2

Revista de istoRie

Nr. 3, Decembrie 2012 ARHIVE HUNEDORENE

Redacția Redactor şef:

Daniel Lăcătuş. Director de onoare:

Constantin Bărbulescu Tehnoredactor Daniel Lăcătuş.

Contact:

lacatus.daniel@gmail.com

Potrivit art. 206 C.P., responsabilitatea juridică pentru conținutul articolului revine autorului. De asemenea, în cazul unor agenții de presă,

pagini de internet și personalități citate, responsabilitatea juridică le aparține.

Colaborările sunt așteptate la adresa de email:

lacatus.daniel@gmail.com

ABONAMENTE Pe adresa redacției, (Daniel Lăcătuș - Str. Ovid

Densusianu, 6/35, Călan - HD) prin mandat poștal 14 lei/an - 4 numere (taxele poștale incluse).

Arhive Hunedorene

3

Un studiu model publicat de un

culturolog autentic

Dr. Ist. Barbulescu N. Constantin

Este vorba despre studiul domnului profesor Ion Enache, publicat în revista Arhive Hunedorene nr. 2/septembrie 2012 editată în Călan. Este model, în primul rând prin aceea că acest studiu dovedește că, pentru redactarea unui studiu, nu este suficientă numai documentarea la un fond arhivistic județean, fapt ce constituie o situație caducă pentru titlul unei reviste. (Am propus numele MĂGURA STREIULUI). În același timp este un model prin structură acestui studiu care prezintă două tematici diferite care, într-un anumit mod, în final sunt convergente. Traducerea Codex-ului Rohonczi, o carte veche de peste o mie de ani, scrisă în limba dacică, în condițiile când "Teritoriul Daciei se întindea de la vest la est, de la lacul Constanța - Elveția de azi și până dinclo de Nispru" aparține doamnei arheolog Viorica Enachiuc - Mihai, care a debutat și s-a remarcat ca arheolog la Muzeul Regiunii Porțile de Fier din Turnu-Severin. În acea perioadă, dânsa s-a remarcat prin descifrarea scrierii pictografice de pe ceramică culturii materiale Gîrlă Mare - Cîrna (1600 - 1300 Î.H) din județul Mehedinți, cu analogii, se poate spune chiar similtitudini, în scrierea Liniar - A și B (Revista Flacăra nr. 20 (130)/13 mai 1980). Municipiul Tr. - Severin este reședința județului meu de baștină, Mehedinți, unde, sub egida Direcției Județene de Cultură, s-au organizat simpozioane bianuale la Muzeul Regiunii Porțile de Fier, unde au fost

invitați și au participat valoroși arheologi din toată țara. Comunicările prezentate de aceștia, publicate în cele 6 volume ample, Drobeta (1974 - 1985) constituie o sursă de bază pentru cercetările de specialitate. Tot la Tr. - Severin sub aceeași egidă, au fost organizate simpozioane, anual și cu ocazia unor evenimente importante, în perioada anilor 1974 - 1997 la care, în baza textului comunicării propuse, se trimiteau invitațiile către cei care urmau să participe, din toată țara și din străinătate, indiferent de categogria socială, sau profesională, de la profesori universitari, preoți etc., organizatorii suportând cheltuielile de transport, cazare, diurnă. Perosonal am participat la aceste manifestări de autentică cultură și istorie românească între anii 1981 - 1997. În aceste condiții am contactat-o pe doamna Viorică Enăchiuc - Mihai. M-a bucurat informația din studiul domnului Ion Enache privind afirmațiile celor doi cercetători americani Leon E. Stover și Bruce Craig din Chicago privind locul României în mil. V Î.H. De fapt această afirmație argumentează concluzia cercetătorului american Ronald Schiller care a publicat în celebra revistă "Reagers's Digest" nr. 7/1975 interesantul articol despre sinteză, în cuprinsul căruia afirmă că civilizația s-a născut acolo unde trăiește astăzi poporul român, în urmă cu 13 - 15 mii de ani, de unde s-a răspândit pe Terra. 2). - Palia de la Orăștie este o sintagmă constituită din trei unități lingvistice: a) sanscrită, Pali, limba canoanelor budiste: în primul rând înseamnă text sacru, și, în al doilea rând, limba acestor texte folosită anterior anilor 400 Î.H. Se pare că a fost dialectul vorbit la Magadua, în Ceylon, limba ariană a cărei sorginte este la Dunărea

de Jos. Pali este la fel de apropiată de sanscrită, așa cum este italiană de latină. (Dicționar, edit. Herald, București 1996, p. 181) "De la", este atributul cuvântului "de" care arată locul existenței, cf. latinul "de"; c). sumeriană, în condițiile când limba liturgică sumeriană a fost folosită prin sec. III - Î.H., toponimul Orăștie (Uru-oraș, sclav/adept, a ara" + Ști/h/-"vers"+E ("casă, familie, neam") = "Orașul versului (versetelor) neamului". De altfel, sumerologul american Jhon A. Hallaron a formulat firească întrebare: "Cum se poate explica faptul că într-o regiune vestică din România, înconjurată de nume sumeriene ca Urăștie, Simeria, Kugir, s-au găsit trei tăblițe din lut local (la Tartaria n. n.) cu pictograme sumeriene, dar mai vechi cu o mie de ani decât cele din Mesopotamia? (....) asumându-ne o origine trivială , recentă, română, sigur că acestea nu ne mai aparțin." (Formula AS nr. 719/mai 2006, p. 15). De altfel, din vechiul testament aflăm: "Numele Debirului era mai înainte Chiriat Sefer și a fost tradus de LXXM sub formele "cetatea literelor care poate fi și "cetatea cărții" sau "cetatea scrisului" (Iosua Navi; XV. 15 - 17). În plus, sancralitatea zonei în care se află Orăștia a fost atestată arheolgic prin descoperirea lui N Vlașa (1961) a marelui complex mitico - religios de la Tărtăria, datat mileniul VII - VI Î.H.) când, în munții Orăștiei, la Grădiștea Muncelului, s-a ridicat din temelie complexul sacru și religios unde a slujit marele preot Deceneu. Acest ansamblu face parte din cel mai amplu sistem european preistoric de sanctuare, cetăți și "calculatoare: din piatră care se detașează complexitatea concepției, dar și prin imensul efort comparat de cercetătorul scoțian P. Mac Kendrick (1978) cu cel de la ridicarea

Arhive Hunedorene

4

piramidelor egiptiene. În era noastră, primul text biblic în limba română, cuprinzând întreg capitol XXVII. 3 - 41 din Levitiuc (binecuvântări și blesteme) scris pe două foi de pergament de către egumenul Eftimie de la Mănăstirea Bistrița (comuna Costești) jud. Vâlcea, mânăstire considerată "leagănul culturii românești". Tipărit în anul 1573, manuscrisul este păstrat la Bibliteca Națională din Belgrad (sub nr. 61) și a fost copiat de B.P. Hașdeu, în anul 1871. Începând cu secolul III Î.H. când primele două cărți din Pamteuh ale vechiului testament s-au numit Beția (Geneza) și Ishod (Exdul). Aceste două cărți, constituind un volum cu 164 file a fost tipărit (între 14 mai 1581 și 14 iulie 1582) în lexicul literar bănățean-hunedorean, de către cei nominalizați în studiul prof. Ion Enache Faptul că maghiarii s-au aciut în bazinul Pannonic în urmă cu c. 1000 de ani și au fost creștinați inițial, anterior schismei din anul 1054, exclude afirmația că "Palia descinde, de fapt, dintr-un original (!) maghiar, fiind rolul propagandei Calvine" (1509 - 1564), împreună cu afirmația: "traducerea bănățeană - hunedoreană a vechiului testament are la bază pentatehul tipărit de Gașpar Heltai la Cluj în anul 1551, la care se adaugă, probabil, și o ediție a Vulgatei." Realizată în sec. IV d.H., vulgata este o traducere în limba latină

a Bibliei de către fericitul Ieronim pentru creștinătatea occidentală în perioada când maghiarii nu se stabiliseră în teritoriul pe care l-au ocupat. Inadvertenţe nu pot fi atribuite autorului studiului, prof. Ion Enache, care, corect, a preluat întocmai materialele publicate de cei interesați să denatureze unele realități istorice creînd, deliberat, confuzii. Dintre aceste confuzii cea mai interesantă și, de altfel, cea mai frecventă, este aceea dintre goți și geți. A apărut inițial în Getica, una din lucrările lui Iordanes (n. cca. 505 sau 536 d.H.) undeva în părțile Dobrogei. Era de origine ostrogot (după alții, alan) notar al unui șef alan, cel care prin cuvintele "înainte de convertirea mea", pare să arate trecerea sa de la arianism la catolicism, îl prezintă să fie din tagma preoțească. De altfel, în lucrarea sa "Romana" apare sub forma "Iordanes episcopus" sau chiar "Episcopus Ravennas". După cum ne informează Al. Busuioceanu în studiul "Utopia gotică" (Mag. Ist. nr. 141/1978 p. 39), această confuzie este frecventă. Istoricul Iulius Capitolinus, împăratul Iulian Apostolul, preotul spaniol Orosius, poetul Claudian din Alexandria (Egipt), episcopul de origine gotică Isidor din Selilla, episcopul Alonso de Cartagena, prealatul Rodrigo de Rada, regele Castiliei și Leon, Alfonsc X - "El Sabio", grămăticul și istoricul Antonio de Nebrija, scriitorul și diplomatul

