Revista Bogdania, nr. 7, decembrie 2014

REVISTA BOGDANIA - Trimestrial de creaţie

şi cultură fondat de Asociaţia Cultural-Umanitară

Bogdania din Focşani, în februarie 2013.

REDACŢIA

Redactor şef: Ionel MARIN

Editori seniori: Nicolae Vasile; Lucian Gruia

Redactori: Katia Nanu, Ilarion Boca, Năstase

Marin, Nicolae Octavian Lupu, Victor Rotaru,

Ion Ionescu Bucovu.

Redactori diaspora: Dumitru Buhai (SUA);

Mihai Marin (Spania)

Secretar de redacţie: Bogdan Florea

Membri de onoare: - Acad. VALERIU D.

COTEA, membru titular al Academiei Române;

Prof. CRISTIAN PETRU BĂLAN (SUA),

membru titular USR şi al Academiei Româno-

Americane de Ştiinţe şi Arte, Inventator IUSTIN

CAPRĂ;

Adresa redacţiei: Focşani, Str.

Contemporanul nr.28, cod 920065, judeţul

Vrancea.

Telefon mobil: 0752862369.

Materialele se trimit cu diacritice pe adresa de e-

mail: [email protected]

REVISTA BOGDANIA o puteţi citi şi pe site-ul

www.revistabogdania.ro

În numele libertăţii de exprimare, autorii

răspund în mod direct de conţinutul materialelor

publicate sub semnătură proprie. Textele nu se

înapoiază.

Anul II, Nr. 7, decembrie

2014

ISSN 2343-8061

Cuprins

1. Ionel Marin: Dreptul la demnitate, p. 3

2. Michaela Orescu: Strămoş al dacilor:

Typhon-Volch, p.4

3. I. Boca: 1 Decembrie 1918, ziua sfântă a

unirii tuturor românilor, p.6

4. E. Evu-“magicianul cuvintelor” la 70 de

ani, p.8

5. Cătălin Acatrinei: Cât îmi lipseşti tu,

Românie (2), p. 9

6. Poezii: G. Coşbuc, Ilarion Boca, Ionel

Marin,Cristian P. Bălan, Eugen Evu, G.

Petrovai, N. Vasile, Dumitru Ichim, N.

Doftoreanu, I. Vasiu, Mariana Kabbout,

Constantin Oancă, p. 13

7. Ov. Ţuţuianu: “Candidat la medalii”, p. 23

8. Nicolae Vasile: “Ioşca, Sică şi Mitică, p. 24

9. Epigrame: I. Croitoru,G. Papazolescu,p. 29

10. Vasile Galupa despre “Reflecţii în

mozaic”, p. 31

11. Ion Croitoru despre “În constelaţia fiinţei”,

p.32

12. Radu Borcea: Colectivizarea sufletelor sau

Memoria pământului confiscat, p. 33

13. Artemiu Vanca: Tangouri sub…acoperire,

p. 38

14. Cleopatra Luca: D-tru Negoiţă şi

“Bucuriile autocreate”, p. 40

15. Radu Botiş: Nostalgia amintirilor în

poeziile lui Ioan Vasiu, p. 40

16. Interviu; Valentin Iacob: Interviu cu Eugen

Evu, p. 41

17. Medalion liric: Ileana Floran, Michaela

Orescu, Elena Ion, Gheorghe Antohi,

Danciu Catrina, Maria Bendou, Anghel

Hoţu, Mimi Boroianu, Victor Burde,

Ignatie Grecu, Maria Ciubotariu, Eduard

Zalle, Olguţa Trifan, Emil Magdan, Adrian

Răcaru, Noni Iordache, Vasile S. Ghican,

p. 45

18. Poezii pentru copii: I. Boca, M. Filipoiu, O.

Sava, p. 54

19. Năstase Marin: Fragment din “Hora”, p.

57

20. Teatru Vasile Groza: Piesa de teatru

“Pălărierul”, 61

21. Traduceri: Luca Cipolla, poezii, p. 66

22. Crăciunul la români, p. 68

23. Artă: Doina Lemny şi “moştenirea

Brâncuşi”, p. 69

24. Evenimente culturale: , p. 70

25. Semnal editorial, p. 75

Coperta: Marian Stoica

mailto:[email protected]

http://www.revistabogdania.ro/

Bogdania_________________________________________________________________An II, Nr. 7, dec. 2014

3

DREPTUL LA DEMNITATE

Dintre toate fiinţele de pe pământ OMUL

rămâne „unicat prin natura sa cugetătoare”.

Este fiinţa care îşi analizează Sinele, pe

semeni dar şi universul în care trăieşte. Fiecare

Om se naşte într-o patrie, în ţara părinţilor şi

străbunilor, ca urmare a unei iubiri. Dar ce-i

iubirea? „Iubirea este viaţa. Tot, tot ce înţeleg,

înţeleg numai pentru că iubesc. Tot ce există,

există pentru că iubesc. Totul e legat numai de

iubire. Iubirea este Dumnezeu şi, când mori,

înseamnă că tu, o particică din iubire, te întorci

la izvorul veşnic al tuturor lucrurilor” (Lev

Tolstoi). Şi acel izvor al iubirii este

Dumnezeu, Atotcreatorul, care ne deschide

sufletul către Adevărul suprem, către veşnicie.

A crede sau nu în ceva este o problemă intimă,

ţine de interiorul sufletesc al fiecăruia. Cu

certitudine Dumnezeu este al IUBIRII,

reprezintă rostul şi sensul vieţii noastre.

Savantul Nicolae Iorga afirma despre poporul

român că este: „o minune a istoriei”. Poeţii

văd în România - „un colţ de rai”. ROMÂNUL

are har, credinţă, bunătate sufletească şi

demnitate. Mareşalul Ion Antonescu spunea:

„Române! Mulţumirea ta şi a familiei tale

împovărate va veni prin înfrăţirea tuturor, prin

munca noastră laolaltă, prin înţelegere şi

ascultare şi nu pe căile urii sau ale prăbuşirii

altuia. Fiindcă munca şi credinţa înalţă, pe

când invidia şi ura surpă. Fiţi creştini, fiţi

oameni, fiţi Români întregi. Luaţi aminte că

aceea ce a prăbuşit pe alţii, a fost goana după

bunuri şi interese prea pământeşti. Nu uitaţi că

aceea ce a dărâmat aşezări şi Tronuri, a fost

mânuirea oarbă şi sângeroasă a trufiei, a

răzbunării şi a violenţei. Dăltuiţi în cugetele

voastre piatra de întemeiere nouă a Neamului.

Nu vă risipiţi sbuciumul în fapte mărunte, în

clocotiri învrăjbitoare şi în războiri sterpe.

Acestea vă scoboară şi amuţesc poruncile

morţilor voştri. Neamul acesta trebuie ridicat,

întărit, îndreptat. N-avem nici un minut de

pierdut în această privinţă”. Desigur că

„Neamul acesta trebuie ridicat, întărit,

îndreptat”…”prin munca noastră laolaltă, prin

înţelegere şi ascultare şi nu pe căile

urii”…Mari adevăruri a spus mareşalul

Antonescu! Cred că a sosit vremea înţelegerii

şi ascultării, ascultării de glasul Patriei

Române, renaşterii demnităţii naţionale.

Milioanele de confraţi care lucrează în

străinătate, pot contribui mai mult la

dezvoltarea propriei ţări, a bunăstării

poporului. Pentru a se trăi mai bine trebuie să

reconstruim fabrici, uzine, combinate, să

muncim mai eficient, dar pe ogoarele Patriei

(„Munţii noştri aur poartă/ Noi cerşim din

poartă-n poartă”). Vor înţelege şi conducătorii

că au o datorie sfântă faţă de neamul în care s-

au născut. Să nu mai fim o mână ieftină de

lucru pentru străini şi vom ajuta astfel şi la

consolidarea, nu la dezintegrarea familiei. Din

cauza sărăciei, a locurilor de muncă, a

instabilităţii, milioane de români sunt

„dezrădăcinaţi” şi nefericiţi. Statistica

„emigranţilor” şi ruina „provinciei”, a ţării

care se mută, pe care vor s-o stăpânească,

ruinând-o. Cu România în suflet, cu dorul

aprins de ţară, românii din diaspora încearcă să

ducă mai departe credinţa şi graiul străbun,

respectul faţă de istoria neamului. Eminescu

spunea că: „Fără cultul trecutului nu există

iubire de ţară”. „Globalizarea” tocmai asta

încearcă „tăierea amintirilor şi trecutului”.

Negreşit trebuie să depunem mai multe

eforturi pentru păstrarea specificului naţional.

Dacă vom asigura condiţii decente de trai în

ţară pentru fiii ei, se va opri exodul de

populaţie aptă de muncă şi o mare parte din cei

plecaţi, la lucru în întreaga lume, vor reveni în

ţară. Unde ne sunt razele speranţei, visele?

Taine vechi, îmbrăcate în albastru, ne deschid

simţurile şi ne aduc din zestrea neamului,

pentru fiecare suflet de român, misterioase

tăbliţe, semne şi simboluri neprihănite, care să

ne întărească speranţa într-un viitor strălucit.

Câte ţări din lume au: o coloană a infinitului, o

poartă a sărutului, o pasăre măiastră…Dragii

mei trebuie să avem un timp al nostru, un timp

al afirmării şi al iubirilor. Să ne îndepărtăm de

răutate, de ipocrizie, şi de încrâncenare şi să ne

privim ca fraţi. Regăsirea de sine, bunul-simţ

în toate şi demnitatea proprie. Demnitatea

fiecăruia dintre noi presupune: valoare,

comportament civilizat, virtuţi morale şi

civice, verticalitate, bucuria de a crea şi dărui

semenilor respect, bunăstare şi fericire. Şi

toate acestea se pot câştiga prin: învăţătură,

muncă, seriozitate şi onestitate zilnică. Se

apropie 1 Decembrie, Ziua naţională a

României, zi sfântă pentru toţi românii din

întreaga lume. Uniţi, cu România în inimă, să

făurim o minunată ţară a tuturor românilor.

LA MULŢI ANI ROMÂNI! LA MULŢI

ANI ROMÂNIA! TRĂIASCĂ ROMÂNIA!

Ionel MARIN


4

Mitologie istorică

Mihaela Al Orescu: STRĂMOŞ AL

DACILOR: TYPHON-VOLCH

Fiu al lui Saturn, Typhon reprezintă a treia

generaţie de eroi civilizatori, după regii

zeificaţi Uran şi fiul său Saturn.

În lupta pentru conducerea imperiului

pelasg, în Europa, celor doi fraţi, Typhon

şi Joe, li s-a alăturat Osiris, un african

uzurpator, care pretindea că este fiul lui

Saturn; după cum spun izvoarele istorice,

acesta l-a silit pe Saturn, aflat la

strâmtoare, să-l recunoască drept fiu al

său. (Homer “Iliada”, XV. v. 187.).

Aspirând a-şi asuma imperiul pelasg,

Osiris a cucerit cu africanii “pigmei”,

Thracia şi Macedonia, regiunile centrale

ale Europei, până la ocean, după ce,

plecând din Egipt, a cutreierat întreaga

Europă şi Asia, “invadând cu gloate

africane şi asiatice semisălbatice, care

inspirau teroare şi ascultare celor învinşi.”

(Apollonius din Rhodos, IV. V. 272 şi

urm.). Osiris a întâmpinat rezistenţă mai

puternică în Europa decât în Asia,

ridicându-se triburile arimice de la

Dunărea de Jos, care nu-l recunoşteau

drept fiu al lui Saturn.

În aceste timpuri, pătura nobilă veche a

imperiului pelasg – titanii – se stinsese în

expediţiile şi luptele duse de Saturn, unii

dintre ei risipindu-se prin diferite ţinuturi.

Singura putere care supravieţuise era

constituită de giganţi, munteni de la

Oceanos Potamos (Istrul-Dunăre), urmaşii

acestora fiind “muntenii gugani”.

