+ All Categories
Home > Documents > Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

Date post: 30-Jan-2017
Category:
Upload: vanduong
View: 261 times
Download: 3 times
Share this document with a friend
43
Vol. 2, Iunie 2015, Nr. 1 Revista de Istorie a Electrotehnicii Româneşti Număr dedicat împlinirii a 65 de ani de la înfiinţarea ICPE O publicaţie a INCDIE ICPE-CA Bucureşti
Transcript
Page 1: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

Vol. 2, Iunie 2015, Nr. 1

 

 

 

 

Revista de Istorie a Electrotehnicii Româneşti

Număr dedicat împlinirii a 65 de ani de la înfiinţarea ICPE

O publicaţie a INCDIE ICPE-CA

Bucureşti

Page 2: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

COMITET ŞTIINŢIFIC

Acad. Gleb DRĂGAN

Acad. Andrei ŢUGULEA

Prof. Carmen GOLOVANOV

Prof. Dr. Wilhelm KAPPEL

Dr. Ing. Ioniţă DĂESCU

Dr. Ing. Mihai BĂDIC

Tudor VIŞAN-MIU

EDITOR ŞEF ONORIFIC

Prof. Dr. Ing. Florin Teodor TĂNĂSESCU

EDITOR ŞEF

Dr. Ing. Mircea IGNAT

REDACŢIA

Dr. Gabriela IOSIF

Iulia TĂNASE

Ing. Gabriela OBREJA

ISSN 2066-7965

Adresa: Splaiul Unirii Nr.313, sect.3, 030138, Bucureşti, România Tel: 021-346.72.31, 021-346.72.35 Fax: 021-346.82.99 Adresa de contact: Dr. Ing. Mircea Ignat - INCDIE ICPE-CA E-mail: [email protected], mobil 0755.015.606

Page 3: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

CUPRINS

● Prefaţă

Dr. Ing. Mircea Ignat, INCDIE ICPE-CA – Dep. MNE..................................................................5

● În memoriam, Acad. Gleb Drăgan (1920 – 2014)

Prof. Dr. Ing. Florin Teodor TĂNĂSESCU………………………………………………………7

● În memoriam, Acad. Toma Dordea

Prof. Dr. Ing. Florin Teodor TĂNĂSESCU……………………………………………………………..8

● 65 de ani de activitate a ICPE, o sărbătoare a electrotehnicienilor şi o recunoaştere a rolului său în dezvoltarea electrotehnicii româneşti

Prof. Dr. Ing. Florin Teodor TĂNĂSESCU………………………………………………………9

● ICPE-CA, un institut tânăr, cu rădăcini lungi de 65 ani

Prof. Dr. Wilhelm KAPPEL …………………………………………………………………….17

● Reorganizarea ICPE un fapt gândit, implementat, eficace şi eficient

Prof. Dr. Ing. Nicolae VASILE………………………………………………………………….19

● Istoria ingineriei electrice pe perioada monarhiei

Dr. Ing. Mircea IGNAT………………………………………………………………………….24

● Ionel Brătianu – inginer ca formaţie, om politic prin tradiţie, istoric în aspiraţie

Tudor VIŞAN-MIU……………………………………………………………………………..30

● Personalităţi în ICPE - Ing. Octavian Tomuţă

Ing. Alexandru TURDEANU……………………………………………………………………34

● Interviu cu tineri cercetători din INCDIE ICPE–CA……………………………………………..36

RESTITUIRI

● Imagini cu personalitǎţi din ICPE – din arhiva personalǎ a prof. Florin Teodor TĂNĂSESCU………………………………………………………………………………………………40

MATERIALE CD

● Interviu cu dl. Romallo

Page 4: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015
Page 5: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

Prefaţă

Numărul 1/2015 al revistei este dedicat împlinirii a 65 de ani de la înfiinţarea I.C.P.E., unul din institutele naţionale rămase în picioare după perioade vitrege de existenţă şi de apreciere a domeniului de cercetare ştiinţifică...

Comunitatea de inginerie electrică din România a pierdut în ultimul an două personalităţi deosebite:

Academicianul Gleb Drăgan, specialist în tehnica tensiunilor înalte, cu mari merite în construcţia şi dezvoltarea tezaurelor de termeni tehnici, şi Academicianul Toma Dordea, specialist în maşini electrice şi creator de şcoală. Astfel, revista dedică celor doi, aşa cum se cuvine, primele două articole. Menţionăm că în numerele viitoare ale revistei vor mai apărea articole legate de personalităţile celor doi academicieni.

Un articol intitulat: “65 de ani de activitate a ICPE, o sărbătoare a electrotehnicienilor şi o recunoaştere a rolului său în dezvoltarea electrotehnicii româneşti„ este semnat poate de cel mai important director al I.C.P.E.: Profesorul Florin Teodor Tănăsescu.

Următoarele două articole dedicate evenimentului reprezintă contribuţiile domnului Profesor Vasile Nicolae, Director general al institutului imediat după revoluţie, şi domnului Profesor Wilhelm Kappel, Directorul noului Institut de Cercetare - Dezvoltare pentru Inginerie Electrică ICPE - Cercetări Avansate.

În revistă este publicată apoi partea a doua a articolului “Istoria ingineriei electrice în perioada monarhiei”, ce continuă analiza unei perioade mai mult decât importante a domeniului, perioadǎ în care tinerii noştri politehnişti, după finalizarea şcolilor occidentale superioare de inginerie, reveneau la “misia patriotică” (vorbele regelui Ferdinand), aceea de a construi şi dezvolta în ţară.

Un tânăr membru al Centrului de Excelenţă pentru Iniţiere în Cercetarea Ştiinţifică, cu o metodică în cercetarea istorică înnăscută, sesizat şi comentat deja de istorici importanţi, numesc aici pe Bogdan Teodorescu şi pe Adrian Majuru, propune un articol privind personalitatea unui membru important al familiei Brătianu, deopotrivă cu contribuţii politice, istorice şi inginereşti, într-o perioadă în care cuvântul dat şi ora de întâlnire erau păstrate cu sfinţenie.

Începând cu acest număr vom evoca personalităţi “trăitoare” în cadrul ICPE cu contribuţii deosebite. Este cazul marelui specialist în acumulatoare, marelui caracter care a fost inginerul Octavian Tomuţă (fost deţinut politic), evocat de un colaborator al său, chimistul Alexandru Turdeanu (la rândul său pionier al fabricii de acumulatoare din Bistriţa dar şi al Laboratorului de microacumulatoare şi surse din filiala ICPE-Bistriţa).

Page 6: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

O altă personalitate evocată într-un interviu este inginerul de excepţie, de o rară distincţie rafinată (desigur, fiind importantă şi zestrea familiei din care provenea!) şi de o mare modestie aristocratică, inginerul Dan Romallo. De sesizat cu câtă fineţe, în cadrul interviului, domnul Dan Romallo amintea de un “mic accident din biografie” când, în perioada comunistă, „a trebuit să lucreze ca muncitor înainte să ajungă la ICPE”, el fiind absolvent de merit al Institutului Politehnic si, desigur, o personalitate poate prea puţin cunoscută ...şi câte astfel de accidente pot fi dezvăluite din istoria recentă a institutului...

La Restituiri, câteva imagini cu personalităţi care au lucrat în institut (cazul Academicianului Avramescu), care au vizitat sau au colaborat cu specialiştii institutului: cazul Academicienilor Timotin, Carafoli, Matei Marinescu (fiul marelui doctor Ghe. Marinescu).

Menţionăm că evocările, articolele sau poziţiile şi atitudinile privind istoria de 65 de ani nu vor fi epuizate cu acest număr. Aşteptăm mai multe de la cititorii acestei reviste atât de tinere, dar cu proiecte importante, pe măsura comunităţii pe care şi-a propus să o reprezinte!

Editor Şef Dr. Ing. Mircea Ignat

Page 7: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

7  

În memoriam, Acad. Gleb Drăgan (1920 – 2014)

Prof. Dr. Ing. Florin Teodor TĂNĂSESCU

A fost printre noi o vreme şi ne-a marcat existenţa cu personalitatea lui puternică, vitalitatea, profesionalismul impecabil şi marea pasiune pentru ştiinţă. Pe cei mai tineri i-a învăţat carte, celor mai vârstnici le-a fost coleg şi prieten, tuturor model. Ne-am despărţit, de cel care a fost Acad. Gleb Drăgan, membru titular al Academiei Române, preşedintele Secţiei de Ştiinţe Tehnice, membru de onoare al Asociaţiei Generale a Inginerilor din România (AGIR), membru fondator şi membru titular al Academiei de Ştiinţe Tehnice din România (ASTR), membru al Academiei de Ştiinţe din Republica Moldova.

Acad. Gleb Drăgan s-a născut la 6 iulie 1920, în comuna Tătar-Copceac, Basarabia. A urmat cursurile şcolii primare în oraşul Comrat-Basarabia (1927 – 1931), liceului din Comrat (6 clase) şi liceului Ştefan cel Mare din Tighina (1931 – 1939), Institutului Politehnic din Timişoara, Facultăţii de Electromecanică (şef de promoţie cu menţiunea „Magna cum laude“-1939 – 1945).

Şi-a început activitatea ca inginer la Societatea Astra Română (1945 – 1946), a continuat-o în calitate de inginer la Societatea de Gaz şi Electricitate (1946 – 1948), de inginer şef de secţie la Centrala Industrială a Energiei Electrice şi la Institutul de Studii şi Proiectări Energetice (1948 – 1953).

În învăţământul superior (Institutul Politehnic Bucureşti) a debutat în 1948, în calitate de şef de lucrări (1953). A urcat, apoi, treptele de conferenţiar (1957), profesor (1964), iar la pensionare, de consultant (1990). A fost decan al Facultăţii de Energetică a UPB (1963 – 1971); şef de catedră de reţele electrice (1971 – 1983). Întemeietor al şcolii româneşti de Tehnica Tensiunilor Înalte (TTI), a creat laboratorul TTI cu performanţe ridicate: generator de impuls de 3500 kV, transformator de 50 Hz, 1800 kV ş.a. şi cinci săli experimentale. Laboratorul este unul dintre cele mai performante din Europa.

A publicat 14 cărţi de specialitate, peste 200 de articole, dintre care peste 70 în reviste din străinătate, în domenii precum: reţele electrice, descărcări electrice lungi, descărcarea corona. A avut colaborări internaţionale cu Electricite de France (1972 – 1950), cu Universitatea din Leeds (1975 – 1982), cu Universitatea din Roma „La Sapienza – Italia“, cu University of Western Ontario London – Canada.

A fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1991 şi titular în 2005. De asemenea, ca o recunoaştere a activităţii sale ştiinţifice, a fost Fellow member IEE – Anglia, Chartered Engineer IEE – Anglia, Senior member IEE – USA, member AEE (Association of Energy Engineers) USA, member of the New York Academy of Sciences.

Page 8: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

8  

Amintirea sa luminoasă va rămâne veşnic în memoria tuturor celor care l-au cunoscut şi apreciat.

Dumnezeu să-l odihnească în pace! În memoriam, Acad. Toma Dordea

Prof. Dr. Ing. Florin Teodor TĂNĂSESCU

Academia Română – Filiala Timişoara anunţă cu profund regret încetarea din viaţă, la 11 aprilie a.c., a Academicianului Toma Dordea.

S-a născut în localitatea Bungard, în apropierea Sibiului, la 1 ianuarie 1921, într-o familie de ţărani modeşti, harnici, cinstiţi, demni, care au sădit în inimile copiilor lor aceste calităţi umane. A urmat clasele primare obligatorii în localitatea natală. A absolvit Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu în 1940, apoi a urmat Facultatea de Electrotehnică din Timişoara în anii grei ai războiului şi a absolvit-o în 1945, cu menţiunea Magna cum laude. A devenit cadru didactic la această facultate trecând prin toate treptele universitare: asistent, conferenţiar şi profesor până în 1992. A fost aproape 40 de ani şef de catedră, 15 ani decan, 4 ani prorector. Începând din anul 1965, când a fost numit conducător de doctorat, a ridicat la un nivel superior activitatea de formare şi de pregătire a inginerilor în specialitatea Maşini electrice. În această perioadă a proiectat, realizat şi înzestrat Laboratorul de Maşini electrice din noul local al facultăţii.

Rezultatele obţinute de Profesorul Toma Dordea în activitatea de cercetare se regăsesc în cele peste 150 de lucrări ştiinţifice, 16 cărţi şi 5 brevete de invenţie. Drept recunoaştere a prodigioasei sale activităţi, Academia Română l-a primit în rândurile sale ca membru corespondent în 1991, iar în 1994 ca membru titular. A fost apoi 11 ani preşedinte al Filialei din Timişoara a Academiei Române şi ulterior 4 ani preşedinte ad-interim la Filială, până în 2014. A fost membru al Asociaţiei Generale a Inginerilor din România, membru fondator şi membru titular al Academiei de Ştiinţe Tehnice din România. Ca urmare a recunoaşterii meritelor sale profesionale, didactice şi ştiinţifice, Academicianul Toma Dordea a fost distins cu numeroase premii, titluri şi medalii.

Cu mintea-i neobosită, a muncit până în ultimele clipe ale vieţii, lucrând la optimizarea înfăşurărilor turbogeneratoarelor de la Cernavodă şi Turceni.