Saavedra Fajardo, sunt câțiva dintre cei care i-au "confundat" pe geți cu daco-geții. (Iordanes; Getica, edit. Nagard - Roma, 1986). Pentru încheiere am ales din cartea sugestiv intitulată "Definiens" a bunului meu prieten și colaborator prof. Cernescu M. Emanil din Tr. - Severin: "Mileniul al treilea nu trebuie să fie o întoarcere la epoca "ante adamică!" Daco-rumânii ar trebui să vadă ce li se pregătește! Altfel țara va fi "terra deserta" iar țara " turmă slugarnică", vai de cei învinși!" (Definiens, Tr. - Severin, 1998 p. 60). Este un semnal de alarmă din partea unui erudit cercetător și publicist care a perceput pericolul ce planează asupra Tradiției Primordiale autohtone care înseamnă "Știință prin excelență" sau "Cunoaștere sacră în integralitatea sa "relevată la începutul timpurilor" (René Gueron: "Simblouri de științe sacre" edit. Humanitas, Buc. 1997, pag. 155), datorită imixtitudinii tendențioase a unor alogeni, dar și a unor băștinași marcantili care "confundă" sacrul cu înavuțirea prin orice mijloace. În susținerea acestui semnal aducem în sprijin un pasaj din scrisoarea Bisericii din Efes, pe la mijlocul sec. I e.n., Sfântul Ioan Teologul: "cel ce are urechi de auzit să audă ceea ce duhul ce zice Bisericilor. Biruitorul (Iisus Hristos n. n) Lui îi voi da să mănânce din Pomul Vieții care este-n Raiul lui Dumnezeu. "(Apocalipsa; II. 1 - 7).

Arhive Hunedorene

5

Din istoria literaturii la Călan

Perioada interbelică a însemnat pentru locuitorii orașului Călan începuturile unei mișcări literare care avea să cunoască mai târziu o tendință tot mai pozitivă în evoluție. Intens circulate pe Valea Streiului, poeziile populare, unele scrise pe fondul înfăptuirii marii uniri de la 1918, au fost primele care au dat tonul. De asemenea la începutul marii crize, când mișcările de protest ale muncitorilor din Călan (1929-1933) au început să crească în intensitate, în localitate circulau

diferite poezii sociale anonime. După cel de-al doilea război mondial, la începutul anilor 1950, mutată la Călan, unde a fost profesoară

vreme de opt ani, Ada Orleanu (n. 3 ianuarie 1916, Romani, județul Vâlcea, d. 23 iulie 1990, București), scriitoare cu rezonanță în istoria literaturii române, și-a legat numele de orașul Călan, în care a locuit împreună cu soțul ei, Cae, funcționar la Uzina Călan. A predat la școala din Călan între anii 1950-1958, după 1958 s-a dedicat mai mult scrisului, astfel că multe dintre romanele acesteia au fost scrise în cei aproape douăzeci de ani în care a stat aici. A locuit în vechea colonie din Călan, vecină, în aceeași locuința, cu pictorul Ștefan Kelemen. Despre perioada aceea evocă pe larg în cartea “Lumea prietenilor”, ultimul capitol, “Vecinii de pe ulița mea”. În lucrarea “JURNAL” (1973-1978), tipărită la Editura Silviu Popescu din Râmnicu Vâlcea - 1999, Constantin Mateescu, scriitor, prieten apropiat al familiei Boicescu, îi descrie ca fiind: "Cae Boicescu, înalt, distins, alura lui Valéry Giscard d'Estaigne, e un amfitrion fără cusur. Ada Orleanu,

mignonă agreabilă, discretă, face o pereche ideală cu Cae. Amândoi vâlceni. Conversăm, fireşte, despre literatură şi viaţa literară". Autorul face dese referințe la aerul cald, boem și ambianța interbelică din locuința soților Boicescu. Au fost prieteni apropiați, dovadă și confesiunile, nu puține, redate în JURNAL: "Boiceştii (ea mignonă, el slab, înalt) fac o pereche venită parcă din vremuri revolute. Ne ospătăm cumplit, bem vin dulce de Malaga şi şampanie de Boemia, cumpărate de Cae de la un magazin din cartier, „secret”. Amintiri (ale amfitrionilor) din vremea când erau în „câmpul muncii”, hăituiţi de „cadre”, la Călan (anii ’50)". "(....) Cae face cu demnitate figuraţie de „prinţ consort”. Într-o paranteză, Ada îmi evocă o scenă bizară, petrecută acum vreo 40 de ani, când ar fi fost „înghesuită” de Ivaşcu lângă un birou redacţional. „Sunt fată mare, domnule!” a replicat cu indignare scriitoarea. Istorie dezagreabilă, aş fi preferat să n-o aud (....)" Despre consortul Adei Orleanu am putut afla că s-a tras "dintr-o familie de boieri de baştină, al cărui tată a fost prefect de Vâlcea la începutul secolului". Motiv pentru care, aşa cum redă Constantin Mateescu: "(.....) A trebuit să se refugieze 25 de ani în fundul ţării, la Călan, pentru a scăpa de urmărirea atentă (şi ubicuă!) a Securităţii (....)". Scriitoarea a debutat cu nuvela Revedere în „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români" (1942) şi editorial, cu romanul pentru copii şi tineret “E pace noaptea asta-n codru” (1958). În perioada 1944-1947 frecventează cenaclul Sburătorul, iar în 1947 un comitet format din F. Aderca, Şerban

Cioculescu, Vladimir Streinu, Camil Petrescu, Perpessicius, I. Negoiţescu îi acordă premiul Asociaţiei „E. Lovinescu" pentru nuvelă. Manuscrisul premiat, Caii dracului, nu va fi tipărit, în schimb, după aproape 20 de ani, câteva dintre nuvele se vor regăsi în volumul Boarii (1968). Un alt nume, strâns legat de mișcarea literară din Călan este scriitorul Silviu Guga, profesor o lungă perioadă de timp la Călan (1968 – 1984), unde între 1974 -1984 a coordonat activitatea cenaclului "Radu Stanca." Cenaclul a avut ședința inaugurală în 20 decembrie 1974. A fost un simpozion dedicat lui Radu Stanca, cu recital de versuri unde a citit poetul Ionel Amăriuței. Despre eveniment a semnalat Emil Duțu în revista Transilvania, nr.2, din februarie 1975, p.56.

(Foto: Silviu Guga, Ștefan Augustin

Doinaș, Radu Ciobanu & Horia Stanca)

Într-un editorial din revista Algoritm Literar, nr. 5, profesorul şi scriitorul Silviu Guga spunea, referindu-se tocmai la perioada aceea: “ (.....) În toamna anului 1968, când venisem la Călan ca profesor, eram convins că n-am să găsesc aici o ambianţă propice creaţiei literare. Nimeni din acest oraş nu-mi cunoştea „realizările” din studenţie pe acest plan. Nici eu, la rândul meu, nu cunoşteam nici un „literat” din partea locului. Mă gândeam să fac naveta la cenaclurile din Deva sau Hunedoara. Îmi plângeam „soarta” în scrisorile care le adresam prietenilor. Ada Orleanu,

Arhive Hunedorene

6

singura scriitoare care a locuit câţiva ani în această urbe industrială, era de mult plecată în Capitală. Am întâlnit-o întâmplător în Haţeg şi câteva momente am avut o iluzorie bucurie crezând că se reîntoarce în Călan. Mi-a spus, fără să simuleze vreun regret, că n-are de gând să mai stea mai mult de o zi la Călan. M-am plâns de lipsa unui „climat literar” şi atunci m-a încurajat, pentru că „dracul, nici la Călan, nu-i aşa de negru cum pare” şi trebuie să scap cât mai repede cu putinţă de obligaţiile didactice la care, de voie de nevoie, mă înhămasem şi să mă retrag ca să-mi văd de preocupările mele, să scriu, să citesc şi să public. Voi găsi cu siguranţă şi la Călan iubitori de literatură cu care prin „elanul creator tineresc” ( era o sintagmă la modă atunci), vom realiza „un Călan literar”, nu numai siderurgic. Sfaturile ei, spuse pe jumătate în băşcălie, m-au determinat să încep „depistarea” de „aspiranţi la gloria literaturii”, mai întâi printre colegii şi elevii liceului unde predam şi apoi din oraş. N-a fost chiar atât de greu cum mi-am închipuit. Cu sprijinul unor colegi, Ion Lupulescu Gelu Stancu şi Ernest Uskar, după două luni am întemeiat un cerc literar. (......)” Cenaclul a funcționat cu intermitențe zece ani și a avut ca membrii de onoare pe Ștefan Augustin Doinaș, Horia Stanca, Anghel Dumbrăveanu și Radu Ciobanu. Însă de-a lungul timpului i-au trecut pragul în calitate de invitați mai mulți scriitori, Stefan Augustin Doinas, Mircea Ivănescu, Eugen Todoran, Ion Mircea, Vasile Andru, Mircea Braga, Ştefan Popescu, Radu Ciobanu, Anghel Dumbrăveanu, Titu Popescu, Luminiţa Petru, alţii au acceptat, ca Ion Negoiţescu sau Cornel Regman, dar n-au reuşit să vină. În 1978 iese de sub tipar culegerea "Sub arcuri de lumini", antologie

editată de Cenaclul “Radu Stanca” și îngrijită de profesorii Ion Marinescu și Silviu Guga, prefațată de Radu