Giganţii erau, după Hesiod, un popor de

origine “divină”, născuţi din sângele (din

neamul) lui Uran şi din Geea (Terra).

După patria – sau mama lor – erau numiţi

Terrae filii, filii Terras,

Terrigenae.(Homer, “Batr.” v. 7; Diodor 1.

I. 31; Naevius “De Bell Plin. Val. Flaccus,

“Arcon.”, II. 18).

Giganţii aveau o statură uriaşă, mult mai

mare decât cea obişnuită, purtau plete

lungi şi barbă, arme lucitoare şi lăncii

lungi. (Diodor, IV. 21; Hesiod, “Theogon”

v. 185 şi urm.; Apollodor, “Biblioteca”,

1.6.; Apollonius din Rhodos, III. 499).

Giganţii erau un popor superb, triburi de

munte care urau pe străini. Locuiau la nord

de Oceanos Potamos (Dunărea), în ţara

arimilor, în apropiere de locurile unde au

fost înfrânţi titanii, lângă Tartaros, la

frontiera de apus a Ţării Româneşti de mai

târziu. (Hygin “Fab. Principium”), urmaşii

lor fiind aşa numiţi gugani, care în mare

parte se disting şi astăzi de ceilalţi

locuitori ai Carpaţilor printr-o statură

înaltă şi robustă. (Nicolae Densuşianu,

“Dacia Preistorică” p. 472). În urma

luptelor cu Typhon, Osiris a fost învins şi

urmărit de către acesta până în Egipt şi

ucis.(Diodor, 1. I. 21; III. 62.6; Macrobius

“S. Scip.”, Saturn I. 20.I. 12).

Typhon a restabilit autoritatea imperiului

pelasg în Africa de Nord, domnind peste

Egipt timp de 29 de ani, ca rege legitim,

descinzând din dinastia “divină”, timp în

care a construit lângă Delta Nilului, în

partea dinspre Arabia, una dintre cele mai

vaste fortificaţii ale Egiptului, “Cetatea lui

Typhon”, o fortificaţie de 40 km.

(Manethon). Din Egipt, Typhon a trecut în

Asia, cu giganţii lui, pentru a pedepsi pe

cei care au colaborat cu Osiris în invadarea

Europei, apoi a cucerit ţinutul Palestinei –

care pe atunci nu-şi primise încă numele

din partea filistenilor. Typhon a înfiinţat

aici regatul Iudeii, condus de unul dintre

fiii săi, pe nume Iudeos, care a dat numele

ţinutului. Totodată Typhon a pus bazele

capitalei Hierosolyma (mai târziu

Ierusalim), după numele celuilalt fiu al

său, Hierosolymos.(Plutarch S. C. 31). Poetul Manilius vorbeşte despre războiul

lui Typhon pe teritoriul Babiloniei, de

unde Typhon a trecut peste ţinuturile

Persiei, Bactriei (pe atunci nu aveau aceste

nume), stăpânind Asia. (Manilius

“Astron.” IV. 580; Ovidiu “Fastele” II. v.

462).

Ca o metaforă, Apollodor spune că

“Typhon a ajuns cu o mână la răsărit şi

cu alta la apus, cucerind întreaga lume

veche.” (Burebistas îşi putea justifica

expediţiile).


5

În timpul lui Typhon, ţinuturile Egiptului,

Feniciei, Palestinei, Chaldeei, Siriei şi

Mediei erau populate de elemente

provenite din deşerturi şi din diferite

ţinuturi sălbatice. (Herodot. II. 4. 99).

După moartea lui Osiris, sub presiunea

reginei Isis, a fost dusă o “politică”

puternic ostilă împotriva lui Uran – Amon

– Ra – Tum, primul rege al Egiptului, ca şi

împotriva lui Saturn (Minas), care, de fapt,

era “autorul unui trai mai bun” şi de

asemenea, împotriva lui Typhon, fiul lui

Saturn. Populaţia venită din deşerturi a fost

folosită de Typhon pentru desecarea

lacurilor şi a mlaştinilor (Herodot II.4. 99),

pentru canalizarea râurilor, deschiderea de

drumuri, fortificarea oraşelor, construirea

palatelor, templelor, turnurilor,

transportarea aparatelor de război, pentru

munci agricole şi păstorit.

Pe un papirus din Leiden, Set-Typhon este

înfăţişat cu capul de asin, ţinând în fiecare

mână câte o lance, arma naţională a

giganţilor. Pe piept este scris numele

CHO, iar dedesubt ωEPHT şi

BOΛXOCHO. (Lepsius, Uber d.e. ägypt.

Götterkreis” p.55). Ultimele cuvinte sunt

compuse: ωEP-BHT BOΛXO-CHO. Oier

în limba română, înseamnă “stăpân de

turme” şi “păstor de oi”, BOΛXO

(BOLHO-VOLHO).

Istoricul egiptean Manethon scria că

egiptenii numeau pe regii lor cei mai

vechi, proveniţi din spaţiul carpatic,

pelasgi, “păstori”. De altminteri, ştim din

istoria lui Manethon că egiptenii numeau

pe regii vechi pelasgi “păstori”. BOΛXO-

CHO înseamnă Seth Volchul sau Valahul

(Typhon, fiul lui Saturn).

Figura capului de asin mai era

întrebuinţată în antichitate şi ca emblemă a

Daciei. (N. Densuşianu op. cit. p. 630).

Pe unele monede din timpul împăratului

roman Traian Decius (a. 249), Dacia

personificată ca zeitate, era reprezentată

ţinând în mână o lance sau o suliţă în

vârful căreia se vedea împlântat un cap de

asin. În timpul dinastiei a 19-a

hiperboreană, i s-a conferit lui Set

(Typhon) o deosebită veneraţie în Egipt.

Mai mulţi regi din această dinastie au

primit numele de Set. Typhon mai era

venerat şi cu numele de Sutex

(Judex).(Lepsius op. cit. p. 49); Pierrot,

“Le livre des morts” p.173). La fenicieni,

unul dintre vechii titani din familia

“divină” era numit “Sutex”. Şi în Egipt, o

inscripţie din timpul faraonului Ramses II,

menţionează reprezentanţi ai mai multor

oraşe, numiţi “Sutex”.(Lepsius, op. cit.

p.50). Termenul de “Sutex”, în timpul lui

Typhon, reprezenta o demnitate

administrativă şi judiciară (atribuită

regelui), rol pe care l-au avut consulii în

Republica Romană, care erau numiţi

“judices”. Denumirea Iudeei este datorată

numelui unuia dintre fiii lui Typhon,

Iudaios, iar capitala Hierosolyma,

întemeiată de Typhon, a primit numele

celuilalt fiu al lui Typhon, Hierosolymos

(mai târziu Ierusalim).

În religia Egiptului, începând cu Osiris,

Typhon a fost interpretat drept “şarpele cel

mare” care locuia în apa primordială

“Nun” – Oceanos Potamos (Istrul-

Dunărea), inamic al zeilor. Typhon mai era

numit în Egipt “Smu” (în limba română

“zmeu” – balaur).(Plutarch, “De Iside” c.

62).

Lui Typhon i se atribuia Constelaţia

Nordului, Ursa Mare (Plutarch, “De is.”

C. 21), constelaţiile Daciei numite “Ursa

Getică” – “Geticum Plaustrum”,

“Geticus Polus”, patria lui Typhon, în

geografia preoţilor egipteni. Unei

comete care înspăimânta lumea pe

atunci i s-a atribuit numele de Typhon.

Între hieroglifele egiptene, Typhon apărea

reprezentat printr-un corb, această pasăre

rămânând un simbol religios la

hiperboreenii de la Carpaţi, pasăre care

însoţea pe Apollon hiperboreul, zeu al

luminii. (Eratostene, “Cataster”. 41;

Herodot 1.4.152).Corbul a fost reprezentat

pe piesele de tezaur de la Pietroasa (Al.

Odobescu, “Le trésor de Pietroasa”, II.33).

Simbolul corbului a fost consacrat în

antichitate, de asemenea, lui Saturn şi lui

Mithras, lui Typhon fiindu-i consacrat şi

asinul. (Lepsius op.cit. 53-54), animal al


6

hiperboreenilor de la Carpaţi. În urma unor

cercetări arheologice recente, în Palestina

a fost descoperită o inscripţie reprezentând

un crucificat cu cap de asin, ceea ce

demonstrează supravieţuirea simbolurilor

arhaice de origine carpatică, crucea, ca şi

asinul fiind străvechi simboluri pelasgice

europene, păstrate de canaaneiţii care au

dezvoltat în Iudeea şi Galileea o mare

civilizaţie şi proveneau din lumea

pelasgică găsită de ebrei la venirea lor pe

aceste locuri. Numele lui Typhon

VOLCH, cu toată străvechimea lui, a fost

moştenit până astăzi de către autohtonii

Spaţiului carpato-danubiano-pontic, de

asemenea, la sudul Dunării şi în mai multe

locuri din Europa, unde au fost răspândiţi

pelasgii hiperboreeni. Cercetătoarea Maria

Crişan vorbeşte despre Landul Renania de

Nord – Westfalia – unde “forma de relief

preponderentă este câmpia – Flachland –

cu un cuvânt german, dedus din cuvântul

Valah-Felah, ca şi Őstfalii, adică Vlahii de

răsărit”… “o regiune din Cehia se numeşte

W/V/OLOŜ/Ĉ care în germană se traduce

cu MOLDAU, exact ca în cazul râului care

străbate Praga – VLTAVA, care tot

MOLDOVA însemnează (în Austria,

izvorul lui este Moldau”… “atât în cazul

Moldovei, cât şi al Valahiei este vorba de

unul şi acelaşi etimon: V/O/L/L/O/C/H/,

găsit în Voloh, Boloh, Valah, Olah şi în

M/O/L/D/L/, via VL-BL-HL, sonanţe

bilabiale, ca şi cuvântul VALAH cu

variantele lui, care este mult mai vechi de

sec. al X-lea pentru că eu le-am găsit la

Homer “Iliada”… “acelaşi etimon este de

găsit în GALLI şi WALES”… “inima

Dűsseldorfului, Friedrichstadt s-a numit

Wallachai”… “Flachland – ţara de jos,

adică de câmpie…” (Maria Crişan).

De altfel, Olimpul Germanic al zeilor –

Walkala – tot de aici îşi are numele. Vechii

regi germanici erau “extra patriam” (cei

din Dacia). (Maria Crişan).

Bibliografie:

Nicolae Densuşianu, “Dacia preistorică”,

Ed. Meridiane, Bucureşti, 1986

Ilarion BOCA

1 Decembrie 1918, ziua sfântă a unirii

tuturor românilor într-un stat unitar şi

suveran.

Istoria milenară a neamului nostru

românesc a fost marcată de o permanentă

luptă pentru păstrarea integrităţii, libertăţii

şi demnităţii strămoşeşti. În această

permanentă luptă, strămoşii noştri nu au

uitat nici o clipă, indiferent de aria

geografică în care au locuit, că ei toţi au o

origine comună, acelaşi grai şi acelaşi vis

nestins, de unitate a tuturor fraţilor într-o

patrie comună. Dacia, era vatra

legendară care le insufla forţa şi

încrederea necesare realizării acestui

măreţ deziderat. Pe temeiurile realităţilor

ce au definit şi definesc spirutul românesc,

s-a realizat un prim şi mare pas în anul

1859 prin Unirea Moldovei cu Ţara

Românească, dar împrejurările istorice

extrem de complicate, nu au permis atunci

unirea simultană a celor trei ţări româneşti

- Moldova, Ţara Românească şi

Transilvania. Era nevoie de un nou pas, de

o nouă etapă şi un nou context, mai

favorabil, pentru a se aduce sub acelaşi

drapel românesc şi Transilvania mult

iubită. O asemenea oportunitate a venit în

anul 1918, când activităţile unioniste,

desfăşurate de cercuri ale emigraţiei

româneşti din Ungaria, Franţa, Italia,

Anglia, Statele Unite, Suedia ş.a., au

început să ceară, în mod deschis, dreptul

românilor de a-şi decide singuri soarta. Ca

urmare a acestor puternice presiuni, pe

data de 18 octombrie 1918, în parlamentul

de la Budapesta, este adusă la cunoştinţă

hotărârea poporului român din

Transilvania de a-şi decide singur soarta.

