ultimul grup include ţara noastră, alături de Bulgaria, Croaţia, Grecia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Portugalia şi Slovacia. Conform indexului inovativ, România era evaluată, în anul 2007, cu 0,18 faţă de media de 0,45 la nivelul UE, reprezentând cea mai mică valoare dintre statele membre („PRO INNO Europe paper”, 2008). Performanţa inovativă este urmărită pe dimensiunile: motoarele inovaţiei, crearea cunoaşterii, inovaţia şi antreprenoriatul, aplicaţiile şi proprietatea intelectuală. Analizând fiecare dintre aceste dimensiuni, ţara noastră înregistra cea mai bună valoare pentru dimensiunea aplicaţii, care măsoară performanţa în muncă şi afaceri. Performanţa inovativă a României pe această dimensiune este superioară celor înregistrate de Olanda, Spania, Polonia, Bulgaria, Norvegia, Croaţia, Portugalia, Grecia, Lituania, Cipru şi Letonia. În ceea ce priveşte dimensiunea motoarele inovaţiei, care măsoară condiţiile structurale cerute pentru potenţialul inovator, ţara noastră are o valoare

Page 22: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

SIMONA STĂNESCU 4 22

mai bună decât Portugalia şi Malta. În cazul dimensiunii inovaţie şi antreprenoriat, care măsoară eforturile firmelor pentru inovare, ţara noastră este doar înaintea Slovaciei. România înregistra cele mai scăzute valori din grupă pentru dimensiunile crearea cunoaşterii, care măsoară investiţiile în activităţile de cercetare şi dezvoltare şi proprietate intelectuală, care este orientată spre rezultatele atinse cu succes în cunoaştere3.

Ca recunoaştere a importanţei pe care o joacă inovaţia, anul 2009 a fost desemnat de către Comisia Europeană ca „Anul european al inovării şi creativităţii”4 „o iniţiativă interdisciplinară care acoperă nu numai domeniile educaţiei şi ale culturii, ci şi alte domenii, precum întreprinderile, media, cercetarea, politica socială şi regională şi dezvoltarea rurală”5.

Din punct de vedere instituţional, proaspăt înfiinţatul Institut European de Inovaţie şi Tehnologie, cu sediul la Budapesta, va oferi un cadru propice colaborării între educaţie, cercetare şi mediul de afaceri, în vederea soluţionării optime a provocărilor actuale. Fondurile europene destinate cercetării vor fi gestionate de acest institut. Din acest motiv a fost criticată înfiinţarea unei astfel de structuri considerate birocratice şi, posibil, părtinitoare vizavi de gestionarea fondurilor către instituţiile de cercetare din statele membre.

Printre instrumentele financiare destinate promovării inovaţiei amintim Fondul Social European. În cadrul „Articolului 6” sunt finanţate acţiuni inovatoare orientate spre crearea unui dialog între politică şi practică. Acestea includ proiecte-pilot, studii, schimburi de experienţă şi activităţi de informare. Pentru a nu încorseta aria proiectelor care să promoveze inovaţia, nu s-au stabilit definiţii rigide, ci direcţii specifice de acţiune6.

Teme finanţate prin Articolul 6 al Fondului Social European

Perioada Direcţii de acţiune

1994–1999 Proiecte inovatoare în contextul dialogului social. Abordări inovative ale ocupării forţei de muncă, creării şi pregătirii vocaţionale. Iniţiativa informării regionale a societăţii.

2000–2006

Adaptarea la noua economie, în contextul dialogului social. Strategii locale în domeniul ocupării forţei de muncă şi inovaţie. Abordări inovative ale managementului schimbării. Transferul şi diseminarea inovaţiei din cadrul proiectelor Articolului 6 finanţate prin FSE.

Sursa: http://ec.europa.eu/employment_social/esf/index_en.htm.

3 Idem p. 11. 4 Anul Educaţiei prin Sport (2004), Anul European al Cetăţeniei prin Educaţie (2005), Anul

European al Mobilităţii Lucrătorilor (2006), Anul European al Egalităţii de Şanse pentru Toţi (2008), Anul European al Dialogului Intercultural (2008), Anul European de Combatere a Sărăciei şi a Excluderii Sociale (2010).

5 http://create2009.europa.eu/. 6 *** Innovation through the European Social Fund, 2004, p. 7–8.

Page 23: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

5 ABORDAREA CONCEPTUALĂ A INOVAŢIEI 23

În ţara noastră, Planul Naţional de Cercetare, Dezvoltare şi Inovare7 include între obiective creşterea competitivităţii economiei româneşti prin inovare. Programul Inovare urmăreşte: „creşterea capacităţii de inovare, dezvoltare tehnologică şi asimilare în producţie a rezultatelor cercetării, în vederea îmbunătăţirii competitivităţii economiei naţionale şi a creşterii calităţii vieţii”. Conform strategiei naţionale CDI 2007–2013, Guvernul României va susţine inovaţia din mediul privat, cercetarea publică şi dialogul dintre acestea atât în direcţia stabilirii unor direcţii comune de interes, cât şi a cofinanţării. Urmează să fie organizate o serie de organisme cu responsabilităţi în monitorizarea implementării strategiei: Consiliul Cercetării Ştiinţifice din România, Consiliul pentru Dezvoltare Tehnologică din România şi Consiliul pentru Inovare din România8.

INOVAŢIA SOCIALĂ

Atunci când ne referim la inovaţie, primul domeniu la care ne gândim este cel tehnic. De-a lungul timpului, conceptul de inovaţie aproape că s-a banalizat prin frecvenţa utilizării, fiind folosit şi ca sinonim cu inovaţia tehnologică. În ultimele decenii, termenul de inovaţie a început să fie utilizat şi în cadrul domeniului social.

Plecând de la premisa că inovaţia prezintă sensuri comune, indiferent de domeniu, propunem o analiză a conotaţiilor specifice domeniului social. După cum am arătat în prima parte, inovaţia implică noutatea la nivelul procesului. Aşadar, conceptul de inovaţie socială păstrează ideea generală de îmbunătăţire a situaţiei printr-o alocare structural nouă a resurselor disponibile. Dacă în alte domenii, produsele obţinute prin inovaţie sunt mai uşor cuantificabile, în cazul inovaţiei sociale, rezultatele sunt mai difuze, acestea contribuind la îmbunătăţirea scopului politicii sociale prin creşterea calităţii vieţii sau prin rezolvarea unei probleme sociale.

Inovaţia în politica socială implică un demers care să conducă la îmbunătăţirea acesteia. Politica socială reprezintă o „sferă largă de activităţi care au ca obiectiv modificarea într-un sens specificat a caracteristicilor vieţii sociale ale unei colectivităţi” (Zamfir, 1997, 12). „Obiectivele politicii sociale, adică obiectivele sociale, vizează protecţia socială a diferitelor categorii sociale, bunăstarea individuală şi colectivă” (Pop, 2007, 447).

Conceptul de inovaţie socială este legat de cel de dezvoltare socială, definită ca „orientarea unei ţări/ regiuni/ comunităţi/ instituţii spre realizarea unei stări dezirabile, stabilite ca obiectiv, printr-un proces planificat în timp, realizat printr-un set de acţiuni conjugate” (Zamfir, 2006, 11). Derularea acestor acţiuni implică un proces de inovaţie socială. Proiectarea dezvoltării sociale implică următoarele faze: identificarea şi diagnoza problemelor sociale, stabilirea priorităţilor şi adoptarea obiectivelor de dezvoltare, identificarea soluţiilor alternative şi alegerea strategiei,

7 Guvernul României, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică, Planul Naţional de Cercetare, Dezvoltare şi Inovare 2007–2013.

8 Strategia naţională în domeniul cercetării, dezvoltării şi inovării 2007–2013.

Page 24: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

SIMONA STĂNESCU 6 24

elaborarea planului de acţiune, implementarea, monitorizarea, evaluarea şi faza de feed-back şi corecţie (Zamfir şi alţii, 2007, 9). Analizând fazele prin prisma inovaţiei sociale, putem afirma că aceasta este prezentă în special în etapa de identificare a soluţiilor alternative şi alegerea strategiei şi în etapa elaborării planului de acţiune. Un element-cheie este strategia de dezvoltare socială. O viziune socială integratoare, în acest sens, reprezintă un context favorabil diseminării ideilor inovatoare în domeniul social.

Elementele inovaţiei sociale sunt: problema nesoluţionată, soluţia nouă, asimilarea în practica colectivă şi schimbarea produsă prin asimilarea inovaţiei (Zamfir, 2009, 2).

Inovaţia socială se realizează în legătură cu proiectarea socială, evaluarea şi monitorizarea. Nu orice demers din sfera socială poate fi considerat inovaţie socială. Implementarea eficientă a unor măsuri sociale poate reprezenta, pur şi simplu, demersul specific derulării unui plan de acţiune definit. Asigurarea rapidă a suportului necesar supravieţuirii unor comunităţi afectate de inundaţii nu reprezintă inovaţie socială. Administraţiile publice locale sunt cele care trebuie să găsească soluţii concrete pentru diversele probleme cu care se confruntă. Reprezentanţii administraţiei publice trebuie să identifice şi să implementeze soluţiile optime, ţinând cont de obiective şi resursele existente. Totuşi, eforturile lor nu pot fi considerate inovaţie socială. Asigurarea accesului la educaţie reprezintă un element important în construirea unui context favorabil promovării inovaţiei sociale.

La ce niveluri se produce inovaţia în politica socială? Pot fi identificate cel puţin două niveluri la care se produce inovaţia, la nivelul politicii sociale: elaborarea politicii sociale şi domeniile de furnizare a politicii sociale.

FACTORII CARE STIMULEAZĂ/ BLOCHEAZĂ INOVAŢIA SOCIALĂ

Printre factorii care stimulează inovaţia socială amintim, în primul rând, profilul societăţii. Este mai probabil ca inovaţia socială să se producă într-o societate modernă, deschisă noului, preocupată de perfecţionare.

Interesul acordat de societate domeniului social şi, indirect, rezultatelor acestuia reprezintă un alt factor important. Inovaţia socială este cu precădere propagată într-o societate în care rezultatele ştiinţifice sunt apreciate pe scală largă, faţă de o societate în care acestea nu sunt luate în considerare. Un factor decisiv este credibilitatea comunităţii ştiinţifice, câştigată în timp. Aplicabilitatea rezultatelor obţinute de comunitatea ştiinţifică poate reprezenta un atuu pentru continuarea eforturilor de inovare la nivel social. În ţara noastră, promovarea politicilor de cercetare şi inovare nu reprezintă o prioritate9.

9 La întrebarea: „După integrarea în UE, România trebuie să facă eforturi pentru a ajunge la nivelul de dezvoltare al celorlalte ţări membre. Dacă aţi avea putere de decizie, care ar fi cele mai importante direcţii de acţiune în perioada imediat următoare?”, 4% au răspuns Promovarea politicilor de cercetare şi inovare (Barometrul integrării europene, 2007).

Page 25: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

7 ABORDAREA CONCEPTUALĂ A INOVAŢIEI 25

Climatul favorabil dialogului intersectorial poate stimula inovaţia socială. Transferul cu succes al rezultatelor ştiinţifice în alte domenii poate legitima dialogul dintre domeniul academic şi cel de afaceri.

Atragerea investiţiilor private în domeniul social poate îmbunătăţi anumite servicii oferite populaţiei. Responsabilitatea socială a corporaţiilor implică desfăşurarea unor „acţiuni la care nu sunt obligate prin lege” pentru că „au resurse financiare pentru a dezvolta programe sociale” (Scutaru, 2007, 506).

Inovaţia socială implică o bună cunoaştere a contextului instituţional, comunitar şi, nu în ultimul rând, cultural. Implementarea proiectelor de combatere a violenţei domestice vor avea un profil diferit în culturi care blamează acest lucru, faţă de cele care îl privesc ca un fapt normal al vieţii de zi cu zi. Pe lângă identificarea tuturor actorilor implicaţi, a responsabilităţilor şi atribuţiilor care le revin, cunoaşterea contextului presupune explorarea efectelor pe care le-au avut, în acel context, activităţi similare. De exemplu, în proiectele comunitare finanţate de Fondul Român de Dezvoltare, construirea cu participare locală a unui nou pod are mari şanse de reuşită într-o localitate în care au fost derulate proiecte similare.

Inovaţia socială include evaluarea acţiunilor care urmează să fie întreprinse în domeniul social. Implementarea cu succes a intervenţiilor sociale trebuie să ia în considerare evaluarea anticipativă a posibilelor efecte adverse. De exemplu, acordarea unor beneficii universaliste în vederea creşterii şi îngrijirii copilului a urmărit promovarea natalităţii. Deoarece plafonul oferit este, în unele cazuri, mai mare decât salariul obţinut prin venituri salariale, un prim efect a fost creşterea natalităţii în segmentele sărace ale populaţiei. Indirect, aceşti copii prezintă risc mai mare de exluziune socială, deoarece familiile cu mai mulţi copii reprezintă un grup vulnerabil. Un alt exemplu este reprezentat de politica natalistă agresivă promovată în perioada comunistă. Odată cu aprobarea Decretului 770 din 1966, cu câteva excepţii, avorturile au fost interzise în România. Acestei decizii nu i-au urmat măsuri de întâmpinare în domeniul medical, astfel încât explozia de nou născuţi şi mame a pus spitalele în dificultate10. Supraaglomerarea secţiilor de maternitate a condus la scăderea nivelului de igienă şi indirect răspândirea unor boli. Alte efecte au fost creşterea mortalităţii materne şi a numărului de copii abandonaţi.

CONCLUZII

Implementarea Strategiei de la Lisabona, conţinând dezideratul Uniunii Europene de a deveni cea mai competitivă economie până în 2010, a adus în prim plan problematica inovaţiei. În vederea stimulării inovaţiei au fost create pârghii instituţionale şi au fost puse la dispoziţie o serie de instrumente financiare.

10 Ghebrea, G., Regim social-politic şi viaţa privată (familia şi politica familială în România) http://ebooks.unibuc.ro/StiintePOL/ralu/3-2-2.htm.

Page 26: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

SIMONA STĂNESCU 8 26

Conform indicatorilor specifici folosiţi pentru evaluarea performanţelor inovaţiei, la nivelul anului 2007, ţara noastră prezenta cea mai mică valoare a performanţelor inovative, comparativ cu statele membre. Din acest motiv, se impune identificarea modalităţilor de reducere a acestui decalaj. Ţara noastră a adoptat o serie de documente strategice. Pentru reuşita implementării lor, se impune consolidarea unui climat favorabil inovării, în special prin îmbunătăţirea dialogului dintre mediul academic şi cel de afaceri, promovarea inovării şi aplicarea rezultatelor inovării. Creşterea vizibilităţii institutelor de cercetare, printr-o mai bună diseminare a rezultatelor obţinute în cercetare, ar conduce la o implicare mai activă în domeniile acestora de competenţă.

Atât descoperirile cât şi invenţiile şi inovaţiile includ elemente de noutate. În cazul descoperirilor şi al invenţiilor, noutatea este la nivelul produselor finale. În cazul inovaţiei, elementul de noutate este reprezentat la nivel procesual, de modul în care sunt combinate resursele, ideile sau conceptele, în vederea îmbunătăţirii produsului iniţial sau a situaţiei iniţiale.

Inovaţia socială este strâns legată de dezvoltarea socială şi presupune punerea în practica a unor noi modele, relaţii, idei, soluţii care să răspundă oportun nevoilor sociale. Elementul de noutate constă în modul de alocare a resurselor existente pentru producerea schimbării. Inovaţia socială este favorizată de un context deschis noului, transferului de cunoştinţe, comunicării şi consultării permanente a actorilor interesaţi şi interesanţi, în procesul de îmbunătăţire a măsurilor sociale. Inovaţia socială contribuie la atingerea obiectivelor sociale.

BIBLIOGRAFIE

1. Ghebrea, G., Regim social-politic şi viaţa privată (familia şi politica familială în România), http://ebooks.unibuc.ro/ŞtiintePOL/ralu/3-2-2.htm.

2. Hollanders, H., van Cruysen, A., Rethinking the European Innovation Scoreboard – a new methodology for 2008–2010, 2008.

3. Pop, L., Politici sociale, în Zamfir, C., Stănescu, S. (coord.), Enciclopedia dezvoltării sociale, Iaşi, Editura Polirom, 2007.

4. Scutaru, C., Responsabilitatea socială a corporaţiilor, în Zamfir, C., Stănescu, S. (coord.), Enciclopedia dezvoltării sociale, Iaşi, Editura Polirom, 2007

5. Zamfir, C., Inovaţia socială: context şi tematică, revista on-line „Inovaţia socială”, nr. 1, 2009. 6. Zamfir, C. şi alţii, Proiectarea dezvoltării sociale. Ghid metodologic, Bucureşti, Institutul

de Cercetare a Calităţii Vieţii, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti, Institutul Social Român, 2007.

7. Zamfir, C., Dezvoltarea socială: câteva elemente teoretice, în Zamfir C. şi Stoica L., O nouă provocare: dezvoltarea socială, Iaşi, Editura Polirom, 2006.

8. Zamfir, E., Statul bunăstării, în Zamfir C., şi Zamfir, E. (coord.), Politici sociale: România în context european, Bucureşti, Editura Alternative, 1997.

9. *** Barometrul integrării europene – resurse sociale ale integrării europene, Metro Media Transilvania pentru Agenţia de Strategii Guvernamentale, 2007 http://www.publicinfo.ro/pagini/sondaje-de-opinie.php.

10. *** Commission of the European Communities, Implementing the Community Lisbon Programme: More Research and Innovation – Investing for Growth and Employment: a common

Page 27: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

9 ABORDAREA CONCEPTUALĂ A INOVAŢIEI 27

approach, (Commnication from the Commission to the Council, the European Parliament, the European Economic and Social Committee and the Committee of the Regions), 2005.

11. *** European innovation scoreboard 2007, comparative analysis of innovation performance, „PRO INNO Europe paper”, nr. 6, 2008.

12. *** Guvernul României, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică, Planul Naţional de Cercetare, Dezvoltare şi Inovare 2007–2013.

13. *** Innovation through the European Social Fund, 2004. 14. *** Legea nr. 203/2002 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 61/1991 privind

brevetele de invenţie. 15. *** Strategia naţională din 28 februarie 2007 în domeniul cercetării, dezvoltării şi

inovării pentru perioada 2007–2013. 16. *** Strategia naţională în domeniul proprietăţii intelectuale (2003–2007), disponibilă la

http://www.osim.ro/strategia.htm. 17. http://create2009.europa.eu/. 18. http://ec.europa.eu/eit. 19. http:/www.osim.ro. 20. http://www.proinno-europe.eu.

his article analyses the concept of social innovation. The first part approaches innovation in comparison with discovery and invention. The idea of new is included in all three concepts,

only at different levels: at the output level, in the case of both discovery and invention, and at the process level, in the case of innovation. The second part overviews innovation within European Union and in our country, in the framework of implementing the Lisbon’s strategy. In comparison with other Member States, Romania’s innovative performance are the lowest, especially as regards knowledge, creation and intellectual property rights. Social innovation is presented in correlation with social development. The last part overviews factors that could stimulate social innovation.

Keywords: innovation, discover, invention, European Union, social innovation, social development.

T

Page 28: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

POLITICI PRIVIND INOVAŢIA SOCIALĂ ÎN MAREA BRITANIE

IULIAN STĂNESCU AURA MATEI

novaţia socială este un concept relativ nou, care nu are încă o structură bine definită şi o comunalitate a abordărilor. Pentru acest motiv, ar fi util să urmărim modul în care inovaţia

socială este înţeleasă şi transpusă în politicile publice din Marea Britanie. Modelul britanic este relevant şi pentru cultura schimbărilor structurale în guvernare şi în formularea de politici publice, generând practici care au devenit model pentru alte state. Procesul de formulare a politicilor privind inovaţia în sectorul public şi inovaţia socială este de dată recentă. Urmărindu-i etapele, sunt puse în lumină reţeaua instituţională şi principalele documente de politici publice, reprezentative pentru înţelesul inovaţiei sociale în Marea Britanie. Promovarea inovaţiei sociale este strâns legată de obiectivul general al guvernului britanic de stimulare a inovaţiei economice şi tehnice, precum şi a eficienţei, prin inovare, în sectorul public, cu menţiunea că inovaţia socială este percepută ca fiind plasată la confluenţa celor trei sectoare – privat, public şi non-profit. De asemenea, inovaţia socială este legată de antreprenoriatul social (social entrepreneurship). Vom vedea şi ceea ce britanicii consideră drept exemple sau cazuri de inovaţie socială, ca Open University şi SureStart. În ultimii ani au fost iniţiate şi programe de stimulare a inovaţiei sociale. Sunt prezentate structura, finanţarea, promotorii şi obiectivele acestora.

Cuvinte-cheie: inovaţie socială, politici publice, programe, antreprenori sociali.

Inovaţia socială este un concept relativ nou în ştiinţele sociale, relativ slab structurat, care îşi caută încă o definiţie larg acceptată. Pe de altă parte, inovaţia este un termen larg utilizat în domeniul politicilor publice, dar cu referire la inovaţia economică şi cea tehnologică. De pildă, Uniunea Europeană conferă un rol important stimulării inovaţiei. Strategia Lisabona este doar unul dintre documentele relevante în acest sens, prin dezideratul UE de a deveni „cea mai competitivă şi dinamică economie bazată pe cunoaştere din lume, capabilă de creştere economică durabilă cu locuri de muncă mai multe şi mai bune şi caracterizată de coeziune socială”.

Adresa de contact a autorilor: Iulian Stănescu, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Calea 13 Septembrie, nr. 13, sector 5, 050711, Bucureşti, România, e-mail: [email protected]; Aura Matei, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Calea 13 Septembrie, nr. 13, sector 5, 050711, Bucureşti, România, e-mail: [email protected].

CALITATEA VIEŢII, XX, nr. 1–2, 2009, p. 28–39

I

Page 29: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

2 POLITICI PRIVIND INOVAŢIA SOCIALĂ ÎN MAREA BRITANIE 29

Acest scurt studiu îşi propune să pună în evidenţă două teme, pentru a facilita o mai bună înţelegere a ceea ce pot însemna programele şi proiectele concrete de stimulare a inovaţiei sociale. Prima temă acoperă conceptul de inovaţie socială, aşa cum este el conturat în documentele de politică publică britanice. În fapt, este vorba de a urmări un proces instituţional de introducere a conceptului în politicile publice, pornit de la nevoia de îmbunătăţire a eficienţei în sectorul public. A doua temă urmăreşte transpunerea conceptului în programe de stimulare a inovaţiei sociale. Structura, reţeaua instituţională, obiectivele şi formele de finanţare reprezintă elementele de interes în acest caz.

Mai întâi, este necesar să analizăm reţeaua instituţională relevantă, adică ministerele, agenţiile şi organismele implicate în politicile publice privind inovaţia socială din Marea Britanie. Reţeaua poate fi grupată în două categorii, şi anume: (1) cea de la nivelul Cabinetului (Guvernului), cu rolul de formulare de politici şi programe şi (2) cea implicată în derularea programelor respective. Din prima grupă fac parte: Unitatea de strategii a Cabinetului (Cabinet Office – Strategy Unit) şi Ministerul pentru Inovaţie, Universităţi şi Calificări (Department for Innovation, Universities and Skills – DIUS ). A doua grupă este compusă din ministere sau agenţii de linie: Fondul Naţional pentru Ştiinţă, Tehnologie şi Arte – NESTA (National Endownment for Science, Technology, and Arts), Oficiul pentru Sectorul Terţiar (Cabinet Office – Office for the Third Sector), Unitatea pentru Inovaţie (Innovation Unit) şi Consiliul Britanic (British Council).

Foarte pe scurt expunem rolul fiecăreia dintre aceste organizaţii şi corespondentul lor în sistemul românesc.

Rolul Unităţii de strategii a Cabinetului este definit prin trei obiective: 1) oferirea de consultanţă în domeniul strategiilor şi politicilor Primului Ministru, 2) sprijinirea departamentelor guvernamentale în elaborarea de strategii şi politici şi 3) identificarea şi diseminarea provocărilor şi a potenţialelor teme de politici. Una dintre ariile de activitate actuale se referă la reforma politicilor sociale, a calificărilor şi a oportunităţilor, domeniu în care colaborează cu Departamentul pentru Inovaţie, Universităţi şi Calificări. Unitatea de strategii a Cabinetului este o inovaţie britanică în domeniul guvernării, copiată apoi şi de alte state, sub diferite forme. Constituită la începutul anilor ’70, la cererea primului ministru Edward Heath, rolul său este de a fi un grup de experţi, un think-tank la dispoziţia primului ministru pentru coordonarea (sau controlul) direcţiei generale a politicilor guvernamentale şi a politicilor ministerelor de linie. Echivalentul în România ar fi Unitatea de Politici Publice (UPP) a Secretariatului General al Guvernului (SGG). Echivalenţa respectivă este însă doar una instituţională, nu funcţională, deoarece structura britanică are un rol mult mai însemnat în guvernare, lucrând îndeaproape cu Primul ministru. Unitatea funcţionează sub umbrela Cabinet Office, echivalentul Secretariatului General şi Cancelaria Primului Ministru din Guvernul României.

Ministerul pentru Inovaţie, Universităţi şi Calificări (Department for Innovation, Universities and Skills – DIUS ) este un minister nou creat în anul

Page 30: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

IULIAN STĂNESCU, AURA MATEI 3 30

2007, odată cu constituirea Guvernului Gordon Brown, prin preluarea direcţiilor privind învăţământul superior, calificările şi cercetarea, de la ministerul educaţiei şi a componentei de stimulare a cercetării şi inovaţiei economice, de la ministerul industriei şi comerţului. Misiunea declarată este de a contribui la crearea unei economii competitive şi inovative, prin dezvoltarea competenţelor oamenilor la maximul potenţialului lor şi prin cercetare competitivă la nivel mondial. Scopul organizaţiei este de a crea o Naţiune a Inovaţiei, în care inovaţia prosperă la toate nivelurile: individual, comunitar şi regional. Ca măsură a importanţei acordate acestui domeniu stă bugetul instituţiei, care se ridică la 20,8 miliarde lire sterline până în 2010–2011. În obiectivele departamentului, inovaţia şi cercetarea sunt, în principal, legate de succesul economic şi creşterea calităţii vieţii, dar şi în slujba îmbunătăţirii guvernării, prin încurajarea dezvoltării inovaţiei în serviciile publice. DIUS îşi declară ca parte a culturii organizaţionale promovarea inovaţiei în relaţia cu exteriorul şi în funcţionarea internă.

Fondul Naţional pentru Ştiinţă, Tehnologie şi Arte – NESTA (National Endownment for Science, Technology, and Arts) este un organism autonom, finanţat de Guvernul britanic. Sloganul instituţiei este „Facem inovaţia să înflorească”, iar misiunea afirmată este de a face Marea Britanie mai inovativă. Instituţia are trei direcţii principale de acţiune: (1) gestionează un portofoliu de investiţii în companii noi şi în afaceri aflate într-o fază incipientă, (2) participă prin cercetare în formularea de politici şi (3) iniţiază programe practice, care sprijină angajarea în soluţionarea provocărilor viitoare. NESTA abordează inovaţia prin patru dimensiuni: (1) inovaţia colaborativă, (2) economia creativă, (3) tinerii şi inovaţia, (4) inovaţia socială şi finanţarea. Prin (1) inovaţie colaborativă se înţelege încurajarea unor proiecte privind colaborarea între sectorul public, cel privat şi cel non-profit, abordări pluridisciplinare în ştiinţă sau folosirea internetului ca instrument de facilitare a reţelelor sociale. (2) Economia creativă vizează sprijinirea antreprenorilor din întreprinderilor mici şi mijlocii în inovaţii economice şi creşterea firmei. Componenta privind (3) tinerii şi inovaţia caută să dezvolte competenţe cu rol în inovaţie, ca adaptabilitatea, lucrul în echipă, estimarea riscurilor şi, în special, creativitatea. (4) În fine, componenta privind finanţarea se referă la identificarea de noi surse financiare pentru îmbunătăţirea serviciilor publice sau ameliorarea problemelor sociale care rezistă soluţiilor convenţionale, ca îmbătrânirea populaţiei sau sustenabilitatea de mediu. Soluţiile avute în vedere sunt granturile de pornire a unor mici activităţi cu potenţial excepţional de creştere (venture capital sau risk capital, în engl.).

Oficiul pentru Sectorul Terţiar (Cabinet Office – Office for the Third Sector) are rolul de a concepe şi derula programe privind susţinerea sectorului terţiar. Ca şi Unitatea de strategii, funcţionează în cadrul Cabinet Office. Poate fi echivalat cu un secretariat de stat din subordinea Secretariatului General al Guvernului României.

Unitatea pentru Inovaţie (Innovation Unit) este un organism intermediar, pentru inovaţie în serviciile publice. Iniţial, a fost creat în componenţa Ministerului

Page 31: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

4 POLITICI PRIVIND INOVAŢIA SOCIALĂ ÎN MAREA BRITANIE 31

educaţiei, dar ulterior a devenit un organism autonom, cu buget propriu de venituri şi cheltuieli. Funcţionarea sa este asemănătoare cu o organizaţie non-profit, care însă are drept asociat unic Guvernul britanic. Rolul său este de facilitator al programelor care îşi propun stimularea inovaţiei. În România nu se poate vorbi de un organism echivalent.

Consiliul Britanic (British Council) este un organism public autonom, cu statut de companie publică şi instituţie de binefacere. Prin rolul asumat, se prezintă ca o organizaţie publică pentru relaţii culturale şi oportunităţi educaţionale. Relevanţa sa pentru inovaţia socială este derularea proiectului Inovaţia Socială Regatul Unit – China (UK – China Social Innovation Project), derulat împreună cu Fundaţia Young şi Centrul China pentru Politică şi Economie Comparată. Într-o oarecare măsură similar cu Consiliul Britanic este Institutul Cultural Român, dar la o anvergură mult mai redusă.

Procesul instituţional prin care s-a ajuns la conceptul de inovaţie socială şi la politici pentru promovarea acesteia poate fi urmărit pe parcursul a şase ani, din 2002 până în 2008. Pentru a distinge etapele acestui proces nu este suficientă doar prezentarea de mai sus a reţelei instituţionale, ci şi specificul juridic al documentelor de politici publice. În acest sens, întâlnim trei tipuri de documente: (1) working paper, (2) rapoarte şi (3) white paper.

(1) Un Working paper este un document de politici publice elaborat în cadrul sectorului public, dar care nu reflectă în mod necesar asumarea unei poziţii la nivel guvernamental. De asemenea, nu are nicio forţă juridică, rolul său fiind de a oferi un cadru pentru expunerea unei concepţii, a unor idei sau perspective privind o politică guvernamentală. În esenţă, este vorba de un mijloc prin care se oferă dezbaterii publice elemente care pot sau nu să devină ulterior politică oficială. Un alt element de referinţă la un working paper este poziţia autorului în cadrul aparatului guvernamental. De obicei, documentul îşi pune mai mult amprenta asupra dezbaterilor ulterioare privind un subiect de politică publică, în cazul în care autorul este un înalt oficial, decât dacă este doar un consultant contractat din afara grupului de experţi guvernamentali.

(2) Raportul deţine un grad mai ridicat de asumare a conţinutului de către organizaţia contractantă. De obicei, organismele intermediare recurg la comandarea unor rapoarte, în schimbul unui grad mai ridicat de elaborare a unor anumite politici sau concepte aferente politicilor. Autorii lor sunt persoane cu experienţă în domeniul respectiv, care cunosc bine cum funcţionează sectorul public, lucrând chiar în trecut în interiorul acestuia. Pe de altă parte, existenţa rapoartelor poate fi interpretată şi ca o formă de externalizare a funcţiei publice, în contextul deprofesionalizării şi scăderii competenţelor din sectorul public.

(3) În fine, white paper este un document specific britanic. Juridic are forţa unei legi, fiind adoptat de Parlament, însă conţinutul este radical diferit de ceea ce reprezintă o lege în spaţiul juridic românesc. White Paper reprezintă o opţiune strategică explicită a Guvernului britanic într-un anumit domeniu, care descrie în

Page 32: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

IULIAN STĂNESCU, AURA MATEI 5 32

detaliu opţiunile valorice şi de politici asumate, direcţiile de acţiune şi legile avute în vedere pentru perioada următoare. În România nu există echivalent pentru un White Paper. Strategiile promovate prin hotărâri de Guvern sau prin ordine de ministru nu au o forţă juridică echivalentă şi nici nu sunt atât de explicite, clare şi coerente.

Procesul de elaborare a unor politici publice privind inovaţia socială a debutat în anii 2002–2003, prin două working papers la nivelul Unităţii pentru Strategii a Cabinetului britanic. Ulterior, prin anii 2006–2007 organisme intermediare, ca NESTA sau British Council, au comandat rapoarte pentru fundamentarea propriilor programe privind inovaţia socială. În final, white paper-ul din 2008 Innovation nation (Naţiunea inovatoare) reuneşte toate politicile publice privind inovaţia, cu referinţă şi la inovaţia socială.

În cele ce urmează, vom prezenta succint principalele documente aferente etapelor de mai sus, respectiv cele două working papers, Innovation; lessons from the private sector (2002) şi Innovation in The Public Sector (2003), rapoartele Social Innovation: what it is, why it matters and how it can be accelerated (2006) şi The Challenge of Growing Social Innovations (2007), precum şi partea privind inovaţia socială din white paper-ul Innovation nation (2008).

Innovation; lessons from the private sector (Inovaţia: învăţăminte din sectorul privat) (2002) a fost contractată spre realizare de Unitatea de Strategii profesorului de management Tom Ling, în contextul programului Invest to Save Budget (Investiţii pentru economii bugetare), cu obiectivul identificării unor căi de inovare în sectorul public.

Lucrarea face o inventariere a acelor practici de stimulare a inovaţiei în mediul privat care pot fi transferate către sectorul public. Prezintă o perspectivă specifică managementului şi se vrea un ghid pentru managerii instituţiilor publice în crearea unor aranjamente instituţionale care să stimuleze inovaţia în livrarea de servicii publice.

Tom Ling nu formulează o definiţie propriu-zisă a inovaţiei sociale, ci se referă la procesele de inovaţie în sectorul public. Putem considera inovaţia în sectorul public o subcategorie a inovaţiei sociale, în funcţie de sectorul în care ea se dezvoltă (piaţă, sectorul nonprofit sau sectorul guvernamental). Având în vedere că inovaţia din sectorul public nu este orientată către profit, o putem încadra cu încă şi mai mare încredere în aria de cuprindere a inovaţiei sociale.

Tom Ling defineşte studiul inovaţiei ca „studiul felului în care noi idei sunt generate, a felului în care acestea conduc la schimbări în practicile organizaţionale sau individuale care aduc valoare adăugată, şi a felului în care sunt difuzate practicile de succes” (Ling, 2002: 5).

În acest working paper sunt identificate trei elemente sau stadii ale inovării din sectoarele privat şi nonprofit: generarea de idei şi identificarea de oportunităţi pe piaţă, managementul inovaţiei şi difuziunea inovaţiei de succes. Pe aceste trei paliere, autorul identifică practici ce pot fi transferate în sectorul public.

Page 33: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

6 POLITICI PRIVIND INOVAŢIA SOCIALĂ ÎN MAREA BRITANIE 33

Principalele trei diferenţe între inovaţia din sectorul public şi cea din sectorul privat se referă la:

– unitatea de bază în raport cu care este evaluată inovaţia: pe piaţă, această unitate este întreprinderea, în timp ce în sectorul public poate fi un sistem complex (de ex.: sistemul educaţional sau sistemul de sănătate);

– obiectivul, motivaţia sau stimulentul pentru inovaţie: în sistemul privat, inovaţia este motivată de valoarea adusă acţionarilor, iar în sistemul public ea satisface interesul public sau un obiectiv de politici;

– tipul constrângerilor în raport cu legislaţia: inovaţia privată trebuie să respecte cadrul legal, iar cea publică este limitată în dezvoltarea sa de constrângerile legale la adresa organismelor publice (de ex.: libertatea la informare) şi nu constrângeri legale asupra sa în mod direct (Ling, 2002: 5–6).

Ling propune un obiectiv foarte important pentru politicile de stimulare a inovaţiei: crearea unui sistem naţional de inovaţie. Autorul înţelege acest sistem în accepţiunea lui Patel şi Pavitt (2000: 217, apud. Ling, 2002: 8) ca fiind format pe de o parte din instituţii implicate în generarea, comercializarea şi difuziunea de produse, procese şi servicii noi, mai bune, iar pe de altă parte din structuri de stimulente şi competenţe ale acestor instituţii, structuri care influenţează rata şi direcţia schimbării. Responsabilitatea creării unui astfel de sistem nu este înţeleasă ca fiind exclusiv a sectorului public, ci este percepută ca o interacţiune a sectorului public, privat şi nonguvernamental. Un astfel de sistem ar avea caracteristici de guvernare (governance), cu responsabilitate si autoritate diseminată într-o reţea, şi nu de către Guvern (government), caz în care acestea sunt centralizate.

Innovation in The Public Sector (Inovaţia în sectorul public) (2003) este un working paper mai important şi prin statutul autorilor. Geoff Mulgan era director al Unităţii de strategii, consilierul Primului ministru Tony Blair pe politici publice, iar David Albury ocupa poziţia de consilier principal în aceeaşi structură. Aşadar, este un working paper cu autori din interiorul sistemului public, chiar persoane cu funcţii importante şi reprezintă un pas în plus spre o concepţie asumată oficial privind inovaţia socială.

Mulgan şi Albury definesc inovaţia drept „noi idei care funcţionează”. După cei doi autori, „o inovaţie de succes înseamnă crearea şi implementarea unor noi procese, produse, servicii şi metode de furnizare care au ca rezultat îmbunătăţiri semnificative în eficienţa, eficacitatea sau calitatea rezultatelor” (2003: 3).

Din perspectiva sectorului public, inovaţia este evaluată în funcţie de îmbunătăţirea eficienţei, eficacităţii sau calităţii rezultatelor, prin crearea şi implementarea de noi procese, produse, servicii şi metode de livrare (2003: 3).

Autorii definesc rolul politicilor guvernamentale în domeniul inovaţiei, prin trei dimensiuni: (1) inovarea politicilor – noi direcţii şi iniţiative de politici, (2) inovaţii în procesul de realizare a politicilor publice şi (3) politici de stimulare a inovaţiei şi a diseminării acesteia (2003: 4). Intervenţia guvernamentală poate stimula inovaţia de jos în sus, inovaţie care îşi are originea în organizaţii sau reţele din interiorul

Page 34: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

IULIAN STĂNESCU, AURA MATEI 7 34

sistemului de livrare de servicii publice, sau poate inova de sus în jos, prin reglementări, prescripţii şi suport, cel mai probabil prin alocarea de fonduri (2003: 4).

Importanţa inovaţiei pentru sectorul public constă în faptul că poate creşte receptivitatea serviciilor la nevoile locale şi individuale, poate face faţă aşteptărilor şi nevoilor publice, poate să menţină controlul asupra presiunilor costurilor, poate creşte eficienţa sectorului public şi poate îmbunătăţi rezultatele (2003: 5).

Condiţiile care stimulează inovaţia în sectorul public se referă la: structura sectorului, management, recompense şi cultură. Existenţa competiţiei într-un sector şi natura ei, gradul de concentrare a pieţei şi reglementările pot încuraja sau descuraja inovaţia. La nivel managerial, stimularea inovaţiei depinde de măsura în care este declarată un scop formal, de abilitatea de a crea spaţii (resurse) dedicate inovaţiei şi concentrarea pe rezultate. Bonusurile, recunoaşterea şi acordarea drepturilor de proprietate intelectuală pentru actorii inovatori din administraţie creează o structură de stimulente favorabilă dezvoltării de inovaţii. Trăsăturile de cultură organizaţională favorabile ţin de atitudinea faţă de risc, capacitatea de a învăţa din eşecuri sau încurajarea unui tip de gândire ce imaginează schimbări radicale (2003: 6).

Mulgan şi Albury evocă un studiu din 2001, al lui S. Borins, în care arată că inovaţia este iniţiată în proporţie de 50% de personalul din prima linie şi managementul de mijloc, că în 70% din cazuri nu este un răspuns la o criză, că în 60% din cazuri trece de graniţele organizaţiei şi este, în mai mare măsură, motivată de recunoaştere decât de recompense financiare.

Autorii propun un cadru pentru stimularea inovaţiei format dintr-un ciclu cu patru elemente: (1) incubare şi dezvoltare de prototipuri, (2) replicare şi dezvoltare la scală, (3) analiză şi (4) învăţare şi generarea de posibilităţi, ciclu în care incubarea şi analiza sunt interconectate (2003: 12). Sunt oferite recomandări pentru sistemul public privind fiecare dintre aceste patru dimensiuni. O parte interesantă priveşte structura de stimulente ce poate fi dezvoltată la nivel de sistem (o dinamică semi-piaţă), la nivelul organizaţiilor (finanţare suplimentară pentru proiecte inovative), al echipelor şi indivizilor (recunoaştere).

Barierele în calea inovaţiei în sectorul public sunt identificate mai ales la nivelul culturii de aversiune faţă de risc, reticenţa de a închide programele sau organizaţiile care eşuează, o prea mare încredere în marii performeri ca surse de inovaţie, aranjamente culturale şi organizaţionale constrângătoare, care nu favorizează utilizarea tehnologiilor disponibile, lipsa de stimulente sau recompense pentru a inova sau a adopta inovaţia, lipsa de aptitudini de management al riscului şi al schimbării, bugete şi orizonturi de planificare pe termen scurt, presiuni la livrare şi poveri administrative (2003: 31).

În contextul sistemului public, un rol important este jucat de managementul politic al instituţiilor publice sau de liderii politici. Aportul acesta este eficient mai ales la nivelul stabilirii şi comunicării unor obiective şi aspiraţii clare, al creării

Page 35: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

8 POLITICI PRIVIND INOVAŢIA SOCIALĂ ÎN MAREA BRITANIE 35

unei culturi favorabile noilor idei, al creării unui cadru legal care să faciliteze experimentarea şi dezvoltarea de proiecte-pilot (2003: 39).

Mulgan şi Albury dau şi şapte exemple de cazuri de inovaţie socială. Cele mai cunoscute sunt, probabil, Open University, respectiv introducerea în anii ’60 a învăţământului superior la distanţă şi NHS Direct, o serviciu mai nou din cadrul sistemului britanic de asistenţă medicală, care permite pacienţilor contactarea directă prin telefon sau Internet, non-stop, a unui personal medical pentru recomandări în cazul unor probleme de sănătate (2003: 8).

Rapoartele din 2006–2007 privind inovaţia socială au fost contractate de către organizaţii publice, care ulterior au iniţiat programe specifice pe tema inovaţiei sociale. Două dintre aceste organizaţii, Consiliul Britanic şi NESTA, au fost prezentate mai sus. Autorul ambelor rapoarte este Geoff Mulgan, fostul director al Unităţii de Strategii şi co-autor al working parper-ului Inovaţia în sectorul public. În esenţă, cele două documente reiau şi detaliază într-o oarecare măsură cele afirmate în working paper. Din punctul de vedere al procesului de elaborare al politicilor publice, reprezintă pasul următor, de asumare de către organizaţiile publice a unui anumit conţinut pentru un concept şi direcţii de acţiune aferente în politicile publice.

Consiliul Britanic a comandat, în 2006, un raport intitulat Inovaţia socială: ce este, de ce e importantă şi cum poate fi accelerată (Social Innovation: what it is, why it matters and how it can be accelerated), autor G. Mulgan, ca parte a programului Proiectului Inovaţia Socială Regatul Unit – China (UK – China Social Innovation Project), derulat împreună cu Fundaţia Young şi Centrul China pentru Politică şi Economie Comparată.

Raportul din 2006 oferă o definiţie mai elaborată a inovaţiei sociale, văzută ca „activităţi şi servicii inovative care sunt motivate de obiectivul atingerii unor nevoi sociale şi care sunt predominant dezvoltate şi difuzate prin organizaţii al căror domeniu principal este cel social” (Mulgan, 2006: 8). Având în vedere spaţiul restrâns de care dispunem aici, ne vom concentra asupra domeniilor identificate ca având potenţial pentru inovaţii sociale şi a recomandărilor finale.

G. Mulgan consideră că există câteva domenii cu deficite severe de inovare, dar şi cu oportunităţi majore pentru noi soluţii creative. Aceste domenii sunt:

(1) creşterea speranţei de viaţă – noi modalităţi de organizare a sistemelor de pensii, noi modele de locuinţe şi dezvoltare urbană, noi metode de combatere a izolării, schimbările climatice şi schimbările ce se impun. În toate acestea, tehnologia va avea un rol decisiv, dar inovaţiilor sociale vor ajuta schimbarea de comportament;

(2) creşterea diversităţii satelor şi oraşelor – noi modalităţi de organizare a învăţământului şi locuirii pentru a preveni segregarea şi conflictele;

(3) inegalităţi flagrante (stark) – creşterea polarizării sociale şi tendinţa de a fi asociate cu probleme sociale diverse, de la violenţă la boli psihice;

Page 36: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

IULIAN STĂNESCU, AURA MATEI 9 36

(4) creşterea incidenţei bolilor de durată, ca artrita, depresia, diabetul, cancerul, bolile cardiovasculare, care reclamă niveluri sociale de suport noi şi modele diferite de suport medical;

(5) probleme comportamentale asociate afluenţei – obezitate, probleme de dietă, dar şi consumul de droguri, alcool şi dependenţa de jocuri de noroc;

(6) tranziţii dificile către maturitate – necesitatea unor noi metode pentru a ajuta tinerii să navigheze spre relaţii, cariere şi stiluri de viaţă stabile;

(7) fericirea – disparitatea dintre creşterea PIB, pe de o parte şi, pe de cealaltă parte, stagnarea calităţii vieţii, declinul bunăstării sociale reale şi nevoia unor noi modalităţi de concepere a politicilor publice şi a acţiunii civice (Mulgan, 2006: 9).

Către final, G. Mulgan propune o serie de metode şi structuri pentru stimularea inovaţiei sociale, cum ar fi: (1) stiluri de conducere şi structuri potrivite inovaţiei, (2) direcţii de finanţare publică axate pe inovaţie, (3) politici publice cu sprijin real pentru inovaţie, (4) cadre instituţionale dedicate inovaţiei de tip incubator, (5) formule de cooperare naţională şi internaţională şi (6) cercetarea inovaţiei sociale şi diseminarea mai rapidă a rezultatelor.

În 2007 a fost publicat un alt raport, elaborat la comanda NESTA de către G. Mulgan, R. Ali, R. Hallet, B. Sanders şi intitulat Provocările difuziunii inovaţiilor sociale (The challenge of growing social innovations). În material, inovaţia socială este definită drept „dezvoltarea şi implementarea a noi idei (produse, servicii şi modele) adresate nevoilor sociale” (Mulgan et al., 2007: 9). Tema principală a raportului este problema diseminării inovaţiilor sociale. Autorii consideră că, spre deosebire de cazul inovaţiilor tehnice, în cazul inovaţiilor sociale de multe ori lipseşte un sistem de mijloc, care să faciliteze diseminarea practicilor sau ideilor inovative. Grupul-ţintă de organizaţii pentru care este adresat raportul este reprezentat de micile organizaţii private sau din sectorul nonprofit. Pentru a ilustra factorii critici prin care o astfel de organizaţie are succes în diseminarea inovaţiei sunt prezentate unsprezece studii de caz. Recomandările oferite de autori sunt asemănătoare cu cele ale raportului din 2006 al Consiliului Britanic, respectiv stimularea adoptării de modele inovative de către manageri, o mai largă finanţare şi stabilirea unui cadru de intermediere şi schimb de informaţii.

Innovation nation (2008) este documentul oficial (white paper) care explicitează în faţa Parlamentului strategia Guvernului britanic privind inovaţia şi direcţiile de acţiune urmărite prin programe. Cuprinde toată politica guvernamentală referitoare la inovaţie: rolul statului, inovaţia în mediul de afaceri, în ştiinţă şi cercetare, în sectorul public, cooperarea internaţională. Asupra inovaţiei sociale se recunoaşte tradiţia îndelungată în Regatul Unit a inovaţiei publice şi sociale (Open University, NHS Direct, Oxfam). De asemenea, este subliniat rolul universităţilor în promovarea inovaţiei sociale, în parteneriat cu autorităţile locale şi organizaţiile nonprofit. Sunt enumerate o serie de iniţiative privind promovarea inovaţiei sociale în sectorul public: Bursa Inovaţiilor Sociale, finanţarea de 2,5 mld. lire sterline pe trei ani pentru programe coordonate de NESTA în parteneriat cu

Page 37: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

10 POLITICI PRIVIND INOVAŢIA SOCIALĂ ÎN MAREA BRITANIE 37

Fundaţia Young, şi alte organizaţii, înfiinţarea unui Laborator de Inovaţie în Serviciile Publice, înfiinţarea unor reţele interministeriale privind inovaţia (Whitehall Innovation Hub & Whitehall Innovators) şi obiectivul de a dezvolta un sistem de măsurare a inovaţiei în sistemul public. Totuşi, ca notă generală, inovaţia socială deţine cea mai redusă pondere ca atenţie acordată prin programe dedicate faţă de alte forme de cercetare şi inovaţie.

A doua temă a acestei comunicări urmăreşte transpunerea conceptului în programe de stimulare a inovaţiei sociale. În acest sens, vom oferi trei exemple de astfel de programe, respectiv (1) cele de sub egida NESTA, (2) programul Inovaţia Socială Regatul Unit – China al British Council şi (3) programul Bursa Inovaţiilor al Unităţii pentru Inovaţie.

Principalele programe ale NESTA privind inovaţia socială sunt următoarele: 1) inovaţia civică şi în comunitate – dezvoltă un proiect de finanţare a metodelor de a ne confrunta cu problema schimbării climatice şi un proiect de reunire a soluţiilor pe care tinerii le găsesc la provocările mediului înconjurător; 2) inovaţia în serviciile de sănătate – susţine un incubator de dezvoltare a ideilor privind bolile pe termen lung şi un proiect de descoperire a noi metode de a structura şi reforma serviciile publice; 3) inovaţia în serviciile de sănătate mintală – constă într-o cerere de propuneri de servicii inovative orientate către lucrătorii cu bolnavii, utilizatorii serviciilor şi aparţinători, mizând pe dezvoltarea de idei locale care au potenţialul de a deveni proiecte naţionale; din totalul de 491 de cereri au primit finanţare unsprezece proiecte-pilot; 4) finanţarea iniţiativelor sociale – NESTA sprijină dezvoltarea unei pieţe de finanţări pentru iniţiative sociale prin concentrarea pe cererea şi oferta de capital, barierele la intrare pe piaţă şi infrastructura pieţei actuale; 5) laboratorul de inovaţie a serviciilor publice – implică inaugurarea unei structuri dedicate accelerării soluţiilor la problemele complexe care ameninţă bunăstarea şi competitivitatea economică, laboratorul are la bază ideea că problemele sociale majore nu vor fi rezolvate de sistemele care le-au produs, ci rezolvarea va fi independentă şi multidisciplinară; 6) inovaţia din sectorul terţiar – sprijină inovatorii sociali să îşi dezvolte ideile şi să le multiplice.

Programul Inovaţia Socială Regatul Unit – China al British Council îşi propune să disemineze în spaţiul chinez conceptul de inovaţie socială. Potrivit experţilor British Council, inovaţia socială reprezintă rezolvarea problemelor sociale, prin dezvoltarea de noi produse, servicii şi organizaţii de către guverne naţionale şi mediul de afaceri. Activităţile programului au inclus înfiinţarea unui Forum al inovaţiei sociale (2006), vizite de schimb de experienţă (2007) şi organizarea conferinţei Inovaţia socială şi sectorul terţiar în China (2008).

Bursa Inovaţiilor este semnificativă pentru abordarea pragmatică a programelor din acest domeniu în Marea Britanie. Având finanţare publică, programul este gestionat de Unitatea pentru Inovaţie, fostă componentă a ministerului Educaţiei, acum companie non-profit. Filosofia programului este simplă: o schemă de granturi pentru stimularea organizaţiilor cu potenţial inovativ

Page 38: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

IULIAN STĂNESCU, AURA MATEI 11 38

în domeniul social. Acordarea grantului depinde de capacitatea de a atrage şi finanţare privată. Aşadar, schema programului este una tripartită: (1) inovatorii: antreprenori sociali (organizaţii caritabile, fundaţii, companii nonprofit etc.), (2) investitorii sociali: companii cu programe de responsabilitate socială a corporaţiilor şi (3) autoritatea contractantă: sectorul public, reprezentat de Unitatea pentru Inovaţie. Graficul de desfăşurare a primei runde din program este următorul:

– martie 2008: lansarea apelului către antreprenorii sociali şi investitori de a se alătura Bursei;

– mai 2008: „festivalul ideilor” pune în contact antreprenorii şi investitorii; – iunie 2008: antrenorii şi investitorii pun la punct planul de activităţi; – septembrie 2008: cele mai bune inovaţii primesc finanţare de la Fondul

Bursei Sociale şi intră în programul de 18 luni Next Practice; – începând din octombrie 2008: sprijin prin Next Practice pentru dezvoltare; – începând din octombrie 2008: diseminarea practicilor pentru contractanţi

publici şi investitori sociali; – aprilie 2009: următoarea rundă din schema de granturi. Având în vedere cele prezentate despre politicile privind inovaţia socială în

Regatul Unit al Marii şi Irlandei de Nord, credem că se pot trage următoarele concluzii: 1. preocuparea guvernamentală şi politicile privind inovaţia socială au avut ca

punct de plecare nevoia de inovaţie în sectorul public; 2. introducerea inovaţiei sociale în politicile publice a fost facilitată de

posibilitatea analizei conceptului prin intermediul unor working papers, fără obligativitatea asumării unei poziţii oficiale;

3. se acordă o importanţă egală apariţiei ca şi diseminării inovaţiilor sociale, a factorilor care facilitează sau blochează trecerea de la un exemplu izolat de succes la o practică generală;

4. abordarea britanică este una pragmatică, legată de conceperea de noi soluţii la probleme sociale; de asemenea, este pusă în evidenţă legătura dintre inovaţie şi creşterea calităţii vieţii;

5. în documentele de politici şi în plan instituţional, inovaţia socială este legată de cea tehnologică şi economică;

6. structura instituţională în domeniu este avansată; reprezintă totodată şi o orientare strategică asumată, reprezentativă pentru preocuparea statelor vest-europene de a fi mai pregătite pentru incertitudinile viitorului, prin stimularea inovaţiilor.

BIBLIOGRAFIE

1. Ling, T., Innovation; lessons from the private sector, London, Cabinet Office – Strategy Unit, 2002.

2. Mulgan, G., Albury, D., Innovation in The Public Sector, London, Cabinet Office – Strategy Unit, 2003.

3. Mulgan, G., Social Innovation: What it is, why it matters and how it can be accelerated, London, British Council, 2006.

Page 39: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

12 POLITICI PRIVIND INOVAŢIA SOCIALĂ ÎN MAREA BRITANIE 39

4. Mulgan, G., et al., The Challenge of growing social innovations, London, NESTA, 2007. 5. *** Department for Innovation, Universities and Skills (DIUS), Innovation Nation, 2008. 6. Site-ul oficial al Cabinet Office – Strategy Unit http://www.cabinetoffice.gov.uk/strategy.aspx 7. Site-ul oficial al Department for Innovation, Universities and Skills – DIUS http://www.dius.gov.uk/ 8. Site-ul oficial al National Endownment for Science, Technology, and Arts http://www.nesta.org.uk/ 9. Site-ul oficial al Cabinet Office – Office for the Third Sector www.cabinetoffice.gov.uk/third_sector.aspx 10. Site-ul oficial al Innovation Unit www.innovation-unit.co.uk/ 11. Site-ul oficial al British Council http://www.britishcouncil.org/new/

ocial innovation is a rather new concept, it does not have a well defined structure and there is no commonly shared approach in this research area. For this reason, it would be

useful to explore the meanings associated with social innovation and its uses in the context of Great Britain’s public policies. The British model is also relevant thanks to its long history of structural changes in governance and framing of public policy, thus establishing practices and models/setting up standards for other administrations. The framing of policies regarding innovation in the public sector and social innovation is a recent endeavor. Following policy formulation stages, the institutional network and main public policy documents are analyzed. Fostering social innovation is strongly connected with the general goal of the British Government to stimulate economic and technological innovation as well as to increase the efficiency of the public sector through innovation. In this context, social innovation stands at the centre of the three sectors – public, private and non-profit. Moreover, social innovation is linked with social entrepreneurship.

We are also envisaging a presentation of what the British public sector exemplifies as social innovation, like the Open University and Sure Start. In the recent years, there have also been initiated a series of program aimed at stimulating social innovation. Their structure, financing, applicants and objectives are featured.

Keywords: social innovation, public policies, programs, social entrepreneurs.

S

Page 40: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

INOVAŢIA ÎN ŞTIINŢELE SOCIALE

LAUREANA URSE

novaţia în ştiinţele sociale” completează dezbaterea problematicii inovaţiei sociale ca factor al dezvoltării social-economice.

Este analizată mai întâi inovaţia în ştiinţă, pe baza lucrării lui T. Kuhn – „Structura revoluţiilor ştiinţifice”; „procesul dinamic prin care este câştigată cunoaşterea ştiinţifică” este prezentat pe baza conceptelor fundamentale ale lucrării acestuia: paradigmă, ştiinţă normală, probleme puzzles, anomalie, criză şi revoluţie ştiinţifică.

Problematica inovaţiei în ştiinţele sociale este prezentată pe baza cărţii lui M. Dogan şi R. Pahre L’innovation dans les sciences sociales, precum şi pe baza unor lucrări ale profesorului Cătălin Zamfir.

M. Dogan şi R. Pahre analizează cum şi unde se produce inovaţia în ştiinţele sociale, cum inovează cercetătorul şi ce poate genera inovaţie în ştiinţele sociale, dar consideră că ştiinţa poate progresa şi prin aporturi succesive.

Punctele de vedere ale profesorului Cătălin Zamfir sunt orientate pe două direcţii: 1) caracteristicile disciplinelor social-umane; 2) participarea sociologiei la schimbarea socială, cu accent pe sociologia tranziţiei.

Cuvinte-cheie: inovaţia în ştiinţă, inovaţia în ştiinţele sociale şi schimbarea socială.

De ce „Inovaţia în ştiinţele sociale”, în cadrul dezbaterii cu tema „Inovaţia socială – factor al dezvoltării social-economice”? Pentru că o analiză completă a inovaţiei sociale ca factor al dezvoltării social-economice trebuie să cuprindă şi inovaţia în ştiinţele sociale, chiar dacă relaţia dintre inovaţia în ştiinţele sociale şi inovaţia socială ca factor al dezvoltării social-economice nu este o simplă relaţie de determinare.

ŞTIINŢĂ ŞI CUNOAŞTERE ŞTIINŢIFICĂ

Cunoaşterea ştiinţifică şi ştiinţa au fost, în decursul timpului, temă de analiză pentru filosofia ştiinţei, sociologia cunoaşterii şi sociologia ştiinţei.

Pentru analiza inovaţiei în ştiinţă sunt de referinţă doi autori: Karl Popper, cu lucrarea „Logica ştiinţei” şi Thomas Kuhn cu „Structura revoluţiilor ştiinţifice”. Ceea ce au în comun cei doi autori spune chiar T. Kuhn: „Ambii ne ocupăm de

Adresa de contact a autorului: Laureana Urse, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Calea 13 Septembrie, nr. 13, sector 5, 050711, Bucureşti, România, e-mail: [email protected].

CALITATEA VIEŢII, XX, nr. 1–2, 2009, p. 40–48

„I

Page 41: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

2 INOVAŢIA ÎN ŞTIINŢELE SOCIALE 41

procesul dinamic prin care este câştigată cunoaşterea ştiinţifică... amândoi subliniem, cu date legitime, faptele şi de asemenea spiritul vieţii ştiinţifice actuale şi amândoi ne întoarcem adesea spre istorie pentru a găsi astfel de fapte”.

În „Structura revoluţiilor ştiinţifice”, Thomas Kuhn a formulat o teorie asupra naturii şi dinamicii ştiinţei; teoria lui Kuhn are propriul său pachet de concepte de bază: paradigmă, ştiinţă normală, ştiinţă extraordinară, revoluţie ştiinţifică, probleme puzzles, anomalie, criză, incomensurabilitate, comunitate ştiinţifică.

Trebuie precizat că T. Kuhn s-a bazat în elaborarea lucrării sale pe istoria ramurilor fundamentale ale ştiinţelor naturii, iar în argumentarea ideilor sale s-a folosit de exemple din istoria fizicii şi a chimiei.

Paradigma este termenul central în abordarea lui T. Kuhn, cu numeroase explicaţii date de autor, printre care şi acela că paradigmele sunt realizările ştiinţifice universal recunoscute care, pentru o perioadă, oferă probleme şi soluţii model unei comunităţi de practicieni.

Ştiinţa normală înseamnă, „cercetarea bazată ferm pe una sau mai multe realizări ştiinţifice trecute, realizări pe care o anumită comunitate ştiinţifică le recunoaşte, pentru o vreme, drept bază a practicii ei” (Kuhn, 1976:53).

Probleme puzzles. „Poate cea mai izbitoare trăsătură a problemelor cercetării normale este măsura foarte mică în care ele urmăresc să producă noutăţi majore de ordin conceptual sau fenomenal” (Kuhn, 1976:78). „Puzzles sunt – în sensul întru totul uzual folosit aici – acea categorie specială de probleme care au menirea de a testa ingeniozitatea şi îndemânarea în rezolvare” (Kuhn, 1976:80).

Anomalia. Ştiinţa normală este „o întreprindere în mare măsură cumulativă, extrem de eficientă în obţinerea rezultatelor, sporind constant aria de cuprindere şi precizia cunoaşterii ştiinţifice. În desfăşurarea cercetării ştiinţifice, oamenii de ştiinţă conştientizează la un moment dat o anomalie, adică aşteptările induse de paradigma care guvernează ştiinţa normală nu se mai regăsesc în segmentul de natură cercetat; se declanşează atunci o explorare amplă a zonei anomaliei, explorare care se încheie atunci când paradigma a fost ajustată în aşa fel încânt anomalia devine un fapt aşteptat.

Criza. Când o anomalie ajunge să pară mai mult decât o simplă problemă de ştiinţă normală se poate spune ca a început tranziţia spre criză şi spre ştiinţa extraordinară. Toate crizele încep cu estomparea unei paradigme şi, deci, cu slăbirea rezultatelor cercetării normale. În principiu, crizele se pot încheia în următoarele trei moduri: 1) ştiinţa normală se dovedeşte, până la urmă, capabilă să rezolve problema care a provocat criza; 2) problema persistă şi oamenii de ştiinţă o lasă spre rezolvare generaţiei viitoare; 3) criza se poate încheia prin apariţia unei noi paradigme.

„Tranziţia spre o nouă paradigmă este o revoluţie ştiinţifică”. Revoluţiile ştiinţifice sunt „acele episoade de dezvoltare necumulativă în

care o paradigmă mai veche este înlocuită, integral sau parţial, de o nouă paradigmă incompatibilă cu ea”.

Page 42: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

LAUREANA URSE 3 42

Prin urmare, în dinamica oricărei discipline ştiinţifice mature se înregistrează două etape distincte: 1) cercetarea normală sau cercetarea bazată pe paradigmă, care este o activitate cumulativă de rezolvare a problemelor puzzles şi care păstrează fundamentele ştiinţei; 2) revoluţia ştiinţifică, care reprezintă o întrerupere a continuităţii, produce transformarea fundamentelor şi determină o trecere de la o formă de practică ştiinţifică la altă formă, diferită calitativ.

INOVAŢIA ÎN ŞTIINŢELE SOCIALE

Cum pot inova oamenii de ştiinţă în domeniul ştiinţelor sociale? Este întrebarea fundamentală la care răspund Mattei Dogan şi Robert Pahre în „L’innovation dans les sciences sociales”.

Autorii precizează încă de la începutul analizei lor că nu există un consens asupra contururilor ştiinţelor sociale: sociologia, antropologia şi ştiinţa politică sunt nucleul ansamblului ştiinţelor sociale.

Odată definit câmpul ştiinţelor sociale, Dogan şi Pahre definesc inovaţia: „Noi definim inovaţia ca aport de noutate în cercetarea ştiinţifică”. „... inovaţia în ştiinţele sociale apare cel mai adesea şi produce rezultatele cele mai importante la intersecţia dintre discipline. Acest fenomen constituie, totodată, cauza şi efectul unei fragmentări neîntrerupte ale ştiinţelor sociale în specializări înguste şi al recombinării acestor specialităţi într-o manieră transversală, în interiorul a ceea ce numim câmpuri «hibride»... Deplasându-se dinspre centrul spre periferia unei ştiinţe, transgresându-i frontierele şi penetrând în domeniul altei specialităţi, un om de ştiinţă are cele mai mari şanse de a fi creativ”.

În ciuda acestor precizări, autorii subliniază dificultatea de a defini inovaţia, în primul rând pentru că ştiinţa poate avansa prin aporturi succesive: „Oricât de puţin spectaculoase faţă de perioada revoluţiilor ştiinţifice, aceste perioade de progres prin aporturi succesive sunt motorul principal al progresului ştiinţific. Nicio discuţie despre inovaţie nu poate să le evite, chiar dacă «ştiinţa normală» nu este forma cea mai vizibilă a ştiinţei” (M. Dogan, R. Pahre, 1991:20).

Inovaţiile în ştiinţele sociale se constituie în straturi succesive care se suprapun şi care formează patrimoniul (rezultat la rândul lui dintr-o muncă anterioară); marii inovatori exploatează intens acest patrimoniu ştiinţific.

Autorii conchid că inovaţia în serie, acumularea de vaste patrimonii şi progresul gradual sunt trăsături care se manifestă în aproape toate ştiinţele sociale. Inovaţia în ştiinţele sociale este un fenomen de masă, numeroşi cercetători contribuind la creşterea patrimoniului ştiinţelor sociale.

● Unde se produce inovaţia? Autorii invocă „paradoxul densităţii”: tendinţa subdomeniilor cu o mare densitate de cercetători de a produce într-o măsură mai mică inovaţie, în ciuda efortului crescând; dar densitatea de cercetători în inima domeniului deschide calea inovaţiei la periferie: cercetarea la periferie pare a fi mai importantă decât cea produsă de cercetătorii masaţi în centrul disciplinei.

Page 43: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

4 INOVAŢIA ÎN ŞTIINŢELE SOCIALE 43

● Cum inovează cercetătorul? Mai întâi cercetătorii se specializează, apoi inovează, iar ulterior cunoaşterea specializată a diferitelor domenii se combină; această combinare este numită de autori hibridare: „Un domeniu hibrid rezultă din reacoperirea zonelor marginale a două sau mai multe discipline”.

În analiza lui M. Dogan şi R. Pahre specializarea ştiinţelor este prima etapă a procesului de inovare; a doua etapă este recombinarea sectoarelor specializate, rezultând domenii hibride; apariţia acestora din urmă se datorează faptului că specializarea lasă un vid între subdiscipline, care trebuie umplut. „Astăzi, procesul cel mai important nu este creaţia de noi discipline, ci formarea de noi domenii hibride”. În ştiinţele sociale există multe domenii hibride. „Savanţii hibrizi” nu acceptă vidul care se creează între domeniile ştiinţifice; de aceea ei se îndreaptă spre aceste zone unde descoperă deseori fenomene care au scăpat atenţiei altor cercetători. Formarea specialităţilor hibride atrage, de cele mai multe ori, cercetătorii disciplinelor vecine.

Trecând în revistă ştiinţele, din perspectiva fragmentării, specializării şi hibridării, autorii cercetează starea sociologiei caracterizată prin extraordinara ei fragmentare şi asocierea la ea a unor curente venite din psihologie, antropologie, ştiinţă politică şi economie, ceea ce face ca astăzi să nu existe un domeniu căruia să i se poată da numele de sociologie fără un alt adjectiv; caracteristica perioadei actuale este amestecul între sociologie şi subdomeniile altor ştiinţe sociale.

Ce poate genera inovaţie? Schimbul transdisciplinar de teorii: teoriile existente într-o disciplină pot

furniza explicaţii noi fenomenelor studiate în alte sectoare sau discipline. Schimburile de teorii între discipline sau subdiscipline poate avea mai multe forme: a) două subdiscipline pot, fiecare în parte, să sugereze câte o teorie pentru explicarea unui fenomen dat; oamenii de ştiinţă care cunosc cele două teorii încearcă frecvent să facă o sinteză a lor, teoria rezultată putând fi realmente inovatoare; b) se poate ca rezultatul confruntării celor două teorii să fie invalidarea uneia dintre ele şi confirmarea celeilalte; c) se poate ca din confruntarea celor două teorii să rezulte invalidarea lor reciprocă; în această situaţie se creează un vid teoretic pe care cercetătorii cei mai creativi încearcă să-l umple; ei pot apela şi la împrumutul unei teorii, împrumut care creează un domeniu hibrid; d) alteori teoriile împrumutate de o anumită disciplină se articulează într-o manieră imprevizibilă cu o altă teorie dintr-o a treia disciplină.

Transformări ale conceptelor. În patrimoniul fiecărei discipline conceptele joacă un rol important; în dezvoltarea şi evoluţia ştiinţelor sociale are loc redefinirea conceptelor, împrumutul de concepte de la o ştiinţă la alta, schimbarea semnificaţiei conceptelor, adoptarea unor concepte din practică; toate acestea pot duce la o eventuală hibridare.

Metodele: ele se află în centrul patrimoniului unei ştiinţe; metodele inventate într-un domeniu pot fi utilizate în alt domeniu; sunt cazuri în care progresele au fost realizate datorită inovaţiilor metodologice venite din exterior.

Page 44: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

LAUREANA URSE 5 44

Tehnologia este o sursă de influenţă transdisciplinară importantă şi imprevizibilă, iar aplicaţiile ei nu duc în mod necesar la hibridare; tehnologia face parte din numeroase forme de influenţă transdisciplinară. În acest sens, calculatorul este exemplul cel mai semnificativ.

Descoperirile şi noile interpretări. Descoperirile fac parte din patrimoniul fiecărei ştiinţe. Ele însă sunt mult mai frecvente în ştiinţele naturale decât în ştiinţele sociale. În majoritatea ştiinţelor sociale, noile interpretări constituie forma cea mai vizibilă a progresului acestora; majoritatea se produc la marginea unei discipline; ele creează noi domenii sau îmbogăţesc specialităţile existente.

Paradigmele: interacţiunea dintre ele duce atât la schimbarea modului în care sunt puse problemele cât şi la inovaţie, prin punerea faţă în faţă a două mari ansambluri de teorii; paradigmele sunt serii de probleme şi serii de răspunsuri la probleme, cu vocabular specific şi metode corespunzătoare. Când se ajunge la renunţarea la o paradigmă, la frontierele disciplinelor este locul de căutare a altei paradigme.

Împrumutul între discipline, mai ales de concepte, poate încuraja inovarea; autorii dau exemplul exportului conceptului de birocraţie din sociologie în economie, a teoriei echilibrului puterii din ştiinţa politică în sociologie ş.a.; ei apreciază că sociologia este pe primul loc şi ştiinţa politică pe locul doi în clasamentul disciplinelor „importatoare” de teorii sau de concepte din alte ştiinţe sociale.

ŞTIINŢELE SOCIALE ŞI SCHIMBAREA SOCIALĂ

Particularităţi ale ştiinţelor sociale Analiza lui T. Kuhn, pe de o parte şi analiza lui M. Dogan şi R. Phare, pe de

altă parte, trimit la particularităţile ştiinţelor sociale, implicit la particularităţile de inovare ale acestora.

Caracteristicile „disciplinelor social-umane” sunt punctul de pornire al analizei profesorului Cătălin Zamfir: cercetătorii explorează diferite faţete ale realităţii umane cu instrumente diferite şi, de cele mai multe ori, independent. De aici impresia pe care o creează disciplinele social-umane: lipsa de unitate în cunoaşterea umanului (Zamfir, 1978).

Profesorul Cătălin Zamfir conchide că diversitatea orientărilor în disciplinele social-umane se datorează complexităţii realităţii umane, instrumentelor teoretice şi metodologice de care dispune cunoaşterea şi interesului extracognitiv pe care subiectul cunoscător îl are în legătură cu diferite aspecte ale realităţii umane.

Realitatea umană este constituită din feţe şi niveluri accesibile cunoaşterii, la un moment al cunoaşterii. Marile discipline social-umane sunt elaborări teoretice în jurul unor grupuri de fenomene social-umane relativ omogene.

În cadrul aceleiaşi discipline, fenomenele pot fi observate din mai multe unghiuri.

Page 45: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

6 INOVAŢIA ÎN ŞTIINŢELE SOCIALE 45

Teoriile explicative rezultate vor avea un grad maxim de adecvare numai pentru fenomenele grupate în jurul fiecărei dintre ele, iar eficacitatea explicativă a fiecărei teorii scade pe măsura îndepărtării de „epicentrul ontologic” al elaborării ei. Dar fiecare abordare reprezintă o pătrundere în aceeaşi realitate. În evoluţia cunoaşterii, însă, teoriile care explică un număr mai mic şi mai omogen de fapte sunt mai simplu de constituit decât teoriile care explică o diversitate mai mare de fapte; de aceea teoriile care explică un număr mai mic şi mai omogen de fapte sunt mai probabile în primele faze ale cunoaşterii.

Complexitatea realităţii umane a generat o pluralitate de abordări particulare şi a devenit evidentă dificultatea de a realiza o teorie globală; crescând volumul de cunoştinţe despre serii particulare de fenomene, au luat amploare disciplinele particulare (mai eficace şi mai riguroase), aceasta fiind faza teoriilor de rază medie (anterioară teoriei unitare a societăţii). În sensul celor de mai sus este caracterizată sociologia: dezvoltarea unor sociologii de ramură, pe fondul rămânerii în urmă a teoriei generale a societăţii. Profesorul Cătălin Zamfir insistă pe explicaţia amintită, tocmai pentru că, în opinia sa, strategia de dezvoltare în sfera umanului este diferită de modelele existente în texte epistemologice, iar „configuraţia cercetărilor social-umane arată mai degrabă ca o abordare simultană şi/sau succesivă a diferitelor puncte calitative distincte” (Zamfir, 1978:10); între teorii există o anumită discontinuitate, putând fi înţelese mai bine „disciplinele de graniţă”; în acest sens, este dat exemplul sociologiei economice şi psihologiei economice.

Metodele teoretice distincte reprezintă una dintre sursele diversităţii orientărilor în disciplinele social-umane, prin faptul că fiecărei faţete a realităţii îi corespunde o multitudine de moduri de abordare; şi fiecare modalitate de abordare generează modele teoretice proprii, în jurul cărora se formează o anumită orientare. Uneori, modalităţi de a privi un fenomen sunt sugerate de teorii din alte discipline.

Interesul extracognitiv variat, ca sursă a diversităţii orientărilor din disciplinele social-umane, este ilustrat de profesorul Cătălin Zamfir prin câteva exemple, printre care interesul pentru transformarea revoluţionară, specifică proletarului, care a adus în centrul atenţiei probleme de structură de clasă şi relaţiile dintre clasele sociale.

În ceea ce priveşte teoriile din câmpul cunoaşterii umanului, acestea au o anumită caracteristică: sunt diferite structural, ceea ce face ca ele să aibă un grad scăzut de cumulativitate. În consecinţă, aceste teorii sunt complementare. „Într-o manieră mai generală, complementaritatea ar putea fi definită în următorul fel: sunt complementare două sau mai multe teorii (mai general, paradigme în sensul dat de Kuhn) care, deşi vizează total sau parţial acelaşi obiect, prezintă o incomensurabilitate sau intraductibilitate reciprocă, mergând până la intolerenţă, dar care realizează împreună o descriere mai completă decât fiecare în parte” (Zamfir, 1978:16). Complementaritatea presupune neputinţa structurală a fiecărui limbaj, teorii (paradigme) de a epuiza descrierea domeniului la care se referă.