Ciobanu, în care se regăsesc: Ionel Amăriuței, Marcel Anghel, Ioan Barb, Otilia Ignat, Violeta Deminescu, Silviu Guga, Ion Marinescu, Ernest

Uskar, Mihaela Ispas, Emil Duțu și Nicolina Mihăilă. Radu Ciobanu scria în prefața volumului "Sub arcuri de lumini": "În climatul de emulație creatoare fără precedent pe care îl oferă Festivalul național "Cântarea României", cenaclurilor literare, avându-și un loc distinct. și bine stabilit, ne-au obișnuit cu afirmarea unor nume noi și pline de promisiuni. Nu mai surprinde de aceea nici apariția unor culegeri literare, cum este cea de față, editată de membrii relativ tânărului cenaclu "Radu Stanca" din Călan, elevi, muncitori, intelectuali: Unii ca Ionel Amăriuței, Silviu Guga, Ion Marinescu, având de acum un trecut publicistic sau editorial, care au ținut - și bine au făcut - să-și comunice strădaniile artistice și sub această formă. Este o aspirație firească atunci când un cenaclu își înțelege rosturile, devenind cu timpul o necesitate pentru membrii săi, așa cum se pare că a devenit cenaclul "Radu Stanca" din Călan. Un cenaclu este nu o școală, pentru că arta scrisului nu se învață în școli, ci un atelier, un teritoriu al schimbului de experiență și de opinie artistică, un veritabil mediu de cultură și de propulsare a talentelor. Dacă va ști să rămână consecvent cu sine însuși, cenaclul va reuși să instaureze treptat o tradiție, să primească în felul său atributele unei instituții de cultură și să devină un element de referință în și pentru viața spirituală a locului. E iarăși firesc de aceea ca, ajunși în acest punct, membrii cenaclului să

simtă nevoia comunicării cu cititorii lor prin intermediul cuvântului tipărit cu mijloace proprii. Inițiativa e îndrăzneață, nu lipsită de riscuri și presupune o foarte acută conștiință a responsabilității pentru că o asemenea culegere trebuie să-și aibă deschiderea sa înspre lume, înspre cele mai nobile gânduri și creații ale contemporanității. Mai mult, cei care își asumă inițiativa aceasta trebuie să se constituie ei înșiși într-un avanpost ferm al întregii lor generații comuniste, sintetizând în paginile pe care le scriu idealurile supreme ale poporului căruia îi aparțin, intransigența etică și frumusețea eternă a artei. Vor reuși colegii noștri din Călan? Gândurile de față, devenite publice, echivalează cu poliță semnată în alb. Se cere adăugat însă că a fost semnată cu toată încrederea că va fi onorată. E greu sau ușor să dai întruchipare unei asemenea culegeri? Probabil mulți, membri ai altor cenacluri, care încă n-au ajuns la această treaptă a arcusului, își vor pune întrebarea. Ei vor afla însă cu timpul că nimic nu e ușor când crezi în ceea ce faci. Și că nimic nu e greu atunci când există pasiune. Pasiunea e sângele care curge prin vinele tuturor creațiilor sortite dăinuirii. Și mai rămâne, bineînțeles, talentul, cum am putea uita tocmai talentul? Așadar exigențele sunt mari, iar condițiile pentru a le satisface nu puține. O asemenea inițiativă, ziceam, e îndrăzneață și nu lipsită de riscuri. Ea merită totuși încercată, iar celor ce o fac li se cuvine o strângere de mână ca temerarilor care se îmbarcă spre a descoperi lumii noi orizonturi" O nouă culegere se impunea să apară, s-au făcut chiar eforturi în acest sens, dar cum până la tipar era o cale lungă, n-a mai apucat să vadă lumina tiparului.

Arhive Hunedorene

7

Alți autori dinafara cenaclului au fost; Nikolaus Rudolf Pilly (n. 6 decembrie 1930 - Orșova). Furnalist, autor a nenumărate articole în domeniul tehnic, studii monografice, poezii, proză și cântece. Recent a publicat volumul “Romanțe noi pe teme vechi cât lumea”, volum editat la Editura Karuna - Deva, în colecția "Ethnologica", 2012. Carte apărută sub egida Centrului Județean Pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Hunedara - Deva (Director: Mariana Deac). La vârsta de 21 ani făcea parte din colectivul de specialiști care realizează punerea în funcțiune a furnalului nr.2 din Călan, primul furnal nou construit și dat în exploatare după 1944. Un an mai târziu a realizat punerea în funcțiune a furnalului nr.1, reparat capital, ceea ce îi atrage aprecierea profesorului Dumitru Briscan (Institutul Politehnic București) care afirmase despre

Nikolaus Pilly faptul că este "...cel mai tehnicean dintre ingineri, cel mai inginer dintre tehnicieni". De-a lungul anilor, primește zece decorații printre care de două ori Medalia Muncii și odată Ordinul Muncii. În anul 1957 este numit din partea industriei să facă parte din delegația României la a 40-a aniversare a Marii Revoluții din Octombrie. În anul 1959, a fost invitat în Ungaria, la uzina Diosgyr, la un schimb îndelungat de experiență. La propunerea Ministerului Industriei Metalurgice, a urmat și absolvit un curs de perfecționare (post universitar) la Universitatea Galați. Din anul 1990 este președintele Forumului Democrat al Germanilor din Călan, reprezintă Forumurile germane din județ în organizația regională Transilvania și este unul din reprezentanții acesteia în FDG din România. În anul 1993 a fost ales președinte al Asociației foștilor deportați din județul Hunedoara, al

cărui sediu este stabilit din anul 2001 în același local cu F.D.G din Călan. Recent plecat dintre noi, inginerul și profesorul Petru Birta, născut la 23 Martie 1948, angajat al combinatului siderurgic din Călan, unde a ocupat mai multe funcții în decursul timpului: inginer, inginer șef, director tehnic, pentru o perioadă președintele secției de fotbal la clubul "Victoria" Călan, a scris la rândul său poezii, a creat versuri în stil clasic și modern, din păcate nu a mai apucat să le publice într-un volum. Cum la fel n-a mai apucat să-și publice un volum de versuri nici Gheorghe Culenco, fost jucător de bază al clubului de fotbal din localitate. Cu toate acestea în cazul lui Gheorghe Culenco, originar din Basarabia, urmează să apară un volum postum, cu titlul "Așa te țin eu minte".

Daniel Lăcătuş

Comoara popilor

Articol din revista Buletinul Societății Numismatice Române - 1 ianuarie 1923. Autor: I. MARŢIAN.

"Nu departe de Orăştie este un sat cu numele Chitid. Preotul acestui sat era popa Petru. Intr'o zi vine în sat .un păstor dela munte, care se înbolnăvise şi trimite după popa ca să-1 împărtăşească cu cele sfinte. Mergând preotul la bolnav acesta zice între altele către preot : «Părinte, eu încă mai am o taină, dar nu cutez să o descopăr, deoarece îndată ce o voiu spune-o, va trebui să mor»..Atunci preotul înduplecă pe om să înţeleagă şi să se convingă, că întocmai' descoperind totul ce-i apasă sufletul, se va însănătoşâ mai îngrabă. După ce bietul om fu convins de preot, îi spuse următoarele: «Eu, părinte, umblând ca păstor de vite pe munţii Grădiştei, am dat deodată de o gură de peşteră ca o uşă şi intrând în lăuntru, m'am minunat şi înspăimântat de celea ce le-am văzut

acolo şi din această pricina m'am înbolnăvit şi am venit acasă.'.Am văzut vase pline cu vrafuri de galbeni şi chipuri de oameni din aur şezând la mese de aur!» Popa Petru şi-a însemnat foarte bine toate celea ce le spuse pacientul său. precum şi numele muntelui unde avuse păstorul vedenia. Bietul păstor însă nu a scăpat de ce s'a temut, căci în curând după mărturisire a murit. Acum popa Petru, muncit de dorinţ a de a pune mâna pe miraculoasa peşteră cu comorile, dar fiind necunoscător de acele locuri indicate de păstor, se duse în satul Vălcelele-bune la un alt popă Petru şi îl rugă pe acesta să-i stea în ajutor să caute o păreche de junei, care i s'au pierdut şi despre cari a înţeles dela nişte păstori că ar rătăci chiar prin