Prin despărţirea de Academicianul Toma Dordea, învăţământul superior, ştiinţa românească, lumea academică şi foştii colaboratori suferă o grea pierdere.

A fost o fire blândă, extrem de modestă, plină de bunătate şi profundă generozitate, mereu disponibil să sprijine. Prin toate alesele sale calităţi intelectuale şi umane, Academicianul Toma Dordea şi-a câştigat preţuirea şi respectul tuturor celor care l-au cunoscut.

Page 9: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

9  

Odihnească-se în pace!

65 ani de activitate a ICPE, o sărbătoare a electrotehnicienilor şi o recunoaştere a rolului său în dezvoltarea electrotehnicii româneşti

Prof. Dr. Ing. Florin Teodor TĂNĂSESCU

Mărturisesc că niciodată nu am simţit o mai mare greutate în stabilirea celui mai adecvat titlu pentru o lucrare şi a celor mai semnificative gânduri care spuse ar justifica obligaţia sărbătoririi ICPE la a 65-a aniversare a sa şi ar impune recunoşterea rolului său în dezvoltarea electrotehnicii româneşti. Mi-am explicat această apăsare prin cei 60 de ani petrecuţi în şi pentru ICPE, părtaş la bucuriile date de succes sau necazurile unui eşec, care trecute prin ochii minţii se derulau cu viteză în amintirile mele, fiecare din ele îngrămădindu-se şi încercând să mă convingă că trebuie să le menţionez în rândurile mele. Şi erau enorm de multe, de unde şi dificultatea autorului acestor rânduri de a le reţine doar pe unele!

Şi oamenilor şi faptelor care ar fi trebuit menţionate - dar pe care spaţiul mă împiedecă să o fac - le cer iertare şi sper că mă vor înţelege, că nu vor fi uitate şi vor face în viitor obiectul unei istorii a ICPE.

A încerca să vorbeşti de ICPE şi să arăţi care a fost rolul şi locul său în dezvoltarea economiei româneşti, nu o poţi face fără a-i conecta activitatea sa de cea a industriei electrotehnice româneşti în centrul căreia s-a aflat, cheia succeselor şi existenţei sale în ani.

În cei 65 de ani ai existenţei sale, Institutul a crescut odată cu industria electrotehnică românească, jucându-şi modest dar implicat şi competent rolul de leader al progresului tehnic, de locomotivă a lui. Au fost ani de căutări, de formări de oameni şi bază materială, de creşteri semnificative a competenţei ştiinţifice şi de organizare industrială a echipelor sale şi, implicit, a încrederii cu care industria electrotehnică privea, solicita şi accepta soluţiile tehnice date de Institut.

Înfiinţat în anul 1950 ca urmare a Planului de Electrificare a României, vis mai vechi al lui Dimitrie Leonida şi al electricienilor români, Institutul de Cercetări Electrotehnice nou format (ICET) trebuia să sprijine dezvoltarea unităţilor industriale care asigurau producerea, transportul şi utilizarea energiei electrice. De la mici unităţi industriale existente în acest domeniu în România în perioada interbelică, trebuiau dezvoltate unităţi în stare să conceapă ceea ce era necesar pentru sistemul energetic: motoare, transformatoare, aparataj electrotehnic, izolatoare, materiale izolante şi cabluri.

Page 10: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

10  

Şi astfel, din primii ani ai existenţei sale, ICET este regăsit prin studiile sale la dezvoltarea şi consolidarea unităţilor industriale precum Electroputere (EP Craiova), Electroaparataj Bucureşti (EA), Electroceramica Turda (ECT), Intreprinderea de Maşini Electrice Bucureşti (IMEB), Intreprinderea de Cabluri şi Materiale Izolante (ICME), dar şi dezvoltarea unor unităţi noi precum: Intreprinderea de Aparatj Titu (IAET), Izolatoare Botoşani (IZ Botoşani), Intreprinderea de Ferite Urziceni (IFU), Intreprinderea de Aparataj şi Motoare Sfântu Gheorghe (IAEME) şi alte unităţi care se vor forma în timp.

De la sudii de dezvoltare şi realizare de echipamente pentru noile fabrici: generatorul de impuls de tensiune de 1 MV la Electroputere destinat încercării transformatoarelor la supratensiuni atmosferice, standuri de încercări pentru cabluri electrice, motoare electrice şi caracterizări de materiale, aportul Institutului s-a amplificat dând fabricilor existente noi tipuri de aparate electrice, game diverse de motoare, echipamente electrotehnice tot mai performante şi cu şanse în competiţia industrială. Faptul că alinierea normelor naţionale era făcută după standardele internaţionale ale CEI - pe lângă ICPE activa şi Comitetul Electrotehnic Român condus de academicianul Remus Răduleţ - a permis faptul că asigurând nivelul de calitate uzitat internaţional, România să participe cu suscces şi la exportul de transformatoare, motoare electrice, izolatoare ceramice, cabluri. Şi nu mai erau doar fapte episodice că valori importante din cifra de afaceri a fabricilor se datorau produselor, tehnologiilor şi proiectelor de utilaje aferente acestora. Firmele Electromotor Timişoara, Electroprecizia Săcele, Electroputere Craiova, Electrotehnica, Uzina 1 Mai Ploieşti pentru echipamentele de foraj, Autobuzul pentru tracţiune şi-au crescut competitivitatea prin această permanentă colaborare.

Mai mult, nivelul unor soluţii date de ICPE şi caracterul lor industrial au determinat ca secţii a unor fabrici să fie dezvoltate având la bază aceste produse (IPRS Băneasa – monocristalul de Siliciu şi seria de redresoare, Selsine, tahogeneratoare la Electromotor Timişoara, magneţi de mare energie la Electronica şi Electromagnetica, echipamente de sudură şi tracţiune la Electrotehnica, scule de mână IEA Curtea de Argeş, contacte electrice la Electroaparatj Bucureşti şi Sinterom, motoare cu frână înglobată la IAEME Sfântul Gheorghe şi Electroprecizia Săcele, linii de descărcătoare la Electroputere Craiova) sau chiar fabrici în întregime dezvoltate după soluţiile date de Institut (Fabrica de Izolatoare de Sticlă Botoşani, Intreprinderea de Ferite Urziceni pentru materiale grafitice, siguranţe fuzibile rapide, ultrarapide şi lente la Intreprinderea de Izolatori Târgu Secuiesc şi Intreprinderea de Aparataj Electric Titu - IAET, Fabrica pentru separarea zirconiului din nisipurile de la Marea Neagră - CHITUC).

Se poate spune că după o „copilărie a Institutului” întinsă pe perioada 1950–1960 şi o „adolescenţă” caracterizată printr-o răzvrătire de a fi la fel de bun „decât alţii” (1960–1975), a urmat perioada de maturitate în care ICPE a gândit şi dovedit că poate să facă produse de înaltă complexitate, cu multe soluţii originale dovedind forţa la care a ajuns, la nivelul de performanţă întâlnite la mari firme din lume, cum a fost cazul: motoarelor cu rotor disc (S. Slaiher şi D. F. Lăzăroiu) al inductosinelor lineare şi circulare D. Bolocan şi Vlad Stănescu), electrotehnologii (Radu Cramariuc, Gelu Jitianu, Dan Ion), maşini electrice speciale destinate acţionării maşinilor

Page 11: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

11  

unelte, motoarelor electrice, electroeroziune (Dan Ion, Ghe. Jitianu), acţionarea electrică a instalaţiilor de foraj cu priorităţi mondiale (R. Zaroni, Dan Finţescu, E. Lapedatu), redresoare de mare putere - 200.000A (Dan Ion), acţionări mori de ciment cu motor inelar - Taşca, Medgidia, Aleşd, Moldova Nouă (Dan Ion, Viorica Şerbu, Bianca Şerbănescu), siguranţe fuzibile (Barbu Ion, Ghe. Dumitrescu, Marinescu Ion, Torok A.), platforme de foraj marin (Dan Finţescu, R. Zaroni, Micu Dan, I. Potârniche, E. Lapedatu), echipamente de tracţiune electrică pentru tramvaie, troleibuze, locomotive şi metrou (Dan Ion, V. Rădulescu, I. Străinescu, R. Zaroni, E. Lapedatu, Micu Dan), rezolvere, selsine, giromotoare, maşini electrice specializate (col. Gavrilescu, M. Oprea, N. Comănescu, G. Maftei, I. Stan, V. Ciobanu, M. Ignat, V. Racicovschi).

Nu doresc ca cititorul să înţeleagă din ceea ce am afirmat mai sus că este o exagerare a contribuţiilor aduse de Institut! Că ICPE a fost un Westinghouse, Siemens, Feraz, CEM, Porter sau Inland al lui General Electric, ci că în anumite domenii cercetătorii din ICPE au fost competitivi, de mare valoare ştiinţifică, este dovedit şi de faptul că mulţi din ei au făcut cariere inginereşti în multe ţări ale lumii.

Oamenii ICPE - ului erau oameni „citiţi”, sprijiniţi să citească, dar şi „obligaţi” să citească, poate aşa cum se întâmplă şi cu untura de peşte dată unui copil, o înghiţi mai greu, dar ea face bine. Cercetătorul era obligat ca la demararea unui proiect să ştie „ce face altul” şi trebuia să citească şi să prezinte stadiul, identificând unde s-a ajuns, spre ce tinde, evaluarea şanselor. De aici şi definirea lucrurilor pe care vrei să le faci şi la ce vrei să ajungi! I se ofereau principalele reviste electrotehnice europene şi citirea lor era dublată de existenţa unui serviciu de documentare cu excelenţi specialişti, şeful lor un remarcabil şi cult ing. Aurel Bădescu, cunoscător de limbi străine, care extrăgea cele mai semnificative lucruri, semnalate într-un Buletin Informativ căruia Doru Cazacu îi dăduse o formă bogată în conţinut. Atât de interesant era şi atât de util, că ajunsese să fie cerut nu doar de laboratoare dar şi de alte institute de cercetare, de fabricile colaboratoare, Institutul jucând, fără să-şi dea seama, ceea ce în gândirea de astăzi înseamnă „formare continuă” iar noi nu o făceam după o modă, nu pentru că ne-o cerea cineva, ci pentru că viaţa ne-o impunea pentru a avea un interlocutor capabil să înţeleagă o propunere tehnică, să fie asociat valorificării ei.

Mai mult, ICPE a fost primul Institut din ţară care şi-a dezvoltat propriul Sistem Automatizat de Regăsire a Informaţiei (ARIEL – ing. Rodica Oanca) în care, indexate după cuvinte cheie şi clasificare zecimală, informaţiile ştiinţifice erau stocate într-un calculator puternic pentru acei ani - un Sistem ICL 1902, al doilea fiind la CSP- care, la cererea cercetătorului, oferea rezultatul cercetării bibliografice pe un domeniu solicitat.

Dacă documentarea era necesară pentru a şti ce să faci, „consultarea literaturii de brevete” era a doua cerinţă adresată cercetătorului din ICPE: să nu intre în incidenţă cu ceea ce a fost brevetat de altul şi să găsească lucruri noi pe care să şi le atribuie prin brevet propriu. Aducerea la ICPE a fostului Director General al Oficiului de Standarde din România (OSIM), ing. Lucian Marinete, a reprezentat un succes deosebit în utilizarea brevetului şi promovarea lui,

Page 12: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

12  

ICPE înscriindu-se în rândul celor mai dinamice unităţi prin brevetarea unor soluţii noi elaborate şi în alte ţări (Franţa, SUA, Germania, Italia).

Cercetătorii din ICPE nu erau „presaţi” de ISI, dar zeci de articole erau publicate în Revue Generale d’Eléctricité, ETZ, Archiv fur Electrotechnic, s.a., erau o prezenţă recunoscută în electrotehnica mondială iar revista pe care o publicau -Electrotehnica- era recenzată în Referativny Zhurnal, Bull Sygnaletrice, în alte reviste de referate şi se găsea în marile biblioteci din lume.

În paralel cu creşterea şi promovarea propriilor specialişti, ICPE a urmărit cu atenţie „ce poate atrage” din învăţământ, fabrici, specialişti care au dat o şi mai mare vigoare Institutului: V. Liuba, V. Nedelcu şi C. Apetriei, recunoscuţi specialişti în maşini electrice, St. Grosu, cel mai prolific inventator din România, Lucian Marinete, specialist în proprietate intelectuală, E. Nachman şi R. Cramariuc în tehnologii neconvenţionale şi aplicaţii ale fizicii, Felician Lăzăroiu în calitate şi tehnologii industriale, Valerius Mihail Stanciu un „omnispecialist” care îmbina strălucit electronica cu electrotehnica în aplicaţii industriale, Tiberiu Ciubotariu în construcţia transformatoarelor, Iulis Cseveny a organizat Secţia de Climatizări, a fost în conducerea ICM Reşiţa.

După cum însă, în egală măsură, ICPE „a furnizat” în învăţământ numeroşi foşti ICPE- işti, ajunşi la înaltul grad ştiinţific de profesor: Florea Hănţilă, Năstase Bichir, Ion Barbu, V. Năvrăpescu, Dragoş Kish, Mihaela Morega, Radu Cramariuc, Nicolae Olariu, Nicolae Vasile, Wilhelm Kappel, Silviu Jipa, matem. Dinu Colţuc, Sorin Coatu, Emilian Zaides, Ileana Toma, prof. Iftode.