Caracterizând dinamica teoriilor din disciplinele social-umane, profesorul Cătălin Zamfir se distanţează atât de paradigma lui K. Popper (succesiunea unor

Page 46: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

LAUREANA URSE 7 46

teorii cu o valoare de adevăr din ce în ce mai mare, în care noile teorii depăşesc vechile teorii, explicând tot ceea ce puteau explica vechile teorii plus noi serii de fenomene), cât şi de punctul de vedere a lui T. Kuhn cu privire la „faza paradigmatică”. El consideră că unele teorii au fost abandonate din cauza unor dezamăgiri faţă de acestea, iar abandonarea poate fi şi temporară, nu numai definitivă, producându-se o reorientare a interesului pentru alte probleme.

Drumul standard al unei teorii, în opinia profesorului Cătălin Zamfir, este următorul: o intuiţie primară, ca punct de pornire – prin procedee logice intuiţia primară este amplificată într-un model teoretic. „Cu alte cuvinte, dezvoltarea cunoaşterii nu se va realiza printr-o amplificare continuă inductivă şi deductivă a modelului teoretic în cauză” (Zamfir, 1978:17).

Progresul autentic al cunoaşterii se poate face doar prin angajarea într-o altă perspectiva şi nu prin amendamente aduse unui model teoretic. „Apariţia unui cercetător cu un înalt grad de creativitate face înalt probabilă fie crearea unei variante noi a modelului originar, fie abandonarea acestuia şi elaborarea altuia”.

Cum se produce abandonarea unei teorii? Răspunsul pleacă de la următoarea precizare: „Datorită multor factori, printre

care şi gradul încă insuficient de dezvoltare a disciplinelor social-umane, nu putem vorbi aici de un set de criterii de verificare logică şi empirică suficient de riguroase. Inexistenţa unor procedee explicite şi satisfăcătoare de decizie asupra valorii unei teorii face ca evaluarea acesteia să fie realizată prin mecanisme predominant intuitive, prin raportare difuză la experienţă...” generatoare, în final, de insatisfacţie faţă de teoria respectivă. Abandonarea unei teorii se mai poate produce şi pe fondul pierderii interesului practic în domeniul explorat de aceasta, precum şi datorită acumulării de cunoştinţe.

Participarea sociologiei la schimbarea socială Schimbările realităţii sociale pot genera abordări diferite, abandonări de

paradigme şi crearea de noi paradigme în cadrul sociologiei: „Nu cred că putem vorbi despre mai multe sociologii. Sociologia este o ştiinţă cu principii teoretice şi metodologice unice. Ea poate însă prezenta largi variaţii, în funcţie de realitatea socială în raport cu care se dezvoltă. Diferenţele de configuraţie socială generează unghiuri diferite de abordare, cu structuri teoretice şi metodologice relativ distincte. Este mai productiv să trecem dincolo de estimarea, corectă la un nivel general, dar mai degrabă superficială, că există o singură sociologie şi să acordăm atenţie mai mare varietăţii dispozitivelor gândirii sociologice. Suntem încă departe de existenţa unei paradigme unice a sociologiei. Există mai degrabă o multitudine de paradigme, cu variate grade de comunalitate/ diferenţiere” (Zamfir, 2004:69).

Page 47: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

8 INOVAŢIA ÎN ŞTIINŢELE SOCIALE 47

Tematicile sociologice distincte, generate de diferenţele de problematică socială se plasează – în opinia profesorului Cătălin Zamfir – pe trei dimensiuni: 1) realitatea cercetată; 2) atitudinea comunităţii faţă de realitatea socială; 3) direcţiile şi mecanismele de schimbare a realităţii pe care comunitatea le explorează.

În ce măsură sociologia participă la schimbarea socială rezultă din caracterizarea care i se face în diferite contexte.

În ţările capitaliste dezvoltate, caracterizate printr-o realitate socială cu un înalt grad de structurare, printr-o stabilitate mare a instituţiilor fundamentale, printr-un proces continuu de schimbare „din aproape în aproape”, schimbări care nu sunt realizate prin acţiuni intenţionate, iar instituţiile publice „nu dezvoltă programe politice de schimbare globală, planificată pe termen lung”, sociologia este centrată pe descrierea şi explicarea realităţii existente (Zamfir, 2004:70).

În societăţile foste comuniste „sociologia se centrează pe un tip nou de schimbare: dezvoltarea socială realizată pe bază de strategii şi programe” (Zamfir, 2004:74). Schimbarea societăţilor în tranziţie este şi globală şi sectorială, este proiectată şi planificată şi se realizează pe baza unei strategii. „Sociologia tranziţiei trebuie să fie mai degrabă o sociologie constructivă, care subordonează sociologia explicativă. De asemenea, obiectul ei este constituirea explicaţiei unei realităţi în globalitatea ei şi nu a unor fenomene particulare” (Zamfir, 2004:75). Tranziţia – ca proces de schimbare şi de înfăptuire a unei noi realităţi sociale – a găsit sociologia nepregătită în ceea ce priveşte strategia de schimbare. Ca urmare, profesorul Cătălin Zamfir afirmă că „o sociologie a tranziţiei trebuie să se orienteze spre noi obiective cognitive, respectiv: 1) identificarea strategiei de schimbare, formulată de colectivitate („sociologia nu deţine încă o metodologie de identificare a strategiei de schimbare formulată şi funcţionând într-o complexă reţea de comunicare şi autoritate”); 2) descrierea şi explicarea construirii strategiei de schimbare şi a schimbării propriu-zis; 3) analiza procesului propriu-zis al schimbării, respectiv realizări/nerealizări, succese/insuccese etc.; 4) efectele schimbării (intenţionate sau neintenţionate); 5) realitatea tranziţiei faţă în faţă cu aşteptările celor care au planificat-o şi realizat-o; 6) realizarea strategiei schimbării.

Dacă noile obiective cognitive fac parte din procesul de inovare în interiorul sociologiei, strategiile de acţiune oferă posibilitatea sociologiei, ca şi altor discipline sociale, să contribuie la inovarea socială; strategiile de acţiune utilizează, în ponderi diferite, două tipuri de cunoaştere: cunoaşterea ştiinţifică, produsă de sistemul academic şi cunoaşterea instituţională.

Pentru societăţile aflate în schimbare orientată de o strategie, profesorul Cătălin Zamfir propune o nouă paradigmă în sociologie: „încorporarea perspectivei cognitive şi a perspectivei sociale într-o paradigmă explicativă unică”.

Perspectiva cognitivă aparţine actorilor sociali şi nu sociologiei; ea se referă la evaluarea strategiei de acţiune (corectă/ incorectă, adecvată/ neadecvată obiectivului schimbării).

Page 48: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

LAUREANA URSE 9 48

Perspectiva socială este specifică sociologiei: sociologia trebuie să explice „procesul social colectiv prin care actorii, în interacţiunea lor, iau o decizie sau alta, nu cât de bune sau proaste sunt acestea.

În noul context, al tranziţiei, „constituirea sociologiei ca ştiinţă” presupune opţiunea pentru un model epistemologic: epistemologia problemelor cu soluţie unică şi epistemologia problemelor cu soluţii multiple; plasarea/ adaptarea/ opţiunea pentru una dintre aceste două epistemologii ale teoriei acţiunii are efecte cognitive, economice, politice, morale diferite.

BIBLIOGRAFIE

1. Bauman, Z., Tim, M., Gândirea sociologică, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008. 2. Costea, Şt., Larionescu, M., Ungureanu, I., Sociologia românească contemporană,

Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983. 3. Dogan, M., Pahre, R., L’innovation dans les sciences sociales, PUF, 1991. 4. Kuhn, S. T., Structura revoluţiilor ştiinţifice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976. 5. Zamfir, C., Unitate şi diversitate în dezvoltarea ştiinţelor sociale, în Materialismul dialectic

şi ştiinţele moderne, vol. XVIII, Concepţii asupra dezvoltării ştiinţei, coordonator Ilie Pârvu, Bucureşti, Editura Politică, 1978.

6. Zamfir, C., O analiză critică a tranziţiei. Ce va fi după?, Iaşi, Editura Polirom, 2004.

nnovation in social sciences” completes the debate on the issue of social innovation as factor of the social-economic development.

First, the innovation in science is analysed based on the book by T. Kuhn – Structure of the scientific revolutions; “the dynamic process by which scientific knowledge is acquired” is presented on the basis of the fundamental concepts of his book: paradigm, normal science, puzzles, anomaly, scientific crisis and revolution.

The topic of innovation in social sciences is presented based on the book by M. Dogan and R. Phare „L’innovation dans les sciences sociales” and on the basis of several papers by Professor Cătălin Zamfir.

M. Dogan and R. Pahre analyse how and where innovation in social sciences occurs, how the researcher innovates and what the innovation in social sciences can generate, but also considers that the science may also progress by successive inputs.

The view points of Professor Cătălin Zamfir are oriented on two directions: 1) the characteristics of the social-humanist disciplines; 2) participation of sociology in the social change, focusing on the sociology of transition.

Keywords: innovation in science, innovation in social sciences and social change.

“I

Page 49: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

OPŢIUNEA PENTRU STRATEGII INOVATIVE ÎN MANAGEMENTUL STRATEGIC

AL ORGANIZAŢIILOR PUBLICE, NONPROFIT ŞI POLITICE DIN ROMÂNIA

ION BOBOC

ucrarea de faţă se referă la rezultatele unei cercetări concrete, care a urmărit intenţiile organizaţiilor publice, nonprofit şi politice din România de a iniţia şi dezvolta

strategii inovative în managementul lor strategic, comparativ cu opţiunile tradiţionale sau mixte, conform clasificării realizate de cercetătorii americani Miles şi Snow, în privinţa managementului strategic (1978).

În acest sens, aplicaţiile noastre au fost realizate în vara anului 2008 (lunile iulie–septembrie), prin utilizarea mai multor metode, şi anume: 1. anchete pe Internet şi pe teren, bazate pe instrumente cantitative (chestionare); 2. analize calitative: interviuri non-dirijate şi focus-grupuri; 3. studiul documentelor.

În mod concret, investigaţiile noastre au urmărit un anumit domeniu de activitate, anume, acela vizând managementul inovativ strategic, în organizaţiile de servicii publice (guvernamentale, nonprofit şi politice).

În sensul acesta, folosind ca instrument chestionarul transmis prin e-mail la 115 subiecţi, am investigat aspectele inovative din strategiile elaborate de organizaţiile guvernamentale (22 consilieri de tineret şi directori din Direcţiile Judeţene pentru Tineret – DJT şi 28 consilieri şi directori din Oficiile Judeţene de Consultanţă Agricolă – OJCA), cele ale formelor asociative din agricultură (49 de asociaţii agricole, cooperative agricole şi grupuri de producători) şi ale organizaţiilor nonguvernamentale şi politice (alţi 14 manageri ONG, inclusiv doi lideri de partid).

În fine, am utilizat şi metoda studiului de caz, aplicat la judeţul Buzău, pentru DJT-ul şi OJCA-ul de acolo, plus 10 manageri de ONG, incluzând doi lideri de organizaţii politice, care aveau rezidenţa şi activităţile în acest judeţ.

Cuvinte-cheie: reţele colaborative, organizaţii publice, organizaţii nonprofit, nivel de analiză tip reţea.

DEFINIŢII ŞI DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Inovaţia la nivel organizaţional este definită astfel: „dezvoltarea şi implementarea de idei noi, pe care oamenii le angajează de-a lungul timpului în tranzacţiile cu alţii, într-un context instituţional” (Van de Ven, 1986: 590).

Definiţia de mai sus acoperă patru elemente principale specifice inovaţiei: 1. ideile noi; 2. persoanele individuale; 3. tranzacţiile şi 4. contextul instituţional.

Adresa de contact a autorului: Ion Boboc, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Ştiinţe Politice, Splaiul Unirii, nr. 176, sector 4, Bucureşti, România, e-mail: [email protected].

CALITATEA VIEŢII, XX, nr. 1–2, 2009, p. 49–60

L

Page 50: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

ION BOBOC 2 50

Newell şi Swan consideră însă că în definiţia lui Van de Ven (pe care o adoptă), elementele principale ale inovaţiei sunt: 1. dezvoltarea; 2. ideile noi şi 3. implementarea acestora (Newell şi Swan, 2000: 1290).

Inovaţia organizaţională contribuie la schimbarea organizaţională, dar se diferenţiază de ea, tocmai prin acele elementele de mai sus şi, mai ales, prin ideile noi pe care le produce, în cadrul participării la un proces de schimbare.

Managementul inovaţional reprezintă „un sistem de conducere modern, care se bazează pe atitudinea receptivă a managerilor la inovări, axată pe stabilirea şi aplicarea consecventă a unor strategii inovaţionale” (Munteanu, 2008: 103).

Atât managementul inovativ, cât şi cel al schimbării sunt în legătură directă cu nivelul colaborativ din organizaţii.

Ideile inovatoare, la rândul lor, traversează cicluri de viaţă, care pornesc de la evenimente ameninţătoare sau destructive pentru mediu, în general, sau pentru anumite organizaţii, în special (mai ales cele care nu vor să se schimbe) şi până la demodarea ideilor care stau la baza marilor transformări sociale şi organizaţionale (Donald Schon, 1971, apud Van de Ven, 1986: 593).

Specialiştii consideră că există o interferenţă între inovaţie şi colaborare interorganizaţională: cu cât inovaţia se impune mai mult într-o organizaţie, cu atât aceasta resimte nevoia unei colaborări, pentru a face faţă mai bine schimbărilor. De asemenea, cu cât o organizaţie se deschide pentru colaborări cu alte organizaţii, cu atât mai mult ea va avea de gestionat inovaţiile care se impun acestui proces.

În managementul colaborativ, inovaţia se realizează în structura organizaţională, care capătă o formă nouă a entităţii create în reţea (parteneriat), dar şi în conţinutul activităţilor noii entităţi organizaţionale.

În 1985, binecunoscuta specialistă în teoriile şi practicile colaborative, Barbara Gray (1985: 912), propunea o definiţie a colaborării: „1. împărtăşirea unor puncte de vedere şi/ sau împărţirea în comun a unor resurse tangibile, cum ar fi informaţii, bani, muncă etc.; 2. între doi sau mai mulţi deţinători de interese; 3. în scopul rezolvării unui set de probleme, care nu pot fi soluţionate în mod individual”. Justificarea apelului la colaborare constă tot în trei situaţii: 1. existenţa unei „probleme indivizibile” şi care poate fi o criză nerezolvabilă printr-o singură organizaţie; 2. limitarea metodelor adversiale, tradiţionale, de rezolvare a conflictelor şi 3. creşterea gradului de turbulenţă a mediului extern.

Alianţele de orice fel sunt considerate, de mulţi autori, ca fiind ele însele strategii ale organizaţiilor, pe baza unor mecanisme interorganizaţionale de colaborare, care, astfel, fac mai bine faţă competiţiei dure de pe pieţe. Totodată, astfel de forme sunt percepute ca forme intermediare între pieţe şi ierarhiile tradiţionale, bazate pe reciprocitate tranzacţională.

Sandra Waddock analizează şase forţe determinante ale mediului extern care fac presiuni în formarea şi menţinerea alianţelor în comunităţi, pentru soluţionarea unor probleme sociale (Waddock, 1989: 81–82):

1. presiunea mandatului primit de organizaţiile publice, nonprofit, profitabile şi politice, din partea reglementatorilor (de exemplu, în România, implicarea

Page 51: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

3 OPŢIUNEA PENTRU STRATEGII INOVATIVE ÎN MANAGEMENTUL STRATEGIC 51

organizaţiilor de tineret ale partidelor în Consiliului Naţional al Tineretului din România a fost impusă de la „centru”, prin Legea 351 din 21.07. 2006, emisă de Guvern, care specifica şi faptul că această structură asociativă, la nivel naţional, trebuia să fie alcătuită din „structurile neguvernamentale de tineret care au filiale în cel puţin nouă judeţe, organizaţiile de tineret ale partidelor politice care au filiale în cel puţin 21 de judeţe, federaţiile studenţeşti care au filiale în cel puţin cinci centre universitare, organizaţiile de tineret ale minorităţilor naţionale care au filiale în cel puţin cinci judeţe”, iar la nivel judeţean, din „structurile asociative de tineret înfiinţate prin hotărâre judecătorească în judeţul respectiv şi ai căror membri provin din municipiul reşedinţă de judeţ şi din cel puţin alte două localităţi ale judeţului”;

2. presiunea reţelelor de pe piaţa serviciilor sociale: acestea introduc în câmpul lor de activitate alte organizaţii care doresc să intre pe piaţa serviciilor sociale (dacă vor sau percep favorabil aceasta); în cazul în care noii intraţi pe piaţa serviciilor nu doresc să se integreze în reţelele existente, pot apărea conflicte asimetrice, ceea ce presupune fie construcţia unei noi reţele, fie o forţă singulară considerabilă din partea organizaţiei care preferă, mai degrabă, concurenţa, decât integrarea sau asimilarea în reţelele existente;

3. presiunea unor organizaţii-broker care au ca scop sau chiar ca obiect de activitate formarea („însămânţarea”) de parteneriate (în România, cazul clasic a fost acela al Fundaţiei Soros pentru dezvoltarea societăţii civile); astfel de organizaţii facilitează interacţiunea ONG (reţele inter-ONG), concomitent cu formele colaborative între ONG şi organizaţii guvernamentale sau firme private;

4. presiunea unei viziuni comune sau unei împărtăşiri a nevoii de soluţionare a unei/ unor probleme, prin reunirea forţelor la nivelul unei comunităţi;

5. presiunea instalării unei crize (sau percepţiei că o criză este pe cale să se instaleze) într-o comunitate;

6. presiunea apariţiei unui leadership vizionar, „campion” al ideii de parteneriat (de multe ori, acesta este o personalitate care conduce o organizaţie importantă şi care invită alte organizaţii să intre într-o alianţă).

Modelul evoluţionist, propus de Sandra Waddock (1989: 87), se bazează pe trei faze, specifice unui parteneriat social: 1. iniţierea; 2. stabilizarea şi 3. maturitatea.

Formele colaborative sunt de o mare diversitate, dar termenii cei mai uzitaţi vizează patru astfel de forme: reţeaua (acţiuni de informare comună, fără convenţii scrise), co-sponsorizarea (acţiuni de participare în comun la licitaţii şi operaţii comune, după câştigarea acestora), alianţa (acţiuni susţinute prin bugete comune, prezentate în scris) şi parteneriatul (acţiuni susţinute prin bugete comune şi printr-un management comun scris) (pentru detalii, vezi Boboc, I., 2009).

INOVAŢIA ORGANIZAŢIONALĂ ÎN FORMĂ A ENTITĂŢILOR AFLATE ÎN PARTENERIATE

Vorbind despre o „răsturnare organizaţională”, Alvin Toffler prezenta, la finele secolului trecut, un aşa-numit Tablou Organizaţional (TO), care se prefigura, deja, în

Page 52: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

ION BOBOC 4 52

cadrul formelor hibride ale parteneriatelor: vaste structuri începeau să fie dezmembrate, posturile erau transformate, răspunderile erau deplasate, aveau loc apariţii peste noapte de departamente şi secţii, în care responsabilii proveneau de la mai multe organizaţii unite sub forme diferite. Sarcinile însele căpătau noi dimensiuni şi forme. Se schimbau şi se redefineau posturi, pentru a le diminua rigidităţile în rezolvarea problemelor. „Rezultatul este că relaţiile organizaţionale ale omului de astăzi tind să se schimbe într-un ritm nemaicunoscut şi că durata lor medie este mai puţin stabilă, mai provizorie decât a fost ea vreodată” (Toffler, 1995a: 120).

Structura ierarhică a unei organizaţii clasice este alcătuită din cinci eşaloane (Mintzberg, 1980: 322–341; Miller şi Mintzberg, 1991: 275–301):

1. Nivelul managementului strategic: Top–Management, „Vârful ierarhic”; 2. Nivelul managementului intermediar, executiv: sfera managerilor care nu

sunt în „board–ul” organizaţiei sau „Linia ierarhică”; 3. Nivelul managementului auxiliar 1: Tehnostructura; 4. Nivelul managementului auxiliar 2: Funcţiunile de suport (suport staff); 5. Nivelul operaţional: Baza operaţională. Fiecare dintre acestea funcţionalităţi ale unei structuri manageriale (cu

excepţia operaţionalilor), pe de o parte, încearcă să domine câte un mecanism de coordonare diferit. Pe de altă parte, autoritatea strategică (Top–managementul) poate promova o structură ierarhică centralizată, prin care îşi arogă controlul asupra luării deciziilor care vizează toate componentele, ori o structură descentralizată, în funcţie de tipul organizaţiei respective.

Forma clasică a parteneriatului (sau a altor denumiri care arată un tip intra- şi interorganizaţional colaborativ) este aşa-numita formă divizională, prefigurată de Mintzberg, în care unitatea noii entităţi parteneriale se divide în forme semi-autonome, ghidate de la „cartierul general central”, prin sisteme de control. Aceste sisteme conduc diviziunile spre o structură birocratică mecanică sau, altfel spus, spre o birocraţie dublată de centralizare.

Nivelul Administratori/ Producători (A/P) este ridicat, la nivelul diviziunilor, ca şi la nivelul întregii structuri a organizaţiei. Structura are un sediu central, care supervizează un set de diviziuni interdependente, iar fiecărei diviziuni i se conferă autonomie, deşi descentralizarea rămâne limitată pe verticală. De asemenea, linia ierarhică în forma divizională are o mare importanţă.

Parteneriatul clasic, de tip divizional, este foarte des întâlnit în industrie, agricultură şi servicii, în formă pură sau parţială, mai ales printre marile corporaţii transnaţionale (americane, asiatice şi din Europa Occidentală), conduse de o „oligarhie profesională” aflată în reţea (puterea de decizie tinde să coboare de la un număr mic de proprietari (patroni), dar mari deţinători de acţiuni, către „Top–Management” şi chiar către „Linia ierarhică”, descentralizată la nivelul diviziilor organizaţiei (uzine, ferme de dimensiuni mari, departamente etc.).

Parteneriatul clasic, de tip divizional, este specific şi coaliţiilor de partide cu doctrine asemănătoare, aşa cum a fost şi coaliţia PNL-PD de la începutul guvernării Tăriceanu.

Page 53: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

5 OPŢIUNEA PENTRU STRATEGII INOVATIVE ÎN MANAGEMENTUL STRATEGIC 53

Thompson (1967) numeşte acest tip de structură a unor organizaţii, pe care le-a analizat, tipul „cartel” („pooled” type).

Forma divizională este cazul tipic în care o organizaţie singulară sau în reţea poate fi birocratică, fără a fi însă centralizată. Şi în acest caz, tehnostructura este minimă, pentru că activităţile şi rezultatele lor sunt foarte greu de standardizat. Staff-ul de suport este mai mare numeric şi are calificare standard.

Ad-hocraţia poate fi de tip operaţional sau de tip administrativ şi se caracterizează prin combinarea echipelor din prima linie dintr-o organizaţie singulară sau aflată în reţea (Top–Managementul), cu specialiştii din sfera producţiei/ serviciilor şi cu operaţionali, pentru a favoriza inovaţia. În acest cazuri, birocraţia va avea un nivel foarte slab, pe când gradul de descentralizare va fi maxim, iar relaţia Administratori/ Producători (A/ P) va fi cea mai înaltă.

Caracteristicile acestui model ideal de organizaţie, de regulă aflată în reţea şi de vârstă tânără – aşa cum spune Mintzberg, în limbajul său specific – sunt: a. o utilizare extensivă de echipe mici de lucru, alcătuită din mulţi manageri care sunt şi operaţionali; b. o abundenţă de specialişti; c. operaţiuni adesea automatizate.

Formele asociative sunt în număr foarte mare astăzi în lume. Un studiu al Uniunii Asociaţiilor Internaţionale număra peste 52 000 de legături în 1977, prin care interferau 1 857 de grupuri, cu mii de întâlniri, conferinţe şi simpozioane transnaţionale (rezultate preluate şi comentate de Toffler, 1995b: 438).

Organizaţia mobilă, chiar antiorganizaţia sunt soluţii temporare pentru a răspunde unui mediu economic, social şi cultural agresiv, care ameninţă în permanenţă birocraţia oficială din organizaţiile tradiţionale.

Soluţiile pe termen lung privesc ceea ce Argyris numeşte „următoarea provocare”. Este vorba nu de abandonarea organizaţiei, nici de comportament anti–organizaţional, nici de „suportarea” modului în care se desfăşoară activităţile din actualele organizaţii, ci de o „învăţare organizaţională”, care să înlăture „practicile defensive” şi de forme noi, care să vizeze „parteneriate, realocarea muncii în afara firmei, munca flexibilă şi manageri interimari” (Chris Argyris, 2000: 268).

După Charles Handy, noile organizaţii nu vor mai încuraja „pachete de contracte”; ele sunt deja „un mix de schimbare de oameni şi de relaţii şi nu clădiri cu ateliere şi cu utilaje, în care nu mai există ceva tangibil pe care să–l avem în proprietate”, în care se vor aplica formule de genul: 1/2x2x3 („în viitor vor fi angajaţi doar jumătate din numărul oamenilor angajaţi în prezent, care vor fi plătiţi, în medie, de două ori mai mult, însă vor şi munci de două ori mai mult, producând de trei ori mai mult” (Ch. Handy, 2000: 275).

În noul contract al acestor noi creaţii de tip organizaţional, necunoscute încă, managerii vor deveni agenţi – resurse de dezvoltare pentru toţi membrii organizaţiei şi nu doar pentru şefii lor, fapt pentru care scopul principal al organizaţiei va fi acela de a-i îmbogăţi pe acţionarii ei, care sunt nu doar patronii, ci şi membrii simpli (salariaţii, în cazul firmelor comerciale de tip industrial, cooperatorii din cooperativele agricole etc.), care lucrează direct în organizaţii.

Page 54: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

ION BOBOC 6 54

Formele noi de colaborare pe termen scurt şi mediu sunt, mai degrabă, diversificate relaţional decât duale relaţional.

Astfel, noi am identificat în practica managementului colaborativ susţinut de DJT cu alte forme asociative, din studierea cazului judeţul Buzău, un tip specific de colaborare pe termen foarte scurt şi care este denumit în literatura de specialitate alianţă catalitică (Sandra A. Waddock şi James E. Post, 1995: 951–973).

De regulă, alianţa catalitică apare şi dispare „peste noapte”, ea fiind ocazionată de un eveniment considerat ca foarte important, la care se prefigurează un public numeros, cu impact asupra comunităţii şi care conferă prestigiu participanţilor. Astfel de „fenomene meteorice” le regăsim şi pe plan internaţional, marca lor foarte pregnantă constând în utilizarea media (cu precădere a televiziunilor naţionale şi internaţionale, cooptate în reţelele nou înfiinţate ad-hoc).

Diferenţele dintre alianţa catalitică şi alte tipuri de alianţă, precum şi modelul coalizării temporare a unor entităţi organizaţionale informale, care alcătuiesc o alianţă catalitică, sunt aspecte în Tabelul nr. 1.

Tabelul nr. 1

Aspecte comparative între trei tipuri de alianţe

Alianţa politică în campanii electorale Alianţa catalitică Alianţa între ONG

caritabile

Durată Temporară sau pe perioadă determinată.

Temporară, dar cu rezultate permanente. Permanent.

Impact Direct (alegeri). Indirect (termen lung). Direct sau indirect (termen scurt sau lung).

Structura organizaţională

Formală (de reţea şi ierarhică). Informală (reţea). Formală (ierarhică).

Metode şi mijloace

Organizaţii, media, susţinere din partea

unor celebrităţi.

Organizaţii, media, implicarea directă a

unor celebrităţi.

Organizaţii, media, marketing, implicare

limitată a celebrităţilor. Sursa: Sandra A. Waddock and James E. Post, 1995: 956.

INOVAŢIA INTERORGANIZAŢIONALĂ, ÎN CONŢINUT

Majoritatea formelor inovative – colaborative, ca cele descrise mai sus, care pot fi regăsite şi în România, de exemplu, cele formate în jurul iniţiativelor colaborative ale Direcţii Judeţene pentru Tineret (DJT-uri), prezintă caracteristici ale „mandatării organizaţionale”. Aceasta înseamnă că organizaţia care alocă fonduri (de regulă, fonduri publice) şi care iniţiază parteneriatul din partea Statului are şi tendinţa de a controla celelalte organizaţii, ori, cel puţin, de a le solicita un izomorfism în configurarea „managementului provizoriu”, pe perioada asocierii şi în derularea activităţilor pe care le subvenţionează (total sau majoritar).

În România, studiul unui singur domeniu de activitate (al politicilor de tineret de la nivel judeţean) au arătat următoarele forme mai importante:

Page 55: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

7 OPŢIUNEA PENTRU STRATEGII INOVATIVE ÎN MANAGEMENTUL STRATEGIC 55

Tabelul nr. 2

Forme inovative între diverse tipuri de organizaţii de tineret

… cu Fundaţii Jud. pentru Tineret

… cu alte ONG

…cu alte org. publice Total Forme

colaborative ale DJT Nr. % Nr. % Nr. % Nr. %

Parteneriate 8 10,7 66 88,0 1 1,3 75 100 Alianţe 5 19,2 21 80,8 0 0 26 100 Co-sponsorizări 0 0 0 0 1 100 1 100 Reţele 1 3,7 25 92,6 1 3,7 27 100 TOTAL 14 10,9 112 86,8 3 2,3 129 100

Note: 1. Rezultatele în procente sunt raportate pe orizontală (% din total parteneriate, % din total alianţe, % din total co-sponsorizări, % din total reţele); 2. Totalurile vizează numărul de forme inovative (dintr-un număr de 22 de Direcţii Judeţene pentru Tineret – DJT, considerate ca organizaţii partenere).

Din Tabelul nr. 2 se constată că majoritatea formelor asociative aflate sub egida şi controlul DJT vizează relaţia cu ONG sub formă de parteneriat. Această formă este urmată de reţelele nonformale (în sensul de nescrise şi care urmăresc mai ales aspecte de informare reciprocă) şi de diverse forme de alianţe.

Organizaţiile-„păianjen” (cu mai multe reţele provizorii), aflate în „plasa formelor antreprenoriale”, chiar dacă sunt coordonate de instituţii publice, sunt cele mai inovative, aspect valabil şi la ONG. „Inovaţia reduce ameninţarea competiţiei imitative”, pe care le preferă anumite ONG singulare (Nix, 1992: 245).

Companiile private preferă să coordoneze ele formele parteneriale, mai ales dacă le şi iniţiază, pentru a avea un control mai lejer asupra managementului lor. Astfel de organizaţii-„mamă”, care creează, apoi „mandatează”, antreprenoriatele de a acţiona într-o direcţie managerială sau alta (conform nevoilor pentru care le-au ajutat să se constituie în mod voluntar), trebuie să ţină seama de analiza potenţialului inovativ, aflat în centrul acţiunii de mandatare şi care reprezintă aspectul fundamental al acţiunii noi antreprenoriale.

Forma şi conţinutul activităţilor coordonate de echipele manageriale antreprenoriale aflate în forme parteneriale se referă însă nu doar la firmele private, ci şi la cele de tip ONG sau politice ori ca forme asociative de tip agricol.

De exemplu, formele şi activităţile de tip parteneriat, alianţă, co-sponsorizare şi reţea pot fi regăsite, concomitent, la aceeaşi organizaţie, aspect pe care îl evidenţiem şi noi. Astfel, subiecţii investigaţi de noi în studiul de caz din judeţul Buzău, au răspuns la întrebarea: „Având în vedere faptul că organizaţia dvs. (publică, ONG, privată, politică) realizează servicii publice asemănătoare (având aceleaşi grupuri-ţintă) cu ale altora din judeţ, care sunt principalele organizaţii cu care aveţi relaţii de colaborare şi care sunt aceste forme de colaborare?”.

Constatările noastre au vizat mai multe aspecte, dintre care unul urmărea modul în care se iau deciziile în formele de colaborare. În acest sens, două concluzii mai importante au ieşit în evidenţă:

– există numeroase forme de colaborare, acoperind toată „plaja”, de la co-sponsorizare, la reţea, la alianţă şi la parteneriat;

Page 56: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

ION BOBOC 8 56

– deciziile în primele trei forme de colaborare (co-sponsorizare, reţea şi alianţă) se iau în procente relativ egale, dar ele au un impact scăzut în comunitate, pe când în forma de parteneriat se iau asimetric (în funcţie de numărul de voturi înscrise în documentele de parteneriat, în fapt, singurele documente scrise identificate, dintre toate celelalte forme de colaborare).

Răspunsurile au condus la identificarea următoarelor forme maxime de colaborare: trei beneficiari de co-sponsorizare; patru membri de reţea; nouă alianţe şi nouă parteneriate (de tip public – privat – ONG – pentru detalii vezi Boboc, 2009).

Prelucrarea răspunsurilor la întrebarea de mai sus şi discuţiile purtate de subiecţii organizaţionali investigaţi au permis degajarea unor aspecte importante.

Nu există forme pure de colaborare (de genul, numai alianţe sau numai parteneriate), ci forme hibride, despre care organizaţiile colaboratoare sunt bine informate înainte şi după încheierea formei următoare de colaborare.

Cele mai puternice forme de colaborare în domeniul social sunt parteneriatele (scrise) şi alianţele (de notat, însă, că noi am identificat numai un caz de parteneriat şi unul de alianţă alcătuite din câte nouă membri, celelalte două organizaţii active identificate de noi fiind alcătuite din câte doi membri); cu alte cuvinte, practic, la nivelul judeţului Buzău, cele două forme de colaborare monopolizează domeniul social.

Singurul tip de colaborare formală identificat de noi (parteneriatele scrise) au un Comitet de conducere, în care deciziile se iau prin practica voturilor deschise, numărul acestora fiind atribuit înainte de licitaţii sau de demarare a unei acţiuni comune, în funcţie de capacităţile organizaţionale şi de resursele umane disponibile la data iniţierii participării comune la licitaţii sau convenirii participării în comun.

Gradul formelor de parteneriat şi de alianţă din judeţ este foarte mare pentru organizaţiile active. Astfel, din 426 de organizaţii nonprofit, profitabile şi publice înscrise legal, cu diverse obiecte de activitate (dar care declarau caracterul public al acestor activităţi), doar 42 au avut cel puţin un proiect comunitar în derulare de la înfiinţare până la mijlocul anului 2008 şi numai 11 erau active în septembrie 2008, în judeţul Buzău (deci 9 din 11 erau incluse într-un parteneriat scris sau o alianţă nonformală).

Am constatat şi rivalităţi permanente sau temporare pe piaţă; în primul caz, se înscriau relaţiile de rivalitate între ONG numit „Solidaritatea pentru libertatea de conştiinţă”, condus de profesorul Emil Moise şi celelalte ONG active din judeţul Buzău, dar apariţia unui nou tip de parteneriat, de această dată transjudeţean între ONG de mai sus şi un grup de alte 18 ONG de la nivel naţional şi alte cinci personalităţi ale societăţii româneşti de la nivel naţional.

Altfel spus, riscul formelor colaborative organizaţionale şi, mai ales, al celor care nu sunt efemere se prelungeşte şi în alte două sensuri:

– tendinţa monopolizării activităţilor comunitare de către o singură reţea, care face „regulile” pe piaţa serviciilor comunitare, împiedicând alte organizaţii sau reţele să se constituie şi să activeze şi ele, pentru a regenera structuri prezente;

Page 57: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

9 OPŢIUNEA PENTRU STRATEGII INOVATIVE ÎN MANAGEMENTUL STRATEGIC 57

– tendinţa ca, odată cu trecerea timpului, formele colaborative instituite şi monopolizatoare să împiedice formele inovatoare organizaţionale, acestea putând fi, deci, chiar ameninţătoare pentru „organizaţiile-mamă”.

În afara acestor forme care încep să funcţioneze, chiar şi într-un cadru dissensual previzibil după câtva timp de funcţionare, există şi alte practici de conţinut care apropie partenerii şi îi fac din ce în ce mai apţi de a acţiona împreună.

Alte exemple sunt cele care vizează strategia managerială pentru care optează partenerii (din mai multe posibile) şi poziţionarea acestora faţă de misiunea comună a acestor forme asociative, asumată într-un grad mai mare sau mai mic, dar pe care le acceptă cel puţin tacit.

Noi am sintetizat strategia optimă preferată de organizaţiile româneşti studiate, într-o trilaterală strategică opţională, cu caracteristicile specifice:

Tabelul nr. 3

Tipuri de organizaţii, în funcţie de strategiile preferate şi caracteristicile lor

Organizaţii-tip Obiective Strategii preferate Planificare şi control Tradiţionale

– Apărătoare – DominatoareDe securizare

Specializare; Integrare pe verticală; Lider de piaţă.

Planificare centralizată; Control detaliat.

Moderne – Prospectoare–

Noi servicii Inovaţii

Diversificare; Co-lider de piaţă.

Flexibilitate în planificare. Control descentr.

Mixte – Analizatoare şi reactive –

Noi alianţe De nişă

Mixte; Urmăritor; Lider de nişă.

Forţe complicate. Rol coordonator inter-funcţii

Sursa: Apud Miles şi Snow, 1978 şi Johnson şi Scholes, 1993, p. 199.

Preferinţele constatate la DJT-urile şi OJCA-urile din ţară (ca instituţii publice) şi ONG din judeţul Buzău, inclusiv două partide (care au răspuns la întrebările puse), au fost următoarele:

Tabelul nr. 4

Strategii manageriale ale organizaţiilor publice şi non-profit

Categorii de strategii manageriale DJT-uri Forme

asociative OJCA-uri ONG din jud. Buzău

Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % Apărătoare 9 40,9 25 51,0 2 7,1 4 44,4 Prospectoare 2 9,1 8 16,3 8 28,6 3 33,3 Analizatoare/ reactive 11 50,0 15 30,7 18 64,3 2 22,3 Non-răspuns 0 0 1 2,0 0 0 0 0 TOTAL 22 100 49 100,0 28 100,0 9 100

Din tabelul comparativ de mai sus se constată că, din cele trei categorii de strategii manageriale pentru care optează DJT-urile din ţară, cea cu ponderea cea mai scăzută e reprezentată de strategiile moderne (prospectoare), pe când în cazul

Page 58: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

ION BOBOC 10 58

ONG, strategiile moderne se găsesc pe locul al doilea, iar cele tradiţionale (apărătoare), pe ultimul loc. OJCA-urile preferă strategiile analizatoare/ reactive, iar formele asociative din agricultură sunt concentrate pe strategiile tradiţionale.

Investigaţiile noastre au cercetat şi modul în care o parte dintre valorile organismului central al agriculturii româneşti (MADR – Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Regionale), prezentate ca atare, sunt asumate voluntar şi de agenţia guvernamentală OJCA, dar şi de formele asociative din agricultură (sprijinite de OJCA-uri să se constituie şi să se dezvolte):

Tabelul nr. 6

Valori tipice ale unei organizaţii publice-mamă, de nivel naţional (cazul MADR din România), ale OJCA şi ale formelor asociative din agricultură

Valori pentru MADR Valori pentru OJCA (puncte)

Valori pentru formele asociative (puncte)

1. Responsabilitate 1. Profesionalism (235) 1. Eficienţă (437) 2. Transparenţa 2. Calitate înaltă (226) 2. Profesionalism (433) 3. Calitate înaltă 3. Eficienţă (225) 3. Responsabilitate (405) 4. Profesionalism 4. Responsabilitate (219) 4. Calitate înaltă (356 pct.) 5. Obiectivitate 5. Obiectivitate (191) 5. Obiectivitate (355 pct.) 6. Eficienţă 6. Transparenţă (115) 6. Transparenţă (316 pct.) 7. Adaptabilitatea 7. Alta (oportunitate etc.) (66 ) 7. Altele (368: Profit – 184;

Parteneriat – 177; Altele – 7) Sursa: Valorile MADR au fost preluate din ***, 2007 – Planul strategic MADR 2007–2009, p. 5; celelalte valori sunt rezultate din aplicarea unui chestionar managerilor de la 49 de forme asociative din agricultură şi de la 26 OJCA-uri; Notă: Calculul punctajului s-a făcut astfel: 11 pct. pt. acordarea de către subiecţi a locului 1, 10 pct. pt. locul 2…, 1 pct. pt. locul 11.

Acum este simplu să comparăm valorile MADR cu cele asimilate şi ierarhizate de OJCA, şi astfel vom constata similitudinile, cu o excepţie: cea legată de rangul valorilor: în primul caz, pe primul loc se situează responsabilitatea, pe când în cel de-al doilea, pe primul loc se află profesionalismul.

La întrebările: Organizaţia dvs. dispune de un Plan strategic pe termen lung sau pe termen scurt? şi Care dintre elementele de mai jos se regăsesc în planul strategic al organizaţiei?, răspunsurile obţinute din partea reprezentanţilor celor 49 de forme asociative din agricultură şi ai celor 28 manageri de la 26 de OJCA-uri au fost încadrate în Tabelele nr. 7–8.

Tabelul nr. 7

Dacă organizaţiile dispun de un Plan strategic: situaţie comparativă

Da Nu NS/NR Tipuri de organizaţii Nr. % Nr. % Nr. %

Cazul formelor asociative din agricultură 23 46,9 26 53,1 0 0 Cazul OJCA-urilor 12 42,9 14 50,0 2 7,1 Cazul DJT-urilor 7 31,8 15 68,2 0 0

Page 59: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

11 OPŢIUNEA PENTRU STRATEGII INOVATIVE ÎN MANAGEMENTUL STRATEGIC 59

Tabelul nr. 8

Elemente din planul strategic (numai cazul formelor asociative din agricultură – 49 subiecţi)

Da Nu NS/NR Elemente din planul strategic Nr. % Nr. % Nr. %

Prezentare situaţie curentă a org. 19 38,8 28 57,1 2 4,1 Efectuarea cel puţin a unei analize după metoda SWOT. 9 18,4 38 77,6 2 4,1

Fixarea obiectivelor (ex.: SMART). 10 20,4 37 75,5 2 4,1 Prezentarea unor strategii. 12 24,5 35 71,4 2 4,1 Prezentarea acţiunilor programate (plan de detaliu, pers. responsabile, eşalonare sarcini, costuri, evaluări). 17 34,7 30 61,2 2 4,1

Urmărirea unei situaţii financiare. 14 28,6 33 67,3 2 4,1 Plan de marketing. 14 28,6 33 67,3 2 4,1

În general, organizaţiile publice, aşa cum sunt şi DJT-urile şi OJCA-urile, preferă strategiile tradiţionale, din cauza necesităţii de a acoperi nevoile întregii populaţii, de aceea sunt puţin deschise să deservească şi alte grupuri-ţintă specifice, aşa cum fac ONG sau firmele private (Boboc, 2006: 191–204 şi Boboc, 2009).

Concluzia principală din studiul de faţă este următoarea: în organizaţiile publice, ONG, forme asociative din agricultură şi partide politice studiate, înaintea debutului crizei economice anunţate (noiembrie 2008), am constatat slabe preocupări pentru inovarea structurilor proprii manageriale, preferinţa în strategiile lor fiind cantonată în practici tradiţionaliste. În contextul actualei crize economice, această preferinţă va crea probleme serioase, mai ales organizaţiilor publice şi ONG, mai puţin fermelor mici din agricultura de subzistenţă de astăzi, de la sate, neconectate la competiţia acerbă de pe piaţă (şi cele mai puţin inovative), toate fiind, deci, obligate să efectueze reforme interne manageriale de mare amploare, o soluţie salvatoare putând surveni dinspre parteneriatele inovative.

BIBLIOGRAFIE

1. Argyris, C., L’individu et l’organisation. Quelques problèmes d’ajustement mutuel, în Tessier, R., Tellier, Y. (dir.), Changement planifié et développement des organisation, tome 3, Québéc, Presses de l’Univ. Québéc, 1991.

2. Boboc, I., Comportamente şi strategii manageriale în organizaţiile non-guvernamentale, „Calitatea Vieţii”, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, pp. 191–204.

3. Boboc, I., Management strategic. Teorie şi practici pentru formele asociative de tip public, privat şi ONG din agricultură, Bucureşti, Editura Pro Universitaria, 2009.

4. Gray, B., Conditions facilitating interorganizational collaboration, în „Human Relations”, Vol. 38, No. 10, 1985, pp. 911–936.

5. Handy, C., Viitorul neimaginat, în Hesselbein, F., Goldsmith, M. şi Beckard, R. (coord.), Organizaţia viitorului, Bucureşti, Editura Teora, 2000.

6. Johnson, G., Scholes, K, Exploring Corporate Strategy, Text and Cases (Third Edition), London, Sage Publications, 1993.

7. Miles, R. E. şi Snow, C. C., Organizational strategy, structure, and process, San Francisco, McGraw-Hill, 1978.

Page 60: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

ION BOBOC 12 60

8. Miller, D., Mintzberg, H., Pour l’idée de configuration, în Tessier, R., Tellier, Y. (dir.), Op. cit., tome 3, Québéc, Presses de l’Univ. Québéc, 1991.

9. Mintzberg, H., Structure in 5’s: A Synthesis of the research on organization design, „Management Science”, Vol. 26, No. 3, 1980, pp. 322–341.

10. Munteanu, V. A., Managementul public local (ediţia a doua), Iaşi, Editura Sedcom Libris, 2008. 11. Newell, S., Swan, J., Trust and inter-organizational networking, „Human Relations”, Vol. 53;

No. 10, 2000, pp. 1287–1328. 12. Nix, J., Wealth-Creating Entrepreneurship, Innovating Entrepreneurs, and New Ventures,

„The Journal of Entrepreneurship”, Vol. 1, No. 2, 1992, pp. 33–46. 13. Thompson, J. D., Organizations in Action, New York, McGraw-Hill, 1967. 14. Toffler, A., Şocul viitorului (trad. din limba engleză), Bucureşti, Editura Z, 1995a. 15. Toffler, A., Powershift. Puterea în mişcare (trad. din limba engleză), Bucureşti, Editura

Antet, 1995b. 16. Van de Ven, Andrew H., Central problems in the management of innovation, „Management

Science”, Vol. 32, No. 5, 1986, pp. 590–607. 17. Waddock, S. A., Understanding social partnerships: an evolutionary model of partnership

organizations, „Administration & Society”, Vol. 21, No. 1, 1989, pp. 78–199. 18. Waddock, S. A., Post, J. E., Catalytic Alliances for Social Probleme Solving, „Human

Relations”, Vol. 48, No. 8, 1995, pp. 951–973. 19. *** Planul strategic MADR 2007–2009 (http://www.maap.ro/ pages/strategie/PSI_MADR.pdf,

2007.

he study refers to the results of a concrete research which monitored the intentions of public, non-profit and political organizations in Romania to initiate and develop innovative

strategies in their strategic management, comparative with traditional or mixed strategies, in according to the classification made by American researchers Miles and Snow regarding strategic management (1978).

In this regard, research was conducted in the summer of 2008 (July–September), by using several methods, such as: 1. field inqueries, based on cantitative instruments (questionnaires); 2. quality studies: non-directed interviews and focus groups; 3. the study of documents.

Practically, our investigations focused on a certain domain of activity, which is innovative strategic management in public, non-profit and political organizations.

In this regard, using the questionnaire sent through e-mail as an instrument for 115 subjects, we have investigated the innovative strategic management of public (22 youth councilors and directors from County Departments for Youths – DJT, and 28 youth councilors and directors in County Offices for Agricultural Consultancy – OJCA), associative agricultural formations (49 associations, cooperatives and producer groups), and nongovernmental and political organizations (other 14 NGO managers, including two leaders of political parties).

Finally, we have used the case study method, applied in Buzau County, for DJT, OJCA, 10 NGO managers, including two political organizational leaders who had rezidency and activities in this county.

Keywords: collaboration networks, public organizations, non-profit organizations, network level of analysis.

T

Page 61: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

MARKETINGUL PENTRU SECTORUL PUBLIC

CODRIN SCUTARU

remisa prezentului articol este că marketingul ar putea fi o formă de inovaţie socială pentru sectorul public fiind o soluţie nouă pentru problemele frecvente ale sistemului public de

promovare a programelor sale, a necesităţii şi a efectelor acestora. Preluarea specifică a tehnicilor de marketing de către sectorul public reprezintă o formă de inovaţie socială tocmai în sensul în care, prin intermediul acestora, se oferă o soluţie la o problemă reală a sectorului public: menţinerea beneficiarilor (cetăţenilor) informaţi şi oarecum mulţumiţi de rezultatele dezvoltării şi implementării programelor derulate de către sectorul public.

Cuvinte-cheie: inovaţie socială, marketing.

Sectorul public este analizat tot mai atent în ultima perioadă, pornindu-se de la premisa că un sector public mai eficient şi mai orientat spre public facilitează o anumită performanţă economică. În cadrul dezbaterii actuale din societatea românească, puternic încărcată ideologic, privind necesitatea existenţei unui stat puternic care să poată corecta disfuncţionalităţile sociale sau, dimpotrivă, necesitatea unuia mai maleabil, redus ca organizare instituţională şi care să stimuleze creşterea economică, analiza statului şi a sectorului public şi a rolului acestora reprezintă ceva firesc.

O definiţie a marketingului se regăseşte în lucrarea Principiile marketingului a lui Philip Kotler: „marketingul este un proces social şi managerial prin care indivizii sau grupuri de indivizi obţin ceea ce le este necesar şi doresc prin crearea, oferirea şi schimbul de produse şi servicii având o anumită valoare” (Kotler, 1998: 35). Dacă ar fi să simplificăm, ar însemna că marketingul reprezintă realizarea activităţilor economice care dirijează fluxul bunurilor şi serviciilor de la producţie la consumator sau utilizator. Mai concret, marketingul este ştiinţa de a-i convinge pe clienţi să cumpere un produs.

Astfel, marketingul ar putea fi o formă de inovaţie socială pentru sectorul public, fiind o soluţie nouă pentru problemele frecvente ale sistemului public de promovare a programelor sale, a necesităţii şi a efectelor acestora. Pentru sectorul public, marketingul reprezintă abilitatea de a obţine şi a menţine beneficiari mulţumiţi de programele dezvoltate şi implementate de către sectorul public.

Adresa de contact a autorului: Codrin Scutaru, Intratest, str. Ripiceni, nr. 2, bl. 12, sc. C, ap. 137, sector 2, Bucureşti, România, e-mail: [email protected].

CALITATEA VIEŢII, XX, nr. 1–2, 2009, p. 61–68

P

Page 62: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

CODRIN SCUTARU 2 62

Principala diferenţă faţă de marketingul comercial este aceea că nu li se vinde pur şi simplu un produs, ci li se poate prezenta, de pildă, de ce consumarea în exces a unui anumit produs, fie el un aliment de bază, de exemplu, poate fi nocivă. În acest sens, putem menţiona campania de informare a Ministerului Sănătăţii Publice, difuzată la televiziunile româneşti, prin care se menţionează nocivitatea consumului excesiv de sare, zahăr şi grăsimi pentru organism. Marketingul public promovează programele dezvoltate de către sectorul public către beneficiari prin mijloace preluate de la marketingul comercial, dar nu are ca obiectiv principal şi finalitate vinderea unui produs anume. Obiectivul marketingului public este, în cele din urmă, unul utilitarist, adecvat scopului pentru care există sistemul public.

Organizaţii publice Organizaţii private Sunt de regulă monopoluri. Operează pe pieţe competitive. Deservesc interesele cetăţenilor. Maximizează profitul investiţiilor. Sunt conduse direct sau indirect de lideri politici, care ar trebui să reflecte interesele cetăţenilor.

Liderii firmelor răspund în faţa acţionarilor, a consiliilor de conducere; ei caută maximizarea profitului.

Sunt expuse dominant mass-media şi atenţiei publicului prin natura activităţii.

Nu sunt expuse major mass-media.

Organizaţiile de stat sunt mai rigide datorită procesului de luare şi implementare a deciziei.

Sunt mai flexibile, se mişcă mai uşor pentru că decizia se ia într-un singur for de conducere.

Distribuie, redistribuie şi reglementează resursele.

Produc şi distribuie resurse.

Sunt uneori finanţate necorespunzător în plus sau în minus.

Sunt finanţate conform propriei productivităţi sau dacă decizia de investiţie este fezabilă.

Cetăţenii, priviţi ca stake-holders, sunt de multe ori prost informaţi şi neîncrezători în guvern.

Investitorii şi acţionarii sunt bine informaţi şi monitorizează în permanenţă activităţile companiei şi a pieţei în care evoluează.

Sursa: Kotler, Lee, 2008, p. 18.

Preluarea specifică a tehnicilor de marketing de către sectorul public reprezintă o formă de inovaţie socială, tocmai în sensul în care, prin intermediul tehnicilor de marketing, se oferă o soluţie la o problemă reală a sectorului public: menţinerea beneficiarilor (cetăţenilor) informaţi şi oarecum mulţumiţi de rezultatele dezvoltării şi implementării programelor derulate de către sectorul public.

Studiile arheologice arată că primul rudiment de ordine socială proto-instituţională a existat încă de acum 19 000 de ani (Van Nystrom, 1998: 7–23). Astfel, putem considera birocraţia necesară societăţii umane, nu condiţiei umane. Una dintre tezele neoliberale, conform căreia cea mai bună guvernare este cea mai redusă, are, de asemenea, adepţii ei. Din cauza extinderii birocraţiei1 până la

1 Ne-am referit la birocraţie în sensul propus de Max Weber în Wirtschaft und Gesellschaft, part III, chap. 6, pp. 650–78.

Page 63: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

3 MARKETINGUL PENTRU SECTORUL PUBLIC 63

niveluri de neconceput în urmă cu câteva decenii, se poate spune că, într-adevăr, orice tip de guvernare are disfuncţionalităţile şi neajunsurile sale. Cu toate acestea, existenţa statului şi a sectorului public stimulează încrederea în dezvoltarea economică proinvestiţională, în planificarea strategică, face posibilă implicarea sectorului organizaţiilor nonguvernamentale în sfera serviciilor publice etc.

Un important beneficiu public din societate ar putea fi grija pentru viaţa oamenilor şi pentru calitatea vieţii. Pentru crearea unui sistem de beneficii publice de bază este nevoie de o guvernare sustenabilă. Prin intermediul administraţiei publice, guvernele conştientizează nevoile anumitor grupuri de beneficiari, politicile care trebuie revizuite şi noile politici care trebuie introduse pentru ca societatea să ofere serviciile publice necesare. Din punct de vedere teoretic, utilizarea pârghiilor birocratice într-o democraţie ar trebui să fie dificilă pentru că birocraţia este elitistă, restrânsă şi funcţionarii săi sunt în general bine documentaţi, pe când democraţia este pluralistă, generalizatoare şi slab documentată. Cu toate acestea, pentru menţinerea unor societăţi adaptate, reconcilierea dintre aceste două realităţi este foarte necesară.

Asigurarea serviciilor publice de importanţă maximă pentru interesul public este al doilea rol major al sectorului public. Astfel, o societate nu ar putea supravieţui fără menţinerea siguranţei naţionale, a ordinii publice, prevenirea şi combaterea dezastrelor sau evenimentelor naturale dezastruoase, amenajarea teritoriului, furnizarea de energie electrică, susţinerea unui sistem sanitar sustenabil etc. Uneori, anumite servicii publice funcţionează mai eficient dacă se află sub o comandă centralizată de stat. De exemplu, cum am putea să ne gândim că Poşta Română ar funcţiona, de fapt, prin intermediul a 4–5 companii mari de curierat şi că instituţia în sine nu ar mai exista? Ar fi destul de dificil în acest moment, mai ales pentru că Poşta Română este, încă, unul dintre principalii distribuitori ai pensiei pentru vârstnici şi a alocaţiei pentru copii, prin intermediul unui contract pe care-l are cu Ministerul Muncii. Mă gândesc numai la faptul că în Marea Britanie, prin intermediul poştei, o companie financiară internaţională a dezvoltat plata beneficiilor sociale printr-un card electronic special de tipul „electronic benefits system” (cardul nu este unul bancar clasic). Acest lucru a fost posibil datorită încrederii pensionarilor şi a altor tipuri de beneficiari în instituţia Poştei2 Marii Britanii.

Există o serie de servicii publice necesare pe care nici sectorul privat nici cel nonguvernamental nu le pot asigura cu resursele lor. Aceste servicii trebuie să fie asigurate în mod firesc de către sectorul public. Pentru că aceste servicii sunt asigurate, de regulă, prin contribuţia tuturor, există o preocupare normală pentru ca gestionarea resurselor folosite pentru asigurarea lor să fie cât mai eficientă.

O parte dintre nemulţumirile legate de lipsa de eficienţă a programelor dezvoltate de stat le resimte şi o parte a populaţiei în România anului 2008. Astfel, constatăm cu toţii că:

2 Lordul Mandelson a anunţat pe 16/12/2008 privatizarea parţială a Royal British Mail.

Page 64: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

CODRIN SCUTARU 4 64

– plătim taxe de drum şi rovigniete de toate tipurile, pentru ca în final starea autostrăzilor şi a drumurilor să rămână la fel sau să se îmbunătăţească prea puţin;

– impozitele plătite de o persoană fizică sau de un mic întreprinzător sunt destul de multe şi sunt percepute ca fiind împovărătoare;

– polarizarea societăţii rămâne un fenomen real în ciuda evidenţierii de către guvernanţi a scăderii ratei sărăciei, cetăţenii săraci devenind tot mai săraci şi intrând într-un cerc vicios al sărăciei (lipsa unui loc de muncă, lipsa unui venit, familie dezorganizată, lipsa protecţiei sociale etc.);

– sistemul educaţional se degradează, în ciuda reformelor încercate, a investiţiilor în infrastructură şi a implementării de politici europene etc.

Devine foarte clară necesitatea ca sectorul public să-şi îmbunătăţească imaginea (Kotler, Lee, 2008: 16) şi activitatea, pentru a creşte încrederea publicului beneficiar, adică a cetăţenilor. Astfel, sectorul public se va putea baza şi în continuare pe suportul acestora sau, cel puţin, pe lipsa unei reacţii adverse faţă de funcţionarea sa. Dacă nu există acest sprijin foarte bine cristalizat în conştiinţa publică, este posibil ca grupurile sociale să iniţieze mişcări ample de protest sau tendinţe de apropiere faţă de candidaţi pentru Parlament care promit reducerea statului şi scăderea drastică a impozitării. Putem spune că opţiunea cetăţenilor pentru programul politic de guvernare al Alianţei DA, în 2004, care promitea, printre altele, introducerea cotei unice de impozitare de 16% a fost determinată şi de scăderea încrederii în funcţionarea instituţiilor statului, care erau afectate prin eticheta dată de către media, unii reprezentanţi ai societăţii civile sau analişti prin folosirea excesivă şi, uneori, abuzivă a temei corupţiei. Astfel, erau de multe ori analizate în presă situaţiile de gestionare precară a banilor publici, fapt care a condus, probabil, spre o opţiune clară de scădere a impozitării cu beneficii economice imediate pentru buzunarul fiecăruia.

Dezvoltarea conceptului de management public la noi în ţară şi diferenţierea clară a relaţiei dintre decizia politică şi cea de management a dus la o schimbare de paradigmă în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea instituţiilor publice. Acestea trebuie să aibă ca scop eficienţa instituţională, în sensul de a furniza cu succes serviciile publice pentru care au fost create. Accentul pus pe eficienţă a făcut ca administraţia publică contemporană să se profesionalizeze, în sensul în care distincţia clară între stabilirea scopurilor şi alegerea mijloacelor nu mai operează astfel, deoarece scopurile şi mijloacele alese suferă redefiniri de-a lungul implementării lor procesuale. Mediul de acţiune al politicilor publice a devenit unul dinamic, greu predicitibil, planificarea strategică jucând, astfel, un rol esenţial, care are în vedere opţiunile posibile în raport cu diferitele scenarii/ căi de acţiune (scenarios). Administraţia publică a trecut, astfel, de la un sistem bazat pe aplicarea legislaţiei existente la administrarea prin programe de dezvoltare (Zamfir, 2006:16), care presupune o creştere a rolului expertizei tehnice în analiza, implementarea, monitorizarea şi evaluarea diferitelor opţiuni de politică publică. În afara influenţelor factorilor politici, culturali, juridici sau de altă natură asupra

Page 65: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

5 MARKETINGUL PENTRU SECTORUL PUBLIC 65

eficienţei procesului administrativ, factorul uman are cel mai important rol în activităţile şi performanţele sectorului public, ca de altfel în orice organizaţie. Astfel, în ultimii ani s-a solidificat legătura între cultura administrativă şi cea a managementului organizaţiei, promovându-se noul management public (Zamfir, 2006:15). Eficienţa activităţii din sectorul public este direct proporţională cu folosirea eficientă a personalului şi cu rezultatele muncii sale. Analiza politicilor publice de către funcţionarii cu responsabilităţi în domeniu are menirea de a facilita deciziile politice luate de oamenii politici şi de a le apropia, prin formularea de recomandări, de posibilitatea punerii acestora în practică.

Administraţia publică este un liant de reconciliere între birocraţie şi democraţie (Henry, 2005: 21). Scopul administraţiei publice este de a promova o înţelegere superioară a guvernării şi a relaţiei acesteia cu societatea pe care o conduce. De asemenea, administraţia publică trebuie să promoveze politici publice mai sensibile la nevoile sociale dar şi să instituie practici manageriale adecvate eficacităţii.

Dacă ar fi să ne ghidăm conform principiilor utilitariste3, în special ale utilitarismului altruist propus de J. S. Mill, scopul instituţiilor publice este să facă „binele cel mai mare unui număr cât mai mare de oameni”. Binele public, în acest sens, are trei dimensiuni: una socială, una economică şi una ecologică.

Intensitatea activităţii de marketing dintr-o societate comercială se poate măsura în funcţie de numărul produselor noi dezvoltate, politica de preţuri, canalele de distribuţie, relaţiile publice, publicitatea, promovarea vânzărilor şi forţa de vânzări (sales force). Una dintre cele mai importante funcţii ale marketingului din sectorul comercial este cea de management de produs. Ea este la fel de importantă în sectorul public. Managerii şi directorii instituţiilor sunt răspunzători de asocierile pozitive sau negative care le vin oamenilor în minte referitor la instituţiile pe care le conduc. Pentru a crea imaginea unei mărci4 solide, managerii parcurg şase etape: stabilirea obiectivului, identificarea publicului-ţintă, stabilirea identităţii mărcii, elaborarea promisiunii asociate mărcii, determinarea poziţiei mărcii relativ la concurenţă şi alegerea elementelor mărcii. Instituţiile au ca obiective să influenţeze cetăţenii în aşa fel încât aceştia să participe la programe, să folosească serviciile publice sau să respecte regulile şi legile. Mesajul este conceput cu gândul la diferite categorii de persoane, cele care vor trebui influenţate în principal, chiar dacă mulţi cetăţeni vor recepţiona mesajul. Identitatea mărcii poate fi pur şi simplu completată în propoziţia „vreau ca publicul-ţintă să vadă marca mea astfel...” Mesajul trebuie să transmită avantajele de care beneficiază publicul-ţintă, dacă va adopta comportamentul dorit. În sectorul privat, poziţionarea faţă de concurenţă se face prin aspectele care diferenţiază marca de toate celelalte. În funcţie de deciziile luate în legătură cu obiectivul promovării

3 Mill, John Stuart – Utilitarianism, 1863, http://www.utilitarianism.com/mill2.htm 4 Marca este un instrument strategic de marketing, fiind un complex de atribute simbolizate

printr-o semnătură vizuală care poate crea valoare şi influenţă.

Page 66: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

CODRIN SCUTARU 6 66

mărcii, publicul-ţintă, identitatea mărcii, promisiunea asociată mărcii şi poziţionarea acesteia se stabilesc numele, sloganul, logo-ul, culorile, personajele, melodiile, semnele sau ambalajele mărcii. Comunicarea de marketing va avea la bază deciziile luate cu privire la obiectivele de marketing, pieţele-ţintă, identitatea mărcii, produs, preţ si distribuţie.

Mesajele bune creează imagini impresionante şi uşor de reţinut. Mesagerul trebuie să fie ales în funcţie de experienţa percepută, credibilitatea şi farmecul lui. De exemplu, copywriterii din departamentul de creaţie al unei instituţii propun două sloganuri care produc imagini diferite: „tu bei şi conduci, tu pierzi” şi „conduci beat, o păţeşti”. Primul mesaj pare destinat celor care beau cu moderaţie. Al doilea mesaj creează imaginea unui avertisment adresat delincvenţilor înrăiţi. Pentru îmbunătăţirea satisfacţiei beneficiarilor, instituţiile publice ar trebui să angajeze oameni care ştiu să zâmbească, să-i ajute să presteze o servire ireproşabilă, să se comporte ca nişte întreprinzători pentru a satisface clienţii, să se asigure că infrastructură şi sistemele ajută, nu împiedică servirea, să îmbunătăţească sistemele de gestiune a relaţiilor cu clienţii, să determine şi să urmărească nivelul de satisfacţie al clienţilor.

Îmbunătăţirea activităţii în sectorul public se poate realiza, complementar, şi prin adoptarea instrumentelor pe care sectorul privat le foloseşte de mai mult timp pentru a avea o eficienţă crescută în derularea activităţii. Există, deja, în Occident o tendinţă de introducere în curricula de cursuri pentru angajaţii din sectorul public a materiilor specifice de finanţe, marketing, achiziţii publice, management sau planificare strategică. În contextul integrării noastre în Uniunea Europeană şi al dezvoltării Institutului Naţional de Administraţie, precum şi a programelor profesionale de masterat oferite de universităţile româneşti, această tendinţă se manifestă şi în România.

Preluarea perfecţionării în metode şi tehnici specifice sectorului privat productiv reprezintă o tendinţă de inovaţie socială în cadrul instituţiilor publice. Practic, corpul de funcţionari publici şi personal contractual are rolul de a subordona planul de acţiuni pe care îl au de implementat unui principiu de creştere a eficienţei, dar şi de menţinere a uni imagini bune în faţa comunităţilor deservite. Cu toate acestea, eficientizarea şi reînnoirea fundamentală a instituţiilor guvernamentale pare, pentru foarte mulţi, un lucru încă nerealist din mai multe motive. Diferenţele dintre organizaţiile de stat şi cele de business sunt destul de mari.

Aceste diferenţe sunt semnificative, dar nu ar trebui să oprească o tendinţă firească către reinventarea administraţiei. Spiritul întreprinzător poate să transforme sectorul public, dacă este înţeles corect. Aproape toate organizaţiile actuale, fie ele de stat sau private, sunt expuse unui mediu concurenţial datorită finanţării. Contrar unei opinii deja împământenite, instituţiile publice nu sunt ferite de restructurare sau reducere a finanţării. Organizaţiile de stat trebuie să conştientizeze dinamica nevoilor grupurilor pe care le deservesc, dinamica

Page 67: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

7 MARKETINGUL PENTRU SECTORUL PUBLIC 67

tehnologiei, necesitatea planificării strategice. Instituţiile guvernamentale trebuie să inoveze pentru a-şi putea prezenta realizările unor categorii extinse de public, dar şi contribuabililor obişnuiţi, „micilor contribuabili”, celor care le urmăresc activitatea şi a căror opinie ar trebui să poată influenţa decizia menţinerii acelei instituţii.

Marketingul reprezintă, de obicei, unul dintre domeniile cel mai greşit înţelese de către angajaţii din sectorul public, datorită asocierii imediate cu publicitatea (Kotler, Lee, 2008: 19). Încărcătura ideologică a cuvântului marketing se datorează oarecum justificat fluxului nesfârşit de reclame şi campanii de promovare folosite în sectorul privat. Astfel, majoritatea ajung să confunde marketingul cu o singură componentă a sa, publicitatea. Marketingul are însă, prin definiţie, patru instrumente: produsul, preţul, distribuţia şi promovarea.

Pentru o instituţie publică marketingul trebuie să fie cea mai bună bază de planificare, dacă este dornică să satisfacă nevoile cetăţenilor. Astfel, deviza marketingului din sectorul privat „satisfacţie şi valoare pentru client” devine pentru sectorul public „satisfacţie şi valoare pentru cetăţean”. În practică, există domenii ale sectorului public care se promovează mai mult, cum ar fi Poşta Română sau CFR, pentru că au nevoie de aportul direct al clienţilor beneficiari, dar şi domenii care se promovează mai puţin, cum ar fi, de exemplu, Direcţia Finanţelor Publice. Este posibil că o mai bună promovare a fiscului ar face colectarea taxelor mai uşor de înţeles de către cetăţeni. În ultimii cinci ani, ANAF a încercat să arate o faţă prietenească şi „umană” cetăţenilor. O astfel de politică de marketing ar putea fi continuată, cu tehnici mai moderne şi pe viitor.

Practicile specifice sectorului privat adoptate prin intermediul tehnicilor de marketing şi de către administraţia publică sunt:

• Concentrarea asupra clienţilor încă de la început • Segmentarea şi ţintirea pieţelor • Utilizarea celor patru instrumente ale mixului de marketing: produsele şi

serviciile, preţul, distribuţia şi promovarea • Monitorizarea comportamentului şi satisfacţiei clienţilor şi realizarea

ajustărilor necesare. În cazul marketingului public, clienţii sunt în mod clar beneficiarii

programelor publice, în special, şi toţi cetăţenii în sens extins. Marketingul public are prin natura sa, rolul de a aloca promovării o arie mai extinsă, deoarece, în general, procesul de comunicare cu instituţiile publice este cel care creează cele mai mari probleme beneficiarilor.

Promovarea activităţilor desfăşurate de sectorul public, dar şi abordarea sistemică a tehnicilor de marketing pentru programele publice îi conştientizează pe cetăţeni în aprecierea mai adecvată a utilităţii instituţiilor pentru dezvoltarea socială.

Marketingul public reprezintă o preluare de către sectorul public a unor tehnici specifice de marketing, dar sub rezerva unui nou cadru de acţiune pentru

Page 68: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

CODRIN SCUTARU 8 68

aceste metode, tehnici, principii. Dincolo de subordonarea faţă de obiectivul de a promova şi vinde un produs, marketingul pentru sectorul public trebuie să urmărească necesitatea satisfacerii nevoilor cetăţeanului, ca beneficiar al programelor dezvoltate în numele interesului său de către sectorul public. Considerăm că, prin intermediul instituţiilor publice, aprofundarea acestei teme, a marketingului pentru sectorul public, reprezintă o arie extinsă de cercetare care ar putea aduce avantaje imediate funcţionării acestora şi eficientizării serviciilor publice.

BIBLIOGRAFIE

1. Henry, H., Administraţie publică şi afaceri publice, Chişinău, Editura Cartier, 2005. 2. Kotler, P., Lee, N., Marketingul în sectorul public, Bucureşti, Editura Meteor Press, 2008. 3. Mill, J. S., Utilitarianism, 1863, http://www.utilitarianism.com/mill2.htm. 4. Van Nystrom, S., Nystrom, L. C., Bureaucracy in Prehistory: Case Evidence from Mommoth

Bone Dwellers on the Russian Steppes, „International Journal of Public Administration” 21, Winter, 1998.

5. Zamfir, C., Stoica, L. (coord.), O nouă provocare: dezvoltarea socială, Iaşi, Editura Polirom, 2006.

he hypothesis of the current article is that the marketing could be a form of social innovation for the public sector, a new solution for the frequent problems of this sector in the process

of promoting its programs, the necessity and the effects of these programs. The specific take-over of the marketing techniques by the public sector represents a form of social innovation in the sense that through the marketing techniques, a solution is offered to a real problem of the public sector: maintaining the beneficiaries (citizens) well informed and somehow satisfied by the results of the development and the implementation of the programs developed by the public sector.

Keywords: social innovation, marketing.

T

Page 69: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

DE L’IDÉOLOGIE HUMANITAIRE À LA PHILANTHROPIE POSTCOMMUNISTE:

ÉVOLUTIONS IDÉOLOGIQUES ET PRATIQUES DES ORGANISATIONS NON GOUVERNEMENTALES

ANTOINE HEEMERYCK

La charité est encore blessante pour celui qui l'accepte, et tout l'effort de notre morale tend à supprimer le patronage inconscient et injurieux du riche «aumônier».

M. Mauss: Essai sur le don.

et article aborde les transformations idéologiques qui ont touché les ONG à partir de leur émergence jusqu’à leur institutionnalisation. Dans un premier temps, j’analyse

l’idéologie tiers-mondiste qui a été la vision du monde qui a guidé les ONG du milieu des années 1950 jusqu’au années 1980. Ensuite, je tire à grands traits un portrait de l’humanitaire qui bat en brèche le tiers-mondisme dans les années 1980. Enfin, je tente de montrer l’effet de diffraction de l’idéologie humanitaire et son appropriation par des acteurs hétérogènes en prenant l’exemple des fondations philanthropiques en Roumanie. Ceci devrait nous permettre de percevoir d’une manière plus complexe les innovations dans ce domaine précis, au travers des dynamiques historiques, qui sont leurs conditions de possibilités et, en même temps, leur univers de références.

Mots-clés: ONG, évolutions idéologiques et pratiques, histoire, philanthropie, Roumanie.

INTRODUCTION

Si l’on s’intéresse aux politiques publiques, à l’intervention sociale et au développement en général, force est de constater que les Organisations Non Gouvernementales (ONG) sont devenues des acteurs omniprésents dans ce domaine, présents à toutes les échelles sociales et politiques. Cet article vise à expliciter rapidement les évolutions idéologiques et pratiques des ONG. Cette mise en perspective diachronique devrait permettre de prendre une distance avec les différents enjeux présents autour des ONG, afin de mieux les percevoir. Cette optique est d’autant plus nécessaire que le champ des ONG est très idéologisé. On

Adresa de contact a autorului: Antoine Heemeryck, Institut de Recherche en Développement Français – Université Paris I Panthéon Sorbonne, e-mail: [email protected].

CALITATEA VIEŢII, XX, nr. 1–2, 2009, p. 69–78

C

Page 70: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

ANTOINE HEEMERYCK 2 70

abordera ici successivement l’idéologie tiers-mondiste, le passage à l’humanitaire1 et, en dernier lieu, on tentera un exposé rapide sur la situation roumaine d’aujourd’hui pour montrer les effets de diffraction de ces changements. Précisons d’emblée que nous reprenons ici une définition de l’idéologie dans un sens proche de celui que lui attribue K. Mannheim de positionnement sur le monde, de «mode d’agir» coagulant dans sa forme des signifiés, articulant plusieurs champs sociaux d’intégration pour former un ensemble de matrices qui sont elles-mêmes des visions du (et des positionnements sur le) monde.

LE TIERS-MONDISME

L’histoire des ONG est concomitante à l’entrée en scène des pays non-alignés en 1955 à Bandung (Indonésie). Ces ONG sont happées par ce courant de pensée et ce troisième pôle géopolitique, dans un contexte de domination bipolaire du capitalisme et du communisme. En même temps, elles l’alimentent. Les ONG agissent déjà dans un «à-côté», à la périphérie des politiques de coopération interétatique et souvent bilatérales. Il existe donc un manque, des zones d’ombre que les macro-politiques de développement n’atteignent pas ou n’intéressent pas. Pendant plus de trente ans, le tiers-mondisme sera le courant de pensée dominant les ONG. Tirons à grands traits ses caractéristiques.

Le tiers-mondisme s’appuie sur trois mouvements politiques et sociaux: le nationalisme des peuples colonisés, le christianisme et le marxisme. Rappelons que nous sommes, à l’époque, depuis plus de vingt ans dans le processus de décolonisation. L’articulation du christianisme et du marxisme met en exergue une forme de solidarité spécifique. Pour les premiers, il s’agit d’une fraternité entre les hommes et face à Dieu comme transcendance des frontières multiples; pour les seconds, il s’agit de l’union des prolétaires de tous les pays, mais aussi de l’aspiration à la liberté des peuples colonisés. Ils s’articulent autour de la figure symbolique du pauvre opprimé et exploité comme pivot du développement. Les «héros» de ce mouvement sont, par exemple, Mère Térésa et Che Guevara.

Cette idéologie est aussi une symbolisation des rapports de force internationaux et, en l’occurrence, des rapports coloniaux du type Nord/Sud. Le symbole positif du pauvre en appelle un autre: le visage négatif celui du Nord pilleur, de l’empire accaparant. Certes, il est évident que, dans un contexte de colonisation, cette accusation est fondée. Cependant, poussée à son terme cette logique devient un exercice d’un ethnocentrisme extrême et contreproductif sur le plan du développement. La balance penche du côté du dominant et non plus du dominé.