Arhive Hunedorene

8

locurile unde aflase că s'ar găsi peştera cu comoara. Pretextul prinse şi popa Petru din Vălcelele-bune fu de acord să-i facă colegului din Chitid acest serviciu; astfel pleacă amândoi îngrijiţi cu merinde, la munte. Ajunşi în labirintul văilor Parângului, de vreme ce popa din Vâlcele căuta în sus pe toate coastele să descopere undeva juncii pierduţi, colegul său din Chitid îşi învârtea ochii în toate ascunzişurile văilor afunde, doar va putea descoperi undeva intrarea mult dorită. După ce umblară amândoi timp îndelungat prin fundul munţilor şi osteniră fără de a găsi nici unul ceeace căuta, deciseră să se înapoieze acasă. Dar fiindcă îi cuprinsese foamea, se aşezaseră lângă un izvor, care curgea din ruinele cetăţii, să îşi consume merindea ce o luară cu ei.încă nu se saturară preoţii noştri, când cel din Vâlcele observă ceva strălucind galben pe fundul pârâului, care curgea din acel izvor. Plăcut suprins de acea zare, ca să nu fie observat de tovarăşul său, îşi întoarce privirea în partea opusă, unde, spre marea lui mirare, vede sub rădăciuele unui copac vechiu, răsturnat lângă zidul cetăţii, o altă strălucire galbenă care provenea dela o mare mulţime de bani de aur, ca cei din pârâu. Egoist şi nu mai puţin nesincer, se sculă şi stărui pre lângă colegul său să plece ca să nu-i ajungă noaptea pe drum, căci satele lor erau îndepărtare. Astfel plecară cei

doi preoţi în spre casă, munciţi amândoi de gândurile lor, iar dela un loc unde drumul se bifurcă ducând o ramură la Chitid, iar cealaltă la Vălcelele-bune, se despărţiră cu bine. Ajuns acasă părintele Petru din Vălcelele-bune îi comunică preotesei descoperirea ce a făcut-o şi îndată ce-se înoptează pleacă, înpreună cu preoteasa, la faţa locului şi ridică din comoară aţâţi bani de aur câţi putură duce în spate. Când s'au reîntors încărcaţi de galbeni era încă întuneric şi "ei credeau că nu i-a văzut nimeni, cu toate acestea, nu se ş t i e pe ce cale, ieşi svonul că popa din Vâlcele a găsit o comoară în munte. Atunci mulţi oameni din Vâlcele şi din alte sate au plecat pe urma popii, au săpat, au ' căutat şi au găsit mulţi bani de aur în acei munţi şi se zice că partea cea mai mare din acele comori a trecut în Oltenia, de frica jandarmilor din Ardeal. Ajungând chestia acestor comori la cunoştinţa administraţiei, prefectura dispuse arestarea lui popa Petru din Vălcelele-bune, pentrucă nu s'a conformat legilor în vigoare ale ţării şi nu a înştiinţat autorităţil e despre comoara ce a găsit-o. Dar popa Petru, cu toate că era de mult timp arestat, negă cu cerbicie afirmaţia că el ar fi găsit vre-o comoară de valoare mai mare şi recunoştea numai că a găsit şi el, ca şi alţi oameni din satul lui, vre-o câteva piese de monete de aur, pe cari le-a preschimbat şi risipit. Administraţia însă nu cedă, ci încercă şi pe' altă cale. Trimise, adică, pe o rudă a preotesei, care era un om de

toată încrederea, să-i comunice acesteia, că popa este judecat la moarte şi numai aşa va putea să scape, dacă preoteasa va preda prefecturii comoara găsită. Stratagema reuşi şi comoara ajunse în mâna administraţiei, iar bietul popa Petru din Vălcelele-bune rămase sărac precum a fost. Dar se pare că nu expiase bietul popă cu desăvârşire păcatul său, căci s'a întâmplat că nişte hoţi, cari trăiau prin acele părţi, auziră despre comoara pe care a găsit-o popa Petru din Vălcele-bune şi se duseră în timp de noapte la casa lui, îl prinseră şi îi cerură seamă de comoară. Scuzele şi plângerile popii, că comoara a predat-o preoteasa autorităţilor nu folosiră, nici jurămintele lui, şi hoţii îl desbrăcară şi începură a'l picura cu răşină arzândă pe piept. Acest chin îi aduse scăparea, căci vecinul popii, care era un plăiaş şi avea armă, auzind strigătele, se deşteptă, luă arma şi trase un foc între hoţii cari o apucară la fugă. Fiindcă după legile ţării, persoanei care găseşte o comoară i-se cuvine a treia parte dintr'însa, popa Petrud în Vălcelele-bune mai alergă pe jos de trei ori pe la curtea împărătească din Viena ca să-şi dobândească dreptul de competinţă legală,—dar în zadar, căci nu-i succese. Nici popa Petru din Chitid nu a scăpat neatins din aventura cu comoara, căci toată lumea ştia că el a fost tovarăşul colegului său din Vâlcele şi credea că a ştiut să-şi conserve o parte pe seama sa. Din această pricină avu şi el multe de suferit.

Legendă

"În pădurea Ocolișului trăia odată o femeie bătrâna, căreia oamenii îi spuneau Nădășteanca. Ea era vestită pentru minunățiile pe care le făcea. Vindeca oamenii de boală doar rostind câteva cuvinte, aducea ploaia când era secetă, sau

alte cele. De câte ori aveau vreun necaz, oamenii obișnuiau să spună:

- Trebuie s-o chemăm pe Nădășteanca, de sus, din pădure. Dar vremea trecea , iar puterile începură s-o lase pe bătrână. De aceea cobora tot mai rar în satul care se tot întindea, si după un timp nimeni n-a mai

știut ce s-a intâmplat cu ea. Oamenii au încercat să-i dea de urmă, dar căutările le-au fost în zadar. Pentru a nu da uitării pe cea care odinioară le fusese de mare folos, bătrânii au hotărât să-i spună satului Nădășteanca de Sus. Mai târziu, cei mai tineri care n-o cunoscuseră, au schimbat numele așezării in Nădăștia de Sus."

Arhive Hunedorene

9

Nicolae Iorga la Călan (II)

"(....) La Călanul Mare treci pe lângă

coșurile înalte, atingi apoi cel Mic sau Feredeul, Baia Călanului, ai îndată biserica șvăbească a Batizului, căsuțele de la

Băcia și te afli supt clonțul de lut al lui Pisiki, lângă un monument amintitor al luptei de la 1848 și, în sfârșit, într-una din cele mai mari stații de legătură ale Ardealului. (....)" "(....) Portul bărbătesc e aici întrucîtva altul decât pe Murăș: pălrăița rotundă,

pantaloni umflați și un pieptar albastru. Femeile se îmbracă numai în stofe proaste de la oraș. Și fața e deosebită. Am văzut la începutul drumului prin valea Streiului cîțiva bălani uscați și cu fața stropită de pistruie. Dar cei mai mulți săteni au obrazul rotund, umflat, foarte oacheș, cu mustăți subțiri pe care le poartă plecate în jos. Bisericește, Streiul se ține de marele sat Rușii, care vine îndată, cu o biserică înaltă, mai nouă. Îi urmează cele dua Bretii, ungurească și româească, după neamul domnilor de pământ. Aceștia sînt astăzi doi unguri (unul deputat, contele Toroczkay) și un armean.

O parte dintre locuitori sunt locuitri, aduși de propietarii din vremuri (....)" "(.....) Cele două neamuri trăiesc deocamdată bine laolaltă: femeile-și spală alături rufele albastre și rufele albe în apa streiului, care călătorește în împleticiri leneșe printre marile sălcii ocrotitoare. Românii deprind însă de la oaspeții cei noi meșteșugurile care-i învinseseră la început: lucrul cu caii și mașinile, îngrijirea, precizia. Peste o sută de ani se va caută urma șvabilor din Batiz (....)"

Cercul de arte plastice al muncitorilor din Călan (1956)

Artist plastic cu vocație, Ștefan Kelemen, născut la 16 iulie 1928 în localitatea Aninoasa, județul Hunedara, într-o familie numeroasă, cu sapte copii, a absolvit studiile primare (7 clase) la Călan și cele profesionale în Ungaria, unde a și locuit între 1949- 1945. Cea mai mare parte a vieții a lucrat pentru combinatul siderurgic "Victoria" din Călan, ca tehnicean. De el este legată și istoiria cercului de arte plastice al muncitorilor din Călan, care și-a desfășurat activitatea la clubul 11 Iunie și mai târziu casa de cultură din oraș, cerc pe care l-a înființat în 1956 și care a rezistat până la mijlocul anilor 1980. Unii dintre cei care au activat acolo au continuat și mai târziu această disciplină și au ajuns la rândul lor artiști plastici cunoscuți, alții dimpotrivă, au ales cu totul altă carieră decât cea artistică. Printre cei care au

colaborat la acest cerc de pictură se numară și Hummel Emerich (senior), artist născut pe data de 06.06.1911 în Călan, s-a stins din viață pe data de 02.02.1972, tot în Călan. A absolvit Școala de preoți din Alba Iulia (dorința lui fiind aceea de a deveni preot), dar nu a mai continuat în această direcție. Între timp a devenit membru al Uniunii Compozitorilor din România și a avut o bogată activitate în domeniul cultural (a condus corul uzinii, fanfara din Călan, a predat ore de muzică la școala generală din localitate etc). Conform unei hotărâri de consiliu local

Călan, în anul 1999 este numit cetățean de onoare al orașului. După cel de-al 2-lea război a fost deportat în Rusia timp de patru ani, unde s-a și îmbolnăvit, boală care mai târziu i-a cauzat moartea.