Această hotărâre a zdruncinat puternic

cercurile conducătoare de la Viena şi

Budapesta, care au încercat din răsputerile

lor să menţină integritatea teritorială a

monarhiei. Zadarnic însă! Imperiul austro -

ungar, oricât de puternic s-ar fi opus, nu

mai putea sta în calea evenimentelor

revoluţionare care veneau şi îi revelau cu


7

tot mai multă putere caracterul de relicvă a

istoriei. După finalul primului război

mondial, omenirea întrezărea zorii unei noi

ere, eră în care dorinţa de emancipare , de

libertate şi autodeterminare a popoarelor

nu mai putea fi ţinută în lanţuri. În spiritul

acestor idei, numeroşi prizonieri de război

aflaţi în Rusia, originari din Transilvania şi

Bucovina, au afirmat şi ei peste hotare,

hotărârea de a se uni cu Ţara. În lunile

octombrie şi noiembrie 1918, guvernele S.

U. A., Franţei, Angliei şi Italiei, recunosc

justeţea aspiraţiilor de unitate a poporului

român. Climatul politic din ţară, dar şi din

străinătate devine tot mai efervescent, iar

acest lucru a determinat formarea, la

Budapesta, a Consiliului Naţional Român,

compus din şase reprezentanţi ai social-

democraţilor români. La 31 octombrie,

izbucneşte la Budapesta revoluţia

burghezo - democratică, iar Consiliul

Naţional Român se mută la Arad, unde îşi

intensifică activităţile cu caracter unionist,

organizând consilii naţionale şi gărzi

naţionale locale. În acest context reapare la

Arad ziarul "Românul", care împreună cu

gazeta socialistă " Adevărul" şi cu ziarul

"Drapelul" de la Lugoj erau organele

oficiale al Consiliului Naţional Român

Central. Transilvania devenise asemenea

unui cazan în clocot. Frământările

revoluţionare ale maselor populare indicau

cu claritate că visul de unitate al românilor

din Transilvania se transforma cu fiecare

zi într-o frumoasă certitudine. În zilele de

13-15 noiembrie 1918, are loc o întâlnire a

C. N. R. C. cu o delegaţie ungară, dar

discuţiile au eşuat datorită dorinţei

delegaţiei maghiare de a menţine, cu orice

preţ,Transilvania sub autoritatea

guvernului de la Budapesta. Acest lucru a

determinat C. N. R. C. să preia

administraţia ţinuturilor locuite de români.

Un aspect important al vieţii politice din

Transilvania l-a constituit racordarea

deplină a Consiliului Naţional Maghiar din

Transilvania la noile realităţi politice,

orientându-se pe făgaşul realist al

colaborării şi înţelegerii cu poporul român.

Pe fundalul acestor evenimente şi

transformări sociale, este convocată la data

de 1 decembrie 1918, la Alaba - Iulia,

Marea Adunare Naţională Română,

formată din 1228 deputaţi. Marea Adunare

de la Alba - Iulia a exprimat cu putere,

voinţa nestrămutată a poporului români din

Transilvania de a se contopi într-un singur

stat naţional, cu farţii săi de peste munţi.

Pe lângă cei 1228 de deputaţi, la Alba -

Iulia s-au strâns peste 100 000 de

oameni, toţi având în cuget şi simţiri o

singură dorinţă: realizarea statului

naţional român. În documentele

pregătitoare ale Adunării Naţionale au fost

înscrise principiile fundamentale care

urmau să dea noului stat un nou avânt.

Dintre acestea enumerăm: reforma agrară,

ocrotirea muncii, votul universal, libertăţi

politice, asigurarea drepturilor

minorităţilor naţionale. Vasile Goldiş a

prezentat proiectul de rezoluţie, evocând

printre altele, faptul că structurile

imperiale sau bazat întotdeauna numai pe

minciună: El a afirmat:" Împăratul ne-a

înşelat, patria( Austro - Ungaria) ne-a

ferecat şi ne-am trezit că numai credinţa

în noi înşine, în neamul nostru

românesc, ne poate mântui. Să jurăm

credinţă de aici înainte numai naţiunii

române, dar tot atunci să jurăm credinţă şi

civilizaţiunii umane". Cuvintele lui Vasile

Goldiş au şi astăzi aceeaşi forţă, valoare şi

importanţă politică pentru orice suflet de

român. Nu trebuie să uităm că prin acea

rezoluţie s-a decretat Unirea Transivaniei

cu România eveniment cu puternice

rezonanţe în plan european, dar şi cu

realizarea celui mai frumos vis al

românilor, unirea tuturor fraţilor români

într-un singur stat, pe temeiurile unităţii de

neam, de limbă şi obiceiuri, într-un spaţiu

geografic care ne-a despărţit prin

topografia sa, dar nu şi prin credinţa

comună în frăţietate şi veşnicie.

Jertfa imensă şi suferinţele fără de seamăn

ale poporului român închinate nobilei

cauze de întregire naţională, nu au fost

zadarnice. Ele au stat la temelia hotărârii

unanime a românilor care, prin voinţa lor


8

nestrămutată, au înfăptuit la 1 decembrie

1918, unitatea tuturor pământurilor

româneşti într-un singur stat naţional, act

istoric, ce a primit prin tratatele de pace,

consacrarea internaţională. Alături de

popor, au luptat pentru desăvârşirea

statului naţional român, o frumoasă

pleiadă de personalităţi, precum: Ştefan

Cicio - Pop, Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Ion

Mihuţ, I. Jumanca; I. Flueraş, Enea

Grapini, Iuliu Maniu, Octavian Goga,

Vasile Lucaciu, Traian Vuia, Emil Isac,

Vasile Goldiş şi, desigur, întreg poporul

român. În faţa memoriei lor ne plecăm cu

recunoştinţă frunţile noastre, întrebându-ne

în forul propriei noastre conştiinţe: dar noi,

noi cei de astăzi, ce am adus pe altarul

patriei noastre? Apoi, să nu uităm să le

continuăm şi lupta şi visul. O ţară se face

prin muncă, dar se păstrează prin veghe

şi luptă. Şi dacă doar unii dintre noi au

adus ceva, un plus de bine şi de frumos

pentru patria noastră, se cuvine, totuşi, să

rostim cu toţii: Glorie eternă eroilor

neamului românesc!

Harta României Mari (1 decembrie

1918)

Eugen EVU –„magicianul

cuvintelor” la 70 de ani

Domnul Eugen EVU, scriitor, eseist,

publicist, poet de mare valoare

naţională şi internaţională, fondator a

mai multor reviste de cultură, promotor

al literaturii române, de curând a

depăşit pragul celor 70 de trainice

trepte. A fost

sărbătorit de scriitori,

prieteni, colaboratori,

de numeroşi cititori

din ţară şi din

diaspora românească.

Eugen Evu s-a născut

la 10 septembrie 1944

în Hunedoara.

A urmat studii liceale, Şcoala Profesională

de Metalurgie, liceul şi o şcoală tehnică la

Hunedoara. Între 1962 și 1965 a practicat

diferite meserii: oţelar, lăcătuş, pedagog,

solist instrumentist şi vocal.

Debutează în anul 1963 în ziarul „Flacăra

Hunedoarei”, cu poezii. În presa culturală

debutează în anul 1970 publicând mai

multe poeme în revista „Familia”.

Editorial, a debutat în 1974, la Editura

Facla din Timişoara, cu 21 de poezii, în

volumul Toate iubirile.

A înfiinţat la Hunedoara Cenaclul literar

„Izvoare”, apoi Cenaclul „Lucian Blaga”,

care ulterior şi-a schimbat denumirea în

„Dan Constantinescu”.

„Eugen Evu este membru al Uniunii

Scriitorilor din România (1979). Este cel

care a înfiinţat primul săptămânal al

Hunedoarei, ziarul „Renaşterea

Hunedoarei”, care a apărut în anii 1990-

1991. Este fondator al publicaţiilor literare

„Provincia – Vitraliu hunedorean”,

devenită „Provincia Corvina”, apoi „Noua

Provincia Corvina”, „Kilometrul zero”,

„Constelaţia Dragonului” (în colaborare cu

Valeriu Bârgău), „Sider – Semnal”,

fondator (cu Elena Daniela Sgondea) al

magazinului cultural „Palia literară”

(Orăştie 2011)”, spune managerul

Bibliotecii Judeţene, Sebastian Bara.

Domnul Eugen Evu a publicat aproape 50

de volume de poezie, eseu, teatru, jurnale,

literatură pentru copii, numeroase articole,

studii, cronici literare şi de artă, interviuri

în reviste de cultură şi de artă, în ziare

locale şi centrale.


9

Mai trebuie ştiut despre poetul Eugen Evu

că din anul 2003 a obţinut titlul

guvernamental american şi internaţional

„The Research Board of Advisors” pentru

activitatea sa culturală, oferit de „The

American Biographical Institute”, din

Carolina de Nord, SUA. Este inclus în

Who’s Who in America şi în primul

Who’s Who în Romania.

Deţine atestatul internaţional de „Expert în

literatură”, fiind inclus în Internationl

Directory of Experts and Expertize, SUA.

De asemenea a primit numeroase premii şi

diplome naţionale şi internaţionale pentru

întreaga sa operă. Este membru de

onoare al Academiei de Ştiinţe,

Literatură şi Artă din Oradea; Cetăţean

de onoare al judeţului Hunedoara, al

oraşului Hunedoara, ambasador

cultural al regiunii Hunedoara. Felicitări

maestre pentru strădania şi valoroasele

realizări literare obţinute în cele patru

decenii dăruite literaturii şi culturii

române.

Sănătate, linişte sufletească şi bucurii pe

măsura sufletului dumneavoastră mare

şi minunat! LA MULȚI ANI, DOMNULE EUGEN

EVU!

Ionel MARIN

Cătălin ACATRINEI

Cât îmi lipseşti tu, ROMÂNIE

(urmare din numărul anterior)

Primăvara avea să readucă totul la viață,

avea să învie satul cum o făcea în fiecare

an. Dar satul nu mai avea să renască. Se

pare că Dumnezeu nu mai avea răbdare cu

oamenii și a poruncit să fie sărăcie în anul

acela. Eu și Mircea avea să ne descurcăm

câtuși de puțin. Aveam vite, păsări și

ogoare rodnice.

Însă lui nu-i plăcea să muncească

pământul, iubea stiloul și hârtia, nu sapa.

În anul acela, până în vară, îngropase popa

Adamachi de-a bătrâni morți de foame ori

de supărare, cât nu îngropase în zece ani.

Alții, își puneau singuri capăt zilelor

neputând să-și vadă pământurile pârloagă.

Într-o după-amiază de duminică, pe când

stăteam pe prispa dogorită de la arșița

soarelui sălbatic oftând după șezătorile de

altădată, când satul gemea de bucurie în

fiecare duminică, Mircea îmi spuse dintr-o

suflare:

- Ana, ce-ar fi să plecăm de-aici? Să

vindem ogoarele și casa și cu banii luați să

ne facem un viitor în lume? Gândul acesta

îl tulbura de mult timp, căci îl vedeam

noapte de noapte foindu-se când afară

stând pe cerdac și fumând tutun învelit în

hârtie de ziar, când în casă.

- Unde Mircea, unde? Unde ar putea

munci o țărancă ca mine cu opt clase?