1 Cette partie s’inspire dans une large mesure des travaux pionniers de B. Hours (1998). Dans ce champ de la recherche on pourra se référer de manière complémentaire à R. Brauman, à Fassin et Siméant.

Page 71: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

3 DE L’IDÉOLOGIE HUMANITAIRE À LA PHILANTHROPIE POSTCOMMUNISTE 71

Les ONG à l’époque sont financées par leurs propres militants. Leur mode d’action est essentiellement expérimentale, ce que résume l’expression de «bricolage militant». Pour ces organisations, l’innovation sociale est donc une pratique quotidienne. Toutefois, malgré cette invention quotidienne, et parce qu’elles entendent remédier aux manques des États, elles mettent l’accent sur les micro-cultures. Celles-ci sont perçues comme une source de développement qu’il suffirait de mettre en fonction et un espace de «pureté». C’est pourquoi les actions menées par les ONG dans les villages d’Afrique pouvaient être perçues comme des voyages initiatiques, comme un pèlerinage. On remarquera qu’il s’agit là d’une inversion du culturalisme dominant en la manière qui voit dans les cultures un handicap voire L’obstacle au développement.

Ajoutons une dernière remarque, pendant cette période nous sommes dans une économie politique du développement. Rappelons que le développement est une doctrine énoncée par le président US Harry Truman le 20 janvier 1949 lors de l’investiture à son deuxième mandat. Il est signifié par l’Act for International Development. Le développement mettait l’accent sur une croyance démesurée dans le progrès technique, dans l’économie industrielle, dans le PNB, le PIB et la croissance. Or, le développement va disparaître dans les années 1980. On voit très bien aujourd’hui que nous ne sommes plus à l’heure de l’industrialisation, mais de la finance généralisée, de la mise en concurrence des systèmes de sécurité sociale et de l’éclatement de plus en plus prononcé de la doctrine de la souveraineté. Après plus de vingt années de crises à répétition accompagnée d’une lourde propagande, nous sommes en train de l’apprendre en Roumanie aussi et ce à nos dépens.

C’est dans ce contexte que l’idéologie tiers-mondiste va disparaître sous le coup des attaques répétées de l’humanitaire. Penchons-nous sur cette véritable OPA (Offre Publique d’Achat) sur le marché de la vertu.

LE CARCAN HUMANITAIRE

Les ONG urgentistes opèrent, dès l’origine, dans le domaine des catastrophes humaines. Leurs champs d’actions prennent place dans les conflits armés, les camps de réfugiés, les populations en situation de famines, les épidémies. Ces ONG, comme Médecins Sans Frontières ou Médecins du Monde, sont, pour la plupart, dirigés par des médecins. Nombreuses sont les différences avec le tiers-mondisme qu’elles vont attaquer frontalement. Disons que ces critiques n’étaient pas totalement infondées; après trente années de pratiques de développement, l’Afrique n’étaient toujours pas développée, mais elle ne l’est toujours pas aujourd’hui…

Les médecins urgentistes vont d’abord afficher leur caractère apolitique et technique, pour mieux mettre à distance les autres ONG. On s’apercevra qu’il n’en est rien tant, elles ont été téléguidées par une ensemble de lobbys aux intentions

Page 72: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

ANTOINE HEEMERYCK 4 72

belligènes clairement identifiables2. La dimension technique se prête assez bien à ces ONG new-look, puisqu’elles sont remplies de médecins.

Au niveau des modes d’actions, comme l’indique le terme „urgentiste”, on change de temporalité. Les notions de court, de moyen et de long terme tombent en désuétude puisqu’il faut faire vite assurer la survie biologique des corps des victimes de catastrophes. Une telle logique s’avère un anesthésiant sur le plan politique, car, dans cette optique, il n’existe plus de causes aux catastrophes ou il n’est plus d’intérêts à les analyser quand bien même elles sont politiques et prévisibles.

Le pivot sociologique de l’action humanitaire diffère aussi du tiers-mondisme. Bien que ces ONG agissent au nom des victimes et des droits de l’homme et du citoyen en théorie, en réalité il semble bien que ces droits de l’homme ne représentent pas un acteur. Une victime n’est pas un acteur politique en tant que tel, ce n’est pas un citoyen, c’est une personne au seuil de la survie biologique que l’on sauve et que l’on protège. C’est donc de droits de l’homme aseptisés dont il est question ici. Cela montre une différence fondamentale avec le tiers-mondisme pour qui il existait des acteurs, même s’ils étaient largement fantasmés.

Vis-à-vis des médias, qui représentent le meilleur moyen de s’attirer des donations et, donc, des fonds, les tiers-mondistes ne sont pas à la hauteur des humanitaires et ce, d’abord parce que 30 années de tiers-mondisme n’auront pas changé la donnée dans les pays du tiers-monde; ensuite, parce que l’explication d’un plan développement accompagné d’une opération de pédagogie ne peut avoir le même effet qu’une photographie, qu’un petit film montrant des enfants faméliques au seuil de la mort. Du point de vue marketing, les médias de masse préfèrent la simplicité et le choc émotionnel aux débats réels et fondés, d’où leur indigence politique structurelle. Ce prisme de la vente d’information et d’images, qui est la fonction première des médias, fait pencher la balance en faveur des humanitaires. Il apparaît difficile aujourd’hui d’imaginer le métro de Paris dans les années 1980 rempli de photographies d’enfants africains faméliques. Les humanitaires ont fait un pas supplémentaire qui consiste à capter les consciences par l’abréaction émotionnelle.

À un autre niveau, si les humanitaires clament leur apolitisme, ils n’en font pas de même lorsqu’il s’agit d’intervenir sur des terrains difficiles. Ils feront voler en éclat le principe de souveraineté en lui substituant le droit d’ingérence dans le droit international3. Les États occidentaux se sont saisis d’une telle aubaine pour moraliser leurs politiques impérialistes. Le dernier exemple en date est l’un des plus édifiants:

2 Comme la Heritage foundation, lobby d’extrême droite américaine proche de l’ancienne administration Bush G. W.

3 À titre d’exemple, rappelons que le docteur Bernard Kouchner, membre de l’ONG Médecins du Monde fit adopter la résolution n°42/131 à l’ONU le 8/12/1988, transformant le devoir d’ingérence en droit d’ingérence.

Page 73: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

5 DE L’IDÉOLOGIE HUMANITAIRE À LA PHILANTHROPIE POSTCOMMUNISTE 73

la guerre impérialiste menée en Irak a été faite au nom de la sécurité, de la démocratie, dans une totale violation du droit international et des droits de l’homme.

Aujourd’hui, le consensus est tel qu’il emprisonne la pensée et la réflexion, et ce tant sur un plan politique que sur un plan scientifique. La forme morale que l’humanitaire donne aux rapports de domination et au politique de (sous) développement dans le monde est d’une importance telle que la remettre en cause revient à mettre à nue une bonne volonté basée sur le narcissisme du dominant. Ce narcissisme peut être perçu dans les réactions d’incompréhension et de colère face au refus des dons. Voilà pourquoi, après la catastrophe récente du tsunami qui a ravagé l’Asie du sud-est, lorsque Médecins Sans Frontières a annoncé qu’ils ne dépenseraient plus d’argent parce que leur mission était terminée dans cette zone, cela a déclenché un scandale médiatique gigantesque. Une telle affirmation renvoyait directement à la question de savoir que pouvaient faire des ONG sur un terrain sur lequel elles ne devraient avoir théoriquement plus rien à faire. Elle remettait aussi en cause la dilution des rapports de domination sur un plan mondiale par la charité et montrait leur rôle de moralisation.

Depuis les années 1980, les humanitaires qui avaient été les acteurs politiques dans le champ des ONG au plus grand manque de lucidité ont effectué, pour une large part d’entre eux, un virage à 180°. Médecins Sans Frontières, par la voix de R. Brauman, est devenue l’une des organisations les plus critiques de ce champ (au sens de Bourdieu), aujourd’hui vif en débats. Néanmoins, malgré cette prise de conscience tardive, l’humanitaire a eu un effet de diffraction sur le champ politique globale. Ces effets sont pérennes. Des politiciens comme N. Sarkozy, T. Basescu, C. Rice utilisent sans vergogne ces représentations charitables, parfois avec une maladresse remarquable et une franchise surprenante. On se rappellera ainsi la déclaration de C. Rice: «le tsunami a été une merveilleuse occasion de montrer, au-delà du gouvernement des États-Unis, le cœur du peuple américain». Bien entendu, on rétorquera qu’il s’agit d’une maladresse, mais c’est justement cette maladresse qui permet de voir l’instrumentalisation des bons sentiments.

Tournons-nous maintenant vers la Roumanie pour montrer comment, par un jeu de diffraction, cette idéologie s’est installée dans le monde sociale, politique et économique.

L’EXEMPLE DE L’HUMANITAIRE PHILANTHROPIQUE EN ROUMANIE

Après une période de quelques années d’exclusion de la scène internationale, la Roumanie postcommuniste a vu naître un capitalisme complètement débridé, auquel ont été adjointes quelques mesures de sauvetages pour les plus exposés aux risques que produit le capitalisme déréglementé4. De ce point de vue, la récente

4 En ce sens, le capitalisme d’aujourd’hui se différencie du point de vue de son efficacité et de sa forme de ses prédécesseurs historiques.

Page 74: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

ANTOINE HEEMERYCK 6 74

controverse en trompe-l’œil sur les pensions de retraites est exemplaire tant une partie de la population visée par cette mesure en est arrivée au seuil de la survie, ce débat ressemble à une comedia dell’arte. Il est bien nécessaire d’entretenir cette fiction démocratique quand plus aucunes décisions importantes n’est prise à Bucarest mais à Bruxelles ou à Washington. Comme dans tous les pays de l’Est, la population a été clairement divisée entre «gagnants» et «perdants» de la transition selon l’expression consacrée et, pourtant, si scabreuse. Dans ces moments de changements structurels des modes d’accumulations du capital, apparaissent des groupes d’acteurs capitalistes. De la Russie à la Serbie, sont apparus des millionnaires (en dollars, en euros) sur la base de la privatisation de l’ancien régime. La philanthropie, dans une société postcommuniste, relève de l’innovation sociale. Nous n’avons pas la place ici d’expliquer en quoi cette «Grande transformation» du communisme au capitalisme est, en réalité, le prolongement du passage d’un capitalisme industriel à un capitalisme déréglementé (Lordon, 2008). On notera simplement qu’à chaque prise de pouvoir historique du capital financier apparaissent de nouveaux «barons voleurs» selon l’expression américaine et que, au moment de la régulation et des prises de sanctions juridiques, ces jeux de pouvoirs sont prolongés dans le champ de la philanthropie. Pensons par exemple à G. Soros et aux fondations pour une société ouverte (Guilhot, 2004, a) ou, encore, à la fondation Rockefeller.

Or, en Roumanie, depuis les années 2000, les fondations philanthropiques d’affairistes locaux pullulent5. Certaines sont plus anciennes, à l’exemple de la fondation Dan Voiculescu pour le Développement de la Roumanie sise dans l’enceinte de l’Académie Roumaine des Sciences. Mais les plus nombreuses sont apparues dans les années 2000. On pense ici notamment à la fondation chrétienne G. Becali, la fondation Dinu Patriciu, la fondation RTC dirigée par Octavian Radu, la fondation Silviu Prigoana (etc.). Ces acteurs ont tous réalisé leur fortune sur le retrait de l’État de l’économie. Rappelons ici que «Le système communiste a été un effort extraordinaire pour créer une société fondée sur le rapport politique auquel la dimension économique était subordonnée» (Althabe, in Hours, 2002: 14). La philanthropie, ici comme ailleurs, s’apparente formellement à une quête de rédemption. Ceci indique que l’émergence d’hyper-fortunes pose certains problèmes moraux. Cependant, la condition de possibilité de la philanthropie n’est pas une bonne disposition morale envers son prochain, mais l’accumulation de capital à un niveau discriminant. Pour dépenser en effet, il faut préalablement accumuler. La philanthropie et l’exploitation de la morale charitable par ces entreprises de la vertu ne sont donc pas des activités allant à l’encontre du capitalisme comme le veut le lieu commun, au contraire elles sont au centre de l’activité capitaliste. À l’instar de leurs homologues américains, les moyens utilisés

5 J’ai mené une étude de plusieurs mois dans ces fondations dans le cadre d’un contrat de recherche avec le Musée du Paysan Roumain. Pour une recherche plus large sur le sujet voir Heemeryck (2008).

Page 75: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

7 DE L’IDÉOLOGIE HUMANITAIRE À LA PHILANTHROPIE POSTCOMMUNISTE 75

pour arriver à cette accumulation de fortunes sont souvent inavouables quand ils ne relèvent pas simplement d’une délinquance complexe (Guilhot, 2004, b).

Les activités des fondations susmentionnées s’inscrivent principalement dans l’aide sociale et les politiques sociales, c’est-à-dire chez «les perdants de la transition», ce qui n’est pas le moindre des paradoxes. L’assistance sociale auprès des personnes âgées, la distribution de panier-repas, l’aide aux personnes touchées par des maladies graves font partie du tronc commun de cette philanthropie. L’accent est mis sur les enfants et sur l’éducation. Et ce d’une façon tout à fait particulière: on propose de trouver les enfants les plus brillants de la Roumanie, de les éduquer et d’en faire la future élite du pays. Des sociologues sont invités à faire passer des tests aux enfants, bien que cette démarche aille l’encontre de toutes les expériences scientifiques réalisées dans ce domaine (effet Hawthorne, Effet Rosenthal). Il existe aussi des bourses d’études pour les étudiants offertes sur le même principe. À la vérité, c’est la caution scientifique qui est importante pour l’établissement dans l’optique de réaliser une imposition idéologique inconsciente. Ce qui est sous-jacent ici, c’est l’importation d’un modèle de performance du marché dans le champ philanthropique. Le pouvoir de ces philanthropes s’étend d’ailleurs de plus en plus: sur les universités, sur l’intégration professionnelle par les forums de l’emploi... En conséquence, les institutions sont en relation d’interdépendance avec ces fondations. Et il est effectivement difficile d’obtenir un haut niveau de visibilité sans le sponsoring de la fondation D. Voiculescu et l’empire médiatique de son fondateur.

Cette importation du modèle de la performance de marché est corroborée par une autre activité qui consiste à offrir des décorations consistant en de coquettes sommes d’argent aux roumains qui ont le mieux représentés leur nation. Notons au passage que ces philanthropes sont également prisonniers de la stigmatisation rampante dont la Roumanie est l’objet sur un plan international et qui a pour traduction une volonté de réhabilitation (Heemeryck, 2007). Cela n’empêche pas ces établissements de la vertu de parler d’égalité des chances. Mais d’une façon très particulière: elle concerne les personnes atteintes de handicaps. Il faut évidement tordre complètement le sens des mots pour en arriver à de telles manipulations grossières. L’égalité des chances fait, en réalité, référence aux effets sociologiques de reproduction des inégalités, et ce, en particulier, en ce qui concerne le système d’éducation qui est pourtant, en Roumanie, des plus conservateurs. Si l’on va plus loin et que l’on interprète les conséquences sur le plan politique de cette prise de pouvoir d’affairistes dans le champ de la charité, on se rend compte qu’il s’agit d’un instrument périphérique mais systémique de légitimation. Car, si toutes les positions et les hiérarchies dans la société sont fruits d’un simple mérite, alors le débat, la critique et la contestation de l’ordre sociale et politique de la société n’ont plus lieu d’être. Qui plus est, cela revient à dire que ces philanthropes sont à leur place grâce à leur propre mérite et surtout qu’on ne saurait le contester. Un simple coup d’œil à la biographie de ses acteurs montrerait

Page 76: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

ANTOINE HEEMERYCK 8 76

pourtant que le mérite est sans rapport avec leur réussite, malgré des compétences évidentes dans le domaine du management. Entre l’opportunisme, les relations avec la Securitate sous l’ancien régime et la corruption, peu de place reste au mérite et à la morale. Il s’agit, pourtant, d’un dérivatif légitimant.

L’une des autres activités favorites des philanthropes consistent à donner des chèques à des personnes atteintes de maladies graves qu’ils puissent se faire soigner en Occident et à le faire savoir. C’est là qu’on voit très clairement l’importation de logique humanitaire au-delà des professionnels de l’intervention dans la santé. Mais aussi l’importance de la santé dans la société roumaine. Nombre de nouveaux hommes d’affaires se sont fait remarquer par ce biais ou par l’aide qu’ils ont pu fournir, par exemple, lors des inondations récentes. Encore une fois, il faut noter qu’il s’agit d’une dépolitisation par la captation des sentiments. Jouer sur l’émotion des acteurs et téléspectateurs est une façon de neutraliser tout ce qui constitue le politique dans une société démocratique. Car, ce qui est voilé derrière ces grandes réunions de charity business, c’est bien la question de la solidarité et de la souveraineté. Quel État, en effet, peut-il se permettre de négliger ses citoyens au seuil de la mort et de les délaisser dans les mains de philanthropes? De surcroît, les philanthropes eux-mêmes sont très souvent des élus, mais ils agissent dans la philanthropie sans mandat. Ce qu’on observe donc, c’est une privatisation de la souveraineté par le biais d’une exploitation des logiques humanitaires et philanthropiques. On est face à une extension des zones de contrôle et de pouvoir des affairistes et, donc, à un évidement du politique.

Il est bien entendu que toute domination se base sur un consentement minimum. Et ce serait une profonde erreur que de rendre les affairistes-philanthropes seuls responsables d’une telle situation. Non seulement ce n’est pas le cadre d’une discussion scientifique mais, sur le plan scientifique justement, il ne s’agit que d’un groupe d’acteurs parmi d’autres. Qui plus est, ces acteurs sont également les produits d’une époque et d’une société. Une part de leur activité montre tout à fait clairement un reflet de cette société et, en même temps, qu’ils sont contraints un minimum par cette société globale. En effet, ces fondations investissent dans ce que l’on appellera rapidement la culture traditionnelle roumaine basée sur la Volkskunde. Plus précisément, il s’agit de fêtes traditionnelles mettant en avant un univers paysan imaginaire basé sur des traditions inventées (Hobsbawm & Ranger, 1992) comme l’artisanat, les danses etc. Cela s’inscrit dans la continuité de la base du nationalisme roumain et dans la matrice culturelle générale de la société roumaine.

On ajoutera un cas plus particulier où une fondation philanthropique base une part de ses activités sur la restauration des monuments ecclésiastiques en Roumanie ou en Europe de manière générale. Le fondateur de cet établissement se présente lui-même comme un prophète. Ici, ce qui est en jeu, c’est d’une part la constitution d’une communauté de croyants comme lien social premier maintenant les acteurs dans une forme de cohérence sociale; et d’autre part, c’est la légitimation en retour

Page 77: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

9 DE L’IDÉOLOGIE HUMANITAIRE À LA PHILANTHROPIE POSTCOMMUNISTE 77

de l’ordre social dans lequel l’argent peut tout à partir du moment où il permet aux prédateurs les plus vils de s’acheter une bonne conscience et une réputation. Plus encore, il s’agit de changer le curseur du lien citoyen et politique au lien religieux et communautaire. Derechef, on voit bien que le politique est ici dépecé.

CONCLUSION

Cette réflexion prenait pour objet les ONG en tant qu’opératrices majeures des formes contemporaines du développement. En dépit d’une certaine prétention à les combattre, les ONG et le secteur associatif ont fait partie de mutations globales de la seconde moitié du XXème siècle. Passées du militantisme au professionnalisme, du tiers-mondisme à l’humanitaire, elles sont aujourd’hui intégrées, ce mouvement implique l’utilisation d’un nouveau champ lexical de plus en plus abondant dont il faut souligner le caractère ubiquiste et plastique. Destinées à panser les plaies du marché sans le remettre véritablement en cause, elles sont des acteurs incontournables de la période actuelle. Avec la fin du système communiste, la référence à des droits et à une morale est devenue une quasi-obligation. Les ONG ont porté l’idéologie humanitaire mais sans la maîtriser. Tout un ensemble d’acteurs se sont saisis de cette ouverture pour s’assurer une légitimation. C’est ce qu’on a vu clairement avec les philanthropes affairistes roumains. Ceux-là sont de véritables innovateurs, mais on peut douter des apports positifs, dans ce cas précis, de l’innovation en forme de privatisation du politique et d’imposition de modèles sociétés.

L’innovation, comme nous l’avons abordé ici, ne peut être abordée à l’écart des évolutions globales du monde et des sociétés où elles naissent. C’est tout la complexité de la question posée qui se révèle ici. D’autre part, le terme «innovation» ne saurait être confondu implicitement, dans le cadre d’une sociologie appliquée, avec celui d’innovation positive. C’est un autre aspect de la complexité de cette question.

BIBLIOGRAPHIE

1. Althabe, G., Préface, dans Hours, B., Domination, dépendances, globalisation. Tracés d’anthropologie politique, Paris, L’Harmattan, 2003.

2. Guilhot, N., «Une vocation philanthropique: Georges Soros, les sciences sociales et la régulation du marché mondial», dans Actes de la recherche en science sociales, 151–152 („Sociologie de la mondialisation”), éd. du Seuil: 37–48, mars 2004 (a).

3. Guilhot, N., Financiers, philanthropes. Vocations éthiques et reproduction du capital à 1Wall Street depuis 1970, Paris, Liber/Raisons d’agir, 2004 (b).

4. Heemeryck, A., La Roumanie entre stigmatisation et réhabilitation. Démocratisme, État, société et production de soi, thèse de doctorat réalisée sous la direction de Bernard Hours, École des Hautes Études en Sciences Sociales, 2007.

5. Heemeryck, A., Hobsbawm, E., Ranger, T. (ed.), The Invention of Traditions, Cambridge University Press, 1992.

Page 78: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

ANTOINE HEEMERYCK 10 78

6. Hours, B., L’idéologie humanitaire ou le spectacle de l’altérité perdue, Paris, L’Harmattan, 1998.

7. Lordon, F., Et la vertu sauva le monde. Après la crise financière, le salut par l' "éthique"?, Paris, Raisons d’Agir, 2003.

8. Lordon, F., Jusqu’à quand? Pour en finir avec les crises financières, Paris, Raisons d’Agir, 2008.

9. Mannheim, K., L’idéologie et l’utopie, Paris, Éditions de la MSH, 2006.

cest articol studiază transformările ideologice privind ONG. În primul rând, analizez ideologia «tiers-mondistă» (lumea a treia) care a fost îmbrăţişată timp de treizeci de ani, între

1950 şi 1980, de ONG. Apoi, desenez rapid portretul ideologiei umanitare care s-a impus în anii ’80. În sfârşit, încerc să arăt efectul de difracţie al ideologiei umanitare şi acapararea sa de către actori heterogeni, luând ca exemplu fundaţiile filantropice din România. Asta ar trebui să ne permită să percepem, într-o manieră mai complexă, inovaţia în acest domeniu precis, prin prisma dinamicilor istorice, care sunt condiţiile lor de posibilitate şi, în acelaşi timp, universul lor de referinţă.

Cuvinte-cheie: ONG, evoluţii ideologice şi practice, istorie, filantropie, România.

A

Page 79: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

NEVOIA DE INOVAŢIE ÎN POLITICILE DE MIGRAŢIE ROMÂNEŞTI

MONICA ŞERBAN

rticolul abordează problematica politicilor româneşti de migraţie, din perspectiva inovaţiei sociale. Încerc să argumentez că, în momentul începerii negocierilor de aderare

la UE, România se afla într-o situaţie de contradicţie dată de presiunea internă pentru emigraţie şi atitudinea restrictivă a statelor membre ale Uniunii faţă de imigraţie. Între presiunea internă şi externă, România implementeză un set de măsuri cu caracter inovativ prin care încearcă să controleze, între limitele restrânse de acţiune ale unui stat democratic de emigraţie, deplasările care ar fi putut duce la sejururi clandestine în străinătate.

Cuvinte-cheie: politică de migraţie, România, UE, inovaţie socială.

Unul dintre materialele despre politicile româneşti de migraţie, publicat în 2005, se intitulează sugestiv: Migration policies for Romania within the European Union: Navigating between Scylla and Charybdis (Baldwin-Edwards, 2005). Titlul articolului lui Baldwin-Edwards punctează foarte clar o situaţie de contradicţie: după începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, în 2000, România era, din punctul de vedere al migraţiei internaţionale, una dintre cele mai importante arii de origine europeană pentru migraţie economică necontrolată. Efectele migraţiei internaţionale erau, intern, în bună măsură interpretate în sens pozitiv: plecările reduceau presiunile de pe piaţa forţei de muncă, cu toate consecinţele asociate acestui fapt şi generau un flux consistent de bani, de care economia avea nevoie. România îşi dorea însă integrarea într-o „mare familie” cu un grad de toleranţă redus la intruziunile din afară: migraţia necontrolată era, şi continuă să fie, în bună măsură, în virtutea experienţei din a doua jumătate a secolului trecut, interpretată în sens negativ, în context european. Situaţia contradictorie a României venea din opoziţia între ceea ce era şi ce trebuia să fie: era un stat-sursă de emigraţie clandestină şi trebuia să fie unul de emigraţie controlată. Antagonismul între ceea ce era „bine” în interior şi ceea ce era „bine” în exterior obligau statul român la acţiune: era nevoie de instituirea unor măsuri de

Adresa de contact a autorului: Monica Şerban, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Calea 13 Septembrie, nr. 13, sector 5, 050711, Bucureşti, România, e-mail: [email protected]; [email protected].

CALITATEA VIEŢII, XX, nr. 1–2, 2009, p. 79–90

A

Page 80: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

MONICA ŞERBAN 2 80

control, din perspectiva integrării în Uniunea Europeană, într-un mod care să nu afecteze câştigurile din migraţie.

În construirea politicilor româneşti de migraţie se poate face distincţia între două tipuri de măsuri: cele adoptate ca urmare a obligativităţii de implementare a aquis-ului comunitar (măsuri care vizează, în mod particular, controlul graniţelor, procedurile legate de azil şi drepturile minorităţilor) şi cele adoptate în vederea controlului emigraţiei. Acest al doilea set, implementat în mare parte în perioada de început a anilor 2000, reprezintă subiectul meu de interes. Prin conţinut, poate fi considerat o probă de inovaţie în materie de politici de migraţie: între limitele de acţiune ale unui stat democratic de origine, România a reuşit să găsească, pe termen scurt, soluţia care i-a facilitat accesul la poziţia de membru UE.

Articolul este structurat în patru părţi: prima încearcă să fixeze termenii contextului în care începe oficial procesul de negociere din punct de vedere intern (definind situaţia României, din perspectiva migraţiei internaţionale), cea de-a doua defineşte contextul european de politici de migraţie. A treia parte analizează măsurile de politică de migraţie pe care statul român le implementează în direcţia controlului emigraţiei, în perioada 2000–2007, pentru ca secţiunea finală să discute relevanţa setului de măsuri, din punctul de vedere al inovaţiei în politicile de migraţie.

CONTEXT INTERN: PRESIUNE PENTRU EMIGRAŢIE, EFECTE POZITIVE PE TERMEN SCURT

Secţiunea îşi propune să prezinte, succint, evoluţia emigraţiei româneşti din 1989 până la începutul anului 2000, când România începe oficial negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Încerc să evidenţiez faptul că, deja la sfârşitul anilor ’90, începutul anilor 2000, emigraţia românească era consistentă şi cunoştea o dezvoltare care sugera un trend ascendent, în special pe tipul migraţiei pentru muncă, necontrolate (clandestine), cu o concentrare pe destinaţii europene. Din perspectivă internă, România începea să beneficieze de avantajele pe termen scurt ale migraţiei internaţionale. Cel puţin două argumente pot fi aduse în discuţie: sumele de bani intrate în ţară sub forma remitenţelor creşteau, iar presiunea asupra pieţei forţei de muncă interne se reducea, prin re-orientarea externă a surplusului.

Situaţia actuală a României, din punctul de vedere al migraţiei internaţionale – un stat cu peste două milioane de emigranţi (UNFPA, 2007) –, este rezultatul unei istorii complexe de emigraţie. În analiza migraţiei postdecembriste a românilor se lucrează, deja, cu periodizări care evidenţiază schimbări de tipuri, destinaţii şi intensitate a fenomenului. Literatura dedicată migraţiei româneşti oferă mai multe variante de periodizare (Diminescu, 2003; Sandu et al., 2004; Baldwin-Edwards, 2005; Sandu, 2006). Dacă ne raportăm la perioada de până în 2000/2002, variaţiile

Page 81: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

3 NEVOIA DE INOVAŢIE ÎN POLITICILE DE MIGRAŢIE ROMÂNEŞTI 81

între periodizări sunt minore: toţi autorii citaţi utilizează două mari etape1, definite, în primul rând, de dominanţa diferitelor tipuri de migraţie.

Perioada 1990–1995 este considerată, astăzi, una a explorărilor: cu o mare diversitate a tipurilor de deplasări; cu destinaţii care îşi pierd puterea de atracţie şi cu schimbări relativ rapide de dominanţă a tipurilor.

Începutul anilor ’90 este marcat de emigraţia etnică. Cel puţin două dintre fluxurile de acest tip, către Germania şi Israel, îşi consumă, probabil definitiv2, istoria în România. Plecările legale s-au derulat în cadrul unor politici active de încurajare a migraţiei din partea statelor de destinaţie (în special în cazul Germaniei şi Israelului) şi au marcat stadiul final al unor mişcări iniţiate în perioada comunistă, sau chiar anterior.

Deplasările repetate, pe perioade scurte, pentru comerţ în ţările apropiate (fosta Iugoslavie, Polonia, Turcia, Ungaria, Republica Moldova) au cunoscut, în aceeaşi perioadă, o dezvoltare accentuată. Redusă astăzi la forme specifice mai degrabă zonelor din vecinătatea graniţelor (Sandu et al., 2004), „migraţia cu valiza” a antrenat, la începutul anilor ’90, sute de mii de români. Ca şi în cazul migraţiei etnice, importanţa sa este astăzi mai mult legată de consecinţele asupra structurării sistemului migraţiei externe din România (Diminescu, 2003).

Sintagma „migraţie forţată a românilor” poate fi, mai degrabă, utilizată pentru a desemna o secvenţă de explorare a spaţiului internaţional prin recursul la procedurile de acordare a azilului. Practica solicitării de azil a reprezentat una dintre puţinele strategii de mobilitate externe din repertoriul românesc anterior anului 1989, care a fost utilizată intens, în special în cazul Europei, după 1990 (Diminescu, 2003). Schimbările legislaţiilor statelor de destinaţie (Freeman, 1992) şi eforturile de sincronizare din cadrul UE au pus capăt relativ rapid fenomenului. Migraţia bazată pe specularea dreptului de azil a fost însă una consistentă şi a facilitat, probabil, inserţia primilor migranţi români în spaţiul european.

Aceeaşi perioadă este una a explorărilor în emigraţia pentru muncă. Turcia, Israelul reprezintă destinaţii majore (Sandu, 2006). Pentru Turcia, „comerţul cu valiza” a reprezentat, probabil, strategia de explorare care a deschis calea pentru muncă. Israelul găsise, la începutul anilor ’90, în forţa de muncă românească un înlocuitor pentru nevoile sale blocate de conflictele din vecinătate (Diminescu şi Berthomière, 2003). Germania, Ungaria şi Italia sunt destinaţii de rang secund, în aceeaşi perioadă (Sandu, 2006).

Către jumătatea anilor ’90, tendinţele încep să se schimbe în migraţia românilor. Principalele modificări sunt legate de (re)orientarea către spaţiul sudic al Europei Occidentale şi ascensiunea migraţiei pentru muncă, în mare parte

1 Excepţia o constituie periodizarea lui Baldwin-Edwards, care separă perioada de dominanţă a migraţiei etnice.

2 Recensământul populaţiei şi locuinţelor din 2002 înregistra o populaţie de 1 431 807 etnici maghiari, 59 764 etnici germani, 5 785 etnici evrei. Numărul redus de persoane de etnie germană şi evreiască; structura îmbătrânită sunt argumente în acest sens.

Page 82: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

MONICA ŞERBAN 4 82

clandestine, ca principal tip de migraţie. Italia devine liderul de atracţie, urmată de Israel. Spania începe să urce şi ea între destinaţiile favorite ale românilor. Ungaria continuă, pe fondul lipsei oportunităţilor de circulaţie legală, să păstreze un loc important ca destinaţie a migraţiei pentru muncă (Sandu, 2006).

La sfârşitul anilor ’90, emigraţia românească era caracterizată de concentrarea deplasărilor în segmentul pentru muncă şi două rute majore: una în afara continentului european (Israel), cealaltă către Europa sudică (Italia, Spania). Deplasările europene erau, în bună măsură, marcate de clandestinitate, cu ieşiri/ eventual intrări legale, şi încadrări într-un circuit al muncii în sectorul informal, la destinaţie.

Chiar făcând apel la informaţia existentă astăzi, evaluările asupra volumului emigraţiei românilor pentru perioada de început a anilor 2000 sunt extrem de greu de realizat. Sursele de date oficiale româneşti (prin înregistrarea schimbărilor definitive de domiciliu) reuşesc să surprindă puţin din dezvoltarea emigraţiei. Cel mult, informaţiile furnizate anual de Institutul Naţional de Statistică pot fi utilizate în descrierea emigraţiei definitive (vezi modul de utilizare, Sandu et al. 2004; Voicu, 2005).

În jurul anului 2000 încep să apară primele estimări ale emigraţiei românilor. Estimările pe bază de sondaj vor deveni, din acest moment, relativ frecvente (pentru o prezentare vezi Voicu, 2005), sugerând dimensiuni considerabile ale fenomenului. Pe baza BOP, la începutul anului 2001, Voicu avansează o estimare de aproximativ 580 000 migranţi pentru muncă şi o experienţă de migraţie pentru muncă pentru aproximativ 10% dintre gospodăriile României (ibid).

Deşi până la începutul noului mileniu migraţia internaţională nu a reprezentat un subiect de interes public major, efectele pozitive pe termen scurt ale migraţiei începeau să devină vizibile. Dacă fenomenul migraţiei internaţionale se dezvolta, sumele de bani venite din străinătate cunoşteau, la rândul lor, o evoluţie ascendentă. În anul 2000, remitenţele se pare că depăşeau pragul unui milion de dolari, reprezentând pentru perioada respectivă, în opinia economiştilor, „...după creditele externe, cea mai importantă sursă de finanţare a deficitului bugetar” (Dăianu, 2002: 17).

Din altă perspectivă, migraţia internaţională avea capacitatea de a reduce presiunea şomajului şi a direcţiona surplusul către pieţe externe. La nivel individual, strategia muncii în străinătate părea să fie puternic valorizată de populaţie. În octombrie 2001, 17% din populaţie declara intenţia de a merge în străinătate pentru a lucra (Voicu, 2005).

CONTEXT EUROPEAN: PRESIUNE PENTRU CONTROLUL IMIGRAŢIEI

Secţiunea încearcă să prezinte câteva repere de interpretare a contextului european, din punctul de vedere al politicilor de migraţie. Ceea ce îmi propun să argumentez este că procesul de negociere a aderării României la UE începe într-o

Page 83: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

5 NEVOIA DE INOVAŢIE ÎN POLITICILE DE MIGRAŢIE ROMÂNEŞTI 83

perioadă în care politica de migraţie a statelor europene este, prin excelenţă, una de restricţii.

Privită ca istorie, migraţia europeană încorporează câteva mari etape. Ardittis (1990) discuta de cinci mari etape în migraţia europeană (având ca punct de pornire începutul de secol al XX-lea). Prima etapă, a cărei limită superioară autorul citat o plasează la începutul anilor ’50, este una dominată de emigrare. Importanţa etapei în configuraţia actuală a sistemului este mai degrabă una minoră (Fassmann şi Munz, 1992), legată numai prin întoarcerile către statele de origine de migraţia europeană actuală.

Începând cu deceniul şase, până la aşa-numita „criza a petrolului” (a doua etapă, în clasificarea Ardittis) se derulează, probabil, secvenţa cu cel mai important rol în structurarea sistemului european (Freeman, 1995): programele de recrutare implementate de statele din centrul şi nordul Europei şi relativa deschidere la întoarcerea/ migraţia dinspre fostele colonii aveau să schimbe, prin consecinţele neanticipate, definitiv migraţia europeană.

Germania, Elveţia, Franţa, Belgia, Olanda, Marea Britanie, Suedia au reprezentat pentru perioada 1950–1975 principalii recrutatori de forţă de muncă ai continentului (Castles, 2006, 742), într-o perioadă despre care Arango nota: „Datorită unei combinaţii excepţionale între lipsa forţei de muncă – datorată pierderilor umane ale războiului şi fertilităţii scăzute din perioada interbelică – şi creşterea economică accentuată, alimentată, în primă instanţă, de un „recovery bonus” şi apoi de un context sociopolitic irepetabil, economiile în creştere ale nord-vestului european aveau nevoie, în aparenţă, de rezerve nelimitate de muncitori străini” (Arango, 1998, 3). Sudul mai puţin dezvoltat (Italia, Spania, Portugalia, Grecia, ulterior Iugoslavia) a constituit, într-o primă fază, principala sursă de imigraţie. Pe măsură ce „rezervele” intraeuropene de forţă de muncă s-au epuizat, a avut loc o extindere a programelor de recrutare către state extra-europene (bazinul meditareneean şi nordul Africii) (Fassmann şi Munz, 1992, 461). Acelaşi interval este marcat de reveniri/ veniri din spaţiul fostelor colonii.

În perioada ulterioară crizei din 1973, în plină recesiune economică, programele de recrutare europene sunt stopate şi politica de „aducere” este înlocuită, treptat, cu una de restricţii legate de imigraţie (incluzând în parte şi migraţia dinspre spaţiile fostelor colonii) (Baldwin-Edwards şi Schain, 1994). Migraţia, în special cea din spaţiul extraeuropean, continuă însă, consfinţind, probabil, primul eşec major al politicilor europene de migraţie, care va marca pentru o perioadă îndelungată atitudinea statelor europene faţă de imigraţie. Discutând despre politica de migraţie a foştilor mari recrutatori europeni la sfârşit de secol XX, Freeman nota: „Astăzi, politicile de imigraţie din aceste state sunt marcate de greşelile, eşecurile şi consecinţele neprevăzute ale erei guest worker şi de conflictele asociate cu noile minorităţi etnice create în acea perioadă” (Freeman, 1995, 890). Până spre mijlocul anilor ’80 (cea de-a treia etapă în clasificarea lui Ardittis), au loc două schimbări majore: pe de o parte statele sudului european (mai

Page 84: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

MONICA ŞERBAN 6 84

ales Italia şi Spania) îşi primesc acasă o parte dintre muncitorii participanţi în programele guest worker şi încep să devină ele însele spaţii de destinaţie, în special pentru migraţie noneuropeană. Pe de altă parte, statele recrutatoare sunt nevoite să-şi schimbe strategiile de abordare/ gestionare a fluxurilor migratorii: migraţia pentru muncă, iniţiată ca temporară, se transformă într-una pe termen lung/ definitivă, noi veniri sunt posibile, în special în cadrul procedurilor de reîntregire a familiei. Este perioada în care aceste state trec de la controlul intrărilor în spaţiul naţional la gestionarea integrării celei de-a doua generaţii de migranţi.

O a patra etapă ar începe, în perspectiva lui Ardittis, undeva către mijlocul anilor ’80 şi este caracterizată de consacrarea Europei ca spaţiu de destinaţie pentru migraţia extra-europeană şi, în acelaşi timp, de tranziţia majorităţii statelor vestului european la statutul „deplin” de ţări de imigraţie (cu problemele implicite de gestionare a migraţiei, legate nu numai de intrare, ci şi de integrare).

Către sfârşitul anilor ’80, semnele dezvoltării unei noi etape încep să apară: blocul european comunist începe să se deschidă, iar diferenţele împing esticii către vest. Cererile de azil cresc în perioada anilor ’80, în toate statele de destinaţie europene, ajungându-se de la 66 900, în 1983 la 694 000, în 1992 (considerat un vârf pentru evoluţia procesului), conform estimărilor ONU (Zlotnik, 1998, 442).

„Atitudinea” statelor europene faţă de imigraţie este marcată de „ruptura” între nord şi sud: regimuri restrictive de politică (cele mai restrictive, la nivelul statelor democratice), în centru şi nord şi începuturi „ezitante”, orientate de presiunile externe pentru restricţii, în sud (Freeman, 1995).

Începutul anilor ’90 este marcat de teama unei invazii prin migraţie, de data aceasta „neprovocată” de ţările de destinaţie. Freeman accentua că „greşelile” asociate programului guest worker aveau să marcheze politica de migraţie în statele din centru şi nord, menţionând printre moştenirile perioadei respective: convingerea că migraţia temporară pentru muncă sfârşeşte invitabil într-un proces de migraţie permanentă şi că orice migraţie semnificativă va fi, în primul rând, una noneuropeană şi scepticismul legat de capacitatea statului de a controla imigraţia (1995, 890).

RĂSPUNSURI ROMÂNEŞTI DE POLITICĂ DE MIGRAŢIE: ÎNTRE PRESIUNEA EXTERNĂ ŞI INTERESELE INTERNE

Până la începutul anilor 2000, atitudinea statului român faţă de emigraţie poate fi considerată mai degrabă drept una de tip laissez-faire. În domeniul emigraţiei pentru muncă, cele mai importante măsuri adoptate sunt cele legate de intervenţia limitată pe fluxul către Israel (începând cu 1996) şi semnarea câtorva tratate bilaterale.

Începând cu 2000, eforturile de reglementare în domeniul migraţiei se accelerează. Pe de o parte, are loc un proces de implementare a aquis-ului comunitar. În domeniul migraţiei, măsurile legate de legislaţia comună europeană

Page 85: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

7 NEVOIA DE INOVAŢIE ÎN POLITICILE DE MIGRAŢIE ROMÂNEŞTI 85

erau definite de interesele şi problemele ţărilor membre, în acel moment exclusiv state de destinaţie. Setul de măsuri este, tocmai din acest motiv, unul puţin interesant pentru analiza de faţă.

Pe de altă parte, pentru a-şi asigura şanse sporite de succes în procesul de aderare, România trebuia să facă faţă unei provocări mult mai complexe: să încerce să controleze plecările, în special partea consistentă a acestora: ieşirile pentru muncă. Se poate face distincţia între două tipuri de reglementări care au vizat controlul emigraţiei pentru muncă: pe de o parte, cele care au vizat atragerea migraţiei pe canale legale, în principiu prin trei categorii de măsuri: prin intervenţia pe piaţa firmelor de mediere a plecărilor pentru muncă în străinătate, prin intervenţia ca mediator al plecărilor şi prin încheierea de acorduri bilaterale (măsuri cu caracter specific de control al emigraţiei pentru muncă), pe de altă parte, măsuri nespecifice, prin care s-a încercat controlul plecărilor, respectiv revenirilor în/ din ţară. Dacă primul set de reglementări face parte din arsenalul obişnuit de intervenţie în migraţie, cel de-al doilea defineşte o situaţie de noutate, mai ales prin context: România era un stat democratic care garanta prin constituţie libertatea de mişcare cetăţenilor săi, dar înlocuia controlul la distanţă promovat de statele de destinaţie în forma vizelor cu restricţii legate de îndeplinirea unor condiţii la ieşirea din ţară şi încerca să pedepsească încălcarea regulilor legate de circulaţia externă a cetăţenilor săi. Acest al doilea set de măsuri face obiectul analizei detaliate din această secţiune. Măsurile pot fi considerate, în contextul unui stat democratic, o probă de inovaţie în materie de politici de migraţie (se pare că nici unul dintre statele europene în situaţie similară nu au adoptat astfel de măsuri (Lăzăroiu şi Alexandru, 2005: 6)). Următoarele trei secţiuni ale materialului încearcă să prezinte reglementările pe care le-am subsumat categoriei măsuri nespecifice de control al emigraţiei.

Condiţii la ieşirea din ţară Începând cu 1 decembrie 2001, cetăţenii români care doreau să călătorească

în străinătate în „scopuri particulare” trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, care, aşa cum remarcă Lăzăroiu şi Alexandru, „...par mai degrabă criterii de intrare într-o ţară” (2005, 6). Măsura implementată este în evidentă conexiune cu posibila renunţare la obligativitatea vizelor de intrare în spaţiul Schengen (1 ianuarie 2002).

În 2001, printr-o ordonanţă de urgenţă (OUG 144/2001), Guvernul impune o serie de condiţii considerate obligatorii pentru ieşirea din ţară: fiecare cetăţean care dorea/ sau avea nevoie să călătorească în străinătate trebuia să fie posesorul: unei asigurări medicale pe perioada şederii în străinătate, unui bilet de călătorie dus-întors şi unei sume de bani minime în valută. Elementul esenţial care va influenţa migraţia este prevăzut în articolul 2 al Ordonanţei 144: dacă o persoană nu îndeplinea condiţiile de ieşire din ţară, şeful punctului de frontieră putea dispune întreruperea călătoriei. Excepţie de la prevederile legale făceau: persoanele care se deplasau pentru a urma un tratament medical, participau la manifestări ştiinţifice şi

Page 86: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

MONICA ŞERBAN 8 86

cultural-sportive, care se deplasau în situaţia îmbolnăvirii sau decesului unei rude stabilite în străinătate, sau pentru alte scopuri temeinic justificate. Pentru fiecare dintre aceste cazuri, cetăţenii români trebuiau să prezinte: „... documente doveditoare din care să rezulte scopul călătoriei şi asigurarea financiară a acesteia” (art. 2, lit. a). Erau exceptate, de asemenea, de la condiţiile legate de ieşirea din ţară, minorii sub 14 ani, minorii sub 18 ani care se deplasau la părinţi sau rude, persoanele care plecau legal pentru muncă, cetăţenii români care călătoreau în ţările vecine, în virtutea unui permis de mic trafic sau trecere simplificată. Prezentarea anterioară detaliată a prevederilor actului normativ intenţionează să reflecte încercarea autorităţilor de la Bucureşti de a controla, printr-o măsură nespecifică, migraţia privată pentru muncă, prin impunerea de „filtre de control”, de care era de aşteptat ca numai „adevăraţii călători” în scopuri particulare să poată trece. Ordonanţa aprobată în oarecare grabă, va fi rectificată prin Legea 177/2002, în luna aprilie, când autorităţile române realizează că solicitarea unei asigurări medicale nu are nici o justificare legată de protecţia cetăţenilor, în ţările cu care România a încheiat „...acorduri, înţelegeri, convenţii sau protocoale pentru acordarea asistenţei medicale pe bază de reciprocitate în domeniul sănătăţii” (L 177/2002, punctul 2). Controlul pe care statul încerca să-l realizeze asupra plecărilor pentru muncă era dificil de pus în practică şi ridica probleme pentru celelalte tipuri de deplasări. În octombrie 2002 apare o nouă modificare la OUG 144/2001: Legea 580/2002 modifică articolul referitor la categoriile de persoane care sunt exceptate de la condiţiile stabilite prin Ordonanţa 144.

După aproape trei ani în care restricţiile funcţionează în forma definitivată de L 580/2002, în 2005, Ordonanţa de Guvern 28/2005 introduce o nouă condiţie: cetăţenii români trebuiau să prezinte, pe lângă asigurarea medicală, biletul de călătorie dus-întors, suma de bani calculată conform reglementărilor în vigoare (sau documente doveditoare) şi „documente care justifică scopul şi condiţiile şederii planificate”. Interesant este că la numai câteva zile de la apariţia Ordonanţei 28/2005 apare Legea 248/2005, care urma să intre în vigoare 6 luni mai târziu decât data la care era publicată (iulie 2005) şi care anunţă abrogarea reglementărilor legate de impunerea unor restricţii la ieşirea din ţară, la data aderării României la UE. Semnalul vizavi de ce urma să se întâmple era clar: înăsprire pentru o perioadă scurtă. Dificultatea implementării unor condiţii la ieşirea din ţară, în condiţiile dezvoltării accentuate a emigraţiei pentru muncă, este reflectată de repeziciunea cu care în intervalul 2005–2006 actele normative referitoare la acest subiect sunt elaborate şi modificate. Finalul „condiţiilor la ieşirea din ţară” ar fi corect să spunem că este integrarea în Uniunea Europeană. Înainte de integrare, o nouă Ordonanţă (OUG 29/2006) reduce duritatea condiţiilor impuse. Preambulul actului normativ oferă, după patru ani, o explicaţie „oficială” a procesului, legând impunerea restricţiilor de presiunile UE: „...ţinând seama că în prezent migraţia ilegală a cetăţenilor români nu mai constituie, cum se întâmpla în anii anteriori, unul dintre principalele reproşuri adresate României de statele membre ale Uniunii Europene...” (Preambul OUG 29/2006).

Page 87: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

9 NEVOIA DE INOVAŢIE ÎN POLITICILE DE MIGRAŢIE ROMÂNEŞTI 87

Control la distanţă În luna august a anului 2001, când România se pregătea pentru o eventuală

eliberare a „poverii vizelor”, este implementat un act normativ cu o semnificaţie aparte. Ordonanţa de Urgenţă 112/2001, aprobată prin Legea 252/2002 este o măsură prin care statul român îşi asumă faptele cetăţenilor săi, chiar şi atunci când sunt săvârşite în afara spaţiului său geografic de exercitare a autorităţii. Textul scurt al actului legislativ instituie măsuri severe pentru cei care intră sau ies dintr-un stat prin trecerea ilegală a frontierei acestora. Măsura este una cu un vădit caracter transnaţional: statul român acordă cetăţeniei rolul fundamental în raport cu spaţiul, în exercitarea autorităţii, încercând un control nu numai pe segmentul ieşirilor din ţară sau pe cel al intrărilor, ci şi pe cel al perioadei petrecute în străinătate. În mod evident, aplicarea ordonanţei nu este posibilă decât la întoarcerea în România.

Restrângerea dreptului la liberă circulaţie Dreptul la liberă circulaţie este, în cazul statelor democratice, unul

fundamental. În cazul României, importanţa sa este confirmată prin înscrierea în Constituţie. Libera circulaţie este un însă un drept de care cetăţenii beneficiază sub asumpţia satisfacerii anumitor condiţii. Aceste „condiţii” au devenit, prin redefinire continuă, un alt mijloc de intervenţie în vederea controlului ieşirilor din ţară. Din 1998, în categoria persoanelor cărora le puteau fi aplicate pedepse prin restrângerea dreptului la liberă circulaţie sunt incluse şi cele care se întorc în ţară în urma acordurilor de readmisie. Era o primă modalitate de întrerupere a unor trasee individuale de migraţie, inclusiv a celor pentru muncă, în special în cazul statelor care practicau expulzarea inclusiv pentru şedere/ muncă ilegală.

Problemele legate de controlul emigraţiei şi activităţile desfăşurate de români în afara graniţelor aveau să se reflecte printr-o nouă lărgire, în 2002, a categoriei faptelor supuse restricţiilor de circulaţie (prin includerea cerşetoriei în străinătate în această categorie). „Succesul” obţinut prin liberalizarea accesului cetăţenilor români în Spaţiul Schengen, în ianuarie 2002, este reflectat printr-o nouă modificare de legislaţie: cetăţenii români care se întorceau în urma returnării din străinătate, indiferent dacă România semnase sau nu un acord de readmisie cu statul care îi expulza, ca şi cetăţenii care „...au depăşit termenele de şedere în statele în care au călătorit, stabilite prin acordurile sau convenţiile încheiate cu acestea” (OUG 84/2003) erau pasibili de restrângerea dreptului la liberă circulaţie. Măsura afecta, de această dată, orice fel de depăşire a duratei de şedere de trei luni (pentru statele Schengen) sau orice depăşire a perioadei pentru care era eliberată o viză, în cazul celorlalte state de destinaţie.

În perioada ulterioară deschiderii negocierilor de aderare, perioadele pe parcursul cărora se pot aplica restricţii de circulaţie cresc, ajungând în 2003 până la durate între 1 şi 5 ani. Începând în mod particular cu 2003, ameninţarea „ştampilei” pe paşaport va afecta stragiile de migraţie, în special pe cele dezvoltate în sfera

Page 88: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

MONICA ŞERBAN 10 88

migraţiei clandestine pentru muncă. Abia în 2005, prin Legea 248/2005, sunt introduse noi specificări care relaxează, definitiv am spune, regimul de control al ieşirilor din ţară. Actul normativ introduce distincţia între suspendarea exercitării dreptului de liberă circulaţie – interdicţie temporară de părăsire a teritoriului României şi restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate – interdicţie temporară de a călători în anumite state. Sunt modificate, de asemenea, şi perioadele de aplicare a restricţiilor.

DISCUŢII

La începutul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, România era un stat de emigraţie. Fenomenul era în creştere, cu o accentuare a migraţiei pentru muncă. Migraţia către destinaţiile europene (în mod particular Italia şi Spania) intrase, deja, în faza dezvoltării. În plan intern, efectele deplasărilor cetăţenilor români în străinătate începeau să se facă simţite mai ales din punct de vedere economic: sumele de bani pe care România le primea în forma remiteţelor se multiplicau vertiginos, atingând pragul primului milion de dolari. Emigraţia permitea eliberarea presiunilor de pe piaţa forţei de muncă, cu consecinţe previzibile asupra tensiunilor sociale. La nivel individual, migraţia externă părea să ocupe, la începutul anilor 2000, un loc important între planurile de viitor ale românilor: numai intenţia de migraţie pentru muncă depăşea 10 procente.

România începea negocierile pentru a se alătura unei Europe puţin tolerante la intruziunile din exterior. Experienţele perioadei guest worker din anii ’70, valul solicitărilor de azil de sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 accentuaseră politicile bazate pe ideea de control al imigraţiei. Aquis-ul comunitar pe care statul român urma să-l implementeze conţinea, în mare măsură, prevederi legate de imigraţie. Ca şi în cazul altor state (Spania, Grecia, Portugalia), legislaţia în domeniul imigrării urma să fie adoptată în absenţa fenomenului. Problema României venea însă din statutul său de ţară de emigraţie, mai mult, cu un potenţial ridicat de emigraţie, în momentul respectiv, şi având presiuni pentru controlul plecărilor.

Eforturile de a controla emigraţia se accentuează, în România, în perioada de început a anilor 2000. Analiza măsurilor implementate conduce la concluzia că, în fapt, se poate discuta despre două categorii mari: reglementările orientate ţintit către migraţia pentru muncă şi reglementări cu caracter nespecific, care vizează ieşirile-revenirile din/ în ţară în/ din străinătate. Ridicarea restricţiilor legate de circulaţia cetăţenilor români în Spaţiul Schengen, începând cu 1 ianuarie 2002 accelerează ritmul de elaborare şi implementare a măsurilor cu caracter de control.

Prima categorie menţionată de măsuri, cea vizând emigraţia pentru muncă, se înscrie în repertoriul internaţional, larg utilizat, de gestionare a emigraţiei de acest tip. Cea de-a doua categorie reprezintă o veritabilă probă de inovaţie: statul român, un stat democratic care garantează cetăţenilor dreptul la liberă circulaţie, încercă să

Page 89: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

11 NEVOIA DE INOVAŢIE ÎN POLITICILE DE MIGRAŢIE ROMÂNEŞTI 89

controleze emigraţia, prin controlul ieşirilor, respectiv al revenirilor. Controlul ieşirilor nu reprezintă, ca tip, o acţiune cu caracter de noutate în migraţie. Politica de restricţie a circulaţiei persoanelor, promovată de statele foste comuniste este, din păcate, un exemplu familiar românilor. Noutatea măsurilor promovate de România în perioada 2000–2007 constă în găsirea formulei prin care asemenea măsuri să poată fi implementate într-un context democratic.

Analiza reglementărilor permite identificarea a trei categorii de acţiuni: o serie îndreptate spre instituirea unor condiţii la ieşirea din ţară, o alta îndreptată spre pedepsirea încălcării reglementărilor legate de circulaţia în străinătate, prin restrângerea dreptului la liberă circulaţie pe perioade variabile şi o măsură bazată pe afirmarea transnaţională a autorităţii statului român. Implementarea fiecărui tip, reflectând caracterul de contradicţie cu realitatea emigraţiei româneşti, se realizează cu dificultăţi, cu reveniri şi redefiniri frecvente în legislaţie.

Pachetul de măsuri discutat reprezintă o situaţie interesantă, din punctul de vedere al modalităţii în care inovaţia apare la nivelul politicilor de migraţie. Reglementările introduse de statul român sunt rezultatul conjugat al presiunii externe şi interne divergente. Statutul de ţară în curs de aderare la UE şi „atitudinea” europeană faţă de imigraţia necontrolată obligau statul român la acţiune, în direcţia controlului circulaţiei externe a propriilor cetăţeni. Situaţia internă, caracterizată de o creştere a presiunii pentru migraţie externă şi asocierea migraţiei internaţionale cu efecte pozitive (de tipul remitenţe şi reducerea presiunii asupra pieţei forţei de muncă) presau pentru eforturi în direcţia opusă: a facilitării emigraţiei internaţionale. Statul român a încercat să dezvolte canalul emigraţiei legale pentru muncă, concomitent cu măsuri de control pe segmentul ieşirilor/ revenirilor private.

Măsurile prezentate nu pot fi discutate din perspectiva duratei şi nici a capacităţii lor de difuziune. Reglementările reprezintă rezultatul unui context specific, existent pentru un interval de timp limitat. Un astfel de model nu ar putea fi preluat decât de un stat aflat într-un context similar, situaţie destul de greu de imaginat. Caracterul dinamic al migraţiei internaţionale impune, de altfel, politicilor de migraţie un ritm alert de schimbare, în raport cu alte domenii de politică publică. Reacţia rapidă la nivelul strategiilor de migraţie reprezintă un factor suplimentar, care presează spre înnoirea continuă.

BIBLIOGRAFIE

1. Arango, J., Migrants in Europe: Between Integration and Exclusion, lucrare prezentată la conferinţa International Migration: Challenges for European Population, Bari, 1998.

2. Ardittis, S., Labour migration and the single European market: a synthetic and prospective note, „International Sociology”, 5, 461–74, 1990.

3. Baldwin-Edwards, M., Migration policies for a Romania within the European Union: navigating between Scylla and Charybdis, „Mediterranean Migration Observatory”, UEHR Working Papers, 2005.

Page 90: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

MONICA ŞERBAN 12 90

4. Baldwin-Edwards, M., Schain, M. A., The Politics of Immigration: Introduction, în Baldwin-Edwards, M., Schain, M. A., The Politics of Immigration in Western Europe, Essex, Frank Cass & Co. LTD, 1994.

5. Castles, S., The Guest-Worker in Western Europe – An Obituary, „International Migration Review”, 20, 4, 1986, pp. 761–778.

6. Castles, S., Guest workes in Europe: A ressurection?, „International Migration Review”, 40, 4, 2006, pp. 741–766.

7. Dăianu, D., (coord), Balance of payments financing in Romania. The role of remittances, Romanian Center for Economic Policies, 2002.

8. Diminescu, D., Introduction, în Diminescu, D., (coord.), Visible mais peu nombreux, Paris, Editions de la Maison des Sciences de l’Homme, 2003.

9. Diminescu, D., Berthomière, W., La saison prochaine a Jerusalem, în Diminescu, D. (coord.), Visible mais peu nombreux, Paris, Editions de la Maison des Sciences de l’Homme, 2003.

10. Fassmann, H., Munz, R., Patterns and Trends of International Migration in Western Europe, „Population and Development Review”, 18, 1992, pp. 457–480.

11. Freeman, G. P., Migration policy and politics in the receiving states, „International Migration Review”, 26, 4, 1992, pp. 1144–1167.

12. Freeman, G. P., Modes of immigration politics in liberal democratic states, „International Migration Review”, 29, 4, 1995, pp. 881–902.

13. Lăzăroiu, S., Alexandru, M., Controlling exists to gain accession. Romanian migration policy in the making, Roma, Centro Studi di Politica Internazionale, 2005.

14. Sandu, D., Explorarea Europei prin migraţii pentru muncă: 1990–2006, în Sandu, D. (coord.), Locuirea temporară în străinătate. Migraţia economică a românilor: 1990–2006, Bucureşti, FSD, 2006.

15. Sandu, D., Radu, C., Constantinescu, M., Ciobanu, O., A Country Report on Romanian Migration Abroad: Stocks and Flows After 1989. http://www.migrationonline.cz/, 2004.

16. Voicu, B., Penuria pseudo-modernă a postcomunismului românesc. Vol.I: Schimbarea socială şi acţiunile indivizilor, Iaşi, Expert Projects, 2005.

17. Zlotnik, H., International Migration 1965–96: An Overview, „Population and Development Review”, 24, 1998, pp. 429–468.

18. *** UNFPA, Populaţia şi dezvoltarea României – prognoze şi posibile soluţii, 3, 2007.

rom the social innovation perspective, the article addresses the issue of Romanian migration policies. I have tried to reason that, at the beginning of EU accession negotiations,

Romania was caught in a contradictory situation, induced by the internal pressure for emigration and restrictive attitude of EU member states towards immigration. Between internal and external pressures, Romania implemented a set of measures with innovative character through which it tried to control, within the strict limits of intervention of a democratic emigration state, the departures that could lead to clandestine stayings abroad.

Keywords: migration policies, Romania, EU, social innovation.

F

Page 91: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

MECANISME ALE INOVAŢIEI ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

DANIEL ARPINTE

rticolul prezintă rolul inovaţiei în crearea de modele de intervenţie în asistenţa socială şi impactul acesteia în procesul de dezvoltare instituţională. În prima parte a articolului sunt

analizaţi factorii care au încurajat un nivel ridicat al inovării în serviciile de asistenţă socială din România, sursele majore ale inovării şi principalele etape ale dinamicii acesteia. În cea de-a doua parte sunt prezentate tipurile majore de inovaţie, fiind analizate exemple reprezentative pentru fiecare dintre acestea.

Cuvinte-cheie: inovaţie socială, servicii sociale, factori ai inovaţiei, dezvoltare instituţională.

Inovaţia în asistenţă socială are un rol esenţial, prin promovarea acelor schimbări necesare dezvoltării şi adaptării serviciilor la nevoile beneficiarilor. Asistenţa socială presupune contactul cu o varietate de probleme sociale aflate într-o continuă schimbare. Sistemele naţionale de asistenţă socială sunt periodic reformate, categorii de servicii considerate a fi eficiente în trecut sunt abandonate în favoarea unora noi, adecvate principiilor moderne de protecţie.

În cazul României, inovaţia este cu atât mai necesară cu cât sectorul serviciilor se află în stadiul de dezvoltare. Efortul reînfiinţării sistemului de asistenţă socială, care a preluat un model în care problemele erau abordate prin mecanisme birocratic-administrative sau prin instituţionalizare, a presupus crearea unor servicii în acord cu respectarea principiilor de bază ale domeniului. Astfel, au fost dezvoltate servicii noi, au fost implementate programe de asistenţă care au avut ca scop adaptarea demersurilor de integrare a grupurilor dezavantajate la standarde, de cele mai multe ori, impuse de instituţiile internaţionale. Începând cu 2001 a fost adoptată o nouă filozofie în furnizarea serviciilor, care presupunea reorganizarea sistemului de asistenţă socială, asigurându-se descentralizarea şi abordarea unitară a problemelor sociale. Tot acest efort nu ar fi fost posibil fără preluarea unor modele de organizare a serviciilor sociale sau fără crearea unor servicii cu caracter inovator.

Adresa de contact a autorului: Daniel Arpinte, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Calea 13 Septembrie, nr. 13, sector 5, 050711, Bucureşti, România, e-mail: [email protected]; [email protected].

CALITATEA VIEŢII, XX, nr. 1–2, 2009, p. 91–99

A

Page 92: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

DANIEL ARPINTE 2 92

Câţiva factori au contribuit la menţinerea unui nivel ridicat de inovare şi de preluare/ adaptare a acesteia:

Lipsa serviciilor de asistenţă socială de la începutul anilor ’90 şi existenţa unor forme de ocrotire neadecvată, în special în domeniul protecţiei copilului, au încurajat focalizarea atenţiei asupra acestui sector şi dezvoltarea de noi servicii conforme principiilor de bază în asistenţă socială. Reţeaua de mediatori sanitari, al căror rol a fost, mai degrabă, unul aparţinând sferei asistenţei sociale a reprezentat un bun substitut pentru lipsa profesioniştilor din domeniul social în comunităţile de romi. Primul proiect-pilot în domeniu a fost realizat în 1997 şi a fost preluat şi extins de către Ministerul Sănătăţii în comunităţile mari de romi din aproape toate judeţele. Modelul a fost preluat şi în domeniul educaţiei, fiind formal creată o reţea de mediatori şcolari coordonată de inspectoratele şcolare. Ulterior, modelul de intervenţie a fost preluat în proiectele în care s-a considerat necesară intervenţia unui facilitator comunitar, FRDS fiind una dintre instituţiile care implementează proiecte prin intermediul şi cu suportul acestora.

Suportul important al instituţiilor internaţionale, nu doar financiar, ci şi sub formă de expertiză, acordat în primii ani ai dezvoltării sectorului de servicii. Aceasta a permis replicarea unor modele de succes sau larg folosite în alte state sau regiuni. Zeci de astfel de modele de servicii sau proiecte au fost preluate de către furnizorii de servicii. Spre exemplu, sponsorship-ul care constă în ajutorarea unui copil pe baza creării unei legături între acesta şi o familie, de regulă din străinătate, şi care îşi manifestă disponibilitatea de a oferi suport material sau financiar, a fost preluat la scară largă, în special de către filiale ale organizaţiilor neguvernamentale internaţionale. Anual, mii de copii beneficiază de suport prin acest tip de proiect.

Finanţarea pe bază de proiecte. A asigurat pentru furnizorii de servicii din domeniul asistenţei sociale, în special pentru cei privaţi, o pondere importantă a bugetelor. Astfel, a fost încurajată competiţia în atragerea surselor de finanţare şi orientarea fondurilor către servicii inovatoare, adaptate nevoilor comunităţii. Riscul eşecului este, în ansamblu, mai redus în cazul proiectelor, având în vedere faptul că schimbările în structura proiectului sunt mai uşor de adoptat decât în cazul programelor.

Standardele permisive/ lipsa standardelor au condus ambele, la adoptarea, chiar şi în condiţii de compromis profesional, a unor soluţii inovatoare. Acest fapt a fost cu atât mai important, cu cât precaritatea resurselor ar fi făcut imposibilă înfiinţarea unor servicii la standardele actuale. Prin contrast, adoptarea unor standarde înalte şi inflexibile, care se referă doar la furnizorii de servicii existenţi, descurajează asimilarea soluţiilor inovatoare, importantă fiind aderarea la regulile şi procedurile impuse de lege. În cazul serviciilor existente, impunerea standardelor poate avea ca formă de impact reducerea adoptării soluţiilor inovatoare. De asemenea, există riscul descurajării severe a înfiinţării de noi servicii. Menţinerea unor standarde înalte presupune resurse financiare considerabile şi un nivel ridicat al expertizei, inaccesibile furnizorilor de servicii care au avut anterior activităţi timide în domeniul asistenţei sociale.

Page 93: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

3 MECANISME ALE INOVAŢIEI ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ 93

Organizarea flexibilă a resurselor, la nivelul sectorului neguvernamental. Organizaţiile neguvernamentale pot miza pe o varietate de resurse şi, în cele mai multe cazuri, pot negocia flexibil utilizarea acestora. Lipsa unor reguli rigide, posibilitatea acumulării unor fonduri de rezervă, concomitent cu libertatea de a decide gradul de extindere al activităţii, încurajează inovaţia.

În cazul României, serviciile inovatoare au avut două surse majore. Transferul de experienţă, în special cu suportul donatorilor majori şi al

organizaţiilor nonguvernamentale internaţionale care activează în România. Nu toate formele de transfer de modele de servicii sau forme de organizare s-au dovedit a fi utile din perspectiva dezvoltării unui sistem eficient de servicii. Prin încercări experimentale sau prin preluarea neadaptată a unor modele specifice unui anumit context, au fost ignorate condiţiile specifice ale sistemului de asistenţă socială din România. Modele de organizare instituţională sau reglementări legislative au fost preluate în cadrul programelor de asistenţă tehnică venite din partea instituţiilor europene sau prin programe ale instituţiilor internaţionale care au oferit suport în domeniul construcţiei instituţionale, în domeniul asistenţei sociale. Parte dintre astfel de iniţiative au fost abandonate, având în vedere incompatibilitatea acestora cu caracteristicile sistemului românesc. Concesionarea masivă a serviciilor este un astfel de exemplu. Altele au fost implementate, provocând distorsiuni în funcţionarea sistemului sau dovedindu-se total ineficiente.

Nevoia de a transforma serviciile de asistenţă din perioada regimului comunist şi de a atinge, într-o scurtă perioadă de timp, obiective sociale majore. Avem în vedere, în primul rând, situaţia copiilor instituţionalizaţi sau protecţia familiilor fără venituri, situaţia romilor, care a necesitat intervenţii masive, în condiţii, uneori, incerte în ceea ce priveşte finanţarea. În acest caz, inovaţia nu a fost un scop în sine, ci s-a constituit, mai degrabă, ca o formă de impact a programelor implementate.

Sub aspectul inovării, putem distinge, în perioada de după 1989, trei etape ale dinamicii acesteia, în asistenţa socială.

O primă etapă, din 1989 până în 1997, este una nereprezentativă din perspectiva cantităţii inovaţiei sau a schimbărilor majore în sistem. Perioada, una exploratorie, este caracterizată, mai degrabă, de contactul cu problematica de asistenţă socială şi de conştientizarea nevoii creării unui sistem de servicii. Este, de altfel, o perioadă în care au fost acumulate o serie de resurse, în special prin absorbţia în sistemul instituţional a primelor serii de absolvenţi de specializări relevante pentru domeniu serviciilor sociale.

Începând cu 1997, intrăm în a doua etapă, când sunt restructurate serviciile de asistenţă socială pentru copii şi sunt iniţiate primele schimbări în sistemul de asistenţă socială pentru persoanele cu handicap. Este, de asemenea, perioada de vârf pentru volumul finanţărilor comunitare din perioada preaderării, cărora li se adaugă finanţările oferite de Banca Mondială, UNDP sau DFID. În domeniul serviciilor pentru copii sunt adoptate o serie de măsuri de reformă, susţinute prin

Page 94: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

DANIEL ARPINTE 4 94

presiunea constantă a instituţiilor europene. Şi în sectorul neguvernamental, finanţările au încurajat crearea unor servicii sociale, mai ales în domeniul protecţiei copilului.

Dezvoltarea rapidă a sectorului de servicii specializate a stimulat preluarea sau înfiinţarea de servicii inovatoare, care au determinat obţinerea unor rezultate concrete în domeniile monitorizate de către instituţiile europene. Au fost închise sau reformate instituţiile pentru protecţia copilului şi au fost create alternative de îngrijire în familie. Însă, creşterea numărului de servicii nu a fost însoţită şi de creşterea standardelor de calitate în domeniu, ceea ce a provocat segmentarea excesivă a tipurilor de servicii furnizate. De asemenea, finanţarea pe bază de proiecte, deşi utilă sub aspectul încurajării inovaţiei, a fost centrată, mai degrabă, pe obţinerea de rezultate, importantă fiind obţinerea unui raport cost – beneficiu cât mai bun. Continuitatea sau sustenabilitatea interesează doar în măsura în care generează forme de impact la nivelul instituţiei care implementează proiectul şi numai în condiţiile în care există surse certe pentru finanţarea serviciilor dezvoltate. Astfel, dacă în sectorul public serviciile create au fost menţinute sau absorbite în programele pe termen lung, în sectorul neguvernamental menţinerea acestora nu se poate realiza decât în cazul obţinerii unei noi finanţări sau în condiţiile realizării unui parteneriat cu o instituţie publică, care să asigure certitudinea resurselor.

Legea privind sistemul naţional de asistenţă socială, intrată în vigoare în 2001 (şi modificată ulterior în 2006), marchează cea de-a treia etapă în dezvoltarea serviciilor sociale, accentul fiind orientat, mai degrabă, către crearea de servicii sustenabile, în contextul unei abordări unitare. De altfel, la nivelul sectorului neguvernamental, tendinţa asigurării sustenabilităţii este mai accentuată, în condiţiile în care finanţatorii acordă o mai mare atenţie menţinerii serviciilor pe termen lung decât caracterului inovator al acestora.

Opţiunea majoră a planului de reformă propus de legea-cadru a fost orientarea către servicii de prevenire, organizate la nivel de comunitate, astfel încât să fie asigurat accesul universal la servicii şi să asigure suport măsurilor de politică socială. Necesitatea unui astfel de plan poate fi ilustrată de situaţia iraţională şi costisitoare a dezvoltării unor servicii înalt specializate, adesea fără beneficiari, şi orientate către atenuarea efectelor, ignorându-se cauza problemei. Lipsit de o reţea de servicii primare, sistemul naţional de asistenţă socială nu-şi putea propune mai mult decât abordarea punctuală şi parţială a unor probleme aflate în stare critică.

În acest context, interesul pentru dezvoltarea serviciilor cu caracter inovator sau pilot s-a atenuat, atenţia concentrându-se asupra serviciilor esenţiale pentru atingerea obiectivelor sociale. Volumul finanţărilor pe bază de proiecte se restrânge, din cauza retragerii unor finanţatori importanţi din domeniul serviciilor sociale sau al diminuării bugetelor acestora, principala sursă de finanţare fiind bugetele publice locale, sau cel central. Susţinerea proiectelor pe termen lung şi includerea acestora în programe sau servicii cu caracter permanent devine prioritatea furnizorilor de servicii.

Page 95: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

5 MECANISME ALE INOVAŢIEI ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ 95

Şi la nivelul aranjamentelor instituţionale, tendinţa reducerii fragmentării şi a consolidării rolului instituţiilor publice se accentuează, astfel încât sistemul devine mai puţin sensibil la schimbări radicale. Spre exemplu, în 2004, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului îşi propusese ca, într-o perioadă de patru ani, să concesioneze 40–45% din serviciile sectorului public către cel neguvernamental. O asemenea strategie a fost adoptată în Marea Britanie, caz pe care-l vom aborda mai pe larg în secţiunile următoare. În cazul României, eşecul implementării planului a fost total, cazurile de concesionare fiind izolate şi având, mai degrabă, un caracter experimental.

Volumul inovaţiei în asistenţa socială este dependent de modul în care sunt organizate serviciile sociale şi de relaţia public – privat în furnizarea acestora. Sistemele puternic descentralizate, în care serviciile sunt furnizate în sistem public – privat sau unde sectorul privat are o importanţă mai mare, inovează mai mult decât cele în care statul se implică masiv în finanţarea şi furnizarea serviciilor. Astfel, putem distinge trei tipuri ale inovaţiei: radicală, incrementală şi transformativă.

INOVAŢIA RADICALĂ

Este caracteristică statelor care au introdus schimbări masive în sistemele de protecţie socială. România este un exemplu, prin modificările substanţiale din sistemul de protecţie a copilului, introducerea unui nou sistem de servicii şi efortul de profesionalizare. Un rol important în dezvoltarea unor noi mijloace de intervenţie îl are finanţarea furnizorilor de servicii pe bază de proiecte.

Astfel de sisteme sunt în contrast cu cele care au la bază stabilitatea şi implicarea masivă a statului în organizarea serviciilor. În aceste condiţii, deşi sunt încurajate abordările inovatoare, există riscul menţinerii abordării segmentare şi al disparităţilor în dezvoltarea sectorului de servicii. În cazul României, sistemul instituţional este încă puternic fragmentat, inclusiv la nivelul coordonării serviciilor. Spre exemplu, dacă la nivel judeţean există o singură direcţie de asistenţă socială, creată prin fuzionarea fostelor direcţii pentru protecţia copilului şi a inspectoratelor judeţene pentru persoanele cu handicap, la nivel central funcţionează încă Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului, Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Persoanelor cu Handicap şi Departamentul de Asistenţă Socială şi Politici Familiale, cărora li se adaugă o altă serie de agenţii care au diverse roluri în asistenţa socială (Agenţia Naţională Împotriva Traficului de Persoane, Agenţia Naţională Antidrog etc.).