Mai există un domeniu în care legătura ICPE cu fabricile a fost permanentă şi de mare eficienţă şi anume domeniul calităţii produselor, respectiv a controlului pătrunderii pe piaţă a unui produs doar dacă era în concordanţă cu normele de calitate în vigoare, inclusiv electroprotecţia, ceea ce însemna validarea performanţelor unui produs prin încercări practicate în laboratoarele Institutului, o garanţie a siguranţei. Că era bună această practică, lăsată astăzi la nivelul de conştiinciozitate a producătorului, poate fi judecat astăzi când nemaifiind practicată această verificare, pe piaţă se întâlnesc produse introduse pe propria declaraţie privind concordanţa performanţelor cu ceea ce era prevăzut în norme, prevedere voluntară dar necontrolată de nimeni, care poate afecta integritatea şi siguranţa utilizatorului prin existenţa unor produse cu performanţe îndoielnice şi periculoase pentru om.

Iar atunci când industria electrotehnică românească s-a confruntat cu o serie de eşecuri în sensul apariţiei unor defecţiuni la echipamentele şi furniturile livrate în India, America Latină, Africa, Cuba, cauzate de factorii climatici (climat tropical, ceaţă salină, umiditate, opera microorganismelor, ciuperci şi rozătoare), ICPE s-a organizat, construindu-şi de cele mai multe ori echipamente care să reproducă condiţiile la care urmau să fie solicitate echipamentele livrate: echipamente de simulare a efectului radiaţiei solare, camere climatice care simulau climatul cald,

Page 13: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

13  

umed, camere de frig, camere de ceaţă salină sau pentru acţiunea Hidrogenului sulfurat, al acţiunii nisipului sau al protecţiei la coroziune a suprafeţelor, cele mai potrivite tehnologii pentru protecţia lor. Staţii climatice în SITU au fost realizate la nivelul Mării Negre (Costineşti şi Agigea), în climat de mină (Baia Mare), mediu agrar (Fundulea), montan (Cota 1500), mediu industrial (Valea Călugărească), climat tropical (China – Hainan), Irak şi Egipt la fabricile de ciment livrate.

Elaborând pe baza acestor încercări recomandări de protecţie climatică, toate fabricile cu activităţi de export treceau pe la ICPE pentru a cunoaşte recomandările cele mai potrivite şi totodată pentru testări, devenid partenerul căutat, sprijinit şi recunoscut în această activitate.

Prin toate activităţile menţinute mai sus, ICPE era recunoscut atât de factorii de decizie, cât şi de colaboratorii din industrie sau alte institute cu care colabora, prin competenţa oamenilor, implicarea lor în ceea ce trebuiau să facă, înţelegerea că sunt o parte dintr-un întreg de care nu pot să se despartă. Acesta este cred unul dintre motivele pentru care la acei ani când unele institute se plângeau de colaborările slabe cu fabricile, ICPE avea „porţile deschise”, era sprijinit şi de multe ori apărat de fabrici în numeroase momente în care structura institutelor şi oganizarea lor erau puse în discuţie, datorită înţelegerii că ICPE este un partener solid de care au nevoie şi pe care trebuie să-l aibă alături.

Îmi scria un deschizător de drumuri în ICPE - ing. Bruno Marcus angajat în anul 1952 în laboratorul de ceramică din Secţia de materiale a ICET, cu merite în dezvolarea la Electroceramica Turda a ceramicii electrotehnice, astăzi în Brazilia, spiritul care anima oamenii din ICPE în faţa marilor provocări care le impunea prezentarea Institutului în dezvoltarea industrială: „A fost deosebit de greu, de complicat, nu aveam laboratoare proprii, analizele erau „primitive” nu aveam echipamente, nu aveam aparatură, nu aveam nici măcar sediu! Dar în schimb aveam voinţă, aveam entuziasm, aveam încrederea tinereţii şi aşa au început lucrurile. În acel moment nu ne-am pus problema dacă facem cercetare ştiinţifică, academică, fundamentală, sau simplu cercetare tehnologică pentru că trebuia să ajutăm fabrica să crească, să poată răspunde diverselor „cereri”. Cuvinte spuse cu mulţi ani în urmă, dar care au fost transmise şi însuşite de toţi cei care au lucrat în Institut.

ICPE a fost deschis atât cercetării aplicative, cât şi celei fundamentale, considerând că atât una cât şi cealaltă trebuie să aibă o finalitate, chiar dacă această finalitate se distribuie în timp. Colaborând cu Institutul de Energetică al Academiei Române la realizarea primului Generator MagnetoHidroDinamic menit a dezvolta un sistem neconvenţional de conversie a energiei - cercetare fundamentală abordată în acei ani doar în URSS şi SUA- rezultat al acestei cercetări fundamentale a fost dezvoltarea unei ceramici zirconifere rezistente la temperaturi mari, pe care apoi a transferat-o la realizarea de camere de stingere a arcului electric în aparatajul de comutaţie. Iată cum, chiar dacă o cercetare era fundamentală, ea a condus şi la aplicaţii secundare, cu nimic mai importante tehnic şi ecomic decât obiectivul principal urmărit. La fel, abordând încă la nivelul anilor 1973 problema conversiei energiei solare, vânt, chimic, gravitaţie,

Page 14: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

14  

în paralel cu studierea unor aspecte teoretice fundamentale ale conversiei, dezvoltând soluţii de avangardă pentru acei ani, soluţii ajunse la maturitate astăzi, aplicate pe scară mare (sistemele hibrid soare vânt, vânt-diesel, sistemele de stocare, săruri topite), sau studiind fenomenul de gravitaţie (de sute de ani în atenţia cercetătorilor şi de la Newton încoace o provocare pentru fizicieni dar şi pentru ingineri ca aplicaţii), specialiştii din ICPE au dezvoltat diverse familii de senzori, balanţe de măsura mase mici, laseri specializaţi, dovedind că frontiera dintre o cercetare aplicativă şi una fundamentală începe să se şteargă. Între cele două forme există o difuzie a obiectivelor, având ca rezultat atât un progres al cunoaşterii, cât şi impact asupra efectului tehnico-economic, sau al pilelor de combustie care, analizând principiul de conversie, a condus la realizarea de către Ghe. Bălăşescu a primelor pile Zn Aer şi utilizarea lor ca sursă de energie pentru obiective depărtate de reţelele energetice (la staţiile meteo montane).

Am fost în toată activitatea de cercetare pe care am dezvoltat-o în ani, fie ca cercetător în domeniul aparatajului de înaltă tensiune şi a măsurării electrice, fie în cea de director al ICPE sau în aceea de conducător al activităţii naţionale de cercetare, adeptul ideii, care tot mai frecvent se consolidează în lume, că o împărţire între cercetarea fundamentală şi cea aplicativă este tot mai relativă, mai permisivă şi una şi alta trebuind să existe şi să conducă la un rezultat viabil pentru progresul societăţii, că singura diferenţă dintre un tip sau altul este că poate fi bună sau rea.

Acest concept, aplicat şi astăzi în ICPE, poate fi una din explicaţiile rezultatelor de succes obţinute de Institutele având în titulatură „ICPE”.

Am încercat să descifrez din această experienţă a Institutului, caştigată în cei 65 de ani ai existenţei sale, să identific care au fost „armele” cu care în timp Institutul a avut reuşite, iar acestea i-au permis să crească, să se dezvolte ca bază materială, practic să existe o perioadă în care an de an noi laboratoare să apară, noi clădiri să fie puse în funcţiune, ICPE sa ajungă la nivelul anului 1990 la aproape 5000 de salariaţi din rândul cărora peste 2500 să fie ingineri şi tehnicieni de înaltă ţinută profesională cu muncitori şi laboranţi cu o mare cultură tehnică şi cu o administraţie care nu depăşea la această dimensiune a ICPE, cifra de 120-135 persoane?

M-am întrebat de multe ori de ce a putut să fie aşa, cine i-a dat forţa Institutului să razbată şi să devină ceea ce a fost, ceea ce este, astăzi întâmpinând dificultăţile „reaşezării” şi strecurându-se printre stâncile tranziţiei, în vederea unui ICPE de mâine.

Iar explicaţia care poate fi dată este „Omul”, oameni de o mare valoare ştiinţifică şi umană, curajul lor de a crede în tehnică, că aceasta poate învinge o necunoaştere momentană, întelegerea că tot ceea ce li se cere să facă dovedeşte implicarea lor în dezvoltarea României, dezvoltare în care au crezut şi s-au străduit să o înfăptuiască.

Toate acestea au creat „o stare de spirit a ICPE”, o plăcere de a munci, a autenticilor bucurii ale succesului profesional care te făceau să uiţi de oricare din „perturbaţiile” din jur şi din timp, de care nu erai lipsit, al curajului de a aborda probleme noi şi grele care rezolvate te puneau şi pe tine într-o lume a valorilor pe care le respectai şi doreai să i te alături. O deschidere faţă de

Page 15: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

15  

colaborare - de remarcat sutele de colaborări cu fabricile, institutele de cercetări şi universităţile din ţară - forţa laboratorului şi etica lui, responsabilitatea faţă de un rezultat. Îmi amintesc un fapt care este semnificativ pentru această atitudine. În cadrul unei tematici de cercetare vizând dezvoltarea unor noi tipuri de aliaje pentru contacte electrice destinate aparatelor de comutaţie, trebuiau să se facă încercări de rezistenţă de ordinul a 3 milioane de conectări, dezvoltând o staţie de încercări care să permită acest lucru. În momentul în care cercetătorul respectiv a ajuns la cca. 2, 8 milioane de conectări şi când rezultatele se conturau cu o suficientă precizie, restul de 200.000 s-au completat „din imaginaţie”. Ca fond, acţiunea nu altera concluzia trasă, etic însă înseamnă o fraudă şi multă vreme cel ce a făcut acest lucru a purtat pecetea unui impostor, stigmatizat şi ocolit de colegi.

Cred că un alt merit în formarea oamenilor din ICPE au fost „oamenii vechi” din electrotehnica românească care, lucrând în Institut, s-au străduit să-i formeze „pe cei noi” veniţi în ICPE de pe porţile facultăţilor. Academicienii Aurel Avramescu, Profesorii Al. Nicolau, Ghe. Hortopan, F.D. Lăzăroiu, C. Apetrei, C. Gavrilescu, specialişti recunoscuţi precum Chiril Popescu, Roman Stere, Maria Nicolae, Valeriu Ciofu, Valeris Stanciu, Stefan Grosu, Gheorghe Başturea au avut o contribuţie deosebită, ce trebuie recunoscută.

Receptivitatea oamenilor din ICPE pentru ceea ce era nou făcea un alt colectiv şi recunoaşterea meritelor lui, deschiderea faţă de interdisciplinaritate, explica prezenţa oamenilor din ICPE la marile proiecte de cercetare dezvoltate în România, la care zeci de unităţi participau printr-o colaborare de ţinută la realizarea echipamentelor pe centralele nucleare din România, platformele de foraj sau echipamentele navale, acţionările electrice de mare putere în industrie, ciment, minerit, echipamente complexe destinate apărării ţării.

Şcoala de formare a oamenilor şi de dezvoltare a altor unităţi de cercetare care s-au desprins în timp de Institut a reprezentat cristalul în jurul căruia s-au amplificat şi diversificat direcţiile de cercetare, a laboratoarelor transferate în fabrici: Seleniul la Electromagnetica, Siliciul şi ventilele conductoare la IPRS Băneasa, Formarea Institutului de Automatizări IPA, prin transferarea Secţiei de Automatizări de la ICPE, sau a Institutului de Cercetări Electronice, prin transferul Secţiei de Electronică Industrială a ICPE, acesta ,,renăscând” ca o pasăre Phenix din cenuşă, fiind obligat să abordeze domenii noi, să o ia de la început dar pe o spirală a cunoaşterii care avea în spate o experienţă de ani şi rezultate.

După anul 1990, ICPE se confruntă cu multe probleme derivate din schimbarea structurii industriale şi a proprietăţii, resurselor scăzute ale statului pentru a finanţa o cercetare, lipsa atractivităţii faţă de cercetare şi a respectului faţă de ea, slăbirea încrederii în forţele proprii de concepţie şi exagerarea conceptului că tot ceea ce este valoros „este din afară”.

A suferit indiferenţa manifestată de cei care nu trebuiau să o aibă, de pierderea multor domenii în care, chiar în condiţiile de piaţă, putea fi competitiv şi pierderea de valori umane care cu greu va putea fi recuperată dacă ţinem seama de timpul de formare a unui cercetător.

Page 16: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

16  

Resursele financiare limitate care se acordă cercetării nu mai dau posibilitatea „împingerii” soluţiei până la o fază industrială, de unde şi dificultatea de a colabora eficient în probleme semnificative cu industria.