- În America, Ana! Unchiul meu, care a

fost la nunta noastră de ne-a îmbogățit cu

câți bani ne-a dat atunci, e în America. Aș

putea vorbi cu el să ne ajute să reușim să

avem și noi o viață cumsecade. Pentru

mine, viața pe care o aveam în bătătura

mea mi se părea îndeajuns.

Lui nu-i ajungea. Adesea îmi tot spunea ce

covoare persane au orășenii, că nu scot apa

cu găleata ca noi, ci învârt de o roată și apa

vine la ei în casă, că toamna nu-și rup

spatele cărând lemne pentru sobă, ci stau

ca boierii și apăsând pe un buton au

căldura în casă. „Condiții, tată, așa tot să

trăiești!” repeta într-una în fața mea de

proastă, ce mă și vedeam apăsând pe un

buton și stând lăfăită în pat, în timp ce

odaia avea să se încălzească singură, fără

să se umple de fum.

- Mircea, nu pot pleca din țara asta. E casa

mea, aici trăiesc de când mă știu. Vorbesc

românește, am crescut românește, trăiesc

românește. Aici e ființa mea, aici mi-e dat

să-mi duc amarul, aici îl duc până la capăt.


10

- Prostii. Să văd dacă o să mai zici asta

după ce o să ai bani să-ți cumperi zece

case precum e asta. Gândește-te doar:

haine scumpe, mâncare gustoasă, nu

mămăligă. Ca să nu-ți aduc aminte de

condiții...apă, căldură, baie-n casă...

- Nu știu ce să zic...

- Ș-apoi, după ce vom face bani mulți, nu

ne împiedică nimeni să ne întoarcem în

România. În noaptea aceea n-am avut

pace. M-am zvârcolit încontinuu căutând

rezolvare tuturor problemelor. Poate

Mircea avea dreptate. Poate dincolo de

hotare ne aștepta un trai mai bun. Și să-mi

las eu casa părintească de izbeliște?! Nici

gând. Dar mai bine las naibii cele

agonisite, decât să mor de foame în satul

ăsta uitat de lume. Luna lumina întreaga

casă și se răsfrângea pe chipul pururi tânăr

al lui Mircea, care acum, după ce-mi

spusese oful ce-l avea pe suflet, dormea ca

un prunc. Îl ghiontii o dată, apoi de două

ori, până când se trezi și cu o voce stinsă îi

șoptii:

- Mergem! M-am hotărât. Plecăm.

- Unde?

- În America. Nu ziceai tu că ai un unchi

acolo? Mergem să facem bani. Mircea se

ridică deodată în capul oaselor și mă privi

mulțumitor:

- Știam că o să te hotărăști într-un final.

Mă duc mâine la primărie să-l sun de acolo

pe Ion, unchiul meu, și îmbrățișându-mă,

mă sărută pe creștet.

- Mircea, dar vreau ca într-o zi să ne

întoarcem. Promite!

- Îți promit! O să ne întoarcem...cândva...

Într-o lună aveam să vindem tot. Ogoarele

le vândusem unui fermier ce ne dăduse un

preț bun pe ele, iar casele le dădusem lui

Mihai Apostol, dușmanul de moarte al

tatei. Cred că s-a răsucit în mormânt când

s-a încheiat negoțul. Nici eu nu am vrut să

dau casa părintească lui Apostol, dar vorba

aceea: „Fă-te frate cu dracul, dacă vrei să

treci puntea!”. Banii pe care îi strânsesem

trebuiau să ne ajungă trei luni. Mircea

zâmbea pe sub musteața sa deasă și asta

mă făcea să mă simt în siguranță...sau cel

puțin așa îmi plăcea să cred. La începutul

lui august avea să părăsim țara. Cu câte

două valize în mână străbăteam satul până

la autobuz. În fața fiecărei porți era câte o

femeie ce plângea și își lua bun rămas de

la noi, binecuvântându-ne pentru drumul

cel lung. Un gol în suflet mă măcina.

Ajunși în dreptul cimitirului cu gardul

văruit și plin de buruieni izbucnii în plâns.

Unde sunteți voi, ai mei părinți, acum când

eu am nevoie de voi? Bucureștiul era

imens. Iașul îl mai văzusem cu mai multe

prilejuri, dar Bucureștiul, nu. Câte mașini,

câte case mari și frumoase, câta lume. Se

vedea că pentru Mircea nu era ceva

nemaipomenit. Pe când tat-su era primar,

el, singurul fecior, avea bani să străbată

țara asta în lung și-n lat. Era prima oară

când avea să mă urc într-un avion. Mi-era

o frică de-mi venea să mor, nu alta. Prima

oară auzisem de avion în clasa I, când

învățasem litera „A”. Pe atunci eram

uimită cum poate o bucată de fier să

zboare, dar nu credeam că o să văd unul,

pe viu. Pe înăuntru semăna cu un autobuz,

numai că scaunele erau de un alb

strălucitor și nu prea înghesuite, iar

geamurile mult mai mici și mai curate. Mi-

era teamă de ce urma să se întâmple. Îl

țineam pe Mircea strâns de încheietura

mâinii, încât i se învineți mâna de-a

binelea. Acum ajunsesem din nou la mila

lui Dumnezeu. Avionul pornise cu un

vâjâit puternic, iar pentru următoarele zece

ore am fost printre nori. Cât de minunat e

să te afli deasupra cerului. Cât de minunată

e lumea, Doamne!

New York-ul avea să fie peste așteptările

mele. Știam că e un oraș mare, dar nu era

mare, era gigantic. Îmi imaginam că are

clădiri înalte, dar nu atât de înalte încât să


11

ajungă până la nori, iar câte mașini....sute

de mașini. Ion, unchiul lui Mircea ne-a

așteptat la aeroport. De acolo ne-a luat cu

mașina și ne-a dus la vila sa ce se situa

vizavi de intrarea principală în Central

Park. Chloe, soția lui Ion, era o americancă

veritabilă. Pregătise o masă bogată și

zâmbea adesea spre mine în timp ce își

fuma trabucul. Ea venea dintr-o familie

bogată. Când a luat-o Ion, Chloe avea

casă, mașină și mulți bani. El nu avea mai

nimic, nici măcar școală. Nu aveau copii și

nici nu își doreau. Chloe spunea că aveau

să o facă mai bătrână plozii și nu se merită

să-i crești, iar după aceea să-ți întoarcă

spatele. Ion ne închiriase un apartament la

marginea orașului. El spunea că nu e știe

ce, dar mie mi se părea uimitor. Mircea nu

mă păcălise cu apa pentru care nu aveam

să merg la fântână. Eram bucuroasă, mai

mult decât bucuroasă.

După o lună, Mircea își găsi de lucru.

Muncea într-o clădire de birouri, pe post

de „agent imobiliar”. Câștiga într-o lună,

cât câștigam în România după o vară

întreagă de lucrat pământul și asta mă

făcea din nou să cred că totul o să fie bine.

Și era bine. Chloe mă vizita adesea și

ieșeam toți patru în fiecare săptămână la

restaurante scumpe din oraș. Așa am

învățat să beau whisky și martini. Prima

dată mi-a fost atât de rău, încât mi-am jurat

că nu mai pun gura pe acea băutură, însă

nu m-am ținut de cuvânt. Apoi, prietenii au

început să se înmulțească. Colegi de lucru

de-ai lui Mircea, soții, șefi de

departamente, vecini, toți erau fascinați de

familia Miculescu și ne chemau la baluri,

concerte sau dineuri. Începusem să învăț să

mă adaptez și adoram lumea asta. Doi ani

mai târziu, cumpărasem noi vila lui Ion și

a lui Chloe. Ei urmau să se mute în

Republica Dominicană. Să o fi văzut pe

Chloe cât de entuziasmată era. De parcă

pleca la capătul lumii. Își cumpărase toate

loțiunile de bronzat, toate cremele și toate

parfumurile pe care le aveau cei de la

Chanel atunci în stoc. La scurt timp

primisem și o vedere din Republică, pe

spatele căreia scria: „E superb aici, în

Republica Dominicană. Vă așteptăm!

Anne, sigur ție o să-ți placă. Cu dragoste,

Chloe și John.”. Mircea își schimbase

serviciul și asta nu putea fi decât de bine.

Lucra acum pentru „World Trade Center”,

firmă ce se afla la capătul sudic al

cartierului Manhattan. Biroul său se afla la

etajul 88 și vedea de acolo întregul oraș.

Era tot mai ocupat. Începuse să lipsească

nopțile de acasă și venea beat în zorii zilei,

intrând mai mereu îmbrăcat la duș, iar

când dormea acasă, nici nu se uita la mine.

Scria, se uita la televizor, citea și apoi se

culca, aruncându-mi uneori câte un

„Noapte bună” ce mă făcea să mă întreb:

nu fuseseră întotdeauna așa, nu? Știam

foarte bine că nu. Dar întrebarea era dacă

mai puteam ajunge din nou acolo...Orice ar

fi însemnat „acolo”. Rămăsesem

însărcinată. Vestea mă tulburase enorm.

Mi-aduceam aminte de ce spunea Chloe,

că îi crești și apoi te părăsesc. Apoi, mă

gândeam că nu are rost să dau naștere unui

copil pe care să îl chinui. Era clar că eram

nefericită, atât de nefericită, încât nu aș fi

vrut să mai aibă parte încă cineva de

tristețea mea. Ce părinți avea să aibă

copilul ăsta? Un tată alcoolic și o mamă în

prag de depresie. Avea să se aleagă praful

de el. Nu am trăit niciodată în

prezent...nici nu știu ce este

prezentul...calea spre viitor sau prăpastia

spre trecut?! Aș fi vrut să recuperez

trecutul, dar nu se putea, iar viitorul, nu

avea să sune deloc bine. Avortul era cea

mai bună soluție. Tot mai multe femei

făceau asta. Nici nu era prea scump și nici

prea dureros. Mă programasem într-o zi de

duminică. Duminica, Mircea e plecat să

joace golf în afara orașului. Am pregătit

banii, mi-am făcut o baie cu apă rece și am

luat-o pe jos spre policlinică. Aceasta se

afla vizavi de Biserica Ortodoxă „Nașterea

Maicii Domnului”. Obișnuiam să mai vin

pe la biserică la început, când ne mutasem,

dar în ultimul timp, nu îi mai trecusem

pragul. Intrând în policlinică mă îndreptam

spre sala în care avea să se întâmple totul.


12

Inima îmi bătea foarte tare. Mă uitam la

burta mea și mă gândeam că în mine se

află o viață de om. Încercam să mă

conving că e mai bine să nu-i dau naștere,

dar totuși ceva îmi spunea că e mai bine

să-i dau dreptul la viață. Privirea mi se

încețoşă deodată, mă apucă o amețeală și

simțind cum mă sufoc, am căzut jos, pe

culoarul ce mirosea a clor.

Dimineață. Soarele bate în fereastra larg

deschisă, în timp ce un cucoș își face o

seamă, cântând pe gardul din fața casei.

Mirosul de viorele împrospătează aerul

primăvăratec. Ies afară și o văd pe mama

în fața cuptorului gătind cu patimă

tochitură de porc cu mămăliguță. Tata,

așezat pe prispa casei, cu un braț de nuiele,

împletea de zor la o oboroacă ce avea să

fie numai bună la începutul toamnei, când

trebuie cărat porumbul desfăcut de pe

dealuri. Masa e gata. După rugăciune, tata

binecuvântă bucatele și ne punem pe

mâncat. Zarvă în sat. Ileana Junică plânge

la marginea pădurii de durere că a pierdut

copilul.

- Săraca fată! Cum a bătut-o Dumnezeu.

Mare nenorocire să nu ai bucuria de ați

simți pruncul în brațe, zise mama uitându-

se spre pădure și oftând.

- Așa-i! Ne-a ferit bunul Dumnezeu de o

astfel de soartă amară.

- Ano, de-i avea norocul să te plăsmuiască

Cel de Sus cu un prunc, naște-l! Să-l naști

că nu-i al tău. E afierosit lui Dumnezeu.