De asemenea un alt nume important care a colaborat aici a fost și Dorina Itul (foto) - profesoară si artistă plastic, soția lui Nicolae Itul, membră a Uniunii Artiștilor din România, foarte apreciată în județul Hunedoara.

Daniel Lăcătuş

Arhive Hunedorene

10

Tezaurul de la Ohaba Streiului

A fost descoperit întâmplător în primăvara anului 1957 în localitatea Ohaba Streiului de către cetăţeanul Samoilă Dănesc. S-au descoperit aici 600 de dinari medievali ascunşi într-un urcior de pământ confecţionat dintr-o pastă de culoare gălbuie. Cele mai vechi monede din tezaur au fost bătute de Vladislav al II-lea (1490-1516) regele Ungariei. Anul ultimei emisiuni este 1552. Se presupune că ascunderea lui în pământ are legătură cu frământările care au zguduit Transilvania aproape jumătate de secol

după victoria turcilor de la Mohacs din 29 august 1526 ce a însemnat dezmembrarea Ungariei medievale.

Tezaurul de la Călanul Mic

În anul 1967 la Călanul Mic s-a descoperit un tezaur, pus într-o pungă adăpostită într-un vas din lut, format din monede medievale de secolele XVI-XVII d.Chr. Tezaurul de la Călanul Mic a fost descoperit în septembrie 1967 în urma arăturilor de toamnă efectuate pe o parcelă aparţinând C.A.P.-ului din localitate. El a fost găsit în locul numit „După vii” în

mijlocul vestigiilor romane de acolo. Monedele au fost introduse într-o pungă din pânză de cânepă şi astfel au fost introduse într-un vas de lut de culoare roz deschis. Monedele tezaurului au fost emise în Imperiul Roman, Transilvania, Ungaria, Polonia, Suedia, Austria şi oraşele germane. Cea mai recentă piesă a tezaurului este datată în anul 1686.

Daniel Lăcătuş

Centrul experimental de zbor cu

planorul de la Călan (1948)

Anul 1940, şcoala de zbor fără motor de la Petroşani organizează o tabară de zbor cu scop de cercetare a zonei Călan. Tabara a fost organizată în apropierea satului Sântămăria de Piatră, pe coasta dealului Măgura Călanului. Aici s-au făcut mai multe încercări în vederea studierii posibilităţilor de zbor

plutit, printre care trebuie remarcat zborul instructorului Bănulescu Eugen, care la bordul unui planor Salamandra, a executat un zbor cu durat de 5 ore, ceea ce înseamnă

proba de durată pentru “C” –ul de argint. Era pentru prima dată când un planorist român, decolat de aici, survola peste viitorul câmp de zbor de la Săuleşti – Deva. Dupa opt ani, în 1948, a luat fiinţă în zona Călan un centru experimental de zbor cu planorul în remorcaj de avion, cu dese aterizări aici. Tot aici, pentru scurt timp și-a desfășurat activitatea și Mircea

Finescu, născut la Arad, pe 26 ianuarie 1923, de profesie inginer mașini termice. A fost unul dintre cei care au revoluționat planorismul în România. În perioada 1947-1948 a fost instructor la Mocrea și Călan. Printre realizările sale la Călan se numără C-ul Argint, a cincea insignă internaţională efectuată în ţară, se întâmpla în 1948, tot în acest an și tot la Călan a efectuat un curs de pilotaj fără vizibilitate şi instructor de dublă comandă la remorcaj avion. Mircea Finescu s-a stins din viață pe 1 iulie 2011 la vârsta de 88 de ani.

Daniel Lăcătuş

Personalități locale - Călan Hummel Emerich (Imre) s-a născut pe data de 06.06.1911 în Călan și s-a stins din viață

pe data de 02.02.1972, tot în Călan. A absolvit Școala de preoți din Alba Iulia (dorința lui fiind aceea de

a deveni preot), dar nu a mai continuat în această direcție. Între timp a devenit membru al Uniunii Compozitorilor din România și a avut o bogată activitate în domeniul cultural (a condus corul uzinii, fanfara din Călan, a predat ore de muzică la școala generală din localitate etc). Conform unei hotărâri de consiliu local Călan, în anul 1999 este numit cetățean de onoare al

orașului. După cel de-al 2-lea război a fost deportat în Rusia timp de patru ani, unde s-a și îmbolnăvit, boală care mai târziu i-a cauzat moartea.

Daniel Lăcătuş

Arhive Hunedorene

11

Draia Marilena

Secolul al XX- deportarea nemților

Potrivit DEX-ului, deportarea reprezintă trimiterea forțată a unei/unor persoane într-o regiune îndepărtată ca măsură represivă. În istoria poporului român, deportarea este întâlnită ca fenomen mai ales în raport cu statul rus, fie el țarist sau comunist

Dealtfel, este binecunoscut faptul că istoria puternicului nostru vecin din est abundă în cazuri de deportări masive ale unor populaţii în regiunile cele mai greu accesibile din adâncul teritoriului (Siberia, Kazahstan, Extremul Orient, Vorkuta, Kolâma etc.). Fenomenul a fost intensificat pe parcursul celui de-al doilea război mondial, când conducătorii sovietici au reuşit performanţa de a deporta popoare întregi și pe motivul colaborării cu ocupantul (germanii de pe Volga, karaceaii, calmucii, cecenii, ingușeții, tătarii din Crimeea, românii din Basarabia, ucraienienii, balticii ș.a.). Deportarea s-a extins mai apoi și în afara granițelor URSS-ului, în teritoriile pe care Armata Roșie le elibera. Prima sa victimă a fost poporul german: la început, soldații germanii, diverși angajați ai Wehrmaht-ului, membrii NSDAP și ai diferitelor grupări pronaziste, dar foarte curând, și civili care nu au avut nici o legătură cu războiul. Deportarea acestora din urmă se transformă într-o problemă cu adevărat gravă, căci Moscova, solicitând guvernelor est-europene predarea tuturor germanilor apți de

muncă, avea certitudinea că eșimină adepții nazismului și un pericol în spatele frontului. Este greu de înțeles cum s-a ajuns atât de repede1 la un nou abuz, într-o perioadă în care se vehiculau soluții pentru pedepsirea acoliților lui Hitler vinovați de genocid2 în timpul celui de-al doilea război mondial. Se pune, fireasc, întrebarea de ce Occidentul nu a oprit deportările? Din păcate, răspunsul vine tăios de la însuși premierul britanic, W. Churchill: ,,Se pare că luăm o linie foarte activă împotriva deportări austriecilor, sașilor și a altor germani sau elemente quasi-germane din România în Rusia în scopul muncii. Luând în considerare tot ceea ce a suferit Rusia…și armatele vaste pe care Rusia le folosește pe front în prezent…nu înțeleg de ce rușii ar greși dacă cer 100 sau 150 de mii din acești oameni să lucreze în subteranul lor.”3

Analizând acest răspuns caustic, înțelegem că, în ciuda protestelor, Moscova putea liniștită să-și reclădească o parte din economia distrusă de război folosind munca forțată a acestor nefericiți. Acum, după șaizeci și sase de ani de la tragicele evenimente, știm că Occidentul nu avea să facă nimic în această problemă și în multe altele ce aveau să apară în estul Europei4, pentru că soarta celor de aici era lăsată pe mâna lui Stalin. Este adevărat că poporul rus a suferit cumplit de pe urma celui de-al doilea Război Mondial, totată Europa a pătimit, dar strategia stalinistă de

redresare economic profitând de munca forțată a dușmanilor de clasă și ai dușmanilor poporului rus a fost una brutală. O imagine despre carnajul produs în lagărele URSS-ului, ne oferă și laureatul premiului Nobel, scriitorul rus Așexandr Soljenițăn. În cele trei volume ale lucrării Arhipelagul Gulag, despre viaţă şi moarte în lagărele sovietice, autorul conster nează în anii 80 intelectualitatea occidentală, cunoscătoare doar a sistemului concentraţionar nazist, şi năruie imaginea orbitoare despre paradisul bolşevic, construită cu atâta trudă de agenţii de influenţă ai Cominternului, ai PCUS şi ai KGB-ului.

Povestea deportării europenilor, nu doar a germanilor, în Uniunea Sovietică trebuie legată de planurile economice grandomane ale lui Stalin, dar mai ales de politica sistemului represiv de guvernare îndreptată împotriva populaţie rezistente la ideile revoluției socialiste și, de ce nu, de setea de răzbunare a liderului communist. Calvarul deportării este destul de puţin cunoscut, deși au existat trei mari valuri succesive de circa un milion de deportaţi: primul în 1940-1941, al elitelor sociale din ţările baltice şi Ucraina de vest, al doilea, începând din 1944, cuprinzând persoane bănuite că s-au opus armatei sovietice, şi al treilea, din 1945, din aceleaşi ţări, dar şi din România, Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria. După mai bine de jumătate de secol, sutelor de mii de oameni din Europa de Est deportaţi în URSS le-a fost dedicat un muzeu virtual sonor. Fiind primul

Arhive Hunedorene

12

proiect de această amploare la scară europeană, acest muzeu cuprinde 160 de mărturii inedite ale unor deportaţi din Europa centrală şi de est, trimişi în lagărele de muncă şi coloniile speciale (gulaguri) din URSS, între 1940 şi 1949.