Cât despre colaborarea cu industria, cu cea multinaţională care apelează la propria reţea de cercetare ocolind-o pe cea din ţară, sau cu industria naţională în formare, slabă şi nesusţinută chiar când anticipa un succes economic, aceasta nu reprezintă calea prin care transferul de rezultate din cercetare să conducă la un transfer tehnologic, urmând unei finanţări de la agentul economic. Acestea au fost doar câteva din problemele cu care s-a confruntat ICPE după anul 1990, încercările de a găsi cele mai potrivite forme de organizare, conturarea domeniilor cu şanse şi părăsirea altora care, deşi cu şanse şi necesare ţării, din lipsă de resurse finaciare, au fost părăsite.

Din „ICPE-ul mare” s-au desprins Filialele de la Bistriţa, Sfântul Gheorghe, Iaşi şi Tg. Mureş, singura rezistând în timp fiind cea de la Bistriţa.

Tot din ICPE s-au format alte Institute: ICPE ACTEL, pe structura vechii Secţii de acţionări electrice, ICPE SAERP, având ca bază Secţia de Acţionări şi Redresoare de putere, un Institut naţional ICPE–CA (cercetări avansate), dezvoltat pe baza Secţiilor de materiale dar abordând şi direcţii noi de cercetare, ICPE ELECTROCOND, pe structura laboratorului de condensatoare, ICPE EEC, pe baza laboratorului de Echipamente de compensare a factorului de putere şi compensare armonici, ICPE EUROTEST, pe structura laboratorului de Incercări nucleare, ICPE ELECTROSTATICA, pe structura laboratorului de electrostatică.

ICPE-SA şi primele 3 institute menţionate şi-au croit drumul şi le doresc în continuare rezistenţa şi inteligenţa de a-şi găsi locul în noua economie. Celelalte se luptă şi faptul că au rezistat până acum dă speranţa ocupării unui loc binemeritat în cercetarea ştiinţifică.

Astăzi, la a 65 - a aniversare a ICPE, adresez tuturor celor care au iubit emblema ICPE mulţumiri pentru eforturile şi pasiunea lor, pentru că prin recunoaşterea rezultatului individual au contribuit la aprecierea generală acordată ICPE-ului de electrotehnică românească.

Iar celor care astăzi continuă tradiţia înaintaşilor, bucuria mea pe care o simt la orice rezultat de valoare pe care-l obţine un „icpe-ist” şi speranţa că depăşind dificultăţile de etapă pe care le întâmpină, le doresc să aibă un viitor mai bun decât înaintaşii lor, să păstreze cu cinste o emblemă care, în electrotehnica românească, nu va putea fi uitată.

Şi cum, cu siguranţă nu am vorbit de multe din cele care trebuiau spuse, vă cer iertare, asigurându-vă însă că, în inima şi mintea mea, toţi sunteţi prezenţe la care ţin!

Page 17: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

17  

ICPE CA, un institut tânăr, cu rădăcini lungi de 65 ani

Prof. Dr. Wilhelm KAPPEL

Nu vreau să prezint jubileul nostru de 65 ani într-un text melancolic, prin care noi să cădem într-o dulce visare despre ceea ce am făcut în lungul acestei perioade. În istoria noastră nu este nimic spectaculos: s-au întâmplat cele care trebuiau să se întâmple. Actul de naştere al institutului a fost un gest pragmatic, cu un scop definit

În acelaşi spirit, Institutul nostru de astăzi, Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Inginerie Electrică ICPE-CA, are o viziune clar definită şi o misiune concretă: să contribuie la instalarea bunăstării în România prin susţinere tehnologică în inginerie electrică a agenţilor economici care creează în piaţă valoare adăugată. Strategia noastră îndreaptă forţa noastră de acţiune în direcţia acestei misiuni. Astăzi, noi corespundem acestei misiuni? Răspunsul nostru este univoc: da, astăzi lucrăm într-un spectru relativ larg – mă gândesc aici la specialităţile noastre privind economia de energie, materiale avansate cu aplicaţii în domeniul respectiv, dispozitive microelectromecanice, actuatori, tehnica impulsurilor electrice de putere şi CEM – probleme şi proiecte apropiate de activităţile economice din domeniu.

Ca persoană juridică ne-am format în anul 2001 prin gruparea şi reorganizarea unor laboratoare de cercetare - dezvoltare. Sfidând dorinţa multor privitori de afară, am reuşit să supravieţuim, astfel încât în anul 2004, prin HG 1282, am devenit Institut Naţional de Cercetare Dezvoltare în Inginerie Electrică în coordonarea ANCS. Pentru speranţele şi încrederea investită, tuturor celor implicaţi în acest demers, adâncă mulţumire.

De la această Hotărâre iniţiată de ANCS a pornit dezvoltarea noastră: dintr-un fost „batalion disciplinar”- cum ne plăcea nouă să numim o mare parte din actualul nostru institut - prin „albire” (recondiţionare, reparare, modernizare) şi dotare, am devenit un institut modern, în care putem satisface astăzi, în domeniile noastre prioritare de CDI, orice solicitare venită din economie. Am reuşit să beneficiem de câteva proiecte finanţate în cadrul FP7 al UE, atât de dotare dar şi de evaluare internaţională, proiecte care au stat şi ele la baza dezvoltării noastre.

S-au îmbunătăţit astfel rapid condiţiile de muncă în institut. Consecinţele: angajări de tineri absolvenţi, creşterea numărului de cercetători - doctori în ştiinţă, dezvoltare de laboratoare şi conştientizarea angajaţilor privind posibilitatea asigurării unei cariere în cercetare pentru cei cu rezultate meritorii.

Nu doresc ca aceste afirmaţii să inducă cititorului o convingere eronată: noi nu am primit cadou nimic, totul este obţinut cu un efort susţinut şi constant al colectivului nostru. Ceea ce pare de afară că „merge de la sine”, nu este altceva decât învelişul exterior, foarte frumos colorat, al unui organism viu cu

Page 18: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

18  

ardere internă intensă, nepoluantă şi eficientă. Acest înveliş atenuează radiaţia generată de viaţa trepidantă din interior.

Consider că în momentul de faţă colectivul nostru s-a maturizat: avem preocupări şi rezultate constante în domeniul energetic (eficienţa în conversia şi consumul energetic), în energii din surse alternative, aplicaţii ale supraconductorilor în inginerie electrică, materiale avansate, materiale pentru tehnologii energetice - materiale structurale şi funcţionale, compozite cu matrice polimerică, carbonică şi metalică, sisteme micro-electro-mecanice, tehnologii cu impulsuri de mare putere electrică şi CEM, caracterizare complexă de materiale.

În ICPE-CA funcţionează astăzi un centru de transfer tehnologic, un incubator de afaceri conectat la reţeaua europeană de incubatoare, un centru de excelenţă în radiochimie şi unul – cel mai tânăr - de iniţiere în cercetare în ştiinţe tehnice şi naturale a elevilor merituoşi din colegii şi licee. Desigur că aceste activităţi au ca rezultat tehnologii şi produse, articole în reviste internaţionale recunoscute, comunicări şi lecţii invitate la conferinţe internaţionale de prestigiu, premii şi menţiuni speciale la târguri, expoziţii şi saloane internaţionale de inventică; totul se sprijină pe o infrastuctură modernă şi adecvată, realizată pe contracte de cercetare din Planul Naţional, Fonduri din Programe Cadru ale UE şi pe proiecte finanţate din fonduri structurale. Specificul acestei infrastructuri este satisfacerea atât a nevoilor de realizare a epruvetelor, modelelor, prototipurilor, cât şi a necesităţii caracterizării acestor produse.

Cei 65 de ani ai noştri pot fi creionaţi în aceste câteva cuvinte? Desigur că nu! De aceea preferăm să scurtăm, pe cât posibil, compunerile noastre şi să lăsăm să vorbească faptele. În acest mod, cel ce se încumetă să citească aceste rânduri se bucură de aceleaşi repere, de aceeaşi origine – punct de plecare, cu cel care nu a avut ocazia sau curajul să piardă câteva minute cu citirea acestui mesaj.

Totuşi, înainte de a încheia, mă gândesc cu admiraţie la toţi foştii mei colegi şi cu speranţă la cei actuali, cu aşteptarea ca această construcţie a noastră să se perpetueze, cu îndeplinirea misiunii ce ne-am asumat-o la crearea Institutului nostru Naţional! La mulţi ani!

Page 19: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

19  

Reorganizarea ICPE un fapt gândit, implementat, eficace şi eficient

Prof. Dr. Ing. Nicolae VASILE

1. Premizele

ICPE, fără alte denumiri adiacente rezultate din diversele reorganizări făcute dinainte de 1989, reprezenta o marcă internaţională înregistrată la Organismul Mondial de Proprietate Industrială de la Geneva şi o forţă de promovare a diverselor domenii economice de vârf la nivelul României.

Avea deja în patrimoniul intelectual propriu o serie de contribuţii care parcurseseră etapele de teorie-brevete-modele experimentale-prototipuri-producţie proprie la nivel de serie mică, producţie de serie mare la intreprinderi tradiţionale sau nou înfiinţate, livrare de produse pe piaţa internă sau la export.

Trecuseră deja prin aceste faze, clase de produse precum: transformatoare, maşini electrice de uz general, aparate electrice de comutaţie, condensatoare, acumulatoare, maşini electrice speciale, redresoare, convertizoare de frecvenţă, care se regăseau în echipamente tot mai complexe precum: maşini unelte, locomotive electrice, instalaţii de foraj, industria cimentului, industria metalurgică, industria chimică, industria alimentară, industria auto, industria de apărare, etc.

Se aflau în derulare abordările a noi domenii precum: roboţii industriali, sursele regenerabile de energie, automobilul electric, senzori şi traductoare etc.

Fundamentele istorice, administrative, ştiinţifice care conduc spre aceste realizări constau în existenţa unei puternice tradiţii antebelice datorată unor personalităţi de excepţie (Nicolae Vasilescu-Karpen, Constantin Budeanu, Constantin Buşilă), ideea de electrificare, una din principalele direcţii prioritare ale României din anii `50, clarviziunea unor personalităţi postbelice (Remus Răduleţ, Aurel Avramescu), deciziile corecte ale unor conducători administrativi (miniştrii Gaston Marin, Ioan Avram, Alexandru Necula) şi eforturilor unor vizionari (foştii directori Alexandru Nicolau, Roman Stere, Gheorghe Hortopan, Felician Lăzăroiu, Florin Teodor Tănăsescu).

Ce avea să se întâmple cu toate aceste rezultate şi perspective după schimbările economico-sociale radicale de la sfârşitul anului 1989?

2. Ţinta şi obiectivele reorganizării

Ca şi în viaţa personală, când cel mai aproape de moarte eşti în perioadele de mari iubiri, în momentele de exaltare şi la nivel instituţional se întâmplă acelaşi lucru. Instituţia stabilă, tradiţională, cum devenise ICPE-ul în cele patru decenii de istorie, era într-un mare pericol existenţial. Reprezentanţii

Page 20: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

20  

noului guvern, chiar Primul Ministru Petre Roman, făcuseră la scurt timp după preluarea puterii declaraţii total neprietenoase domeniului cercetării, ca să nu spunem agresive, legându-l excesiv de Elena Ceauşescu şi, în consecinţă, trebuia dezmembrat! În acest context, ţinta unei strategii pe termen mediu a fost salvarea a ceea ce însemna atunci ICPE, într-o formă care urma să fie găsită.

În anul 1990 ICPE însemna o structură centrală situată în Bucureşti, cu două sedii, filiale la Iaşi, Bistriţa, Târgu Mureş, Sfântul Gheorghe şi Agigea, cu un total de 4300 salariaţi organizaţi în circa 90 de compartimente (filiale, secţii, laboratoare, colective) şi care avea o cifră de afaceri de circa 600 milioane lei şi datorii de circa 720 milioane lei, dintre care circa 170 milioane lei reprezentau datorii pentru investiţiile făcute şi încă neamortizate. Veniturile de la stat reprezentau cam 40%, restul provenea din contractele economice cu diverse întreprinderi producătoare, cărora institutul le livra produse sau le presta o gamă largă de servicii tehnice.

Obiectivele majore erau:

- Rezolvarea problemelor patrimoniale, deoarece noul sistem în care abia intrasem nu mai preconiza pentru viitor ca totul să fie proprietate de stat, rezolvarea juridică a proprietăţilor instituţiei devenind, în acest context, o mare prioritate;

- Asigurarea încărcării cu contracte, în condiţiile în care finanţarea de la stat nu mai era sigură şi scăzuse semnificativ;

- Eficientizarea activităţii, în condiţiile în care structura de personal era supraîncărcată cu diverse persoane căzute din poziţii de conducere, de partid şi de stat. Toate institutele de cercetări din România aveau înainte de 1989 şi un rol de ”cimitir al elefanţilor”.

3. Instrumentele reorganizării

Noua situaţie presupunea şi noi instrumente, acestea provenind din legislaţie, dar şi din oameni. Şi oamenii noi din conducere au apărut tot ca o consecinţă a schimbării legislaţiei, prin oferirea posibilităţii alegerii lor prin vot. Astfel au putut intra în sfera conducerii şi persoane din afara cercului de interese de dinainte de 1989.

Un instrument esenţial în eficientizarea institutului a fost negocierea salariilor, instrument care putea face o corespondenţă între salariu şi efort, dacă criteriile negocierii erau bine stabilite.