IV

Mulțime de asistente în jurul meu. Capul

simt că îmi plesnește de durere. Una dintre

ele îmi spuse să stau liniștită că am avut o

lipsă de calciu. Eram pe cale să omor un

om, eram pe cale să îmi ucid fericirea.

Cu adevărat singura mea alinare era ceea

ce se ascundea în pântecul meu...și

Dumnezeu, da, Dumnezeu. Ridicându-mă

din pat o luai la fugă spre biserica de peste

drum și intrând în ea, am căzut în

genunchi.

- Cât de străină am ajuns. Mi-e dor de tine,

Doamne!

Abia întors de la golf, Mircea primi vestea

cu bucurie. Își imagina cum avea să fie la

botez, cum îl plimba prin parc sau cum nu-

l mai suporta să-l audă plângând. Cu toate

astea, știam că nimic nu se va schimba.

Cazinoul era patima sa. Pleca la fiecare

sfârșit de săptămână în Las Vegas cu

„amicii”, iar mie îmi lăsa un card de credit,

de parcă ceea ce îmi doream erau banii lui.

Așteptam să se nască copilul consolându-

mă printre lacrimi că „mai bine o dragoste

pierdută, decât una neavută”.

Pe 1 martie 1996 a venit pe lume tatăl tău.

Nici măcar când s-a născut unicul său fiu,

Mircea nu a fost lângă mine. Mă întreb

când a fost de fapt lângă mine? Știam de

atunci că Teodor va ajunge un om mare,

știam că trebuie să fiu, dacă nu o româncă,

măcar o mamă româncă și să-l cresc cum

trebuie.

Marți, 11 septembrie 2001. Mă îndreptam

spre grădinița lui Teodor cu două sacoșe

de cumpărături. În seara aia trebuia să ne

viziteze Chloe și Ion și trebuia să pregătesc

o cină pe cinste. Învățasem, datorită fiului

meu, să zâmbesc din nou. Părea o zi

perfectă până când o bubuitură mă speriase

îngrozitor. Țipete în jurul meu și oameni

care arătau spre cerul plin de fum al New

York-ului. Îl luasem pe Teodor în brațe și

o luai la fugă spre cea mai apropiată stație

de metrou. Îmi doream să aflu ce s-a

întâmplat, dar îmi doream mai mult să îmi

știu copilul în siguranță.

Ajunși acasă, am deschis televizorul în

grabă. Toate programele arătau aceiași

scenă, cum un avion intră în plin în

turnurile de la World Trade Center. Sun la

biroul lui Mircea și nu răspunde nimeni.

Sun o dată, de zece ori, de o sută de ori, în


13

speranța că va ridica cineva amărâtul ăla

de receptor, însă nimic. O lacrimă îmi

umezi obrazul ce se albise ca varul.

Tremuram și nu-mi puteam reveni.

America îmi luase totul. Mi-a dat bani, dar

mi-a luat fericirea, mi-a luat iubirea, mi-a

luat liniștea. Cât îmi doream să nu fi plecat

vreodată din lumea mea. O, Doamne, cât

îmi este dor de România!

Acum, când nu mai sunt, singura mea

dorință mai este ca tu, viteazul meu, să îți

salvezi sufletul și să cunoști fericirea

adevărată. Nu uita niciodată că pielea se

încreţeşte, părul încărunţeşte, iar zilele se

transformă în ani… dar dorința nu are

vârstă. Dincolo de orice punct de sosire e

unul de plecare. Dincolo de orice reuşită e

o altă încercare. Cât timp trăieşti, nu fă

greșeala mea, nu renunța!. Nu te pierde

printre fotografii îngălbenite de timp…

mergi mai departe atunci când toţi se

aşteaptă să te dai bătut. Când nu mai poti

să alergi, ia-o la trap. Când nu poţi nici

asta, ia-o la pas. Când nu poţi să mai mergi

nici la pas, ia bastonul. Însă nu te opri

niciodată! Descoperă România!

Cu dragoste,

bunica Ana

P.S.: Cât îmi lipsești tu, Românie!

V

De fiecare dată când recitesc scrisoarea

bunicii îmi dau seama cât de important e

să faci ceva cu viața ta, oricât de

nesemnificativ ar fi. Important e sa faci!

Cred că niciodată nu mi-am dorit ceva atât

de mult, încât, dacă aș pierde ocazia să o

fac, să îmi pară într-adevăr rău.

Astăzi, 16 iunie 2064, vă spun vouă toate

acestea din Aeroportul Central din New

York.

Mă bucur că mi-ați fost alături. Astăzi plec

în România. Ceea ce urmează sunt sigur că

e mai mult decât o poveste, e viaţa unui

român în România.

Poezii

George Coşbuc – Patria română

Patria ne-a fost pământul

Unde ne-au trăit strămoşii

Cei ce te-au bătut pe tine,

Baiazide, la Rovine,

Şi la Neajlov te făcură

Fără dinţi, Sinane,-n gură,

Şi punând duşmanii-n juguri

Ei au sfărâmat sub pluguri

Sângele Dumbrăvii-Roşii,

Asta-i patria română

Unde-au vitejit strămoşii!

Patria ne e pământul

Celor ce suntem în viaţă,

Cei ce ne iubim frăţeşte,

Ne dăm mâna româneşte;

Numai noi cu-acelaşi nume,

Numai noi români pe lume,

Toţi cu-aceeaşi soartă dată,

Suspinând cu toţi odată

Şi-având toţi o bucurie;

Asta-i patria română

Şi ea sfântă să ne fie.

Patria ne-o fi pământul

Unde ne-or trăi nepoţii

Şi-ntr-o mândră Românie

De-o vrea cerul, în vecie,

S-or lupta să ne păzească

Limba, legea românească,

Şi vor face tot mai mare,

Tot ce românismul are:

Asta-i patria cea dragă

Şi-i dăm patriei române

Inima şi viaţa-ntreagă.

Ilarion BOCA

De ziua ta, iubită ţară

De ziua ta, iubită ţară,

Cununi de flori îţi pun pe frunte

Şi de la mare pân la munte

Mă-nclin la brazda-ţi milenară.

În ea strămoşii mai visează

La port, la vatră şi la grai,


14

La gura veşnică de Rai

Ce şi din mituri ne-o veghează.

De zia ta, iubită ţară,

Ţi-aducem drept şi sfânt onor,

Că eşti supremul nostru dor

Şi maica noastră legendară.

Mândrie

Stă bunicul rezemat

De-un stejar ce-i cântă lin,

Şi-n privirea sa senină

E tot farmecul latin.

Dar şi eu îmi trag pe frunte

Cuşma grea din fir de lână,

Şi-mi înalţ semeţ privirea

Ca un dac de pe columnă.

Cartea de istorie

Azi ţi-am cumpărat o carte,

S-o păstrezi ca pe-o comoară,

Sau ca pe lumina sfântă

Care veşnic va să doară.

De o vei iubi, copile,

Multe tu vei învăţa,

Şi prin viaţă demn vei trece

Şi nici griji nu vei avea.

Nu uita că-n mica filă

E trecutul strămoşesc

Şi izvorul învierii

Pentru neamul românesc.

Esenţe

Pentru mine ţara este

Tot ce-i mai frumos sub soare,

Oameni dragi, poveşti şi basme

Lin şoptite de izvoare.

Codri fremâtând în noapte

Când pe cer se-arată stele,

Blândul plai al Mioriţei

Şi suportul vieţii mele.

Ţara pentru mine este

Şansa de-a avea un nume;

Ce m-aş face fără ţară,

Fără ea ce-aş fi în lume?

Ionel MARIN

Rugă pentru români

Încă se mai aud, strigătele străbunilor,

Din vechi izvoare, răsunând a jale.

Şi simţim cum miresme urcă

Din veac în veac în cămările inimii,

Cu poveşti nemuritoare despre daci.

Prin nenumărate furtuni, ai noştri purtară

Speranţa şi neclintirea în ţară.

Duşmanii trecuţi peste fruntarii…

Au fost înfrânţi şi asvârliţi… dincolo,

Îngropaţi şi cu visele lor de cucerire…

Cu mari sacrificii am rămas,

Aici…biruitori!

Şi din colţul de rai dăruit,

De însuşi Dumnezeu,

Moşii şi părinţii au dăltuit în suflet

România cea mare.

La Alba Iulia, suflarea română

Înveşnicea unirea tuturor fraţilor.

Luceferii din glie luminau,

Sub rotiri de astre, inima,

Cu toate fibrele fiinţei,

Chipul sfânt al Patriei!

Vremurile sau schimbat şi în bine

Dar şi în rău.

A venit un alt decembrie,

Un decembrie liber,

Cu alte idealuri însă şi cu tăvălugul…

Peste fabrici, uzine, combinate şi…

Munţi de fier vechi s-au cărat peste hotare.


15

S-au înstrăinat resurse şi bogăţii,

Rămânând glia cea sfântă a Patriei,

Mai săracă, mai tristă, mai…nevrednică,

La cheremul şi pradă… lupilor flămânzi.

Pe chipul Maicii tristeţea a albit,

Vatra părintească suspinând a deznădejdie.

Încă şi acum floarea tinerimii rătăceşte

Pe căi străine şi deşarte…

Sufăr când văd, Regina mea, că

Odraslele tale cu frigul în oase,

Cu vântul în buzunare şi cămară, nu ştiu

Încotro s-o apuce şi ce să facă…

Dorul, dragostea de ţară, de copii şi…

Sunt răstignite de dezbinare şi nepăsare.

Fraţi şi surori, părinţi şi copii, cu toţii

Slugărnicesc în curţi străine,

Cu lacrimi albastre îngropate în fiinţă,

Cu visele şi zborurile mutilate de răni.

Se poate şi mai rău?

Urât este umbletul celor ce merg

Pe cărările întunericului, ale vicleniei…

Tremură anii şi ruga-îi aspră.

Disperarea răsună în albastrul ţării,

Stelele inimii caută lumina, Adevărul,

Si puterea de a începe o altă etapă,

Spre alt urcuş al nostru-n viaţă.

Adună-ţi fiii de prin oriunde şi reîncepe,

Cu tărie zborul spre veşnicia frăţiei.

Doamne luminează-ne mintea,

Ajută-ne să ne ridicăm deasupra răutăţilor,

Călăuzeşte-ne paşii spre înţelegere,

Cutezanţă, hărnicie, smerită credinţă.

Trezeşte-ne ! Adu-ne înapoi,

Din ceaţa vremii, acasă, la Tine!

Fraţi români de pretutindeni,…

Să deschidem porţile luminii şi armoniei.

Tricolorul flutură liber!

Împreună, uniţi cu torţele aprinse ale

iubirii

Să învingem vânzătorii de vise şi de inimi,

Să reclădim cu drag Patria română !

Românie te vreau înapoi şi…

Eu, tu, noi, împreună să redevenim,

Cu mândrie, iarăşi români,

Fii şi Fiice ai neamului, slujitori pe veci !

Cristian Petru BĂLAN

ŞI MII DE ANI VOR TRECE...

Şi mii de ani vor trece în valuri peste noi

Şi-n pulbere şi ţărnă ne-om face amândoi;

Pământul răsturna-s-ar şi câmpii-n munţi

s-ar face,

Dar amintirea veşnic ţi-ar dăinui în pace.

Şi ape - mări şi râuri - ne-or şterge urma

humii -

Cu nimeni semăna-vei pân' la sfârşitul

lumii !

Asupră-ne păşească cei răi şi cei de bine,

Dar nimeni, niciodată, nu va mai fi ca

Tine!

TRANSPLANT

Mamă cu aripi florale de poem,

Tu zbori mai departe de pulberea lutului,

Peste crângul de magnolii albe te chem

Şi iartă-mi greşelile din zgura trecutului !

Un rug de iubire ţi-aprind zi de zi;

Tu-ncearcă de mine departe-a nu sta,

Şi-un gând împlineşte-mi, posibil de-o fi:

În piept fă să-mi bată doar inima Ta !