Intitulat Arhive sonore, memorii europene ale gulagului, proiectul este accesibil pe site-ul www.museum.gulagmemories.eu. El a fost pus la punct de cercetători europeni din 15 ţări Franţa, Germania, Belarus, Letonia, Lituania, Estonia, Ungaria, Italia, Kazahstan, Polonia, România, Marea Britanie, Rusia, Cehia şi Ucraina. Aceștia au cules timp de trei ani, începând din 2008, mărturii de la persoane care au în prezent între 75 şi 94 de ani şi care au fost deportate în lagărele din Siberia şi Kazahstan în perioada copilăriei. Mărturiile acestora, înregistrate şi filmate, apoi traduse simultan în 3 limbi (franceză, engleză, rusă), aparţin unor oameni din ţările baltice, Ucraina vestică, România, Ungaria, Cehoslovacia sau Polonia. Ei au fost deportaţi între 1940 şi 1949 în gulagurile sovietice.

Realitățile dezvăluite de către deportații în URSS au fost aceleași

pentru toți, indiferent de etnie sau de țara de unde au fost ridicați. Astfel, există câteva constante în amintirile tuturor :

natura aspră; foametea; bolile; sărăcia ţăranilor ruşi; puternica solidaritate care s-a

creat, pe parcurs, între deportaţi şi localnici.

România a fost prima ţară care a cunoscut fenomenul deportărilor masive de populație germană, pentru că a fost prima țară ocupată de Armata Roşie şi cedată sferei de influenţă sovietice. În ianuarie 1945 germanii ridicați nu erau acuzați de ceva anume, ei fiind selectați doar pe criteriul etnic și de vârstă. Deportarea sasilor transilvaneni s-a produs în cadrul deportarii de germani din Polonia, Ungaria, România, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Tarile baltice, începând cu 1945. Estimările urcă de la 360 000 la peste 500 000 de bărbați și femei; după estimări mai recente, efectivul deportatilor ar trece de 870 000 de persoane.5 Pentru România, la sfârșitul anului 1944, numărul cetățenilor germani era de aproximativ jumătate de milion6, ceea ce reprezenta 4,40 % din totalul populației.7 Numărul deportaților germani din România în URSS a fost estimat de diferite surse la 70 000, 75 000, 81 000 sau chiar la 97 762 ( după ziarul Presse din Viena, din 28 august 1954).8 Dintre aceștia, proporția celor decedați în lagărele de muncă era estimată de Dumitru Șandru la 15–20%9. Potrivit domnului Nikolaus Pilly10, președintele filialei din Călan a Forumului German, cea mai credibilă cifră este de 75 000 deportați, din care s-au mai întors acasă, în 1949 doar 40 000. Diferența dintre cei plecați și cei

întorși dumnealui o explică prin faptul că mulți au fost transportați direct în zonele de ocupație sovietică din Germania sau Austria11, s-au stabilit în URSS sau au sfârșit datorită foamei, accidentelor din minele de cărbune, datorită degerăturilor, cangrenelor, sinuciderilor. Curios este faptul că mai sunt cercetători12 care acuză guvernele est-europene de atunci de complicitate la exterminarea lentă, prin muncă, a etnicilor germani. Consider total nedreaptă și părtinitoare această atitudine, care denotă faptul că deportarea germanilor nu a fost studiată îndeajuns și nu în contextul impunerii comunismului în statele Europei estice. Istoricul Jean-Francois Soulet13 precizează că, încă dinainte de sfârșitul celui de-al doilea război mondial se începuse o etapă în construirea edificiului stalinist în Europa de Est14 În plus, documentele vremii confirmă faptul că, în țările ocupate de armata rusă, comandamentul sovieticilor este unul totalitar, care intervine fără rușine în toate domeniile, mai ales în cele politice. Luând cazul României, încă de la sfârșitul lui august 1944, ministrul sovietic de Externe, Viaceslav Molotov, a sugerat într-o discuție cu ambasadorul american Averell Harriman, că puterile occidentale vor putea avea contacte politice cu guvernul român doar prin intermediul rușilor.15

Arhive Hunedorene

13

Acest lucru se confirmă mai târziu, prin armistițiul încheiat în 12 septembrie 1944, care devine instrumentul pentru preluarea controlului sovietic asupra României16. Stalin face din acesta un cadru legal prin care își va asigura poziția politică și economică dominantă la noi în țară.17 Articolul 18 stabilea existența unei Comisii Aliate de Control, aflat sub conducerea generală și la ordinele Înaltului Comandament Aliat ( Sovietic) și care acționa în numele Puterilor Aliate. Istoricul D. Deletant indică faptul că, în practică, acest Comandament a funcționat după regulamentele stabilite de ruși, conform cărora, până la Potsdam, ofițerii americani și englezi erau tratați ca delegați, nu ca parte componentă a Comisiei.18

Stalin avea la dispoziție trei instrumente potrivite pentru a-și atinge obiectivele în România: înțelegerea cu Aliații, Armata Roșie19 și PCR-ul. Acesta din urmă avea o nouă elită formată la Moscova și care, odată ajuns la putere, putea oferi legitimitatea teoretică necesară.20 În țara noastră, ca dealtfel în întreaga Europă de Est, fundațiile solide ale stalinismului sunt săpate în perioada 1944-194521. Peste tot, la nouă ordine socială s-a ajuns prin constrângere și teroare, violență și abuzuri. Revenind la problema deportării etnicilor germani de pe teritoriul României, Lucia Hossu Longin, subliniază faptul că în armistițiul încheiat cu URSS nu apare nicăieri

vreun articol care să prevadă reparații de război sub formă de muncă silită în deportare.22 Apare în schimb problema internării germanilor care au cetățenie germană și dizolvarea organizațiilor prohitleriste, deși, în mare parte, toate acestea fuseseră aplicate chiar de către regatul României imediat după 23 august 1944, ca măsură de siguranță. Probabil URSS considera drept nesatisfăcătoare aceste măsuri, și astfel s-a solicitat o atitudine mai dură și noi internări. Deși deportarea nu este nicăieri formulată explicit, articolul 15 din armistițiu putea să ofere totuși un cadru legal. Acesta stipula desființarea ,,tuturor organizațiilor pro-hitleriste (de tip fascist)” și era conceput în sens larg și a fost interpretat liber. Astfel, lichidarea fascismului cădea în mâinele rușilor și a protejaților lor locali. În scurt timp, termenul ,,fascist” ajungea să însemne ceea ce spuneau comuniștii că este. 23 Deci, deportarea etnicilor germani trebuie văzută ca un capitol din politica de opresiune dusă de URSS față de statele est-europene. Guvernele acestora, părăsite de Aliați, sunt total descoperite în fața tăvălugului rusesc și cedează rând pe rând. În ciuda protestelor formulate de către guvernul României24, de către regele Mihai I25, de diferite partide politice26, chiar și de către unii membri de etnie germană ai PCR27, hotărârea lui Stalin vis-a-vis de deportare rămâne aceeași.

Dincolo de tragedia umană care se producea, genocidul îndreptat asupra

germanilor din România a însemnat și pierderi economice considerabile. Astfel, în amplul memoriu trimis de către Mihai I lui Roosevelt, se precizează și consecințele acestor deportări: ,,dezorganizarea industriilor de producere a meterialului de război; lipsa oamenilor pentru aratul ogoarelor și pentru exploatatea pădurilor; descomplectarea a numeroase servicii guvernamentale sau companii particulare; compromiterea funcționării normale a numeroase instituții – într-un cuvânt, aceasta însemnând o serioasă lovitură dată întregii activități economico-administrative a statului, într-o perioadă când pierderile noastre pe front, prizonierii noștri ținuți în URSS și efortul nostru de război ridică foarte grava problemă a mâinii de lucru disponibile.”28

Tot legat de problemele economice apărute, dl. Mircea Rusnac indică faptul că Banatul a furnizat cel mai mare număr de deportați29. Iar pornid de la documentele publicate de către dna Hannelore Baier, adaugă faptul că, la 20 ian 1945, generalul de divizie Carlaonț, comandantul Corpului 7 teritorial, raporta Secției a7-a a Marelui Stat Major că printre cetățenii români de origine etnică germană ridicați se aflau atât de mulți specialiști, încât se ajunsese, de pildă la Timișoara, ca întreprinderile industriale să nu-și poată desfășura activitatea30 Firește, toate acestea nu contau pentru Stalin, care a exploatat sistematic întreaga economie românească. Peste numai trei ani, în 1948, reparațiile României către URSS aveau să fie evaluate la 80% din venitul național al țării31. Deci, putem deduce că toate

Arhive Hunedorene

14

argumentele prezentate de către autoritățile române în 1945 legate de dificultățile economice apărute, în parte, și prin deportarea germanilor, nu

au avut nici un efect la Moscova. Căci aceasta avea deja un plan economic păgubos pentru noi, în care

sovromurile nu erau altceva decât forma mascată de jefuire a resurselor economice românești.32 La întoarcerea acasă, în toamna lui 1949, drama etnicilor germani continuă, căci pământurile, casele, animalele le fuseseră confiscate. După patru ani de chinuri, mulți germani riscau acum să moară de foame, pentru că nu aveau nici o sursă de trai. Nici nu este de mirare că, atunci când RFG începe recuperarea germanilor din lagărul comunist, aceștia abia așteaptă să fie cumpărați. Dl Nikollas Pilly îmi declara că, după 23 august 1944, situația germanilor din România se schimbă radical, iar la revenirea din deportarea în URSS se remarcă trei urmări grave, măsurabile:

căsătoriile mixte; schimbarea religiei; renunțarea la limba maternă.