Şi la nivelul furnizării serviciilor, reglementările privind finanţarea încurajează, mai degrabă, dezvoltarea de servicii performante, înalt specializate şi ignoră crearea sistemului primar de asistenţă socială. Astfel, au fost înfiinţate o serie de servicii cu caracter inovator, însă slab performante, cererea pentru acest tip de protecţie fiind foarte redusă. Spre exemplu, un centru de protecţie a victimelor traficului de persoane înfiinţat în 2004, cu o capacitate de 30 de locuri a avut, într-o perioadă de

Page 96: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

DANIEL ARPINTE 6 96

aproape trei ani (2004–2007), numai nouă beneficiari. Într-o situaţie similară se află şi sistemul de protecţie pentru minorii neînsoţiţi, identificaţi pe teritoriul unui alt stat şi repatriaţi în România. Centrele au fost înfiinţate ca răspuns la acordurile de repatriere încheiate de autorităţile din România cu cele Franţa şi Italia. Se estima că în afara ţării există un număr mare de copii neînsoţiţi, iar eventuala repatriere a acestora nu poate fi realizată cu serviciile actuale. Astfel, în 2004, existau 13 centre cu o capacitate cuprinsă între 8 şi 12 locuri, excepţie făcând cel din Bucureşti, pentru care au fost prevăzute 30 de locuri, iar serviciile oferă suport de urgenţă şi găzduire pentru o perioadă de la câteva zile până la o lună. Numărul total de beneficiari înregistraţi în toate centrele la nivel naţional a fost, în 2004, de 238, iar în 2005 existau centre (ex. Botoşani) care nu au avut nici un beneficiar de la înfiinţare.

Încurajarea dezvoltării rapide de modele de intervenţie în sistemul de asistenţă socială din România nu a fost însoţită şi de creşterea culturii dezvoltării instituţionale (Zamfir, 2007). Astfel, inovaţia nu poate fi absorbită într-un proces sustenabil de dezvoltare: „un asemenea pattern al schimbării găseşte mereu instituţia nepregătită, schimbarea ei având un caracter neproiectat şi neplanificat. Caracterul spontan al schimbărilor succesive prin crize este departe de schimbarea optimală” (Zamfir, 2007).

INOVAŢIA INCREMENTALĂ

Este definitorie sistemelor de asistenţă socială puternic susţinute de către stat (ex.: statele nordice din Europa). Principalele caracteristici ale sistemelor de asistenţă socială care se încadrează în acest model sunt: acoperirea extensivă cu servicii, gradul înalt de profesionalizare şi standardele de calitate în organizarea serviciilor. Serviciile au o organizare unitară la nivelul tuturor unităţilor administrativ-teritoriale şi principiile de finanţare sprijină dezvoltarea serviciilor conform standardelor şi în zonele sărace. Prezenţa sectorului neguvernamental în sistemele de asistenţă socială din ţările scandinave este una complementară, principala responsabilitate în asigurarea accesului echitabil la servicii revenind statului. Chiar şi în situaţia în care măsurile de reformă aduc schimbări semnificative în organizarea serviciilor, rolul statului rămâne definitoriu. Cele mai importante măsuri sunt concentrate mai puţin pe abordarea unor soluţii inovatoare şi privesc, mai degrabă, creşterea calităţii serviciilor şi reducerea dependenţei de servicii, prin creşterea ponderii măsurilor active de suport.

INOVAŢIA TRANSFORMATIVĂ (SISTEMICĂ)

Este echivalentă cu schimbări majore la nivelul aranjamentelor instituţionale, ale modului de finanţare. O astfel de schimbare a avut loc în Marea Britanie. Prin modificările legislative introduse de Community Care Act (1992), dar şi de acte

Page 97: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

7 MECANISME ALE INOVAŢIEI ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ 97

normative ulterioare, au fost încurajat abordarea de tip „management de caz”, în defavoarea modelului terapeutic. Astfel, activitatea asistentului social este limitată la evaluarea nevoilor, coordonarea lucrului direct cu beneficiarii, gestionarea bugetelor sau monitorizarea şi evaluarea cazului. Implicarea asistentului social în lucrul direct cu beneficiarii este minimă (Dominelli 1996, Preston-Shoot and Jackson 1996). Şi la nivelul sistemului de servicii este sesizată modificarea rolului asistenţei sociale. Prioritatea autorităţilor locale este de a reduce situaţiile de risc majore şi de a proteja cele mai vulnerabile categorii (copii sau adulţi abuzaţi, persoane cu handicap mental etc.). Astfel, este ignorată funcţia principală a asistenţei sociale, reintegrarea celor în dificultate, serviciile devenind, mai degrabă, o componentă a sistemului de control social (Smale, 2000). De asemenea, Community Care Act a redefinit rolul municipalităţilor, realizând separaţia funcţiilor de finanţare de cele de organizare a serviciilor, încurajându-se concesionarea serviciilor către sectorul privat şi cel neguvernamental. Consecinţele majore ale acestui set de măsuri a fost restrângerea rolului sectorului public şi deprofesionalizarea acestuia.

Aşadar, principala caracteristică a inovării în serviciile sociale este faptul că se realizează cu preponderenţă în structuri instituţionale flexibile, care se află în situaţii de competiţie şi care pot să se specializeze pe un anumit domeniu. În cazul României, sectorul neguvernamental întruneşte aceste caracteristici într-o mai mare măsură decât sectorul public. Cauzele gradului de inovare redus în sectorul public sunt determinate de lipsa competiţiei, existenţa unei culturi organizaţionale adversive faţă de schimbare, aderenţă crescută la proceduri sau reguli care inhibă inovarea, practica unor aranjamente financiare inflexibile sau lipsa unor resurse dedicate inovării.

Însă producţia de inovaţie este inutilă, dacă aceasta nu este preluată şi replicată la o scară mai mare, astfel încât toţi cei care au nevoie de noile servicii să le poată accesa. În cazul sectorului neguvernamental, flexibilitatea alocării fondurilor, furnizarea de servicii pe baza proiectelor, dimensiunea organizaţiei sau libertatea de a alege domeniul intervenţiei sunt factori care asigură premisele inovării. În cazul sectorului public, „experimentele” sunt neglijate, în favoarea extinderii unor servicii la scară largă, care să se dovedească, în primul rând, eficiente, pentru care să existe infrastructura (inclusiv resursele umane) necesare implementării şi derulării.

Aici se mai adaugă şi specificul inovării în domeniul serviciilor sociale. Dacă în sfera activităţii economice producţia de inovaţie este mai mare, aceasta se datorează, în primul rând, modului în care inovaţia este „recompensată”. Rezultatul imediat (în cazul companiilor, profitul) stimulează inovaţia şi asigură un proces riguros de selecţie a produselor inovatoare. În domeniul social, nu atât rezultatele sunt importante, cât impactul pe care-l are o inovaţie. Nu putem pretinde de la un nou serviciu de asistenţă socială să asigure, peste noapte, reintegrarea persoanelor fără adăpost sau să identifice soluţii definitive pentru protecţia copiilor din centrele

Page 98: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

DANIEL ARPINTE 8 98

de plasament. Impactul este, în acest caz, cel mai important indicator al reuşitei adoptării unei inovaţii. Sunt cunoscute situaţii în care servicii novatoare au rezultate foarte bune, dar au un impact îndoielnic pe termen mediu sau lung, sau au efecte perverse (spre exemplu, dependenţa de servicii). De asemenea, lipsa evaluărilor ex-ante, dificultăţile în estimarea formelor de impact sau amatorismul în decizie privind implementarea unui program social pot afecta adoptarea de soluţii inovatoare. Spre exemplu, cornul şi laptele, un program foarte simplu, dar cu un excelent impact (creşterea participării şcolare, asigurarea unui supliment alimentar sănătos copiilor, completarea necesarului nutritiv pentru copiii din familii sărace etc.) a fost aspru criticat de către oameni politici, care acum, însă, propun chiar extinderea acestuia şi diversificare suplimentului nutritiv.

În ciuda diferenţelor, cele două sectoare nu se află în relaţii antagonice. De foarte multe ori, serviciile sunt furnizate în parteneriat, sau există un transfer al inovaţiilor reuşite, cel mai adesea, de la sectorul neguvernamental către cel public. Spre exemplu, grădiniţele estivale pentru romi au fost realizate, la nivel local, de către o organizaţie nonguvernamentală şi au ca scop familiarizarea copiilor din comunităţile de romi cu rigorile sistemului educaţional formal. Organizarea activităţilor ţine seama de faptul că majoritatea copiilor nu au participat anterior în învăţământul preşcolar şi îi asigură acestuia un minimum de achiziţii. De asemenea, implementarea proiectului pe o perioadă de câţiva ani a demonstrat existenţa unor forme de impact, cea mai importantă fiind creşterea participării şcolare. Succesul înregistrat la nivel local a determinat Ministerul Educaţiei extinderea proiectului la nivel naţional şi solicitarea de resurse din fondurile structurale europene pentru îmbunătăţirea serviciilor oferite.

CONCLUZII

Sectorul de servicii sociale se află în stadiu de dezvoltare, neavând încă maturitatea sistemelor din state cu tradiţie. În acest context, inovaţia nu este o opţiune, ci o necesitate, pentru a dezvolta acele servicii care îndeplinesc criteriile de performanţă şi răspund nevoilor prioritare. Problematic nu este volumul redus de inovaţie, ci faptul că nu există suficiente resurse pentru a implementa noile servicii sau pentru a le adapta la nevoile beneficiarilor. De asemenea, abordarea segmentată în domeniul serviciilor sociale încurajează dezvoltarea serviciilor specializate şi soluţiilor care nu se dovedesc sustenabile pentru extinderea acestora la nivel naţional.

Un alt factor care poate bloca inovarea se referă la stabilirea unor standarde riguroase în furnizarea serviciilor, în contextul în care sistemul se află în faza de dezvoltare. Cu certitudine, existenţa unor standarde obligatorii se impune, însă acestea se adresează serviciilor deja înfiinţate, fără a fi luată în considerare stabilirea unor standarde minime privind activitatea de asistenţă socială în comunităţile în care nu există servicii.

Page 99: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

9 MECANISME ALE INOVAŢIEI ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ 99

Volumul inovaţiei nu generează el însuşi dezvoltarea şi eficientizarea sistemului de asistenţă socială. Este important modul în care este utilizată inovaţia şi cum este absorbită la nivelul programelor şi al serviciilor permanente de asistenţă socială.

BIBLIOGRAFIE

1. Dominelli, L., Deprofessionalising Social Work: Anti-oppressive Practice, Competencies, Postmodernism, „British Journal of Social Work”, 1996.

2. Newman, M., Supporting Social Care Workers Report, London, Department of Health, 2003.

3. Mulgan, G., Albury, D., Innovation in the public sector, UK Prime Minister’s Strategy Unit, 2003.

4. Pop, L. M. (coordonator), Dicţionar de politici sociale, Bucureşti, Editura Expert, 2002. 5. Smale, G., Tuson, G., Statham, D., Social Work And Social Problems – Working Towards

Social Inclusion And Social Change, New York, Macmillan, 2000. 6. Zamfir, C., Dezvoltare instituţională, în Enciclopedia dezvoltării sociale (coord. Zamfir, C.,

Stoica, L.), Iaşi, Editura Polirom, 2007. 7. Zamfir, E., Dezvoltarea sistemului de asistenţă socială: un proces istoric dificil, în O nouă

provocare: dezvoltarea socială (coord. Zamfir, C., Stoica, L.), Iaşi, Editura Polirom, 2006. 8. *** Expunere de motive la proiectul de lege privind sistemul naţional de asistenţă socială,

http://www.cdep.ro/proiecte/2001/200/60/8/em268.pdf.

he article presents the role of innovation in designing new models of social intervention, and its impact in the process of institutional development. The first part analyses the factors

which encouraged a high level of innovation in Romanian social services system, the main sources of innovation and the key stages of its dynamics. In the second part the main types of innovation are presented, being analysed relevant cases for each of them.

Keywords: social innovation, social services, innovation factors, institutional development.

T

Page 100: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

INOVAŢIA SOCIALĂ ÎN SERVICIILE DE SĂNĂTATE

CRISTINA TOMESCU

rticolul de faţă analizează modul de implicare al inovaţiei sociale în serviciile de sănătate. Inovaţia a fost folosită în deceniile postbelice în creşterea calităţii serviciilor medicale

prin inovarea managementului serviciilor şi filosofiei de politică publică sanitară. Însăşi apariţia statului bunăstării a reprezentat o inovaţie socială cu implicaţii profunde în oferirea de servicii sociale cetăţenilor europeni, incluzând şi serviciile de sănătate publică. Pe de altă parte, conceptul de „sănătate publică” a evoluat în timp la o abordare mai largă, care include elemente psiho-sociale şi de standard de viaţă, luarea în considerare a stilului de viaţă, având la bază o nouă viziune asupra stării de sănătate a populaţiei. Aceste noi filosofii de a privi problemele au generat moduri noi de inovare. Inovarea a fost implicată inclusiv în definirea tipurilor de sisteme de sănătate, care şi-au dovedit în timp viabilitatea. Inovarea sistemului românesc s-a remarcat prin combinarea între vechiul sistem dinainte de 1989 şi elemente noi care au iniţiat sisteme hibride, inovative, caracteristice ţărilor din fostul bloc sovietic.

Cuvinte-cheie: inovaţie socială, servicii de sănătate, sisteme europene de sănătate publică, conceptul de sănătate publică, sistemul public de sănătate românesc.

INTRODUCERE

Inovaţia a fost implicată masiv, în deceniile postbelice, în statele dezvoltate, atât în ce priveşte cercetarea medicală şi descoperirea de noi tehnologii şi medicamente în domeniul sanitar, cât şi în creşterea calităţii serviciilor medicale, prin inovarea managementului serviciilor şi filosofiei de politică publică sanitară.

Omenirea a făcut remarcabile progrese în secolul al XX-lea, foarte evidente pentru ţările dezvoltate, în privinţa dezvoltării economice şi a dezvoltării tehnologiei (inclusiv medicale), a descoperirii fără precedent de noi medicamente, a eradicării unor boli, înainte, mortale, a informării populaţiei cu privire la prevenţie/tratament, fapt ce a dus, pe parcursul deceniilor postbelice, la o creştere spectaculoasă a speranţei de viaţă şi a calităţii vieţii în ţările dezvoltate, cât şi la creşterea accesului la servicii medicale, a echităţii sociale.

Apariţia statului bunăstării în perioada postebelică a reprezentat o inovaţie socială cu implicaţii profunde în oferirea de servicii sociale cetăţenilor europeni,

Adresa de contact a autorului: Cristina Tomescu, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Calea 13 Septembrie, nr. 13, sector 5, 050711, Bucureşti, România, e-mail: [email protected].

CALITATEA VIEŢII, XX, nr. 1–2, 2009, p. 100–109

A

Page 101: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

2 INOVAŢIA SOCIALĂ ÎN SERVICIILE DE SĂNĂTATE 101

incluzând şi serviciile de sănătate publică. Implicarea statului, masiv, ca principal furnizor de servicii de sănătate în ţările europene a însemnat adoptarea unei noi filosofii asupra bunăstării sociale şi a stării de sănătate a cetăţeanului. Accesul la serviciile de educaţie şi de sănătate a început să fie considerat un drept fundamental al individului. Accesul la serviciile de sănătate este statuat, în prezent, la nivel legislativ şi garantat în Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, articolul 33: „oricine are dreptul la accesul la serviciile medicale preventive şi dreptul de a beneficia de tratament medical”.

În materialul de faţă îmi propun o încercare de analiză a modului în care inovarea socială a fost implicată în serviciile de sănătate şi definirea sănătăţii în general, fără a epuiza subiectul, însă. Preocupările mele referitoare la implicaţiile inovaţiei în sfera serviciilor de sănătate sunt incipiente, astfel că dezbaterea problematicii cu colegii sociologi, şi nu numai, implicaţi în definirea şi descrierea conceptului de inovaţie socială am speranţa că îmi va cristaliza ideile.

INOVAREA MODULUI DE A PRIVI STAREA DE SĂNĂTATE

Conceptul de „sănătate publică” a evoluat, în timp, de la o preocupare, iniţială, de control strict al bolilor la o abordare mai largă, care include şi prevenţia şi luarea în considerare a stilului de viaţă, având la bază o nouă viziune asupra stării de sănătate a populaţiei.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a definit sănătatea, în urmă cu 50 de ani, ca pe o situaţie de bunăstare completă: fizică, psihică şi socială şi nu doar ca absenţa bolii sau a handicapului. Această definire a fost un prim pas în schimbarea viziunii asupra sănătăţii populaţiei. Prin urmare, sănătatea unui om nu ar trebui să se rezume doar la o lipsă a bolii, ci la o stare de prosperitate atât fizică, cât şi mentală şi socială. Dezavantajul unei asemenea definiţii este, în primul rând, că se şterge limita clară dintre politicile adresate sănătăţii şi politicile sociale ale statului bunăstării. Pe de altă parte, definiţia pune şi probleme din punctul de vedere al aplicării practice. Aspectele negative ale sănătăţii, chiar şi în ţările bogate, rămân obiectul principal al intervenţiei serviciilor de sănătate (Vlădescu, 2004b).

Definirea complexă a conceptului de sănătate a fost însuşită, totuşi, de toate sistemele medicale europene, ca filosofie, şi a fost urmată de pasul doi, recunoaşterea multiplilor factori care sunt implicaţi în asigurarea stării de sănătate a populaţiei, şi nu doar a serviciilor medicale. Din acest ultim punct de vedere, o examinare critică a influenţei serviciilor medicale asupra sănătăţii a apărut, în cursul anilor ’70 ca reacţie la incapacitatea medicinii ştiinţifice de a elimina epidemia bolilor netransmisibile, cronice, de genul bolilor cardio-vasculare şi cancerului.

Astfel, în 1974, Lalonde a arătat că o serie întreagă de factori influenţează starea de sănătate a populaţiei, iar nu numai serviciile de sănătate sunt responsabile de aceasta. Astfel, dezvoltarea economică a societăţii, (standardul de viaţă al

Page 102: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

CRISTINA TOMESCU 3 102

individului) are cea mai mare influenţă, de peste 50%, asupra sănătăţii acestuia; urmează materialul genetic moştenit, stilul de viaţă adoptat şi factorii de mediu (obiceiuri de alimentaţie, exerciţiu fizic, stres, condiţii de muncă, comportament de prevenire şi tratare a problemelor de sănătate, consumul de tutun, alcool, droguri etc.), nivelul de educaţie al individului şi, în cele din urmă, serviciile medicale intervin doar cu o pondere de 15–20%. Această viziune asupra sănătăţii a fost adoptată de ţările europene şi a stat la baza politicilor ulterioare, astfel încât poate fi considerată o inovare socială. O analiză pertinentă, făcută de factorii de decizie, a dimensiunilor sociale care corelează în modelul Lalonde ce este necesară acestora pentru a face previziuni pe termen lung de politică socială şi pentru a şti în ce punct trebuie acţionat pentru a se obţine rezultatele dorite în domeniul sanitar.

Pe de altă parte, s-a conştientizat, treptat, impactul sănătăţii unei comunităţi asupra sănătăţii globale, odată cu accelerarea transportului în spaţiu. În epoca modernă, sănătatea unei comunităţi, a devenit mult mai vulnerabilă şi dependentă de sănătatea altor comunităţi datorită deschiderii graniţelor şi posibilităţilor de transport rapide către oricare colţ al lumii. Transportul oamenilor şi mărfurilor, cât şi migrarea intensificată reprezintă un risc care poate fi doar parţial controlat de către autorităţile sanitare, în ciuda eficienţei politicilor naţionale adoptate în domeniu. Prin urmare, problemele de dezvoltare şi sănătate ale unor societăţi mai puţin dezvoltate pot afecta, indirect, şi societăţile dezvoltate. Poluarea în creştere a mediului este, de exemplu, un astfel de tip de problemă cu impact global asupra sănătăţii şi dificil de rezolvat pe termen scurt.

Aceste fapte au fost, treptat, definite ca tipuri de probleme şi s-a trecut la încercarea de rezolvare a lor, prin inovaţie. Au fost adoptate strategii comune de cooperare regională, între ţări, cu sprijinul unor organizaţii globale, precum Organizaţia Mondială a Sănătăţii, sau regionale, precum foruri ale Uniunii Europene, cu obiectivul de a găsi soluţii pentru ameliorarea problemelor globale sau comunitare de sănătate şi standard de viaţă. Apariţia în perioada postbelică a acestor instituţii precum Organizaţia Mondială a sănătăţii, instituţii care luptă pentru sănătatea comunităţilor globale, a fost o inovaţie socială cu impact larg.

Naţiunile Unite au stabilit, spre exemplu, pentru perioada 1990–2015 un plan de acţiune pe plan mondial, pentru a îmbunătăţi indicatorii globali implicaţi în dezvoltarea socială. Printre obiective enumerăm:

Obiectivul nr. 4: se referă la reducerea mortalităţii infantile la nivel global (ţinta este reducerea cu două treimi între 1990 şi 2015 a numărului de decese sub 5 ani).

Obiectivul nr. 5: îmbunătăţirea sănătăţii mamelor (reducerea cu trei pătrimi între 1990 şi 2015 a ratei mortalităţii materne).

Obiectivul nr. 6: combaterea HIV, a malariei şi a altor boli, precum tuberculoza, spre exemplu.

Principalele cauze ale problemelor legate de starea de sănătate rezidă şi în problemele sistemelor sanitare. Se menţionează:

– resursele limitate investite de unele guverne în asistenţa medicală şi insuficienţa resurselor pentru asistenţa primară;

Page 103: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

4 INOVAŢIA SOCIALĂ ÎN SERVICIILE DE SĂNĂTATE 103

– inechitatea în oferta de servicii medicale (insuficienţa resurselor dedicate mamelor şi copiilor în mediul rural);

– ineficienţa de organizare şi financiară în domeniul sanitar (programele specifice pentru diverse boli nu sunt integrate în sistemul general, într-un mod eficient).

Principalele puncte nevralgice în care trebuie acţionat sunt alese în funcţie de obiectivele propuse. În cazul mortalităţii infantile: malnutriţia (starea de sănătate şi nutriţie a mamei înainte, şi în timpul sarcinii), boli parazitare sau infecţioase ale nou născutului, imunizarea, nevoia de vitamina A, fier, zinc, iod a copilului mic).

În cazul mortalităţii materne se poate acţiona prin creşterea numărului de servicii de obstetrică de urgenţă, în regiunile unde nu există, răspândirea mai bună a informaţiilor de planning familial şi sănătatea reproducerii, creşterea numărului de naşteri asistate de o persoană cu pregătire medicală (medic, moaşă).

În ceea ce priveşte stoparea răspândirii unor boli, precum TBC-ul care reprezintă o problemă pentru România, se recomandă strategia DOTS, ceea ce înseamnă, în traducere, urmarea tratamentului medicamentos sub strictă supraveghere (a medicului sau a unei persoane abilitate).

INOVAREA MODULUI DE A ÎNGRIJI STAREA DE SĂNĂTATE

Problema direcţiei de dezvoltare a serviciilor de sănătate într-un mod profitabil, eficient pentru o naţiune şi în sensul unei dezvoltări sociale durabile, este o temă dezbătută la nivelul tuturor sistemelor europene de sănătate. Fiecare sistem sanitar adoptat în Europa se dovedeşte a avea avantajele şi punctele sale slabe, o acoperire 100% a populaţiei cu servicii sanitare la un înalt nivel calitativ nefiind încă posibilă.

Resursele necesare sănătăţii au început să ceară, pe parcursul timpului, un efort considerabil chiar şi în ţările dezvoltate, îngrijirea de calitate a sănătăţii fiind un consumator important de resurse al comunităţii. Speranţa de viaţă a crescut în Uniunea Europeană, deci şi ponderea populaţiei îmbătrânite (principalul consumator de servicii în totalul populaţiei), de asemenea, medicamentele şi tehnicile, intervenţiile de ultimă generaţie sunt costisitoare. Toate aceste presiuni fiscale fac ca şi ţările dezvoltate să îşi pună probleme asupra unor noi surse financiare, asupra unui management cât mai eficient al resurselor existente sau a unor modalităţi alternative de organizare a serviciilor (un mix între privat şi public). Fiecare dintre modelele europene a inovat într-o anumită direcţie, pentru a menţine sistemul funcţional.

Conştientizarea impactului social al intercorelării politicilor publice a adus o nouă viziune asupra investirii resurselor şi a inovat politica în domeniul sanitar. Dezvoltarea economică rezolvă multe dintre problemele societăţilor sărace: aduce o îmbunătăţire a sănătăţii populaţiei şi a calităţii serviciilor de sănătate oferite.

Pe de altă parte, experienţe de succes ale unor ţări au demonstrat că şi unele tipuri de politică socială, precum o strategie de investiţie în educaţie, în general, şi

Page 104: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

CRISTINA TOMESCU 5 104

în educaţie pentru prevenţie şi comportament sănătos, în particular, duce pe termen lung la un impact pozitiv asupra sănătăţii populaţiei. Ţări care au făcut investiţii crescute în educaţie, aşa numiţii tigrii asiatici (Malaezia, Singapore etc.) au demonstrat, deja, prin indicatorii obţinuţi în decurs de 20 de ani de progrese în starea de sănătate a populaţiei, influenţa educaţiei asupra mortalităţii infantile şi materne, asupra îmbunătăţirii cunoştinţelor legate de igienă şi prevenţie.

Se poate spune că, în cazul societăţilor mai sărace, există un cerc vicios între starea de sănătate şi resursele disponibile pentru investirea în sănătate, cerc care poate fi rupt printr-un efort bugetar accentuat de a investi în sănătate pe termen lung. O societate săracă este mai bolnavă decât una bogată şi ar avea nevoie de o investiţie în servicii medicale mai accentuată. Pe de altă parte, o societate săracă nu are resurse suficiente de a investi în sănătatea populaţiei ei, iar împărţirea puţinelor resurse o face să le centreze pe ceea ce decidenţii consideră urgent. În acelaşi timp, o societate bolnavă este mai puţin productivă, ceea ce este o stavilă în dezvoltarea economică şi impune costuri ridicate pentru tratare, costuri suportate tot de beneficiari, finalmente. O societate bolnavă poate costa bugetul mai mult, prin consecinţele pe termen lung, decât rezolvarea unor probleme de sănătate în punctele-ţintă, în prezent. Ţări cu o dezvoltare economică asemănătoare alocă, totuşi, sănătăţii sau educaţiei un procent diferit din buget sau PIB. O astfel de investiţie în sănătatea populaţiei este amânată de unele state sărace, pentru că ea aduce roade pe termen lung şi nu rezultate pe termen scurt, cu impact electoral.

Inovaţia socială în cadrul sistemelor de sănătate s-a concretizat, printre altele, în inovarea managementului serviciilor, în curgerea fluxului de resurse în sistem, în modul de plată al serviciilor, în relaţionarea beneficiar – furnizor de servicii – manager al resurselor în sistem. Dezvoltarea sistemelor sanitare a evidenţiat două tipuri mari de sisteme de sănătate europene, care au fot puse în practică, în ultimele decenii în Uniunea Europeană şi s-au dovedit viabile: sistemul naţional de sănătate, cunoscut şi sub denumirea de Beveridge model şi sistemul de asigurări de sănătate (Bismark model).

Sistemul naţional de sănătate, cunoscut şi sub denumirea de Beveridge model, este folosit în Marea Britanie, Italia, Grecia, Finlanda, Spania, Norvegia, Suedia. Principalele caracteristici legate de aspectul financiar al acestui model sunt:

• populaţia are acces liber la serviciile de sănătate bazate pe taxele obligatorii din venituri, deci există un grad ridicat de echitate socială;

• resursele financiare provin din colectarea de taxe pe venituri, iar sistemul este gestionat de către stat;

• cei care oferă servicii medicale în ambulatoriu sunt angajaţi ai statului; • plăţile către prestatori sunt făcute prin salarii şi în funcţie de numărul

pacienţilor; • prestatorii de servicii medicale secundare au la dispoziţie un buget general. Sistemul de asigurări de sănătate (Bismark model) este un sistem inspirat de

legislaţia germană. Este folosit în multe ţări membre ale UE, cum ar fi Franţa, Germania, Austria, Belgia, Olanda şi România. Caracteristicile acestui model sunt:

Page 105: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

6 INOVAŢIA SOCIALĂ ÎN SERVICIILE DE SĂNĂTATE 105

• resursele financiare sunt, în principal, reprezentate de contribuţiile obligatorii plătite de angajaţi şi angajatori;

• de asemenea, există resurse care provin din subvenţii de la bugetul de stat (local sau naţional) sau alte tipuri de subvenţii;

• instituţiile care administrează fondurile de asigurări sunt nonprofit; • gestionarea şi folosirea fondurilor de asigurări sunt făcute la nivel naţional

şi prin direcţii locale. În România, funcţionează sistemul Bismarck şi fluxul plăţilor are următoarele

componente: 1. contribuţii ale angajaţilor şi angajatorilor la fondul de asigurări de sănătate; 2. plăţi către cei care oferă servicii medicale, făcute de Casele Judeţene de

Asigurări de Sănătate; 3. contribuţiile Caselor Judeţene de Asigurări Sănătate la fondul de redistribuire; 4. transferuri de la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate către Casele Judeţene; 5. transferuri de la bugetul de stat către prestatorii de servicii medicale,

pentru susţinerea programelor naţionale de sănătate; 6. plăţi directe pentru servicii şi medicamente. Ţările europene acordă, pentru serviciile lor sanitare, prioritate unuia sau altuia

dintre obiectivele următoare, în funcţie de strategia abordată, sacrificând alte calităţi ale sistemului. Fie acordă un acces universal şi echitabil la un pachet de servicii mai mare, fie libertatea opţiunilor pentru consumatori şi furnizori este mai ridicată, fie utilizarea eficientă a resurselor disponibile este primordială. Rămâne la latitudinea fiecărei ţări să stabilească ponderea şi prioritatea unuia sau altuia dintre aceste obiective, în funcţie de factorii economici, ideologici, sociali existenţi la nivelul acesteia. O libertate ridicată de alegere din partea beneficiarilor dar şi a furnizorilor determină costuri crescute şi o îngrădire a accesibilităţii, fiindcă pacienţii trebuie să suporte costuri ridicate. SUA au un astfel de sistem care accentuează libertatea opţiunilor. Acest tip de sistem sanitar face ca, în ciuda investirii înalte de către stat în sănătate (cheltuieli de 14% din PIB pentru sănătate), să existe 35 de milioane de cetăţeni care nu au asigurare şi nu beneficiază de servicii. Un alt tip de model este cel britanic, în care există acces crescut la asistenţa sanitară, echitate, dar însoţită de o limitare a opţiunilor, a libertăţii de alegere. Sistemul britanic este dintre sistemele cel mai puţin costisitoare din UE, dar opţiunile sunt limitate şi există lungi liste de aşteptate. Peste un milion de pacienţi sunt pe listele de aşteptare pentru diferite intervenţii (Vlădescu [coord.], 2004a).

Un răspuns comun de inovare pentru a reduce presiunea financiară este raţionalizarea sistemelor de sănătate. În cazul Marii Britanii, de exemplu, medicii generalişti acţionează ca portari faţă de asistenţa secundară, trimiţând doar anumiţi pacienţi către asistenţa secundară, iar în cazul asistenţei de specialitate, raţionalizarea se face prin intermediul listelor de aşteptare. În urma reformelor din sistemele de sănătate, aceste practici au devenit din implicite, explicite, adică se stabileşte prin contractul între furnizori şi cei ce le plătesc numărul pacienţilor care

Page 106: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

CRISTINA TOMESCU 7 106

vor fi trataţi şi calitatea, volumul serviciilor, astfel că raţionalizarea devine legală. În cazul României, politica de raţionalizare este implicită, neexistând o politică oficială care să reglementeze că anumite servicii nu sunt gratuite (Vlădescu [coord.], 2004b).

Raţionalizarea apare, în cazul sistemului românesc, prin terminarea plafoanelor financiare, spre exemplu. Pacienţii, deşi au dreptul prin lege la serviciul sau medicamentul respectiv, de fapt trebuie să îl plătească din buzunar, pentru că plafonul financiar alocat s-a epuizat. Un alt tip de raţionalizare implicită este accesul restrâns al pacienţilor din rural la un medic sau la medicamente.

INOVAREA SISTEMULUI DE SĂNĂTATE ÎN ROMÂNIA

România a ales, în reformarea sistemului medical public, trecerea de la modelul Beveridge la cel bazat pe asigurările de sănătate. Modificările ultimilor ani din sistemul medical nu au rezolvat problemele serviciilor oferite, sistemul din momentul de faţă fiind unul hibrid, inovativ din acest punct de vedere, punând însă sub semnul întrebării unele decizii de politică sanitară cu privire la eficienţa lor pe termen lung.

Urmărind funcţionarea acestui sistem hibrid, unii specialişti în domeniu consideră că nu era necesară o trecere a României la sistemul de asigurări de sănătate. Una dintre raţiunile schimbării invocate de către decidenţi a fost faptul că structura dinainte de 1989 era asociată cu regimul centralizat comunist. Nemulţumirile şi aşteptările populaţiei erau însă difuze şi ele nu erau legate de un mod sau altul de funcţionare, ci de calitatea evident proastă a serviciilor medicale, iar nemulţumirile medicilor erau legate de salariile reduse şi condiţiile dificile de muncă, în condiţiile lipsei de materiale sanitare, dotări şi utilităţi. Trecerea la noua schemă financiară a creat, în opinia mea, un nou mamut administrativ, consumator anual de resurse financiare suplimentare importante; mă refer la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (incluzând aici şi ramurile sale judeţene) a cărei eficienţă administrativă raportată la costuri este discutabilă.

De ce s-a ales sistemul bazat pe asigurări? Analizând modelele europene, cele două opţiuni de schimbare ar fi fost: modelul actual de tip Bismark, prezent azi în Germania, Austria, Franţa, bazat pe asigurări şi modelul de tip Beveridge din Marea Britanie, Italia, Suedia, bazat pe impozite generale. După opinia mea, trecerea la noul sistem s-a făcut fără o analiză foarte clară a implicaţiilor diverselor modele europene în contextul românesc şi a presupus, mai degrabă, unele preferinţe ale funcţionarilor şi oficialilor din guvernul de atunci pentru sistemul de tip german al asigurărilor. De fapt, România nici nu avea pregătiţi, în perioada imediată momentului ’89, prea mulţi specialişti în domeniul managmentului sanitar sau al politicilor sanitare.

Întrebarea este dacă aşteptările iniţiale ale populaţiei şi profesioniştilor din sistem au fost îndeplinite: creşterea calităţii serviciilor şi creşterea salariilor

Page 107: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

8 INOVAŢIA SOCIALĂ ÎN SERVICIILE DE SĂNĂTATE 107

personalului medical, creşterea resurselor financiare ale sistemului şi transparenţa alocării resurselor.

Cristian Vlădescu susţinea, în 2004 (Vlădescu [coord.], 2004a), că problemele actuale din sistem ţin de faptul că funcţionarea şi legislaţia curentă s-au îndepărtat de scopurile şi filosofia iniţială a Legii Asigurărilor, analizele efectuate de autorul menţionat indicând o diferenţă importantă între politica afirmată şi realitatea implementată. Legea asigurărilor de sănătate a intrat complet în vigoare abia în 1999. Ea a suferit o serie de amendamente consecutive în decursul anilor care au trecut de la implementare (una dintre tradiţiile româneşti postrevoluţionare, căci s-a întâmplat în cazul a nenumărate legi), astfel că filosofia ei iniţială a fost schimbată serios. Aşa cum arată unele studii, noua lege a introdus, încă de la început, doar schimbări parţiale, prin reglementările ei.

Precaritatea resurselor financiare alocate sectorului sanitar, în perioada 1990–2007, a continuat tendinţa investirii deficitare în sistemul de sănătate al ultimelor decenii din România. Aceasta a generat menţinerea dotării unităţilor sanitare publice cu aparatura medicală modernă şi utilităţi performante la un nivel slab şi acordarea unor salarii mici personalului din sistem, comparativ cu statutul acestora. Acest fapt s-a răsfrânt direct asupra calităţii serviciilor medicale de care a beneficiat populaţia. Percepţia personalului medical asupra condiţiilor de muncă pe care le oferă sistemul şi asupra statutului său social, cumulată cu insatisfacţia faţă de salarizarea de nivel redus legitimează, în opinia personalului medical, pretinderea unor extra-plăţi pentru prestarea actului medical. Aceasta limitează accesul la servicii al populaţiei sărace, care percepe, la rândul ei, drept necesară/încetăţenită plata suplimentară.

Cheltuielile publice pentru sănătate ca procent din PIB au fost doar de 2,8%, în 1997 şi de 3,8%, în 2000. Cheltuielile au crescut la 4,2% din PIB, în 2007 şi sunt estimate la 5,4% din PIB-ul pentru 2012, dar vor rămâne sub media din Uniunea Europeană, de 9,4% (sursa: CNAS).

Sistemul asigurărilor de sănătate este un hibrid inovativ, pentru că, în ciuda trecerii la sistemul bazat pe asigurări, sistemul are în continuare un puternic caracter social, motiv pentru care largi pături ale populaţiei sunt incluse în sistemul de asigurări, fără contribuţie financiară din partea persoanei sau a altui organism al statului. De asemenea, serviciile de sănătate sunt acoperite de către asigurări pentru soţia casnică a unui bărbat care plăteşte asigurarea, pentru gravide şi pentru alte categorii mai restrânse de beneficiari.

Pe de altă parte, asigurările sociale de sănătate au schimbat sistemul de finanţare, dar au făcut modificări minore în ceea ce priveşte pachetul de servicii ce sunt oferite asiguraţilor. Exceptând serviciile medicale de chirurgie estetică şi/sau solicitarea unor condiţii de spitalizare cu confort crescut, precum şi serviciile medicale efectuate la cererea pacientului fără a avea o recomandare medicală în acest sens, accesul este, teoretic, permis la orice serviciu medical recomandat.

Limitarea accesului numai la anumite servicii considerate esenţiale şi care ar conduce la un control al costurilor a constituit o preocupare a tuturor ţărilor ce

Page 108: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

CRISTINA TOMESCU 9 108

utilizează sistemul de asigurări sociale de sănătate, până în prezent nici un sistem negăsind calea convenabilă să introducă această măsură. Din acest punct de vedere populaţia nu a resimţit o modificare importanta în noua lege.

Politica CNAS din România este însă populistă: se afirmă gratuităţi peste tot, dar limitarea financiară a acestor gratuităţi cade în sarcina furnizorilor de servicii medicale (cabinete medicale, spitale, farmacii ş.a.). Perversiunea nedefinirii pachetului minim de servicii de sănătate este că CNAS impune limite financiare: prin plafon pentru medic pentru reţetele compensate; plafon pentru numărul de internări şi externări; plafon pentru reţetele compensate; plafon pentru numărul de analize medicale (Păduraru, Radu, Pereţianu, 2000).

Resursele financiare fiind limitate au fost găsite, prin urmare, alte căi de limitare a numărului de servicii şi, implicit, al costurilor: accesul la servicii de specialitate, în general mai costisitoare, este permis numai cu recomandare de la medicul de familie; investigaţiile paraclinice şi de laborator sunt permise numai în raport cu diagnosticul şi pot fi prescrise numai de anumiţi medici; prescripţiile de medicamente compensate şi gratuite sunt limitate ca număr de medicamente şi ca suma prescrisă per prescripţie (Vlădescu şi Stănescu, 2004).

CONCLUZII

Inovaţia a fost implicată, în deceniile postbelice, în creşterea calităţii serviciilor medicale, prin inovarea managementului serviciilor şi filosofiei de politică publică sanitară. Însăşi apariţia statului bunăstării a reprezentat o inovaţie socială cu implicaţii profunde în oferirea de servicii sociale cetăţenilor europeni, incluzând şi serviciile de sănătate publică. Cetăţeanul are dreptul, prin taxele pe care le plăteşte, la anumite servicii, la un anumit standard, iar statul devine garantul acestui contract social.

Conceptul de „sănătate publică” a evoluat, în timp, la o abordare mai largă, care include elemente psihosociale şi de standard de viaţă, de luare în considerare a stilului de viaţă, având la bază o nouă viziune asupra stării de sănătate a populaţiei.

Aceste noi filosofii de a privi problemele au generat moduri noi de inovare. Au fost adoptate strategii comune de cooperare regională, între ţări, cu sprijinul unor organizaţii globale, precum Organizaţia Mondială a Sănătăţii, sau regionale, precum foruri ale Uniunii Europene, cu obiectivul de a găsi soluţii pentru ameliorarea problemelor globale sau comunitare de sănătate şi standard de viaţă. Apariţia în perioada postbelică a acestor instituţii, precum Organizaţia Mondială a sănătăţii, instituţii care luptă pentru sănătatea comunităţilor globale a fost o inovaţie socială cu impact larg.

Inovarea a fost implicată inclusiv în definirea tipurilor de sisteme de sănătate, care şi-au dovedit, în timp, viabilitatea. Inovarea sistemului românesc s-a remarcat prin combinarea între vechiul sistem, ante ’89, şi elemente noi, care au iniţiat sisteme hibride, inovative, caracteristice ţărilor din fostul bloc sovietic. Din păcate,

Page 109: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

10 INOVAŢIA SOCIALĂ ÎN SERVICIILE DE SĂNĂTATE 109

sărăcirea populaţiei (grupuri sociale care nu îşi permit costuri adiţionale ale serviciilor primare sau secundare, a ajunge până la prima unitate medicală, a plăti medicamente, a plăti costurile adiţionale ale şcolarizării copilului, nu îşi permit rechizite, cărţi, haine, cazare în afara localităţii atunci când este cazul) sau infrastructura primară deficitară în mediul rural (absenţa şcolilor, a dispensarelor, a personalului specializat), dar şi neclarităţi şi schimbări legislative repetate în ambele sisteme au creat forme de limitare a serviciilor de sănătate în România şi o scădere, din acest punct de vedere, a incluziunii sociale.

BIBLIOGRAFIE

1. Mincă, D., Marcu, M., Sănătate publică şi management sanitar, Bucureşti, Editura Universitară „Carol Davila”, 2004.

2. Păduraru, D., Radu, L. V., Pereţianu, D., Definirea pachetului minim de servicii medicale şi Drepturile fundamentale ale pacienţilor, prezentat la Conferinţa Anuală a Asociaţiei Române de Sănătate Publică şi Management Sanitar, Călimăneşti, 2000.

3. Preda, M. (coord), Aspecte privind dezvoltarea, populaţia şi sănătatea reproducerii la nivel naţional şi studii de caz, UNFPA, 2003.

4. Scambler, G., Health and social change. A critical theory, Buckingham, Open University Press, 2002.

5. Stănculescu, M. (coord), Sărac lipit, caut altă viaţă!, Bucureşti, Editura Nemira, 2004. 6. Vlădescu, C., Dragomireşteanu, A., Enăchescu, D., Politici de alocare a resurselor şi de

planificare a personalului medical în sistemele de sănătate. România în context internaţional, Bucureşti, Editura CPSS, 2001.

7. Vlădescu, C. (coord.), Sănătate publică şi management sanitar. Sisteme de sănătate, Bucureşti, Editura CPSS (Centrul pentru politici şi servicii de sănătate), 2004a.

8. Vlădescu, C. (coord.), Sănătate publică şi management sanitar, Bucureşti, Editura Cartea Universitară, 2004b.

9. Vlădescu, C., Stănescu, A., Asigurarea accesului nediscriminatoriu la servicii de sănătate, material (nepublicat) pentru raportul de cercetare cu tema Polarizarea accesului la serviciile de sănătate şi de educaţie ca sursă a sărăcirii în viitor, ICCV şi Universitatea Bucureşti, 2004.

10. Zarcovic, G., Enăchescu, D., Probleme privind politicile de sănătate în ţările Europei centrale şi de răsărit. Evoluţia recentă şi perspectivele sistemului de sănătate în România, Bucureşti, Editura Infomedica, 1998.

his article analyses the way social innovation is implicated in health services. Innovation was largely used in the postwar era in increasing the quality of medical services by innovating

service management and adopting a new philosophy of sanitary policies. Welfare state itself has represented a social innovation, with profound implications upon citizen’s social rights to health services. Additionally, the concept of public health evolved to a larger approach which includes psychosocial elements and the concept of lifestyle.

Keywords: social innovation, health services, European public health systems, public health concept, Romanian public health system.

T

Page 110: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

INOVAŢIA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNT

GABRIELA NEAGU

rticolul de faţă îşi propune o analiză a principalelor aspecte ale inovaţiei în învăţământ: dimensiuni, factori inhibatori, factori declanşatori, locuri şi contexte în care se manifestă aceasta etc.

Un loc aparte în structura articolului îl ocupă evaluarea situaţiei inovaţiei în sistemul românesc de învăţământ înainte şi după 1990, cât anume înseamnă reforma sistemului şi cât inovaţie, cum poate fi stimulată inovaţia în sistemul nostru de învăţământ etc.

Cuvinte-cheie: inovaţie în învăţământ, profil educaţional european, cultura şcolară, reuşită educaţională.

CE ESTE INOVAŢIA SOCIALĂ?

Inovaţia socială este unul dintre conceptele care reţin atenţia specialiştilor din diverse domenii, de mai bine de două decenii. Deşi referinţe privind inovaţia socială au fost identificate şi în lucrări publicate la începutul secolului al XX-lea (sunt indicate cu deosebire cele ale economistului Schumpeter), în literatura de specialitate J. B Taylor este considerat primul cercetător care a utilizat conceptul de inovaţie socială, definindu-l ca „un nou mod de a face lucrurile – new ways of doing things – cu scopul explicit de a răspunde unei nevoi sociale” (Cloutier, 2003, p.3). Definiţia dată de Taylor este considerată una dintre cele mai frecvent utilizate, însă literatura de specialitate vehiculează numeroase alte definiţii ale acestui concept. În „Qu’est-ce que l’innovation sociale?” (2003), Julie Cloutier realizează o sinteză a definiţiilor inovaţiei sociale şi ajunge la concluzia că acestea sunt direct legate de un sector/ domeniu particular de interes: inovaţie socială înseamnă, pentru unii specialişti, aderarea la noi valori sociale (Henderson, 1993, apud 2003), pentru alţii, schimbarea modului de consum al populaţiei de o manieră care să-i satisfacă mai bine nevoile (Gershuny, 1983, idem 2003), dar şi gestionarea socială în scopul creşterii eficienţei şi eficacităţii activităţii organizaţiilor/ instituţiilor/ întreprinderilor (Warnotte, 1985, idem 2003) ori stabilirea de parteneriate public – privat (Kanter, 1999, idem 2003) etc.

Inovaţia socială este, de asemenea, şi domeniul de interes al unor organisme şi organizaţii naţionale şi internaţionale – OCDE, ONU, UE, CRISIS – care şi-au

Adresa de contact a autorului: Gabriela Neagu, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Calea 13 Septembrie, nr. 13, sector 5, 050711, Bucureşti, România, e-mail: [email protected].

CALITATEA VIEŢII, XX, nr. 1–2, 2009, p. 110–121

A

Page 111: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

2 INOVAŢIA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNT 111

propus nu doar recunoaşterea importanţei inovaţiei în dezvoltarea socioeconomică, politică, culturală a unei societăţi, ci şi dezvoltarea conceptului, prin lansarea de noi puncte de vedere, noi perspective de abordare a acestuia. La nivelul OCDE este agreată definiţia potrivit căreia „inovaţia socială reprezintă ideile noi care transformă politicile şi practicile dezvoltării locale. Ele ar putea reprezenta noi răspunsuri la nevoi de produse şi servicii nesatisfăcute, sau moduri mai bune de îndeplinire a nevoilor existente; ele pot să se manifeste prin schimbări incrementale ale practicilor sau pot aduce schimbări majore ale politicilor. Inovaţia socială se referă la îmbunătăţirea oportunităţilor economice şi a calităţii vieţii şi se pot referi la bunăstarea socială, condiţiile de muncă, forţa de muncă sau dezvoltarea comunitară. Ele pot avea loc la nivelul guvernării, la nivelul companiilor sau în sectorul nonprofit (cunoscut şi ca sectorul terţiar sau economia socială)” (Levesque, 2005, p. 36 apud Regimbald, 2006). Pentru Colectivul de cercetare asupra inovaţiei sociale în întreprinderi şi sindicate (CRISIS – un organism naţional canadian) „prin inovaţie socială înţelegem toate abordările noi, practici sau intervenţii, alături de toate produsele nou create, toate serviciile noi pentru îmbunătăţirea unei situaţii sau rezolvarea unei probleme sociale şi care are loc la nivelul instituţiilor, organizaţiilor, comunităţilor” (Camil Bouchard, 1999).

Domeniile în care acţionează inovaţia socială sunt foarte diverse: de la cele tradiţionale – sănătate, educaţie, administraţie, economie etc. – la cele mai puţin convenţionale – loisir, gestionarea resurselor umane, amenajarea spaţiului etc. În materialul de faţă ne vom concentra doar asupra analizei inovaţiei în învăţământ.

INOVAŢIA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNT

Opinia larg împărtăşită de către specialiştii în educaţie şi nu numai este cea potrivit căreia despre inovaţie în învăţământ se poate vorbi nu doar de la Pestalozzi, Dewey şi Montessori, Rousseau şi Durkheim (Hassenforder, 1970), ci chiar cu mult mai devreme. Fără a neglija sau minimaliza importanţa inovaţiilor aduse învăţământului de marii pedagogi şi sociologi ai secolelor trecute, materialul de faţă se va concentra doar asupra evoluţiei inovaţiei în învăţământul contemporan – din a doua jumătate a secolului XX şi până în prezent.

La începutul anilor ’60, la nivel OCDE ia naştere un Centru pentru cercetare şi inovare în învăţământ (CERI) al cărui obiectiv este acela de a promova inovarea în acest domeniu. Momentul apariţiei acestui centru nu este întâmplător, dacă avem în vedere faptul că, anii ’60–’70 sunt ani de referinţă în istoria sistemelor de învăţământ.

După o perioadă de dezvoltare explozivă – după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi până la mijlocul anilor ’60 –, sistemele de învăţământ din majoritatea ţărilor sunt confruntate cu două probleme majore: inegalităţile de şanse de acces la educaţie şi diminuarea semnificativă a suportului financiar de la bugetele de stat. Devenise evident faptul că doar dezvoltarea din punct de vedere cantitativ a sistemului de învăţământ (creşterea numărului de instituţii de

Page 112: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

GABRIELA NEAGU 3 112

învăţământ, a elevilor şi personalului didactic etc.) este insuficientă. Dezvoltarea cantitativă trebuia continuată, însă însoţită şi de o dimensiune calitativă, inovativă. Inovaţia în învăţământ s-a manifestat încă de la început atât ca un răspuns la nevoile, problemele cu care se confrunta învăţământul – restricţii financiare, inegalităţi de şanse în faţa educaţiei, devalorizarea diplomelor şcolare etc – cât şi ca răspuns la aspiraţiile, idealurile populaţiei. Cu toate neajunsurile sale educaţia rămâne mijlocul privilegiat prin care indivizii pot accede din punct de vedere socioprofesional. Din acest moment, Centrului pentru cercetare şi inovare în învăţământ (CERI) i se vor adăuga noi instituţii, organisme, acţiuni de promovare a inovaţiei în învăţământ.

Definiţii ale inovaţiei în învăţământ Ca în multe alte domenii sau sectoare în care se manifestă inovaţia, şi la

nivelul sistemului de învăţământ accepţiunile sub care circulă aceasta sunt numeroase. Definiţia considerată punctul de referinţă pentru toţi cei care analizează tema inovaţiei în învăţământ este cea a lui Huberman, publicată în 1973 – „o inovaţie este o ameliorare măsurabilă, deliberată, durabilă şi puţin probabil să se producă frecvent” (Huberman, 1973:7, apud Rapport annuel…, 2005). Acelaşi Huberman diferenţiază între inovaţii care introduc schimbări tehnice (TIC), inovaţii de natură conceptuală (noi cursuri, noi programe educaţionale, metode de învăţământ) şi inovaţii care introduc schimbări în relaţiile interpersonale (Huberman, 1973, apud Béchard, 2001). Pentru alţi autori, inovaţia în învăţământ este o activitate deliberată, care urmăreşte introducerea unei noutăţi într-un context dat şi este pedagogică pentru că îşi propune ameliorarea substanţială a pregătirii elevilor/ studenţilor printr-o situaţie de interacţiune şi interactivitate (Béchard şi Pelletier, apud Béchard, 2001).

Mult mai recent, Consiliul Cercetării Sociale şi a Activităţii asupra Inovaţiei Tehnologice şi Sociale din Canada propune, în scopul stabilirii unei definiţii mai eficiente a inovaţiei în învăţământ, luarea în calcul a trei dimensiuni: dimensiunea curriculară – inovaţia la nivel de programe şcolare, dimensiunea pedagogică – inovaţia la nivelul procesului de învăţământ şi dimensiunea organizaţională – inovaţia la nivel de structură, roluri şi funcţii îndeplinite de persoanele implicate în învăţământ (idem 2005). Pornind de la aceste dimensiuni, inovaţia în învăţământ este definită ca un „proces deliberat de transformare a practicilor prin introducerea unei noutăţi curriculare, pedagogice sau organizaţionale, care face obiectul unei diseminări şi care vizează ameliorarea durabilă a reuşitei educative a elevilor şi studenţilor (idem, 2005).

Analiza acestor definiţii ne permite identificarea principalelor caracteristici ale inovaţiei în învăţământ:

– inovaţia propune o ameliorare care poate fi măsurată (creşterea nivelului de educaţie al populaţiei, a ratei de participare şcolară, a rezultatelor, performanţelor educaţionale obţinute de elevi la diferite examene, teste naţionale sau/şi internaţionale etc.);

Page 113: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

4 INOVAŢIA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNT 113

– inovaţia trebuie să fie durabilă (descentralizarea învăţământului); – inovaţia trebuie să fie o acţiune deliberată, care să contribuie la reuşita

şcolară a unui număr cât mai mare de indivizi (prelungirea duratei obligatorii de şcolarizare, care reuşeşte să menţină în sistem şi populaţia şcolară expusă riscului abandonului şcolar, programe educaţionale de incluziune în sistemul de învăţământ a persoanelor cu dizabilităţi, a celor defavorizaţi din punct de vedere socioeconomic şi familial, a adulţilor etc.).

Factori declanşatori/ inhibatori ai inovaţiei în învăţământ În linii generale se consideră că inovaţia apare ca urmare a unei crize (aşa

cum am amintit deja, criza financiară care a afectat şi sistemul de învăţământ a creat condiţiile pentru apariţie inovaţiei în acest sistem), însă pentru a evolua, a se dezvolta, a ajunge la rezultate durabile inovaţia este condiţionată de existenţa şi acţiunea unor factori, de preferat favorabili inovaţiei.

În L’enseignement superieur et les innovations pedagogiques: une récension des écrits, Jean-Pierre Bèchard (Bèchard, 2001) analizează tema inovaţiei la nivelul învăţământului superior. Autorul propune o schemă elaborată şi complexă a factorilor care influenţează inovaţia, subliniind că aceştia pot fi în egală măsură atât favorabili declanşării şi evoluţiei inovaţiei cât şi inhibatori pentru procesul de inovaţie. Totul depinde de contextul în care acţionează aceştia, de capacitatea de gestionare şi implicare a instituţiei, cadrelor didactice etc.

Factori declanşatori, factori inhibatori ai inovaţiei în învăţământ (Bèchard, 2001)

1. Factori care acţionează la nivelul mediului: ▪ schimbare în general – reeditarea conţinuturilor universităţii într-o societate aflată în proces de transformare tehnologică şi pedagogică emergentă; ▪ actorii schimbării – organizaţii profesionale, private, publice, civile etc., care urmăresc schimbarea conţinutului învăţământului; ▪ strategiile schimbării – strategii legislative, de cooperare, colaborare, competiţie. 2. Factori care acţionează la nivelul instituţiei: ▪ percepţia actorilor schimbării – dominate de percepţii negative asupra resurselor financiare alocate învăţământului superior şi necesitatea schimbării programelor de învăţământ; ▪ formularea strategiilor – analiza puterii şi slăbiciunii instituţiilor de învăţământ în ceea ce priveşte identificarea soluţiilor, ocaziilor, pistelor de atingere a obiectivelor pe care şi le-au propus; ▪ implementarea – transpunerea practică a soluţiilor, strategiilor identificate. 3. Factorii care acţionează la nivel de departament: ▪ climatul de muncă – climat de colaborare între cadrele didactice sau de necolaborare; ▪ rolul şefului de departament – şeful de departament poate iniţia, incita la colaborare, cooperare sau poate avea o atitudine indiferentă; ▪ activităţile profesorilor – asumarea riscului, tehnici inovative de predare/ învăţare/ evaluare etc. 4. Factori care acţionează la nivel de clasă (profesori şi elevi/ studenţi): ▪ atitudine favorabilă schimbării sau rezistenţă la schimbare, la nivelul colectivului didactic; ▪ motivaţie şi satisfacţie în muncă sau dezinteres; ▪ cultură organizaţională şcolară.

Page 114: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

GABRIELA NEAGU 5 114

Schema, deşi construită pentru a explica inovaţia de la nivelul învăţământului superior, poate fi extinsă la nivelul întregului sistem. Astfel, pentru a putea fi modificat la nivelul învăţământului superior, conţinutul învăţământului trebuie modificat la nivelul întregului sistem, printre caracteristicile sale numărându-se şi continuitatea şi succesiunea logică a cunoştinţelor transmise. Procesul de descentralizare a învăţământului la toate nivelurile sale permite implicarea în activitatea educaţională şi a altor autorităţi decât cele şcolare, creând condiţiile stabilirii unor parteneriate favorabile educaţiei şi reuşitei elevilor/ studenţilor. Criza financiară afectează nu numai toate nivelurile învăţământului, ci toate sistemele de învăţământ din lume, fapt perceput ca atare de către întreaga societate: autorităţi centrale şi locale, părinţi, personal didactic, elevi etc. Inovaţiile necesită şi suport financiar, însă nerealizarea lor se datorează, cel mai adesea, mai puţin restricţiilor financiare şi mai mult climatului educaţional, atunci când acesta se caracterizează prin lipsa cooperării, colaborării dintre cadrele didactice, dintre acestea şi elevi sau familiile lor etc. Se presupune că în orice instituţie de învăţământ există măcar un cadru didactic inovator, însă în lipsa unei culturi organizaţionale, a unei culturi a şcolii, care să asigure suport pentru ca ideile sale să devină inovaţii, acestea nu vor fi transpuse în fapte.

Locuri în care se produce inovaţia în învăţământ Inovaţia acţionează în învăţământ la nivelul tuturor componentelor sale:

structură şi organizare, conţinutul învăţământului, mediul educaţional. Evoluţia inovaţiei, rezultatele la care se ajunge depind şi de caracteristicile socioeconomice ale societăţii şi de particularităţile sistemului de învăţământ.

• Inovaţia la nivel de structură şi organizare a învăţământului. Analiza procesului de inovare în învăţământ este direct legată de structura şi

organizarea acestuia: învăţământ centralizat sau învăţământ descentralizat. Descentralizarea învăţământului înseamnă, în linii generale, transferul total sau parţial al unor responsabilităţi (finanţare, recrutare, salarizare personal, curriculum etc.) de la nivel central la nivel local, sau chiar la nivel de instituţie de învăţământ. Primul efect asupra învăţământului, din perspectiva temei pe care o analizăm aici, este acela că, pentru a fi posibil un astfel de transfer, a fost necesară modificarea legislaţiei învăţământului, ceea ce în opinia unora reprezintă, în sine, un mod de inovare (Conger, 1984, idem 2003).

De asemenea, se apreciază că procesul de inovare are mai multe şanse de reuşită într-un sistem descentralizat decât într-unul centralizat şi datorită faptului că descentralizarea permite, prin transferul de responsabilităţi, implicarea directă a unei diversităţi de actori în procesul educaţional (ONG, asociaţii ale părinţilor, reprezentanţi ai mediului economic etc.), schimbarea modului de lucru, participarea directă în procesul decizional etc. Pentru a fi posibilă inovaţia solicită un număr mare şi divers de actori, pentru că procesul de inovare presupune achiziţionarea de noi cunoştinţe, noi puncte de vedere, perspective diferite asupra aceluiaşi aspect,

Page 115: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

6 INOVAŢIA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNT 115

negociere, conciliere etc. În procesul de inovare actorii „vor fi prezenţi, după caz, în definirea problemei sau situaţiei de ameliorat, în elaborarea noilor cunoştinţe sau noilor elemente, în identificarea de strategii proprii favorizării schimbării dorite” (Bouchard et al, 1997:3 idem 2003). În momentul în care indivizii trăiesc experienţe diferite faţă de cele cunoscute deja, când aceste experienţe sunt pozitive, spiritul de iniţiativă, creativitatea, gustul pentru reuşită se dezvoltă şi favorizează inovaţia, indiferent de domeniul de activitate. Organizarea învăţământului la distanţă, a învăţământului privat la toate nivelurile, desfăşurarea unor programe educaţionale specifice (adresate populaţiei defavorizate din punct de vedere socioeconomic, minorităţilor, persoanelor cu dizabilităţi etc.) au fost posibile odată cu descentralizarea sistemelor de învăţământ.

• Inovaţia la nivel de conţinut al învăţământului. Inovaţiile la nivelul conţinutului învăţământului urmează celor de la nivel de

structură şi organizare a sistemului, pentru că, fie şi dacă ne referim doar la prelungirea duratei obligatorii de şcolarizare, constatăm că aceasta presupune o nouă ordonare, succesiune a cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor ce trebuie transmise şi formate la elevi. Inovaţia la nivelul conţinutului învăţământului este însă necesară şi din alte motive: pe de o parte, totalitatea cunoştinţelor, informaţiilor acumulate la nivelul societăţii este imposibil de cuprins şi transmis prin conţinutul învăţământului, oricât de mult s-ar prelungi perioada de şcolarizare, iar pe de altă parte, cunoştinţele, informaţiile au devenit nu doar foarte numeroase, ci chiar, în unele cazuri, perisabile, astfel că între momentul debutului şcolarizării şi finalizarea acesteia ceea ce şi-a însuşit individul poate să nu mai corespundă exigenţelor societăţii şi economiei.

Susţinătorii inovării conţinutului învăţământului au propus o selecţie a cunoştinţelor, informaţiilor ce urmează a fi transmise elevilor, dar mai cu seamă formarea la aceştia a unor deprinderi, priceperi, abilităţi de a învăţa continuu, pe tot parcursul vieţii, pentru a evita mai ales excluderea de pe piaţa forţei de muncă. Descentralizarea sistemului de învăţământ a permis introducerea disciplinelor opţionale, a curricumului la decizia şcolii, demers prin care oferta educaţională este adaptată nu numai nevoilor individului, ci şi comunităţii. Preocupările privind inovarea conţinutului învăţământului s-au manifestat încă din anii ’70, odată cu dezvoltarea accelerată a ştiinţei şi tehnologiei şi introducerea TIC în învăţământ. Cinematograful educativ, presa şcolară, învăţământul programat, învăţământul asistat de un ordinator sunt doar câteva dintre aspectele pe care inovatorii sistemului de învăţământ le-au luat în consideraţie în schimbarea conţinutului învăţământului. Astăzi, influenţa internetului asupra conţinutului învăţământului reprezintă preocuparea majoră a oamenilor şcolii şi nu numai. Tinerii petrec din ce în ce mai mult timp în faţa calculatorului şi a televizorului decât în şcoală, iar acest lucru trebuie utilizat în favoarea educării populaţiei: organizarea unor cursuri/ ore prin intermediul televiziunii, internetului, utilizarea acestuia ca metodă didactică. Inovaţia în învăţământ poate acţiona şi ca mod de rezolvare a unor probleme la care

Page 116: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

GABRIELA NEAGU 7 116

sunt expuşi tinerii de azi: dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei are atât pentru individ cât şi pentru societate în ansamblu avantaje considerabile, însă şi riscuri majore, precum izolarea indivizilor, dezvoltarea unor relaţii de comunicare artificiale. Introducerea TIC în procesul de învăţare poate atenua parţial aceste probleme.

Un alt element supus inovării îl reprezintă tipul de competenţe ce urmează a fi formate la indivizi într-o societate în care frontierele în faţa circulaţiei persoanelor, lucrătorilor nu mai există. Într-o societate bazată pe cunoaştere, sistemele de învăţământ au obligaţia de a-şi proteja cetăţenii, oferindu-le pregătirea şcolară şi profesională de care au nevoie.

În acest sens, OCDE a lansat un subprogram (Miclea et al, 2005: 53) – DeSeCo (Definition and Selection of Competences) prin care defineşte competenţele necesare a fi formate la indivizi prin procesul de învăţământ care să-l sprijine în a face faţă exigenţelor societăţii cunoaşterii: manifestarea autonomiei, afirmarea/ apărarea drepturilor, intereselor, responsabilităţilor, limitelor şi nevoilor personale, dezvoltarea şi managementul unor proiecte personale, abilitatea de a acţiona într-un context mai larg, folosirea interactivă a instrumentelor intelectuale, folosirea limbii, a simbolurilor şi a textului în mod interactiv, folosirea interactivă a cunoştinţelor şi informaţiilor, funcţionarea în grupuri eterogene din punct de vedere social, relaţionarea adecvată cu ceilalţi, cooperarea, gestionarea şi rezolvarea conflictelor. În aceeaşi direcţie acţionează şi UE care, prin organismele sale, urmăreşte transpunerea în practică a strategiei de la Lisabona. Comisia Europeană a lansat un document privind profilul de formare european, structurat pe opt domenii de competenţă (idem, 2005:54): comunicare în limba maternă, comunicare în limbi moderne, competenţe matematice, în ştiinţe şi tehnologii, competenţe digitale, competenţe metacognitive (a învăţa să înveţi), competenţe interpersonale, interculturale, sociale şi civice, competenţe antreprenoriale, sensibilizarea şi exprimarea culturală. O altă instituţie preocupată de problematica inovării conţinutului învăţământului este UNESCO, în cadrul căruia funcţionează Biroul Internaţional pentru Educaţie (BIE). Acesta din urmă a propus reproiectarea şi înnoirea conţinuturilor învăţământului, din perspectiva a patru „piloni” (idem, 2005: 104): a învăţa să ştii, a învăţa să faci, a învăţa să fii, a învăţa să trăieşti împreună.

Pentru ca inovaţiile la nivel de conţinut şi cele de la nivel de structură şi organizare a învăţământului să poată fi transpuse în practică şi să conducă la rezultate durabile este nevoie de susţinere din partea cadrelor didactice. Un aspect adesea subliniat în lucrările pe tema inovaţiei în învăţământ este acela că mai mult decât structura şi organizarea învăţământului sau conţinutul acestuia, ceea ce trebuie inovat sunt mentalităţile cadrelor didactice.

• Inovaţii la nivelul mediului educaţional. Mediul educaţional este format cu precădere din personalul didactic şi din

elevi/ sudenţi şi este definit prin relaţiile care se stabilesc între cadrele didactice, între acestea şi elevi/ studenţi şi familiile lor etc. Pentru a ajunge la rezultate

Page 117: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

8 INOVAŢIA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNT 117

durabile, orice inovaţie are nevoie de un mediu educaţional favorabil, adică de relaţii de cooperare, colaborare, încredere şi ajutor reciproc între cei care formează mediul educaţional. Într-un material în care abordează tema inovaţiei la nivelul învăţării limbilor moderne, Michel Boiron (1999: p. 2) afirmă că „inovaţia se construieşte pe o aparentă contradicţie: ea pune în discuţie, deranjează, aduce schimbări, dar, în acelaşi timp, se înscrie în respectul şi voinţa instituţiei în care se produce”. Altfel spus, inovaţia este cea care aduce noutate, iar continuitatea este reprezentată de mediul, cultura organizaţională. Studiile asupra inovaţiei în învăţământ pun accent deosebit pe rolul personalului didactic în procesul de inovaţie, pe caracteristicile, comportamentele pe care trebuie să le aibă acesta.

Caracteristici ale cadrului didactic inovator

Mokhtar Kadouri (1998, apud, Boiron)

Falchikov (1993, apud Bechard,

2001)

Hannan, English şi Silver (1999, apud

2001)

Johnston (1996a, apud 2001)

Pune în discuţie „pedagogia tradiţională”.

Cadre didactice centrate pe elevi.

Cadre didactice tinere aflate la început de

carieră.

Au o idee clară despre rolul lor ca profesori şi voinţa de a controla mediul în sensul

pe care-l doresc. Are o altă reprezentare asupra elevilor – din

receptor al cunoştinţelor elevul devine partener de

dialog.

Cadre didactice cu experienţă.

Cadrele didactice care ameliorează situaţia

pedagogică existentă.

Accent pe învăţarea elevilor/sudenţilor.

Îşi doreşte şi acţionează în sensul schimbării

imaginii asupra elevilor printre colegii lui.

Experţii în tehnologia comunicaţiei şi

informaţiei.

Bucuria de a preda şi percepţia cadrelor didactice

că mediul de lucru are influenţă asupra modului

lor de a preda. Se implică afectiv şi

personal în procesul de inovaţie.

Cadre didactice nerăbdătoare

(impatients) să inoveze.

Deşi este vorba despre perspective de abordare diferite, observăm că principalele caracteristici ale unui cadru didactic inovator, identificate de către toţi autorii citaţi, sunt cooperarea, colaborarea, încrederea în ceilalţi, dorinţa şi voinţa de a inova. Aceasta dovedeşte că inovaţia în învăţământ ţine prea puţin, sau deloc de vechimea în activitate a cadrelor didactice sau de disciplina predată, de nivelul de învăţământ la care predau etc. Însă, deşi se vorbeşte foarte mult despre mediul educaţional şi despre cum poate acesta influenţa inovarea, specialiştii recunosc faptul că se cunosc prea puţine despre acesta. Ceea ce s-a reuşit, până în momentul de faţă, este identificarea unor tipuri de relaţii care se stabilesc între cadrele didactice şi modul în care acesta pot conduce sau nu la formarea unei culturi şcolare. Astfel, studiind relaţiile de muncă între cadrele didactice pe continuumul autonomie în muncă – interdependenţă, Little (1989, apud Perron şi Lessard, 1993) a identificat patru tipuri de relaţii:

Page 118: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

GABRIELA NEAGU 9 118

RELAŢII EFECTE ASUPRA INOVAŢIEI • împărtăşirea de informaţii şi căutarea de idei (storrytelling and scaning for ideas) • a se ajuta şi a-şi oferi suport (aid and assistance) • împărţirea sarcinilor (mutual sharing)

• relaţii de colegialitate distante (work ties of collegiality) • susceptibile de a deveni surse de conflict între cadrele didactice • nu au consecinţe durabile asupra reuşitei şcolare a elevilor şi asupra mediului educaţional

• munci în legătură continuă (joint work)

• responsabilitate comună asupra activităţii didactice • concepţie colectivă asupra autonomiei profesionale • suport din partea şcolii pentru iniţiativele şi leadership-ul cadrelor didactice în materie de practică profesională • afiliere şi solidaritate de grup profesională

Potrivit schemei lui Little, primele trei tipuri de relaţii nu sunt în măsură să conducă la formarea unei culturi şcolare reale, a unei culturi organizaţionale care să favorizeze apariţia inovaţiei în învăţământ. Dezvoltarea unei culturi şcolare care să fie şi o cultură a inovaţiei apare ca o soluţie optimă pentru şcoală, în general şi personalul didactic, în special, pentru a face faţă exigenţelor tot mai mari din partea societăţii şi economiei, schimbărilor accelerate în domeniul ştiinţei şi tehnologiei. Tipurile diferite de relaţii care se stabilesc între cadrele didactice conduc la culturi şcolare, organizaţionale diverse. Hargeaves (1990, idem 1993) identifică patru mari tipuri de culturi şcolare: individualism fragmentat, balcanizare, „colegialitate constrânsă” şi colaborarea ca mod de lucru cotidian. Doar cel din urmă tip de cultură şcolară este considerat de către autor ca fiind favorabil inovaţiei în învăţământ.

Formarea unei culturi şcolare favorabile inovaţiei are la bază şi motivaţia profesională a cadrelor didactice. Motivaţia şi satisfacţia în muncă a cadrelor didactice reprezintă una dintre temele de interes pentru cercetători, pentru că s-a constatat că reuşita educaţională a elevilor/ studenţilor depinde, într-o foarte mare măsură, de tipul de motivaţie al cadrelor didactice, de gradul de satisfacţie profesională. Numeroase cercetări au demonstrat că atunci când cadrele didactice prezintă un nivel înalt de motivaţie profesională de natură intrinsecă (adică sunt motivaţi mai degrabă de realizările, rezultatele activităţii didactice, decât de beneficii exterioare muncii lor, precum salariul, prestigiul social) investesc mai mult în activitatea lor, dau dovadă de mai multă creativitate şi eficienţă în rezolvarea problemelor (Deci, Ryan, 1987; Boggiano, Flink, Shields, Seelbach şi Barrett, 1993 apud Galand şi Gillet, 2004).

INOVAŢIA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL ROMÂNESC

Raportându-ne la situaţia internaţională, se poate afirma că inovaţia la nivelul sistemului de învăţământ din România este extrem de limitată ca intensitate, arie de

Page 119: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

10 INOVAŢIA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNT 119

acoperire, rezultate obţinute etc. Unul dintre principalele obstacole în calea declanşării, dezvoltării inovaţiei îl constituie regimul politic totalitar, care a controlat inclusiv sistemul de învăţământ. În timp ce sistemele de învăţământ din lumea occidentală găseau în inovaţie răspunsul, soluţia la problemele cu care se confruntau şi aplicau aceste inovaţii (descentralizarea, parteneriatele, alte autorităţi decât cele educaţionale, dezvoltarea învăţământului privat la toate nivelurile etc.), sistemul românesc de învăţământ devenea tot mai izolat, puternic controlat politic, cu un grad mare de centralism etc. Ori, aşa cum afirma J. Hassenforder, „nu centralismul constituie un obstacol în calea inovării, ci spiritul autoritar care-l însoţeşte” (idem, 1976).

Într-un sistem de învăţământ controlat politic, lipsit de resurse financiare, comunicarea între cadrele didactice era limitat, cooperarea impusă de la nivel central, familia sau alte organisme externe şcolii erau excluse din procesul de învăţământ, astfel că mediul educaţional nu era unul favorabil inovaţiei. Cadre didactice inovatoare au existat şi în perioada comunistă, însă activitatea lor era limitată la nivelul clasei de elevi sau a unui grup restrâns de copii. Conţinutul învăţământului promova egalitarismul, omogenizarea intelectuală şi culturală, iar structura şi organizarea sistemului răspundeau obiectivelor unei economii centralizate.

Anumite măsuri luate la nivelul sistemului de învăţământ din România, în perioada comunistă, au avut, iniţial, caracter inovator – prelungirea duratei obligatorii de şcolarizare până la 12 ani, stabilirea unei legături strânse între şcoală şi producţie. Aceste măsuri şi-au pierdut însă din caracterul inovator, pe de o parte pentru că au fost impuse şi condiţionate politic, iar pe de altă parte pentru că nu au avut ca principal obiectiv unul de natură educaţională – creşterea sau ameliorarea performanţelor şcolare, a competenţele, deprinderile, abilităţile, creativităţii indivizilor –, ci unul de natură politică – sistemul de învăţământ trebuia să contribuie la formarea „omului nou” devotat şi supus sistemului. Alte cauze ale deficitului de inovare în învăţământul nostru erau lipsa resurselor financiare şi accesul limitat la dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei (puţine instituţii de învăţământ beneficiau de dotarea cu echipamente tehnice performante care să ajute desfăşurarea procesului educaţional – computere, laboratoare fonice, televiziune şcolară etc.).

Începând cu anii ’90, sistemul de învăţământ din România devine unul dintre sistemele în care s-au operat cele mai multe schimbări, la nivelul tuturor componentelor sale. Cuvântul de ordine la nivelul sistemului de învăţământ este refoma.