16

Eugen EVU

Mirele

Pe-aceste culmi sunt bradul consacrat,

Sunt bradul-mire zvelt peste Armindeni.

Biografia mea-i a unui sat

Din Transilvania, de pretutindeni.

N-aduceți vreascuri! Limpedea rășină

E fulgerul captiv care-ntreține

A vieții vâlvătaie de lumină,

Măreț și tragic, cum vi se cuvine.

Poetul nu vă e prieten, nici vrăjmaș,

Nu știe nimeni ce-i poetu-n lume:

Urlet sau cântec, calm ori pătimaș -

Pecetluindu-și taina cu vreun nume...

Fără cenușă arde. Dă lumină,

Ca bradul tânăr, consacrat pe-un grui...

Toată pădurea lumii e de vină

Cât luminează frumusețea lui!

Și totuși, vina lumii n-o condamnă

Surpat în sine, sieși vinovat –

Doar el cunoaște arderea ce-nseamnă

Poetul Mire, Bradul consacrat.

Poezia mea

Spic al răbdării, poezia

Vârstei continue

Luminescenţa ei pierdut

Resorbită în grăunţele cuvintelor.

De copil le-am înţeles cum

prind aripioare multiplicându-l pe unul-

străpuns, însă, vai, secerişul infamy

Aritmie a mulţimii

ca moarte de sine gravid

număr hotărât

cât să fiu mâncat de cuvinte

ca pâinea cu semnul crucii în cuţit

fulgerat.

Semnul de carte

Bombardamente cu fulgi de nea

Pe imprudente-nfloriri şi mahmure

Neauzit suspinul celestei aure

Ca ţipătul orb din desprinderea ta.

Un continuu adio în acea ecuaţie

Pe care Dumnezeu a uitat-o-ntre noi

Poate voit, poate aşa, ca distracţie

Amânând dinadins judecata de –apoi?

Ca semn de iubire, semn de nemoarte,

Imortelă strivită-ntr-o carte.

Destinul

Tu, eden nezidit,

De dinainte de-o naştere

Nadir şi zare-n cunoaştere

Parte nelocuită

A inimii noastre pereche

Nord nevăzător

Al memoriei sacre

Din noapte venind

Ce visează lumina.

Ocrotit sine geamăn

Indestructibilă sămânţă

În lumină-n lumină

Gând care mă cugetă

Prin pulsatorii

ale visului sfere

Cuvânt devenitor

Facere şi în sus

Acţiune.

Înnoitor sens al Vieţii

Adeverind ce-a mai fost

Ea El- gândul

Ascuns în Sine

Ca să lucreze.

Ascuns în felurimea

numelor

până când

ne vom întoarce

în Patrie.


17

George Petrovai

Balada lui Pintea

Copil fiind

eu îmi doream s-ajung

ceea ce-n era nucleară

e de râsul curcilor:

mândru voinicel

tras prin inelul dorului

de cai, pistoale

şi-ndrăzneţe fapte

ascunse-n fund

de cuşme haiduceşti.

Liceu-odată isprăvit,

eu m-am gândit

că, Doamne, bine-ar fi

să mă specializez

în ceea ce visez.

Am colindat prin şcoli,

dar cum în ele se preda

doar cai verzi

pe pereţi,

ce ca-n istorii de demult

potcoavele şi le-au pierdut,

m-am hotărât pe dată

să iau calea codrului

unde-i Pintea cu ai lui.

Dintâi Măgoaj-am vizitat

şi cu trecutu-am conversat;

apoi,

duhul casei s-a ivit

şi în taină mi-a şoptit

că-n asaltul de la Baia,

bravul Pintea n-a muritu

doar oleacă a dormitu;

iar de-atunci şi pân-acum,

sălaş sigur şi-a aflat

pe pieptişul muntelui

în trunchiul molidului,

unde timpii stau la sfat.

Nicolae Vasile

Ajunul Crăciunului

Doar în noaptea de ajun,

să fii moş, e ceva bun,

toată lumea te răsfaţă,

cu veselie pe faţă,

toţi îţi spun doar lucruri bune,

parc-a venit Raiul pe lume,

sunt cu tine mai de treabă

şi te gâdilă… în barbă!

În noaptea cea de poveste,

primim cadouri şi… o veste!...

Veste bună-i că soseşte

Pruncul ce ne mântuieşte,

luptând cu a sa firavă viaţă

ca să avem lumină-n faţă!

Ajunul Crăciunului

face bine omului,

căci el pune la un loc,

făcând în ciudă morţii,

tot ce are viaţa mai de preţ,

şi-l face pe om măreţ,

continuitatea capetelor vieţii,

amintindu-ne,

că pentru a fi frumoşi,

trebuie s-avem şi prunci şi moşi!...

Grădina Domnului

În mijlocul câmpului,

în bătaia vântului,

parcă-n ciuda gândului,

împrejur sârmă ghimpată,


18

inutil, doar să se vadă!...

Animale, plante,

oameni, ce se vor aparte,

sunt cu toţii la un loc,

derulând al vieţii joc.

Un păun se umflă-n pene,

lângă o privighetoare

care se vrea sclipitoare,

florile,... mândre de ele,...

se veştejesc de tinerele

ca să devină... imortele!...

Oamenii,...

nici nu ştiu ce-şi mai doresc,

frumoşi, puternici,

şi deştepţi să fie,

dacă se poate pe veşnicie!...

Alături, nişte ciori,

printre oameni, printre flori,

ţop-ţop-ţop, peste mirişte,

fără ca graba să le mişte,

pe veşnicie nu dau doi bani,

nici nu vor s-ajungă-n Rai,

visele nu le răsfaţă,

fiindcă le trăiasc... în viaţă!

Ici-colo, găsesc câte-o sămânţă,

şi ne privesc cu-ngăduinţă,

căci în viaţa lor, cu sutele de ani,

poate-şi vor aminti vreodată,

că am fost cândva contemporani!...

Nu tot ce-i drag omului,

este pe placul timpului,

asta-i voia Domnului,...

şi aşa-i grădina Lui!...

Resturi

Resturi de fructe,

nu sunt prea multe,

resturi de pâine,

de azi pe mâine,

resturi de haine,

cârpite, nu faine,

resturi de cărţi,

poţi să înveţi,

resturi de eră,

pentru cine mai speră,

resturi de iubire,

un vis subţire,

resturi de oameni,

flămânzi şi fameni,

resturi de viaţă

avem în faţă!...

Stau şi mă-ntreb,

ce mai avem întreg?...

Fructe străine,

de chimie pline,

pâine umflată,

parcă-i din vată,

haine scumpe tare,

de-nmormântare,

cărţi groase şi multe,

de nimeni citite,

vor fi ere noi,

dar nu pentru voi,

iubire de zor,

la televizor,

oameni solizi, întregi,

musculoşi dar blegi,

viaţa toată-n faţă,

în umbră şi ceaţă!...

Dumitru ICHIM

Ochiul negru al flăcării

Pentru cei care știu să plângă,

drumul Muntelui

se oprește până la nori.

Fericiți cei care pot să plângă...

Pentru cei care iubesc,

vârful de Munte

e dincolo de cuvinte.

Acolo se vorbește

numai în graiul nou,

așa cum ochiul negru

al flăcării


19

atât de adânc își hrănește

întreaga-i lumină din jur!

Fericiți nefericiții care

știu lacrima să-și ardă

și să privească prin ea

în tot ce ați fost!

Numai aceia

fiii copilului vostru

vă vor face pre voi,

doar pentru o singură zi

neînserată

vistiernicii

vârfului de Munte.

Fericiți

nefericiții cu inimă curată...

Cântecul spre lume al muntelui

Ce Notre Dame ne-ar trebui

ca Muntele

să poată intra alături de noi?

Fiul Omului

nu are unde să-și plece capul,

pentru că

Fiul Muntelui de dincolo de nori,

fiul Fecioarei spre noi s-a făcut.

Cum poate o floare de nu-mă-uita

să facă universul mai cald

cu-n singur suspin al culorii,

iar templul nostru

de 40 de ani prin pustie

măcar un singur chivot de trei zile?

Spre ușile noastre îngrozitor de înalte

(Ce bine c-avem trepte,

că Muntele are un loc de cerșit!)

se-aude Fratele cântecului Tău

rostind Cântarea Treptelor:

''Mi-e foame'', spune Muntele,

dar trecem pe lângă el

pentru că nu mai avem nici un cer

rămas pentru poze.

''Mi-e sete'', plânge Muntele,

dar noi trecem pe-alături

coborând urcării pe trepte...

...și Muntele rămâne

și străin

și bolnav

și prins în închisoare:

''Hei, tu, Visătorule...

batjocorindu-l după gratii,

îl strigă teologul

angajat gardian de tâlhari și poeți.

Cum poate să fie roua mai mare

decât cerul ce-ar putea s-o cuprindă?

Nu cumva spicul Fecioarei

știe ceva mai mult decât norii

îngemănându-și bobul

cu lacrima de mamă?

Iată, Fiul Muntelui de dincolo de nori

se face tot mai mic în brațele ei

că Dumnezeu își pleacă pe umărul ei

capul și coroana de spini.

Nicolae DOFTOREANU

TANGOUL SOLDATULUI

NECUNOSCUT

(pentru cei căzuţi la datorie în primul

război mondial)

Motto

Muica, sîntem neam de piatră

Cînd e vorba pentru vatră,

Cântec Oltenesc – Virgil Carianopol

(1908 – 1984)

Eu sunt soldat necunoscut

Uitat atunci,…demult, sub scut

Dar ridicat adeseori,

prin monumente până-n nori!

Aş vrea aşa de mult să ştiţi...

C-aveam copii, C-aveam părinţi,

Un singur lucru nu aveam...

şi pentru el atunci luptam

N-aveam o Românie Mare...

Dorită şi-astăzi cu ardoare!


20

De-acee-ntreb de-aici, de jos...

De ce n-aţi tras nici un folos

Din lupta dus-atunci de noi?

De ce ne-aţi declarat eroi?

Azi m-am întors dar n-am găsit

Decât pământul părăsit!

Necultivat,...dar jinduit

deoarece l-am îngrăşat...cu corpul nostru

de-altădat

Spuneţi-mi:Unde s-a greşit?!

Pe-acest pământ

de-a devenit

Aşa povară la trăit?

TANGOUL REMUŞCĂRILOR

Părinte!

Recunosc că am greşit

Că nu ţi-am spus când am simţit

Că viaţa a pornit s-o ia în jos necontenit,

Şi simt că-s păcătos

pentru că nu am luat aminte

Şi n-am venit spre gândul tău frumos

Ce mai demult,

Când mai eram curat şi m-ai chemat,

Eu ştiu că pentru mine l-ai avut!

Privindu-mă ca pe un fiu,

Tu nu m-ai pedepsit decât târziu

Că nu ţi-am dat bineţe…

Şi-atuncea cu blândeţe!

Dar n-am putut Părinte!

N-am răbdat !

Şi nici n-am vrut să îţi ascult mustrarea,

Ce altădată poate m-ar fi-nduplecat,

Pentru că pur şi simplu

EU eram plecat,…având în ochi uitarea,

Deoarece nu cred că eu am fost

Când am pierdut al vieţii rost

Lăsând a mă cuprinde întristarea….

Care m-a despărţit de MINE.

De câţiva zeci de ani m-am despărţit în

mine

Uitînd chiar să rămân în viaţă pentru bani,

Şi asta n-a fost bine! Dar sufletul Părinte mi-e curat

Şi mă căiesc, Părinte, c-am plecat .

Nu vreau să fiu iertat,

Ci doar iubit din nou ca altădată,

VREAU IAR IUBIRE-ADEVĂRATĂ !