Pornind de la cazurile întâlnite în Călan și generalizând la nivelul întregii Românii, se poate afirma că germanii trec în perioada comunistă printr-un proces voit de maghiarizare. Ei au apelat la acesta pentru a li se pierde urma, pentru a nu mai figura ca germani, într-o perioadă în care asupra

acestui popor european erau aruncate numeroase acuzații de genocid.

1 Deportările au început cu patru luni înainte de terminarea celui de- al doilea Război Mondial. 2 În cea de-a doua conferință de la Ialta ( Ucraina)- 4-11 februarie 1945 este adoptată Declarația pentru Europa eliberată, care hotăra, printre altele, și judecarea criminalilor de război și organizarea unei conferințe care să pună bazele Organizației Națiunilor Unite. Tribunalul de la Nürnberg, instituit la Conferința de la Posdam ( iulie-august 1945), își începe activitatea la 24 noiembrie 1945 și își desfășoară activitatea timp de 11 luni. 3 Apud Rusnac, p.5 4 Peste numai o lună de la deportări, în februarie 1945 la Ialta, în Crimeea, aveau să se împartă sferele de influență în Europa. În condițiile în care Japonia nu era înfrântă, iar Roosevelt dorea acordul lui Stalin pentru înființarea Organizației Națiunilor Unite, URSS obține largi avantaje. 5 GH. C. Nistorescu, Deportările-metoda de educare a regimurilor totalitare, www.revistaareg.ro 6 Apud, Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, București, p. 255 7 Apud, Mircea Rusnac, Confruntări politice și electorale în județele bănățene în anul 1946, în Banatica, 14, 1996, p. 402 8 Apud, Ich weiß du mein Vater bist, aber ich kenner dich nicht, Erzählungen von Rußlanddeportierten, Kultur – und Erwachsenenbildungsverein ,, Deutsche VortragsreiheReschitza”, 1995, p. 9 9 Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică. 1945, culegere de documente de arhivă întocmită de Hannelore Baier, p.13 10Nicollas Pilly, n. 06.12.1930, autor a nenumărate articole în domeniul tehnic, studii monografice, poezii proză și cântece. Publică regulat în presa de limbă germană. Este cunoscut ca fiind unul dintre puținii din țară care cântă la …fierăstrău. Președinte al FDG Călan din 1991, fiind reales de zece ori, domnul Pilly este și reprezentantul forumurilor germane din judetul Hunedoara în organizația regională de la Sibiu și în Forumul Democrat German Român. Din 1993 este numit președinte Honorius Causa al Asociației Foștilor Deportați din județul Hunedoara, al cărei sediu este, din 2001, în Călan. În fiecare an, domnia sa este invitat la întâlnirea foștilor deportați din Banatul Montan și județele limitrofe. Soția domniei sale, n. 17 06. 1927, a fost deportată în URSS în perioada ianuarie 1945 – octombrie 1948. 11 Rușii nu țineau cont că, deși sunt germani, nu însemna că toți sunt din Austria sau Germania.

12 Câțiva regăsiți nominal și contracarați de către Mircea Rusnac în Deportarea germanilor în Uniunea Sovietică(1945). Cu referire specială la Banat 13 Jean-Francois Soulet, op. cit, p. 22 14 Jean-Francois Soulet, Istoria compatrată a statelor comuniste din 1954 până în zilele noastre, Ed. Polirom, Iași, 1998 , p.30 15 Paul D. Quinlan, Clash over Romania: British andAmerican Policies towards Romania:1938-1947,American-Romanian Academy of Arts and Sciences, Los Angeles, 1977, p. 106-107 apud Dennis Deletant, p.53 16 DennisDeletant, p.54 17 D. Deletant, p.53 18 D. Deletant, p. 54 19 Gh. Gheorghe este de părere că prezența acesteia pe teritoriul țării noastre până în 1958 a fost sub acoperirea Tratatului de la Paris ( în Tratatele internaționale ale Românieie 1939-1965, Ed. Științifică și Enciclopedică, Buc, 1983, p.93-97) 20 D. Deletant, p. 54 21 Jean-Francois Soulet, Istoria compatrată a statelor comuniste din 1954 până în zilele noastre, Ed. Polirom, Iași, 1998 , p.30 22 Lucia Hossu Longin, Memorialul durerii, p. 143 23 D. Deleetant, op.cit., p.55 24 Rădescu protestează prin notele din 13 ian și 15 ian 1945 adresate gen. Vinogradov 25 Mihai I trimite la data de 24 ian 1945 un memoriu președintelui SUA, Roosevelt, în care prezintă nu doar abuzul exercitat asupra etnicilor germani, ci situația disperată a României lăsată de Aliați pe mâna rușilor. 26 Întreaga clasa politică din România, cu excepția PNL care a tăcut suspect până în 1946 ( M. Rusnac, op.cit.) 27Hannelore Baier, Deportarea etnicilor germani din România în Uniunea Sovietică. 1945, culegere de documente de arhivă, Forumul Democrat al Germanilor din România, 1994, p. 119. Aceștia îi solicită ajutorul lui Stalin însuși: ,, … se adresează Ție, Marele Generalissime, cu marea și devotata rugăminte… Din toate inimile noastre devotate, Te implorăm…” 28 Apud, Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Buc., 1991, p. 255 29 M. Rusnac, op. cit. 30 Hanellore Baier, op.cit, p. 10 31 Apud, Gh. Gheorghe, Relațiile internaționale ale României între 1948-1964, Ed. Junimea, Iași, 2006, p.45 32 Apud, Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în prezent,Ed. Humanitas, Buc., 1992, p. 279

Arhive Hunedorene

15

Pe urmele dacilor

Georgiana Fefea

Drumuri pavate, conducte de apa, ateliere de ceramica, de prelucrare a sticlei sau a fierului, atelier de monetarie, o foarte buna organizare economica si militara, toate aceste lucruri le acceptam ca fiind normale in secolul XXI, ele fiind atribute ale civilizatiilor existente cu cateva secole inaintea noastra. Dar daca v-am spune ca ele existau inca dinaintea erei noastre, si nu oriunde, ci chiar pe teritoriul Romaniei de astazi, si ca cei care populau aceste locuri nu erau altii decat stramosii nostri daci?

Zorii civilizatiei Departe de a fi considerati niste salbatici, primul secol crestin i-a gasit pe daci intr-un avansat stadiu de civilizatie si progres. Nu numai trasaturile lingvistice ii separau pe geto-daci de ceilalti traci, ci si o credinta puternica in nemurire. Taramurile bogate in resurse pe care au ales sa isi aseze cetatile le-au oferit dacilor vigoare economica si le-au sustinut puterea militara. Ceea ce a uimit arheologii si istoricii care au studiat aceste situri este varietatea obiectelor din ceramica sau fier gasite. Exceptand zonele civilizatiilor romane si elene, nicaieri in Europa nu au fost gasite un numar atat de mare de obiecte din fier cu functionalitati diferite. Arhitectura autohtona a fost imbogatita cu elemente de arhitectura greceasca si romana, adaptate la resursele de

materiale locale si la gusturile estetice ale dacilor. Nu doar elementele de arhitectura si buna organizare militara vin sa sustina ideea ca avem de-a face cu o civilizatie in plin avant, ci si preocuparile pentru medicina, botanica farmaceutica si calculele astronomice folosite in arhitectura. Complexitatea si marimea constructiilor, elementele si tehnicile de inspiratie elenistica plaseaza civilizatia daca cu mult deasupra populatiilor “barbare” care populau continentul in acea epoca.