Un alt instrument important a fost modularizarea institutului. Pe aceste două importante instrumente ale restructurării am fost desemnat să le coordonez, de pe poziţia de director adjunct ştiinţific, de către dl. director general Florin Teodor Tănăsescu, în anul 1990, iar după demisia dânsului, de către dl. Ioan Boconcios, în anul 1991. Am avut o discuţie foarte responsabilă cu şefii de compartimente, în vederea schimbării radicale a modului de plată a salariilor şi de creare a unei independenţe economice a compartimentelor, în sensul deschiderii unor subconturi ale acestora în contabilitate. Se crea astfel, prin ”metoda lupei”, posibilitatea unei mai bune şi transparente gestionări a fondurilor compartimentelor, precum şi conştientizarea salariaţilor asupra situaţiei financiare a acestora. Negocierea salariilor urma să se facă în concordanţă cu situaţia financiară a compartimentului şi nu a institutului. Compartimentul avea

Page 21: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

21  

legătură financiară cu institutul doar prin activităţile generale care se plăteau prin regia de institut. Evident că toată această restructurare avea o influenţă majoră în regândirea contabilităţii institutului, dar aceasta era posibilă prin utilizarea tot mai mult a informaticii de gestiune care era asimilată de salariaţii serviciilor funcţionale.

Unii dintre şefii de compartimente, precum: Mircea Slănină (Filiala Iaşi), Vasile Rădulescu (Redresoare), Micu Dan (Acţionări electrice), Elek Demeter (Maşini electrice), Marcel Dumitraşcu (Condensatoare), Alexandru Chitian (Filtre), Radu Cramariuc (Electrostatică) şi Ovidiu Dumitrescu (Încercări seismice şi Locale), şi-au manifestat dorinţa şi capacitatea de a se separa instituţional complet, considerând că astfel pot evolua în viitor mult mai bine.

După analiza situaţiei, a fiecărui compartiment în parte, s-a creat baza economică a primei negocieri de salariu din istoria ICPE-ului. Comisia de negociere a primului Contract Colectiv de Muncă (CCM) a fost formată din Nicolae Vasile (împuternicit de directorul general), Maria Burtan (contabil şef), Paula Macri (consilier juridic), Viorica Mânzat (consilier juridic), Mihai Iovea (reprezentantul salariaţilor nesindicalişti), Sorin Paliuc şi Iulia Tudor (lideri sindicali). Negocierea a durat 8 luni. La nivel individual, negocierea cu cei 4300 de salariaţi a durat alte 3 luni, iar contestaţiile, pentru 600 de persoane, au mai durat încă o lună.

După un an de negocieri, făcute responsabil şi profesionist, au părăsit institutul, din proprie, iniţiativă circa 800 de persoane, iar situaţia economică a început să se îmbunătăţească.

În perioada premergătoare negocierilor am beneficiat de consultanţa gratuită a unei instituţii germane din domeniul managementul calităţii şi a unui consultant american, toţi provenind din diverse delegaţii care ofereau consultanţă în zona guvernamentală.

4. Noua structură, etapa 1992

În urma derulării unui anevoios demers birocratic, uşurat de o Hotărâre a Guvernului care stabilea ca toate institutele de cercetări din subordinea Ministerului Industriilor să se transforme în societăţi comerciale cu obiect principal de activitate cercetarea, decizie apărută în timpul mandatului ministrului Victor Athanasie Stănculescu, fiind aprobată ulterior şi de Hotărârea de Guvern referitoare la restructurarea ICPE în anul 1992, în urma căreia, în locul Institutului de Cercetări şi Proiectări Electrotehnice-ICPE-Bucureşti au apărut 9 instituţii juridice noi: ICPE SA, ICPE TRAFIL Iaşi, ICPE ACTEL SA, ICPE SAERP SA, ICPE ECOENERG SA, ICPE ELECTROSTATICĂ SA, ICPE Maşini Electrice SA, ICPE ELECTROCOND TEHNOLOGIES SA şi EUROTEST, opt dintre ele păstrând în denumire abrevierea ICPE, contribuind astfel la susţinerea în continuare a mărcii internaţionale înregisrate la OMPI Geneva şi la continuarea tradiţiei.

Prin această restructurare se deschidea calea privatizării rapide a tuturor societăţilor comerciale din ceea ce avea să se cheme în continuare ”Grupul ICPE”, cu excepţia ICPE SA care era intreprindere foarte mare, şi în continuare era destul de heterogen ca preocupări. Toate celelalte erau destul de bine concentrate pe domenii şi intrau în categoria IMM. Foştii şefi de compartimente care participaseră anterior la tot acest proces de restructurare au devenit primii directori generali ai noilor societăţi

Page 22: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

22  

comerciale. Aceştia au demarat rapid proceduri de privatizare, prima care a finalizat fiind ICPE TRAFIL Iaşi.

Eu am preluat conducerea celei mai mari unităţi rezultate din această restructurare şi anume ICPE SA. Aceasta avea activităţi de cercetare fundamentală, cercetare aplicativă, producţie, încercări, organizare de manifestări ştiinţifice şi expoziţionale şi mai avea în continuare un potenţial de restructurare.

5. Noua structură, etapa 2001.

În afara Filialei ICPE Bistriţa, care nu fusese pregătită pentru restructurarea din 1992, dar care avea oricum un mare grad de independenţă funcţională datorită separării spaţiale, care s-a separat ulterior şi privatizat, pentru ICPE SA rămânea o mare problemă internă, existenţa în aceeaşi structură a activităţilor cu viteze total diferite de circulaţie a fondurilor şi anume: cercetare fundamentală, cercetare aplicativă, producţie şi servicii, ultimele trei forme derulând banii mult mai rapid decât prima. Guvernul CDR (1996-2000) avea ca ţintă privatizarea tuturor societăţilor comerciale, inclusiv a celor cu profil de cercetare, stabilind termene şi sarcini clare pentru conducerile acestora. Pentru ICPE SA s-a îngăduit un termen de restructurare în vederea separării cercetării fundamentale de restul activităţilor, acceptându-se ideea că nu are ce căuta o parte de cercetare fundamentală într-o unitate privată. Am organizat astfel o formă internă intermediară denumită Centrul de Cercetări Avansate şi am numit primul şef al acesteia, pe dl. Wilhelm Kappel, care avea totodată aprobarea, dar şi sarcina de a face demersurile necesare de separare instituţională, pentru a permite restului să fie pregătit pentru privatizare. Această nouă structură a devenit ulterior ICPE Cercetări Avansate, care urma să fie acreditat ca Institut Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Inginerie Electrică.

6. Implementarea etapelor de reorganizare

În afara fazelor de gândire a diferitelor etape de restructurare, un rol important l-au constituit etapele de implementare. Deciziile guvernamentale sau administrative nu produc efecte prin ele însele, dacă nu se fac eforturi de implementare a acestora. Astfel, multe din actele aferente acestor decizii, pentru a fi aplicate, au avut nevoie de documente negociate, contracte colective de muncă, regulamente de organizare şi funcţionare etc. În cadrul ICPE de dinainte de 1992 şi al ICPE SA au fost aplicate nişte măsuri foarte curajoase şi inovative din punct de vedere managerial care necesitau acordul părţilor, deci negocieri cu reprezentanţii salariaţilor. Astfel, crearea indendenţei financiare a compartimentelor (centre de costuri), salarizarea flexibilă în funcţie de rezultatele economice ale acestor centre, recompense pentru aducerea de contracte nebugetare, recompense pentru înregistrarea şi aplicarea brevetelor, criterii de evaluare a salariaţilor pentru ierarhizarea în vederea negocierii individuale a salariilor, sporuri sau diminuări de salarii etc.

Toate acestea aveau un aspect de dorinţă şi altul de putinţă care trebuiau armonizate pentru a evita tensiunile neproductive.

Page 23: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

23  

Pentru acestea am colaborat responsabil şi eficient cu Maria Burtan şi Traian Bălănescu, directori economici în perioade diferite, Paula Macri şi Viorica Mânzat, consilieri juridici, totdeauna împreună, Sorin Paliuc, Iulia Tudor, Mircea Ignat, Marian Vochin şi Ionel Coman, ca lideri de sindicat în diferite perioade, cărora le mulţumesc încă o dată pentru buna şi eficienta colaborare.

7. Eficacitatea reorganizării

Este cunoscut că eficacitatea şi eficienţa sunt componentele competitivităţii. Eficacitatea reorganizării a fost realizată având în vedere că ţinta şi obiectivele stabilite au fost atinse. Tradiţia şi marca ICPE au rămas şi sunt încă prezente pe piaţa internă şi internaţională. Din foştii salariaţi ai ICPE (1989), marea majoritate şi-a continuat activitatea în vreuna din unităţile noilor structuri ICPE, unii au înfiinţat firme puternice active pe piaţă, alţii au ieşit la pensie la termenul legal.

În afara celor care au plecat la cerere după prima negociere a salariilor şi a celor care au plecat cu ocazia diverselor Hotărâri de Guvern care prevedeau anumite compensaţii, evoluţia personalului a fost cea naturală şi competenţa oamenilor ”marca ICPE” şi-a spus cuvântul şi au trecut mai bine ca mulţi alţii diversele crize din ultimii 25 de ani.

Transparenţa oferită de restructurările făcute a oferit condiţiile ca salariaţii să lucreze în condiţii bune şi să se lupte mai mult cu piaţa, cu concurenţa şi mai puţin între ei. Este de remarcat că în 25 de ani, într-o structură atât de mare, nu a existat nicio perturbaţie socială majoră, nicio grevă.

8. Eficienţa reorganizării

La o analiză a rezultatelor, la aniversarea de 60 de ani, cei din ”Grupul ICPE” realizau o cifră de afaceri de circa 60 milioane Euro, cu circa 1000 de salariaţi, comparativ cu cei 600 milioane de lei (echivalentul de azi a 50 milioane Euro) realizaţi cu 4300 de salariaţi în anul 1989, ceea ce înseamnă o creştere de eficienţă de circa 5 ori.

Fiecare structură ICPE a evoluat mai bine sau mai rău după condiţiile pieţii şi, de ce nu, după priceperea conducerii sale, fără ca rezultatele slabe ale uneia să le împiedice pe celelalte.

Structuri similare din alte domenii, de aceeaşi amploare, au evoluat mult mai rău, cu excepţia Platformei Măgurele, care însă a fost sprijinită guvernamental, cu fonduri publice.

Într-un stat în care politica faţă de cercetarea aplicativă s-ar fi făcut corect şi responsabil, o structură ca cea a ”Grupului ICPE” ar fi fost o adevărată forţă economică. Din păcate, în România, Strategiile cercetării, Planurile Naţionale de Cercetare, Strategia Lisabona, au constituit doar promisiuni pentru cercetarea aplicativă. Specialişti de genul celor din ICPE ar fi putut împiedica jaful naţional care s-a derulat cu gir politic şi poate, tocmai de aceea, au fost ţinuţi departe de marile decizii tehnico-economice. Să sperăm că Programul ORIZONT 2020 al Uniunii Europene nu va avea aceeaşi soartă pentru ţara noastră.

BIBLIOGRAFIE

[1] – Nicolae VASILE: Ştiinţă şi prejudecăţi, Editura ELECTRA, Bucureşti, 2014.

Page 24: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

24  

[2] – Nicolae VASILE, Ilie POPESCU: Monografia ICPE 1950-2000, Editura ICPE, 2000.

[3] – Maria NICULESCU, Nicolae VASILE: Epistemologie-Perspectiva interdisciplinară,

Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2011.

Ingineria electrică românească în timpul monarhiei perioada 1881-1948

(II)

Dr. Ing. Mircea IGNAT, INCDIE ICPE-CA

 

                   

“Credinţa mea sinceră, pe care o am de când eram mic şi cu care voi trece pe lumea cealaltă, este că democraţia şi normalitatea în ţara românească se vor face numai odată cu restaurarea Monarhiei”.

Corneliu Coposu

Elitele inginereşti. O mentalitate patriotică

În prima parte a lucrării a fost evidenţiat rolul constructiv al instituţiei monarhice româneşti în crearea statului modern, dar şi a mentalităţii naţionale, mai ales prin impunerea ca modele a regilor Carol I şi Ferdinand.

Desigur, pentru ingineria romănească, un rol important a fost reprezentat de faptul că primul Rege al României a fost animat de un viu interes pentru arte şi ştiinţe [2] preluat de la

Page 25: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

25  

tatăl şi bunicul său, viitorul rege al României. Carol I a frecventat mai întâi Şcoala unificată de artilerie şi inginerie din Berlin, având o bună iniţiere în inginerie, o puternică viziune a scopului şi o conştiinţă a datoriei [1,2].

Devine importantă pentru construirea României moderne mentalitatea cu adevărat patriotică apărută în perioada monarhiei: studiem la marile şcoli europene şi revenim în ţara care are nevoie de noi pentru construcţii, electrificări, drumuri şi poduri, iniţierea unui capitalism românesc sănătos şi, desigur, pentru crearea unor instituţii după modelul occidental: francez, german, englez. Iată pe scurt algoritmul de formare şi gestionare a elitelor care se reîntorceau din considerente pur patriotice, nedeclarate vocal şi tranşant, ceea ce reprezenta o chestiune de bun simţ, având corespondenţe în formarea aristocratică a elitelor.