Aşa că vin acum în faţa ta cuminte,

Sperând că mai-nainte

De-a mă lovi pentru-a mă pune jos,

Printre bucăţile de viaţă roz plesnite,

Vei auzi …şi crede tot ceea ce simte

La margine de drum…

Un păcătos cu mintea încă trează

Care a-mpăturit cândva hoţeşte

Tot ce acum amarnic îl nelinişteşte…

Şi pentru el contează!

Ioan VASIU

E-atâta frumuseţe

e-atâta frumuseţe în fiecare vers

Şi-atâta bucurie în fiece cuvânt

rãmâne amintirea un curcubeu neşters

când rãsãritul râde în ochii tăi răsfrânt

e-atâta frumuseţe în apele ce cad

pe stâncile cascadei înspre adâncuri reci

iubirea ta mă-mbată şi mă cufundă-n vad

de fiecare dată când surâzândă treci

e-atâta frumuseţe în ochii-ţi care plâng

de bucuria nopţii ce bate iar în geam

când vântul cald aleargă pe dealuri cam

nătâng

invidios iubito că-n braţe iar te am

Iubirea mea

iubirea mea e-o calmă libelulă

ce-alunecă pe-un râu vijelios

înspre-o cascadă veşnic nesătulă

ce curge invers nu de sus în jos

iubirea mea e-un vânt care adie

prin părul tău mereu nepieptănat

înlăcrimând amurgul care ştie

să stea ca o umbrelă peste sat


21

iubirea mea e-un cântec care cade

ca un blestem pe-o muchie de cuţit

e-un curcubeu ce râde cu ocheade

prin universul tău nemărginit...

Undeva

undeva se coace dragostea-n amiază

cerul şi cu marea se îmbrăţişează

undeva sub talpă iarba mai suspină

de pe munţi coboară bulgări de lumină

undeva pe lume viaţa naşte viaţă

dragostea iubitei iarăşi mă răsfaţă

undeva sunt sigur încă mai există

un poem de pace scris pe o batistă

Mariana Eftimie Kabbout

Invitaţie (1)

Şi totuşi n-aţi aflat cum ne iubim.

Pe noi, pe voi, pe alţii sau o dată.

Ne combinaţi cu rangul de sublim

Şi ne priviţi ca pe un fel de roată

Ce-nvârte mintea unui pui de nord

Dresat să prindă vise cu lanseta,

Când noaptea-şi frige un atac de cord

Şi vara-şi vinde, -n gară, bicicleta.

Pe muchie de şoc ne-mpachetaţi

În geamantan cu verze încălzite,

Ca, mai apoi, aşa, îmbrăţişaţi,

Cu poale afumate şi scrântite,

Să ne trimiteţi cu marfarul doi,

În lumea Cosânzenelor mirate

De tot ce se întâmplă pe la noi,

Dar şi mai mult, se-ntâmplă pe la spate.

Şi nu mai credeţi că putem să fim

Gustarea voastră fără de adresă!

Nici nu speraţi că-n poante ne iubim

Doar la cabana viselor în lesă!

Iar până ne priviţi descătuşaţi

De talmeş-balmeş şi de huţa-huţa,

Vă invităm să credeţi că aflaţi

Cum ne iubim... plecaţi cu săniuţa...!

Invitație (2)

Şi dacă v-a plăcut povestea-n care

Un drum fugea cu săniuţa-n spate,

Să ne oprim acum la o-ntrebare:

De ce ne căutaţi prin văi moţate?

Să vă mirați că totuși se întâmplă?

Să dați năvală, brusc, la vorbitor?

Să prindeţi caii verzi pe-un cot de tâmplă

Şi-n loc de buze iar s-aveţi motor?

Vi s-a uscat răspunsul în artere

Și-acum îl apretați să țipe drept?

Ce-ați vrut să știți de fapt, că ni se cere

Să mai dansăm cu mâinile pe piept?

Ați coborât să rupeți o legumă

De prin grădina noastră cu idei,

Cu-al vostru gât ce mâna o sugrumă

Și seamănă leit cu un ardei?

Dar cât de iute-o să vă fie vrerea,

Pe-atât de dulci mai suntem și vom fi!

N-aveți decât să vă fardați ca fierea

În verde, mov, ciocan și cuie și...

Și ce mai vreți acum cu disperare?

Ne-ați luat și timp... și deal... și săniuța...

Și mai aveți tot voi o întrebare?

Voi sunteți leagăn!...

Noi, doar huța-huța...


22

Constantin OANCĂ

Singurătatea – frumoasa mea mamă.

De fiecare dată în urma plecării ei

se ridică un nor mare

şi înserarea rămâne neterminată

de fiecare dată în urma plecării ei

vântul face din plopi un fluviu

care curge la marginea înserării


luna rămâne o capodoperă a orizontului

a cărei stingere este din lumea cealaltă


se ridică două dealuri

de după care n-o mai pot vedea

şi eu rămân singur

lângă dealurile acestea.

Azi este ziua fără sfârşit a mamei mele

Mamă

de când ai plecat

s-au ridicat dealuri în depărtare

de după care nu mai apari

doar luna ce alunecă mereu

în direcţia plecării tale

tu eşti corabia care nu mai soseşte

iar eu ţărmul

care o aşteaptă mereu

mamă

când te aveam pe tine

nimic nu-mi lipsea

iar de când nu mai vii

nu mai am nimic de pierdut.

De-ai mai fi să mă vezi

cât de mult trăiesc eu în lumea aceasta

să vezi câtă nevoie de mine

e în mirosul florilor!

În lumea asta eu am picioare

secrete

mamă.

Tu mi-ai spus de dincolo

că cele mai importante lucruri

sunt două

foamea şi moartea

că foamea face necesară pâinea

iar moartea face necesară viaţa.

Un înger trece prin dreptul lacrimilor mele

cu mâinile pline de luna

care nu va mai apune niciodată.

Facerea noastră

Când te-am văzut

mi-am zis

la început Dumnezeu a făcut

zâmbetul

şi ca acesta să nu fie singur

te-a făcut şi pe tine.

Apoi a făcut depărtarea şi aşteptarea

şi ca aceastea să nu se piardă

m-a făcut şi pe mine.

Nu te găsesc

Eu te caut în poemele mele

dar ce folos

dacă nu l-am făcut încă

pe acela în care să te găsesc?

Poate că nu somnul mă părăseşte

în nopţile lungi

ci tu

adormind înaintea mea.

Somnul din care nu mă mai pot trezi

Luna

este

lacrima ce-şi caută ochiul

care s-o plângă

şi negăsindu-l

se pierde

mărind şi mai mult somnul

din care nu mă mai pot trezi.


23

Ovidiu ŢUŢUIANU

Candidat la medalii

Lucram de ceva vreme la centrala electrică

G. unde ajunsesem şeful uneia dintre cele

mai importante secţii de producţie. Într-o

zi vine la mine secretarul de partid al

centralei (A) şi –mi zice:

-Tovarăşe Ţ, am o veste bună; se apropie 1

Mai şi Sectorul de partid ne-a cerut

propuneri pentru cei care vor primii

medalii. Ne-am gândit la D-ta pe criteriul

că ai obţinut rezultate bune în producţie,

conducând o secţie de mare răspundere!

-Bine tovarăşe A, vă mulţumesc pentru

apreciere, răspund eu, pătruns de emoţie şi

de mândrie...!

Peste câteva zile, după şedinţa operativă

mă opreşte tovarăşul A şi-mi spune,

oarecum jenat:

-Şti tovule şef, indicaţia de la sector este să

promovăm tinerele cadre. Aşa că potrivit

acestui criteriu ne-am gândit la inginerul

T., pe care îl ai în formare la secţie.

Desigur că data viitoare eşti primul pe lista

pentru medalii. Ce zici, nu-i aşa că eşti de

acord?

- De acord tovule secretar, decoraţi-l pe T,

e băiat tânăr, descurcăreţ şi cu argumente,

am înghiţit eu în sec! (Unul din

argumentele de bază era tovărăşia de pahar

a inginerului T cu secretarul A!).

Peste câţiva ani, în urma unor restructurări,

fostul Inginer şef O (puţin mai în vârstă ca

mine), vine pe funcţia de Şef de secţie, eu

rămânând adjunctul lui. Se apropia ziua de

23 August şi sunt chemat la Cabinetul de

partid, de secretarul A.

- Tovarăşe Ţ, se vor da medalii în cinstea

marii sărbători şi nu te-am uitat. După

cum ţi-am promis data trecută, ai fost

trecut pe listă dar Sectorul ne-a precizat

ulterior că în acest an, criteriul de decorare

este experienţa.

Aşa că ne-am orientat la şeful D-tale care

îndeplineşte criteriul şi are nevoie de o

compensaţie morală după restructurare.

-Bine tovarăşe secretar, nicio problemă,

tovarăşul ex inginer şef merită să fie

decorat pentru că are destule calităţi, am

mormăit eu desumflat. (Una din calităţile

lui O era că îl medita, în timpul

programului, pe secretarul A, în vederea

admiterii la subingineri!). S-au scurs

aproape 12 ani de muncă în centrala G, dar

secretarul de partid, acelaşi, a uitat să mă

mai treacă pe lista candidaţilor la

medalii!........

Ulterior am fost transferat în Minister.

După câtva timp, mă sună secretara

adjunctă a Comitetului de partid:

-Tovarăşe Ţ., te rog să-mi dai nişte date

personale.

-Tovarăşă L, toate datele mele personale le

găsiţi la serviciul de resort, am replicat eu

maşinal.

-Ştiu asta, însă avem sarcină de partid

urgentă să înaintăm la Sector propuneri

pentru decoraţii iar D-ta ai fost inclus în

lista respectivă.

-Bine, tovarăşă secretară, dacă-i sarcină cu

plăcere! Şi îi dau informaţiile solicitate.

Trec zilele, săptămânile şi lunile în goană!

Între timp aflu de la colegi că decoraţiile s-

au dat. Împins de curiozitate o sun pe tova,

cu întrebarea :

-Mă scuzaţi, dar ce s-a întîmplat cu

medalia mea ?, la care primesc un răspuns

stupefiant:

-Regret tovule dar lista transmisă de noi a

fost considerată de Sector prea

voluminoasă, aşa că s-a limitat pe criteriul

alfabetic; D-ta fiind cu litera Ţ, nu ai mai

încăput pe listă !......

După aşa numita revoluţie, la noul loc de

muncă (unde apropiindu-mă de

pensionare, ocupam o funcţie relativ

modestă) sunt solicitat să completez un

formular cu date pentru o potenţială

decorare..... Credeţi-mă că nu mi s-a mai

comunicat nici până azi, dar nici eu nu

am ţinut să aflu, criteriul datorită

căruia am ratat şi această tentativă?!

Aşa că, neîndeplinind niciodată

schimbătoarele criterii şi nedispunând de

argumente suficiente, am ieşit la pensie

tot.....

Candidat la medalii!


24

Nicolae VASILE

Ioşca, Sică şi Mitică (2) (urmare din numărul anterior)

Trecuse mult timp, o

jumătate de viaţă,

se schimbase un

sistem politic,

trăiam în altă

epocă istorică!

Alexandru, în

urma unor

împrejurări de care nu

se se simţea deloc capabil

înainte, ajunsese să conducă o mare

instituţie, cu sediul central în Bucureşti şi

mai multe filiale în alte localităţi. Altădată

ar fi zis în provincie, dar acum făcea

eforturi pentru a nu mai folosi deloc

cuvântul ”provincie”! Cei din afara

capitalei nu apreciau categorisirea lor ca

provinciali. În fond ei aveau dreptate, dar

nici de dreptate nu trebuie să faci abuz! Şi

abuzul de dreptate deranjează de cele mai

multe ori!

Există şi o încadrare juridică care se chemă

aşa, şi care chiar se pedepseşte!

Se pregătea să plece într-o deplasare la una

din filiale, unde urma să ia în maşină şi pe

o doamnă, directoare în minister.

Directorii de instituţii descentralizate

aveau la dispoziţie şofer şi maşină, dar

directorii din ministere nu!