Inovaţia urmăreşte identificarea de soluţii, oportunităţi, strategii, prin care idealul educaţional să fie atins. Reforma învăţământului românesc vizează asigurarea unui tratament egal în faţa educaţiei tuturor indivizilor, indiferent de particularităţile psihofizice, intelectuale, sociofamiliale, economice, etnice, religioase sau de altă natură. Tratarea egală a indivizilor poate genera, uneori, inegalităţi în faţa educaţiei – indivizii aparţinând minorităţilor naţionale se pot confrunta cu dificultăţi în înţelegerea conţinutului manualelor, cei care prezintă

Page 120: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

GABRIELA NEAGU 11 120

diferite forme de handicap au nevoie de suport tehnic sau intelectual, indivizii care au părăsit prematur sistemul pot decide la un moment dat să revină în sistem pentru sa-şi continua şcolarizarea etc. La aceste probleme inovaţia poate identifica soluţii la nivel de conţinut, organizare, finanţare etc.

De asemenea, diferenţa dintre reformă şi inovaţie în învăţământ este dată şi de faptul că, în timp ce prima este impusă de la nivel central – de sus în jos – şi are de la început un grad mare de generalitate, cea de-a doua, inovarea, poate pleca de la nivelul unei instituţii de învăţământ, de la nivelul unui colectiv didactic, cercetători, grup de parteneri în problematica educaţiei – de jos în sus – şi abia după ce-şi dovedeşte eficienţa este preluată la un nivel mai larg.

Inovaţia reprezintă un proces de învăţare, de achiziţionare de noi cunoştinţe, de noi moduri de a lucra, fapt pe care personalul didactic, elevii şi părinţii acestora, alte autorităţi în experimentează deja. Descentralizarea sistemului românesc de învăţământ, chiar dacă într-o formă limitată, favorizează acest proces de învăţare – cadrele didactice învaţă, în primul rând, să colaboreze, să coopereze între ele, cu autorităţile locale, cu familia în scopul creşterii şanselor de reuşită şcolară a elevilor/ studenţilor lor. La nivel de structură şi organizare au apărut modificări esenţiale: învăţământul privat la toate nivelurile sale, profiluri, specializări noi, specifice economiei de piaţă (educaţia antreprenorială, managementul), învăţământ în limbile minorităţilor naţionale, învăţarea pe tot parcursul vieţii etc. Un alt aspect important îl constituie legislaţia învăţământului, care a fost adaptată şi completată în acord cu realităţile şi exigenţele societăţii cunoaşterii.

Procesul de reformă este unul dificil, de lungă durată şi numeroase studii şi cercetări au subliniat faptul că la nivelul societăţii noastre se manifestă deja o anume oboseală, un „stres al reformei”. Aceleaşi studii evidenţiază faptul că relaţiile dintre cadrele didactice, dintre acestea şi elevi s-au îmbunătăţit, comunicarea şi cooperarea fiind cele care i-au ajutat să facă faţă procesului de reformă.

Stimularea inovaţiei în învăţământul românesc Inovaţia în învăţământ poate şi trebuie să fie susţinută şi stimulată, atât prin

măsuri care să acţioneze din interiorul sistemului, cât şi din afara lui. În al doilea caz, finanţarea corespunzătoare a învăţământului este una dintre măsurile cele mai importante, pentru că inovaţia solicită un suport financiar. În interiorul sistemului se poate acţiona prin continuarea procesului de descentralizare, prin transferul autorităţii depline către instituţiile şcolare, astfel încât personalul didactic, elevi, studenţi, familiile acestora să poată fi implicaţi în mod real în procesul de învăţământ. Sistemul de învăţământ românesc trebuie să se concentreze într-o mai mare măsură asupra dezvoltării unor programe educaţionale specifice pentru diferite categorii de populaţie, de la persoane cu dizabilităţi, la minorităţi etnice, indivizi superior dotaţi, până la posibilitatea includerii în sistemul de învăţământ a tuturor celor care doresc să-şi perfecţioneze, să-şi completeze pregătirea şcolară.

Page 121: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

12 INOVAŢIA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNT 121

Un alt mod de stimulare a inovaţiei constă în recompensarea muncii în echipă. În prezent, la nivelul sistemului de învăţământ din România personalul didactic, dar şi elevii/ studenţii sunt evaluaţi, recompensaţi în funcţie de activitatea individuală. Munca în echipă, implicarea în diverse programe, proiecte educaţionale nu este recompensată în vreun fel şi, deci, nu este atrăgătoare pentru indivizi. În aceste condiţii nici motivaţia profesională şi nici satisfacţia în muncă nu sunt mari, fapt care împiedică formarea unei culturi şcolare favorabile inovaţiei.

Învăţământul românesc se caracterizează prin forme incipiente ale inovaţiei, dar care, printr-o intervenţie susţinută atât din interiorul sistemului cât şi din afara acestuia, are şanse să devină o constantă a sistemului.

BIBLIOGRAFIE

1. Boiron, M., L’innovation en question (s), www.leplaisirdapprendre.com/docs/ innovation_en_questions.pdf.

2. Béchard, J. P., L’enseignement superieur et les innovations pedagogiques: une récension des écrits, „Revue des sciences de l’éducation”, Vol. XXVII, nr. 2, 2001, www.persee.com.

3. Cloutier, J., Qu’est-ce que l’innovation sociale?, www.crises.uqam.ca/cahiers/ET0314.pdf. 4. Galand, B., Gillet, M. P., Le rôle du comportament de la direction dans l’enseignement

professionnel des enseignants, „Cahier de recherche du GIREF”, www.persee.com. 5. Miclea, M., Vlăsceanu, L, Potolea,. D., Petrescu. P. (coord.), Nevoi şi priorităţi de

schimbare educaţională în România – fundament al dezvoltării şi modernizării învăţământului preuniversitar, 2006, www.edu.ro/index.php/genericdocs/8246.

6. Perron, M., Lessard, C., La professionalisation de l’enseignement et de la formation des enseignants: tout a-t-il été dit?, „Revue des sciences de l’éducation”, Vol. XIX, nr. 1, 1993, www.persee.com.

7. Hassenforder, J., Inovaţia în învăţământ, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1976. 8. Règimbald, A., Innovation sociale: définitons et caractéristiques, în Innovations sociales en

Qutaouais. Rapport de recherche, www.uqo.ca/observer/OrganisationCommunautaire/DevSocial/ Innovation.pdf.

9. *** Raport annuel sur l’état et les besoins de l’éducation, 2004–2005. Le dialogue entre la recherche et la prattique en éducation: une clée pour la réussite, www.cse.gouv.qc.ca/fichiers/ documents/publications/CEBE/50-0182-01.pdf.

his article proposes an analysis of the main aspects of the social innovation in education: dimensions, factors that inhibit or factors that release the innovation in education, places and

contexts where the innovation manifests itself etc. An important place in the article is dedicated to the evaluation of innovation in the Romanian educational system before and after 1990, to the implications of the reform of the system, to methods of stimulating the innovation in our educational system etc.

Keywords: innovation in education, European educational profile, school culture, educational success.

T

Page 122: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

ACCESUL LA EDUCAŢIA CONTINUĂ, FACTOR GENERATOR DE INOVAŢIE SOCIALĂ

LAURA GABRIELA STOICA

cest articol analizează domeniul educaţiei din perspectiva inovaţiei sociale, cu accent pe politicile de educaţie continuă, ca exemplu de politică inovativă. Inovaţia socială este, astfel,

abordată la nivelul politicilor publice, fiind prezentat rolul generator de inovaţie socială al politicilor de acces la educaţia permanentă. Obiectivele politicilor educaţionale, indicatorii de performanţă, precum şi investiţia în educaţia continuă susţin afirmarea educaţiei ca factor facilitator al inovaţiei, la nivelul Uniunii Europene şi ca factor blocant, la nivelul ţării noastre. Pe parcursul articolului de faţă prezint situaţia acestui domeniu atât la nivelul Uniunii Europene cât şi al României, evidenţiind factorii explicativi ai situaţiei existente în aceste contexte sociale.

Cuvinte-cheie: factori generatori de inovaţie, educaţie continuă, societate bazată pe cunoaştere, politici de susţinere a inovaţiei, dezvoltare socială.

Inovaţia socială se referă la strategii, concepte, idei şi instituţii concepute pentru a răspunde nevoilor sociale de orice tip – de la condiţii de muncă şi educaţie la dezvoltare comunitară şi sănătate publică. Inovaţia socială reprezintă modul în care autorităţile locale, guvernele, dar şi companiile/ mediul de afaceri răspund provocărilor societăţii şi problemelor sociale – polarizarea accesului la educaţie, dezvoltarea urbană, problemele de trafic, dar şi îmbătrânirea populaţiei, bolile cronice şi şomajul – prin dezvoltarea unor abordări noi şi mai eficiente, în contextul existenţei unor nevoi sociale nesatisfăcute1.

Inovaţia socială se identifică, în principal, cu nivelul politicilor publice ca termen generic, iar articolul de faţă va analiza inovaţia de la acest nivel. Inovaţiile instituţionale, organizaţionale, sunt procese interne şi autonome implementate de un grup, o comunitate sau o societate pentru a realiza o reformă/ schimbare instituţională. Ele reprezintă noi tipuri de parteneriate implementate între grupuri/ comunităţi şi actori/ stakeholders care activează în domeniul instituţional, economic sau social destinat îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă2.

Adresa de contact a autorului: Laura Stoica, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Calea 13 Septembrie, nr. 13, sector 5, 050711, Bucureşti, România, e-mail: [email protected]; [email protected].

1 British Council Corporate – Discover Social Innovation, http://dsi.britishcouncil.org 2 FIDAFRIQUE, http://www.fidafrique.net/article1528.html

CALITATEA VIEŢII, XX, nr. 1–2, 2009, p. 122–129

A

Page 123: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

2 ACCESUL LA EDUCAŢIA CONTINUĂ 123

Altfel spus, inovaţia socială este procesul care oferă soluţii la problemele sociale, într-o manieră nouă. Pentru a fi inovative, o idee, un produs sau o politică/ strategie trebuie să fie:

1. nou(ă) în contextul în care se aplică – Noutatea se poate referi la contextul geografic, scala, domeniul, disciplina, tipul de cultură sau de mediu de afaceri;

2. folositor, conform cu scopul sau problema care trebuie rezolvată (pentru a fi o inovaţie, ideea/ produsul/ strategia trebuie să aducă un plus de valoare utilizatorilor şi să dea soluţii pentru constrângeri/ probleme/ situaţii particulare);

3. capabil(ă) să se susţină după perioada de testare – o inovaţie este un produs cu potenţial crescut, care se poate dovedi prin sustenabilitatea şi eficienţa sa în timp3.

Pornind de la aceste precizări conceptuale, articolul de faţă analizează inovaţia socială din politicile educaţionale, cu accent pe rolul educaţiei continue (life-long learning) şi pe importanţa domeniului, în contextul mai larg, comunitar, al creşterii competitivităţii economice şi coeziunii sociale. Educaţia continuă/ pe tot parcursul vieţii reprezintă totalitatea activităţilor cu scop educaţional, realizate de-a lungul vieţii, în vederea îmbunătăţirii cunoştinţelor, abilităţilor şi competenţelor, din perspectivă personală, civică, socială şi a inserţiei pe piaţa muncii4.

Am ales spre analiză acest domeniu datorită rolului-cheie pe care îl joacă în susţinerea inovaţiei şi creşterea capacităţii inovative. De asemenea, în context comunitar, politicile din domeniul educaţiei şi cercetării sunt centrale, atunci când se formulează strategia de dezvoltare economică şi socială a Uniunii. Voi prezenta spre finalul articolului şi câteva elemente definitorii pentru situaţia acestui domeniu în România, pentru a exemplifica specificul unor politici inovative în spaţiul românesc.

Contextul comunitar consistă din strategia globală a UE stabilită la Consiliul European de la Lisabona (2000) de „a deveni cea mai dinamică şi mai competitivă economie bazată pe cunoaştere, capabilă de creştere economică durabilă cu locuri de muncă mai multe şi mai bune şi cu o coeziune socială mai mare”. Poziţia oficială la nivelul politicilor comunitare este că toţi cetăţenii trebuie să obţină cunoaştere, abilităţi şi competenţe, prin educaţie permanentă, iar nevoile speciale ale celor aflaţi în situaţie de risc de excluziune socială trebuie luate în considerare. Aceasta trebuie să conducă, în timp, la creşterea participării pe piaţa forţei de muncă şi la creştere economică semnificativă, precum şi la asigurarea, în acelaşi timp, a coeziunii sociale. Aceste consideraţii sunt foarte relevante pentru opţiunile ulterioare privind dezvoltarea modelului social european. Europa se confruntă cu provocări mari de natură socioeconomică şi demografică, asociate cu o populaţie

3 IFAD – International Fund for Agricultural Development, http://www.ifad.org/. 4 Comisia Europeană (2001) „Making a European Area of lifelong learning a Reality”,

Comunicarea Comisiei, COM (2001) 678 final.

Page 124: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

LAURA GABRIELA STOICA 3 124

îmbătrânită, un număr ridicat de adulţi slab instruiţi şi rate crescute de şomaj în rândul populaţiei tinere.

Pentru a rămâne competitivă şi a atinge obiectivul central menţionat anterior, Uniunea Europeană trebuie: a. să devină mult mai inovativă; b. să reacţioneze mai eficient la nevoile şi preferinţele cetăţenilor şi c. să răspundă provocărilor globale şi de mediu prin soluţii şi strategii inovative. Noile provocări, schimbări şi oportunităţi produc schimbări şi la nivelul societăţilor europene (polarizarea accesului la educaţie, accesul diferenţiat la resurse, diferenţele radicale în funcţie de capacitatea de răspuns la schimbare a unei comunităţi, ţări, regiuni). Permanenta raportare la Statele Unite ale Americii şi Japonia, două societăţi cu putere şi performanţă inovativă foarte crescute, a determinat, în ultimii ani, orientarea strategiilor şi politicilor comunitare spre o direcţie nouă de acţiune, menită să susţină eforturile de dezvoltare socială durabilă din ţările membre ale UE: inovaţia şi creativitatea. Trei sunt factorii-cheie pentru dezvoltarea unei industrii competitive, în următorii ani: cunoştintele/ formarea, inovaţiile şi antreprenoriatul5. UE urmăreşte să dezvolte această societate competitivă, într-un context de concurenţă la nivel global, prin încurajarea potenţialului creativ şi inovator atât la nivelul membrilor săi cât şi la nivel comunitar.

În anul 2006, Comisia Europeană elabora o strategie-cadru a inovării în Uniunea Europeană, prin care stabilea un număr de 10 priorităţi pentru acţiunile de la nivel naţional şi comunitar. În contextul mai larg al acestei strategii, educaţia este considerată atât ca pre-condiţie a producerii inovaţiei, cât şi ca direcţie prioritară de acţiune. Acţiunea 1 specifică necesitatea ca statele membre să crească semnificativ cheltuielile publice pentru domeniul educaţiei şi să identifice şi să abordeze obstacolele existente în sistemele educaţionale naţionale care împiedică dezvoltarea şi promovarea unei societăţi orientate spre inovaţie6.

În documentele UE, nivelul producerii, asimilării şi diseminării inovaţiei este urmărit printr-un „tablou de bord al inovării europene” (European Innovation Scoreboard - EIS), un set de indicatori pe baza cărora sunt grupate ţările membre după potenţialul inovativ, între care se numără şi indicatori privind nivelul de educaţie al populaţiei, investiţia în cercetare – dezvoltare sau numărul de brevete înregistrate. EIS a fost elaborat la cererea Consiliului European de la Lisabona, din anul 2000.

În data de 28 martie 2008, Comisia Europeană a definitivat proiectul comunitar de promovare a inovaţiei în politicile sale, prin adoptarea propunerii de declarare a anului 2009 ca An European al Creativităţii şi Inovaţiei. Obiectivul

5 Comisia Europeană, 2003, Politica industrială într-o Europă lărgită, http://www.euro-info.ccir.ro/politici_com-arhiva.html#Politica%20industriala%20intr-o%20Europa%20largita.

6 Comisia Europeană, 2006, Putting knowledge into practice: A broad-based innovation strategy for the EU, Comunicarea Comisiei, Bruxelles, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/site/en/com/2006/com2006_0502en01.pdf, pag. 16.

Page 125: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

4 ACCESUL LA EDUCAŢIA CONTINUĂ 125

general al Anului European 2009 este acela de a promova creativitatea ca motor al inovaţiei şi factor-cheie în dezvoltarea competenţelor personale, ocupaţionale, antreprenoriale şi sociale, prin învăţarea pe tot parcursul vieţii. La nivel comunitar, vor fi promovate în cadrul Anului Inovaţiei demersurile creative şi inovatoare din sectoare precum educaţia şi cultura, dar şi în alte domenii sociale, cum sunt cercetarea, media, antreprenoriatul social, dezvoltarea rurală etc. De asemenea, Uniunea Europeană va constitui o platformă de colaborare şi dezbatere politică şi publică, de împărtăşire a exemplelor de bună practică în politici inovative destinate creşterii competitivităţii economice şi coeziunii sociale, precum şi de stimulare a educaţiei şi cercetării.

Rolul educaţiei în contextul mai larg definit la Lisabona este de a susţine o dezvoltare durabilă, prin dezvoltarea capitalului uman, iar politicile de acces la educaţie sunt menite, pe de o parte, să reducă excluziunea socială şi sărăcia şi pe de altă parte, să conducă la dezvoltarea socială durabilă la nivelul statelor membre. Un element de bază al acestui program îl constituie, aşa cum am menţionat mai sus, conceptul de învăţare/ educaţie continuă (life-long learning). După o lectură atentă a documentelor elaborate în domeniul educaţional la nivelul Uniunii se poate concluziona că acest concept se află în centrul tuturor politicilor de acces la educaţie, datorită implicaţiilor sale în domeniul educaţiei, al formării profesionale şi politicilor ocupaţionale, precum şi datorită importanţei sale în dezvoltarea personală şi socială. Se afirmă, astfel, că un „spaţiu european al învăţării continue” va asigura cetăţenilor săi posibilitatea de a se mişca liberi între diferite şcoli/ universităţi, locuri de muncă, precum şi între diferite regiuni sau ţări, învăţarea continuă vizând accesul la toate formele de educaţie şi la toate nivelurile de învăţământ. De altfel, educaţia şi formarea sunt considerate, la nivel european, ca domenii capitale pentru reducerea sărăciei şi pentru dezvoltarea socială7.

Programele de educaţie permanentă dezvoltate în acest context trebuie să fie elaborate pentru a reduce efectul de polarizare pe care îl are tendinţa tot mai accentuată din politicile educaţionale de a forma tot mai mult populaţia deja înalt-educată şi calificată. Programele de formare continuă trebuie să fie accesibile adulţilor şi elevilor de la toate nivelurile de pregătire, în special din domeniul serviciilor, deoarece formarea resurselor umane constituie un factor esenţial de inovaţie în acest sector, crucial, la rândul său, pentru asigurarea dezvoltării durabile a societăţilor moderne. Prin educaţia permanentă se urmăreşte dezvoltarea unei gândiri practice, cu abilităţi de rezolvare a problemelor şi capacitate de aplicare a cunoştinţelor şi ideilor.

În ceea ce priveşte domeniul cercetării, (Research & Development sector) strategia de la Lisabona privind dezvoltarea şi locurile de muncă (ocuparea),

7 Stoica, L. Politica educaţională ca sursă a dezvoltării sociale. România în context european, în Zamfir C. şi Stoica L. (coord.), 2006, O nouă provocare: dezvoltarea socială, Iaşi, Editura Polirom, pag. 242.

Page 126: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

LAURA GABRIELA STOICA 5 126

lansată în 2005, stabileşte o arie coerentă de politici şi reforme destinate să facă actualele reglementări europene mai deschise/ prietenoase către inovaţie. Principalul obiectiv stabilit în această strategie a fost cel de a creşte cheltuielile pentru cercetare/ dezvoltare (R&D spending) la 3% din PIB, la nivelul ţărilor membre. Cercetarea devine, astfel, crucială pentru dezvoltarea sustenabilă a ţărilor membre UE, fiind recomandată, la nivelul politicilor comunitare, considerarea acestui domeniu ca prioritate în programele naţionale de dezvoltare. Politicile naţionale din domeniul cercetării şi dezvoltării sunt coordonate instituţional la nivel comunitar de Comitetul de Cercetare Ştiinţifică şi Tehnică.

Am menţionat anterior existenţa la nivelul UE a unui sistem de indicatori denumit „tablou de bord al inovării europene” (EIS), care măsoară comparativ capacitatea şi performanţele inovative ale ţărilor membre, pe baza indicatorilor EUROSTAT şi ale cercetărilor comunitare privind inovaţia. Tabloul de bord al inovării include indicatori privind inovaţia şi analize privind tendinţele din cele 27 de state membre, precum şi pentru Croaţia, Turcia, Islanda, Norvegia, Elveţia, Japonia, Statele Unite ale Americii, Australia, Canada şi Israel. Iniţial format din 25 de indicatori, pentru perioada 2008–2010 a fost elaborată o nouă metodologie pentru tabloul de bord, în care sunt incluşi 29 de indicatori care acoperă şapte domenii ale inovaţiei grupate în trei mari categorii. Fără a detalia conţinutul EIS, prezint pe scurt cele trei categorii şi dimensiunile inovaţiei incluse în acestea pentru a înţelege locul şi rolul educaţiei în producerea inovaţiei:

1. facilitatori ai inovaţiei (innovation enablers), includ: a) resursele umane înalt calificate, disponibile pentru producerea inovaţiei şi b) finanţarea şi suportul autorităţilor publice pentru inovaţie;

2. activitatea firmelor (firm activities) cuprinde: a) investiţiile firmelor în inovaţii; b) antreprenoriatul; c) throughputs (se referă la producţia intelectuală, brevetele şi patente etc.);

3. producţia/rezultatele (outputs) include două dimensiuni: a) inovatorii (numărul de firme care au introdus inovaţii pe piaţă, tehnologice şi nontehnologice) şi b) efectele economice (succesul economic al inovaţiilor la nivel de creare de locuri de muncă, vânzări şi export).

Indicatorii din domeniul educaţiei sunt incluşi în metodologia de calculare a acestui scoreboard. Educaţia este inclusă la capitolul de „facilitatori ai inovaţiei”, care reprezintă un set de indicatori ce măsoară condiţiile structurale necesare pentru dezvoltarea potenţialului de inovaţie al unei societăţi. Indicatorii privind educaţia incluşi în tabloul de bord vizează absolvenţii de învăţământ secundar şi terţiar şi absolvenţi de studii doctorale, iar indicatorul din domeniul educaţiei permanente inclus în calcularea scorului inovativ este participarea la educaţia permanentă ca procent din populaţia de 25–64 ani (Participation in life-long learning per 100 population aged 25–64).

Tabloul de bord al inovării 2008 situează România în grupa ţărilor care fac eforturi să ajungă din urmă restul statelor, ultima din cele patru grupe de ţări,

Page 127: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

6 ACCESUL LA EDUCAŢIA CONTINUĂ 127

cu un scor sub media ţărilor membre şi ultimul din această categorie (0,18, raportat la 0,45, media UE). Pentru a înţelege contextul la care raportăm situaţia ţării noastre, prima grupă, cea a liderilor inovaţiei, este formată din Danemarca, Finlanda, Germania, Israel, Japonia, Suedia, Elveţia, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Grupa a doua, cea a ţărilor care urmăresc îndeaproape liderii inovaţiei (innovation followers), include Austria, Belgia, Canada, Franţa, Islanda, Irlanda, Luxembourg şi Olanda, iar a treia grupă, cea a inovatorilor moderaţi, include Australia, Cipru, Republica Cehă, Estonia, Italia, Norvegia, Slovenia şi Spania. Din grupa a patra, alături de România, fac parte Bulgaria, Croaţia, Grecia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Portugalia şi Slovacia. Aceste grupe de ţări au rămas constante pe parcursul ultimilor cinci ani, ţările schimbându-şi poziţia în cadrul aceleiaşi grupe în această perioadă, cazuri în care o ţară a trecut de la o grupă la alta superioară fiind însă foarte rare.

EIS 2007 arată că politica privind inovaţia trebuie să rămână în centrul Strategiei Lisabona. Diferenţele în performanţa inovativă generală dintre Uniunea Europeană şi Statele Unite ale Americii continuă să se micşoreze, deşi într-un ritm scăzut. EIS 2007 indică o continuare a procesului de convergenţă a politicilor privind inovaţia în interiorul Uniunii Europene. În acelaşi timp, marea majoritate a statelor membre încă fac eforturi să ajungă ţările-lider, din urmă. Trei dintre noile state membre – Estonia, Republica Cehă şi Lituania – sunt pe poziţia de a atinge media UE privind performanţa inovativă, în acest deceniu (European Innovation Scoreboard, 2007).

Poziţia foarte slabă a României în acest context comparativ comunitar se explică şi dacă analizăm inovaţia prin prisma factorilor facilitatori sau generatori de inovaţie. Astfel, conform raportului de activitate al Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului din 2007 (actual, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovaţiei), valoarea înregistrată de indicatorul privind participarea adulţilor cu vârsta între 25–64 de ani la educaţia şi formarea profesională continuă (indicator inclus în calcularea scorului inovaţiei) este de numai 1,6% la nivelul anului 2005, în comparaţie cu media UE de 11%. Trendul a rămas şi în următorii ani la fel de scăzut la capitolul educaţie continuă şi formare profesională, astfel că perspectivele privind factorii facilitatori de inovaţie rămân modeste, în contextul actual din România.

De asemenea, dacă raportăm aceste date la obiectivele europene din domeniul educaţiei permanente, care au stabilit ca, până în anul 2010, nivelul mediu de participare la educaţia permanentă în UE să fie de minim 12,5%, atunci putem afirma că performanţele României în acest domeniu sunt foarte scăzute, iar nivelul actual nu va permite atingerea unui nivel satisfăcător sau care să tindă spre nivelul european, în viitorul apropiat.

Există, la nivel programatic şi strategic în România, obiective care promit schimbări în orientarea societăţii româneşti spre formarea şcolară şi profesională continuă, însă realitatea din ultimii ani contrazice documentele oficiale şi scenariile

Page 128: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

LAURA GABRIELA STOICA 7 128

de dezvoltare. Trebuie însă menţionat că obiectivul central al Planului Naţional de Dezvoltare este reducerea rapidă a disparităţilor înregistrate între România şi Statele Membre ale UE în dezvoltarea socioeconomică, trei dintre cele şase priorităţi strategice ale PND vizând măsuri şi intervenţii specifice sistemului românesc de educaţie, formare şi ocupare:

a. creşterea competitivităţii economice şi dezvoltarea unei economii bazate pe cunoaştere;

b. dezvoltarea resurselor umane, şi c. promovarea ocupării şi incluziunii sociale. Obiective specifice educaţiei permanente în România se regăsesc într-o serie

de documente strategice sectoriale, precum: Strategia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă 2004–2010 (2004), Strategia pe termen scurt şi mediu privind formarea profesională continuă 2005–2010 (2005), Direcţii strategice ale Ministerului Educaţiei şi Cercetării pentru perioada 2006–2008 (2005)8.

Putem afirma astfel că, la nivelul strategiilor şi obiectivelor programatice naţionale, dezvoltarea domeniului educaţiei, în general şi a educaţiei continue, în special reprezintă o prioritate naţională. Cu toate acestea, discrepanţa semnificativă dintre formulările strategice şi reglementările legale privind domeniul educaţiei permanente, pe de o parte, şi aplicarea concretă a acestora în societate la nivel regional, dar mai ales local, pe de altă parte, conduce la o întârziere a impactului politicilor educaţionale elaborate la nivel naţional central, iar eficienţa scăzută a implementării obiectivelor europene în politicile naţionale privind educaţia permanentă menţine decalajul dintre celelalte ţări membre şi România în acest domeniu. Acest domeniu, al educaţiei şi formării continue, rămâne un factor care, în România, blochează inovaţia socială, în condiţiile în care, la nivel comunitar, este considerat facilitator de inovaţie. Iar faptul că România nu a finalizat încă o strategie naţională integrată a educaţiei permanente este un indicator al lipsei de capacitate instituţională în acest domeniu.

Desigur că aspectul investiţiei publice în educaţie, în general şi în politicile de educaţie şi formare permanentă, în special, este în egală măsură definitoriu. Dacă luăm în considerare investiţia de şapte miliarde de euro pentru noile programe de educaţie permanentă ale UE pe perioada 2007–2013 putem afirma că, şi din punctul de vedere al investiţiei financiare, proiectul inovativ al Uniunii Europene din domeniul politicilor educaţionale îl constituie educaţia şi formarea permanentă.

Apreciem că, în cazul ţării noastre, decalajul din domeniul educaţiei, coroborat cu decalajele de dezvoltare din alte domenii-cheie pentru potenţialul inovativ al unei societăţi, va continua să menţină România în ultima grupă de ţări în clasamentul dezvoltării inovative, ceea ce va afecta, pe termen lung, capacitatea de a răspunde într-o manieră eficientă problemelor sociale care vor afecta societatea noastră.

8 MECT, Starea învăţământului în România, Bucureşti, 2007.

Page 129: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

8 ACCESUL LA EDUCAŢIA CONTINUĂ 129

BIBLIOGRAFIE

1. Cowan, R., van de Paal, G., (coord.), Innovation Policy in a Knowledge-Based Economy, Luxembourg, Publication no. EUR 17023 of the Commission of the European Communities, 2000.

2. Hollanders, H., van Cruysen, A., Rethinking the European Innovation Scoreboard – a new methodology for 2008–2010, 2008, http://www.proinno-europe.eu/extranet/admin/ uploaded_documents/ EIS_2008_Methodology_Report.pdf.

3. Stoica, L., Politica educaţională ca sursă a dezvoltării sociale. România în context european, în Zamfir C. şi Stoica L. (coord.), O nouă provocare: dezvoltarea socială, Iaşi, Editura Polirom, 2006

4. ***Comisia Europeană, Putting knowledge into practice: A broad-based innovation strategy for the EU, Comunicarea Comisiei, Bruxelles, 2006, http://eur-lex.europa.eu/ LexUriServ/site/en/com/2006/com2006_0502en01.pdf.

5. *** Comisia Europeanã, Progress towards the Lisbon Objectives in Education and Training, raport, 2005, http://europa.eu.int/scadplus/leg/en/lvb/r12001.htm.

6. *** Comisia Europeană, Politica industrială într-o Europă lărgită, 2003, http://www.euro-info.ccir.ro/politici_com-arhiva.html#Politica%20industriala%20intr-o%20Europa%20largita

7. *** Comisia Europeană, Making a European Area of lifelong learning a Reality, Comunicarea Comisiei, COM (2001) 678 final, 2001.

8. *** European innovation scoreboard 2007, comparative analysis of innovation performance, „PRO INNO Europe paper”, nr. 6, 2008, http://www.proinno-europe.eu/admin/uploaded_documents/ European_Innovation_Scoreboard_2007.pdf;

9. *** European Innovation Scoreboard 2006. Comparative analysis of Innovation Performance, „Pro INNO Europe”, Brussels, 2006, http://www.proinno-europe.eu/doc/EIS2006_final.pdf

10. *** Guvernul României, Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică, Planul Naţional de Cercetare, Dezvoltare şi Inovare 2007–2013.

11. *** Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Starea învăţământului din România, Bucureşti, 2007.

Alte website-uri accesate: 12. http://www.proinno-europe.eu/ 13. http://create2009.europa.eu/ 14. http://dsi.britishcouncil.org 15. http://www.fidafrique.net/article1528.html 16. http://www.ifad.org/

his article analyzes the field of education from the perspective of social innovation and it stresses out the role of the life-long learning policies as example of innovative policies. Social

innovation is approached at the level of public policies, being presented the role of the access policies to life-long learning as innovation enablers. The objectives of the educational policies, the value of the indicators and the level of the public expenditure in life-long learning lead to the conclusion that education is an innovation enabler at the level of the EU and a blocking factor in Romania. In this article I describe the existing situation in this field both at the EU level and in Romania, by trying to identify the explanatory factors for this situation in both social contexts.

Keywords: Innovation drivers, life-long learning, knowledge-based society, innovation support policies, social development.

T

Page 130: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

DIMENSIUNI SOCIALE ALE SUCCESULUI ŞCOLAR: ROLUL ŞCOLII ŞI COMUNITĂŢII ÎN PERFORMANŢA

ŞCOLARĂ A ELEVILOR

DIANA DĂMEAN MARIA ROTH

ercetarea de faţă se bazează pe rezultatele anchetei-pilot a proiectului Diagnosticul social al performanţei şcolare prin scala socială a succesului şcolar şi proiectarea unor metode de

intervenţie validate prin cercetare1, proiect ce îşi propune identificarea şi evaluarea unor modalităţi eficiente de influenţare a aspectelor sociale ale succesului şcolar2. Proiectul are la bază validarea în România a unui instrument construit la Universitatea Chapel Hill din SUA si denumit School Success Profile – SSP (Profilul Succesului Şcolar – PSS). Articolul este centrat pe relaţiile dintre gradul de siguranţă al cartierului, respectiv gradul de siguranţă al şcolii şi prezenţa elevilor la ore, evitarea problemelor la şcoală şi notele obţinute de aceştia. Instrumentul are la bază o perspectivă ecologică şi contribuie la identificarea adolescenţilor aflaţi în situaţii de risc şcolar. Am ales acest model de lucru pentru a arăta că factorii sociali menţionaţi mai sus trebuie cuprinşi în planurile de îmbunătăţire a managementului educaţional. Inovaţia educaţională poate începe, după părerea noastră, prin analiza situaţională a variabilelor amintite şi poate fi continuată prin intervenţii ţintite. O preocupare reală pentru succesul şcolar al elevilor va trebui să ţină seama, în mod concret, de variabilele puse în evidenţă de acest studiu, variabile ale căror pondere este modificabilă prin programe de intervenţie ţintite.

Cuvinte-cheie: Profilul Succesului Şcolar, perspectiva ecologică, performanţa şcolară, siguranţa cartierului, siguranţa şcolii.

Evaluarea şcolilor este o temă de mare actualitate în toate ţările din lume, J. Gray (2004) considerând că în acest proces trebuie stabilite cadrele de evaluare ale progresului elevilor, progres care trebuie raportat la o serie de factori culturali şi sociali. SSP (Bowen, Richman, 2005) se bazează pe concepţia sistemică, conform căreia

Adresa de contact a autorilor: Diana Dămean, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj Napoca, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 128–130, cod 400604, Cluj-Napoca, România, e-mail: [email protected]; Maria Roth, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Bd. 21 Decembrie 1989, nr. 128–130, cod 400604, Cluj-Napoca, România, e-mail: [email protected].

1 Proiect tip PN II finanţat prin contractul nr. 91–063/14.09.2007 de către MECT, instituţie coordonatoare UBB, parteneri UVT, ULBS, UPIT, CEMO, CRCR, director de proiect prof. dr. Maria Roth.

2 Detalii despre proiect se pot găsi pe site-ul http://www.successcolar.ro/.

CALITATEA VIEŢII, XX, nr. 1–2, 2009, p. 130–140

C

Page 131: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

2 DIMENSIUNI SOCIALE ALE SUCCESULUI ŞCOLAR 131

succesul şcolar este asigurat de existenţa a numeroşi factori protectori la diferite niveluri sistemice (familia, vecinătatea, prieteniile, cadrele didactice, cultura şi valorile şcolii etc. şi relaţiile dintre toate aceste sisteme) şi ameninţat de o serie de factori de risc (Fraser, 2000; Woolley & Grogan-Kaylor, 2006). În concepţia epidemiologică, Nash şi Bowen (2002), Bowen et al. (2005; 2006), Bowen, Richman (1998) au testat instrumentul SSP în SUA, pe un lot de peste 2000 de elevi (11–18 ani). Aceştia au arătat că, pe lângă resursele interne ale elevilor, factorii contextului social au o pondere ridicată. Autorii raportează o înaltă consistenţă internă (α fiind peste 0,80).

În România, cercetarea acestor factori este relativ incipientă, deşi unele dintre aceste fenomene iau o amploare şi forme care necesită intervenţii eficiente şi rapide. SSP – instrumentul folosit ca punct de pornire – a fost adaptat pentru a surprinde aria de probleme specifice elevilor din şcolile româneşti.

Pentru ancheta-pilot datele au fost colectate în perioada mai–iunie 2008 de către partenerii din proiect, din judeţele Bihor, Cluj, Covasna, Mureş, Sibiu, Timiş, şi Vâlcea. Chestionarele au fost administrate unui număr de 497 de elevi din ciclul gimnazial şi cel liceal, din mediul urban şi rural.

Studiul de faţă se vrea o analiză preliminară a datelor obţinute din testarea chestionarului Profilul Succesului Şcolar, şi se referă la efectele siguranţei cartierului şi şcolii asupra succesului şcolar al elevilor.

Tabelul nr. 1

Caracterizare eşantion (N=497)

Variabila demografică % Gen Fată 52 Băiat 48 Etnie Român 45,6 Maghiar 49,3 Rrom 5,1 Ciclul şcolar Gimnazial 81,3 Liceal 18,7 Veniturile Primesc bursa socială 44,3 Nu primesc bursă socială 55,7 Mediul de rezidenţă Urban 60,8 Rural 39,2

După cum se poate vedea în Tabelul nr. 1, eşantionul este echilibrat din punctul de vedere al genului, însă este disproporţionat din punctul de vedere al etniei, majoritatea respondenţilor fiind de etnie maghiară (49,3%) şi foarte puţini fiind de etnie rroma (5,1%). Respondenţii provin, în cea mai mare parte, din

Page 132: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

DIANA DĂMEAN, MARIA ROTH 3 132

mediul urban (60,8%) şi se află în ciclul gimnazial (81,3%). Aproape jumătate dintre respondenţi (44,3%) beneficiază de bursă socială, acest fapt fiind un indicator al faptului că elevul provine dintr-o familie cu venituri scăzute.

EFECTELE SIGURANŢEI CARTIERULUI ŞI SIGURANŢEI ŞCOLII ASUPRA SUCCESULUI ŞCOLAR AL ELEVILOR

Siguranţa cartierului şi siguranţa şcolii prezic semnificativ frecventarea cursurilor de către elevi şi comportamentul şcolar al acestora. Potrivit unui studiu efectuat in Statele Unite (Bowen şi Bowen, 1999), siguranţa cartierului este un predictor mai bun decât siguranţa şcolii. Studiul de faţă examinează efectele variabilelor siguranţa şcolii şi siguranţa cartierului asupra frecventării cursurilor, comportamentului şcolar şi notelor unui lot de 497 de elevi români, din clasele 5–12.

Ipoteza centrală a cercetării este: un grad ridicat al siguranţei în şcoală şi în zona în care locuiesc elevii are un efect pozitiv asupra performanţei şcolare a elevilor. Aceste efecte sunt analizate dintr-o perspectivă ecologică (Bronfenbrenner, 1979, Richman şi Bowen, 1997). Potrivit acestei teorii, violenţa din microsistemele în care trăiesc tinerii (în cazul de faţă – şcoală şi cartier) reprezintă riscuri care, pe de o parte, pun în pericol siguranţa fizică şi emoţională a acestora, iar pe de altă parte reduc calitatea şi accesul lor la potenţiale oportunităţi de instruire în cadrul şcolii şi comunităţii. Studiul este centrat pe gradul de siguranţă perceput de elevi în şcoală şi cartier şi efectele pe care acesta le are asupra prezenţei la ore, evitării problemelor la şcoală şi notelor obţinute.

Violenţa în şcoală şi cartier În urma rezultatelor anchetei-pilot, a rezultat că 30,3% din elevi se tem că s-ar

putea lega cineva de ei la şcoală. Când se află la şcoală, 33,3% dintre respondenţi se simt expuşi la violenţă, 28,3% se simt expuşi la hărţuire sexuală, 45,3% se simt expuşi la furt, 48,5% se simt expuşi la insulte, iar 40,9% se simt expuşi la şantaj. Pentru că, odată cu înaintarea în vârstă, adolescenţii apreciază diferit pericolele la care sunt expuşi atunci când sunt la şcoală, Tabelul nr. 2 prezintă răspunsurile acestora, în funcţie de ciclul şcolar în care se află.

Tabelul nr. 2

Siguranţa percepută, în şcoală, în rândul elevilor de gimnaziu şi liceu (%)

Itemi Gimnaziu Liceu Elevi care se tem că s-ar putea lega cineva de ei la şcoală. 34,1 20,2 Elevi care se simt expuşi la violenţă în şcoală. 35,8 24,6 Elevi care se simt expuşi la hărţuire sexuală în şcoală. 31,2 18,0 Elevi care se simt expuşi la furt în şcoală. 41,4 59,1 Elevi care se simt expuşi la insulte în şcoală. 47,2 53,3 Elevi care se simt expuşi la şantaj în şcoală. 41,3 39,3

Page 133: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

4 DIMENSIUNI SOCIALE ALE SUCCESULUI ŞCOLAR 133

Tabelul nr. 3 sintetizează aprecierile elevilor cu privire la cât de mari sunt o serie de probleme în şcoala în care învaţă. Se observă procentul mic de şcoli în care elevii consideră că nu există probleme, fapt ce ne îndreptăţeşte să examinăm efectele gradului ridicat de violenţă din şcoli asupra performanţelor şcolare ale elevilor.

Tabelul nr. 3

Percepţiile respondenţilor faţă de gravitatea violenţelor din şcoală (%)

În şcoala în care înveţi, cât de mari sunt problemele cu:

Avem probleme

mari

Avem ceva probleme, dar nu foarte mari

Nu avem probleme

de acest fel Elevii care fac glume pe seama celorlalţi. 24,5 59,8 15,7 Elevii care se „leagă” tot timpul de ceilalţi. 25,0 52,3 22,7 Conflictele între elevi de etnii diferite. 42,6 32,6 24,8 Bătăile între elevi. 28,0 45,3 26,7 Distrugerea bunurilor şcolii. 32,4 42,6 25,0 Consumul de alcool în rândul elevilor. 41,3 27,1 31,6 Consumul de ţigări în rândul elevilor. 43,9 29,4 26,7 Consumul de droguri în rândul elevilor. 56,2 9,6 34,2 Elevii care poartă arme (bâte, cuţite etc.). 54,0 11,6 34,4 Bandele. 50,9 21,2 27,9 Elevii care îi agresează verbal pe profesori. 36,8 33,9 29,3 Elevii care îi agresează fizic pe profesori. 53,4 11,2 35,4

Referitor la siguranţa cartierului, 29,9% dintre respondenţi declară că îşi fac griji că cineva le-ar putea face rău sau s-ar putea lega de ei în drum spre casă, iar 47,9% declară că îşi fac griji că cineva le-ar putea face rău, sau s-ar putea lega de ei în zona în care locuiesc. Pentru a stabili gradul de siguranţă a cartierului, elevii au răspuns la un set de întrebări despre frecvenţa cu care au avut loc, pe parcursul ultimei luni, anumite evenimente în zona în care locuiesc. Astfel, 19,8% răspund că a avut loc un jaf, 6,5% au văzut pe cineva vânzând droguri, 13,9% răspund că cineva a încercat sa îi convingă să încalce legea, 23,2% răspund că a izbucnit o luptă între două bande rivale, 24,5% răspund că cineva le-a oferit băuturi alcoolice, 26,7% răspund că a avut loc o intervenţie a trupelor speciale (DIAS).

Într-un mediu în care violenţa şi comportamentele negative prevalează, adolescenţii sunt deseori victimizaţi (Bowen şi Bowen, 1999). Un mare număr de studii s-a axat pe studierea impactului psihologic şi emoţional pe care îl are expunerea la violenţa din şcoală şi comunitate (Berman et al., 1996; Hill et al., 1996; Kuther şi Fisher, 1998), subliniindu-se, totodată, nevoia studierii relaţiei dintre expunerea la violenţă şi performanţa şcolară (Jenkins şi Bell, 1994; Bowen şi Bowen, 1999; Bowen şi Powers, 2005).

Studiul de faţă îşi propune să analizeze relaţia dintre gradul de siguranţă din şcoală şi comunitate de o parte şi performanţa şcolară a elevilor de cealaltă parte, operaţionalizată, în cazul de faţă, prin itemii prezenţa la ore, evitarea problemelor la şcoală şi notele obţinute.

Page 134: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

DIANA DĂMEAN, MARIA ROTH 5 134

Variabile independente Siguranţa cartierului a fost măsurată prin două scale. Prima, subcultura

tinerilor din cartier, măsoară percepţia respondenţilor despre cât de predispuşi sunt ceilalţi tineri din cartier: a) să aibă probleme cu poliţia; b) să consume droguri; c) să intre într-o bandă; d) să poarte asupra lor o armă; e) să consume băuturi alcoolice; f) să fumeze. Variantele de răspuns au primit valori de la 1 (foarte rar) la 4 (foarte des). Media obţinută pe întregul eşantion la această scală a fost de 1,68 şi sugerează că respondenţii consideră că ceilalţi tineri din cartierul lor au rareori comportamente negative, acestea referindu-se, mai degrabă, la consumul băuturilor alcoolice şi ţigărilor.

Cea de-a doua scală, referitoare la siguranţa cartierului, măsoară gradul de siguranţă pe care tinerii îl percep în cartierul (zona) în care locuiesc. Elevii au fost întrebaţi dacă pe parcursul ultimelor 30 de zile s-au întâmplat în cartierul lor următoarele: a) cineva a fost jefuit; b) cineva a vândut droguri; c) cineva a încercat să-ţi vândă droguri; d) cineva a încercat să te convingă să încalci legea; e) a izbucnit o luptă între două bande rivale; f) cineva ţi-a oferit băuturi alcoolice; g) ai văzut pe cineva ameninţat cu o armă; h) a avut loc o descindere a poliţiei sau trupelor DIAS („mascaţii”). Variantele de răspuns au primit valori de 1 (niciodată), 2 (o dată sau de două ori) şi 3 (de mai mult de două ori). Media de 1,21 arată că respondenţii consideră că locuiesc într-o zonă sigură.

Siguranţa în şcoală a fost măsurată tot prin două scale. Prima măsoară gradul de siguranţă din şcoală, urmărind cât de mult apreciază elevii că o serie de comportamente reprezintă o problemă în şcoala lor: a) elevii care fac glume pe seama celorlalţi; b) elevii care se „leagă” tot timpul de alţi elevi; c) conflictele între grupuri de elevi de diferite etnii; d) bătăile între elevi; e) distrugerea unor lucruri din şcoală; f) consumul de alcool printre elevi; g) elevii care fumează; h) consumul de droguri la elevi; i) elevii care poartă arme; j) bandele; k) elevii care îi agresează verbal pe profesori; l) elevii care agresează fizic profesorii. Variantele de răspuns au primit valori de 1 (avem probleme mari), 2 (avem ceva probleme, dar nu foarte mari) şi 3 (nu avem probleme de acest fel). Media obţinută la această scală este 1,87. Rezultă de aici că, pe ansamblu, elevii consideră că în şcoala lor problemele enumerate mai sus nu sunt foarte mari. Deşi Me=2 pentru majoritatea itemilor scalei (sugerând că acele probleme există, dar nu sunt grave), pentru itemii h), i), j), l) Me=1, ceea ce arată că cei mai mulţi elevi apreciază că în şcoala în care învaţă există probleme mari cu consumul de droguri în rândul elevilor, cu elevii care poartă arme (cuţit, bâtă etc.), cu bandele, dar şi cu elevii care agresează fizic profesorii.

Cea de-a doua scală a măsurat sentimentul de siguranţă personală a elevilor în şcoală, urmărind cât de feriţi se simt elevii de a) violenţă; b) hărţuire sexuală; c) furt; d) jigniri; e) şantaj, în şcoala în care învaţă. Variantele de răspuns au primit valori de la 1 (deloc) la 4 (foarte mult), media de 2,69 indicând că elevii se simt în siguranţă în propria şcoală. Cu toate acestea, 13,4% dintre elevi răspund că nu se simt deloc feriţi de asemenea comportamente.

Page 135: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

6 DIMENSIUNI SOCIALE ALE SUCCESULUI ŞCOLAR 135

Variabile dependente Ca variabile dependente am utilizat scale care au măsurat comportamentul

elevilor la şcoală şi performanţa şcolară a acestora. Prezenţa la ore în ultima lună a fost măsurată prin itemii: a) am întârziat la

ore (nemotivat); b) am chiulit de la cel puţin o oră; c) nu m-am dus la şcoală. Variantele de răspuns au primit valori de 1 (niciodată), 2 (o dată sau de două ori) şi 3 (de mai mult de două ori). La această scală, media obţinută a fost de 1,58, indicând că elevilor li se întâmplă rar să absenteze de la ore. Cu toate acestea, faptul că cei mai mulţi elevi răspund că nu au lipsit de la ore niciodată ridică semne de întrebare privind sinceritatea respondenţilor.

Tabelul nr. 4

Statistică descriptivă pentru variabilele utilizate în analiză

Variabile Var. răsp. Media SD Nr. itemi

Variabile dependente 1. Prezenţa la ore. De la 1 la 3 1,58 0,56 3 2. Evitarea problemelor la şcoală. De la 1 la 3 1,33 0,31 8 3. Notele. De la 1 la 7 3,68 1,56 7 Variabile independente 4. Subcultura tinerilor din cartier. De la 1 la 4 1,68 0,57 6 5. Gradul de siguranţă al cartierului. De la 1 la 3 1,21 0,29 8 6. Gradul de siguranţă al şcolii. De la 1 la 3 1,87 0,59 12 7. Siguranţa personală în şcoală. De la 1 la 4 2,69 0,88 5

Evitarea problemelor la şcoală în ultima lună a fost măsurată prin itemii: a) nu mi-am făcut tema; b) am fost indisciplinat/ă; c) un profesor mi-a făcut observaţie din cauza absenţelor sau a comportamentului la oră; d) a trebuit să merg în biroul directorului sau la comisia de disciplină din cauza comportamentului meu la şcoală; e) părinţii mei au fost anunţaţi despre comportamentul meu la şcoală; f) părinţii mei au fost anunţaţi că am note mici sau că nu-mi fac temele; g) m-am certat cu unul dintre profesorii mei; h) m-am bătut cu un alt elev. Variantele de răspuns au primit valori de 1 (niciodată), 2 (o dată sau de două ori) şi 3 (de mai mult de două ori). Media pentru această scală este de 1,33, cei mai mulţi elevi declarând că nu s-au aflat niciodată în situaţiile de mai sus, dar că li s-a întâmplat (o dată sau de două ori) să nu îşi facă temele.

Pentru a măsura performanţa şcolară, elevii au fost rugaţi să indice, pe o scală de la 1 la 7 ce medii au obţinut în ultimul semestru la majoritatea disciplinelor (10; 9 şi 10; 8 şi 9; 7 şi 8; 6 şi 7; 5 şi 6; 4 şi 5), câte medii sub 5 au obţinut în ultimul semestru (1. niciuna; 2. una; 3. două; 4. trei sau mai multe) şi, pe o scală de la 1 (mult mai bune decât ale celor mai mulţi) la 5 (mult mai slabe decât ale celor mai mulţi), cum sunt notele lor comparativ cu ale colegilor de clasă. Astfel, media notelor obţinute de respondenţi este de 3,68, ceea ce înseamnă că majoritatea mediilor

Page 136: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

DIANA DĂMEAN, MARIA ROTH 7 136

respondenţilor sunt între 7 şi 8, respectiv 8 şi 9. Majoritatea respondenţilor declară că nu au obţinut nicio medie sub 5, media la acest item fiind de 1,39. Procentul elevilor care au obţinut două medii sub 5 este de 4,5%, iar al celor cu trei sau mai multe medii sub 5 este de 6,7%. În ce priveşte aprecierea performanţelor proprii în raport cu ale colegilor, media este de 2,79, elevii apreciind că se situează la acelaşi nivel cu colegii lor, în timp ce cei mai mulţi apreciază că au note mai bune decât majoritatea colegilor lor. Doar 14,6% consideră că notele lor sunt mai slabe decât ale celor mai mulţi dintre colegii lor, ceea ce ne determină să concluzionăm că elevii nu sunt obiectivi în evaluarea propriilor performanţe. Din acest motiv am introdus în analiză doar una dintre aceste variabile, şi anume, notele (mediile obţinute în ultimul semestru), considerate a fi cel mai potrivit indicator al performanţei şcolare.

Tabelul nr. 4 sintetizează date referitoare la variabilele incluse în analiză: variantele de răspuns pentru fiecare scală, media, eroarea standard şi numărul de itemi din fiecare scală.

Tabelul nr. 5

Corelaţii bivariate între variabilele dependente şi cele independente

Variabile 1 2 3 4 5 6 1. Prezenţa la ore. 2. Evitarea problemelor la şcoală. ,697** 3. Notele. ,337** ,306** 4. Subcultura tinerilor din cartier. ,435** ,450** ,208** 5. Gradul de siguranţă al cartierului. ,521** ,597** ,200** ,539** 6. Gradul de siguranţă al şcolii. ,032 -,031 ,126** ,117* ,089 7. Siguranţa personală în şcoală. -,084 -,284** -,027 -,076 -,202** ,044

*p<,05, **p<,01

În urma efectuării analizei de corelaţie între variabilele dependente şi cele independente (Tabelul nr. 5) reiese că, cu cât rata absenteismului este mai redusă, cu atât elevii sunt mai înclinaţi să evite problemele la şcoală (R=,697, p<,01) şi să obţină note mai mari (R=,337, p<,01). Cu cât cartierul din care provin elevii e perceput de aceştia ca fiind mai sigur, cu atât mai mult vor frecventa orele (R=,521, p<,01), vor evita problemele la şcoală (R=,597, p<,01) şi vor obţine note mai bune (R=,200, p<,01). Cu cât şcoala este percepută ca fiind mai sigură, cu atât performanţa şcolară a elevilor (notele) este mai mare (R=,126, p<,01).

Variabile demografice Pentru a clarifica relaţia dintre siguranţa cartierului şi a şcolii şi respectiv

rezultatele şcolare, am introdus în analiză cinci variabile demografice: genul, etnia, ciclul şcolar, veniturile, şi mediul de rezidenţă. Fiindcă unor elevi le poate fi mai greu să aprecieze veniturile familiei, bursa socială a constituit indicatorul cel mai potrivit pentru un nivel de trai scăzut în familie.

Page 137: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

8 DIMENSIUNI SOCIALE ALE SUCCESULUI ŞCOLAR 137

Variabilele demografice au fost introduse ca variabile dummy în analiza de regresie. Pentru gen, categoria de referinţă (0) este „băiat”, pentru etnie, categoria de referinţă (0) este „rrom”, pentru nivelul şcolar – „gimnaziu”, pentru venituri – beneficiarii de bursă socială, iar pentru mediul de rezidenţă, categoria de referinţă este „rural”.

Analiza datelor Datele au fost analizate în două stadii. Mai întâi am utilizat testul t şi one-way

ANOVA pentru a determina dacă există diferenţe semnificative între mediile variabilelor independente, în funcţie de variabilele demografice. Am utilizat apoi analiza de regresie pentru a prezice succesul şcolar, în funcţie de variabilele demografice şi de cele independente.

Rezultate

Compararea mediilor Tabelul 6 prezintă rezultatele primului stadiu al analizei. Am gasit diferenţe

semnificative pentru toate variabile demografice şi pentru fiecare variabilă independentă.

Tabelul nr. 6

Medii şi abateri standard pentru variabilele independente, în funcţie de variabilele demografice

Subcultura tinerilor din

cartier

Gradul de siguranţă al cartierului

Gradul de siguranţă al

şcolii

Siguranţa personală în

şcoală Variabile

demografice

M SD M SD M SD M SD Gen (p<,01) Fată 1,69 0,57 1,19 0,27 1,98 0,58 2,74 0,85 Băiat 1,67 0,56 1,23 0,31 1,74 0,58 2,63 0,91 Etnie (p<,01) (p<,01) (p<,01) Român 1,64 0,58 1,14 0,26 1,70 0,58 2,68 1,00 Maghiar 1,67 0,52 1,29 0,30 1,93 0,57 2,70 0,76 Rrom 2,17 0,73 1,30 0,35 2,38 0,34 2,07 0,11 Ciclul şcolar (p<,01) (p<,05) Gimnaziu 1,59 0,56 1,17 0,27 1,86 0,62 2,69 0,97 Liceu 1,93 0,49 1,32 0,25 1,77 0,48 2,66 0,23 Veniturile (p<,01) Primesc bursa socială

1,65 0,58 1,18 0,25 1,70 0,51 2,80 0,81

Nu primesc bursă socială

1,80 0,45 1,32 0,31 1,77 0,48 2,55 0,84

Mediul de rezidenţă

(p<,01) (p<,01) (p<,01) (p<,05)

Urban 1,78 0,65 1,20 0,31 2,10 0,56 2,56 0,88 Rural 1,45 0,45 1,11 0,20 1,68 0,57 2,75 1,04

Page 138: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

DIANA DĂMEAN, MARIA ROTH 9 138

Datele arată că băieţii tind să perceapă ca mai nesigură şcoala în care învaţă într-o proporţie semnificativ mai mare decât fetele (p<,01). Comparând răspunsurile elevilor în funcţie de etnie rezultă că rromii îşi percep cartierul şi şcoala ca fiind mai nesigure decât respondenţii români şi maghiari. Elevii de liceu consideră cartierul în care locuiesc drept nesigur într-o mai mare măsură (p<,01) decât elevii de gimnaziu. Elevii care primesc bursă socială consideră cartierul în care locuiesc ca fiind mai sigur într-o măsură semnificativ mai mare decât elevii care nu primesc bursă socială. Elevii care locuiesc în mediul urban consideră zona în care locuiesc mai nesigură decât respondenţii din mediul rural (p<,01), şi consideră că în şcoala în care învaţă există mai multe probleme (p<,01) şi că sunt mai puţin feriţi de abuzuri de vreun fel (p<,05) decât elevii care locuiesc în mediul rural.

Analiza de regresie

În acest stadiu al cercetării am efectuat câte o analiză de regresie pentru fiecare variabilă dependentă (frecventarea cursurilor, evitarea necazurilor la şcoală, notele). Am încercat să explicăm succesul şcolar cu ajutorul variabilelor demografice (Tabelul nr. 7) şi a celor independente (siguranţa în şcoală şi în cartier) (Tabelul nr. 8).

Tabelul nr. 7

Analiza de regresie a relaţiilor dintre variabilele demografice şi variabilele dependente

Variabile demografice Prezenţa la ore Evit. probleme la şcoală Notele

B Er. Std. B Er. Std. B Er. Std. Gen (0 = masculin) -,187 137 -,241** ,079 -,244 ,319 Etnie (0 = rrom) -,366 ,432 -,060 ,249 -1,734 ,1,078 Clasa (0 = gimnaziu) Venit (0 = bursă socială) -,187 ,203 -,128 ,120 -,827 ,481 Mediu rez. (0 = rural) ,392** ,134 ,149 ,078 ,305 ,319 R² ,138* ,166* ,059 F 2,572 3,033 1,151 Df (4, 64) (4, 61) (4, 73)

*p<,05, **p<,01.

Variabilele demografice explică 13,8% din variaţie pentru prezenţa la ore, 16,6%, pentru evitarea problemelor la şcoală, şi 5,9%, pentru notele obţinute de elevi (Tabelul nr. 7). Elevii din mediul urban înregistrează o prezenţă semnificativ mai ridicată la şcoală (p<,01), iar fetele evită să aibă probleme la şcoală în măsură mai mare decât băieţii (p<,01). Variabilele demografice nu sunt suficiente pentru a explica notele obţinute de elevi, în model trebuind introduse alte variabile. Variabila clasa a fost exclusă din analiza în SPSS.

Page 139: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

10 DIMENSIUNI SOCIALE ALE SUCCESULUI ŞCOLAR 139

Tabelul nr. 8

Analiza de regresie a relaţiilor dintre variabilele independente şi variabilele dependente

Variabile independente Prezenţa la ore Evit. probleme la şcoală Notele

B Er. Std. B Er. Std. B Er. Std. Subcultură tineri cartier. ,237** ,083 ,074 ,040 ,694** ,251 Gr. de sig. al cartierului. ,609*** ,157 ,533*** ,491 -,199 ,471 Gr. de sig. al şcolii. -,045 ,061 -,041 ,076 ,192 ,183 Sig. personală în şcoală. -,001 ,038 -,047* ,019 -,009 ,112 R² ,214*** ,378*** ,060** F 14,527 31,936 3,377 Df (4,214) (4,210) (4,211)

*p<,05, **p<,01, ***p<,001.

Variabilele independente explică 21,4% din variaţie pentru variabila prezenţa la ore, 37,8%, pentru evitarea problemelor la şcoală, şi 6,0%, pentru notele obţinute. Prezenţa la ore este explicată, în cea mai mare măsură, de siguranţa cartierului (p<,001, p<,01). Evitarea problemelor la şcoală este explicată tot de siguranţa cartierului (p<,001), dar şi de siguranţa din şcoală (p<,05). Singura variabilă din model care explică notele obţinute de elevi ţine tot de siguranţa cartierului, mai precis, de comportamentul celorlalţi tineri din cartier (p<,01).

CONCLUZII

Rezultatele preliminare ale anchetei-pilot sunt consistente cu rezultatele altor cercetări similare (Bowen şi Bowen, 1999), siguranţa cartierului fiind un predictor mai bun pentru succesul şcolar decât siguranţa şcolii. Ipoteza de la care am pornit este confirmată de rezultatele studiului: un grad ridicat de siguranţă în şcoala şi în cartierul (zona) în care locuiesc elevii are un efect pozitiv asupra performanţei lor şcolare. Datele arată că există o relaţie semnificativă între microsistemele în care trăiesc tinerii şi succesul şcolar al acestora. Elevii care se simt în siguranţă în zona în care locuiesc, respectiv şcoala în care învaţă, obţin rezultate mai bune: fetele, în mai mare măsură decât băieţii, elevii români şi maghiari, în mai mare măsură decât elevii rromi, elevii care nu primesc bursă socială, în mai mare măsură decât cei care primesc bursă socială, elevii din mediul urban, în mai mare măsură decât elevii din mediul rural.

BIBLIOGRAFIE

1. Berman, S. L., Kurtines, W. M., Silverman, W. K., Serafini, L. T., The impact of exposure to crime and violence on urban youth, „American Journal of Orthopsychiatry”, 66, 1996, pp. 329–336.

2. Bowen, G. L., Rose, R. A., Ware, W. B., The reliability and validity of the School Success Profile Learning Organization measure, „Evaluation and Program Planning”, 29, no. 1, 2006, pp. 97–104.

3. Bowen, G. L., Powers, J. D., Rose, R. A., Using social environment assets to identify intervention strategies for promoting school success, „Children & Schools”, 27 (3), 2005, pp. 177–187.

Page 140: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

DIANA DĂMEAN, MARIA ROTH 11 140

4. Bowen, G. L., Richman, J. M., School Success Profile, Jordan Institute for Families, University of North Carolina at Chapel Hill, 2005.

5. Bowen, N. K., Powers, J. D., Knowledge gaps among school staff and the role of high quality ecological assessments in schools, „Research on Social Work Practice”, 15, 2005, pp. 491–500.

6. Bowen, N. K., Bowen, G. L., Effects of Crime and Violence in Neighborhoods and Schools on the School Behavior and Performance of Adolescents, „Journal of Adolescent Research”, 14, 1999, pp. 319–342.

7. Bowen, G., Richman, J. M., Bowen, N. K, Sense of school coherence, perceptions of danger at school, and teacher support among youth at risk of school failure, „Child & Adolescent Social Work Journal”, 15, 1998, pp. 273–286.

8. Bronfenbrenner, U., The Ecology of Human Development: Experiments by Nature and Design, Cambridge, Harvard University Press, 1979.

9. Fraser, M., Intervention research in social work: A basis for evidence based practice? Paper presented at the „Evidence based practice Conference. Toward a research agenda for social work practice guidelines”, St. Lois, MO, George Warren Brown School of Social Work, Washington University, 2000.

10. Gray, J., Frames of reference and traditions of interpretation: some issues in the identification of ‘under-achieving’ schools, „British Journal Of Educational Studies”, 52, No. 3, 2004, pp. 293–309.

11. Hill, H. M., Levermore, M., Twaite, J., Jones, L. P., Exposure to community violence and social support as predictors of anxiety and social and emotional behavior among African American children, „Journal of Child and Family Studies”, 5, 1996, pp. 399–414.

12. Jenkins, E. J., Bell, C. C., Violence among inner city high school students and posttraumatic stress disorder, în S. Friedman (ed.), Anxiety disorders in African Americans, New York, Springer, 1994, pp. 76–88.

13. Kuther, T. L., Fisher, C. B., Victimization by community violence in young adolescents from a suburban city, „Journal of Early Adolescence”, 18, 1998, pp. 53–76.

14. Nash, J., Bowen, G., Defining and estimating risk and protection. An illustration from the School Success Profile, „Child adolescent Social Work Journal”, 19, 3, 2002, pp. 247–257.

15. Richman, J. M., Bowen, G. L., School failure: an ecological – interactional developmental perspective, in Fraser, M.W (ed), Risk and resilience in childhood. An ecological perspective, Washington DC, NASW Press, 1997.

16. Woolley, M. E., Grogan-Kaylor, A., Protective family factors in the context of neighborhood: promoting positive school outcomes, „Family Relations”, 55, (1), 2006, pp. 93–104.

he research is based on the outcome of a pilot survey for The Social Diagnosis of School Performance using the social scale of school success and designing an evidence-based

intervention methods project that aims to identify and evaluate efficient methods for improving the social aspects of school success. The project is mainly focused on validating an instrument designed at the Chapel Hill University (USA), called the School Success Profile in Romania. The article focuses on the associations between neighbourhood and school safety, and students’ attendance, trouble avoidance in school and grades. The instrument is based on an ecological perspective and contributes to the identification of adolescents most likely to encounter school-risk situations. We have chosen this research design in order to prove that the above mentioned social factors need to be included in the strategy for improving the educational management. Educational innovation may begin, in our opinion, with a situational analysis of these variables and may be continued with the appropriate interventions. A real preoccupation for students’ school success must acknowledge the variables highlighted in this study, which can be altered by the appropriate intervention programs.

Keywords: School Success Profile, the ecological perspective, neighbourhood safety, school safety, school performance.

T

Page 141: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

RĂSPUNSUL TINERILOR LA INOVAŢIA EDUCAŢIONALĂ

SORIN MITULESCU

ucrarea porneşte de la inventarierea unor inovaţii educaţionale specifice etapei actuale, când în România se fac eforturi de trecere – alături de partenerii europeni – la o

societate a cunoaşterii. Depăşirea rămânerilor în urmă se realizează atât la nivelul sistemului

de învăţământ, cât şi la cel al unor oferte educaţionale alternative. Sunt trecute în revistă o serie de modalităţi noi, netradiţionale de

educaţie. Faţă de aceste provocări şi oferte educaţionale, studiul nostru a

încercat să înregistreze reacţia tinerilor (elevi şi studenţi), care sunt pe cale de a îşi contura un stil educaţional propriu, în funcţie de acceptarea inovaţiilor sau de ignorarea acestora.

Concluzia comunicării este că, în momentul de faţă, doar o mică parte dintre tinerii din România sunt pregătiţi să profite de pe urma inovaţiilor educaţionale. Cei mai mulţi se păstrează încă într-o stare de pasivitate şi conservatorism.

Cuvinte-cheie: inovaţie educaţională, educaţie alternativă, stil educaţional.

Proiectele de cercetare realizate în ultimii ani în cadrul ANSIT1 – Educaţia, cultura şi creativitatea în viaţa tinerilor (proiect prioritar, Programul CERES, 2002–2005) şi Tinerii şi formele alternative de educaţie în contextul societăţii bazat pe cunoaştere (grant CNCSIS, 2007–2008) au încercat să găsească răspuns la câteva întrebări majore.

• Cum afectează schimbările educaţionale tânăra generaţie? • Cum influenţează aşteptările tinerilor aceste schimbări? • Cum pot tinerii să influenţeze deciziile care se iau în societate cu privire la

propria lor socializare? Investigaţiile au pornit de la o imagine de ansamblu asupra evoluţiei

sistemelor educaţionale şi a modului în care acestea au acceptat inovaţia.

Adresa de contact a autorului: Sorin Mitulescu, Agenţia Naţională pentru Sprijinirea Iniţiativelor Tinerilor, str. Dem. I. Dobrescu, nr. 4–6, sector 1, Bucureşti, România, e-mail: [email protected].

1 Agenţia Naţională pentru Sprijinirea Iniţiativelor Tinerilor, Direcţia de Studii şi Cercetări pentru Probleme de Tineret.

CALITATEA VIEŢII, XX, nr. 1–2, 2009, p. 141–150

L

Page 142: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

SORIN MITULESCU 2 142

EDUCAŢIE ŞI INOVAŢIE

În societăţile tradiţionale, inovarea care conducea la dezvoltare socială era extrem de rară şi apărea cu totul întâmplător. Predomina preocuparea pentru menţinerea ordinii sociale şi aceasta se reflecta, printre altele, într-un sistem de educaţie extrem de rigid. Educaţia avea loc, într-o măsură importantă, în mediul familiei, se realiza într-un spirit de supunere faţă de norme şi reguli, urmărind să-i transforme pe tineri în adulţi foarte asemănători cu înaintaşii lor. Un eventual inovator sau nonconformist era aspru pedepsit.

În societăţile industriale moderne, oamenii devin mai liberi în raport cu familia şi societatea, dar sunt, în schimb, mai constrânşi de presiunile pieţei. Tinerii sunt învăţaţi de timpuriu să funcţioneze ca mecanisme eficiente, raţionale şi foarte specializate; cât priveşte creativitatea, aceasta ar urma să se manifeste numai în limitele impuse de nevoile sistemului industrial – bancar de creştere a productivităţii, fapt ce impune noi limite procesului educaţional.

Aceste realităţi s-au reflectat şi în modelele teoretice asupra educaţiei. Sistemul de educaţie a fost considerat, la început, prin natura sa, ca unul dintre contributorii principali la conservarea ordinii instituţionale.

În ţările foste comuniste din Europa Centrală şi de Est, sistemele educaţionale au fost construite şi adecvate în mod special nevoilor caracteristice economiilor centralizate, reflectând existenţa monopolului absolut al statului în educaţie. Lipsa de preocupare pentru eficienţa învăţământului şi pentru calitatea indivizilor şcolarizaţi era caracteristică acestui tip de societate. Sistemul de învăţământ prezenta caracteristici de natură a diminua substanţial capacitatea de performanţă şi, mai ales, stimularea creativităţii:

• egalitarism; • învăţământ reproductiv, necreativ; • centralism birocratizat; lipsa autonomiei şcolilor şi ruptura dintre şcoală şi

comunitate, dintre şcoală şi viaţă (piaţă); • paradigma producţiei şcolare de masă, reflectată în principal de

inadecvarea ofertei de educaţie la nevoile diferiţilor beneficiari şi ignorarea alegerilor exercitate de elevi sau de alţi actori ai educaţiei.

Evaluarea carenţelor majore ale organizării şi funcţionării sistemului de învăţământ a făcut ca reforma învăţământului să devină o prioritate strategică a reformelor perioadei de tranziţie.

Provocările societăţii cunoaşterii În societăţile postmoderne, informaţionale, ale cunoaşterii, tinerii sunt

afectaţi de schimbările contemporane ale carierei. Aceste schimbări se văd atât la nivel socioeconomic (cariera „fără frontiere”), la nivelul resursei umane care intră în instituţiile de formare – generaţia Y (Howe, Strauss, 2000), la nivel psihomoral –

Page 143: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

3 RĂSPUNSUL TINERILOR LA INOVAŢIA EDUCAŢIONALĂ 143

fărâmiţarea caracterului în noul capitalism (Sennett, 2000) –, sau la nivelul calităţi vieţii/ mobilitatea şi fragmentarea identităţii (Bauman, 2000).

Vechile modele ale liniarităţii şi sucesiunii clare între formare şi profesie sunt, în foarte mare măsură, depăşite: graniţele între formare şi inserţie profesională devin tot mai fluide (Jigău, 2001), iar studiile vorbesc de o medie de şapte ani de astfel de treceri puternice (Franke, 2004), până la o stabilizare de debut a carierei. Formarea contemporană trebuie sa facă apoi faţă unei vieţi profesionale în care media schimbărilor locului de muncă este de 5–11 ori pe viaţă, aşa încât competenţele transferabile şi tranversale sunt tot mai necesare. Şcoala, indiferent de nivel, nu mai poate emite pretenţia de a oferi pregătirea completă pentru posturile pe care le va ocupa absolventul.

Mentalitatea inovatoare şi favorabilă cunoaşterii nu mai este un fenomen limitat la psihologia individuală, ci ajunge să se instituţionalizeze şi să transforme sistemul însuşi; specializarea este limitată la o perioadă din existenţa profesională; procesul de educaţie dobândeşte un caracter de permanentizare; între educaţie şi profesie nu se mai manifestă aceeaşi continuitate ca în trecut, iar indivizii trebuie să se specializeze continuu, uneori să reia procesul de la capăt, să se recalifice.

Educaţia familială se reduce mult ca pondere, iar şcoala nu mai face faţă singură cerinţelor pieţei, facilitând dezvoltarea formelor alternative de educaţie; acestea permit specializarea individului pe o nişă tot mai îngustă a pieţei, a profesiilor etc.

Educaţia nu mai este un proces unidirecţional, ci, mai degrabă, interactiv, în care subiectul educaţiei are o putere din ce în ce mai mare în a-şi alege formele de educaţie, iar furnizorul de educaţie face eforturi din ce în ce mai mari de a se adapta cerinţelor celor supuşi educaţiei.

Din descrierea stadială prezentată mai sus rezultă o serie de schimbări majore ce este de aşteptat să se producă în domeniul educaţiei:

• de la eficienţă mecanică şi repetitivitate, la creativitate şi experienţă directă;

• de la unidirecţionalitate rigidă, la interacţiune şi interactivitate; • de la şcoala de tip Comenius închisă, suficientă pentru sine, la integrarea în

comunitate; • de la o educaţie cât mai strict specializată pentru o viitoare profesie foarte

bine definită, la pluralism educaţional şi traiectorii profesionale multidirectionale; • de la etatism şi autoritarism, la descentralizare şi democratizare; • de la austeritate şi lipsă de mijloace tehnice, la implicare financiară privată

şi abundenţă de tehnologii informaţionale şi de comunicare (TIC). Deşi studiile consacrate în ultima vreme inovaţiei edcuaţionale s-au focalizat,

aproape exclusiv, pe rolul jucat de noile tehnologii (vezi, de exemplu, Ana Maria Marhan, Inovaţie şi schimbare în educaţie, 2004), investigaţiile noastre au condus şi la identificarea altor agenţi ai schimbării şi inovării educaţionale:

Page 144: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

SORIN MITULESCU 4 144

• oferta şcolară recent „modernizată”, prin flexibilizarea curriculei şi aplicarea de noi proceduri de evaluare;

• educaţia non-formală, promovată atât sub forma instruirilor specializate şi pragmatice cât şi prin modalităţi participative şi inovative;

• formarea profesională furnizată de firme specializate, cu scopul de a suplini lipsa de adaptare a forţei de muncă la solicitările practice;

• formarea oferită de firme propriilor angajaţi sau viitorilor angajaţi; • voluntariatul, ca formă de educaţie prin acţiune; • programele de formare şi de promovare oferite de instituţiile de cultură:

teatre, muzee, biblioteci publice, centre de tineret, cu scopul de a atrage publicul, răspunzând cât mai bine aşteptărilor acestuia.

O ipoteză particulară a fost aceea că tinerii sunt în stare să-şi construiască o strategie proprie a procesului educaţional prin care trec. Ei nu ar mai reprezenta un element pasiv al educaţiei, ci ar marca o contribuţie proprie la managementul educaţional personal. Asemenea tineri se caracterizează printr-un adevărat „stil educaţional” şi sunt dispuşi la inovare, la căutarea de noi soluţii. Întrebarea este dacă asemenea personalităţi se manifestă într-o proporţie semnificativă în lumea şcolii româneşti.

Testarea ipotezelor s-a realizat cu ajutorul unui set de tehnici de cercetare, prin procedeul triangulaţiei între metode cantitative2 şi calitative.

OPINIA TINERILOR FAŢĂ DE INOVAŢIA EDUCAŢIONALĂ

Un sondaj naţional în rândul populaţiei tinere, realizat în 2003, evidenţia faptul că:

• numai 28% dintre tineri au avut măcar o idee proprie pe care să vrea să o pună în practică;

• creativitatea, dispoziţia spre inovare a tinerilor reprezintă, mai degrabă, un mit şi un stereotip social, decât o realitate constatată.