Cum se explică că, în istoria recentă, elitele în formare (e vorba de elevii olimpici, cartea de vizită poate cea mai importantă a României în acest moment!) merg în occident, dar nu se mai întorc, comparativ cu perioada monarhistă?

Câteva explicaţii:

1. Perioada monarhistă cultiva în mod deosebit elitele în ideea că în orice societate democratică şi normală elitele reprezintă modele majore şi principala locomotivă. Să nu uităm că cele mai mari investiţii în cultură şi educaţie au fost aduse în perioada monarhiei, mai sigur în perioada regelui Carol al II-lea.

2. Elitele au acele iniţiative instituţionale care sunt, fără drept de apel, hotărâtoare pentru direcţiile de dezvoltare ale societăţii.

3. Actuala stare de fapt din România, care include desigur şi guvernarea, nu acordă decât în mod superficial atenţie iniţierii şi cultivării elitelor, principala preocupare fiind propria bunăstare a politicienilor şi guvernanţiilor. (Să nu neglijăm ultimele evenimente: martie –aprilie 2015 când bugetele pentru învăţămînt şi mai ales proiectele de cercetare au fost reduse cu până la 30%!). Aceste lucruri nu au avut loc în perioada monarhiei.

Cele două preocupări existente pe timpul monarhiei, finanţarea învăţământului şi culturii, cât şi cultivarea şi consolidarea elitelor, au făcut ca tinerii formaţi în universităţile occidentale să revină şi să construiască în ţară! Este cazul atâtor ingineri sau medici.

Aceasta era marea lecţie de mentalitate pe care a propus-o monarhia românească, fără declaraţii sforăitoare, supralicitate, aşa cum procedează actualii guvernanţi astăzi.

Măcar de ne-am situa în spiritul lui Hannah Arendt [3] (mai ales în ceea ce priveşte republica): „Principiul monarhiei este onoarea, cel al republicii virtutea, iar principiul tiraniei este frica”.

Numai un argument ce trebuie amintit. Cine studiază lucrarea Profesorului Noica St. Nicolae [3] şi vede grija şi profesionalismul acordat administrării Domeniului Coroanei, poate înţelege mai

Page 26: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

26  

bine această lecţie de mentalitate. Merită de amintit aici principalii administratori [3] care au avut prestaţii deosebite prin rigurozitate şi cinste (iată că aceste lucruri au fost posibile şi în România!), reprezentând bune exemple, atât pentru contemporani cât şi pentru viitorime.

Administrator Perioada

1. Ion Kalinderu (1840- 1913)

Cu studii universitare juridice şi în medicină la Paris.

1 octombrie 1884 - 12 decembrie 1913

2. Barbu Ştirbei (1873- 1946)

Diplomat al Facultăţii de Ştiinţe Juridice şi mare proprietar de moşii de a căror administrare se ocupa personal.

21 decembrie 1913 – 9 decembrie 1919

3. Nicolae Mişu (1858 – 1924)

De profesiune diplomat.

9 decembrie 1919 - 15 mai 1920

4. Ernest Balif (1871 - 1941 )

General cu studii la Şcoala Superioară de Război din Bucureşti şi stagii de formare la Saumur (Franţa).

15 mai 1920 – 13 februarie 1941

5. Alexandru Manolescu (1885- 1941)

General de brigadă cu contribuţii în primul război mondial.

15 februarie 1941 – 11 iulie 1942

6. Dimitrie Negel

Proprietar funciar, ministru al Agriculturii şi Domeniilor, mareşal al Curţii Regale.

22 iulie 1942 – 4 ianuarie 1948

Nu mulţi cunosc că una din primele construcţii originale destinate domeniilor agricole din ţară, aflată în cadrul Domeniilor Regale, castelul de apă de la Periş[3], a fost proiectat şi realizat din beton armat (un turn de 14 m înălţime şi un diametru de 3 m) de către tânărul inginer Gogu Constantinescu, viitorul creator al sonicităţii şi a altor invenţii revoluţionare.

Page 27: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

27  

Da, era vorba de o perioadă în care valorile erau apreciate conform celor spuse de Constantin Noica: „Binele românesc...ca orice bine începe de la valoare; de la respectul şi triumful valorilor în sânul societăţii”.

Domeniile Regale, luând numai acest exemplu, au reprezentat şi modele culturale. Administratorii care s-au perindat monitorizau şi acţionau în mod direct asupra organizării şi funcţionării şcolilor şi asociaţiilor culturale şi economice ale sătenilor. Aceste modele urmând apoi să se extindă în toată ţara.

Să ne reamintim şi de testamentul regelui Carol I, rege generos şi înţelept, care avea in vedere şi instituţiile de cercetare şi învăţământ (vom sublinia aceste lucruri apărute în testament):

Am hotărât dar o sumă de douăsprezece milioane lei pentru diferite aşezăminte, noi fundaţiuni şi ajutoare, în fondurile Statului şi publice, în acţiuni sau bani; această sumă va fi distribuită precum urmează:

- Academiei Române, şase sute mii de lei, capital pentru publicaţiuni;

- Fundaţiunii mele universitare, pentru sporirea capitalului, şase sute mii de lei;

- Pentru întemeierea unei şcoli industriale la Bucureşti (organizarea aproape ca aceea de la Munchen), trei milioane de lei.

- Pentru întemeierea unui fond ca ajutor pentru studenţii săraci, cinci sute de mii de lei, capital depus în fonduri de stat la Casa de depuneri; în fiecare an dobânzile acestui capital vor fi împărţite între 50 de studenţi săraci;

- Pentru burse în străinătate, spre a pregăti pe tineri pentru şcoala industrială ca profesori, cinci sute mii de lei capital.

Elitele ingineriei electrice în perioada monarhiei

„Să cinstim pe oamenii noştri mari! Orice naţiune ce lipseşte de la această datorie prepară ruina sa intelectuală, morală şi materială; ea nu va trăi multă vreme pe pământ şi nu va lăsa pierind decât o urmă întunecată printre popoarele viitorului”. I.B.Dumas [3]

Din păcate pentru poporul român, referitor la citatul de mai sus, nu a ştiut să cinstească personalităţile sale culturale, politice, ştiinţifice decât în perioada monarhiei. Desigur că au fost elite şi în perioada comunistă, dar evidenţierea lor nu era posibilă [11].

Dl. Costin Rucăreanu face o diviziune cu totul interesantă privind personalităţile din domeniul ingineriei electrice [4], diviziune sau clasificare ce evidenţiază foarte clar pe eroii civilizatori cu contribuţii esenţiale, pe care o prezentăm mai jos:

Page 28: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

28  

I. Premergătorii: - Dimitrie Negreanu (1858- 1908) - Dragomir Hurmuzescu (1865-1954) - Laurenţiu Teodoreanu (1870- 1943) - Nicolae Vasilescu – Karpen (1870- 1964) - Sigmund Dachler (1872- 1951) - Dionisie Ghermani (1877- 1948) II. Generaţia de aur - Constantin Buşilă (1877 - 1949) - Dimitrie Leonida (1883 - 1965) - Mircea Volanschi (1883 - 1974) - Ioan S. Gheorghiu (1885 - 1968) - Constantin Budeanu (1886 - 1959) - Corneliu Mikloşi (1887 - 1963) - Ştefan Procopiu (1890 - 1972) - Hans Thiess (1890 – 1995) - Plăutius Andronescu (1893 - 1975) - Nicolae Caranfil (1893 - 1978) - Alexandru Popescu (1897 - 1974) - Constantin Dinculescu (1898 - 1990) - Cezar Parteni – Antoni (1900 -1956) - Dorin Pavel (1900 – 1979) - Martin Bercovici (1902 - 1971) - Aurel Avramescu (1903 – 1985) - Remus Răduleţ (1904 – 1984) - Ion Antoniu (1905 – 1987) - Paul Dimo (1905 - 1990) - Paul Cartianu (1905 – 2001) - Ştefan Georgescu Gorjan

La această elită a ingineriei electrice trebuie adăugată elita ingineriei mecanice, a ingineriei

în construcţii, dar şi celelalte domenii, existând o anumită armonie între acestea.

După autorul celei mai complete lucrări privind preindustrializarea şi industrializarea României, Volker Wollmann [5], ne înscriem „...printre ţările cu un bogat patrimoniu tehnic, destul de armonios distribuit în urma dezvoltării economice”, dezvoltare ce trebuie privită şi ca urmare a revoluţiei mentale introduse de monarhie: mă formez în occident şi revin pentru a mă implica în construcţia propriei ţări, cazul personalităţilor amintite mai sus.

“O virtute ascunsă, adeseori nedescoperită (spune Wollman), a valorosului patrimoniu tehnic din România este apartenenţa acestuia la istoria tehnicii, respectiv la civilizaţia naţională şi europeană“.

Revenind la diviziunea D-lui Costin Rucăreanu, mai trebuie remarcat că printre cei enumeraţi există multe personalităţi pe care le putem denumi personalităţi – instituţie. În general

Page 29: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

29  

suntem foarte atenţi la elitele care au fost remarcate cu contribuţii deosebite, dar mai puţin atenţi la cei care au construit instituţional. Vorbim mult despre Mihai Eminescu, dar foarte puţin de Maiorescu.

Acest lucru s-a întâmplat şi în domeniul ingineriei. Ne facem datoria să amintim numele unor manageri cu totul deosebiţi în ceea ce priveşte implicarea şi construcţia instituţională:

Dragomir Hurmuzescu (1865 - 1954), Laurenţiu Teodoreanu (1870 - 1943), Nicolae Vasilescu–Karpen (1870 - 1964), Constantin Buşilă (1877 - 1949), Dimitrie Leonida (1883- 1965), Corneliu Mikloşi (1887- 1963), Hans Thiess (1890 – 1995), Nicolae Caranfil (1893 - 1978).

Nu ne vom opri la fiecare personalitate în parte, unele din aceste personalităţi au fost prezentate cu prilejul seminariilor de istoria electrotehnicii româneşti sau vor fi prezentate în numerele viitoare ale revistei.

BIBLIOGRAFIE

[1] Memoriile Regelui Carol I al României, vol. I-IV, Ed. Scripta, Bucureşti, 1992.

[2] Lindenberg P., Regele Carol I al României, Humanitas, Bucureşti, 2003.

[3] Noica St. Nicolae, Petrescu St.,” Domeniul coroanei, instituţie model a lui Carol I, după 130 de ani”, Ed. Vremea, Bucureşti, 2014.

[4] Rucăreanu C., ”Personalităţi din energetica românească”, Institutul Naţional pentru studiul amenajării şi folosirii surselor de energie, Bucureşti, 2003.

[5] Wollmann V., ”Patrimoniul preindustrial şi industrial în România” vol. I,II,III, Ed. Honterus, Sibiu, 2010.

[6] Nastasă L., ”Itinerarii spre lumea savantă. Tineri din spaţiul românesc la studii în străinătate (1864- 1944)”, Ed. Limes, Cluj Napoca, 2006.

[7] Schneider Rh., ”L’evolution de l’education dans les Etats d’Europe occidentale entre 1870 et 1975”, in Perspectives des sciences socials en Allemagne aujourd’hui, Editions de la Maison des Sciences de l’homme, 1991, pp.3-39.

[8] Siupiur E. „Les intellectuels roumains du XIX – siecle et la reorganisation de la classe politique et du systeme institutionnel”, Revue Roumaine d’ Histoire”, XXXIV, no. 1, 1995, pp. 75-96.

[9] Hurmuzescu Gr., ”Chestiuni de invăţământ. Universităţile noastre”, Noua revistă română, I, 1900, vol. 2, nr. 24, p. 441.

Page 30: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

30  

[10] Karvar A., “ Les eleves roumains de l’Ecole politechnique et la politique exterieure de la France (1859 - 1914)”, Revue d’histoire diplomatique» 4, 1993, pp. 309-324.

[11] Boia L. »Mitologia ştiinţifică a comunismului » Humanitas, Bucureşti, 2005.

Ionel Brătianu – inginer ca formaţie, om politic prin tradiţie, istoric în aspiraţie

Tudor VIŞAN-MIU

Motto: „Acest om, inginer prin studii, bărbat politic prin activitatea lui, era convins că dacă ar fi fost liber să urmeze imboldul sufletului său ar fi ales, fără o clipă de îndoială, cariera de istoric.” – I. G. Duca (1879-1933)

Ionel Ion Constantin Brătianu s-a născut la 20 august 1864 la moşia familiei Brătianu din Florica, judeţul Argeş. Tatăl său, Ion Constantin Brătianu, trecea prin momente dificile: la 2/14 mai 1864, domnitorul Alexandru Ioan Cuza dăduse o lovitură de stat asumându-şi puteri autoritare. Ionel nu împlinise nici doi ani când, în 1866, tatăl său a contribuit la abdicarea lui Cuza şi aducerea unui prinţ dintr-o dinastie străină, Karl de Hohenzollern-Sigmaringen, conform unor aspiraţii româneşti din 1857.