Strategia militara in arhitectura Cetatile create intre secolul I i.Hr. si secolul I d.Hr. aveau scopul de a fi stavila impotriva cuceririi romane. Situatia militara incerta si luptele de cucerire ce se duceau intre neamuri, i-au motivate pe dacii prevazatori sa isi ridice puternice ziduri de aparare, adevarate fortarete, ceea ce l-a facut pe un istoric roman sa scrie despre dacii care isi inconjurau muntele cu ziduri. Asezarea cetatilor in locuri greu accesibile si lucrarile de fortificatie urmareau mentinerea sub control a cailor de acces catre aceste bastioane si ingreunarea planurilor de cucerire ale inamicilor. Prima capitala a fost stabilita la Costesti Cetatuie si mutata dupa moartea lui Burebista, de catre Deceneu la Sarmisegetuza Regie, construita pe muntele sfant al dacilor, Kogaionon. Obligat de catre Traian sa demoleze o parte din fortificatii, dupa pierderea

razboiului din 101-102, Decebal le-a refacut si le-a intarit din nou in anii 103-104. Urmatorul razboi pierdut de catre daci, in 105-106 a dus la incendierea si demolarea tuturor cetatilor, cu exceptia Sarmisegetuzei. Garnizoana romana lasata aici va reface fortificatiile si le va extinde, ramanand aici de-a lungul domniei lui Traian. Amenajarile gospodaresti cu ateliere, cuptoarele, conductele de apa din tuburi de lut ars si obiectele casnice din ceramica sau metal sunt deopotriva indicatori ai gradului avansat de civilizatie ai populatiei bastinase.

Sarmisegetuza Regia

Cetatea de la Sarmisegetuza Regia, una dintre cele mai dezvoltate si mai bine aparate constituia un important centru economic, politic si religios, beneficiind de un sistem de aparare unic in arhitectura europeana. Zidurile erau construite dupa tehnica murus dacicus, o varianta autohtona a zidului elenistic. Cetatea era impartita in doua: zona cu locuinte si zona unde se oficiau ritualurile sacre, incluzand aici si locuintele celor care oficiau serviciul religios. Legatura dintre spiritul razboinic si cel religios era foarte puternica, in zona sacra fiind construite zece sanctuare si un altar de sacrificiu, iar arhitectura predominanta fiind cea militara si cea religioasa. Altarele au fost distruse odata cu caderea cetatii, insa se stie despre ele ca erau acoperite si ca anumite zone erau interzise laicilor. Odata daramate,

Arhive Hunedorene

16

au fost reciclate, devenind materiale de constructie pentru lucrarile de largire ale cetatii.

Dacii manifestau o preferinta pentru ornamentatia in piatra, faza clasica a civilizatiei dacice fiind marcata de decoratiunile cu motive militare. Traditia era foarte importanta, insa stramosii nostri nu s-au ferit sa inoveze, construind conducte de lut ars pentru circularea apei si un canal de calcar cu doua ramuri pentru drenarea teraselor.

Luncani – Piatra Rosie

Cetatea a fost ridicata pe o stanca de calcar, aflata la vest de Sarmisegetuza. Tehnica de constructie a fost, de asemenea, murus dacicus, constructiei initiale urmandu-i diverse lucrari de marire si consolidare, care prevedeau si un adapost pentru garnizoana permanenta. Nici de aici nu lipsesc constructiile etajate destinate locuirii, turnurile si un lacas de cult.

Costesti – Blidaru

Locul unde urma sa se construiasca cetatea Blidaru a fost ales cu foarte mare atentie, accesul catre cetate trebuind sa fie greu accesibil. Din mai multa precautie au fost construite 17 turnuri de observatie, transformand astfel cetatea Blidaru in cea mai puternica din zona. Se pare ca in anii 103-104 zidul de vest a fost daramat si largit prin unirea cu alte ziduri de un turn izolat, noua modificare servind la amenajarea unor incaperi pentru provizii, ale caror platforme erau folosite pentru masinile de razboi.

Costesti – Cetatuie

Cea mai veche fortificatie, construita pe varful dealului cu acelasi nume, a revelat in urma studiilor arheologice la fata locului, o foarte buna organizare militara. Drumul pana la aceasta cetate se ingusteaza pe masura ce se inainteaza. Singura legatura cu restul inaltimilor era barata de un val semilunar de palisade, iar cel care se

incumeta sa treaca de acest obstacol se lovea de o palisada complexa, urmata de un zid cu trei bastioane si de unul izolat, carora le urmau inca doua palisade simple. Protejat, in spatele acestor fortificatii, se afla platoul cetatii. Aici se aflau doua locuinte cu etaj acoperite cu tigla, turnurile de veghe, baraci si sanctuare de calcar.

Fetele albe

Asezarea se afla in apropierea cetatii Sarmisegetuza Regia de care este despartita doare de o vala ingusta, fiind ridicata pe o terasa protejata de zidurile de calcar. Asezarea interioara este asemanatoare cu cea a celorlalte cetati, avand constructii civile si un sanctuar, care a avut aceeasi soarta ca si celelate, dupa infrangerea dacilor de catre romani.

Facts Complexul cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei se află din 1999 pe lista monumentelor UNESCO, fiind singurul obiectiv de acest fel din judeţul Hunedoara. La cetăţi se ajunge extrem de greu. La Blidaru şi la Piatra Roşie nu se poate ajunge deloc cu maşina Romania duce lipsa de o legislatie care sa protejeze ramasitele istorice de vanatorii de comori

Arhive Hunedorene

17

Geoparcul dinozaurilor din Haţeg: descoperiri palentologice

Geoparcul dinozaurilor Țara Hațegului este o arie protejată de interes național, declarată astfel prin HG 2151/2004 și se

bucură de un patrimoniu natural și cultural unic în lume, prin bogație și diversitate. Din anul 2005 geoparcul a fost acceptat în Rețeaua Europeană a Geoparcurilor aflată sub egida UNESCO (www.europeangeoparks.org). Geoparcul se află în administrarea Universității din București.

Geoparcul dinozaurilor Țara Hațegului acoperă o suprafață de 102.392 ha și asigură protejarea siturilor cu resturi fosile de dinozauri pitici, unici în lume. Aici au fost descoperiţi dinozaurii pitici, cea mai cunoscută specie de dinozaur după Iguanodon bernissartiensis. Chiar şi acum, rocile sedimentare ale Ţării Haţegului continuă să furnizeze paleontologilor resturi fosile ale animalelor ce populau zona acum 70-76 de milioane de ani.

Baronul maghiar Franz von Nopcsa (1815-1904) a fost prima persoană care a făcut primele cercetări asupra dinozaurilor care au populat zona Hațegului. Acest lucru s-a întâmplat în urma unei descoperiri accidentale în 1895 a unor fosile de reptile în jurul castelului din Sanpetru al familiei Nopcsa. Baronul a cercetat fosilele de dinozauri pe care le-a găsit în Transilvania iar descoperirile sale au fost vândute Muzeului Național de Istorie Naturală din Londra sau donate Muzeului de Științe Naturale din Budapesta. Nopcsa, prin munca sa, a adus contribuții esențiale la descoperirea și descrierea unor specii de reptile care au trăit pe teritoriul actual al Transilvaniei. Dupa moartea lui Nopcsa, studiile asupra fosilelor din Hațeg au fost întrerupte pentru o lungă perioadă de timp. Cercetările au fost reluate în anul 1977 de către Dan Grigorescu, profesor la Facultatea de Geologie a Universității din București, specialist în paleontologie. In ultimii ani, la aceste cercetari a participat și Zoltan Csiki, fost student al profesorului Grigorescu, în prezent coleg de catedra al acestuia.

Timp de peste trei decenii regiunea a fost intens cercetată și datorită acestor cercetări avem astăzi o imagine mult mai complexă asupra faunei cu dinozauri din regiunea Hațegului. Față de cele câteva specii descrise de Nopcsa, azi se cunosc în jur de 60 de animale, printre care sunt reprezentanți ai tuturor claselor de vertebrate: pești, amfibieni, reptile (dinozauri, țestoase, crocodili, șerpi, șopârle), păsări și mamifere.

Cea mai spectaculoasă descoperire paleontologică din bazinul Hațeg - în afara urmelor de dinozauri - a fost, însă, cea a resturilor unui pterozaur (grup de reptile zburatoare care au trăit în aceeași perioadă cu dinozaurii) gigant, Hatzegopteryx tambena (în traducere "uriașul cu aripi din Hațeg"). Exemplarul descoperit la Valioara, în nord-vestul bazinului Hațeg, a trăit la sfarșitul Cretacicului, acum circa 70 milioane de ani și avea o anvergură de aproximativ 12 metri. El a fost descris de profesorul Dan Grigorescu în colaborare cu doctorul Eric Bufetaut din Franța şi cu Zoltan Csiki. Prin cercetările desfășurate în decursul acestor trei decenii s-a dorit și cunoașterea mediilor (biotipurilor) în care animalele au trăit, a condițiilor climatice și a urmărilot pe care erupțiile vulcanice care s-au desfășurat în regiune concomitent cu existența dinozaurilor, le-au avut asupra faunei.

La cercetări au participat specialiști români, cei mai mulți geologi de la universitățile din București (i-am menționat deja pe profesorul Dan Grigorescu și Zoltan Csiki), Cluj și Petroșani, dar și reputați cercetători din Austria, Germania, Franța, Anglia, Belgia, Statele Unite ale Americii sau Canada, a căror contribuție la cunoașterea evoluției faunei cu dinozauri din Țara Hațegului este consistentă. Articol realizat de Mona Sămulescu, intern Biroul de Relaţii Publice al Universităţii din Bucureşti