Dar chiar şi tinerii consideraţi creativi3 şi care reprezintă o minoritate în rândul generaţiei lor se manifestă prin valori modeste ale unor indicatori de performanţă educaţională.

Cei mai mulţi tineri sunt (sau îşi doresc să fie) inovativi. Modelele din generaţiile anterioare sunt puţin preţuite de către tineri. Ei vor să aibă un stil personal, să găsească soluţii proprii la anumite schimbări şi să adopte într-o măsură mai mică modele sau soluţii puse la dispoziţie de părinţi sau de profesori.

2 Datele cantitative provin din două sondaje de opinie, unul realizat în 2003, pe un eşantion naţional de 1 200 de tineri între 15 şi 29 de ani şi un altul realizat în 2008, pe un lot de 600 de elevi şi studenţi din diferite zone ale ţării.

3 Pe baza propriei lor aprecieri.

Page 145: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

5 RĂSPUNSUL TINERILOR LA INOVAŢIA EDUCAŢIONALĂ 145

Tabelul nr. 1

Opinii şi comportamente ale tinerilor Creativi Necreativi Foloseşte zilnic internetul. 17% 3% Citeşte zilnic cărţi. 16% 6% Face parte dintr-o organizaţie. 13% 4% Utilizează internetul. 49% 10% Citeşte zilnic ziare, reviste. 30% 9% Foloseşte zilnic casete audio, video, CD. 52% 30% Utilizează computerul. 60% 17% Nu găseşte condiţii să-şi pună ideile în practică. 58% 43% Nu găseşte condiţii să se realizeze în ţară. 72% 63% Consideră că lectura nu stimulează imaginaţia. 17% 35% Nu găseşte un loc de muncă. 33% 55%

Opinia generală a tinerilor despre sistemul de învăţământ este puternic segmentată. Cei mai mulţi dintre tineri (47%) nu au putut formula o părere clară cu privire la calitatea sistemului de învăţământ. Ponderea celor mulţumiţi este egală cu a celor nemulţumiţi (de 24%). O astfel de structurare a opiniilor despre sistemul de învăţământ reflectă diversitatea condiţiilor de funcţionare a acestuia, dar şi eterogenitatea aşteptărilor faţă de el. Sistemul de învăţământ oferă, în momentul de faţă, motive de mulţumire, dar şi altele, de insatisfacţie. Este de remarcat faptul că ponderea elevilor care nu se pot pronunţa în aprecierea calităţii sistemului de învăţămînt este semnificativ mai ridicată decît în cazul tinerilor absolvenţi de studii superioare: 51,2%, faţă de 42,9%. Şi acest rezultat poate constitui un semnal pentru faptul că foarte mulţi elevi nu au evaluat cu suficientă stăruinţă şi seriozitate mediul în care îşi desfăşoară o foarte mare parte din viaţă. Ei ar trebui să fie mai mult încurajaţi în această direcţie, a formării unei păreri proprii despre şcoala în care învaţă. O asemenea implicare ar conduce la instituirea unui climat mai propice schimbării şi inovaţiei.

Dincolo de orientarea general favorabilă în descrierea profilului profesorilor, ceea ce mulţumeşte cel mai puţin pe cei tineri este tocmai existenţa valorilor scăzute ale toleranţei şi comunicativităţii acestora, în raport cu părerile, ideile lor.

Climatul creativ în şcoală Din analiza comparativă a itemilor selectaţi pentru a operaţionaliza calitatea

climatului inovativ din învăţământul românesc am putut stabili care sunt indicatorii cel mai bine apreciaţi de beneficiarii sistemului. Din seria de 10 indicatori aleşi pentru a exprima calitatea climatului, atmosfera destinsă din interiorul şcolii se constituie ca principalul punct tare al sistemului. Relaţiile între elevi şi profesori par să permită operarea cu metode şi strategii personale, nestandardizate. În contextul stimulării creativităţii, această caracteristică poate reprezenta un avantaj. Totodată însă, se poate constitui şi într-un obstacol în calea modificărilor sau reformei sistemului către proceduri mai adaptate cerinţelor.

Page 146: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

SORIN MITULESCU 6 146

Ceea ce pare că lipseşte cel mai mult în climatul şcolii româneşti este recunoaşterea meritului personal şi dreptului de proprietate asupra ideilor originale pe care elevii le emit. Foarte mulţi subiecţi (86%) susţin că în şcoală exista obiceiul copiatului. Se pare că s-a constituit, în acest sens, chiar o tradiţie culturală, cu efecte esenţiale asupra societăţii.

Un alt element insuficient dezvoltat în cadrul şcolii este comunicarea pe orizontală.

Ce înnoiri şi-ar dori tinerii? Experienţa unui concurs4 Concursul s-a desfăşurat în licee, antrenând echipe formate de elevi la propria

lor iniţiativă, şi a constat în găsirea celor mai inspirate modalităţi de exprimare a ideii de Europa, ca şi a ce anume reprezintă ţara noastră în cadrul european. Succesul acestei activităţi şi popularitatea de care s-a bucurat în rândul elevilor a pus în evidenţă necesitatea unor inovaţii apreciate. Elevii apreciază în mod deosebit şi se simt stimulaţi de flexibilitatea cadrului organizatoric, de practicarea unui stil simplu şi accesibil. Iată ce au apreciat elevii cel mai mult în cadrul acestei iniţiative:

• elevii au găsit un cadru mult mai puţin rigid decât cel cu care erau obişnuiţi în şcoală;

• au apreciat că sarcina la care trebuiau să răspundă era una de grup şi nu doar individuală, aşa cum se obişnuieşte la şcoală;

• s-au bucurat că puteau constitui ei singuri echipele, grupurile în care să lucreze. Mai mult, la a doua sa ediţie, concursul a permis chiar constituirea unor echipe formate din elevi care să provină de la şcoli diferite. Spargerea acestor bariere instituţionale li s-a părut elevilor atrăgătore;

• elevii apreciază ceea ce vine din afară, ceea ce nu este obişnuit, ceea ce este nou, ceea ce iese din rutina zilnică a programei. Au sesizat că cei care vin din afară le propun un alt mod de lucru, au un alt limbaj, un alt stil de comunicare şi asta este pentru ei stimulativ;

• limbajul simplu, apropiat de stilul lor obişnuit, abordabil folosit de către formatorii implicaţi în acţiunea-concurs;

• participarea benevolă la concurs îi face să se simtă importanţi; o văd ca pe ceva care le cere să emită idei proprii, să fie creativi, să nu repete ceea ce au învăţat sau ce li s-a spus de către adulţi;

• tot ce era diferit de ceea ce găsesc la şcoală. Au apreciat că au putut să iasă din cadrul şcolii. Consultanţii au încercat să folosească această nevoie resimţită de către elevi. Au încercat să-i scoată din spaţiul şcolar, să-i transfere într-un alt spaţiu, diferit de cel şcolar;

• cei din mediul rural au apreciat că au putut să iasă din mediul lor, au venit în oraş, s-au bucurat de micile plăceri ale oraşului;

• că au putut să producă ceva, activitatea lor având o finalitate, un rezultat. Ei sunt deja familiarizaţi cu ideea de proiect, cu rolul unui asemenea mod de a gândi, dar foarte rar au ocazia să pună în practică aşa ceva;

4 Note pe marginea discuţiei purtate cu unul dintre consultanţii proiectului Europa la liceu.

Page 147: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

7 RĂSPUNSUL TINERILOR LA INOVAŢIA EDUCAŢIONALĂ 147

• li s-a sugerat că ideile noi pe care le emit ar trebui să plece de la ceea ce există deja, de la ceea ce are o experienţă pozitivă. Aşa ar fi mai uşor de pus în practică. Asta ar însemna că în habitusul şcolar pe care îl au tinerii nu există obişnuinţa de a se documenta asupra ceea ce este de fapt, ce este în realitate. Creativitatea lor se manifestă mai ales pornind de la situaţii ipotetice;

• informaţiile care li s-au dat mai ales pe bază de imagini, de film. Au putut să vadă lucrurile şi li s-a sugerat ca şi proiectele pe care le realizează să poată fi „văzute cu ochii”. Generaţia actuală de tineri este mai familiarizată cu imaginile, este mai sensibilă la imagini;

• ar dori în şcoală să aibă un spaţiu de dezbatere liberă; • profesorii au manifestat interes pentru găsirea unor noi modalităţi de

comunicare cu elevii. Au părut dispuşi să-şi îmbogăţească metodele, folosind şi experienţa educaţiei nonformale.

Rezultatele unui alt sondaj de opinie, realizat în 2005, la comanda Consiliului Britanic din România, întăreşte concluziile noastre. Dacă 42% dintre subiecţi apreciau că ceea ce se predă în şcoală este folositor, 56% considerau că metodele de predare folosite nu au capacitatea de a angaja activ elevii şi studenţii în procesul de învăţare. Fără a reprezenta o evaluare directă a climatului creativ, această opinie descrie un sistem de învăţămînt de tip tradiţional, axat pe metode de tipul „dictării”, cu o programă supraîncărcată, cu metode rigide de evaluare şi care nu încurajază formarea unor deprinderi de tipul abilităţilor de comunicare, deprinderilor tehnice, lucrului în echipă.

Modificarea rolului profesorului în procesul educativ: profesorii ar trebui să aibă disponibilitate crescută pentru schimbare, să fie mai degrabă persoane care facilitează procesul de învăţare, decât persoane care deţin „adevărul absolut”.

STILURI EDUCAŢIONALE ŞI PROMOVAREA INOVAŢIEI

Dacă în 2003 am împărţit populaţia tânără în creativi (inovativi) şi necreativi (conservatori), în 2007 am continuat cercetările pe linia descrierii unor „stiluri” culturale şi educaţionale. Interviurile cu studenţi au pus în evidenţă manifestarea unor stiluri alternative.

• Tinerii cu un stil activ, inovativ, sociabil valorizează oportunităţile educaţionale alternative:

• „mi-am căutat un job pentru că deja mă gândeam că o să termin facultatea şi nu voi şti să fac nimic”.

Tot în cadrul acestui al doilea stil sunt prezente componentele de globalizare şi de utilizare a internetului pentru propria pregătire profesională:

• „Am fost ajutată de comunitatea globală”. • „Pe bloguri nu este impostură. Totul este transparent”.

Page 148: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

SORIN MITULESCU 8 148

• „Am făcut şi traininguri care costau. Şi afară şi în ţară. Dar nu mi-a fost condiţionat accesul la informaţie. Traininguri: strategie, creativ breefing, cercetare – creativă. Pe unele le-am găsit eu. Sau firma a întrebat ce aţi vrea să faceţi ca să vă dezvoltaţi?”.

Tinerii cu stil „activ” ... „se preocupă foarte mult de şcoală, învaţă. Ei vor să ajungă în cercetare, învăţământ. Au pornit prin forţe proprii: fac proiecte (educaţie, cultură) în grupuri; learn by doing primează”.

Aceştia valorizează oportunităţile educaţionale alternative. Ei caută alte surse pentru a învăţa, inclusiv o slujbă, chiar dacă nu are legătură directă cu facultatea urmată:

• „Înveţi mult mai mult, la nivel practic”. • „Prin acest job, am reuşit să văd calea către un viitor, o carieră” – au fost

multe lucruri noi pe care le-am învăţat şi pe care am putut să le aplic”. Dar pentru toţi, indiferent de opţiune, şcoala se prezintă ca un mediu ostil,

uniformizator, care nu tratează elevii individual, ci doar în funcţie de propriile sale reguli arbitrare:

• „Elevii nu-şi ştiu drepturile” – „sistemul te determină să crezi că tu ai o problemă” – „dacă ajungeam în biroul directoarei, se pornea de la premisa că eu am făcut ceva. Nu se lua în calcul şi varianta că profesorul ar fi greşit”.

• „Tinerii nu sunt foarte protejaţi; din şcoală (liceu) am învăţat o lecţie de viaţă – că dacă ţineam capul puţin mai jos, aş fi avut o viaţă mai liniştită = să fiu mai diplomat”.

• „Când eram în liceu credeam că doar eu sunt responsabil pentru dezvoltarea în domeniile care mă interesau; nu vedeam/ nu căutam deloc partea instituţională”.

• „La liceu, lucrurile scapă din mână. Liceul se deteriorează din cauza bacalaureatului. Bacalaureatul stresează foarte mult. Copiii împart materiile în utile (legate de bac) şi inutile”.

• „Partea de „interesant” şi de „practic” lipseşte la şcoala noastră”. Tinerii şi-ar dori ca şcoala să le ofere aceleaşi satisfacţii ca şi cele pe care le

au în contact cu noile tehnologii multimedia şi de care sunt acum fascinaţi: • „Mulţi studenţi spun că nu învaţă nimic practic la facultăţile lor. Profesorii

le spun cum era acum 100 de ani, nu arată nimic într-o eră care este atât de vizuală. Din şcoală pleci numai cu nişte teorii frumoase. Nimic nu i-ar împiedica pe profesori să-şi facă cursurile mai atractive, cu materiale video, cu elemente noi”.

• „E de neconceput să nu ai e-mail-ul profesorului ca să-l contactezi sau să nu poţi utiliza materiale de pe Internet”.

Surse de învăţare Internetul rămâne, în opinia acestor tineri, cea mai bună sursă de informare,

lipsită de barierele financiare: trebuie doar să ştii să delimitezi. Acesta ascunde însă şi riscul educaţiei de unul singur.

Page 149: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

9 RĂSPUNSUL TINERILOR LA INOVAŢIA EDUCAŢIONALĂ 149

• „Totuşi, nu e bine să fii autodidact. Nu poţi să sistematizezi singur. Ar fi bine să avem o şcoală bine pusă la punct”

• „Noi suntem o generaţie care peticeşte foarte mult. Luăm informaţii din foarte multe părţi, dar nu avem un „big picture”. Avem foarte multe antenuţe foarte superficiale. Educaţia alternativă nu poate să suplinească un efort de învăţare foarte susţinut”.

• „Educaţia de pe stradă – un vocabular groaznic. Te formează, dar în ce?” Pornind de la aceste ipoteze reformulate în termenii limbajului folosit de

tinerii interlocutori, să facem şi analiza unor date rezultate din cercetarea prin chestionar. Aceasta a cuprins un lot de 458 de tineri, în marea lor majoritate elevi de liceu, dar şi alte categorii de tineri aflaţi în diferite modalităţi de pregătire formală sau nonformală. Opţiunile educaţionale (în sens foarte larg) le-am operaţionalizat sub forma a 10 afirmaţii referitoare la educaţie sau şcoală, pentru care li s-a cerut tinerilor să-şi exprime acordul sau dezacordul. Constatăm că, deşi foarte mulţi tineri îşi doresc să poată fi inovativi, să experimenteze, ei nu realizează încă, în suficientă măsură, cât de puţin le oferă şcoala în această direcţie. Destul de mulţi dintre tineri continuă să accepte sistemul vechi de învăţământ care a promovat meditaţiile şi nu sunt foarte critici cu şcolile din România.

CONCLUZII

În actuala etapă tinerii nu au devenit încă pe deplin capabili să-şi definească o strategie proprie a participării lor la educaţie, în ciuda prezenţei pe piaţa educaţională a unor oferte tot mai diverse.

Ei nu se manifestă încă suficient de critic faţă de imobilismul manifestat în şcoală şi nu profită, în suficientă măsură, de alternativele care li se propun.

Totuşi, atunci când o iniţiativă inovatoare este prezentată cu suficientă pricepere în faţa elevilor, aceştia se arată interesaţi şi apreciază beneficiile oferite de noile metode educaţionale.

BIBLIOGRAFIE

1. Bauman, Z., Modernitatea lichidă, Bucureşti, Editura Antet, 2000. 2. Franke, S., „Les études, le travail et la combinaison études – travail chez les jeunes”, Emploi

du temps et transitions au cours de la vie, 1998, no 3, „Statistique Canada”, Ottawa, 2004. 3. Howe, N., Strauss, W., Millennials Rising: The Next Great Generation, New York, Vintage

Books, 2000. 4. Jigău, M., Consilierea carierei, Bucureşti, Sigma, 2001. 5. Sennett, R., The Corrosion of Character, The Personal Consequences of Work in the New

Capitalism – Le travail sans qualités, les consequences humaines de la flexibilité, Paris, Albin Michel, 2000.

Page 150: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

SORIN MITULESCU 10 150

he paper begins with an inventory of educational innovations currently developing in Romania, when the country is making efforts (together with the European

partners) to create a knowledge society. The state of lagging behind is being overcome both at the level of the

educational system and that of an alternative education. Several new, nontraditional educational paths are reviewed. Facing these educational challenges and offers, our study tried to

register the reaction of pupils and students, who are about to outline a personal educational style, depending on acceptance or ignoration of these innovations.

The final conclusion is that, at present, only a small part of the Romanian youngsters is ready to take benefit of the educational innovations. Most of them still have a passive and conservatory mood.

Keywords: educational innovation, nontraditional educational ways, educational style.

T

Page 151: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

FACTORI STIMULATIVI/ BLOCANŢI AI INOVAŢIEI SOCIALE ÎN MEDIUL RURAL ROMÂNESC. STUDIU DE CAZ: COMUNA BUGHEA DE SUS, JUD. ARGEŞ

MIHNEA PREOTESI

tudiul de faţă îşi propune o analiză a modului în care anumite contexte locale şi anumite moduri particulare de furnizare a bunăstării acţionează în sensul blocării apariţiei şi dezvoltării

unora sau altora dintre premisele ce facilitează inovaţia socială. Analiza se va focaliza pe mediul rural românesc, ipoteza de la care aceasta

porneşte fiind aceea că acesta reprezintă, mai degrabă, un spaţiu defavorabil inovaţiei sociale şi, în unele cazuri, un spaţiu social favorabil dezvoltării unui tip special de inovaţie socială, pe care l-am numit „pseudoinovaţie socială”.

Studiul de caz propus analizează o situaţie pe care am considerat-o relevantă pentru ilustrarea modului în care, prezenţa unei combinaţii de variabile contextuale se constituie în premise defavorabile inovaţiei sociale, însă facilitează comportamente de tipul „pseudoinovaţiei sociale”.

Cuvinte-cheie: contexte locale de furnizare a bunăstării, constrângeri, oportunităţi, practici informale de câştig, pseudoinovaţie socială.

INOVAŢIA SOCIALĂ

Accepţiunea termenului de inovaţie socială utilizată în articolul de faţă reprezintă o sinteză a principalelor abordări teoretice asupra domeniului. Termenul este unul relativ nou, fiind introdus în circuitul ştiinţific abia în 1970, într-o lucrare a lui Taylor. Conform acestuia, inovaţia socială reprezintă un nou mod de a face lucrurile, în scopul explicit de a răspunde unei nevoi sociale (Taylor, 1970, apud. Cloutier, 2003). Autorul citat, analizând condiţiile apariţiei şi reuşitei unui proces de inovare socială, consideră cooperarea şi angajamentul actorilor implicaţi ca premise esenţiale ale reuşitei inovaţiei sociale

Alţi autori, precum Chombart de Lauwe (1976, în Fontan, 1998, apud. Cloutier, 2003), consideră că inovaţia socială se manifestă nu doar ca un nou mod de rezolvare a problemelor, ci şi ca un răspuns la un ideal social. Aşadar, inovaţia socială există şi este orientată către atingerea unei situaţii sociale dorite, fără ca această situaţie să fie în mod necesar identificată ca una dificilă, care reclamă o soluţie imediată.

Într-o sinteză a acestor abordări, inovaţia socială reprezintă introducerea a ceva nou şi folositor, în vederea valorificării sociale, în sensul rezolvării unor

Adresa de contact a autorului: Mihnea Preotesi, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Calea 13 Septembrie, nr. 13, sector 5, 050711, Bucureşti, România, e-mail: [email protected].

CALITATEA VIEŢII, XX, nr. 1–2, 2009, p. 151–160

S

Page 152: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

MIHNEA PREOTESI 2 152

nevoi şi interese sociale (The American Heritage Dictionary, Meriam-Webster online, UK, Peter Drucker, 2002).

Câteva dintre premisele prezentate mai sus sunt importante pentru analiza propusă în lucrarea de faţă:

– angajamentul actorilor sociali şi cooperarea dintre aceştia reprezintă premise de bază ale producerii inovaţiei sociale;

– scopul inovaţiei sociale este ameliorarea unuia sau mai multor aspecte ale situaţiei sociale a unei colectivităţi, fie că acestea sunt identificate ca probleme sociale de către colectivitate, fie că situaţia către care se tinde este una considerată dezirabil a fi atinsă;

– inovaţia socială răspunde unor nevoi şi interese sociale. Ceea ce îmi propun, în cele ce urmează, este ca, pornind de la condiţiile

enunţate mai sus, să analizez ce factori şi prin ce mecanisme acţionează aceştia, în sensul blocării apariţiei şi dezvoltării unora sau altora dintre premisele ce facilitează inovaţia socială.

Analiza se va focaliza pe mediul rural românesc, ipoteza de la care se porneşte fiind aceea că mediul rural românesc actual reprezintă, mai degrabă, un spaţiu defavorabil inovaţiei sociale şi, în unele cazuri, un spaţiu social favorabil dezvoltării unui tip special de inovaţie socială, pe care l-am numit pseudoinovaţie socială.

Studiul de caz propus analizează o situaţie pe care am considerat-o relevantă pentru ilustrarea modului în care prezenţa unei combinaţii de variabile contextuale se pot constitui în premise defavorabile inovaţiei sociale, însă facilitează comportamente de tipul pseudoinovaţiei sociale.

POSTCOMUNISMUL ÎN RURALUL ROMÂNESC. PREMISE FAVORABILE/ DEFAVORABILE INOVĂRII SOCIALE

Răspunsul la provocările unui mediu economico-social în schimbare, în condiţii de incertitudine severă, generatoare de derută acţională şi axiologică, s-a materializat în adoptarea unor strategii de răspuns, fie active, fie pasive. Construcţia acestor strategii de răspuns a fost modelată atât de influenţa unor factori generali, precum creşterea insecurităţii economice, după 1989, cât şi prin acţiunea, în special în mediul rural, a unor factori contextuali, specifici, precum oportunităţile locale de câştig, fie ele legale, informale sau ilegale, corelat cu experienţa unor comportamente individuale şi colective de valorificare a acestor condiţii specifice.

Aşadar, tema propusă spre analiză este revelarea mecanismelor sociale şi psihosociale prin care astfel de contexte particulare pot genera şi întreţine un anumit tip de cultură civică, care, la rândul ei, poate facilita sau bloca inovaţia socială. De asemenea, este propusă a fi analizată relaţia dintre anumite strategii individuale/ colective de răspuns la provocările mediului şi inovaţia socială.

Page 153: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

3 FACTORI STIMULATIVI/ BLOCANŢI AI INOVAŢIEI SOCIALE ÎN MEDIUL RURAL 153

Schimbarea socială generează două tipuri de strategii de răspuns (Merton): – active: inovaţie; rebeliune; – pasive: ritualism; retragere. În ceea ce priveşte mediul rural românesc, tranziţia a generat ambele tipuri de

strategii de răspuns: 1. Întoarcerea la tradiţie – strategie activă, pentru că implică acţiune,

pasivă prin scopurile şi tipul de orientare pe care le propune. Întoarcerea la agricultura autarhică, de subzistenţă – o alegere a unui risc

minim, dar cu şanse de dezvoltare la fel de reduse (Voicu, B., 2005, p. 113). Ca răspuns la o situaţie generatoare de incertitudine acţională şi axiologică,

întoarcerea la tradiţie reprezintă un mecanism de absorbţie artificială a incertitudinii prin „investirea cu plus-valoare a soluţiilor cristalizate în experienţa colectivităţii şi demonstrate a fi satisfăcătoare (Zamfir, C., 1999, p. 357–358). Tradiţia reprezintă un răspuns pentru frica de a abandona rutina sigură în favoarea riscurilor asociate cu metodele neexperimentate (Nadel, apud. Zamfir, 1999, p. 358).

Pe de altă parte, tradiţionalismul reprezintă o premisă nefavorabilă pentru inovaţia socială, fiind asociat, în plan individual şi colectiv, cu obişnuinţa, care reprezintă un factor blocant al inovaţiei sociale.

2. Inovaţia socială, realizată în afara regulilor acceptate social, prin mijloace ilegale sau imorale, reprezintă o strategie de adaptare activă, ce asigură supravieţuirea în plan individual, fără a asigura premisele dezvoltării şi este o frână în calea dezvoltării sociale. Acest tip de strategie activă se materializează în pseudoinovaţii sociale, reprezentând un factor blocant al inovaţiei sociale, mecanism ce acţionează, cu precădere, în anumite contexte particulare.

Contextul va fi operaţionalizat pe următoarele dimensiuni: – constrângeri ale mediului, defavorizante inovaţiei sociale – operaţionalizate

prin lipsa unor resurse comunitare, precum încrederea interpersonală, dar şi, pe de altă parte, prin prezenţa unor elemente ce susţin prevalenţa unei culturi civice dependente;

– oportunităţi ale mediului favorizante pseudoinovaţiei sociale – modele de acţiune şi de interacţiune personal-instituţională, aflate la graniţa şi dincolo de graniţa legalităţii, ca practici validate prin experienţe individuale şi comunitare, ilustrând prezenţa unor elemente proprii unei culturi civice parohiale.

Aşadar, studiul de caz îşi propune să valideze empiric ipotezele propuse, prezentând o comunitate pe care am considerat-o relevantă pentru tema în cauză, Analiza datelor de interviu se va focaliza asupra câtorva aspecte importante, între care:

– nivelul scăzut al încrederii interpersonale şi nivelul scăzut al potenţialului de inovaţie socială, la nivel comunitar;

– contextul local, favorabil unor activităţi (pseudo)infracţionale şi experienţa unor asemenea practici, ca premise ale blocării inovaţiei sociale;

– aplicarea la nivel local a unor modele viciate de interacţiune cu instituţiile statului, fie prin evitarea relaţiilor cu acestea şi întărirea unor circuite paralele de rezolvare a problemelor în afara sistemului, fie prin personalizarea relaţiilor cu instituţiile, prin apelul la relaţii utile, ca premise ale dezvoltării unui comportament pseudoinovativ.

Page 154: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

MIHNEA PREOTESI 4 154

Studiul de caz prezintă o situaţie în care sunt prezente ambele tipuri de răspuns la schimbarea socială, în formele amintite, ce reprezintă premise ale blocării inovaţiei sociale, pe de o parte – precum întoarcerea la agricultura tradiţională, de subzistenţă –, dar şi un cadru ce facilitează dezvoltarea unor comportamente de tipul pseudoinovaţiei sociale, pe de altă parte.

Ipoteza de bază de la care porneşte analiza propusă este aceea că alegerea uneia sau alteia dintre cele două tipuri de strategii amintite depinde, în mare măsură, de gradul în care anumite contexte particulare favorizează sau nu existenţa unor oportunităţi/ practici informale/ ilegale de câştig. Cazul avut în vedere a fost considerat exemplar, tocmai datorită faptului că reprezintă un spaţiu favorabil ambelor strategii de răspuns amintite.

STUDIU DE CAZ – BUGHEA DE SUS, JUD. ARGEŞ

Ipoteza: oportunităţi informale şi ilegale de câştig mare înseamnă prezenţa unei culturi civice cu elemente parohiale, ce favorizează comportamente active pseudoinovative – refuzul sau negocierea aplicării anumitor norme, care au un statut teoretic imperativ şi nenegociabil. Pseudoinovaţia – factor blocant al inovaţiei sociale.

Cultura civică rurală – între parohial şi dependent În termenii propuşi de Almond şi Verba1, comunitatea studiată s-ar

caracteriza ca fiind un tip de cultură civică mixtă, cu elemente parohiale, dependente şi participative. Sătenii intervievaţi, din Bughea de sus, sunt orientaţi către output-ul guvernamental, într-o măsură semnificativ mai mare decât faţă de output-ul activităţii administraţiei locale.

Guvernul are datoria să îi ajute să-şi rezolve toate problemele: – prin măsuri generale, precum crearea de locuri de muncă sau stoparea

creşterii preţurilor; – prin măsuri particulare, precum controlul modului în care patronii locali

respectă drepturile angajaţilor. De asemenea, guvernul e obligat să ia măsuri şi să îi ajute pe oamenii care au

avut de suferit în urma unor calamităţi naturale, precum inundaţiile. Orientarea pronunţată către output-ul activităţii administraţiei centrale,

dublată de lipsă de orientare pentru input-ul sistemului – cultură civică dependentă. Pe de altă parte, primarul trebuie să-i lase în pace pe oameni să trăiască aşa

cum ştiu, eventual, în afara regulilor impuse de acelaşi guvern, atâta timp cât acestea intră în contradicţie cu modul lor de viaţă obişnuit.

Există tradiţia negocierii tacite a modului şi gradului de respectare a unor norme, teoretic, imperative. Faptul că oamenii încearcă şi, într-o oarecare măsură, reuşesc să trăiască în afara unora dintre normele imperative ale statului, reprezintă un indicator al existenţei unui mixt cultural dependent – parohial.

1 The Civic Culture, Princeton University Press, 1963.

Page 155: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

5 FACTORI STIMULATIVI/ BLOCANŢI AI INOVAŢIEI SOCIALE ÎN MEDIUL RURAL 155

Există mai mulţi factori ce contribuie la configurarea unei asemenea realităţi, între care, important în contextul analizei de faţă, este gradul înalt în care activităţile ilegale şi/ sau informale de câştig reprezintă o oportunitate şi o practică locală tradiţională. Analiza datelor de interviu arată că acest tip de activităţi au reprezentat şi reprezintă o parte importantă a modului în care sătenii îşi asigură existenţa de zi cu zi. Înainte de 1990, oportunităţile informale/ ilegale de câştig erau concentrate în zona marilor fabrici şi uzine comuniste din zonă, cu zeci de mii de angajaţi, precum uzina Aro sau minele de cărbuni din jurul Câmpulungului. De la Aro se furau, în special, piese de schimb, dar şi motorină şi benzină. De la mină, şoferii care lucrau în carieră furau motorină, dar şi cărbune –semnificativă este povestea unuia dintre cei intervievaţi care îşi aminteşte că într-o noapte a adus cu camionul de la mină nişte cărbuni atât de mari încât nu au avut loc într-o curte de câteva sute de metri pătraţi şi au rupt gardul şi nişte scări de beton în momentul în care i-au basculat peste gard.

Cei care deţin autoturisme Aro, pentru a obţine piese de schimb mai de calitate, aşa-numitele piese „de fabrică”, în condiţiile în care uzina nu mai funcţionează de câţiva ani, apelează în continuare la oameni care au lucrat la Aro şi care deţin încă adevărate depozite de astfel de piese – am avut ocazia să văd într-o pivniţă un asemenea depozit.

Odată cu restrângerea drastică a activităţii industriale, cea mai importantă parte a activităţilor ilegale/ informale de asigurare a traiului zilnic s-au concentrat în zona forestieră. Pădurile sunt devalizate, în general, în complicitate cu pădurarul.

Cei care fură şi sunt consideraţi, ca atare, adevăraţii hoţi, de către sătenii care fură şi ei, dar „cu măsură”, sunt ţiganii care fură fără măsură şi, în general fără complicitatea pădurarului, care de multe ori nu le poate face faţă nici cu poliţia. Oamenii consideră că hoţii cei mari sunt cei de la celălalt capăt al firului, beneficiarii mărfii, proprietarii de joagăre mai mult sau mai puţin autorizate – dacă ţiganii „fură, totuşi, că nu au ce mânca , ăştilalţi s-au îmbogăţit din furat”.

Neîncrederea–premisă negativă a comportamentului antreprenorial şi a inovaţiei sociale

Încrederea. Definiţii şi concepte Încrederea socială, sau generalizată, reprezintă o relaţie între doi actori sau

grupuri, în care una dintre părţi adoptă o poziţie care exprimă, fie verbal, fie comportamental, convingerea conform căreia cealaltă parte va întreprinde acea acţiune care este preferabilă unor acţiuni alternative (Braitwaite, 1998, p. 47, apud. Bădescu Gabriel în BOP, 2007).

Delhey şi Newton (2003) definesc în mod asemănător încrederea, ca aşteptare mutual împărtăşită, deseori exprimată ca siguranţa pe care oamenii o manifestă şi, când este necesar, comportamentul reciproc avantajos în interacţiunile lor cu ceilalţi.

Uslaner şi Rothstein (2005) fac o distincţie importantă între încrederea generalizată şi încrederea particularizată, sau in-group. Încrederea generalizată reflectă legătura mutual împărtăşită pe care oamenii o au cu societatea în ansamblu şi cu fiecare grup din cadrul acesteia. Încrederea particularizată reflectă legăturile

Page 156: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

MIHNEA PREOTESI 6 156

din cadrul unui grup, legături ce funcţionează în sensul maximizării consecinţelor pozitive ale acţiunii grupului pentru grup şi în afara sau chiar împotriva interesului social general.

Încrederea şi dezvoltarea socială Încrederea interpersonală reprezintă unul dintre factorii importanţi în

configurarea unui anumit tip de spaţiu social. Nivelul stocului de încredere corelează pozitiv cu nivelul unor variabile considerate înalt dezirabile, din perspectiva dezvoltării sociale, fie ele valori, atitudini sau comportamente. Comunităţile locale, dar şi regiunile şi, chiar ţările caracterizate prin niveluri ridicate ale încrederii sociale se caracterizează prin bunăstare economică, nivel redus de inegalitate socială, economii deschise, creştere economică importantă şi un nivel redus de criminalitate şi corupţie (Rothstein, Uslaner, 2005). Un stoc redus de încredere socială corelează cu un grad înalt de inegalitate socială, un nivel redus de toleranţă intergrupală, cu niveluri înalte ale corupţiei şi criminalităţii.

Pe de altă parte, încrederea interpersonală corelează pozitiv cu anumite comportamente, precum cel antreprenorial, ca inovaţie socială şi tip de răspuns la provocările mediului (Sandu, D., 1999, p. 98–99). Un nivel scăzut al încrederii sociale poate reprezenta, aşadar, o premisă a blocării inovaţiei sociale.

Încredere generalizată şi încredere particularizată, la Bughea de Sus Neîncrederea în oameni şi în autorităţi este relevată, pe de o parte, de

comportamentul oamenilor, pe care l-am analizat în mai multe reprize pe parcursul a câţiva ani de observaţie semiparticipativă. Pe de altă parte, oamenii înşişi caracterizează propria comunitate locală ca fiind una în care solidaritatea socială şi încrederea interpersonală reprezintă resurse rare.

Aceste aprecieri vizează fie întreaga comunitate – „oameni mai ai dracului ca aici, nu găseşti nicăieri”, fie anumite persoane, în special proprii vecini, faţă de care îşi manifestă în mod explicit sau implicit neîncrederea, atât în calitatea lor de buni vecini, cât şi în calitatea lor de oameni, în general. Neîncrederea pare a fi alimentată de suspiciuni reciproce asupra naturii şi mai ales a gradului în care aceştia desfăşoară activităţi de sporire a veniturilor, precum cele amintite anterior. Această autopercepţie mai curând negativă, este dublată de o evaluare net pozitivă în raport cu celelalte sate din jur, bughenii considerându-se mai cinstiţi, mai buni şi mai gospodari, în raport cu „Albeştenii de pe deal” care ar fi „mai hoţi şi mai răi – cei mai ai dracului oameni” şi în raport cu cei din Cândeşti, care ar fi „mai proşti şi mai puturoşi”.

Imaginea proastă a bughenilor se transformă într-una bună, dacă se compară cu cea a moldovenilor veniţi în sat, care, indiferent de statusul lor socioeconomic actual, „tot moldoveni rămân” şi a căror „dezrădăcinare” şi „replantare” generează un anume dispreţ, datorat tocmai reuşitei acestui proces de adaptare, pentru că „moldoveanul e ca salcia, unde-l pui, acolo creşte”. Acest tip de valorizare negativă a reuşitei unui comportament adaptativ reprezintă o ilustrare a valorizării pozitive a stabilităţii, în raport cu schimbarea, cu noul, cu inovaţia.

Page 157: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

7 FACTORI STIMULATIVI/ BLOCANŢI AI INOVAŢIEI SOCIALE ÎN MEDIUL RURAL 157

Aşadar, la Bughea de Sus şi când nu fură oamenii sunt bănuiţi că fură, orice, de la curent electric până la mere sau găini din grădina vecinului. Bănuiţii sunt, pe de o parte, cei care au mai mult decât ceilalţi, care au, pentru că au furat, fie cei care au mai puţin decât media satului, adică cei care trebuie să fure ca să trăiască.

Modele de interacţiune cu instituţiile statului, generatoare de comportamente de pseudoinovaţie socială2

O situaţie des întâlnită, în general, în mediul rural românesc precum şi în cazul de faţă, este angajarea fără forme legale sau cu forme legale, dar cu trecerea unei bune părţi a salariului în zona nefiscalizată. În faţa unei asemenea situaţii, chiar dacă oamenii nu sunt foarte interesaţi de efectele evaziunii fiscale în ceea ce priveşte partea de impozit neplătită, corespunzătoare sumei încasate peste cea trecută în acte, situaţia este diferită în ceea ce priveşte contribuţia la fondul de asigurări sociale. Oamenii par a fi conştienţi de pierderile pe care le vor suferi din acest punct de vedere, ca viitori pensionari, însă, fie nu consideră faptul prea grav, ca rezultat al unei orientări, mai degrabă, prezenteiste, fie găsesc soluţii de răspuns la această situaţie, ce compensează într-un fel sau altul, acest tip de pierdere a unor beneficii viitoare şi oarecum incerte, prin câştigarea unor beneficii certe şi imediate.

Unul dintre aceste beneficii certe şi imediate este negocierea unui salariu real mai mare, ca monedă de schimb pentru acceptarea unui salariu mai mic „pe cartea de muncă”.

O strategie complementară este cea a recuperării pierderii de la angajator, prin diverse metode de a îl păgubi pe acesta. Iată un exemplu de acest tip: un şofer este angajat cu salariul minim pe economie la un angajator privat, în condiţiile în care a negociat cu acesta un salariu net de două ori mai mare decât salariul minim pe economie. Angajatorul, pe lângă faptul că nu plăteşte taxele pentru angajat la valoarea reală a salariului, nu respectă, în multe cazuri, nici programul normal de muncă, cerându-i angajatului să presteze ore suplimentare de muncă, uneori plătite, alteori, neplătite. La rândul lui, angajatul fură motorină de la angajator, declarând un consum mai mare al camionului cu care lucrează, considerând că astfel reglează conturile cu patronul şi relaţia dintre aceştia rămâne una echitabilă şi reciproc avantajoasă. În plus, foloseşte, pe cât posibil, camionul de la serviciu pentru afaceri pe cont propriu şi îşi sporeşte veniturile, în aceeaşi idee de a compensa pierderile amintite. Relevant pentru ilustrarea nivelului şi constanţei cu care se realizează aceste „compensări” este faptul că unul dintre cei aflaţi într-o astfel de situaţie a reuşit să strângă de la ultimii doi angajatori pe care i-a avut în ultimii patru ani nu mai puţin de 2 500 de litri de motorină, cantitate ce rămâne constantă, în pofida folosirii permanente pentru consum propriu şi pentru vânzare.

Acest tip de reglări de conturi, realizate în afara şi, în multe cazuri, împotriva normelor legale, s-au constituit ca practici sociale, în perioada comunistă, ca efect

2 Acest capitol are la bază un subcapitol al materialului elaborat pentru tema de plan pe anul în curs, coordonator Mălina Voicu, material având titlul Contexte locale de furnizare a bunăstării. Constrângeri,oportunităţi, strategii de răspuns.

Page 158: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

MIHNEA PREOTESI 8 158

pervers al reformei socialiste a agriculturii. Pe de o parte, oamenii concepeau rodul muncii lor de la „colectiv” ca fiindu-le, în mare parte, înstrăinat pe nedrept. În consecinţă, a fura de la „colectiv” însemna, de fapt, a normaliza o situaţie considerată anormală. Pe de altă parte, proprietatea comună era şi a tuturor, în ceea ce priveşte drepturile corelative, dar şi a nimănui, în ceea ce priveşte obligaţiile corespunzătoare.

Acelaşi mecanism funcţiona, la un nivel mai scăzut, în marile întreprinderi socialiste, unde oamenii îşi mai „completau” veniturile prin exploatarea în regim privat a unor resurse publice.

În contextul amintit, reacţia legitimă, până la un punct, de apărare împotriva aplicării unor norme cu efecte aberante şi în multe cazuri insuportabile, impuse de regimul comunist, a dus la crearea unor mecanisme adaptative care au continuat să fie perfecţionate în faţa unei alte provocări, la fel de imperative, cea a şocului economic al tranziţiei. În altă ordine de idei, anumite comportamente deviante, precum cele amintite mai sus, pot fi considerate legitime, ca răspuns la o agresiune a sistemului, precum cea exercitată în mod concertat de către regimul comunist împotriva mediului rural, în ansamblu. Această legitimitate excede însă contextul în care a fost validată şi întreţine anumite moravuri, precum cele amintite, a căror legitimare duce la o acceptare cvasiunanimă, în anumite limite, a unui comportament deviant (Preotesi, 2008, p. 138).

Dacă a fura de la stat a devenit un soi de act de dreptate socială, odată cu schimbarea tipului de angajator, mecanismele compensatorii au rămas aceleaşi, cauzele şi complexul de factori generator al situaţilor ce declanşează aceste mecanisme, însă s-au schimbat.

Mai concret, abuzurile unor patroni reprezintă experienţe ce întăresc imaginea negativă a firmelor private şi legitimează comportamente precum cele amintite. Pe lângă nerespectarea timpului de lucru legal şi chiar al celui convenit între părţi, fără a compensa acest lucru cu plata orelor suplimentare, abuzurile angajatorilor vizează şi alte aspecte, precum siguranţa la locul de muncă – este relevant cazul unui şofer, obligat să conducă în curse de sute de km prin ţară un camion pentru care patronul firmei respective nu plătise toate taxele şi nici nu avea aprobările necesare pentru genul de transport pe care îl realiza. Şoferul respectiv era obligat să „se descurce” cu toate posibilele controale, riscând, între altele, suspendarea carnetului său de conducere. În plus, camionul respectiv nu prezenta siguranţă în circulaţie, ceea ce putea duce la riscuri privind integritatea fizică a şoferului şi a celor cu care acesta interacţiona în trafic. De altfel, această problemă a transferului responsabilităţii pentru starea tehnică a maşinii, de la angajator, către angajat, este una omniprezentă în toate discuţiile cu şoferi din zona respectivă. Aceştia trebuie să se descurce, de exemplu, cu nişte cauciucuri foarte uzate, practic, aproape sfâşiate, pe care le leagă cu sârme, iar atunci când nu se mai poate face nimic cu ele, le schimbă cu alte cauciucuri uzate, ce urmează acelaşi tratament – unul dintre cei intervievaţi mi-a povestit că îşi făcuse o relaţie prin care primea cauciucuri uzate de avion pe care le folosea cu succes la RABA cu care lucra.

Există şi abuzuri mai grave ale angajatorilor, precum neplata totală sau parţială a drepturilor salariale convenite de părţi, în special în cazul angajării fără

Page 159: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

9 FACTORI STIMULATIVI/ BLOCANŢI AI INOVAŢIEI SOCIALE ÎN MEDIUL RURAL 159

forme legale. În acest sens, este relevant cazul unui tânăr angajat la o firmă de transport internaţional care, în aşa zisă perioadă de probă, a făcut două curse în Anglia, fără a fi plătit şi fără a i se asigura diurnă – a primit 100 de euro, ca avans din salariu, bani cu care a trebuit să trăiască o săptămână, „dormind în camion şi mâncând numai conserve pentru câini şi pisici”. Discutând cu persoana respectivă despre posibilităţile legale de rezolvare a acestei situaţii, apelul la instituţiile abilitate nu părea a fi o idee atractivă, neîncrederea în aceste instituţii fiind dublată de frica de incompetenţă în raport cu abilităţile proprii necesare demarării unui asemenea demers. Primind ajutor în redactarea şi trimiterea reclamaţiei la instituţiile abilitate, a acceptat, totuşi, să urmeze calea legală. După o vreme, deşi lucrurile păreau să ia o turnură favorabilă celui păgubit, respectivul a hotărât să îşi facă singur dreptate şi a tăiat o prelată de la un TIR al firmei respective, prelată a cărei valoare depăşea de două ori valoarea salariului pe care acesta îl avea de recuperat. A fost însă prins şi şi-a recunoscut fapta la poliţie. Patroana respectivă, şi ca urmare a amenzii destul de importante primite în urma reclamaţiei în cauză, a exclus orice formă de înţelegere, promiţându-i acestuia că „o să îl termine”, drept pentru care l-a acuzat de hărţuire şi de distrugere, fixându-i un termen foarte apropiat pentru plata daunelor, urmând să demareze, în caz contrar, procedurile judiciare specifice situaţiei respective.

Cazul relatat este ilustrativ pentru modul în care se produce, în mod concret interacţiunea individului cu instituţiile statului. Chiar dacă oamenii susţin un stat maximal, cel puţin în ceea ce priveşte intervenţia în economie, pe de altă parte nu au nici încrederea, nici obişnuinţa, nici competenţa minimă necesară pentru a apela, în caz de nevoie, la instituţiile statului. Pe de altă parte, există practica rezolvării directe şi în afara mecanismelor legale a conflictelor interpersonale şi, în unele cazuri, a celor personal-instituţionale, transformate, la rândul lor, tot în conflicte interpersonale – de exemplu, conflictul de muncă devine un război personal cu patronul sau cu şeful direct.

În plus, experienţele negative ale interacţiunii cu instituţiile întăresc această respingere şi neîncredere în modelul birocratic de rezolvare a problemelor. În general, în medie, oameni mai puţin instruiţi şi mai prost îmbrăcaţi decât cei din mediul urban, cei din mediul rural percep, în multe cazuri, o atitudine ostilă din partea reprezentanţilor, ceea ce Lipski numea „birocraţia de ghişeu”, fiind descurajaţi încă de la prima interacţiune cu nişte instituţii în care nu au, oricum, prea multă încredere.

Cu totul altfel stau lucrurile atunci când în instituţiile respective există un reprezentant care este cineva cunoscut. Dacă ştii pe cineva din sistem, interacţiunea cu sistemul devine mai simplă şi mai dezirabilă. În acest caz, oamenii apelează la instituţii pentru a îşi aranja „pensii pe caz de boală” (între oamenii cu care am discutat, unii ştiau şi persoana la care trebuie să apeleze şi tariful acestui serviciu), sau obţinerea mai facilă a carnetului de conducere (de altfel, judeţul Argeş a ajuns celebru din acest punct de vedere, ca urmare a scandalului poliţiştilor implicaţi în acte de corupţie vizând obţinerea frauduloasă a permiselor de conducere).

Acest tip de interacţiuni sunt, de fapt, interacţiuni personale, problemele fiind rezolvate în afara mecanismelor legale birocratice. În plus, participarea indivizilor

Page 160: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

MIHNEA PREOTESI 10 160

la acte de corupţie reprezintă o dovadă a corupţiei existente în sistem, iar rezultatul este tocmai o scădere a încrederii în instituţii, dar şi o scădere a încrederii generalizate (Rothstein, Usslaner, 2005).

Concluzie: Strategii de răspuns, precum cele prezentate mai sus, pot fi considerate ca exemple de pseudoinovaţie socială, cu efecte negative asupra vieţii individului şi asupra comunităţii. Acest tip de reglare de conturi ca mod de rezolvare a conflictelor dezvoltă anumite abilităţi sociale, în dauna altora şi presupun un consum de energie folosită într-o direcţie opusă sau, în cel mai bun caz, neutră faţă de dezvoltarea socială, fapt ce reprezintă o premisă a blocării inovaţiei sociale.

BIBLIOGRAFIE

1. Almond, G., Verba, S., The Civic Culture, Princeton University Press, 1963. 2.Cloutier, J., Qu-est que l’innovation sociale?, www.crises.uqam.ca/cahiers/ETO314.pdf. 3. Dehley, J., Newton, K., Who Trusts? The Origins of Social Trust in Seven Society,

„European Societies”, 5, nr. 2/2003. 3. Dumitrache, L., Vintilă, G., Un model de evaluare a dinamicii aşezărilor umane în perspectiva

dezvoltării durabile, „Calitatea Vieţii”, nr. 3–4, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1995. 4. Preotesi, M., Contexte locale de furnizare a bunăstării şi încrederea interpersonală şi

instituţională. O analiză în mediul rural românesc, „Calitatea Vieţii”, nr. 1–2, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008.

5. Rothstein, Bo, Uslaner, E. M., All for all – Equality, Corruption and Social Trust, „World Politics”, 2005, p. 41–72.

6. Sandu, D., Spaţiul social al tranziţiei, Iaşi, Editura Polirom, 1999. 8. Voicu, B., Voicu, M., (coord.), Valori ale românilor – 1993–2006, Iaşi, Institutul European, 2007. 9. Voicu, B., Penuria pseudo-modernă a postcomunismului românesc, vol. 1, Iaşi, Editura

Expert Projects, 2005. 10. Voicu M., Ce fel de bunăstare îşi doresc românii? Despre legitimitatea politicilor sociale

în România, Iaşi, Editura Expert Projects, 2005. 11. Zamfir, C., Incertitudinea – o perspectivă psihosociologică, în Zamfir C., Spre o

paradigmă a gândirii sociologice, Iaşi, Editura Cantes, 1999, p. 327–364. 12. Fundaţia Soros, Barometrul de Opinie Publică – 10 ani, România, 2007. 13. The American Heritage Dictionary, Meriam-Webster online, UK, Peter Drucker, 2002.

his study intends to make an analysis of how certain local contexts and particular ways of delivery welfare act upon the development of some of the premises which facilitate the social inovation.

The analysis will be focused on the Romanian rural area. The groundwork hypothesis states that this represents a rather detrimental space to social inovation, and, in certain cases, a space favorable to the development of a particular type of social inovation entitled „pseudo-social innovation”.

The suggested case study analyses a situation which I consider to be relevant, in order to describe how a combination of contextual variables represents detrimental premises for social innovation, facilitating the „pseudo-social innovation” behaviour.

Keywords: local context of delivery of welfare, constraints, opportunities, informal practices of gain, „pseudo-social” innovation.

T

Page 161: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

MĂSURAREA SĂRĂCIEI ŞI INCLUZIUNII SOCIALE – UN CAZ DE ASIMILARE SELECTIVĂ A INOVAŢIEI

COSMIN BRICIU

tudiul descrie procesul dificil al asimilării inovaţiei sociale în sistemul decizional, adesea parţial şi fără garanţia sustenabilităţii. Cazul unei strategii evaluate ca având un

potenţial ridicat de inovare la nivelul societăţii româneşti, respectiv strategia antisărăcie elaborată în 2002, ilustrează această idee. După schimbarea guvernării în ciclul căreia a fost elaborată, impactul diferitelor componente ale strategiei a fost diferit: în timp ce structura instituţională construită în acea perioadă a fost, practic, abandonată, influenţa planului antisărăcie a fost difuză şi este dificil de evaluat (unele documente de planificare elaborate ulterior au preluat parţial principiile strategice şi obiectivele planului atisărăcie). Componenta de măsurare a sărăciei şi incluziunii sociale, rolul instrumental de ghidare şi monitorizare a politicilor sociale, a fost însă mai bine (mai vizibil) asimilată. Studiul propune câteva explicaţii posibile asupra cauzelor de succes sau de eşec în asimilarea selectivă, în difuzarea şi asigurarea sustenabilităţii diferitelor componente ale strategiei.

În contextul unui eşec parţial al sistemului decizional de a asimila în totalitate inovaţia socială mult mai amplă pe care o propunea strategia antisărăcie, sistemul de indicatori de incluziune socială a devenit un agent de difuziune şi menţinere a inovaţiei. Prin tipul de probleme măsurate, prin indicatorii utilizaţi, metodologiile au exercitat o presiune difuză asupra sistemului, în direcţia urmării unor obiective strategice: tratarea problemelor cu adevărat critice şi lărgirea sferei de preocupări a decidenţilor de la problemele curente, pentru care sunt planificate deja resurse, la întreaga arie de responsabilitate a instituţiilor publice.

Cuvinte-cheie: inovaţie socială, strategie antisărăcie şi pentru promovarea incluziunii sociale, măsurarea sărăciei şi incluziunii sociale, asimilare selectivă a inovaţiei sociale.

INTRODUCERE

Inovaţia socială este un concept relativ nou şi puţin explorat din punct de vedere teoretic. Studiul porneşte de la definiţia cadru a lui Schumpeter, în 1961, inovaţia fiind descrisă ca un proces care conduce la rezultate noi, pe baza unei

Adresa de contact a autorului: Cosmin Briciu, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Calea 13 Septembrie, nr. 13, sector 5, 050711, Bucureşti, România, e-mail: [email protected]; [email protected].

CALITATEA VIEŢII, XX, nr. 1–2, 2009, p. 161–170

S

Page 162: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

COSMIN BRICIU 2 162

combinaţii de informaţii şi elemente preexistente (Schumpeter: 1961). Caracterul social al inovaţiei este dat de orientarea procesului, în direcţia satisfacerii unei nevoi sociale (Mulgan: 2007). Pentru a putea distinge inovaţia socială de orice alt proces de îmbunătăţire a situaţiei, consider că este necesară accentuarea componentei de schimbare: noua configuraţie ar trebui să producă un salt calitativ sau o „ruptură” în abordarea şi/ sau în procedurile care sunt folosite pentru a rezolva o anumită problemă socială.

Fără a intra în dezbateri teoretice mai largi asupra inovaţiei, demersul articolului de faţă este limitat la încercarea de a stabili cum funcţionează inovaţia socială la nivel instituţional. Cazul unei instituţii guvernamentale este considerat reprezentativ pentru ideea de inovaţie socială, dar şi pentru mecanismele care blochează asimilarea ei în sistem. Comisia Antisărăcie şi Promovarea Incluziunii Sociale (CASPIS) a fost evaluată de către Banca Mondială în cadrul unui raport de analiză a politicilor sociale din România ca o „insulă de inovaţie socială” (Banca Mondială: 2002). Studiul încearcă să ofere o imagine a potenţialului inovativ al strategiei propuse de CASPIS, să compare acest potenţial cu rezultatele obţinute şi să stabilească posibile cauze pentru succesul sau eşecul în asimilarea, difuzarea şi asigurarea sustenabilităţii unei soluţii inovative.

Cazul CASPIS este util în ilustrarea unor caracteristici ale procesului de inovaţie socială din mai multe motive:

– reprezintă o instituţie care a încercat să pună în practică, ca în cazul definiţiei oferite anterior, mai multe idei bune, în acelaşi timp, şi să valorifice potenţialul celor mai importanţi actori din domeniul politicilor antisărăcie (organizaţii internaţionale cu strategii diferite şi chiar, în anumite puncte, antagonice, precum Uniunea Europeană, Banca Mondială şi Departamentul Marii Britanii pentru Dezvoltare Internaţională, dar şi actori interni cu interese şi statut diferit, precum mediul academic şi mediul administrativ, decidenţi şi instituţii statistice);

– facilitează comparaţia între potenţialul inovativ ridicat al unei soluţii/ perspective (cea promovată de CASPIS) şi rezultatele mult mai modeste, ca urmare a adoptării ei doar parţial, pentru o perioadă delimitată şi cu un caracter oarecum formal de către sistem;

– facilitează comparaţia între anumite domenii ale inovaţiei sociale propuse de CASPIS, care au fost internalizate mai uşor în sistemul politic şi care au produs rezultate mai vizibile, şi alte domenii puţin asimilate şi cu rezultate mai puţin vizibile.

În acest ultim sens, sistemele de măsurare dezvoltate de CASPIS, asupra cărora se va focaliza o parte din analiză, sunt un exemplu de instrument asimilat mai uşor în sistemul decizional şi care s-a dovedit sustenabil. Alte componente, principial mai importante, precum Planul naţional antisărăcie şi pentru promovarea incluziunii sociale (PNAinc) şi sistemul instituţional naţional şi judeţean de combatere a sărăciei au fost implementate doar parţial şi nu au supravieţuit guvernărilor succesive, în forma în care au fost proiectate.

Page 163: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

3 MĂSURAREA SĂRĂCIEI ŞI INCLUZIUNII SOCIALE 163

Pe de altă parte, metodologiile de calcul dezvoltate în cadrul CASPIS şi datele furnizate au devenit agenţi de difuziune a schimbării de viziune în domeniul sărăciei şi incluziunii sociale. Prin tipul de probleme care au fost urmărite prin indicatori specifici, metodologiile au exercitat o presiune difuză în două direcţii:

• indicatorii de sărăcie absolută şi o serie de indicatori de deprivare incluşi în setul indicatorilor de incluziune au exercitat o presiune spre conştientizarea şi abordarea problemelor grave;

• indicatorii de incluziune socială propuşi pe toate domeniile politicilor sociale au exercitat o presiune spre lărgirea sferei de preocupări a decidenţilor de la problemele curente pentru care sunt planificate deja resurse, la probleme generale, care necesită o strategie coerentă şi coroborarea responsabilităţilor instituţiilor publice.

Suportul factorilor de decizie pentru principiile strategice ale CASPIS a fost inegal, adesea cu un caracter formal şi a fluctuant de-a lungul timpului, iar suportul financiar a fost minimal, însă instrumentul creat de CASPIS pentru a orienta implementarea strategiei (sistemul de măsurare a sărăciei şi a incluziunii sociale) a fost adoptat şi internalizat în sistem.

Nu este vorba, deci, despre un caz de succes în totalitate. Este posibil ca una dintre caracteristicile inovaţiei autentice să fie tocmai dificultatea cu care este acceptată iniţial în sistemul în care îşi propune să promoveze o schimbare.

DIMENSIUNI INOVATIVE ALE STRATEGIEI CASPIS

CASPIS a funcţionat până în 2005 ca o instituţie guvernamentală cu obiective ambiţioase şi cu activităţi susţinute în direcţia atingerii lor. Promovarea lor, conjugată în cadrul unei strategii unitare, este, însă, în acord cu definiţia citată, motivul pentru a considera că demersul de ansamblu al acestei instituţii a fost unul inovativ. Probabil că este necesar un sistem specific de referinţă pentru a putea evalua adecvat gradul în care o anumită soluţie/ strategie este inovativă. În contextul unei politici sociale a cărei principală caracteristică a fost reactivitatea, fragmentarea, lipsa de coerenţă (Zamfir, 1999), există suficiente argumente pentru a considera CASPIS o instituţie cu potenţial inovativ ridicat în sistem.

• Instituţia a fost plasată într-o poziţie specială în structura administrativă centrală, fiind prezidată de către primul-ministru. Această poziţie oferea un potenţial de coordonare strategică mai ridicat, chiar în comparaţie cu organisme similare de combatere a sărăciei din ţările Uniunii Europene, cuprinse, de regulă, în structurile ministerelor de sector din domeniul social (corespondentul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale din România).

• A promovat, pentru prima dată în România într-un mod coerent şi unitar, un plan de combatere a sărăciei, în cadrul unei strategii mai complexe de creştere a incluziunii sociale, ca proiect de dezvoltare globală a societăţii româneşti.

Page 164: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

COSMIN BRICIU 4 164

• A anticipat o tendinţă de politică socială: înfiinţarea unei structuri specializate de promovare a incluziunii sociale şi elaborarea unui plan antisărăcie şi pentru promovarea incluziunii sociale erau cerinţe ale Uniunii Europene doar pentru statele membre, în timp ce România era, în acel moment, un stat-candidat.

• Strategia CASPIS a fost elaborată în funcţie de contextul specific României, dintr-o perspectivă de planificare a politicii sociale în funcţie de problemele interne, fiind doar parţial modelată de viziunea organizaţiilor internaţionale; de exemplu, incluziunea socială a fost promovată ca un obiectiv global de dezvoltare şi nu doar ca o problemă specifică de integrare a diferitelor categorii marginale, aşa cum a fost abordată în unele ţări ale Uniunii Europene.

• CASPIS a fructificat experienţa academică din România în cercetarea sărăciei şi incluziunii sociale, mobilizând o reţea largă de experţi din instituţii precum Institutul Naţional de Statistică, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii şi alte instituţii de cercetare şi măsurare a sărăciei şi a problemelor sociale. Se poate considera că a fost creat un context favorabil pentru ca cercetarea să influenţeze cursul politicilor sociale. Promotorul acestei viziuni a fost sociologul Cătălin Zamfir, coordonatorul tehnic al CASPIS. În acelaşi timp, a fost stimulată desfăşurarea unor cercetări speciale, care au răspuns interesului public pentru anumite probleme critice, unele dintre aceste studii fiind, ele însele, inovatoare în contextul cercetării din România. Elaborarea, pentru prima dată, a unei hărţi a sărăciei la nivel local (Pop: 2003) sau a unei cercetări asupra sărăciei extreme concentrate în pungi de sărăcie din localităţile urbane, ca fenomen nou apărut în România tranziţiei postdecembriste (Stănculescu, Berevoescu, 2005), sunt doar două dintre exemplele posibile.

• A promovat iniţiativa locală, sprijinind construcţia unui sistem instituţional şi elaborarea unor planuri antisărăcie la nivel judeţean.

• A promovat schimbarea modului de lucru în sistemul administrativ central: a accentuat rolul planificării strategice în procesul de formulare a politicilor sociale, a promovat idei novatoare, precum implementarea şi finanţarea politicilor pe bază de proiecte şi programe, a promovat ideea monitorizării permanente şi a evaluării politicilor. CASPIS a fost prima instituţie guvernamentală care a utilizat metode ştiinţifice în monitorizarea activităţii proprii, a implementării PNAinc, a activităţii comisiilor judeţene antisărăcie şi a implementării planurilor judeţene. Cele câteva evaluări de impact ale unor programe de mari dimensiuni, precum venitul minim garantat, sunt, de asemenea, legate de activitatea CASPIS.

În 2006, CASPIS a fost desfiinţată, iar Ministerul Muncii a preluat responsabilitatea elaborării politicilor sociale antisărăcie. Chiar dacă în perioada în care această instituţie a funcţionat a avut loc o scădere semnificativă a sărăciei, este dificil de evaluat impactul specific al CASPIS, care a reprezentat un organism cu rol strategic, fără responsabilităţi în implementarea de politici şi programe. În aceeaşi perioadă au fost configurate sisteme precum venitul minim garantat, sistemul naţional de asistenţă socială şi programe specifice, precum sistemul de alocaţii pentru familiile cu copii şi pentru familiile monoparentale.

Page 165: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

5 MĂSURAREA SĂRĂCIEI ŞI INCLUZIUNII SOCIALE 165

PNAinc nu a beneficiat de un buget specific pentru implementare (însă a fost elaborat după o concepţie globală, specificând politici şi programe care beneficiau deja, sau urmau să beneficieze de finanţare şi coordonate de alte instituţii). Planul a influenţat, prin preluarea unor obiective, elaborarea altor documente strategice precum Memorandumul Comun de Incluziune Socială sau Raportul asupra Obiectivelor de Dezvoltare a Mileniului. Influenţa la nivelul implementării politicilor sociale în România poate fi caracterizată probabil ca una difuză, dificil de evaluat. Strategia antisărăcie are şi în prezent, la nivel de concepţie, o dimensiune inovativă importantă, în comparaţie cu stadiul actual al politicilor sociale din România (de exemplu, nu există în continuare o reţea suficientă de locuinţe sociale şi de necesitate, aşa cum prevedea PNAinc în 2002).

Sistemul a eşuat, cel puţin parţial, în asimilarea, difuziunea şi asigurarea sustenabilităţii acestei strategii. Eşecul este greu de atribuit. A fost, probabil, rezultatul unei combinaţii între mai mulţi factori: susţinerea la cel mai înalt nivel politic a rămas formală şi nu a fost completată prin finanţarea unui plan de implementare; poziţia CASPIS în cadrul structurilor guvernului a reprezentat un element inovativ necorcordant cu viziunea la nivelul Uniunii Europene asupra poziţiei structurilor de combatere a sărăciei în cadrul ministerului de profil în implementarea politicilor sociale.

Una dintre componentele activităţii CASPIS – componenta de măsurare a sărăciei şi a incluziunii sociale – a fost mai uşor asimilată şi difuzată larg în sistem. De altfel, metodele de măsurare a sărăciei, sistemele de indicatori, cultura măsurării problemelor sociale, a monitorizării şi evaluării programelor de intervenţie reprezintă principalul rezultat pe termen lung a existenţei CASPIS. Deşi potenţialul inovativ al instituţiei era mai vast, acoperind strategia, configuraţia instituţională şi modul de lucru, metodele de măsurare reprezintă principalul instrument inovativ care a rezistat în sistem.

ISTORICUL MĂSURĂRII INCLUZIUNII SOCIALE ŞI CONFIGURAŢIA SISTEMULUI

În România s-a format, în mediul academic, dar şi la nivel guvernamental şi în mediul organizaţiilor internaţionale, un nivel de expertiză considerabil pentru măsurarea sărăciei şi incluziunii sociale şi un istoric bogat al utilizării indicatorilor de sărăcie şi incluziune socială. Începând cu 2001, datele privind nivelul sărăciei în România oferite publicităţii au fost calculate pe baza „metodologiei CASPIS”. Ca orice estimare statistică, validitatea acestor date a fost contestată uneori (de către unii reprezentanţi ai sindicatelor şi ai mass-media), dar a fost, în general, susţinută de către decidenţi, cercetători şi cele mai importante organizaţii internaţionale. Datele privind sărăcia şi incluziunea socială nu au fost utilizate doar în scopul elaborării unui număr important de rapoarte de cercetare asupra unor probleme sociale, ci şi pentru a fundamenta rapoarte de planificare a politicilor sociale,

Page 166: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

COSMIN BRICIU 6 166

menţionate anterior. Prin hotărâre de guvern, atât metodologia de măsurare a sărăciei, cât şi lista de indicatori de incluziune socială au fost asumate oficial. Rolul CASPIS nu a fost însă, în primul rând, unul metodologic, iar analiza sărăciei a fost doar un segment de activitate, destinat să ghideze elaborarea şi punerea în practică a politicilor sociale.

Preocuparea pentru elaborarea unui set de indicatori ai incluziunii sociale a apărut, la nivel european, în contextul atenţiei sporite acordate creării unui proiect comun european de dezvoltare socială, în cadrul „metodei deschise de coordonare” şi al accentului crescut pus pe monitorizarea progresului în rezolvarea problemelor de interes general. În urma Summit-ului de la Nisa din 2000, Consiliul European a stabilit ca toate statele membre să elaboreze, în 2001, strategii antisărăcie şi de promovare a incluziunii sociale şi să elaboreze Planuri naţionale de acţiune privind incluziunea socială, în acord cu obiectivele adoptate. Necesitatea monitorizării progreselor anuale ale statelor membre a condus la ideea elaborării, de comun acord, a unui set de indicatori comparabili.

Procesul de integrare europeană a creat nevoia de informaţie statistică suplimentară şi de o calitate mai bună. Creşterea numărului de ţări-membre ale UE a dus la creşterea gradului de eterogenitate şi inegalitate dintre ţări. Raportările pe bază de indicatori în politica socială, la nivel european, au un rol central: indicatorii sunt utilizaţi în procesul de fixare a standardelor, în diseminarea bunelor practici şi pentru a monitoriza rezultatele implementării unor politici sociale diferite ale statelor-membre pentru îndeplinirea obiectivelor comune, în contextul metodei deschise de coordonare.

Setul actual de indicatori de incluziune socială este o versiune reformată a vechiului set Laeken (monitorizat în perioada 2002–2005), selectaţi după principiile şi criteriile enunţate de Atkinson (2002) şi cuprinde indicatori primari legaţi de sărăcie şi deprivare, ocupare şi şomaj, locuire, educaţie, imigranţi, bunăstarea copilului şi indicatori secundari, care aprofundează dimensiunile surprinse prin cei primari, complementar cu indicatori legaţi de inegalitate socială, disparităţi regionale, sănătate etc.

Din punct de vedere strategic, indicatorii de incluziune socială reprezintă instrumentul de monitorizare permanentă a situaţiei sociale şi fundamentează elaborarea Planurilor Naţionale Antisărăcie şi Promovare a Incluziunii Sociale ale ţărilor-membre. Setul comun de indicatori UE reprezintă un instrument flexibil, supus reformărilor periodice şi este rezultatul unui proces îndelungat de armonizare a obiectivelor de politică socială şi a sistemelor statistice naţionale.

Perspectiva incluziunii sociale promovată la nivel european a fost introdusă în România de către CASPIS, care şi-a asumat şi coordonarea activităţilor de elaborare a sistemelor de indicatori. Pe lângă setul comun, CASPIS a încercat să elaboreze:

– un set naţional de indicatori. Pentru surprinderea problemelor specifice, UE a recomandat statelor membre să construiască un set de indicatori terţiari

Page 167: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

7 MĂSURAREA SĂRĂCIEI ŞI INCLUZIUNII SOCIALE 167

(naţional). La vremea respectivă România era doar o ţară candidată, devansând multe state-membre în procesul de elaborare a acestor indicatori;

– un set judeţean de indicatori. Urmărirea unui nivel cât mai ridicat de dezagregare teritorială a datelor constituie un obiectiv important la nivelul Uniunii Europene, înregistrarea disparităţilor intra-naţionale existente reprezentând o prioritate. Elaborarea unei propuneri de sistem judeţean de indicatori reprezintă o încercare inovativă, chiar în contextul UE, celelalte ţări neavând o preocupare sistematică în acest sens.

Sistemul naţional de indicatori de incluziune socială surprinde dimensiuni suplimentare ale excluziunii/ incluziunii sociale, faţă de cele prevăzute la nivel european. A fost elaborat în 2004 (Briciu, Grigoraş, 2004), iar printr-un proces de consultare interguvernamentală a fost selectat un set mai restrâns de indicatori şi adoptat ulterior, prin hotărâre de guvern, pentru a fi calculat anual. Dimensiunile şi subdimensiunile vizate au fost: resurse (sărăcie, transferuri sociale), piaţa muncii (ecluziunea de pe piaţa muncii, excluziunea persoanelor ocupate), condiţii de locuit (calitatea locuinţei, utilităţi, acces la locuinţă şi costul locuirii, dotare, supraaglomerare), educaţie (participare la educaţie, capital educaţional), sănătate (acces la servicii de sănătate, mortalitate şi morbiditate, viaţă sănătoasă), ordine publică.

Ulterior, un alt proiect derulat în 2008, în care a fost implicat Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse, Institutul Naţional de Statistică şi experţi din domeniul academic a extins lista indicatorilor de incluziune socială şi a adaptat-o conform cu noua configuraţie a sistemului de măsurare a incluziunii sociale la nivel european (vechea listă era elaborată pe baza metodologiei setului de indicatori Laeken). Cei 100 de indicatori sunt grupaţi, de asemenea, pe dimensiuni – economic, ocupare, locuire, educaţie, sănătate şi social.

În 2004 a fost propus un sistem de monitorizare a incluziunii sociale la nivel judeţean (Apostol et al., 2004) ca instrument pentru realizarea diagnozei sociale a judeţului şi ca suport pentru adecvarea politicilor sociale la problemele comunitare. Dimensiunile luate în considerare au fost: ocupare, educaţie, locuire, sănătate, servicii de asistenţă socială, copii/ tineri în situaţii de risc, persoane cu handicap. Selecţia indicatorilor a fost determinată, în principal, de capacitatea de producere a acestor indicatori la nivel judeţean.

Problema principală a sistemelor de monitorizare a incluziunii sociale rămâne, însă, lipsa de comparabilitate a datelor între nivelul european, naţional şi judeţean. Indicatorii culeşi la nivel local din surse administrative nu sunt comparabili cu indicatorii calculaţi pe baza anchetelor implementate de Institutul Naţional de Statistică. Sistemul naţional, revizuit în 2008, include o serie de indicatori care trebuie calculaţi şi la nivel judeţean/ local pentru a da o imagine adecvată a distribuţiei teritoriale a efortului public de combatere a unor probleme. Printre indicatorii care pot fi urmăriţi şi în plan teritorial figurează: rata netă de cuprindere în învăţământ (pe total şi pe niveluri de învăţământ), rata abandonului

Page 168: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

COSMIN BRICIU 8 168

şcolar (pe total şi pe niveluri de învăţământ), rata de dependenţă economică, proporţia şomerilor înregistraţi în populaţia stabilă în vârstă de 18–62 ani, ponderea şomerilor de lungă durată în totalul şomerilor înregistraţi, speranţa de viaţă sănătoasă, rata mortalităţii infantile, incidenţa TBC, incidenţa hepatitei ş.a.m.d.

Încercarea de a elabora un sistem de incluziune socială la nivel judeţean, deşi eşuată, a fost ulterior preluată de o parte dintre decidenţii politici la nivel judeţean, ca bună practică. De exemplu, Consiliul Judeţean al judeţului Argeş a susţinut elaborarea unui set de indicatori la nivel regional, judeţean şi de localitate (Briciu, Grigoraş 2008) care să permită o diagnoză socială a judeţului (inclusă în strategia adoptată pentru acest judeţ), cu accent pe problematica incluziunii sociale, pe dimensiunile: demografie, economie şi standard de viaţă, ocupare, educaţie, sănătate, locuire, protecţie socială şi probleme speciale.

Din punct de vedere metodologic, setul de indicatori de incluziune socială a fost conceput ca un sistem deschis de indicatori, care promovează inovaţia: sistemul este supus revizuirii şi îmbunătăţirii; au fost propuşi indicatori pentru care nu există încă modalităţi standard de calcul. Setul de indicatori de incluziune propus la nivel naţional a anticipat tendinţe de evoluţie a indicatorilor sociali la nivel european, prin interesul acordat pentru indicatorii nonmonetari şi pentru creşterea numărului de dimensiuni măsurate, nu doar cele economice, prin deschiderea mai mare pentru indicatorii din surse administrative şi prin preocuparea constantă în vederea îmbunătăţirii informaţiei statistice disponibile la nivel teritorial.

INOVAŢIA CA SCHIMBARE A STILULUI DE LUCRU LA NIVELUL STRUCTURILOR ADMINISTRATIVE

Acest studiu propune o abordare diferită a măsurării sărăciei şi incluziunii sociale în România, ca reprezentând o formă de inovaţie socială asimilată şi care s-a dovedit sustenabilă, în contextul guvernărilor succesive. Nu este vorba, în primul rând, despre o inovaţie metodologică sau de ordin tehnic: metodologia de măsurare a sărăciei, utilizată în România, este o formă adaptată a metodologiei de măsurare propusă de Banca Mondială pentru ţările în curs de dezvoltare, în timp ce sistemul de indicatori de incluziune socială naţional preia şi dezvoltă setul de indicatori Eurostat.

Inovaţia este identificată, în studiul de faţă, ca schimbare a stilului de lucru la nivelul structurilor administrative – Guvern şi Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale –, în sensul orientării spre un proces decizional cu un caracter strategic mai accentuat, fundamentat pe date şi supus monitorizării şi evaluării.

Cauzele posibile ale asimilării selective în sistemul decizional, respectiv preluarea acestui sistem de către MMFPS, în contextul abandonării cvasitotale a celorlalte direcţii iniţiate de CASPIS, pot fi cel puţin două. O primă explicaţie ar fi aparenţa de neutralitate a datelor, caracterul lor neideologic, utilitatea lor pentru

Page 169: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

9 MĂSURAREA SĂRĂCIEI ŞI INCLUZIUNII SOCIALE 169

elaborarea de strategii şi programe, indiferent de concepţia care le fundamentează. O a doua explicaţie, probabil cea mai importantă, este legată de difuziunea largă a instrumentelor de măsurare în interiorul structurilor administrative prin programe de instruire. Reprezentanţii MMFPS şi lucrători din alte structuri au beneficiat de sesiuni de pregătire privind metodele de măsurare a sărăciei şi incluziunii, cu fonduri din partea Băncii Mondiale. Instrumentul a fost astfel mai uşor preluat în sistem, multiple studii demonstrând că instruirea personalului de la bază este mai eficientă, comparativ cu negocierea cu managementul instituţiilor pentru asimilarea unei practici (Louis G.T., 1980).