Ionel Brătianu a urmat cursurile Colegiului „Sfântul Sava” din Bucureşti (1874-1882). După susţinerea bacalaureatului a efectuat un stagiu militar de 6 luni obţinând gradul de sublocotenent. În timp ce tatăl său era preşedintele Consiliului de Miniştri/prim-ministru (1881-1888), Ionel Brătianu a plecat, în vara anului 1883, la Paris, urmând îndemnul tatălui său: „Ţara nu se poate ridica decât prin ingineri”. După un an pregătitor ca intern la Şcoala preparatorie Sainte-Barbe, într-o clasă de matematici speciale, a fost admis, în 1884, pentru a urma cursurile Şcolii Politehnice (École polytechnique)1, între 1884-1886. Şi-a continuat studiile la Şcoala Naţională de Poduri şi Soşele (École Nationale des Ponts et Chaussées)2, pe care a absolvit-o în mai 1889. Acolo l-a cunoscut, printre alţii, pe faimosul Anghel Saligny (1854-1925) cu care a legat relaţii de amiciţie. A eşuat, în schimb, în tentativa de a obţine o licenţă în matematică la Sorbona: „Şcoala de poduri este departe de a-mi displace şi, ca inginer, aş putea face mai multe servicii ţării mele decât ca doctor în ştiinţe.”

                                                            1 Înfiinţată în 1794, în timpul Revoluţiei Franceze, de către „Convenţia Naţională”, de către Lazare Nicolas Marguerite, Comte Carnot şi Gaspard Monge, Comte de Péluse. 2 Înfiinţată în 1747 drept Şcoala Regală de Poduri şi Şosele, în timpul regelui Ludovic al XV-lea al Franţei (1715-1774), a devenit, în 1775, Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele. 

Page 31: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

31  

Întors în ţară în 1889, Ionel Brătianu nu s-a aflat în situaţia cea mai propice: lunga guvernare Brătianu se încheiase, starea de sănătate a tatălui său se deteriorase (avea să moară după doi ani, la 16 mai 1891), iar treburile economice ale familiei trebuiau redresate („În vremurile acelea, oamenii politici îşi mai şi diminau averile din pricina sarcinilor publice ce le reveneau!”, observă Acad. Dan Berindei3). Astfel, şi-a început activitatea de inginer la căile ferate, fiind angajat de inginerul Gheorghe Duca şi, prin bunăvoinţa prietenului său, Anghel Saligny. „Din profesiunea lui de inginer rămăsese cu obişnuinţa de a nu pune piciorul pe un teren înainte de a-l fi sondat şi de a cunoaşte bine soliditatea lui.” (I.G.Duca)

La 1 noiembrie 1899, a lucrat la serviciul liniei Feteşti – Cernavodă şi la podurile de peste Dunăre şi Borcea, sub conducerea inginerului Anghel Saligny, avându-l ca şef direct pe inginerul Herjeu. Rolul său a fost elaborarea de studii şi trasee. La 1 ianuarie 1890 a fost admis în corpul tehnic, ca inginer clasa a III-a. La 1 ianuarie 1895 a dobândit gradul de inginer ordinar clasa I. Anghel Saligny, care îi aprecia calităţile, i-a încredinţat conducerea de şantiere şi nu o muncă de birou (pe care, oricum, o detesta). Brătianu a condus lucrările de la liniile de cale ferată Bacău - Piatra-Neamţ, Crasna - Huşi, Chitila - Ploieşti (dublarea liniei), lucrările de dezvoltare a staţiei Ploiesti, lucrările de construcţie a clădirii staţiei Râmnicu Sărat, a podului peste Siret de la Barboşi, lucrările de înlocuire a podurilor de lemn de pe Valea Prahovei şi altele. „În scurta, dar activa ocupaţie de inginer a dovedit o înaltă pregătire, conştiinciozitate superioară, creând totdeauna în jurul lui o atmosferă de sinceră camaraderie. Îi placea să trăiască în mijlocul colegilor.” (Mihai Mihăiţă)

Totodată, Ionel Brătianu a devenit membru al Societăţii Politehnice, fiind coleg cu Anghel Saligny, Spiru Haret, Gheorghe Duca şi multe alte personalităţi ştiinţifice de prestigiu. A participat la studiile elaborate de membrii Societăţii Politehnice, a susţinut conferinţe, a fost membru şi vicepreşedinte în Comitetul Societăţii şi redactor al Buletinului Societăţii Politehnice. De asemenea, cu multă generozitate, a renunţat la salariul de redactor, dispunând ca sumele respective să fie folosite pentru premierea celor mai bune articole publicate în Buletin. Cariera de inginer a lui I. C. Bratianu s-a încheiat în toamna anului 1895, odată cu inaugurarea podurilor peste Dunăre de la Cernavodă, la care a luat parte în calitate de colaborator. A fost decorat de Regele Carol I pentru activitatea sa tehnico-ştiinţifică. Şi-a încheiat definitiv activitatea de inginer şi membru al Societăţii Politehnice la 1 ianuarie 1896 (constituţia permitea inginerilor funcţionari publici să fie şi parlamentari), când a terminat de predat toate lucrările cu care era însărcinat.4 În 1895, odată cu revenirea la putere a Partidului Naţional Liberal, Ionel Brătianu şi-a părăsit carierea inginerească pentru a sprijini activitatea partidului întemeiat şi condus de tatăl său. În 1895 a candidat şi a fost ales ca deputat de Târgu Jiu / Gorj, la 31 de ani. Unchiul său, Dumitru Brătianu (1818-1892), a preluat conducerea Partidului Naţional Liberal până la moartea

                                                            3 Acad. Dan Berindei, „Începuturile lui Ionel Brătianu”, revista Istorie şi civilizaţie, nr.38/noiembrie 2012 (dedicat celor 85 de ani de la moartea lui Ionel Brătianu), pp.6-7 4 Mihai Mihăiţă, „Marele bărbat de stat, inginerul Ion I. C. Brătianu (1864 - 1927)”, în Univers Ingineresc, nr.17/septembrie 2014. 

Page 32: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

32  

sa, fiind înlocuit de Dimitrie Sturdza, până în 1909. În 1897 a devenit ministru al Lucrărilor Publice, iar, în 1898, Ministru de Finanţe. A fost ministru de interne între 1907-1909, preocupându-se, în timpul răscoalei ţărăneşti, de hrana săracilor. „Ca ministru, el venea cu viziuni înnoitoare. Recomanda, între altele, ca avansările să nu se facă după vechime, ci după merit, insistând asupra faptului că pregătirea unui specialist trebuia să fie continuă”5. Referirile la pregătirea sa inginerească nu au lipsit: când Nicolae Iorga l-a întrebat, într-o interpelare în Parlament, cu aerul unui savant, “La urma urmei, ce pot eu învăţa de la un inginer?”, răspunsul marelui om politic, ironizând şi unele excese ale marelui istoric, a fost: „Măsura, domnule profesor!”. Ionel Brătianu avea să devină preşedintele PNL şi prim-ministru în 1909. A guvernat în perioada intrării României în război (1914-1918), păstrând o neutralitate inteligentă (1914-1916), dar şi influenţând alăturarea de partea Aliaţilor. În 1919 a fost un neînduplecat susţinător al intereselor româneşti la tratativele de pace, acolo unde bărbatul a eşuat, iar femeia, regina Maria, a izbăvit. A revenit la guvernare în 1922-1926 şi 1927. La 24 noiembrie 1927, prim-ministrul Ionel Brătianu se stingea la Bucureşti, din cauza unei boli stupide, în acelaşi an cu suveranul, regele Ferdinand.

Redau aici modul în care a fost caracterizat de Ion Gheorghe Duca (1879-1933), prim ministru în 1933, într-o conferinţă rostită la 7 ianuarie 1931, cu prilejul inaugurării Bibliotecii „Ion I.C.Brătianu”:

„Era omul cel mai hotărât din generaţia sa, creierul său era în veşnică şi fecundă elaborare, iar, în schimb, sub aparenţele sale senine, se ascundeau un spirit necruţător de autocritică, o conştiinţă veşnic preocupată de răspunsurile ce-i incumbă şi datoriile pe care le avea de îndeplinit.”6

Un spirit calculat: „El nu se hotăra niciodată repede. Elaborarea hotărârilor sale era întotdeauna înceată, uneori chiar greoaie, fiindcă, înzestrat în cel mai înalt grad cu simţul contingenţelor, din primul moment apăreau în mintea lui toate repercusiunile probabile şi posibile ale unui act, aşa încât, înainte de a se hotărî să facă acel act, examina, reexamina, contraexamina toate urmările lui şi nu trecea de la intenţie la fapte decât după ce, cântărind toate argumentele, favorabile şi nefavorabile, foloasele îi păreau mai puternice, mai determinante decât neajunsurile.”7. „Nu-i plăceau hotărârile improvizate, tocmai fiindcă la el totul era gândit şi răzgândit ceasuri întregi, zile întregi.”8

„Brătianu nu era un om activ”, în înţelesul efortului fizic: „Întâi, avea oroarea, oroarea înnăscută, a sforţării inutile. În al doilea rând, dispreţuia munca materială şi birocratică”. „În

                                                            5 Acad. Dan Barindei, loc.cit, p.8 6 I.G.Duca, Portrete şi amintiri, ediţia a V-a, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p.41. Ultima ediţie a cărţii dată din 1932, Ed. Cartea Românească, dinainte de moartea autorului (1933).  7 op.cit, pp.43-44 8 op.cit, p.50 

Page 33: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

33  

schimb, era însă de o neîncetată activitate cerebrală. N-am cunsocut om care să gândească mai mult şi mai continuu.”9

Pasiunea istorică a lui Ionel Brătianu o rezumă astfel istoricul Ion Bulei, pe baza surselor:

„Mare pasionat de istorie. Totdeauna putea fi văzut cu o carte de istorie în mână. Probabil că de la el a moştenit fiul său, George Brătianu, pasiunea pentru istorie. Îl pasionau originile românismului, îl fascinau geniul diplomatic şi de conducător de stat al lui Ştefan cel Mare, remarcabila cutezanţă a lui Mihai Viteazul. Tudor Vladimirescu era pentru el prototipul eroului. Îl atrăgea destinul misterios al unor principi fanarioţi pe tronul ţărilor române, sau scrierile călătorilor străini asupra ţărilor române [...] Conversaţia lui, când se referea la chestiuni istorice, era bogată, era totdeauna plină de farmec şi interesantă. [...] Prin istorie vedea schimbarea necontenită a împrejurărilor umane, înţelegea relativitatea lucrurilor, influenţa patimilor şi rolul imponderabilelor şi se convingea de nevoia adaptabilităţii în activitatea politică.”10

BIBLIOGRAFIE

Berindei, Dan, „Începuturile lui Ionel Brătianu”, revista Istorie şi civilizaţie, nr.38/noiembrie 2012

Bulei, Ion, Viaţa în vremea lui Carol I, Ed. Tritonic, 2005

                                                            9 op.cit, pp.49-50 10 Ion Bulei, Viaţa în vremea lui Carol I, Ed. Tritonic, 2005, pp.73-74 

Page 34: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

34  

Cantacuzino, Sabina, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu, vol. II, 1914-1919 (cu un adaos de însemnări 1870-1941), ed. a III-a, îngrij. Elisabeta Simion, Ed. Humanitas, Bucureşti

Duca, Ion Gheorghe, Portrete şi amintiri, ediţia a V-a, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990

Mihăiţă, Mihai, „Marele bărbat de stat, inginerul Ion I. C. Brătianu (1864 - 1927)”, în Univers Ingineresc, nr.17/septembrie 2014.

OCTAVIAN TOMUŢĂ

Ing. Alexandru TURDEANU 7.3.2015

Nu va fi o evocare riguroasă a meritelor şi activităţii marelui acumulatorist Octavian

Tomuţă, ci, mai degrabă “un remember” al omului plin de lumină şi încurajare pentru cei din jur, între care, m-am numărat şi eu.

Lumea acumulatoriştilor din ţara noastră este foarte restrânsă: 2 fabrici de baterii cu Pb, una de baterii uscate, o catedră de electrochimie la Univ. din Cluj şi un colectiv de cercetare la ICPE Bucureşti…

La înfiinţarea fabricii de la Bistriţa, cei ce ne-am trezit repartizaţi direct din facultăţi, sau am venit mânaţi de felurite imbolduri (între care frica de un nou cutremur nu era de neglijat), ne-am pomenit în mare dificultate în a înţelege mecanismele subtile de funcţionare a surselor chimice de curent. Licenţa pe care o avea Acumulatorul Bucureşti (mama noastră, de la care am învăţat primele noţiuni), era foarte preţioasă la fabricarea bateriilor, dar nu oferea explicaţiile necesare înţelegerii fenomenelor ce aveau să se petreacă în timp, pe durata vieţii lor (a bateriilor).

Trec peste oamenii remarcabili care au condus fabricile din Bucureşti sau Bistriţa, în timpurile grele ale dictaturii, dar şi a concurenţei nemiloase de după 1990, între care Ionică Repede, care conduce providenţial, de peste un sfert de veac, destinele acumulatoriştilor din Bistriţa, sau directorul Aristide Caranda, nume bine-cunoscut bucureştenilor de acum şi din trecut şi mă voi opri la OCTAVIAN TOMUŢĂ, figură tragică prin ororile politice prin care a trecut, dar în acelaşi timp luminoasă pentru noi, cei care am urmat la o generaţie, cuceriţi - fără excepţie - de charisma blândă, deschisă, dar care emana o anume tărie încercată în “foc”. Liniştea pe care o simţeai imediat ce erai în prezenţa sa izvora dintr-o credinţă neclintită în Dumnezeu, o apreciere justă a importanţei lucrurilor nepieritoare faţă de cele trecătoare, cu care ne confruntăm plini de nelinişte, zilnic (vom putea rezolva tema de cercetare aleasă o vom putea omologa? etcetera, etcetera…).

Page 35: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

35  

Şi aşa, iată-mă în pragul uşii laboratorului de surse al ICPE Bucureşti, unde auzisem că lucrează domnul Tomuţă, a cărui faimă o luase înaintea întâlnirii noastre: era autorul multor tehnologii preluate de noi de la Ac. Bucureşti şi, în plus, era autorul singurei cărţi practice despre Acumulatoare (Cartea profesorului Oniciu de la Cluj, fiind foarte teoretică şi puţin înţeleasă de noi ).

Intrarea în “scenă” s-a produs aidoma, ca într-una dintre nuvelele mele preferate, scrise de V. Voiculescu: “Misiune de încredere “, anume, când s-a deschis usa, ca printr-o minune au pătruns pieziş razele soarelui şi cu ele odata, s-a ivit domnul Tomuţă, dezvăluit de lumină

Au urmat o scurtă prezentare şi o lungă discuţie pe temele neelucidate încă din tematica bateriilor cu Pb, întrebări ce mă frământau de multă vreme …

După o scurtă vreme, l-am regăsit într-un laborator al doamnei Papagheorghe, la Calitate, la un colectiv celebru (condus de dl. Rogoveanu) şi având drept colegi pe Paul Iliescu, dl. Mazăre, toţi cercetători de mare valoare, dar cu “pete” politice. A fost meritul celor doi directori ai ICPE-ului, domnii Tănăsescu şi Bîrcă, faptul de a sesiza imediat valoarea acestor oameni şi de a-i sprijini (ca şi pe alţi “prigoniţi”) în activitatea lor. (Trebuie să fac menţiunea că personal nu le împărtăşesc convingerile politice, dar nici n-am avut curajul să provoc o discuţie mai amplă pe această temă cu ei, care au îndurat peste măsură de a povesti, dar încă de a ne da cu părerea noi, cei ce am fost scutiţi de astfel de barbarii…).

Mă întreb şi m-am întrebat întotdeauna, ce forţă extraordinară l-a condus ca într-un timp extrem de scurt de care a dispus, după eliberarea din ’64, să poată realiza terminarea studiilor şi scrierea singurei cărţi practice în domeniul nostru, între activităţile zilnice, familiale şi de serviciu…

Îmi stăruie în minte şi acum sprijinul deosebit şi îmbărbător, când, într-o împrejurare foarte dificilă a vieţii, mi-a fost “pace şi linişte” izvorâte din cele îndurate în “tinereţea sa irosită”… dar fructificată miraculos cu cazul meu, după atâţia ani…

Nu pot încheia altfel, doar cu versurile din Kipling (menţionate de Steinhardt în al său “Jurnal al Fericirii”):

LIFE IS MOSTLY FROTH AND BUBBLE, TWO THINKS STAY LIKE STONE: KINDNESS, IN ANOTHER’S TRUBLE, COURAGE, IN YOUR OWN. Ce bine i se potrivesc domnului TOMUŢĂ: gentileţea în necazul altora şi curajul în al

său, propriu…

Page 36: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

36  

 

  

Interviu cu tineri cercetători din INCDIE ICPE-CA Nume: Mituleţ Prenume: Lucia-Andreea 1.Ce v-a determinat să alegeţi cariera de cercetător?

Am ales să îmi desfăşor activitatea în domeniul cercetării datorită posibilităţilor pe care acesta le oferă. Cariera de cercetător implică atât dezvoltarea cunoştintelor pe care le-am dobândit în anii de studiu, cât şi dezvoltarea personală multidisciplinară. 2. Aveţi o deviză după care vă călăuziţi în activitatea de cercetare? Care este aceea?

Nu am o deviză pe care o urmăresc în activitatea de cercetare, dar am în vedere realizarea eficientă a oricărei activităţi la standarde autoimpuse de calitate. 3. Ce aşteptări aveţi de la cariera de cercetător?

Doresc ca această carieră să-mi aducă beneficiile corespunzătoare activităţii depuse, atât din punct de vedere al evoluţiei profesionale, cât şi personale. 4. Ce ar trebui să facă institutul pentru a vă susţine în activitatea de cercetare?

În această privinţă, institutul trebuie să ofere posibilitatea de evoluţie, prin punerea la dispoziţie de stagii de pregătire şi specializare, dar şi motivarea financiară corespunzătoare eforturilor susţinute, depuse constant. 5. Unde vă vedeţi în următorii 10 ani? Tot în cercetare?

Cred că am ales cariera potrivită, dorind astfel ca peste 10 ani să activez în acelaşi domeniu. 6. Consideraţi că infrastructura de cercetare din INCDIE ICPE-CA este suficientă pentru dezvoltarea proiectelor dumneavoastră de cercetare? Dacă nu, de ce? Dacă da, de ce?

Cred că infrastuctura existentă în cadrul INCDIE ICPE-CA este suficientă pentru dezvoltarea proiectelor în care sunt implicată. Infrastructura a fost modernizată în ultimii ani,

Page 37: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

37  

prin prisma proiectelor depuse şi ulterior finanţate şi a luat în considerare cele mai multe din domeniile noastre de specializare. 7. Puteţi enumera câteva avantaje ale mediului actual de cercetare din România? Dar câteva neajunsuri?

Cred că avantajele mediului de cercetare din România constau în evoluţia intelectuală pe care acesta o oferă, dar şi în posibilitatea de a ne regăsi într-un mediu de lucru corespunzător. Pe de altă parte, principalul dezavantaj priveşte finanţarea necorespunzătoare a domeniului de cercetare şi faptul că acesta nu este considerat o prioritate. 8. Ce ar trebui să se schimbe pentru ca activitatea de cercetare să fie mai bine sustinuţă?

Cred că activitatea de cercetare ar putea oferi rezultate superioare, prin motivarea personalului din punct de vedere al evoluţiei profesionale, prin salarizarea corespunzătoare şi finanţarea necesară de la bugetul de stat. 9. Care credeţi că vor fi realizările dumneavoastră din următorii ani?

Realizările profesionale personale privesc obţinerea titlului de Doctor în domeniul ingineriei energetice, dar şi realizarea criteriilor de avansare la gradul de Cercetător Ştiinţific gradul III. Nume: Radu Prenume: Elena 1.Ce v-a determinat să alegeţi cariera de cercetător?

Ideea de a descoperi şi de a învăţa ceva nou în fiecare zi.

2. Aveţi o deviză după care vă călăuziţi în activitatea de cercetare? Care este aceea? Nu am neapărat o deviză...să ajut cu ce pot la dezvoltarea cercetării.

3. Ce aşteptări aveţi de la cariera de cercetător? Dezvoltare personală şi intelectuală.

4. Ce ar trebui să facă institutul pentru a vă susţine în activitatea de cercetare? Să asigure un minim necesar pentru a susţine activitatea de cercetare.

5. Unde vă vedeţi în următorii 10 ani? Tot în cercetare? În cadrul INCDIE ICPE-CA...cu o carieră strălucită în cercetare.

6. Consideraţi că infrastructura de cercetare din INCDIE ICPE-CA este suficientă pentru dezvoltarea proiectelor dumneavoastră de cercetare? Dacă nu, de ce? Dacă da, de ce?

Consider că Laboratorul de Biologie ar merita un minim de resurse pentru dezvoltarea proiectelor.

7. Puteţi enumera câteva avantaje ale mediului actual de cercetare din România? Dar câteva neajunsuri?

Page 38: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

38  

Avantaje: oameni capabili, pasiunea şi devotamentul pentru meseria aleasă. Neajunsuri: echipamente, comunicare interdisciplinară slabă sau deloc.

8. Ce ar trebui să se schimbe pentru ca activitatea de cercetare să fie mai bine susţinută? În primul rând, comunicarea interdisciplinară, asigurarea resurselor necesare activităţii de

cercetare, promovarea tinerilor cu speranţe şi pasiuni, acumulare continuă de cunoştinte (participarea/realizarea de conferinţe, cursuri, seminarii)...lista poate continua...

9. Care credeţi că vor fi realizările dumneavoastră din următorii ani? Dezvoltarea Laboratorului de Biologie din cadrul INCDIE ICPE-CA şi a proiectelor de

cercetare ce includ acest domeniu.

Nume: CHIHAIA Prenume: Rareş Andrei 1. Ce v-a determinat să alegeţi cariera de cercetător?

Mi-am dorit să am posibilitatea de a rezolva anumite probleme tehnice şi să identific soluţii inovative, în orice domeniu, care să vină în sprijinul dezvoltării societăţii. Cariera de cercetător îmi va permite să-mi pun în valoare cunoştinţele şi experienţa dobândită până acum în domeniul meu de studiu, pentru a putea aborda diferite provocări din punct de vedere tehnologic şi ştiintific cu grad ridicat de noutate pe plan mondial. 2. Aveţi o deviză după care vă călăuziţi în activitatea de cercetare? Care este aceea?

Mă ghidez în activitatea de cercetător după mai multe devize. Dintre acestea enumăr următoarele: Sensul existenţei şi datoria fiecărui om este creaţia! Să înveţi pentru tine, dar să ştii pentru toţi ! Să îţi faci întotdeauna datoria pentru că mereu este cineva care te vede: Tu însuţi! 3. Ce aşteptări aveţi de la cariera de cercetător?

Răsplata pe măsura pasiunii, devotamentului şi efortului investite în activitatea de cercetare şi posibilitatea valorificării ideilor şi experienţei pe care o voi acumula în timp. 4. Ce ar trebui să facă institutul pentru a vă susţine în activitatea de cercetare?

Să asigure un mediu adecvat dezvoltării activităţilor de cercetare prin infrastructură, asigurarea condiţiilor optime de lucru, salarizare corespunzătoare cu activitatea derulată. 5. Unde vă vedeţi în următorii 10 ani? Tot în cercetare?

Aş dori să continuu cariera începută aici în urmă cu 4 ani, dar numai dacă o să fie nevoie de constribuţia mea şi dacă nivelul profesional la care voi ajunge va permite atât dezvoltarea mea ca angajat, cât şi a Institutului, prin valorificarea rezultatelor activităţii mele. 6. Consideraţi că infrastructura de cercetare din INCDIE ICPE-CA este suficientă pentru dezvoltarea proiectelor dumneavoastră de cercetare? Dacă nu, de ce? Dacă da, de ce?

Page 39: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

39  

Da. Pentru moment consider suficientă infrastructura din INCDIE ICPE-CA pentru dezvoltarea proiectelor, însă cred că diminuarea finanţării cercetării va avea un puternic impact negativ asupra viitoarelor condiţii de muncă, salarizare, beneficii, dezvoltarea infrastructurii etc. 7. Puteţi enumera câteva avantaje ale mediului actual de cercetare din România? Dar câteva neajunsuri?

Consider că pentru mine avantajele constau în posibilitatea punerii în valoare a ideilor şi concepţiilor proprii prin brevete, studii şi proiecte. Asigurarea infrastructurii necesare este un alt avantaj important. Neajunsurile sunt cauzate, în principal, de diminuarea de la an la an a bugetului alocat cercetării, care obligă participarea la numeroase competiţii interne şi internaţionale şi neglijarea activităţii fundamentale de cercetare interprinse de fiecare cercetător. Chiar dacă se câstigă proiecte, din păcate, nu este garantat bugetul care poate suferi micşorări importante, care perturbă întreaga activitate. 8. Ce ar trebui să se schimbe pentru ca activitatea de cercetare să fie mai bine susţinută?

O mai bună motivare a cercetătorilor prin politici adecvate de salarizare / avansare conform criteriilor de performanţe (DEP, fişe pontaj lunar etc). Creşterea finanţării de bază şi o siguranţă financiară a personalului de cercetare, care să permită derularea fără restricţii a activităţilor programate. 9. Care credeţi că vor fi realizările dumneavoastră din următorii ani?

Intenţionez ca realizările în domeniu să confirme preocupările şi pasiunea cu care abordez fiecare activitate de cercetare. Ele se vor reflecta prin obţinerea titlului de Doctor în ştiinte inginereşti, depunerea de cereri de brevet cu utilitate, uşor de implementat, cu numeroase avantaje care să răspundă cerinţelor tehnologice şi care să fie interesante pentru posibili investitori, elaborarea de studii, proiecte, analize, participarea şi câştigarea proiectelor în domeniul meu de interes, la nivel naţional şi internaţional. În paralel cu toate aceste activităţi, voi urmări şi publicarea de articole în reviste de specialitate cât mai bine cotate ( ISI sau BDI), pentru a răspunde criteriilor de avansare.

Page 40: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

40  

RESTITUIRI

Page 41: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

41  

Page 42: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

42  

Page 43: Revista de Istoria Electrotehnicii Românești 2015

43  


Recommended