Se poate spune că este pentru prima dată când, în cadrul structurilor administraţiei publice centrale, sunt prelucrate date primare din anchetele Institutului Naţional de Statistică; din utilizatori neinformaţi şi dezinteresaţi, factorii decizionali devin, astfel, producători şi promotori ai estimărilor asupra sărăciei şi incluziunii sociale. În mod tradiţional, „statisticile” disponibile în cadrul sistemului administrativ se referă la datele programelor derulate de instituţii, în cazul MMFPS – numărul de beneficiari şi sumele alocate pentru diferite transferuri sociale. Asumarea sistemului de indicatori de incluziune şi de sărăcie ca parte a sistemului redirecţionează monitorizarea pe date de rezultat/ consecinţă, făcând posibile analize ale situaţiei sociale şi ale rezultatelor obţinute ca urmare a derulării programelor.

Indicatorii sărăciei şi incluziunii sociale exercită o presiune difuză asupra sistemului, în două direcţii:

• considerarea problemelor grave (indicatori de sărăcie absolută şi o serie de indicatori de deprivare incluşi în setul indicatorilor de incluziune);

• lărgirea sferei de preocupări a decidenţilor, de la problemele curente, pentru care sunt planificate deja resurse, la întreaga arie de responsabilitate a instituţiilor publice (indicatori de incluziune socială propuşi pe toate domeniile politicilor sociale).

Sistemul de indicatori de incluziune socială a funcţionat ca un agent de difuziune a schimbării de viziune în domeniul sărăciei şi incluziunii sociale. Suportul diferiţilor factori de decizie pentru principiile strategice a fost inegal, adesea cu un caracter formal şi a fluctuat de-a lungul timpului, iar suportul financiar a fost minimal, în schimb instrumentul creat pentru a orienta implementarea strategiei a fost adoptat.

BIBLIOGRAFIE

1. Apostol, M., Arpinte, D., Pescaru, D., Pâslaru, E., Popescu, R., Tompea, A., Sistem de indicatori de incluziune socială la nivel judeţean, CASPIS, Bucureşti, 2004.

2. Atkinson, T., Cantillon, B., Marlier, E., Nolan, B., Social Indicators. The EU and Social Inclusion, Oxford University Press, 2002.

3. Briciu, C., Grigoraş, V., Sistem de monitorizare a incluziunii sociale la nivel naţional, CASPIS, 2004.

Page 170: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

COSMIN BRICIU 10 170

4. De la Porte, C., The soft open method of co-ordination in social protection, European Trade Union Yearbook, 2002.

5. Johnson, G., Introduction to Monitoring and Evaluation, World Bank Institute, 2004. 6. Louis, G. T, Fergus, E. O., Avellar, J. W., Fairweather, G. W., Fleischer M., Innovation and

Social Process: A National Experiment in Implementing Social Technology, New York, Pergamon Press, 1980.

7. Mărginean, I., Măsurarea în sociologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982 8. Mulgan, G., Tucker, S., Rushanara, A., Sanders, B., Social Innovation. What it is, why it

matters and how it can be accelerated, the Young Foundation, 2007. 9. Pop, L., Sandu, D., Panduru, F., Vîrdol, A., Grigoraş, V., Duma, V., Vîrdol, D., Harta

sărăciei în România, CASPIS, 2004. 10. Schumpeter, J. A., The theory of economic development: an inquiry into profits, capital,

credit, interest, and the business cycle, tradusă din germană de Redvers O., New York, OUP, 1961. 11. Stănculescu, M. S., Berevoescu, I., Sărac lipit, caut altă viaţă!, Bucureşti, Editura Nemira,

2004. 12. Zamfir, C. (coord.), Politici sociale în România 1990–1998, Bucureşti, Editura Expert, 1999. 13. *** European Comission, Portfolio of Overarching Indicators and Streamlined Social

Inclusion, Pensions, and Health, April 2008 up-date, on-line la: http://ec.europa.eu/employment_ social/social_inclusion/docs/2006/indicators_en.pdf, 2008.

14. *** World Bank, Implementation of CDF. Principles in a Transition Economy. A Case Study of Romanian Experience, 2002.

he study illustrates the difficult process of adoption of social innovation within the structures of the decision-making system, frequently in a selective manner and lacking the

guarantee of real sustainability. The case of the 2002 anti-poverty strategy, evaluated as a strategy with a high innovative potential, is discussed. The long term impact of the various components of the strategy is perceived as a heterogeneous one: while the institutional structure has been practically abandoned after the elections, the influence of the anti-poverty plan can be detected in other policy documents prepared afterwards. The methodological component, regarding the measurement of poverty and social inclusion, designed only as a tool for the strategy, has been adopted in a more visible and certifiable manner. The study suggests some of the possible explanations for the success and failure in the selective adoption, diffusion and sustainability of the different components of the strategy.

In this context, the system of social inclusion and poverty indicators has become an agent for the diffusion and maintenance of the social innovation. The nature and the range of the social problems measured by the indicators press on decision-makers to address critical problems and widen the attention from the current problems, where resources are already planned and procedures are shaped, to the whole spectrum of their responsibilities.

Keywords: Social innovation, anti-poverty strategy, the measurement of poverty and social inclusion, selective assimilation of the social innovation.

T

Page 171: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

ROLUL PROGRAMULUI SIBIU 2007 – CAPITALĂ CULTURALĂ EUROPEANĂ ÎN DEZVOLTAREA

SOCIOECONOMICĂ URBANĂ*

SABINA-ADINA LUCA

na dintre politicile culturale cu impact deosebit atât la nivel local, cât şi la nivel naţional, a fost Programul Sibiu 2007, Capitală Culturală Europeană. Ceea ce s-a realizat prin acest

program nu a fost doar creşterea numărului de turişti, respectiv sporirea vizibilităţii Sibiului şi a României pe plan internaţional, ci şi dezvoltarea anumitor indicatori socioeconomici urbani. Ne bazăm această afirmaţie pe impactul pe care Programul Sibiu 2007, Capitală Culturală Europeană l-a avut asupra agenţilor economici locali, respectiv creşterea profitabilităţii economice, cât şi pe modernizările realizate în infrastructura urbanistică. Toate acestea s-au resimţit, în mod pozitiv, în timpul şi după încheierea programului, în viaţa socioeconomică a urbei. Tot printre câştiguri se numără şi faptul că alte posibile viitoare capitale culturale din România vor putea să folosească experienţa Sibiului şi pot să fie efectuate comparaţii utile pe diverşi indicatori sociali între Sibiu şi alte capitale culturale europene.

Cuvinte-cheie: politici culturale, dezvoltare urbană, capitală culturală, infrastructură culturală şi urbanistică.

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE: PROGRAMUL SIBIU 2007 – CAPITALĂ CULTURALĂ EUROPEANĂ ŞI INOVAŢIA SOCIALĂ

Pentru a dobândi eficienţa scontată, politicile culturale, la fel ca orice alt gen de politici, trebuie să se raporteze la schimbările care survin la un moment dat în plan macrosocial, macroeconomic etc. şi să răspundă unor necesităţi specifice fiecărei comunităţi. Comunitatea sibiană, căci la ea facem referire în studiul de faţă, este un spaţiu al multiculturalismului, caracterizat de existenţa unui „melting-pot”, în care pare că se diluează, dar se şi potenţează reciproc valenţele culturale româneşti, germane, dar şi maghiare, neuitând nici etnia rromă. Programul Sibiu

Adresa de contact a autorului: Sabina-Adina Luca, Catedra de Ştiinţe, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, str. Nicolae Iorga, nr. 66, ap. 18, Sibiu, România, e-mail: [email protected], [email protected].

* Această cercetare face parte din proiectul „Politici culturale şi integrare europeană. Impactul programului Capitale Culturale Europene asupra dezvoltării şi a reconstrucţiei identitare”, finanţat prin grantul 37 GR/23.05.2007 de către Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior din România. Întreaga responsabilitate a opiniilor exprimate aici îi revine doar autorului.

CALITATEA VIEŢII, XX, nr. 1–2, 2009, p. 171–178

U

User
Page 172: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

SABINA-ADINA LUCA 2 172

2007 – Capitală Culturală Europeană a pus în dialog aceste culturi, bazându-se şi pe mai vechile moşteniri, pe care le-a produs Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, într-un context în care trebuie să învăţăm mai bine raportarea la alteritate, prezenţa „celuilalt” în spaţiul public, cu sensibilităţile şi bucuriile lui, cu angoasele şi nostalgiile proprii, într-un spirit al înţelegerii reciproce. Poate că, de aceea, prea des menţionatul „excepţionalism sibian” poate să fie viitorul model al cooperării, al unei istorii comune asumate şi al unor construcţii orientate spre dezvoltare viitoare.

Din aceste puncte de vedere, raportat la conceptul de inovaţie socială, putem aprecia că Programul Sibiu 2007 – Capitală Culturală Europeană, ca politică culturală, şi-a dovedit elementul său de noutate prin faptul că a „forţat” culturile să intre în dialog, dialog care, la rândul său, a potenţat capitalul social existent, creând astfel noi pârghii de dezvoltare comunitară şi urbană.

Efectele Programului Sibiu 2007 – CCE, pe plan local Intenţia noastră în acest studiu este de a demonstra modul în care o politică

culturală poate să se răsfrângă asupra vieţii sociale şi economice a unei comunităţi. Pentru a fi implementată cu eficienţa scontată, a fost nevoie să se realizeze investiţii importante, atât în infrastructura culturală, cât şi în infrastructura urbană. Aceste investiţii s-au materializat, în final, în câştiguri importante la nivelul comunităţii, deoarece, datorită creşterii foarte mari a numărului de turişti, a crescut profitabilitatea economică pe plan local, multe firme înregistrând salturi economice substanţiale. Acesta nu este, însă, singurul câştig al Sibiului, în urma implementării Programului Sibiu 2007 – Capitală Culturală Europeană. Printre efectele pozitive se numără, în special, aspecte ce ţin de identitatea locală, de întărirea sentimentului de apartenenţă la comunitate, dezvoltarea sentimentului de mândrie şi, nu în ultimul rând, dezvoltarea conştiinţei civice şi a responsabilităţii sociale. Iar vizibilitatea pe plan internaţional a Sibiului a însemnat, până la urmă, vizibilitatea pe plan internaţional a României, iar din acest motiv importanţa acestui program la nivel local trebuie să fie completată de importanţa sa la nivel naţional.

Obiectivele pe care ni le-am propus în acest studiu au fost inventarierea numărului de proiecte derulate cu ocazia Programului Sibiu 2007 – CCE, surprinderea evoluţiei numărului de turişti, în contextul acestui program, identificarea impactului pe care programul l-a avut asupra agenţilor economici, inventarierea investiţiilor în infrastructura culturală şi cea urbanistică şi surprinderea evoluţiei profitabilităţii firmelor, în contextul Programului Sibiu 2007 – Capitală Culturală Europeană.

Pentru atingerea acestor obiective am recurs la analiza datelor statistice şi a documentelor emise de Primăria Municipiului Sibiu şi Asociaţia Sibiu, 2007.

Programul cultural din 2007 a reprezentat, pentru Sibiu, un prilej de relansare a industriei turismului din municipiul şi din judeţul Sibiu. Potrivit statisticilor Primăriei Sibiu, numărul turiştilor, până la începutul lui decembrie 2007, a atins cifra de 700 000, un număr dublu faţă de 2006 şi triplu faţă de 2005. Din numărul total, un procent de 40% a fost reprezentat de turişti străini. Reprezentanţii administraţiei

Page 173: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

3 ROLUL PROGRAMULUI SIBIU 2007 – CAPITALĂ CULTURALĂ EUROPEANĂ 173

locale speră că anii următori vor reprezenta tot ani de creştere pentru Sibiu. Astfel, pentru 2009, se preconizează chiar o dublare a numărului de turişti faţă de 2007. „Sunt festivaluri, precum Tiff sau Festivalul de Dans Modern, care au avut în 2007 prima ediţie la Sibiu şi vor continua şi în anii următori. Ministerul Culturii şi-a anunţat, de asemenea, disponibilitatea de a continua finanţările şi în anul care urmează. Vor mai fi şi concerte, în Piaţa Mare şi pe Stadionul Municipal. Dorim să avem o ofertă culturală de aceeaşi valoare cu cea de anul acesta (2007, n.r.)”, a afirmat primarul Klaus Johannis, în cadrul unei conferinţe de presă (www.sibiu.ro).

Tabelul nr. 1

Numărul de turişti în perioada 2005–2007, în Sibiu

2005 2006 2007 220 000 300 000 700 000

Sursa: Asociaţia Sibiu 2007.

Datorită creşterii numărului de turişti s-au construit noi unităţi de cazare, numărul locurilor de cazare dublându-se, iar calitatea serviciilor a crescut şi ea considerabil. La începutul lui 2008 în Sibiu existau peste 72 de unităţi de cazare cu servicii de două, trei, patru şi chiar cinci stele (Primăria Sibiu).

În ce a constat Programul Sibiu 2007 – Capitală Culturală Europeană? La Sibiu, în anul 2007, în cadrul programului Sibiu – CCE au fost

prezentate 337 de proiecte, însumând 2 062 de evenimente, de la teatru si pictură, muzică, film, dans, literatură, şi până la arhitectură, artă contemporană şi gastronomie. Parteneriatul cultural cu Marele Ducat al Luxemburgului s-a concretizat prin 40 de proiecte comune Sibiu – Luxemburg (Datele au fost furnizate de Asociaţia Sibiu 2007 – CCE).

Numărul total al celor care au propus proiecte în acest an a fost de 301 de operatori culturali, instituţii publice de cultură şi culte, instituţii publice de spectacole şi concerte, instituţii publice de învăţământ, centre culturale, institute culturale ale ambasadelor străine din Romania, ONG (culturale, tineret etc.) naţionale şi internaţionale, edituri, persoane fizice, consulate onorifice române în străinătate şi societăţi comerciale.

Valoarea finanţărilor alocate pentru proiectele culturale din anul 2007 a fost de aproximativ 13 400 000 de euro, suportate de Primăria Sibiu (aprox. 8 200 000 de euro, pentru 215 proiecte), Consiliul Judeţean Sibiu (aprox. 450 000 de euro, pentru 21 de proiecte), Asociaţia Sibiu 2007 – Capitală Culturală Europeană (7 500 de euro, pentru două proiecte), Ministerul Culturii (aprox. 3 400 000 de euro, pentru 99 de proiecte) şi Comisia Europeană (1 400 000 de euro, pentru evenimentele de închidere, în baza finanţării acordate oraşelor ce au dobândit acest titlu) (Asociaţia Sibiu – 2007).

Page 174: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

SABINA-ADINA LUCA 4 174

Nu doar proiectele culturale au absorbit sume de bani substanţiale, ci investiţii au fost făcute şi în infrastructura urbanistică, costurile ridicându-se la următoarele sume (în milioane de euro):

Tabelul nr. 2

Investiţii realizate în Sibiu, în anul 2007

Investiţia Costul estimativ (milioane euro) Instituţia finanţatoare

Construirea unui nou terminal în cadrul aeroportului Sibiu. 28,5 Consiliul Local, Consiliul Judeţean

Reabilitarea Centrului Istoric. 6 Consiliul Local, Ministerul Culturii Renovarea gării. 5 Ministerul Transporturilor Refacerea sistemului de aprovizionare cu apă. 9 Consiliul Local Îmbunătăţiri în ce priveşte traficul urban. 0,25 Consiliul Local Renovarea unor biserici. 1,3 Ministerul Culturii TOTAL 50,05

Sursa: Primăria Municipiului Sibiu.

Aceste cifre, însă, nu spun nimic, dacă nu le raportăm la bugetul local general. În cazul Sibiului se pare că acest buget a crescut semnificativ, de la 21 258 030 euro în 2002 şi 27 604 055 euro în 2003, la 78 500 000 euro în 2006, iar în 2007, la 89 945 000 euro.

Tabelul nr. 3

Bugetul Municipiului Sibiu, în perioada 2002–2008

Anul 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 Suma (milioane de euro) 21 258 32 426 40 120 47 963 78 500 89 945 89 945

Sursa: Primăria Municipiului Sibiu.

După cum arată cifrele, creşteri semnificative ale bugetului s-au produs începând cu anul 2004, an în care Sibiul a fost desemnat capitală culturală europeană, însă, cu siguranţă, această creştere nu se datorează, în exclusivitate, nominalizării Sibiului ca viitoare capitală culturală europeană.

Încercând să estimăm costurile directe pentru Programul Sibiu 2007 – CCE, am inventariat principalele cheltuieli publice pentru echipamente şi facilităţi, precum şi cheltuielile publice pentru evenimente culturale. Acestea variază între 100 000 şi 13 000 000 euro.

Totalurile la care s-a ajuns, în ceea ce priveşte cheltuielile generale sunt următoarele:

• Total cheltuieli publice: 18 900 000 euro. • Cheltuieli totale pe echipamente şi facilităţi: 85 900 000 euro.

Page 175: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

5 ROLUL PROGRAMULUI SIBIU 2007 – CAPITALĂ CULTURALĂ EUROPEANĂ 175

Poate că Sibiul ar fi arătat altfel astăzi, fără investiţiile uriaşe care au dus la reabilitarea şi modernizarea cartierelor oraşului. Arterele reabilitate, renovarea celor trei pieţe centrale, refacerea centrului istoric, dar şi alte asemenea lucrări au contabilizat o investiţie de cca. 5,2 milioane de euro, din partea Ministerului Culturii şi 35 de milioane de euro, din partea Primăriei Sibiu. De asemenea, alte investiţii au fost direcţionate către modernizarea aeroportului sau pentru dotarea cu aparatură şi scene pentru spectacole.

Tabelul nr. 4

Costuri estimative pentru Programul Sibiu 2007 – CCE

Cheltuieli publice pentru echipamente şi facilităţi Suma (euro) Noua clădire pentru biblioteca judeţeană Astra şi renovarea teatrului Gong (pentru copii).

3 430 000

Renovarea Muzeului de Artă Brukenthal. 5 000 000 Pavilionul multifuncţional. 790 000 Pianul Steinway. 100 000 Două scene pentru concerte. 800 000 Cheltuieli publice pentru programe culturale. Suma (euro) 337 proiecte culturale. 13 400 000 A treia Reuniune Ecumenică a Bisericilor Europene. 500 000 Promovare. 5 000 000

Sursa: Asociaţia Sibiu 2007.

La investiţiile în infrastructura culturală realizate de Primăria Municipiului Sibiu se adaugă investiţiile realizate de Consiliul Judeţean Sibiu (reabilitatea Teatrului Gong şi a Sălii Thalia, de exemplu), sau investiţiile Ministerului Culturii şi Cultelor (alte două scene).

Inclusiv pentru evenimentele de închidere a programului, Sibiul a primit un sprijin semnificativ de la Uniunea Europeană, care a decontat aproximativ 60% din cele 2 400 000 de euro destinate acestor manifestări.

Impactul Programului Sibiu 2007 – CCE, în rândul agenţilor economici

La sfârşitul anului 2007, Centrul de Cercetări Culturale a realizat un sondaj având ca scop evaluarea evenimentelor din cadrul Programului Sibiu 2007 – CCE, precum şi impactul pe care acest program l-a avut la nivelul Sibiului. Conform acestui studiu, companiile din domeniul turismului au raportat creşteri variate în ceea ce priveşte profitabilitatea economică, prin comparaţie cu 2006, după cum urmează: 13,7% pentru tour operatori, 10,9% pentru companiile de transport, 10,5% pentru hoteluri şi moteluri (Figura 1).

Reprezentanţii firmelor sibiene au indicat un impact mare şi foarte mare al programului asupra următoarelor aspecte:

Page 176: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

SABINA-ADINA LUCA 6 176

Tabelul nr. 5

Aprecierea impactului Programului Sibiu 2007 – CCE, pe diverşi indicatori (în procente)

Impact foarte mic

Impact mic

Impact mare

Impact foarte mare

Dezvoltarea oraşului Sibiu. 1,4 5,7 71,1 21,8 Modernizarea infrastructurii. 2,1 8,6 69 20,3 Dezvoltarea turismului. 0,7 3,2 47,1 49,0 Creşterea numărului de turişti. 0,7 1,8 33,9 63,6 Creşterea investiţiilor. 1,0 10,0 66,0 23,0 Atragerea de noi investitori (incl. străini). 1,8 6,3 72,5 16,4 Creşterea vizibilităţii interne şi externe a Sibiului. 0,7 3,6 62,1 33,6

Sursa: Impactul Programului Sibiu 2007 – CCE, asupra firmelor din zona Sibiului. Raport final, sondaj CURS, comandat de CSCDC.

Firmele sibiene raportează, de asemenea, o creştere semnificativă a profitabilităţii, în 2007.

Tabelul nr. 6

Evoluţia profitabilităţii firmelor, în 2007

Creştere foarte mare

Creştere semnificativă

Nicio modificare

Scădere semnificativă

Scădere foarte mare

Evoluţia profitabilităţii firmelor în 2007

7,1% 68,2% 22,5% 0,70% 1,5%

Sursa: : Impactul Programului Sibiu 2007 – CCE, asupra firmelor din zona Sibiului. Raport final, sondaj CURS, comandat de CSCDC.

Mai mult de 50% dintre firmele sibiene au angajat personal nou în 2007, cu o medie de 3,3 persoane pe firmă. Cel mai mare impact financiar se înregistrează în sectorul turismului, 95% dintre hoteluri şi pensiuni raportând un impact semnificativ şi mare. Cel mai mare impact asupra afacerilor s-a înregistrat în domeniul hotelurilor şi pensiunilor (cu o balanţă netă de 80%), tour-operatorilor (76%) şi transporturilor (75%).

Este de la sine înţeles că sporirea numărului de turişti a impulsionat puternic industria turistică locală. Au fost construite mai multe hoteluri în 2007, iar unele au devenit funcţionale în 2008. Ministerul Turismului aprecia că numărul camerelor în hotelurile din Sibiu va creşte cu 30%, până în 2009.

Aşa cum rezultă din cifrele de mai sus, municipalitatea investeşte foarte mult în infrastructura oraşului, încurajează dezvoltarea sa economică şi pune accent pe latura culturală, acel atu al Sibiului care l-a propulsat în topul oraşelor din România. Conform statisticilor la nivel naţional, în anul 2007, turismul în România a crescut cu 20% şi cu siguranţă că Sibiul a avut o contribuţie reală la această creştere, el fiind noutatea din oferta turistică a ţării noastre. Sibiul a fost prezent la

Page 177: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

7 ROLUL PROGRAMULUI SIBIU 2007 – CAPITALĂ CULTURALĂ EUROPEANĂ 177

cele mai prestigioase târguri de turism din Europa, iar eforturile au fost răsplătite prin vizibilitatea crescută şi numărul mare de turişti.

Figura 1

Creşterea cifrei de afaceri pe sectoare, în 2007

7,6%

10,5%

7,9%

13,7%

10,9%

8%

0 2 4 6 8 10 12 14 16

PC & SA

Hoteluri/ pensiuni

Restaurante/ baruri

Operatori turism

Transport în comun

Închirieri

Notă: PC&SA reprezintă producţia de creaţie şi serviciile aferente.

ÎN LOC DE CONCLUZII

O serie de elemente şi decizii au structurat raportarea autorităţilor la ceea ce a însemnat Sibiu 2007 – CCE. Rezultatele au început, deja, să fie vizibile. Sibiul a devenit atractiv nu doar din punct de vedere turistic, ci şi din punctul de vedere al angajării pe piaţa forţei de muncă. Agenţiile de turism sunt tot mai interesate de oferta turistică a Sibiului, iar operatorii turistici locali construiesc o reţea turistică locală tot mai performantă.

Aspectul oraşului este altul, în urma investiţiilor realizate, iar tendinţa de dezvoltare este în continuă creştere. Tot statutul de capitală culturală a adus firmelor sibiene o importantă creştere a cifrei de afaceri, faţă de anul 2006, şi foarte multe companii, mai ales din segmentul de retail îşi manifestă interesul pentru a investi în Sibiu.

Dincolo de câştigurile din sfera economică, datorită acestui program, comunitatea sibiană a resimţit efecte pozitive şi în sfera socială, culturală şi, mai ales, identitară. A sporit sentimentul apartenenţei la comunitate, sentimentul mândriei şi al responsabilităţii civice şi, toate acestea, prin faptul că a „forţat” diferitele culturi (ne referim aici la multiculturalismul specific Sibiului) să intre în dialog şi, astfel, să iniţieze noi traiectorii de dezvoltare comună.

Viitoarele posibile capitale culturale din România vor putea să folosească experienţa Sibiului dobândită cu ocazia implementării acestui program, iar pentru

Page 178: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

SABINA-ADINA LUCA 8 178

cercetătorii din domeniul socialului rămâne deschis un spaţiu de analiză, comparativă chiar, pe seama a diverşi indicatori socioeconomici sau culturali, între Sibiu şi alte capitale europene.

BIBLIOGRAFIE

1. Cochrane, A., Jonas, A., Reimagining Berlin: World City, National Capital or Ordinary Place?, University of Hull, „UK European Urban and Regional Studies”, 6(2), 1999.

2. Costin, C., Politicile culturale şi calitatea vieţii, Timişoara, Editura de Vest, 1996. 3. Howlett, M., Ramesh, M., Studiul politicilor publice, Chişinău, Editura Epigraf, 2004. 4. Herrero et al., The Economic Impact of Cultural Events, în „European Urban and Regional

Studies”, 13(1), 2006. 5. Shields, R., Culture and the Economy of Cities, în „European Urban and Regional Studies”,

6; 303, 1999. 6. *** European Cities and Capitals of Culture. Study Prepared for the European

Commission, Brussels, Palmer/Rae Associates, 2004. 7. www.sibiu.ro, accesat în iulie, 2008: „Sibiu/Hermanstadt în cifre”. 8. www.primariasibiu.ro, accesat în iulie, 2008.

ne of the cultural policies which had a great impact at the local and national level was the Program Sibiu 2007 – Cultural European Capital. This Program increased the

visibility of Sibiu and Romania in the world, and some social and economic parameters of Sibiu. We based this statement on the impact which the Program had on the local economic agents, on the increase of the profitability rate and on the modernizations in the urban structure. Another benefit of this Program could be the possibility for another cultural capitals from Romania to use the experience which Sibiu gathered. At the some time, some useful comparisons, from different perspectives can be made between Sibiu and other cultural european capitals.

Keywords: cultural policies, urban development, cultural capital, cultural and urban infrastructure.

O

Page 179: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

COMBATEREA CORUPŢIEI – CONDIŢIE NECESARĂ PENTRU DEZVOLTAREA SOCIALĂ ŞI ECONOMICĂ

A REPUBLICII MOLDOVA ŞI INTEGRAREA EI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

VICTOR MOCANU VALERIU MÎNDRU

rticolul are la bază rezultatele unui studiu sociologic a fenomenului corupţiei în Republica Moldova şi impactul acesteia asupra societăţii. Rezultatele investigaţiei au fost

comparate cu cercetări similare, efectuate anterior în republică. Pe baza rezultatelor cercetării ştiinţifice au fost elaborate recomandări

concrete, atât pentru specialiştii din instituţiile şi organizaţiile abilitate cu funcţii de combatere a corupţiei, cât şi pentru cercetătorii din domeniul ştiinţelor sociale, preocupaţi de studierea fenomenului în cauză.

Cuvinte-cheie: corupţie, Indicele Percepţiei Corupţiei, toleranţa faţa de corupţie, disponibilitatea de a da mită, educaţie, cultură juridică, evaziune fiscală, nivel redus de informare despre instituţiile, organizaţiile anticorupţie.

Deşi corupţia afectează grav societatea moldovenească de mai mult timp, constituind un impediment important în dezvoltarea socială şi economică a ţării, acest fenomen social a devenit obiect de studiu şi analiză mai profundă doar în ultimii 10–15 ani, când corupţia s-a răspândit în toate domeniile de activitate, atingând un nivel îngrijorător. Astăzi, corupţia afectează tot mai mult nivelul de trai şi calitatea vieţii populaţiei, eficacitatea funcţionării instituţiilor de stat. Potrivit investigaţiilor sociologice, corupţia este considerată, de către cea mai mare parte a populaţiei, drept cea de-a treia problemă principală cu care se confruntă societatea noastră în prezent, primele două fiind sărăcia şi şomajul. Nivelul înalt de percepţie a corupţiei şi impactului acesteia asupra societăţii îl confirmă şi rezultatele clasamentului internaţional privind Indicele Percepţiei Corupţiei, potrivit căruia, în anul 2006, Moldova s-a plasat pe locul 81 din cele 163 de ţări incluse în clasament, iar în anul 2007 a ocupat locul 113 din 180 de ţări.

Adresa de contact a autorilor: Victor Mocanu, Institutul de Integrare Europeană şi Ştiinţe Politice al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, str. Gh. Asachi 62, ap. 29, 2028, Chişinău, Republica Moldova, e-mail: [email protected]; Valeriu Mîndru, Institutul de Integrare Europeană şi Ştiinţe Politice al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, str. Gh. Asachi, 62/3, ap.33, 2028, Chişinău, Republica Moldova, e-mail: [email protected].

CALITATEA VIEŢII, XX, nr. 1–2, 2009, p. 179–192

A

Page 180: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

VICTOR MOCANU, VALERIU MÎNDRU 2 180

Abordările ştiinţifice ale savanţilor din republică şi de peste hotare (1), adoptarea unor acte normative (2), orientate spre contracararea acestui flagel antisocial servesc drept repere importante în elucidarea multilaterală a fenomenului corupţiei şi identificarea unor măsuri de prevenire şi combatere a acesteia. Astfel, juriştii analizează cadrul legal şi identifică lacunele din legislaţie care fac vulnerabile funcţionarea unui stat de drept, implementarea legilor şi asigurarea supremaţiei lor, economiştii estimează anumite consecinţe economice ale corupţiei şi încearcă să modeleze nişte comportamente utile din punct de vedere economic, politologii dezvăluie anumite circumstanţe, interese politice care contribuie la apariţia şi răspândirea corupţiei, istoricii urmăresc evoluţia fenomenului la diferite etape istorice, perioadele de intensificare a fenomenului corupţiei, psihologii relevă diverse aspecte, motivaţii latente ce contribuie la apariţia comportamentului deviant, atât la nivel individual, cât şi la nivel societal etc. În acest fel, cercetătorii extind, prin investigaţiile lor, posibilităţile de abordare a fenomenului corupţiei, din perspectiva mai multor discipline.

O contribuţie deosebită la studierea şi analiza fenomenului în cauză le revine sociologilor. Investigaţiile efectuate pe parcursul mai multor ani şi analiza în dinamică a rezultatelor acestora pun în evidenţă evoluţia fenomenului corupţiei, din punctul de vedere al percepţiei şi toleranţei populaţiei faţă de acest fenomen social, atitudinea diferitor categorii de populaţie faţă de corupţie şi posibilităţile de limitare a acesteia, în Moldova, relevă opinia publică privind cauzele răspândirii corupţiei şi nivelul ei în diverse domenii de activitate etc.

Rezultatele unui asemenea studiu sociologic au şi constituit baza empirică a acestui articol. Studiul a fost efectuat în lunile mai–iunie, 2008, de către Secţia de Sociologie a Institutului de Filozofie, Sociologie şi Ştiinţe Politice al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova, în conformitate cu Planul de Acţiuni privind prevenirea şi combaterea corupţiei în organizaţiile din sfera ştiinţei şi inovării ale A.Ş.M. Eşantionul investigaţiei l-au constituit 1 200 respondenţi, în vârstă de 18 ani şi mai mult, selectaţi prin metoda aleatorie.

Pentru a reprezenta toate zonele geografice ale Republicii Moldova, investigaţia s-a desfăşurat în 33 de localităţi din 11 raioane şi a inclus 39% din populaţia urbană şi 61% din cea rurală. Eşantionul a fost probabilistic, tristadial, stratificat. Marja de reprezentativitate nu depăşeşte 3%.

Rezultatele investigaţiei au fost analizate în funcţie de caracteristicile sociodemografice ale respondenţilor (sex, vârstă, nivel de instruire, mediu de rezidenţă) şi comparate cu cercetări similare, efectuate anterior în republică.

Aşadar, ce este corupţia, care sunt cauzele şi consecinţele ei, care sunt cele mai afectate domenii de activitate, ce măsuri de prevenire şi combatere a corupţiei ar fi, în opinia populaţiei cele mai necesare?

Cuvântul „corupţie” – de origine latină, coruptio –înseamnă mituire a unei persoane oficiale. Prin corupţie se înţelege o stare de abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie, desfrânare, depravare (3).

Page 181: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

3 COMBATEREA CORUPŢIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA 181

Conform pct. 1.2 al Strategiei naţionale de prevenire şi combatere a corupţiei, aprobate prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 421 din 16.12.2004, corupţia este definită ca un ,,fenomen complex, multistructural şi multidimensional, un fenomen economic, social şi politic, a cărui complexitate este determinată de diverse cauze, care pot fi grupate în: economice, instituţionale, de ordin legal, politice, sociale şi morale”.

Şi după cum s-a menţionat la conferinţa internaţională ştiinţifico-practică ,,Cultura juridică şi prevenirea corupţiei”, organizată la Chişinău, în luna noiembrie 2007, corupţia, ca fenomen social, posedă o vitalitate de invidiat, dezvoltându-se odată cu societatea, odată cu statul şi dreptul, căpătând, mereu, noi forme de manifestări. Acest lucru se întâmplă, probabil, şi din cauză că cea mai mare parte a eforturilor şi resurselor sunt îndreptate spre găsirea şi pedepsirea celor care au săvârşit fărădelegi ce fac parte din categoria infracţiuni de corupţie şi nu la prevenirea şi combaterea acestui fenomen. În acest fel, se comite o gravă greşeală, deoarece infracţiunile care sunt depistate constituie doar vârful aisbergului, principalele acte şi activităţi ,,în domeniu”, nefiind scoase, de obicei, la iveală (4).

Cu toate acestea, rezultatele studiului efectuat denotă că majoritatea absolută a populaţiei (96%) apreciază nivelul corupţiei în ţară ca fiind foarte înalt. Astfel, 55% dintre subiecţii investigaţi consideră că corupţia în ţara noastră este foarte mare, iar 41% cred că nivelul corupţiei e mare. Nivelul înalt de corupţie în ţară este perceput de către populaţie, indiferent de categoria de vârstă, studii, mediu de rezidenţă.

Grafic 1

Cât de mare credeţi că este corupţia?

9%6%

23%

45%

17%

1%1%2%

41%

55%

0

10

20

30

40

50

60

Foarte mare Mare Mică Foarte mică Nu ştiu

Localitate

Ţară

Page 182: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

VICTOR MOCANU, VALERIU MÎNDRU 4 182

În opinia celor chestionaţi, corupţia este mai puţin răspândită la nivel local, deşi şi aici peste 60% dintre persoanele chestionate consideră că corupţia este mare (45%) sau foarte mare (17%).

După cum observăm, populaţia percepe corupţia mai mult la nivel naţional şi mai puţin la nivel local. Potrivit unui studiu (5) realizat în oraşul Ialoveni şi comuna Cărpineni, oamenii consideră că în localităţile rurale acest fenomen se manifestă mult mai modest. ,,Acolo sus, la conducere, e corupţia”, menţionează unul dintre respondenţi. ,,Despre cumătrism, mită, acolo sus trebuie să vorbim, dar în sat nici nu ai pentru ce da mită”.

Potrivit rezultatelor investigaţiilor sociologice efectuate pe parcursul mai multor ani (6), în topul celor mai corupte domenii de activitate continuă să rămână medicina, poliţia, învăţământul şi vama. În opinia respondenţilor, în aceste instituţii de stat se recurge cel mai frecvent la plăţi neoficiale, cadouri, contacte personale, pentru a rezolva o problemă.

Aceste opinii ale populaţiei sunt confirmate şi de rezultatele monitorizării efectuate de Transparency International Moldova, în cadrul proiectului Planului Preliminar pe Ţară, susţinut de Academia pentru Dezvoltare Educaţională, conform cărora, din numărul total al persoanelor care au contactat, în ultimele 12 luni, diverse instituţii de stat, 57% dintre ei au plătit neoficial la vamă, 51% – la poliţie, 43% – în instituţiile medicale, 36% – în instituţiile de învăţământ.

Potrivit estimărilor, mita medie plătită în instituţiile medicale constituie circa 564 lei, la poliţie – 807 lei, iar în instanţele de judecată – 2 489 lei. Oamenii de afaceri achită în instanţele de judecată şi mai mult – până la 5 744 lei.

Volumul estimat al mitei plătite de către reprezentanţii gospodăriilor casnice, adică de către populaţie, în anul 2007 a constituit circa 590 milioane lei, însemnând: 153 milioane lei au fost plătite, neoficial, în instituţiile medicale, 87,5 milioane lei – la vamă, 76,9 milioane lei – la poliţie şi 76,5 milioane lei – în instituţiile de învăţământ.

Sume impunătoare de plăţi neoficiale au achitat, în anul precedent, şi oamenii de afaceri – 310 milioane lei. Aceşti bani au fost distribuiţi preponderent la vamă – 66,1 mil. lei, apoi în inspectoratele fiscale – 36,0 mil. lei şi în instituţiile medicale – 32,3 mil. lei.

Conform calculelor efectuate de experţii organizaţiei, volumul plăţilor neoficiale în instituţiile de stat şi, respectiv, evaziunea fiscală, în anul 2007 a constituit circa 900 mil. lei sau aproximativ 6,5% din veniturile totale la bugetul de stat pe anul respectiv.

În opinia populaţiei, corupţia în instituţiile de stat, în ultimii 2–3 ani a avut permanent o tendinţă de creştere. Această opinie o împărtăşesc mai mult de jumătate dintre persoanele chestionate (52%), îndeosebi specialiştii cu studii superioare (62%). Totodată, peste 1/3 dintre respondenţi sunt de părere că corupţia a rămas la acelaşi nivel, şi doar 3% dintre subiecţii investigaţi consideră că corupţia în instituţiile de stat, în ultimii 2–3 ani, s-a redus.

Page 183: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

5 COMBATEREA CORUPŢIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA 183

Grafic 2

După părerea Dvs., în ultimii 2–3 ani corupţia în instituţiile de stat a crescut, a rămas la fel sau s-a redus?

52%

36%

9% 3%

S-a redus A rămas la acelaşi nivel A crescut Nu ştiu

Analiza comparativă a rezultatelor cercetărilor sociologice denotă că, faţă de anul 2002, numărul persoanelor care consideră că corupţia în instituţiile de stat s-a redus a scăzut cu 4%, în timp ce ponderea celor care consideră că acest fenomen s-a răspândit şi mai mult a crescut cu 8%. Cota-parte a populaţiei care crede că nivelul corupţiei în instituţiile de stat a rămas acelaşi este relativ constantă – circa 1/3 dintre respondenţi.

După părerea subiecţilor investigaţi, mai puţin afectată de corupţie este ştiinţa. Conform rezultatelor cercetării, doar circa 3% dintre persoanele chestionate consideră că în ştiinţă se recurge la plăţi neoficiale, cadouri, relaţii personale pentru a rezolva o problemă. Dat fiind faptul că celelalte 97% dintre persoanele chestionate au indicat varianta de răspuns ,,nu ştiu” denotă că populaţia este puţin informată despre situaţia în acest domeniu, din aceste considerente fiindu-le dificil să dea o oarecare apreciere. Pentru estimarea nivelului de răspândire a corupţiei în instituţiile din sfera ştiinţei este necesară o investigaţie specială, cu participarea exclusivă a angajaţilor din domeniul respectiv.

Paradoxal lucru, însă, această creştere a nivelului corupţiei în instituţiile de stat se manifestă pe măsură ce autorităţile întreprind tot mai multe măsuri în vederea înăspririi luptei contra acestui flagel social: adoptarea noilor legi a strategiei naţionale de prevenire şi combatere a corupţiei, elaborarea unor coduri de etică profesională, lansarea diferitor proiecte anticorupţie etc. Fenomenul ia amploare, deşi nivelul de conştientizare a populaţiei privind consecinţele corupţiei creşte, treptat. Potrivit studiului efectuat de organizaţia neguvernamentală Transparency International Moldova, în februarie–martie 2008, circa 60% dintre persoanele chestionate consideră corupţia drept una dintre cauzele principale ale sărăciei, în Moldova.

Page 184: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

VICTOR MOCANU, VALERIU MÎNDRU 6 184

Care sunt, după părerea populaţiei, cauzele principale ale corupţiei, în Republica Moldova? Circa 2/3 dintre persoanele chestionate consideră că principala cauză o constituie salariile mici, aproximativ 60% dintre respondenţi sunt de părere că corupţia se răspândeşte deoarece persoanele corupte nu sunt trase la răspundere, 44% au opinat că de vină este lăcomia unor persoane, 33% sau fiecare a treia persoană chestionată a menţionat lipsa posibilităţilor reale de a-şi crea bunăstare în mod cinstit, iar fiecare al cincilea dintre cei investigaţi crede că corupţia este cauzată de insuficienţa transparenţei în activitatea instituţiilor de stat.

Grafic 3

Care credeţi că sunt cauzele principale ale corupţiei în Moldova?

3%

11%

13%

33%

44%

63%

58%

0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70%

A lte cauze

Lipsa uno r standarde de co nduită

Existenţa tradiţiilo r

Lipsa po sibilităţilo r reale de a-şi creabunăstare î n mo d cinst it

Lăco mia

N etragerea la răspundere a perso anelo rco rupte

Salariile mici

Suma răspunsurilor depăşeşte 100%, deoarece respondenţii au avut posibilitatea de a oferi mai multe răspunsuri.

În opinia celor chestionaţi, mai puţin importante pentru apariţia şi răspândirea corupţiei în Moldova sunt lipsa unor standarde de conduită profesională şi existenţa, deja, a unor tradiţii de corupţie. Aceste cauze au fost menţionate numai de 11–13% dintre respondenţi.

După părerea subiecţilor investigaţi, cazurile de corupţie sunt determinate, în mare parte şi de imperfecţiunea legislaţiei în vigoare, dar, mai ales, de nerespectarea acesteia. Astfel, mai mult de jumătate dintre respondenţi (55%) consideră că legile în Moldova nu sunt bine făcute, iar peste 70% dintre ei sunt de părere că legile nici nu sunt bine aplicate. Cel mai grav, consideră populaţia, este faptul că legile în Moldova nu sunt respectate. De această părere sunt 85% dintre cei chestionaţi şi, în special, persoanele în vârstă de 40–49 ani (95%) şi locuitorii din mediul urban (89%). Probabil, din aceste considerente, doar 24% din populaţia investigată consideră că în Moldova toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii. Această opinie este susţinută într-o măsură şi mai mică de persoanele în vârstă de 60 ani şi peste (15%), precum şi de femei (19%). De aceea, persoanele chestionate consideră

Page 185: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

7 COMBATEREA CORUPŢIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA 185

că este necesar de asigurat supremaţia legii, ca legile să fie respectate, iar cei vinovaţi, oricine ar fi ei, să fie sancţionaţi.

Grafic 4

Consideraţi că în Moldova ...?

55

72

85

69

8

24

35

15

0 20 40 60 80 100

Legile sunt binefăcute

Legile sunt bineaplicate

Legile suntrespectate

Toţi cetăţenii suntegali în faţa legii

DaNu

De menţionat că, pentru implementarea şi funcţionarea eficientă a legilor, mai este necesar şi de un anumit nivel de cultură, de educaţie morală şi spirituală a fiecărui cetăţean. ,,Când este vorba de corupţie, nicio lege, cât de perfectă ar fi, nu îl opreşte pe mituitor. Faptul că are loc actul de corupţie depinde nu numai de lege, ci de nivelul de cultură, de sentimentul responsabilităţii” (7).

Conform investigaţiilor sociologice efectuate în republică, acest nivel de cultură, de responsabilitate este, încă, foarte redus. Or, în caz contrar, gradul de toleranţă a populaţiei faţă de corupţie nu ar fi atât de înalt. Potrivit studiului, 76% sau circa 3/4 dintre persoanele chestionate, fiind într-o situaţie dificilă, sunt de acord să plătească mită numai pentru ca să-şi rezolve problema (numărul persoanelor în cauză include respondenţii care au răspuns cu fermitate că fiind într-o situaţie dificilă sunt gata să plătească mită şi cei care vor plăti mită în funcţie de situaţie). Odată cu creşterea vârstei, numărul persoanelor disponibile de a da mită descreşte, de la 86%, tineri cu vârsta între 18–24 de ani până la 63%, persoane în vârstă de 60 ani şi mai mult.

Comparativ cu anul 2002, ponderea persoanelor care sunt gata să plătească mită a rămas aceeaşi – 76%, dar mai mică decât în anul 2000, când cota celor predispuşi de a plăti neoficial constituia 81% din populaţia chestionată.

Potrivit datelor studiului, în nici un caz nu ar plăti mită, fiind chiar şi într-o situaţie dificilă, fiecare al patrulea respondent, sau 24% din populaţia investigată. Numărul persoanelor care nicidecum nu acceptă comportamentul corupt a crescut, faţă de anul 2000, cu 5%, dar rămâne stabil, comparativ cu anul 2002.

De menţionat că, în anul 2008, numărul persoanelor care au răspuns cu fermitate că, fiind într-o situaţie dificilă, sunt gata să plătească mită numai ca să-şi

Page 186: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

VICTOR MOCANU, VALERIU MÎNDRU 8 186

soluţioneze problema este în descreştere faţă de anul 2002 (de la 35% la 29%), iar numărul celor care vor plăti mită în funcţie de situaţie, dimpotrivă, în creştere (de la 41% la 47%).

Este alarmant însă faptul că, în multe cazuri, darea de mită poartă un caracter benevol. Astfel, potrivit datelor studiului, 40% dintre persoanele care au contactat, în ultimele trei luni, instituţiile de stat şi au plătit neoficial au făcut-o din proprie iniţiativă. În celelalte cazuri, persoanelor li s-a dat de înţeles că este necesar să achite o anumită plată neoficială.

Nu poate să nu îngrijoreze şi faptul că o mare parte dintre subiecţii chestionaţi (57%) nici nu consideră că este o faptă de corupţie oferirea unui cadou medicului pentru o îngrijire specială sau adresarea unei solicitări personale unui consilier din primărie pentru a obţine permisiunea de a construi ceva (40%) etc. (8)

Probabil, din aceste considerente, unele persoane nici nu se consideră vinovate, atunci când oferă mită. La întrebarea cine se face mai mult vinovat de corupţie, cel care oferă mită sau cel care ia mită, numai 12% dintre respondenţi au menţionat că vinovat este, în primul rând, cel care propune mită, în timp ce aproximativ fiecare a treia persoană chestionată, dimpotrivă, îi acuză de corupţie doar pe cei care iau mită.

Totuşi, circa 50% dintre subiecţii investigaţi sunt conştienţi de faptul că vinovate de corupţie se fac ambele persoane, în egală măsură: atât persoana care propune mită, cât şi persoana care primeşte mită. Astfel, rezultă că, oricum, mai mult de 60% din populaţia chestionată este conştientă de faptul că, propunând mită, comite un act de corupţie.

Grafic 5

Cine credeţi că este vinovat mai mult de corupţie: cel care oferă mită sau cel care primeşte mită?

Persoana care dă mită

12%

Persoana care ia mită 30%

Ambii, în egală măsură

49%

NŞ/NR 9%

În Canada, de exemplu, Codul Penal echivalează mita cu încălcarea Constituţiei şi cu actul de trădare de stat. În asemenea caz, pedeapsa penală este

Page 187: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

9 COMBATEREA CORUPŢIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA 187

aplicată atât persoanei care a luat mită, cât şi celei care a dat. Deputatul Parlamentului, de pildă, poate fi condamnat până la 14 ani de privaţiune de libertate.

Credem că, în acest context, ar fi binevenit să ne amintim şi de cuvintele marelui filosof al antichităţii, Platon: ,,Nu trebuie să primeşti daruri nici pentru lucrurile bune, nici pentru cele rele” (9). Iar un alt mare filosof, Socrate, considera că, în genere, poporul are mari calităţi, însă conducătorii lui sunt incapabili şi corupţi. De aceea este nevoie de o reformă morală şi culturală a conducătorilor, care trebuie să dobândească arta de a conduce nu prin ignoranţă şi împilare, ci prin lumină, prin câştigarea încrederii celor care au nevoie de conducere (10).

Potrivit datelor studiului, cea mai mare parte a populaţiei (circa 60%) este informată insuficient despre posibilităţile de cercetare a cazurilor de corupţie, nu cunoaşte unde ar putea să se adreseze, în caz de necesitate. Mai puţin informate în această privinţă sunt persoanele în vârstă de 60 ani şi mai mult, cu un nivel redus de instruire – 72% şi cu mediul de rezidenţă în rural – 66%.

Grafic 6

Cunoaşteţi unde să vă adresaţi pentru cercetarea cazurilor de corupţie?

Nu 60%

Da 40%

Totodată, pentru ca populaţia să se adreseze organelor abilitate cu funcţii de cercetare a cazurilor de corupţie este necesar ca, în primul rând, persoanele să nu propună mită, căci în caz contrar nimeni nu se va adresa, cel puţin cele 40% dintre persoanele chestionate care au dat mită din proprie iniţiativă. Aşadar, se impune necesitatea educării unei intoleranţe faţă de actele de corupţie. Cu atât mai mult cu cât datele studiului denotă, totuşi, o anumită notă de optimism a populaţiei, în ceea ce priveşte posibilităţile de combatere a acestui viciu social. Astfel, cea mai mare parte a persoanelor chestionate (78%) a menţionat că, deşi corupţia va exista întotdeauna, acest fenomen este posibil de limitat (46%) şi de redus substanţial (24%) sau chiar de eliminat complet din societate (8%).

O părere diametral opusă în ceea ce priveşte perspectivele de combatere a corupţiei o are fiecare al cincilea respondent, considerând că acest fenomen nu poate fi combătut.

Page 188: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

VICTOR MOCANU, VALERIU MÎNDRU 10 188

Grafic 7

Care dintre următoarele afirmaţii corespunde mai mult opiniei Dvs.?

29%

53%

16%

11%

51%

30%

8%

16%

52%

24%

7%7%

0% 10% 20% 30% 40% 50% 60%

Corupţia nu poate fi combătută

Corupţia va exista întotdeauna, dar esteposibil de limitat răspândirea ei

Corupţia poate fi redusă substanţial

Corupţia poate fi eliminată

01.03.2008 01.11.2002 01.11.2000

Sursa: Transparency International Moldova.

Comparativ cu rezultatele studiului din anul 2002, numărul persoanelor sceptice care consideră că corupţia în Republica Moldova nu poate fi combătută, a crescut de peste două ori, iar numărul persoanelor care cred că fenomenul corupţiei va exista întotdeauna, dar este posibil de limitat şi de redus substanţial, dimpotrivă, a scăzut de la 81%, în anul 2002 până la 68%, în 2008. Ponderea persoanelor ,,optimiste”, care cred că corupţia poate fi complet eliminată din societate rămâne relativ constantă, alcătuind doar 7–8% din numărul total al populaţiei.

În opinia celor chestionaţi, pentru a reduce nivelul corupţiei în Moldova este necesar de aplicat atât măsuri cu caracter juridic (înăsprirea sancţiunilor pentru persoanele care dau şi care iau mită; adoptarea unor legi anticorupţie mai bune; asigurarea unui control mai riguros în instituţiile de stat etc.), precum şi activităţi orientate spre schimbarea mentalităţii, atitudinii populaţiei faţă de corupţie, informarea mai bună a cetăţenilor despre posibilităţile de adresare privind cercetarea cazurilor de corupţie etc. Deci, se impune necesitatea elaborării şi implementării unui mecanism concret şi eficient de măsuri care să contribuie la prevenirea şi combaterea corupţiei, atât la nivel local, cât şi naţional. O parte dintre aceste măsuri pot fi incluse în programe educaţionale, orientate spre formarea unei culturi morale, juridice. Căci, după cum se menţionează în art. 7 al Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, ,,Fiecare stat parte se străduie... să adopte, să menţină şi să consolideze sisteme...care favorizează oferta de programe de educare şi de formare, care să le permită (agenţilor publici) să-şi îndeplinească corect, onorabil şi adecvat funcţiile... să-i sensibilizeze mai mult faţă de riscurile corupţiei inerente exerciţiului funcţiilor lor”.

Astfel, rezultatele cercetărilor sociologice efectuate în republică denotă următoarele: corupţia este considerată, de către cea mai mare parte a populaţiei drept una dintre principalele probleme cu care se confruntă societatea

Page 189: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

11 COMBATEREA CORUPŢIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA 189

moldovenească în ultimii ani (primele două fiind sărăcia şi şomajul) şi un impediment important în dezvoltarea socială şi economică a ţării şi, implicit, în integrarea ei în Uniunea Europeană. Populaţia conştientizează tot mai mult faptul că corupţia afectează grav nivelul de trai şi calitatea vieţii oamenilor, eficacitatea funcţionării instituţiilor de stat.

Analiza rezultatelor investigaţiilor sociologice relevă că, în opinia populaţiei, nivelul corupţiei în ţară este înalt şi în ultimii ani a avut o tendinţă de creştere. Cele mai corupte domenii de activitate continuă să rămână medicina, învăţământul, poliţia şi vama. În aceste instituţii de stat, după părerea persoanelor chestionate, se recurge cel mai frecvent la plăţi neoficiale, cadouri, contacte personale pentru a rezolva o problemă. Potrivit estimărilor efectuate de experţii de la Transparency International Moldova, volumul plăţilor neoficiale în diferite instituţii de stat a constituit, în anul 2007, circa 900 milioane lei, sau aproximativ 6,5% din veniturile totale la bugetul de stat în anul respectiv.

Potrivit studiului, principale cauze ale corupţiei în Moldova sunt considerate salariile mici şi netragerea la răspundere a persoanelor corupte. Cea mai mare parte a populaţiei (85%) este de părere că legile nu sunt respectate şi nici bine aplicate (72%). Din aceste considerente, circa 70% dintre persoanele chestionate consideră că în Moldova nu toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii.

Totodată, pentru implementarea şi funcţionarea eficientă a legilor mai este necesar şi un anumit nivel de cultură, de educaţie morală şi spirituală a fiecărui cetăţean, căci actul de corupţie depinde nu numai de lege, ci şi de nivelul de cultură, de sentimentul responsabilităţii.

Rezultatele cercetărilor sociologice denotă, de asemenea, gradul înalt de toleranţă a populaţiei faţă de corupţie, disponibilitatea sporită a cetăţenilor de a da mită pentru a-şi rezolva problemele. Fiind într-o situaţie dificilă, 76% sau 3/4 din persoanele investigate au menţionat că sunt gata să plătească mită numai pentru ca să-şi soluţioneze problema.

Alarmant este şi faptul că circa 1/3 din populaţie nici nu conştientizează faptul că propunând mită, comite un act de corupţie. Această categorie de persoane consideră că, în asemenea situaţie, vinovată de corupţie se face doar persoana care primeşte mită.

Rezultatele studiului relevă, totodată, şi nivelul redus de informare a populaţiei despre posibilităţile de cercetare a cazurilor de corupţie. Circa 60% dintre persoanele chestionate nici nu cunosc unde ar putea să se adreseze în caz de necesitate. Mai puţin informate în această privinţă sunt persoanele în vârstă de 60 de ani şi peste, cu un nivel redus de instruire – 72% şi cu mediul de rezidenţă în rural – 66%.

În acest context, experţii organizaţiei neguvernamentale Transparency International Moldova susţin că mulţi vorbesc despre corupţie, sunt indignaţi de existenţa fenomenului şi de consecinţele acestuia, dar, în mod concret, majoritatea cetăţenilor nu ştie aproape nimic despre formele corupţiei sau acţiunile ce se

Page 190: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

VICTOR MOCANU, VALERIU MÎNDRU 12 190

încadrează în formele concrete de corupţie, care sunt organele specializate anticorupţie, cum trebuie să se comporte în caz de corupţie, ce prevede legislaţia la capitolul înlăturarea consecinţelor corupţiei, la repararea prejudiciilor cauzate prin corupţie etc. Uneori nu ştiu cum se scrie o simplă cerere, o plângere. Aceasta denotă nivelul insuficient al educaţiei juridice, în special al oamenilor simpli, dar şi al antreprenorilor şi funcţionarilor publici.

Astăzi nu există un program bine ajustat şi stabil prin care populaţia să aibă posibilitatea să facă cunoştinţă cu legislaţia în vigoare, cu noile acte normative. Nu se propagă cunoştinţele juridice nici la radio, nici la TV, nu au această obligaţiune nici celelalte mass-media. Nu se face acest lucru nici pe alte căi. Şi atunci din ce surse cetăţenii pot afla despre noile legi, despre drepturile şi obligaţiunile lor? (11).

În ceea ce priveşte posibilităţile de combatere a corupţiei în Moldova, 76% sau 3/4 din populaţie este totuşi optimistă şi consideră că fenomenul corupţiei în Moldova este posibil de limitat (46%) şi de redus substanţial (24%). Fiecare al cincilea respondent s-a arătat sceptic în ceea ce priveşte posibilităţile de combatere a acestui flagel social, motivând că corupţia nu poate fi combătută.

Ponderea populaţiei care opinează că corupţia în Moldova nu poate fi combătută a crescut, comparativ cu anul 2002, de la 11% la 20%, iar numărul persoanelor care cred că fenomenul corupţiei este posibil de limitat şi de redus substanţial, dimpotrivă, a scăzut de la 81% în anul 2002 până la 68% în 2008. Această tendinţă nu poate să nu îngrijoreze autorităţile publice, societatea civilă.

Pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în Moldova, persoanele chestionate se pronunţă, în primul rând, pentru sporirea rolului statului în elaborarea şi implementarea unor mecanisme concrete şi eficiente de aplicare a legilor, de respectare a acestora de către toţi cetăţenii. Este necesar ca cei vinovaţi, oricine ar fi ei, să fie sancţionaţi, atât pentru corupere activă, cât şi pentru corupere pasivă. Numai în aşa fel, consideră persoanele chestionate, legile vor fi respectate şi de cetăţeni, dar şi de funcţionarii publici, iar astfel va creşte şi încrederea populaţiei în instituţiile de stat şi va fi asigurată supremaţia legii.

De asemenea, specialiştii susţin că este necesar ca cea mai mare parte a eforturilor şi resurselor să fie orientate preponderent la prevenirea şi combaterea fenomenului corupţiei şi nu numai la identificarea şi pedepsirea persoanelor care au comis acte de corupţie. Măsurile întreprinse trebuie să aibă un caracter consecvent.

Pentru implementarea şi funcţionarea eficientă a legilor mai este nevoie şi de creşterea nivelului de cultură, de educaţie morală, spirituală, juridică a fiecărui cetăţean. În acest sens se impune necesitatea implementării unor programe de educaţie a tuturor categoriilor de populaţie, în spiritul intoleranţei faţă de actele de corupţie. În cadrul acestor programe este necesar ca populaţia să fie familiarizată cu legislaţia în vigoare, cu drepturile şi obligaţiunile sale, să fie informată despre organele specializate în cercetarea cazurilor de corupţie. De asemenea, este necesar de sensibilizat opinia publică privind riscurile şi consecinţele corupţiei atât pentru viaţa personală, cât şi pentru societate.

Page 191: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

13 COMBATEREA CORUPŢIEI ÎN REPUBLICA MOLDOVA 191

Un rol deosebit în implementarea unor astfel de programe le revine instituţiilor mass-media, care să difuzeze cu regularitate materiale referitoare la noile acte normative ce ţin de prevenirea şi combaterea corupţiei, să elucideze în permanenţă cazurile de corupţie şi măsurile întreprinse etc. De regulă, acestea de la urmă sunt mai puţin cunoscute populaţiei.

În vederea diminuării nivelului de corupţie şi impactului acesteia asupra societăţii este oportună şi implicarea activă a organizaţiilor neguvernamentale, a societăţii civile, care prin implementarea diferitor programe, proiecte au posibilitatea de a contribui substanţial la formarea unor standarde de conduită profesională care să nu tolereze comportamentul corupt şi care să fie orientate spre eradicarea nivelului de corupţie în ţară. O mare parte din aceste măsuri ONG din republică deja le întreprind.

O contribuţie deosebită la prevenirea şi combaterea corupţiei în Moldova o poate avea ştiinţa. Studierea şi analiza permanentă a fenomenului corupţiei la nivel interdisciplinar, cu participarea largă a juriştilor, economiştilor, etnografilor, sociologilor, politologilor etc. şi elaborarea unor recomandări concrete de minimizare a impactului corupţiei asupra societăţii pot servi drept repere importante la luarea deciziilor de către organele de resort, la adoptarea cadrului legal necesar. Astfel, este necesară o implicare activă atât a statului, cât şi a tuturor actorilor din societate.

BIBLIOGRAFIE (ÎN ORDINEA APARIŢIEI LUCRĂRILOR ÎN TEXT)

1. Ciobanu, I., Criminalitatea organizată la nivel transnaţional şi unele forme de manifestare în Republica Moldova, Chişinău, 2002; Gurin, V., Sergiu, I. ş.a, Corupţia, Chişinău, 2000; Timuş, A., Climenco, V., Martîncic, E., Criminalitatea în oglinda opiniei publice, Chişinău, 1990.

2. Strategia naţională de prevenire şi combatere a corupţiei, aprobate prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 421 din 16.12.2004. Hotărârea Guvernului „Cu privire la Programul de stat de combatere a criminalităţii şi corupţiei pentru anii 2003–2005”, Monitorul Oficial nr.185 din 31.12.2002. Legea Republicii Moldova „Cu privire la combaterea corupţiei şi protecţionismului”. Monitorul Oficial nr. 56 din 22.08.1996; Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, 2003.

3. Dicţionar explicativ al limbii române, Bucureşti, 1984, p. 201. 4. Rotaru, M., Prevenirea şi combaterea fenomenului corupţiei în instituţiile de învăţământ

superior, Cultura juridică şi prevenirea corupţiei, materialele conferinţei internaţionale, Chişinău, 2007. 5. Bulat, V., Guţuţui, V., Spinei, I., Participarea societăţii civile la procesul decizional de

nivel local, Chişinău, 2005. 6. Caraşciuc, L., Corupţia şi Calitatea Guvernării: Cazul Moldovei, Chişinău, 2002;

Caraşciuc, L., Obreja, E., Popovici, T., Mîndru, V., Corupţia şi accesul la justiţie în viziunea societăţii şi a experţilor, Chişinău, 2002.

7. Postovan, D., Rolul culturii generale, în special a culturii juridice în dezvoltarea societăţii, Cultura juridică şi prevenirea corupţiei, materialele conferinţei internaţionale, Chişinău, 2007.

8. Butnaru, Gh., Bejan, O., Obreja, E., Cum să ne protejăm de corupţie: ghid pentru cetăţean, Chişinău, 2006.

9. Filozofie. Analize şi interpretări, Bucureşti, 1998.

Page 192: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

VICTOR MOCANU, VALERIU MÎNDRU 14 192

he article was written as a result of a sociological study on corruption in the Republic of Moldova and its impact on society. Study data were compared with similar research

carried out previously in Moldova. Based on the results of scientific research, a number of

recommendations, was developed which are critical both for specialists working in the field of fighting corruption, and for researchers in the field of social and human sciences.

Keywords: corruption, Corruption Perception Index, tolerance, briebery disponibility, juridical culture, fiscal evasion, information about anticorruption organizations.

T

Page 193: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

ORAŞUL MEDIEVAL TRANSILVAN: UN EXERCIŢIU DE GENEALOGIE

A INOVAŢIEI ŞI A MODERNIZĂRII SOCIALE

ŞTEFAN UNGUREAN

roblema care este pusă în articolul de faţă vizează aplicarea conceptului de ,,dependenţă de cale” în analiza fenomenului de modernizare socială. Modernizarea socială este legată,

istoric vorbind, de istoria oraşului, definit, aşa cum o face Weber, ca formă de dominaţie nelegitimă. Cunoaşterea oraşului medieval transilvan (exemplul ales este Braşovul), ne permite să înţelegem anumite caracteristici ale modernităţii şi ar putea constitui o explicaţie legată de disparităţile regionale vizibile astăzi în spaţiul românesc. Conceptul-cheie pe care îl propunem spre folosinţă este cel de „genealogie”.

Cuvinte-cheie: putere disciplinară, control, model panoptic, coerciţie-coercibilitate, genealogie.

INTRODUCERE ÎN PROBLEMĂ

O constatare: disparităţile dintre regiuni şi zone se amplifică. În contextul noului principiu de funcţionare, construit pe competiţie şi care l-a înlocuit pe cel al Vechiului Regim care exista înainte de 1989, centrat pe cooperare, zonele, judeţele şi oraşele se găsesc acum în stare de concurenţă pentru atragerea de ,,constitutivi”, fie ei investitori, turişti, forţă de muncă sau studenţi. Spaţii geografice, precum Banatul şi Transilvania, par a fi în avantaj. Faptul se corelează şi cu o calitate a vieţii mai bună a acestor regiuni. Din multitudinea de factori istorici, care au concurat la producerea acestei realităţi, ne vom opri asupra unuia: oraşul medieval transilvan. Modernizarea se produce pe fondul dezvoltării de tehnologii care au avut drept scop rezolvarea unei mari probleme, cea a siguranţei, prin producerea de structuri de raţionalitate, care s-au materializat sub formă de habitusuri, practici, stiluri de viaţă.

Ipoteza de lucru: vom pleca de la problema ridicată de Max Weber, anume, de ce în afara graniţelor Europei, nici dezvoltarea ştiinţifică, nici cea artistică, statală sau economică n-au luat-o în direcţia acelor căi de raţionalizare ce sunt specifice occidentului şi vom căuta să producem o aplicaţie în spaţiul românesc. Cu alte cuvinte, vom susţine că oraşul transilvan medieval este generator al multor atribute ale modernităţii, având caracteristici similare raţionalităţii de tip occidental, iar această modernitate a constituit, istoric, o ,,dependenţă de cale”, un fapt genealogic complex.

Adresa de contact a autorului: Ştefan Ungurean, Facultatea de Drept şi Sociologie, B-dul Victoriei, nr. 10, bl. 43, sc. A, ap. 22, cod 500 214, Braşov, e-mail: [email protected]; [email protected].

CALITATEA VIEŢII, XX, nr. 1–2, 2009, p. 193–202

P

Page 194: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

ŞTEFAN UNGUREAN 2 194

DESCRIEREA PROBLEMEI

Un punct de plecare: Evul Mediu consemnează existenţa a două moduri tipice de obţinere a bogăţiei: prin activitatea desfăşurată într-un spaţiu dat (printr-un proces de producţie) şi prin rapt, furt, ocupare temporară a spaţiului. Celor două tipuri de obţinere a bogăţiei le corespund două arhetipuri de societăţi, una solidă, fixată între ziduri, a cetăţii şi alta fluidă, a călăreţului1.

Nevoia de securitate a făcut ca mica comunitate de saşi, care iniţial s-a organizat în jurul bisericii Bartolomeu, să se mute mai la sud, la poalele Tâmpei, pentru a beneficia de o protecţie naturală, muntele cu acelaşi nume. Este logic ca această decizie să fie asumată de membrii comunităţii şi să fie urmărită prin proiect de guvernare. Cu alte cuvinte, susţinem că chestiunea siguranţei şi a protecţiei reprezintă o componentă a guvernării şi această guvernare este legată de controlul spaţiului şi al timpului. Acest mecanism se dezvoltă simultan cu dobândirea câtorva caracteristici ale oraşului ca formă de dominaţie nelegitimă2.

Cetatea funcţionează pe baza unui sistem de reguli şi norme. Această normativitate, care permite funcţionarea întregului, asigură predictibilitatea comportamentului, (,,principiu de inteligibilitate”, în termenii lui Foucault), este generatoare de încredere şi produce economii la costuri de informare şi tranzacţionare şi devine, implicit, sursă a dezvoltării, fiind totodată, prin funcţia sa de menţinere a ordinii sociale, parte a mecanismului de putere.

Să luăm, spre exemplificare, organizarea unui târg, drept obţinut în 1364, fără ca nobilii şi agenţii regali să aibă vreun drept în a se amesteca în treburile lui. El se desfăşoară în locul central şi presupune o standardizare a activităţilor, prin fixarea lor spaţială şi temporală. Există o repartiţie minuţioasă şi constantă a fiecărui tip de activitate comercială în spaţiu, după cum există şi o ordonare în timp, prin precizarea zilelor de târg, a orelor, durata şederii negustorilor, care nu trebuia să depăşească 14 zile, locaţia lor, negustorii din Moldova fiind cazaţi doar pe uliţa Porţii, cei din Muntenia pe uliţa Vămii. Se verificau calitatea produselor, perisabilitatea, greutăţile şi corectitudinea la vânzare. Comerţul şi consecinţele sale demografice vor solicita noi tipuri de resurse, măsurare (contabilitate, statistică,

1 ,,Războiul lui Gengis-Han, început în anul 1211, avea să continue, cu scurte întreruperi, până la moartea acestuia (1227), pentru a fi terminat de succesorul său (1234). Mongolii, cu cavaleria lor mobilă, puteau pustii câmpiile şi aşezările deschise, dar multă vreme au ignorat meşteşugul de a cuceri fortificaţiile inginerilor chinezi. De altminteri, ei se războiau în China aşa cum ar fi făcut-o în plină stepă, prin incursiuni succesive, după care se retrăgeau cu prăzile adunate, lăsând în urma lor ca chinezii să ocupe din nou oraşele, să ridice ruinele, să astupe spărturile şi să-şi refacă fortificaţiile, astfel încât generalii mongoli se vedeau obligaţi să recucerească de două sau trei ori aceleaşi aşezări”. Jorge Luis Borges, Moartea şi busola. Proză completă 1, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 121.

2 Weber susţine că, pentru a se dezvolta ca oraş-comunitate, o aşezare trebuie să fie de tip nonagricol comercial, cel puţin de o extensiune relativă şi să fie echipat cu fortificaţie, piaţă, o structură asociativă şi legislativă şi, ,,cel puţin o autonomie parţială şi autocefală ce include administrarea prin autoritate, la ale căror întâlniri «burgherii» pot participa într-o anumită formă (apariţia unei stări burgheze distincte)”. Weber, Max, Economy and Society – An Outline of Interpretative Sociology, University of California Press, 1978, vol. II, p. 1214.

Page 195: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

3 ORAŞUL MEDIEVAL TRANSILVAN 195

standardizarea greutăţilor, controlul mărcii) şi reguli de organizare. Impunerea de reguli a constituit o sursă a dezvoltării. Exista un regulament ce prevedea drepturile şi obligaţiile celor care participau la târg. Exista, o consecinţă firească de altfel, şi o comisie de supraveghere formată din judele pieţei şi doi, trei subalterni, responsabili şi care, în plus faţă de ceea ce am numit mai sus, se ocupau şi de nivelul zgomotului şi de pedepsirea hoţilor. Evaziunea fiscală nu era tolerată (pedeapsa se aplica şi comerciantului care vindea acasă, în taină, dar şi celui care ştia, dar nu anunţa autorităţile), prin urmare, guvernarea se sprijinea pe delaţiune. Exista şi tentativa de a scăpa de plătirea taxelor, comercianţii mutându-se în afara zidurilor, iar în această situaţie guvernarea oraşului îşi extindea jurisdicţia şi asupra acestor locuri, prin confiscarea mărfurilor tranzacţionate astfel. Simultan cu dezvoltarea, ilegalismele devin acceptate, astfel, materialele lemnoase nu erau confiscate. Asistăm, aşadar, la o anume inovaţie, care se va generaliza în modernitate, protejarea devianţei, pentru a face din ea o resursă în dezvoltare. Şi alte produse se vând în afara zidurilor – e vorba de alimente perisabile, precum laptele sau peştele – doar după ce s-a încercat vânzarea lor în interiorul cetăţii. Soluţia permite menţinerea atractivităţii oraşului pentru producători/ comerciaţi, simultan cu respectarea regulilor care urmăresc protejarea stării de sănătate a locuitorilor care, atenţie, este o problemă publică şi asumată de guvernare. Acceptarea devianţei dincolo de ziduri indică două aspecte, unul, cel de plasticizare a guvernării, care este capabilă de inovaţii, celălalt, de mărire a spaţiului libertăţii, mărire care se produce la frontieră. Altfel spus, aici găsim confirmarea ideii deleuziene a libertăţii şi inovării, pe care o poţi obţine dacă te plasezi pe frontieră.

Sub acţiunea controlului intră şi timpul, fiind precizate modul de aducere a mărfurilor, pe ce străzi se realiza afluenţa cetăţenilor şi pe ce străzi se realiza defluenţa lor, erau interzise ajungerile din urmă şi depăşirile, iar circulaţia se realiza numai pe partea dreaptă a străzii. Viteza de deplasare este controlată printr-o regulă foarte simplă, anume, că nu aveai voie să-l depăşeşti în mers pe cel aflat în faţa ta: în acest caz vorbim de o reţea de oameni care se deplasează, iar viteza de deplasare depinde de viteza celei mai lente persoane. Această verigă slabă are o relaţie oarecum indirectă cu puterea panoptică, şi anume, că mişcarea putea fi surprinsă de privire şi spun asta prin comparaţie cu noul model panoptic, al camerei de luat vederi, în care principala problemă este că omul nu dispune de atâtea ,,priviri” pe care i le solicită tehnologia de control, lucru speculat de delincvenţi, aşa cum sunt descrise lucrurile într-o analiză a fenomenului în numărul din septembrie 2008 din ,,Le monde diplomatique”. Or, specificul controlului urban de tip feudal era această armonie între viteza de deplasare şi capacitatea de a surprinde, prin privire, orice abatere.

Modelul deplasării intercondiţionate îl regăsim şi în sistemul militar sau în cel şcolar, cu deosebirea că aici, de regulă, puterea este mobilă, prezentă la faţa locului, viteza de acţiune a grupului este expresia unei cerinţe exprese a puterii. Această asociere dintre un mecanism propriu şi o putere care poate sancţiona a generat, în oraşul medieval, o anumită formă de civilitate, îngăduinţă şi respect faţă de celălalt pe care o desemnăm ca fiind răbdare, o anumită formă de coerciţie a sinelui, asociată unui anumit umanism. Suntem, deci, în situaţia de a defini umanismul nu atât ca

Page 196: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

ŞTEFAN UNGUREAN 4 196

expresia practică a valorilor de un anumit tip existente la nivel individual sau/şi colectiv, cât ca proiectare a unui mod de control. Faptul este vizibil mai ales în situaţiile de deplasare a unor grupuri, deţinuţi, prizonieri de război sau militari, când sancţiunea împotriva celor care nu ţin pasul aparţine, clar şi inconfundabil, ,,anti-umanismului”. Relaţia dintre viteză, control şi performanţă o vom regăsi în teoriile modernităţii ale managementului ştiinţific de tip taylorist, sau ale alocării resurselor în cadrul politicilor publice (Rawls, 1971), care alocare se face cu condiţia ca starea celui mai prost plasat în ierarhia socială să se îmbunătăţească.

Logica târgului trebuia să se încadreze în logica generală a urbanismului local, iar în această logică, se urmăreşte controlul cotidian al trupului. Modelarea reflexelor trupului se face prin exerciţiu, în funcţie de un principiu de organizare urban. Supunerea era totală, pedepsirea se făcea pe loc, uneori putându-se ajunge la pedeapsa capitală. Puterea putea lua viaţa, în numele disciplinei. Stâlpul infamiei a fost construit în 1559 şi nu întâmplător era amplasat în mijlocul pieţei. Acolo, în centrul pieţei şi al oraşului, se plasează marea problemă a trupului, acolo trupul este adus în starea de a suporta acţiunea directă a puterii; putem spune că în inima cetăţii se produce ritualizarea trupului şi sacrificarea lui în numele ordinii şi al disciplinei.

În socotelile Braşovului sunt notate cheltuielile cu şase care de lemne pentru arderea pe rug. ,,Fie, că face!” îşi vor fi zis edilii economi ai Braşovului când se întorceau de la un astfel de spectacol interesant”3. Problema este că asistăm uşor, uşor la o birocratizare a procedurilor de pedepsire, dacă administrarea bătăii se face de către oameni din cetate, omorârea ajunge, cu timpul, să fie dată unui grup de rangul doi, ţiganii, aflaţi în afara zidurilor cetăţii, semn că în actul juridic se acceptă pătrunderea unor persoane cu statut nonjuridic în cetate; un alt element de reţinut este că în registrele financiare ale cetăţii sunt trecute aceste cheltuieli, dar, după cum putem bănui, există şi cheltuieli legate de paznicii sau de întreţinerea delincvenţilor în închisoare. Mai este ceva care merită subliniat: faptul că pentru arderea unui trup este nevoie de şase care de lemne indică un anume raport între cunoaştere şi putere, puterea fiind aceea care a definit obiectul cunoaşterii, iar odată obţinută informaţia, ea devine parte a mecanismului de guvernare.

Să consemnăm că execuţia publică aduce un spor de adevăr în cetate, un adevăr emoţional, afectiv, care nu are altă probă decât cea definitivă, a morţii, moartea ca singurul mare adevăr ce nu poate fi contestat; sau cum spune Foucault, ,,mecanismul putere – adevăr se menţine în miezul tuturor mecanismelor punitive”4. Interesant este că, dacă iniţial aceste mecanisme sunt în interiorul cetăţii, prin scoaterea spânzurării în afara cetăţii şi prin implicare ţiganilor în această operaţiune, se lărgeşte aria de cuprindere a puterii – adevăr, care nu se mai opreşte la nivelul zidurilor, ci încearcă să cuprindă spaţiul din afara cetăţii. Am putea vorbi de un proces de ,,exportare” a

3 ,,... în aceste bălţi se înecau ,,şistele” pentru legătura lor cu diavolul. Cadavrele lor pluteau apoi pe apă mult timp. Răufăcătorii mai mărunţi erau puşi la stâlpul infamiei şi bătuţi crunt în piaţă sau sub Strajă; cei mai mari erau spânzuraţi şi trasi pe roată pe Dealul Furcilor, de călăi ţigani”. Puşcariu, Sextil, Braşovul de altădată, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977, p. 60.

4 Foucault, Michel, A supraveghea şi a pedepsi naşterea închisorii, Bucureşti, Editura Humanitas, 1977, p. 100.

Page 197: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

5 ORAŞUL MEDIEVAL TRANSILVAN 197

binomului putere – adevăr în acest spaţiu, dincolo de ziduri, la frontieră, care cuprinde alţi oameni ce nu sunt încă cetăţeni. Cetăţenia se anunţă a nu mai fi o calitate definită prin spaţiu, ci acceptarea unei ,,virusări” de natură mentală, sau dacă folosim un concept durkheimian, a unei ,,contaminări morale”.

Pe de altă parte, atrocitatea pedepsei, care urmează atrocităţii crimei, este suportată de ţigani, este asociată acestei etnii, se traduce printr-o propoziţie care ar suna astfel, ,,trebuie să pedepsim cu moartea, dar noi nu putem omorî, nu suntem în stare de această faptă, nu avem acest suflet, numai ţiganii o pot face”; aici identificăm acea ruptură dintre suflet şi acţiune, care stă la baza birocraţiei, în descrierea weberiană a fenomenului (Weber, 1978). Problema conflictului între valori este, astfel, rezolvată. Suntem în faţa unui prim pas pe care guvernarea îl face de a se arăta nevinovată pentru actul spânzurării; această orientare va culmina cu modificările care vor conduce la următoarele: ,,puterea ce sancţionează nu trebuie să se mai dezonoreze cu comiterea unei crime mai mari decât cea pe care vrea o pedepsească”5. Puterea de a pedepsi prin spânzurare poartă, în continuare, însemnele puterii războinice, de putere armată, şi este dată sub formă de compensaţie pentru un statut inferior, ţiganilor.

Ar mai fi de consemnat, citind situaţia în termeni foucaultieni, că rolul principal revine privitorilor, adică cetăţenilor, căci ,,în ceremoniile supliciului, personajul principal este poporul, a cărui prezenţă reală şi nemijlocită condiţionează buna lor derulare”. Aşa cum indică Foucault, scopul ritualului este de a-i conştientiza pe oameni că cea mai măruntă infracţiune este pasibilă de pedeapsă, expresie a unei puteri definite printr-o raţionalitate omniprezentă, a unei puteri-subiect, care ştie tot şi este capabilă să sancţioneze şi faptul minor6. În plus, prin teroarea pe care o susţine, pedeapsa se arată a avea o funcţie anticipativă. Faptul că după spânzurare mortul este adus între ziduri, lăsat la vedere, indică dorinţa unei puteri de a fi prezentă ,,dincolo”, a faptului că se asociază cu unicul adevăr care nu poate fi contestat, cel al morţii, dar ea cuprinde o sferă totală, viaţă – moarte. Moartea avea însă un cu totul alt înţeles decât cel actual, ea era o prezenţă familiară, o prezenţă obişnuită –, războaie, asedii, atacuri, îmbolnăviri datorate ciumei sau holerei – care erau constante în decursul unei vieţi de om. Moartea era aici şi acum, spre deosebire de epoca noastră unde, în spaţiul urban, ea este la ,,celălalt” şi nu acum, de unde o serie de consecinţe legate de chestiunea responsabilităţii legată de moartea semenului. Din această prezenţă constantă a morţii se deduce şi dispreţul faţă de trup7. Să spunem că problema supliciului aplicat trupului, ca expresie a pedepsei, dar şi a autorităţii, reprezintă expresii ale puterii suveranităţii, reziduuri feudale în lumea urbană. Ele vor fi regăsite în modelele parentale de educaţie, cu mult după ce momentul feudal va fi fost consumat, având însă şi atributele unei puteri pastorale specifice feudalismului, anume, că bătaia este expresia grijii pentru cel bătut.

5 Foucault, Michel, op. cit., p. 101. 6 Foucault, Michel, op. cit., p. 102. 7 Foucault, Michel, op. cit., p. 99.

Page 198: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

ŞTEFAN UNGUREAN 6 198

Să nu uităm că oraşul este închis, are ziduri (prototipul viitoarelor graniţe), autonomia poate fi apărată de cele 6 000 de suflete, cât număra el în secolul al XV-lea, deci nu numai târgul era sub control, ci întreaga cetate. Stingerea, locurile de fumat, salubrizarea, depozitarea gunoaielor, paza, modul de stingere a incendiilor, toate aceste funcţiuni presupun o distribuţie de operaţii, proceduri, antamarea lor într-un plan care trebuie pus în practică, iar această punere în practică trebuie, la rândul ei, verificată. Exercitarea puterii ca model panoptic solicită un set de aranjamente şi de organizări vizuale; este vorba de amplasare, de defrişări, de solicitări, de moduri urbane de organizare a spaţiului, de o anumită formă de arhitectură; spre exemplu, dealurile din jurul Braşovului au fost despădurite pentru a permite o mai bună vizualizare, casele au ferestre la stradă, de tip bow-window, care permite locatarului ca privind în trei direcţii să se informeze cu privire la ceea ce se produce în spaţiul public, ca proces ce parcurge trei puncte fizice, reprezentând totodată şi o formă de control ce operează ca interfaţă dintre intim, privat şi public.

Prin modul de organizare a oraşului, înconjurat de ziduri, spaţiul era controlabil la nivelul trupului persoanei umane (se putea ajunge cu uşurinţă în orice loc) şi la nivelul privirii; privirea permite controlul anticipabil, iar forţa legii stă nu în act (în coerciţie), ci în coercibilitate, în posibilitatea coerciţiei; acest lucru permite ca legea să se generalizeze şi să fie prezentă, fără ca agentul să fie prezent. Dacă coerciţia aparţine prezenţei fizice a trupului într-un anumit loc, coercibilitatea aparţine privirii. Acolo unde spaţiul este controlabil, există timp. Modernitatea aduce însă cu sine o iluzie, aceea că poţi stăpâni distanţele şi timpul. Locul controlului prin controlul spaţiului şi în care timpul este valoare secundară este ocupat, acum, de noua formă de dominare, cea prin timp. Putem să ne întrebăm dacă nu cumva modelul de guvernare din Vechiul Regim nu se bazează pe o formulă sintetică, controlul spaţiului, pe de o parte, şi controlul, organizarea şi accelerarea timpului, pe de altă parte, evidenţiate de planificare, dar şi de întrecere şi ilustrăm ideea prin mecanismul impus a ,,cincinalului în patru ani şi jumătate”. De acest lucru nu ne dăm seama decât prin comparaţie cu modul de organizare a oraşului medieval8.

Toate elementele descrise mai sus indică faptul că oraşul medieval se află la jumătatea drumului, între puterea suveranului, orientată pe trup şi pe prezenţa trupului şi puterea disciplinară, orientată spre reguli clare, precise, respectate, că ideea weberiană – oraşul medieval – formă de dominaţie nelegitimă –, corectă în esenţa ei, se cuvine a fi nuanţată.

8 „zic iluzie, căci de fapt avem a face cu o mare înşelăciune optică. Ajungem, adevărat, mai repede la ţintă, dar ne punem ţinte tot mai îndepărtate. Şosele şi străzile largi ale oraşelor sunt ticsite de automobile, care sunt mereu oprite de agenţi de circulaţie, ca să facă loc să treacă altora ce vin din altă direcţie; pieţele marilor oraşe sunt prea strâmte pentru parcurile de maşini; autostrade largi şi drepte, pe care iuţeala te tâmpeşte, leagă centrele mari de comunicaţie între olaltă – şi totuşi nu ne ajunge, ca părinţilor şi bunicilor noştri, timpul să le parcurgem. Îmi aduc aminte de o şedinţă la Academia Română. Iorga împlinise 60 de ani şi savantul corp îl felicita. Mulţumind, marele istoric a spus o vorbă mare. A zis că dacă activitatea lui ştiinţifică a putut fi aşa de mare, e fiindcă el a ştiut învinge timpul, cel mai mare duşman al nostru. [..]. Dar vremea e un vrăjmaş răzbunător. Ea pedepseşte mai ales pe cei grăbiţi”. Puşcariu, Sextil, op. cit., p. 12–13.

Page 199: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

7 ORAŞUL MEDIEVAL TRANSILVAN 199

Puterea disciplinară implicată în guvernare tinde să ocupe tot timpul cetăţenilor şi chiar întregul lor comportament, este permanentă, totală şi individualizată, după expresia lui Foucault. Supraveghetorii purtau la pălării cocarde roşii-albe pentru a se distinge în mulţime şi erau obligaţi să circule intens printre cetăţeni. Puterea este, să spunem aşa, în spatele fiecăruia. Peste această supraveghere mai exista una, aceea realizată din turnul din Piaţa Sfatului, o supraveghere de rangul doi, anume că de-acolo, din centru, se puteau identifica incidentele dar, mai ales, se putea vedea şi unde sunt supraveghetorii (supravegherea supraveghetorilor), prin intermediul cocardelor şi care sunt zonele descoperite. Centrul, inima oraşului este locul de întâlnire între trup şi controlul suprem. Suntem în faţa unui model panoptic al puterii, fundamentat pe caracterul anonim şi invizibil al controlorului.

În faţa regulilor toţi sunt egali, acest lucru reprezintă fundamentul axiologic al controlului şi faptul defineşte o anticipare a modernităţii de tip capitalist, în care cetăţeanul este ,,subiect civil”. Civismul reprezintă o sinteză între o morală austeră, cea protestantă şi o guvernare definită prin putere disciplinară credibilă şi eficace, ce are un caracter poliţienesc. Administrarea se întrepătrunde cu controlul. Instituţia care va prelua din acest model urban şi principiile sale de funcţionare va fi închisoarea. Închisoarea şi sistemul penal, ca procedeu de obţinerea şi difuzare a adevărului, stau la baza cunoaşterii sociale şi a instituţiilor sociale, fie că vorbim de şcoală, de spital sau de cămin social. Zidul de beton, jandarmul, psihologul şi camera de luat vederi, ca expresie a ,,anticipării neinteligibilului”, toate aceste tehnologii de control pe care le vedem azi în şcolile, liceele şi universităţile noastre îşi au resursa aici, în filosofia închisorii, ce copiază, împrumută sau remodelează principiile oraşului medieval.

Anonimatul puterii disciplinare, evidenţiat în modelul panoptic, se sprijină pe un set de tehnologii de identificare, verificare, control şi sancţiune specific în raport cu modelul puterii suveranului, specific feudalităţii9. În primul caz, puterea este un atribut general, un set de tehnologii, de mijloace, de forme de comunicare, o putere ofensivă, în cel de-al doilea, vorbim despre o putere ca poziţie ce trebuie dorită, achiziţionată, deţinută, o putere defensivă. Această putere nu mai este una conservatoare, defensivă, ci dimpotrivă, inventivă, modernizatoare10.

Această putere disciplinară este o sinteză, un amestec de două tipuri de subputeri, dacă putem să le spunem aşa. Primul, este cel construit pe modelul

9 Acesta este cazul Bucureştiului. Oraşul nu este altceva decât prelungirea lumii feudale, căci s-a născut şi a funcţionat ca apendice al curţii domneşti. Naum Râmniceanu relatează că, sub unul dintre ultimii fanarioţi, Alexandru Şuţu, trimişii administraţiei „legau copii tineri, de câte unsprezece şi doisprezece ani, spate la spate, afară sub văzduh, în vreme de iarnă şi, turnând apă peste dânşii, se lipea de îngheţa ticăloasele trupuri şi era o jalnică privire văzându-se pieile rupte şi sângerate când în silă se deslipea trupurile şi părinţii lor erau siliţi să-şi vândă tot, până şi boul ce-i scotea hrana din pământ, ca să scape pe copiii lor de cumplitele tiranii. Pe alţii îi căznea cu bătăi, cu fumuri şi cu groaznice închisori friguroase şi puturoase, nemâncaţi şi neadăpaţi”. Cornea, Paul ,,Originile romantismului românesc – Spiritul public şi mişcarea ideilor şi literatura între 1780–1840”, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 38–39.

10 ,,Pentru că secolul al XVIII-lea a introdus prin sistemul ,,disciplină cu efect de normalizare” o putere care nu este represivă, ci productivă – reprimarea nefigurând aici decât cu titlu de efect lateral secundar, faţă de nişte mecanisme care sunt centrale, în raport cu această putere, mecanisme care lucrează, creează, mecanisme care produc”. Foucault, Michel, ,A supraveghea şi a pedepsi – naşterea închisorii, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997.

Page 200: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

ŞTEFAN UNGUREAN 8 200

,,leprei”, iar celălalt, pe modelul ,,ciumei”. Primul vizează excluziunea, refuzul anormalului, al abaterii, controlul strict aplicat străinului. Celălalt vizează particularul, individualul. Sinteza ciumă – lepră va fi reprezentată la extrem de lagărul de exterminare, iar urme ale modelului le regăsim azi în acţiunea poliţiei de identificare a persoanelor suspecte de acţiuni de devianţă şi care sunt scoase în afara spaţiului urban, cu interdicţie de revenire. Acelaşi model al ciumei – leprei, care permite controlul şi salvarea, va fi preluat de militari în situaţiile de război civil sau de revoluţie. Iată ce scrie Lenin, într-un studiu în care analizează revoluţia rusă din 1905: ,,marele duce Vladimir a numit comandant al armatei operative pe generalul prinţ Vasilcikov. Întreaga capitală a fost împărţită pe sectoare între ofiţeri. Ţarul s-a jucat de-a războiul în mod absolut serios, ca şi cum s-ar fi aflat în faţa invaziei unui duşman înarmat. În timpul operaţiilor militare, marele stat-major se afla la masa verde de pe Vasilievski Ostrov şi primea rapoarte de la fiecare şef de sector la fiecare jumătate de oră. Muncitorii din Petesburg să ia notă!”11. Acţiunea de reprimare a mişcărilor sociale reproduce principiile de acţiune a medicinei urbane medievale în faţa infecţiilor ce atingeau comunitatea.

Oraşul medieval este într-o permanentă căutare a unui punct de echilibru, acela pe care l-a surprins Sextil Puşcariu: ,,cu timpul însă, oraşul mărindu-se şi setea de avuţiile acumulate de hărnicia braşoveană aducând mereu vrăjmaşi noi, întărirea cu ziduri puternice şi şanţuri adânci deveni necesară”12. Oraşul este atacat de mongoli în 1241, 1285, 1345 şi de turcii în 1421, 1438, 1530, 1683, 1788. Ameninţarea generează solidaritate, dar şi acţiune, cele două fiind expresii ale unui aranjament ce vizează relaţia privat – public; fiecare turn de apărare era dat în grija unei bresle, care avea obligaţia întreţinerii, consolidării şi apărării; asta însemna că un surplus din bunăstarea breslei se aloca pentru apărarea cetăţii, ca mod de asigurare a securităţii individuale şi colective. Cu alte cuvinte, cheltuirea era direcţionată şi exprima o restrângere asumată a suveranităţii (Bataille, 2004); cheltuirea este legată de securitate şi nu de exprimarea unei poziţii (simbol de status) a puterii, nu de capacitatea de a ieşi din sfera constrângerii, prin urmare, avem în faţă o relaţie solidaritate – cheltuire – securitate individuală şi colectivă. Cu alte cuvinte, atunci când cheltuirea surplusului de bogăţie nu vizează asigurarea unui plus de securitate pentru comunitate, ne putem aştepta la un minus de solidaritate în situaţii de ameninţări, şi asta pentru că cheltuirea ţine de sfera miraculosului, iar ameninţarea ţine de sfera concretului şi a realului, iar dacă această ruptură este condiţionată social, solidaritatea este ameninţată.

Am arătat mai sus că guvernarea se sprijină pe delaţiune, că există o strânsă legătură între acest fapt şi solidaritate, că unul dintre scopurile pedepsirii era să indice imposibilitatea de a scăpa de sancţiune. Întregul mecanism solidaritate – delaţiune – pedepsire produce o stare de certitudine, anume că nici o încălcare a legii nu poate rămâne nepedepsită. Or, această realitate produce una dintre caracteristicile dreptului penal modern, ceea ce Foucault numeşte ,,regula deplinei certitudini”, fixarea relaţiei

11 Lenin, V. I., Despre revoluţia din 1905–1907, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură politică, 1956, p. 19.

12 Puşcariu, Sextil, op. cit., p. 59.

Page 201: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

9 ORAŞUL MEDIEVAL TRANSILVAN 201

dintre crimă şi pedeapsă. Pe acest temei, capacitatea legii de a funcţiona stă nu atât pe coerciţie, pe act, ci, aşa cum indicam mai sus, pe coercibilitate. Cu alte cuvinte, coercibilitatea, ca expresie a eficienţei legii se construieşte pe regula deplinei certitudini. Dacă regula deplinei certitudini nu este asigurată, cum se întâmplă azi, atunci nici legea nu mai este respectată, nu este luată în seamă, faptul având drept consecinţe anularea celorlalte caracteristici ale puterii punitive: dispare interesul pentru evitarea pedepsei şi creşte interesul pentru comiterea crimei, dispare noţiunea de ,,inconvenient” în producerea actului deviant etc. Legea nu mai acţionează asupra spiritului, se despiritualizează. Vedem, astfel, cum o anumită tehnologie socială, deşi acreditată, nu mai este în stare de funcţionare.

La toate acestea ar mai trebui adaugat un ultim aspect, cel al relaţiei dintre solidaritate, comerţ şi încredere. Spune Sextil Puşcariu că, dacă intrai în prăvălia oricărui comerciant, ţi se spunea că este posibil ca la vecin mărfurile să fie mai bune. În acest mod, comercianţii îşi făceau reciproc servicii, relaţiile dintre ei erau ,,pozitive”, credibilitatea fiecăruia era sporită, a face ca un client să-ţi intre pe uşă era mai important decât a vinde un produs (o idee care astăzi este folosită în asocierea actului de vânzare cu cel de consultanţă), în plus, nimeni nu rămânea fără marfa vândută, pentru că licenţele se dădeau în funcţie de capacitatea de piaţă. Asistăm, prin urmare, la o dublă închidere, una publică, formală, instituită de guvernare şi alta informală, asumată de comercianţi, care refuzau în acest fel de a intra în competiţie. Această realitate reprezenta un răspuns la problema cum să menţii o comunitate, în condiţiile în care există comerţ şi comercianţi şi, implicit, competiţie centrată pe noţiunea de interes privat. Prin comparaţie, închiderea prin monopolul de stat, ce constituia principiul de funcţionare în Vechiul Regim s-a produs, ca acţiune birocratic-formală, atât la graniţă, cât şi în interiorul spaţiului naţional, fapt ce va goli decizia actorilor de orice conţinut etic, fie că e vorba de etica convingerilor, fie că e vorba de etica responsabilităţii.

Modernitatea de tip feudal a stat la baza dezvoltării industriale începute în secolul al XIX-lea, dezvoltare care schimbă configuraţia însăşi a modernităţii, transformând-o. Nu este spaţiul aici pentru a demonstra această schimbare, care este de ordin funcţional, în sensul descris de Habermas13, în care se produc câteva schimbări semnificative, înlocuirea modelului cooperării prin cel al competiţiei, folosirea bunăstării cu precădere în sens privat şi secundar în interes public etc. Apoi, în cea de-a doua partea a secolului al XX-lea, oraşele de acest tip au fost subiecte ale acţiunii de modernizare în formula Vechiului Regim, în care ele au devenit acţiuni-suport pentru unul dintre vectorii modernizării, e vorba de industrializare. Acest din

13 ,,conceptul de modernizare se referă la un mănunchi de procese cumulative ce se consolidează reciproc: la formarea de capital şi mobilizarea de resurse; la dezvoltarea forţelor de producţie şi creşterea productivităţii muncii; la impunerea puterii centrale şi la cultivarea identităţilor naţionale; la extinderea drepturilor politice de participare, a formelor urbane de viaţă, a educaţiei şcolare formale; la secularizarea valorilor şi a normelor ş.a.m.d. Teoria modernizării transformă conceptul weberian de ,,modernitate” într-o abstracţiune plină de consecinţe. Ea îndepărtează modernitatea de originele ei modern-europene şi o stilizează într-un model, neutru din punct de vedere spaţio-temporal, al procesului de dezvoltare în general”. Habermas, Jürgen, Discursul filosofic al modernităţii – 12 prelegeri, Bucureşti, Editura All, 2000, p. 20.

Page 202: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

ŞTEFAN UNGUREAN 10 202

urmă tip de modernizare poartă însemnele nivelării şi funcţionalităţii specifice acelui tip de guvernare în care bunăstarea în sens privat este secundară în raport cu cea publică, modelul general este cel al cooperării şi al monopolului de stat, cu consecinţe legate de birocratizare, control şi devalizarea capitalului moral.

CONCLUZIE

În concluzie, este posibil ca diferenţele care se observă astăzi între diferitele regiuni ale ţării să exprime diferenţe de ordin genealogic, şi anume, dintre istoriile acestor oraşe. Este posibil ca mecanismele de nivelare funcţională ale Vechiului Regim să nu fi fost în stare să anuleze aceste diferenţe de ordin genealogic, iar aceste diferenţe au reapărut după 1990, graţie fenomenului de dezindustrializare care s-a produs de la această dată. Ar fi, prin urmare, de cercetat, dacă nu cumva spaţiul românesc cuprinde astăzi două realităţi, una a modernităţii, de sorginte urbană a spaţiului transilvan şi alta, marcată de spiritul feudal. Totodată, o analiză prin intermediul conceputului de ,,genealogie” a asamblajului Vechiului Regim, asamblaj care îmbina modernitatea funcţională produsă de industrializare şi un mecanism de guvernare de tip feudal, ar scoate la iveală valenţele ,,dependenţei de cale” în fenomenul modernizării româneşti, în ultima sută de ani.

BIBLIOGRAFIE

1. Bataille, G., Suveranitatea, Piteşti, Editura Paralela 45, 2004. 2. Borges, J. L., Moartea şi busola. Proză completă 1, Iaşi, Editura Polirom, 2006. 3. Cornea, P., Originile romantismului românesc – Spiritul public şi mişcarea ideilor şi literatura

între 1780–1840, Bucureşti, Editura Minerva, 1972. 4. Foucault, M., A supraveghea şi a pedepsi – naşterea închisorii, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997. 5. Habermas, J., Discursul filosofic al modernităţii – 12 prelegeri, Bucureşti, Editura All, 2000. 6. Lenin, V. I., Despre revoluţia din 1905–1907, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură

politică, 1956. 7. Puşcariu, S., Braşovul de altădată, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1977. 8. Rawls, J., A Theory of Justice, Cambridge, Massachusetts, Harvard University Press, 1971. 9. Weber, M., Economy and Society – An Outline of Interpretative Sociology, vol. II, University

of California Press, 1978.

his article focuses on the way in which the concept of “path dependency” can be used in analyzing the social modernization phenomenon. Social modernization depends, historically

speaking, on the history of the city – defined, as Weber does it, as illegitimate type of domination. Knowing the medieval Transylvanian city (in this case, Brasov), allows us to understand certain modernity characteristics and could explain nowadays’ Romanian regional disparities. The key-concept that we propose is genealogy.

Keywords: disciplinary power, control, panopticon pattern, coercion – coercitivity, genealogy.

T

Page 203: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

INTELLIGENCE NETWORKS1 – THE MODEL BASED METHODOLOGIES PROBLEM

MIHAELA C. BERBEC

ocial innovation requires research regarding the profit potential of human interaction, in various settings and information environments. Throughout networking processes,

the added value of information, together with organizational skills and methods brought into the system helps render a more efficient governance control of the national security systems. Previous studies showed the influence of social networks on political and business systems (Carley, 2002) as well as the need to create intelligent social structures, in order to foster innovation and competitive advantage (Steele, 2001). This paper examines the intelligence network concept and methodological issues contained in the structure design processes.

Keywords: Intelligence networks, network theory, methodology, metagraphs, innovation.

INTRODUCTION

Network theory appeared in social science along with rising awareness about the role of knowledge in sustainability of systems. We introduce in this article the concept of intelligence networks, in order to explain and advance a new framework for addressing decision making processes for the national security.

Our primary objectives are the following: 1) to establish the role of the intelligence approach in contemporary security environment. Therefore, in the first part of this paper we will synthesize researches in intelligence theory and substantiate the leverage of this approach in regards with the policy for national security; 2) to introduce decision makers with elements and methodologies of the intelligence processes. The second part of the paper will describe old and new cycles of intelligence, and also outline the advantage of developing intelligence processes on networked structures; 3) and finally, to take forward intelligence theory and introduce a new method to improve intelligence processes. Thus, in the last part of the paper we will give an example of intelligence decision making and workflow, using mathematical structures called metagraphs.

Adresa de contact a autorului: Mihaela Berbec, Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti, str. Stoicăneşti, nr. 16, sector 5, Bucureşti, e-mail: [email protected].

1 My special thanks to Dr. Gabriel Sebe for his support and guidance during my research.

CALITATEA VIEŢII, XX, nr. 1–2, 2009, p. 203–214

S

Page 204: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

MIHAELA C. BERBEC 2 204

Researchers generally acknowledged that units in contemporary global system behave as information processing structures. The present interconnected environment emerged along with innovation in technology and communication mechanisms, and then rapidly extended to social sciences field, in order to describe social behavior and anticipate the building of social networks. From this step on, concepts like network, complexity and dynamics, acquired political significance and were introduced in decision making processes dealing with social, economic and political phenomena.

Furthermore, connections between and inside societies are maintained by informational flows and structures designed to warn against environment changes and system contenders. Thus, the emergence of network analysis in decision making systems remains highly linked with the need to evaluate risks and minimize uncertainty. The predictability value of a system has its source in the capacity of specialized units to gather, understand, and manage information.

We expect that, through intelligence networks, the following factors will be addressed: knowledge enhancement at social and governmental levels, organizational deficiencies in opposing asymmetrical threats, activity efficiency inside intelligence organizations.

The present paper is substantiated by previous studies in intelligence theory and the contemporary concern among researchers regarding the need to reform intelligence thinking and organization. Also, thanks to recent developments in graph theory, we are finally able to approach methodological aspects of intelligence.

Before engaging in discussing intelligence networks design, it is necessary to make some remarks concerning principals in intelligence theory, as well as policy recommendations of the intelligence community.

RESEARCH IN INTELLIGENCE THEORY

Writings having intelligence dedicated to national security as primary research study appeared at the end of World War II, introducing the work of Sherman Kent to a public consisting not only in members of the academia, but also officials from the political and military fields. His book, Strategic Intelligence for American World Policy – published for the first time in 1949, remained, for decades, the only most valuable resource for policymakers and members of the intelligence community. In his entire career, Kent was a supporter of the separation between the government officials and intelligence analysts, in order to preserve the unbiased characteristics of analytical products. On the other hand, he encouraged constant feedback and discussions between politicians and analysts, so as to create quality intelligence reports in accordance with the decision that had to be made by the American administration (Johnson, 2007:140).

Thus, intelligence theory was born at the beginning of Cold War era, when national power enhancement was the main objective of the US Government. The distinction made by Kent between politics and political science sets the fundamental definition of the intelligence community as impartial actor inside the

Page 205: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

3 INTELLIGENCE NETWORKS 205

governmental apparatus. Recommendations for political officials are made based on intelligence estimates and reports, which spanned all relevant sources and used objective analytical methods. Kent (1949) defines the intelligence concept as knowledge, organization and activity. All three values combined produced an intelligence system which provided the basis for the courses of action to be taken in order to assure national security and power.

A decade after the demise of the Soviet Union, the intelligence literature is enriched with an abundance of studies taking into account the fundamental role of information and communication technologies. For the first time, workflow management in intelligence organizations is discussed, with special emphasis on the relationship between consumers and producers of intelligence, and the financial stakes governing allocation of tasks and acquisition of technical intelligence tools. Furthermore, the nature of conflict becomes highly important to define tasks for the intelligence community, along with cultural specificities beginning to dominate political configuration of the global system.

Contemporary approaches to intelligence are brought by Berkowitz and Goodman (2000), Michael Herman (2001), Gregory F. Treverton (2001), Loch Johnson (2003) and others, all of them stress the responsibility of researchers to create adequate methodologies, in order to fill the void in intelligence theory.

The incentives to write another book – on more or less the same methodological structure – are explained by Berkowitz and Goodman (2000), taking into consideration the need to change perspective on the use of information. Although, the conflict environment, the requirements for the community and the quality of technologies has further evolved, the most important reform must address the intelligence process. Authors begin by arguing that the old intelligence cycle cannot respond anymore to challenges coming from networked agencies, either because the workflow in the intelligence community is inefficient, or because the budget does not cover the expenses. As indicated by recent studies, American public opinion expresses the discontent towards budgetary spending for national security. Hence, one can anticipate that future budgetary allocations could be so reduced that the current management will not be able to sustain the intelligence process (Berkowitz and Goodman, 2000).

Gregory F. Treverton, former Vice Chair of the National Intelligence Council and Senate investigator, shows that today’s intelligence puzzles may be answered only by acquiring expertise from specialists in the business field, academia members and think tanks researchers. In his work, Reshaping National Intelligence for an Age of Information, the new paradigm describes intelligence community as part of the market state, in which secrets have lost their power, in favor of open information sources.

Although premises of an intelligence theory appeared primarily in the United States, a powerful intelligence organization and research community can be found in the United Kingdom. Michael Herman – British Intelligence professional and Oxford University academic – makes a remarkable contribution to the research field, by comparing the US and British Intelligence systems. He draws the

Page 206: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

MIHAELA C. BERBEC 4 206

distinction between English-speaking intelligence – as all-source, expert, objective products – and traditional intelligence – based mainly on covert action, politically biased and consequently, subjective (Herman, 2001). British government granted enhanced surveillance powers to military forces and secret services MI5 and MI6, on the principle that states the following: “societies in their entirety are at war, not only their armed forces” (Dandeker, 1994). As opposed to the American system, where government officials created the intelligence capability as a response to an outside enemy, the British system concentrated on internal security and law enforcement (Dandeker, 1994).

In recent years, intelligence systems emerged outside the governmental framework and spanned the business and social fields. Intelligence units similar to intelligence communities inside the governmental apparatus have taken over management branches of companies and organizations. A special emphasis is placed on Open Source Intelligence (OSINT) systems. Robert David Steele – CIA professional and founder of Open Source Solutions Inc. – explains why open sources are the appropriate tools in the future of intelligence. According to his argument, “OSINT is uniquely suited for support to national security operations because OSINT relies exclusively on information and expertise obtained through legal and ethical means” (Steele, 2001).

Since the acknowledgement of intelligence as primary element in strategic choice decisions, private organizations began to take charge not only of tasks concerning national security, but also of social security programs and risk management for business enterprises. The extension to new domains required diversification of methods and instruments employed to generate value. Thus, theories from social sciences combined with mathematical and technological resources improved results’ quality and reduced time in information processing. In recent years, the connection between public and private spheres became particularly interesting for decision makers. Economic, social and political elements – either at national or international levels – influence each other through formal (legislation) and informal means (social norms, private negotiation). Therefore, the development of a public policy implies analysis of relevant factors, taking into account the relative impact on political, social, economic, cultural and technological dimensions of national well-being. From this point of view, a powerful instrument in attaining efficiency is the control of information assets and flows.

The work of Kathleen M. Carley (2002, 2004) gives responses concerning the need to see social networks as channels for transmitting or receiving information. Their specific structure and functions make them more or less durable to actions from external agents. Kathleen M. Carley et al. (2002) argue that, by identifying critical nodes through evaluation of centrality and cut-points in the structure of a social network, one could alter their performance. Thus, the sustainability and efficiency of a network depends largely of its design.

Another largely discussed issue is the identification of relevant actors to form an efficient network. Intelligence theorists agree that intelligence agencies inside

Page 207: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

5 INTELLIGENCE NETWORKS 207

governmental apparatus must collaborate with business actors, non-governmental organizations and citizens, in order to ensure their need of informational resources. Two reasons underpin this argument: the first one refers to the accessibility to information obtained from open sources and to quality analytical products; the second one relates to the price of information obtained from open sources, which generates financially advantageous intelligence services.

Furthermore, Robert David Steele (2001) recommends the involvement of citizens in intelligence activities. Thus, he insists on the creation of collaborative networks, which could involve individuals in their own security. The primary goal of decision makers should be the creation of smart nations (Steele, 2006). Smart nations imply the existence of smart citizens, capable of conscious self-control (Bandura, 2001). Security – in particular, national security – and competitive advantage policies could be better addressed in cohesive communities. However, this evolutionary leap must be sustained with educational reforms and public policies promoting learning strategies and capabilities adequate to knowledge level of the society. Intelligence networks have the potential to connect public actors, private actors and citizens into a cooperation relationship, based on common identity and common interests.

The second part of this paper describes decision making and planning activities inside an intelligence agency with responsibility in national security.

SYSTEMS OF INTELLIGENCE

Previous remarks concerning the intelligence network concept for political decision making had been made by Tom Stonier in an article published in 1986. The author argues that an increasing number of information networks will lead to the emergence of a “global central nervous system”. According to his argumentation, machine intelligence systems would be able to produce and sustain – in the near future – to the benefit of the humankind, an effective collective memory, based on which decision makers will solve complex problems (Stonier, 1986: 269–274). Hence, to some extent, the intelligence network concept extracts his meaning from the revolution in communication technologies. Previous studies in mathematics have preceded and induced this kind of argumentation.

Remarkable contributions were made by Alan Turing in computer science since 1936, setting the basis for a debate regarding artificial intelligence concept. The question of the state of consciousness of a machine remained unanswered until today, yet it opened the discussion whether machines are or could become intelligent. In 1950, Alan Turing wrote on this subject an article entitled Computing Machinery and Intelligence, in which he describes a test he created in order to demonstrate the ability of a machine to think.

Nowadays, the debate concerning intelligence shifted in the social and political science arenas. Although there is a certain detachment from the

Page 208: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

MIHAELA C. BERBEC 6 208

mathematical thinking, researchers are still bound to recur to mathematical models, in order to define systems and organize processes.

However efficient and revolutionary may be mass communication technologies, their usage modified the properties of the global social system. The flexibility in transmitting information, the facilities in transporting people or goods, the access to all sorts of products, have created an uncertain environment for individuals and subsystems, or what is generally called the risk society. At this stage, researchers turned to linear algebra to find proper models in explaining some of the trends in contemporary society. One of them is the creation of social networks. The utility of studying the creation and composition of social networks consists in anticipating relationships, interests and the informational flow (Basu and Blanning, 2007:158).

In the intelligence communities, networking as explanatory and anticipating model impacts on policies regarding the management of information for national security. Networks are important to intelligence specialists, because they constitute the morphology at the basis of terrorist organizations, organized crime chains, cyberspace warfare and other security threats.

The activity inside an Intelligence community follows bureaucratic imperatives – well known by the intelligence professionals and researchers as the intelligence cycle. A traditional intelligence cycle begins with a problem. Thus, a government official or a policy maker formulate a set of questions regarding a certain issue with consequences on national security and then transmits it to the group of analysts from the Intelligence community. After setting priorities, tasks are assigned to intelligence organizations, which begin to collect data and information from primary and secondary sources. Further, analysts study and process the newly collected information and express first hypotheses on the matter. If more information is needed, the collection process is resumed with new requirements. At the end of the analytical stage, the intelligence team produces a report, which will be further delivered to the consumer. These steps are basically the same today as they were first formulated some sixty years ago, by Sherman Kent (1949). However, experienced professionals acknowledge that officials rarely have the time or disposition to raise precise questions. Actually, needs are implied by analysts based on some general directions from the officials. More often, decision makers expect warnings from the intelligence when problems arise (Hulnick, 2007).

Profound transformations in the intelligence environment provided serious incentives for policymakers to sustain the reform of the intelligence organization. According to Berkowitz and Goodman (2000:74), organizations must become more flexible and allow configuration of working teams formed by collectors and analysts in a freely manner. Further, the authors enunciate the advantages of this new model as follows: as opposed to the traditional model, a decentralized team includes three types of intelligence analysts – analysts that are linked to users and paid by them, “super analysts” responsible for resource allocation and communication with consumers, and specialized analysts from the private sector. Moreover, given the new network morphology, the organizational structure is more fluid. The analysis products are disseminated directly to users, without passing through the quality control process.

Page 209: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

7 INTELLIGENCE NETWORKS 209

Figure 1

An Example of Intelligence “Virtual Team”

Source: Berkowitz and Goodman, 2000:80.

The new team is always prepared to provide timely analytical products if unexpected assignments appear. Finally, managers recruit part-time contractors, in order to integrate them in a team whenever a requirement appears. (Berkowitz and Goodman, 2000:85–86)

The above graphic represents a network composed by an ad-hoc team of supporting Intelligence community analysts, a supporting team of analysts from the private sector, a principal analyst responsible with the assignment and a policy official providing additional input to the process. The ad-hoc team provides new data from collection system A and collection system B. Also, analysts from the private sector supply information from specialized commercial database and public sources. Finally, the product resulting from their activity is delivered to the consumer.

One observes in this model the variety of used sources, from in-house collection systems to public information, which could be provided in real-time by the media. Further, this virtual team includes specialized individuals, having high knowledge about factors creating the problem. It is important to outline that networked structure workflow provides flexible interaction processes and reduces time needs for producing intelligence. Moreover, the collaboration between consumers and analysts is also represented in the above model, although the exchange of information could be even higher. Permanent interaction between decision makers and intelligence staff, all along the intelligence process, is highly recommended by theorists.

However, the above diagram does not solve some methodological problems of the analytical process. Firstly, relationships between and inside teams are not

Page 210: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

MIHAELA C. BERBEC 8 210

directed, which brings lack of information concerning the functions performed by each element in the system. Secondly, the virtual team diagram cannot be used to identify critical relationships and to assess its efficiency.

In the last part of the paper, a new methodology for the intelligence process is advanced, by introducing metagraphs as mathematical structures able to capture connectivity attributes of the intelligence systems models.

THE MODEL BASED METHODOLOGIES PROBLEM

Methodological requirements for the intelligence system came from two directions. From the internal perspective, intelligence processes taken place inside intelligence organizations demanded restructuring, since problems changed so radically and the traditional bureaucratic design was no longer efficient. Problems of communication between and inside agencies, between the consumer of intelligence and the analysts, between analysts and collectors of information, induced the idea that a more complex planning design was needed. Also, network methodological aspects offer a second perspective over the structure and functions of threatening systems in the global environment. The flexibility of networks may allow the well-known problem of asymmetrical courses of action in conflict situations.

The representation of networks through graphs opened the way to make assumptions about relationships and structures based on several attributes, such as the degree of connectivity, the centrality of units in a network, critical units and paths (Harary, 1969). Network building models, as well as network destabilization processes are highly debated issues, with consequences in various fields of decision making. Thus, the utility of networks creation methodology can be observed in regards to model management, workflow organization procedures, and data and rule management tasks (Basu and Blanning, 2007). On the other hand, destabilization of networks discussion finds its meaning in security issues arisen in last decades. Kathleen M. Carley et al. (2002) examined the capacity to destabilize large, distributed networks, consisting of actors connected through various socio-demographic dimensions. The article outlines the importance to locate nodes, links and their attributes – whether in an alliance, communication systems, financial flows – since based on these observations one could affect the stability of a network by removing critical nodes or linkages (Carley et al., 2002).

From the intelligence point of view, these two perspectives offer incentives for treating problems regarding national security based on network modeling and analysis. The selection of a type of graph to use in building networks is directly related to the purpose of the graph and the complexity of the problem. In this paper we use metagraphs, in order to build a model management process and an intelligence workflow system.

Page 211: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

9 INTELLIGENCE NETWORKS 211

Graphs are defined as diagrams consisting in a set of points, also called nodes and a set of ordered or unordered pairs of nodes, also called edges (Basu and Blanning, 2007:vii). Since simple and directed graphs can only illustrate relations between individual elements, researchers have introduced the hypergraph concept which shows connectivity between sets of elements. Furthermore, metagraphs appeared as a necessity to illustrate directed set-to-set mappings.

Decision models are part of information processing systems. When represented as metagraphs, decision models illustrate an input-to-output mapping of a model, which corresponds to the set-to-set mappings in a metagraph edge. The edges in a decision model metagraph are collectively called the “model base” (Basu and Blanning, 2007). In this situation, the analysis emphasizes the relationship between models and their position inside the process.

Figure 2

Intelligence Decision Model

The intelligence decision model illustrated in Figure 2 consists in four elements: policy need, data and information, intelligence, and report analysis. Thus, policy needs is a pure input. Intelligence element depends on data and information. Data and information element along with intelligence element are both depending on policy needs. Report analysis depends on data and information, as well as on intelligence. Finally, policy depends on the report analysis provided by the Intelligence community.

There are four models which compose the model base: the collection model, the analysis model, the hypotheses model and the recommendation model. The collection model has as input policy needs element and as output data and information and intelligence. The analysis model has as input data and information and as output intelligence. The hypotheses model has as input data and information and intelligence and as output report analysis. The recommendations model has as input data and information and intelligence and as output policy needs. This metagraph describes a cyclic model base.

The intelligence workflow represented in Figure 3 shows the manner in which informational, technological and human resources interact, in order to produce the final intelligence report.

Page 212: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

MIHAELA C. BERBEC 10 212

Figure 3

Intelligence Workflow Model

Nodes: Internal Intelligence Sources; Internal Primary Data; External Primary Data; External Secondary Data; Tech&Sys Tools (Technical and systems tools); Security systems; Subject Library; Staff knowledge; HUMINT: human intelligence; SIGINT: signals intelligence; IMINT: imagery intelligence; OSINT: open source intelligence; Semantic Analysis; Primary information; H Report: HUMINT report; S Report: SIGINT report; I Report: IMINT report; O Report: OSINT report; Acquisitions Recommendations; Decision recommendations; Warnings: new subjects inferred by the Intelligence community; Final Report. Edges e1: collecting internal secondary sources; e2: collecting knowledge on the subject from internal secondary sources and staff; e3: collecting internal primary data and staff experience; e4: analyzing external primary data from which will result HUMINT; e5: analyzing external primary data from which will result SIGINT; e6: analyzing external primary data from which will result IMINT; e7: analyzing external secondary data; e8: securing HUMINT, SIGINT and IMINT; e9: producing/acquiring security systems; e10: processing the HUMINT report; e11: processing the SIGINT report; e12: processing the IMINT report; e13: processing the OSINT report; e14: processing the OSINT and Acquisitions Report; e15: securing intelligence products; e16: processing decision recommendations and inferring needs (warnings); e17: processing recommendations for acquisitions; e18: processing the final report.

As opposed to a diagram, the metagraph model is explicit in respects to relationships between informational entities and functions that are being performed. Primary and secondary sources from inside and outside the intelligence agencies are being processed by specialized staff, in order to produce intermediate reports.

First hand information and data is collected from internal sources, particularly from libraries and specialized staff, in order to make hypotheses regarding the

Page 213: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

11 INTELLIGENCE NETWORKS 213

customers’ subject needs. Human intelligence, signals intelligence and imagery intelligence reports are developed by technologies gathering information from external sources, in a permanent manner. Based on these reports analysts make new assumptions or complete their data about the subject advanced by decision makers. Also, new information could add to intelligence warning reports. The open source intelligence report is created by specialized analysts using external secondary data and information from the media, the internet and other documents and reports. Taking into account the large amount of information available from open sources – about 80% from the actual needs of the intelligence analysts (Steele, 2008) – the importance of the OSINT report is critical. Technologies assure the efficiency of the information gathering processes, the security of intelligence reports and the acquisitions recommendations. Also, semantic analysis depends largely on innovative techniques and methodologies. The final report is created by analyzing reports from specialized agencies and producing decision recommendations. The intelligence workflow presented in the Figure 3 combines the functional modeling – tasks that are being performed by the informational elements, with the organizational modeling – agents and resources involved in the process, the informational modeling – the structure and relationships between informational inputs and outputs, and the transactional modeling, concerned with tasks sequencing and control2.

FINAL REMARKS

The intelligence networks concept represents an asset for intelligence communities and decision makers, since it helps creating a clearer image about systems and their corresponding environments. Also, networks provide anticipation of future configuration of the system for which they are created, minimize the asymmetry in conflict situations, and assure a better organizational environment for intelligence activity. Their structure and shape provide input information about actions that could be undertaken to destabilizing them. Graph theory assured sufficient material, in order to build networks that are sustainable and efficient.

This paper examined, in a brief manner, intelligence theory, its impact on policy making and the reasons to address challenges to intelligence activity through network theory. Our future studies will approach intelligence networks and methodologies from a more complex perspective, including specific metagraph connectivity attributes and applications, which require mathematical abstraction.

REFERENCES

1. Bandura, A., Social Cognitive Theory: An Agentic Perspective, “Annual Review of Psychology”, 2001.

2 For a broad explanation of the four perspectives used in process representation with

metagraphs, see Basu and Blanning (2007).

Page 214: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

MIHAELA C. BERBEC 12 214

2. Basu, A., Blanning, R. W., Metagraphs and Their Applications, New York, Springer Verlag, 2007.

3. Behman, R., Carley, K. M., Social Network Influences on Strategic Choices, “CASOS Working Paper Series”, 2004.

4. Berkowitz, B. D., Goodman, A. E., BEST TRUTH: Intelligence in the Information Age, New Haven and London, Yale University Press, 2000.

5. Carley, K. M., Lee, Ju-Sung, Krackhardt, D., Destabilizing Networks, “Connections”, vol. 24(3), INSNA, 2002.

6. Castells, M., The Information Age: Economy, Society, and Culture, vol. 1: The Rise of the Network Society, Blackwell Publishers, 1998.

7. Clark, T., International Marketing and National Character: A Review and Proposal for an Integrative Theory, “Journal of Marketing”, vol. 54(4), 1990.

8. Dandeker, C., National Security and Democracy: The United Kingdom experience, “Armed Forces and Society”, vol. 20(3), 1994.

9. Dunning, J. H., Kim, C., The Cultural Roots of Guanxi: An Exploratory Study, “The World Economy”, vol. 30(2), 2007.

10. Harary, F., Graph Theory, Addison Wesley Publishing Company, Reading, Massachusetts, Menlo Park, California, London, Don Mills, Ontario, 1969.

11. Herman, M., Intelligence Services in the Information Age: Theory and Practice, Frank Cass, London, Portland, OR, 2001.

12. Hulnick, A. S., „What is Wrong with the Intelligence Cycle?”, in Johnson, L. K. (editor), Strategic Intelligence, vol. 2, Praeger Security International, Westport, Connecticut, London, 2007.

13. Johnson, L. K. (editor), Strategic Intelligence, Vol. 1–5, Praeger Security International, 2007. 14. Kent, S., Strategic Intelligence for American World Policy, Princeton University Press,

Princeton, New Jersey, 1949. 15. van Loon, J., Network, “Theory, Culture and Society”, vol. 23(2–3), 2006. 16. Steele, R. D., “Creating a Smart Nation”, in Mark TOVEY (editor), Collective Intelligence:

Creating a Prosperous World at Peace, Earth Intelligence Network, Oakton, Virginia, 2008 17. Steele, R. D., On Intelligence: Spies and Secrecy in an Open World, OSS International

Press, Oakton, Virginia, 2001 18. Stonier, T., „Intelligence networks, overview, purpose and policies in the context of global

social change”, “Aslib Proceedings”, vol. 39(9), 1986. 19. Treverton, G. F., Reshaping National Intelligence for an Age of Information, Cambridge

University Press, Cambridge, New York, Melbourne, Madrid, Cape Town, Singapore, São Paulo, 2003. 20. Turing, A., Computing Machinery and Intelligence, “Mind”, New Series, vol. 59(236), 1950.

rocesele de inovare socială necesită iniţiative de cercetare privind potenţialul de profit al relaţiilor interumane, în diferite condiţii şi medii informaţionale. Prin intermediul

structurilor reţelare, valoarea adăugată a informaţiei ajută la definirea unui control guvernamental mai eficient asupra sistemelor de securitate naţională. Studii anterioare au arătat influenţa reţelelor sociale asupra sistemelor politice şi economice (Carley, 2002), precum şi nevoia de a crea structuri sociale inteligente, pentru a cultiva spiritul inovativ şi avantajul competitiv (Steele, 2001). Această lucrare abordează conceptul „reţea de intelligence”, precum şi problemele metodologice conţinute de procesele de modelare structurală.

Cuvinte-cheie: reţele de intelligence, teoria reţelelor, metodologie, metagrafuri, inovare.

P

Page 215: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ: INOVAŢIA SOCIALĂ, FACTOR AL DEZVOLTĂRII SOCIAL-ECONOMICE 26–27 SEPTEMBRIE 2008, INSTITUTUL DE CERCETARE

A CALITĂŢII VIEŢII

FLORENTIN FLAVIUS MIHALACHE

AFIRMAREA TEMEI INOVAŢIA SOCIALĂ CA DOMENIU DE INTERES PENTRU CERCETAREA ROMÂNEASCĂ

Inovaţia socială reprezintă o direcţie de dată recentă pentru cercetarea românească şi cea europeană. În acest context, abordarea teoretică a temei inovaţiei sociale poate fi considerată, prin prisma caracterului de noutate, cercetare fundamentală, cu scop în dezvoltarea cunoaşterii, prin afirmarea unui nou domeniu de cercetare.

În acest demers de afirmare a interesului comunităţii ştiinţifice pentru domeniul inovaţiei sociale se înscrie şi programul de cercetare al Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii (al Academiei Române). În cadrul acestui program de cercetare, la sediul institutului, a fost organizată în zilele de 26 şi 27 septembrie 2008 o conferinţă internaţională pe tema inovaţiei sociale, care a reunit specialişti din mediul academic, precum şi practicieni din sfera publică şi privată.

Conferinţa cu titlul Inovaţia socială, factor al dezvoltării social-economice a urmărit să reunească specialişti români şi străini preocupaţi de studiul diverselor aspecte ale inovaţiei sociale, precum şi să asigure cadrul propice de dezbatere pluridisciplinară a importanţei factorilor inovativi pentru dezvoltarea socioeconomică. De altfel, programul de cercetare „Inovaţia socială, factor al dezvoltării social economice” (coordonatori prof. univ. dr. Cătălin Zamfir şi CS III Laura Stoica) a venit în continuarea programului de cercetare a dezvoltării sociale, derulat în cadrul Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii în anii precedenţi, constituind, astfel, continuarea demersurilor de cercetare a modalităţilor de dezvoltare a societăţii.

Organizarea conferinţei a constituit, aşadar, un moment prielnic pentru prezentarea şi dezbaterea concluziilor specialiştilor interesaţi de studiul inovaţiei sociale, în general, şi de importanţa factorilor inovativi pentru dezvoltarea socială, în particular, dar şi pentru marcarea includerii temei inovaţiei sociale pe agenda

Adresa de contact a autorului: Florentin Flavius Mihalache, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Calea 13 Septembrie, nr. 13, sector 5, 050711, Bucureşti, România; e-mail: [email protected]

CALITATEA VIEŢII, XX, nr. 1–2, 2009, p. 215–220

Page 216: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

FLORENTIN FLAVIUS MIHALACHE 2 216

cercetării româneşti. În acest sens, conferinţa a prilejuit anunţarea apariţiei unei noi reviste ştiinţifice, Inovaţia Socială, care îşi propune să contribuie la dezvoltarea cercetării tematicii inovaţiei sociale, prin oferirea unui mijloc modern şi dinamic de publicare on-line. Revista, ce va fi organizată pe mai multe secţiuni (articole ştiinţifice, comunicări, semnalare de evenimente, recenzii), se doreşte să reprezinte un spaţiu deschis de dezbatere şi diseminare a rezultatelor cercetării, care, prin formatul dinamic, să participe la creşterea vizibilităţii în mediul academic şi nu numai a abordărilor ştiinţifice privind inovaţia socială.

PARTICIPANŢI ŞI PROGRAMUL CONFERINŢEI

Conferinţa „Inovaţia socială, factor al dezvoltării social-economice” a reprezentat un prim pas în consolidarea unei reţele de specialişti interesaţi de producerea schimbării sociale pe baze inovative. Bucurându-se de o prezenţă semnificativă din partea unor reprezentanţi ai lumii academice, ai organizaţiilor nonguvernamentale interesate, ai sferei private, dar şi a unui număr important de cercetători străini, conferinţa a reprezentat o ocazie deosebit de fructuoasă pentru prezentarea şi dezbaterea interdisciplinară a conceptului de inovaţie socială.

Prin participarea vastă şi prin intermediul prezentărilor venite din partea unor specialişti din arii diferite s-a reuşit surprinderea specificului inovaţiei sociale atât în sfera dezbaterilor teoretice, cât şi a acţiunii practice. În acest sens, prezenţa la lucrările conferinţei a unui număr însemnat de reprezentaţi din afara mediului universitar şi de cercetare a contribuit substanţial la îmbogăţirea conţinutului acesteia, prin abordări cu un pronunţat caracter aplicativ.

Lucrările conferinţei internaţionale Inovaţia socială, factor al dezvoltării social-economice pot fi caracterizate ca reprezentând un model de tratare interdisciplinară a unei teme de noutate pentru peisajul ştiinţific românesc. Acest caracter de interdisciplinaritatea a dezbaterilor s-a datorat atât prezenţei unor specialişti provenind din arii ştiinţifice diferite: sociologie şi asistenţă socială, economie, filosofie, ştiinţe politice sau matematică, cât şi comunicărilor susţinute cu această ocazie, care au atins, adesea, abordări pluridisciplianare. În acest sens, putem considera că lucrările prezentate au reuşit să depăşească barierele clasice ale ştiinţelor, constituindu-se în veritabile punţi în vederea sublinierii interdisciplinarităţii semnificaţiei inovaţiei sociale.

Conferinţa „Inovaţia socială, factor al dezvoltării social-economice” s-a bucurat de o participare generoasă din partea unor invitaţi din străinătate: prof. dr. Enzo Rossi (Tor Vergata University – Italia), prof. dr. Florin Rădulescu (Universitatea Roma 2, Tor Vergata – Italia), prof. dr. Victor Mocanu (Academia de Ştiinţe, Republica Moldova), cercetător dr. Antoine Heemeryck (UMR „Development et société” – Franţa), prof. dr. Jouni Ponnikas (University of Oulu, Lönnrot Institute – Finlanda) şi Andra Aldea-Partanen (University of Oulu, Lönnrot Institute – Finlanda).

Pe plan naţional, conferinţa a înregistrat participări din cele mai importante centre universitare şi de cercetare din ţară: Universitatea din Bucureşti,

Page 217: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

3 CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ: INOVAŢIA SOCIALĂ 217

Universitatea Babeş-Bolyai, Universitatea din Oradea, Universitatea din Sibiu, Universitatea din Timişoara, Universitatea din Braşov, Universitatea din Bacău, Universitatea Dimitrie Cantemir, precum şi Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii şi Institutul de Sociologie (Academia Română). Totdată, o participare semnificativă s-a înregistrat din partea Fundaţiei Kross.

Lucrările conferinţei s-au desfăşurat pe parcursul a două zile, fiind deschise de prezentările susţinute de prof. dr. Cătălin Zamfir, prof. dr. Enzo Rossi şi CS III. Laura Stoica. Comunicările, desfăşurate, datorită participării numeroase, simultan în două săli, au avut loc în a doua parte a zilei de 27 şi în dimineaţa zilei de 28 septembrie. Conferinţa s-a încheiat cu o masă rotundă la care dezbaterile s-au concentrat asupra relaţiei dintre inovaţia socială şi dependenţa de cale.

DESFĂŞURAREA CONFERINŢEI

În deschiderea lucrărilor, prof. univ. dr. Cătălin Zamfir a prezentat cadrul general şi obiectivele programului de cercetare a inovaţiei sociale. În cea de-a doua parte a intervenţiei, a fost prezentată comunicarea Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii – Etapele inovaţiei sociale: calitatea vieţii, studiu de caz, care a ilustrat conjunctura ce a dus la înfiinţarea Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii ca act inovativ în contextul primelor săptămâni după evenimentele din decembrie 1989 şi a schimbărilor politice demarate cu această ocazie. Apariţia ICCV în cadrul Institutului Naţional de Cercetări Economice a reprezentat, chiar prin obiectul de activitate asumat, un demers inovativ. Aceasta în contextul în care se poate afirma că, în peisajul european, prin prisma temei principale abordate şi chiar a titulaturii, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii reprezintă o instituţie unică.

În acest sens, comunicarea profesorului Zamfir a ilustrat, pe baza studiului de caz, procesul de creare a instituţiilor publice al căror scop este şi acela de a reprezenta factori ai inovaţiei sociale şi schimbării proiectate. Construcţia instituţională reprezintă, de altfel, una din modalităţile cel mai des întâlnite de producere a inovaţiei în sfera publică. În cazul Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii, ca şi în cazul oricărei instituţii a cărei funcţionalitate este legată de extinderea cunoaşterii prin producerea de abordări novatoare, capabile să descrie, să explice sau să fundamenteze schimbarea socială, inovarea constituie obiectivul general al organizaţiei.

Cuvântul de deschidere, susţinut de CS III Laura Stoica – Proiectul „Inovaţia socială, factor al dezvoltării social-economice de la idee la implementare, a urmărit să prezinte procesul parcurs în cadrul acestui proiect de la primele idei şi schiţe până la punerea în practică a conferinţei. Introducerea expusă cu acest prilej a avut un dublu obiectiv: atât de informare a participanţilor în legătură cu demersurile şi acţiunile anterior desfăşurate în cadrul institutului în zona inovaţiei sociale (şi aici prezentarea relaţiei dintre programul de cercetare a inovaţiei sociale si cel privind dezvoltarea socială a constituit un punct principal), cât şi de prezentare a modului de desfăşurare efectivă a lucrărilor conferinţei.

Page 218: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

FLORENTIN FLAVIUS MIHALACHE 4 218

Comunicarea susţinută în continuare de către prof. dr. Enzo Rossi (Migration as a factor of social innovation and development: the Romania – Italy case) a ilustrat caracteristicile şi implicaţiile migraţiei, în contextul puternicului flux de mişcare al populaţiei înregistrat între România şi Italia în ultimii ani. Prezentarea invitatului din Italia s-a concentrat pe relaţia dintre migraţie, pe de o parte şi inovaţie şi dezvoltare pe de altă parte, evidenţiind relaţia de asociere dintre acestea. Prezentarea profesorului Rossi a evidenţiat impactul avut de migraţia internaţională asupra societăţii din peninsulă, cu accent pe cazul celor peste un milion de cetăţeni români, care se estimează că trăiesc şi muncesc în Italia.

Migraţia pentru muncă dintre România şi Italia, ca proces social, a avut implicaţii majore atât la origine, cât şi la destinaţie, prin schimbările provocate în sfera economică şi socială. Este bine cunoscut, în acest sens, rolul jucat de forţa de muncă ieftină a imigranţilor în creşterea economică înregistrată de Italia, dar şi impactul pozitiv al migraţiei asupra României – pe baza remitenţelor trimise în ţară de emigranţi şi a scăderii presiunii asupra pieţei locale a forţei de muncă.

În contextul liberei circulaţii a forţei de muncă în spaţiul comunitar, migraţia este un fenomen curent, care este adesea însoţit şi de procese precum aculturaţie şi adaptare socială. În contextul acestor două procese, dezvoltarea socială şi inovaţia socială sunt, astfel, puternic determinate de instaurarea fluxurilor migratorii. Numărul mare de emigranţi români stabiliţi în Italia, cu predilecţie în zona central-nordică a ţării, a dus la constituirea unor reale comunităţi, care constituie, în acelaşi timp, cauze şi agenţi ai inovării. Datele statistice prezentate în acest sens au evidenţiat importanţa avută de imigranţi asupra economiei italiene, care a reuşit să cunoască o perioadă de prosperitate însemnată şi datorită costului redus al forţei de muncă provenind din imigraţie.

După prezentările din deschidere, lucrările conferinţei au continuat cu susţinerea a peste 40 de comunicări din cele mai vaste domenii ale inovaţiei sociale. Trecerea în revistă a acestora, fie şi doar succintă, se poate dovedi extrem de sugestivă pentru ilustrarea programului conferinţei.

Cecetătorul francez Antoine Heemeryck (UMR „Development et societé”) a prezentat o cumunicare cu titlul ONG, practiques et ideologies. Une problematisation generale et comparative, în care a analizat rolul organizaţiilor nonguvernamentale în societăţile moderne, accentuând aspecte ce ţin de funcţionalitatea acestora şi de rolul jucat ca factori de propagare ai inovaţiei sociale. În continuare, prof. dr. Florin Rădulescu (Universitatea Roma 2 Tor Vergata) şi conf. Gabriel Sebe (Universitatea din Bucureşti) au susţinut o prelegere despre teoria necomutativă a probabilităţilor şi implicaţiile sale în sociologie. Comunicarea prezentată de CS Filip Alexandrescu (ICCV) –, Inovaţie pentru supravieţuire: modernizarea ecologică a societăţii industriale – a avut ca punct de plecare abordările din zona sociologiei şi antropologiei ecologice, pe tema transformărilor pe care le traversează mediul şi implicaţiile acestor procese asupra societăţilor umane.

Cercetător Cristina Tomescu (ICCV) a susţinut comunicarea intitulată Funcţionarea prin programe şi proiecte ca inovaţie socială prin care a fost supusă

Page 219: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

5 CONFERINŢA INTERNAŢIONALĂ: INOVAŢIA SOCIALĂ 219

discuţiei tema dezvoltării pe bază de program şi proiect în sfera serviciilor sociale. Lector dr. Sergiu Bălţătescu (Universitatea din Oradea) a urmărit în lucrarea Cine sunt inovatorii? Corelate sociodemografice, valorice şi atitudinale ale suportului pentru inovaţia socială în România să ilustreze, pe date de sondaj, profilul agenţilor schimbării sociale pe baze inovative. Plecând de la cercetarea Barometrul de Opinie Publică, acest demers s-a concentrat pe stabilirea profilului sociodemografic a categoriei din populaţie ce se declară deschisă la schimbare, plecând de la analiza unor variabile precum vârsta, educaţia, mediul de rezidenţă ş.a.

În continuarea lucrărilor, Laura Maliţa (Universitatea de Vest din Timişoara) a analizat oportunităţile apărute pentru cercetarea sociologică, în urma dezvoltării noilor tehnologii informatice. Comunicarea Web 2.0 pentru sociologie urmăreşte să fructifice un teren încă insuficient explorat de cercetarea academică, şi anume schimbările produse în societatea ultimului deceniu odată cu dezvoltarea noilor tehnologii, care permit noi forme de comunicare şi noi forme de comunităţi. Dezvoltarea platformei Web 2.0, prin toate aplicaţiile sale, produce transformări rapide în viaţa cotidiană, inovaţiile în acest domeniu reverberându-se rapid în viaţa socială. În continuare, CS III Mihnea Preotesi (ICCV) a analizat factorii care sunt răspunzători de inovaţie socială într-o comunitate rurală (Factori stimulativi/ blocanţi ai inovării sociale – o analiză în mediul rural românesc – studiu de caz: Bughea de Sus, jud. Argeş).

O comunicare inedită (Oraşul medieval transilvan: un exerciţiu de genealogie a inovaţiei şi modernizării sociale) a susţinut profesorul Ştefan Ungurean de la Universitatea din Braşov. Plecând de la analiza sistemului de organizare a Braşovului din perioada medievală, autorul a realizat o deosebit de interesantă ilustrare antropologică a modului de organizare a burgului şi a vieţii locuitorilor lui, fiind punctate aspecte ce ţin de mecanismele de schimbare şi inovaţie adoptate în cetate, în decursul mai multor decade.

Conferinţa internaţională Inovaţia socială, factor al dezvoltării social-economice a avut printre participanţi pe profesorul Victor Mocanu (Preşedintele Asociaţiei Sociologilor din Republica Moldova), care a prezentat o analiză exhaustivă asupra uneia dintre cele mai mari probleme care afectează ţara de dincolo de Prut. Astfel, în comunicarea Combaterea corupţiei – condiţie indispensabilă pentru dezvoltarea socială şi economică a Republicii Moldova şi integrarea ei în Uniunea Europeană, profesorul Mocanu a identificat şi analizat rolul puternic disfuncţional pe care corupţia generalizată îl are pentru societatea moldovenească. În continuare, CS I Mariana Stanciu (ICCV) a analizat dezvoltarea socială, din prisma implicaţiilor şi mai ales a imperativului acţiunii ecologice (Amprenta ecologică a României – o nouă perspectivă asupra dezvoltării), iar CS Marian Vasile (ICCV) a susţinut o comunicare având ca temă stratificarea culturală în România. Codrin Scutaru (Universitatea din Bucureşti) a oferit, în încheierea primei sesiuni dedicate comunicărilor, o analiză asupra capacităţii instituţiilor publice din România de a-şi comunica programele către beneficiari.

Page 220: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

FLORENTIN FLAVIUS MIHALACHE 6 220

În cea de-a doua parte a prezentărilor, CS Iulian Stănescu (ICCV) a oferit o concisă trecere în revistă a politicilor privind inovaţia socială în Marea Britanie, plecând de la analiza instituţiilor şi programelor cu acţiune în acest domeniu. Conf. dr. Gabriel Sebe (Universitatea din Bucureşti) a discutat relaţia dintre dependenţa de cale şi dezvoltarea socială, iar Dan Mazăre (Fundaţia Kross) a subliniat relevanţa noilor tehnologii informatice asupra inovaţiei sociale (O imagine a inovării sociale, factor al dezvoltării sociale, din perspectiva tehnologiei informaţiei şi comunicării: ce e dincolo de Web 2.0).

În continuarea lucrărilor, prof. dr. Ion Boboc (Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir) a pus în discuţie poziţia inovaţiei în managementul organizaţional: Opţiunea pentru strategii inovative în managementul strategic al organizaţiilor publice, non-profit şi politice din România. Un colectiv de cercetători de la Institutul de Sociologie, format din CS I Oscar Hoffman, CS I Ion Glodeanu, CS III Monica Raşeev şi CS III Cristina Leovaridis, au analizat existenţa decalajului inovativ, oferind o perspectivă integrativă asupra relaţiei acestuia cu dezvoltarea (Decalajul inovativ ca decalaj de concepţie). Prima zi de conferinţă s-a încheiat cu trei comunicări care au la bază abordări ale socialului pe baza modelelor matematice: conf. dr. Gabriel Sebe (Universitatea din Bucureşti) – Intelligence analitic şi inovare socială; prof. dr Florin Rădulescu (Universitatea Roma 2, Tor Vergata) – Random Matrix Theory and Latent Sociological Concepts; prof. dr. Ştefan Ştefănescu şi prof. dr Poliana Ştefănescu – How to apply the singular values decomposition to classify the socioeconomic coefficients.

A doua zi de conferinţă a debutat cu o prezentare semnificativă susţinută de doi invitaţi din Finlanda. În comunicarea cu titlul Social Innovation and Sustainability, Jouni Ponnikas şi Andra Aldea-Partanen (de la University of Oulu, Lönnrot Institute) au dezbătut relaţia dintre inovaţie şi sustenabilitate, în contextul societăţii începutului de secol al XXI-lea. Comunicarea Dimensiunile sociale ale educaţiei – de la diagnostic computerizat la managementul factorilor de risc si de suport elaborată de Maria Roth, Paul Haragus, Maria Pantea, Imola Antal, Diana Damean şi Mihai Iovu a analizat aspecte relevante în ceea ce priveşte evaluarea sistemului educaţional românesc, plecând de la prezentarea unui program public în acest sens.

În ultima parte a conferinţei, Daria Catălui (Fundaţia Kross) a prezentat activitatea de lobby ca inovaţie socială, iar Daniel Arpinte (ICCV) s-a concentrat pe tema inovaţiei în serviciile sociale, realizând o analiză a rolului acţiunilor novatoare în cadrul serviciilor de asistenţă socială. Ultimele două comunicări au aparţinut organizatorilor conferinţei. CS III Gabriela Neagu şi CS III Laura Stoica au prezentat fiecare câte o comunicare: Inovaţia în învăţământ, respectiv Inovaţia în politicile educaţionale.

Lucrările s-au încheiat cu o masă rotundă (moderată de prof. dr. Cătălin Zamfir) pe tema relaţiei dintre inovaţie socială, dezvoltare socială şi dependenţă de cale, unde au fost dezbătute oportunităţile dezvoltării acestui program de cercetare şi s-au tras concluzii privind desfăşurarea evenimentului.

Page 221: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

AUTORII NUMĂRULUI 1–2/2009

Cătălin ZAMFIR Director ICCV, membru corespondent al Academiei Române, prof. univ. dr., Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti.

Laura Gabriela STOICA Cercetător ştiinţific, gr. III, ICCV, Bucureşti.

Laureana URSE Cercetător ştiinţific, gr. I, dr., ICCV, Bucureşti.

Simona STĂNESCU Cercetător ştiinţific, gr. III, ICCV, Bucureşti.

Iulian STĂNESCU Cercetător ştiinţific, ICCV, Bucureşti.

Aura MATEI Asistent de cercetare, ICCV, Bucureşti.

Ion BOBOC Conf. univ. dr., Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Ştiinţe Politice.

Codrin SCUTARU Drd., Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti, director de marketing – Intratest.

Antoine HEEMERYCK Anthropologue, Docteur de l’École des Hautes Études en Sciences Sociales (EHESS), Chercheur associé a l’UMR „Développement et sociétés”, Institut de Recherche en Développement Français – Université Paris I Panthéon Sorbonne, Lecteur-universitaire „Spiru Haret”.

Monica ŞERBAN Cercetător ştiinţific, gr. III, dr., ICCV, Bucureşti.

Daniel ARPINTE Cercetător ştiinţific, gr. III, dr., ICCV, Bucureşti.

Cristina TOMESCU Cercetător ştiinţific, gr. III, ICCV, Bucureşti.

Gabriela NEAGU Cercetător ştiinţific, gr. III, ICCV, Bucureşti.

Diana DĂMEAN Drd., Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca.

Maria ROTH Prof. univ., Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca.

Sorin MITULESCU Lector universitar, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, cercetător principal la Agenţia Naţională pentru Sprijinirea Iniţiativelor Tinerilor.

Mihnea PREOTESI Cercetător ştiinţific, gr. III, ICCV, Bucureşti.

Cosmin BRICIU Cercetător ştiinţific, ICCV, Bucureşti.

Sabina-Adina LUCA Lector universitar, dr., Catedra de ştiinţe politice, Facultatea de Ştiinţe Politice, Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu.

Victor MOCANU Dr., cercetător conferenţiar, şeful secţiei Sociologie a Institutului de Integrare Europeană şi Ştiinţe Politice al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova.

Valeriu MÎNDRU Dr., cercetător ştiinţific coordonator la secţia Sociologie a Institutului de Integrare Europeană şi Ştiinţe Politice al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova.

Ştefan UNGUREAN Conferenţiar, dr., Catedra de sociologie-filosofie, Facultatea de Drept şi Sociologie, Braşov.

Mihaela C. BERBEC Masterand, Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti.

Florentin Flavius MIHALACHE Asistent de cercetare, ICCV, Bucureşti.

Page 222: Revistă de politici sociale Calitatea Vietii

VOLUME ALE INSTITUTULUI DE CERCETARE A CALITĂŢII VIEŢII (SELECŢIE)

Enciclopedia dezvoltării sociale, Cătălin Zamfir, Simona Stănescu (coord.), Iaşi, Editura Polirom, 2007. Strategii de dezvoltare comunitară, Iuliana Precupeţu, Iaşi, Editura Lumen, 2007. Satul românesc pe drumul către Europa, Mălina Voicu, Bogdan Voicu (coord.), Iaşi, Editura Polirom, 2006. Ce fel de bunăstare îşi doresc românii, Mălina Voicu, Iaşi, Editura Expert Projects, 2006. Politici de ocupare în Europa Centrală şi de Est, Sorin Cace, Bucureşti, Editura Expert, 2006. Calitatea vieţii în România, Ioan Mărginean, Ana Bălaşa (coord.), ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Expert, 2005. Penuria Pseudo-Modernă a Postcomunismului Românesc, Bogdan Voicu, Iaşi, Editura Expert Projects, 2005, 2 vol. O analiză critică a tranziţiei, Cătălin Zamfir, Iaşi, Editura Polirom, 2004. Politica socială, Ioan Mărginean, Bucureşti, Editura Expert, 2004. Quality of Life in Romania, editor Ioan Mărginean, The Expert Publishing House, 2004. Sărac lipit, caut altă viaţă!, Manuela Sofia Stănculescu şi Ionica Berevoiescu (coord.), Bucureşti, Editura Nemira, 2004.

Minimul de trai şi costurile sociale: concepte operaţionale în analiza calităţii vieţii, Adina Mihăilescu, Iaşi, Editura A’92, 2004. Dicţionar de politici sociale, Luana Pop (coord.), Bucureşti, Editura Expert, 2002. Rromii din România, Cătălin Zamfir, Marian Preda, Bucureşti, Editura Expert, 2002. Structuri moderne ale consumului european, Mariana Stanciu, Bucureşti, Editura Genicod, 2001. Economia informală în România, Cătălin Zamfir, Kyoko Postill, Ruxandra Stan, Bucureşti, PNUD, ICCV, 2001. Situaţia sărăciei în România, Cătălin Zamfir (coord. ICCV), Kyoko Postill, Ruxandra Stan (coord. Bucureşti, PNUD), PNUD, 2001. Politici sociale în România: 1990-1998, Cătălin Zamfir (coord.), Bucureşti, Editura Expert, 1999. Tineretul deceniului unu. Provocările anilor ’90, Ioan Mărginean (coord.), Bucureşti, Editura Expert, 1996. Dimensiuni ale sărăciei, Cătălin Zamfir (coord.), Bucureşti, Editura Expert, 1995. Politici sociale: România în context european, Elena Zamfir, Cătălin Zamfir (coord.), Bucureşti, Editura Alternative, 1995. Ţiganii. Între ignorare şi îngrijorare, Elena Zamfir, Cătălin Zamfir (coord.), Bucureşti, Editura Alternative, 1993.

Pentru comenzi vă puteţi adresa la:

EDITURA ACADEMIEI ROMÂNE, Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5, 050711, Bucureşti, România; Tel.: 4021–318 81 06, 4021–318 81 46; Fax: 4021–318 24 44; e-mail: [email protected]; adresa web: www.ear.ro

RODIPET S.A., Piaţa Presei Libere nr. 1, sector 1, P.O. Box 33–57, Bucureşti, România; Tel. 4021– 318 70 00, 4021–318 70 01; Fax 4021–318 70 02, 4021–318 70 03; e-mail: [email protected]

ORION PRESS IMPEX 2000 S.R.L., P.O. Box 77–19, sector 3, Bucureşti, România; Tel./Fax: 4021–610 67 65, 4021–210 67 87; Tel.: 0311 044 668; E-mail: [email protected]


Recommended