Altădată, în timpul socialismului, un

asemenea personaj rezolva problemele de

transport printr-un simplu telefon al

secretarei, în perioada imediată de după

evenimentele din 1989, în puseul de

democraţie creat, numit de unii ”vid de

putere”, de alţii deadreptul, anarhie, nu

mai era la fel!

Funcţionarii instituţiilor centrale, poliţiştii,

angajaţii serviciilor secrete, etc., trăiau un

fel de timorare total inutilă, doar doar să

nu-i asocieze populaţia cu cei de dinaintea

lor, deşi de cele mai multe ori erau aceleaşi

persoane!

Doamna respectivă fusese înainte ministru,

şi toţi continuau să-i spună ”doamna

ministru”. Pe drum s-au oprit pe la mai

multe intreprinderi care ţineau de

ministerul respectiv, unde conducătorii lor

se simţeau cumva obligaţi să le dea fel de

fel de produse, dintre cele produse de ei,

oale, gtătare, ventilatoare, probabil după

vechile obiceiuri.

De data acasta funcţionarii respectivi le

refuzau cu politeţe, pentru că se temeau de

vreun ziarist, sindicalist, poliţist, care

putea fi ascuns prin apropiere!

Când au ajuns la destinaţie, oraşul

reşedinţă de judeţ, unde locuiau Ioşca şi

Sică, el a mers la filiala lui, iar ”doamna

ministru”, la o intreprindre din aceeaşi

localitate.

La filială, era, de obicei, un eveniment

când venea directorul general. Se întâmpla

cam odată pe an!

Atunci, însă, simţea că ceva rău plutea în

aer!

Cu toate că nu erau decât câteva zeci de

salariaţi, aceştia lucrau în trei sedii! Unul

era vechiul sediu, primit de la autorităţile

comuniste, la momentul înfiinţării, era

revendicat de două familii de maghiari

care au locuit acolo înainte de război. Al

doilea era o sinagogă modificată pentru

birouri, dat de conducerea locală de partid

şi de stat, având în vedere atât creşterea de

activitate din domeniu dar şi lipsei de

enoriaşi evrei, care mai erau doar patru şi

existau două sinagogi în localitate.

Mai era în construcţie şi un sediu nou, care

se afla în execuţie, la nivelul parterului,

care ar fi urmat să-i reunească pe toţi

salariaţii, atunci când va fi gata.

Care va fi noua structură de conducere,

noua organigramă, cum se vor organiza pe

cele trei sedii, erau tot atâtea probleme

care îi separau total pe salariaţi.

Nu găseai doi care să aibă aceiaşi părere,

cu toate că toţi erau de origine maghiară!

După momentele de politeţe forţată din

partea tuturor, cei mai mulţi îl vedeau

pentru prima dată pe noul director general,

a urmat o ceartă generalizată timp de mai

multe ore.


25

La un moment dat, într-un neaoş stil

rămânesc, Alexandru a explodat:

- Firaţi ai dracu’ cu toţii! Credeam că

dacă sunteţi toţi unguri o să vă înţelegeţi

mai

bine între voi, şi nu o să vă certaţi

atâta!...

La care unul, cel mai agitat dintre toţi,

scrâşnind din dinţi, pe un ton apăsat, a

spus:

- Domnule director,... voi romââânii vă

certaţi,... noi... ne omorâââm!...

Era evident că nu vor ajunge la nici un

rezultat atunci, dar măcar a văzut cum stau

lucrurile, urmând să vadă ulterior ce este

de făcut.

A plecat la intreprindrea unde era ”doamna

ministru”, să vadă ce program îşi va face

în continuare. Avea de gând să-şi facă

timp şi de o întâlnire cu Ioşca şi Sică, pe

care îi anunţase că va veni în oraşul lor.

Nu se mai văzuseră de mult timp toţi trei!

La intreprindere, se aştepta să o găsească

pe colega sa de călătorie la biroul

directorului. Faţă de aceasta avea o

deosebită consideraţie, venită din istorie,

dânsa era director în minister, provenită

din funcţia anterioară de ministru, iar el

era director de instituţie, ales de salariaţi,

în urma alegerilor din instituţiile de stat,

stabilite printr-un ordin al lui Petre Roman,

Primul Ministru imediat după 1989.

Alexandru a apreciat totdeauna oamenii

deasupra evenimentelor politice, fără ca

schimbarea de regim politic, care tocmai

se petrecuse, să-i influenţeze prea mult

scara de valori pe care şi-o făcuse anterior.

Acolo linişte totală!

Toate birourile directorilor erau goale,

nicio secretară, nimeni să-i poată da vreo

informaţie!

A găsit totuşi o femeie de serviciu dispusă

să-i dea câteva informaţii.

- Nu este nimeni aici domnule, aşa se

întâmplă când vine cineva mare de la

Bucureşti! Sunt toţi la restaurantu’ făbricii!

A căutat ”restaurantu’ făbricii”, care făcea

parte dintr-un întreg complex, care mai

cuprindea un hotel, mai multe crescătorii

de animale, ferme horticole şi legumicole,

şi deserveau, în condiţii avantajoase, atât

salariaţii cât şi diversele delegaţii interne şi

externe, în detrimentul unităţilor similare

din oraş.

Restaurantul avea o sală lungă, cu o masă

în formă de U. Alexandru a intrat pe o uşă

care dădea la capătul celor două laturi

paralele, intrând printre ele. Se dusese

acolo doar s-o ia pe ”doamna ministru” şi

să plece. Nu venise cu gândul să întârzie,

avea o grămadă de treabă la Bucureşti. Pe

părţile laterale erau diverşi funcţionari din

zona conducerii, iar partea transversală a

mesei, la capătul cel mai îndepărtat de uşă,

era ocupată doar de două persoane,

directorul intreprinderii şi importanta lui

invitată de onoare. Alexandru înainta încet,

având senimentul că a nimerit greşit

încăperea! Acolo era ca la nuntă nu ca la o

şedinţă de lucru! La un moment dat, ca un

trăsnet, se auzi o voce putenică,

- Tu cine mama dracu’ mai eşti? Ce cauţi

aici? Cine te-a lăsat să intri să ne strici

chefu’? Aceste atacuri verbale violente

veneau de la un individ bătrân, hidos, cu

câţiva dinţi lipsă, care părea a fi capul unei

”bande de răufăcători” care o ”răpise” pe

doamna pe care el vroia s-o salveze!...

- Eu sunt directorul general de la...,

răspunse timid, dar ferm, Alexandru,

spunând numele instituţiei pe care o

conducea de o scurtă perioadă de timp, şi

am venit să o iau pe doamna să plecăm la

Bucureşti.

- Firai al dracu’ cu instituţia ta cu tot,

proiectele pe care mi-le-aţi făcut nu sunt

bune de nimic, încercările le-aţi scumpit de

trei ori, studiile de documentare pe care le

faceţi conţin numai gogoşi notorii, şi peste

toate acestea, colac peste pupăză, mai vrei

să ne-o iei pe dânsa! Cine crezi că ţi-o dă?

Ce, eu nu pot să-i dau o maşină, la orice

oră din zi sau din noapte, s-o ducă la

Bucureşti?

A urmat un moment de linişte. Alexandru

n-a reacţionat în niciun fel la injuriile

aduse de o persoană pe care o vedea prima

dată în viaţa sa! Exista un folclor referitor

la acel personaj, dar care cuprindea mai


26

multe elemente pozitive decât negative.

Acum era faţă în faţă cu el, şi nu ştia ce să

creadă! Deodată îl vede cum se ridică de

pe scaun, ocoleşte toată lungimea mesei,

ca să intre printre cele două laturi, ajunge

la Alexandru şi îl îmbrăţişează strâns,

exclamând,

- Domnule, eşti extraordinar! Te-am

înjurat de cinci ori şi nici n-ai clipit! N-am

mai întâlnit pe cineva să treacă atât de bine

acest test! Vin-o cu noi să petrecem un pic,

că o să ajungeţi şi la Bucureşti, că doar nu

pleacă de acolo!

A făcut loc la capul mesei şi l-a aşezat

între el şi ”doamna ministru”, care în tot

timpul acestei scenete nu chiţase niciun

gest. Probabil îl ştia mai demult pe

directorul respectiv şi îi cunoştea

metodele. Directorul, de data aceasta calm

şi sfătuitor, continuă,

- Mă’ băiete, îmi permiţi să-ţi spun aşa,

eşti mult mai tânăr decât mine, viaţa este

complicată chiar şi în vremurile obişnuite,

dar acum după această revoluţie, sau ce

mama dracu’ a fost! Eu am venit prin

aceste locuri din sud, nu sunt ardelean, dar

după aceea n-am mai plecat de aici nici

măcar o săptămână continuu! M-am

însurat cu o localnică, cu această fabrică şi

cu Transilvania! D’asta sunt supărat pe cei

de la filiala ta de aici, că ei spun Ardeal!

Nu am nimic cu ungurii, mâna mea

dreaptă în fabrică este ungur, dar nu mai

am mulţi ca el! Marea lor majoritate nu

gândesc decât la avantaje, la discriminare

pozitivă, ceea ce eu nu suport! Sunt de

acord că ei, ca civilizaţie, ca istorie, ca

educaţie sunt superior nouă, dar atunci de

ce să se aştepte tot timpul la avantaje

create artificial? Să-şi folosească educaţia

şi competenţele pentru a-şi crea singuri

avantajele competitive nu să aştepte căi

netede făcute politic!

- Cred că exageraţi! Eu am un prieten

bun ungur aici în oraş, ne cunoaştem din

studenţie şi am numai cuvinte de laudă la

adresa lui. Nu am constatat nicidată la el

nimic din ceea ce spuneţi! Se zbate ca

orice om, fără nicio diferenţă de etnie, să-i

fie mai bine. Eu cred că noi am cam rămas

blocaţi în ideia socialistă că omul trebuie

să lupte în primul rând pentru ţară şi apoi

pentru el! Şi eu cred că binele ţării trebuie

să vină prin însumare din binele oamenilor

şi nu vreau deloc răul ţării! Pentru că tot

m-aţi întârziat aici, şi nu mai plec diseară,

chiar o să încerc să mă întâlnesc cu el!

Abia aştept să-l văd!

- Măi dragi colegi, mai lăsaţi discuţiile

astea care nu se vor termina niciodată!

Domnule director, ce mai faci cu

sănătatea? Ştiam că te-ai pensionat, ce mai

cauţi prin fabrică? Aveţi grijă, nu vă forţaţi

prea mult sănătatea că sunt unele lucruri

care pot produce efecte ireversibile.

- Doamnă ministru!... După ce imediat

după revoluţie am fost dat afară cu forţa

din birou. Depăşisem bine momentul,

făceam fel de fel de treburi gospodăreşti

prin jurul casei, când m-am trezit cu

ditamai delegaţia la poartă şi m-au luat pe

sus şi m-au readus în fabrică! Nu pot să

spun că nu m-a măgulit! Este viaţa mea

aici! Ajunseseră aproape la faliment cu

debandada managerială care a urmat după

alungarea mea! Acum s-a reechilibrat

situaţia.

Alexandru era vizibil deranjat de zgomotul

din sală, muzica dată tare, unul care cânta

şi intra în sufletul lor de nu putea urmări

discuţia, şi interveni în discuţie,

- Domnule director, spuneţi-le celor cu

muzica să se oprească sau să dea volumul

mai mai mic! Aveţi chef de muzica asta

ziua în amiaza mare?

- Domnule, o variantă de răspuns ar fi că

nimeni nu-i perfect, dar nu ăsta este

fondul! Eu, înainte de revoluţie, am fost

atacat de Securitate, am fost în scandal cu

ziarul Scânteia, care vroiau să mă schimbe,

dar n-au putut! Surprinzător, dar aşa a fost!

De atunci mi-am creat obiceiul ca la toate

discuţiile, la toate mesele, să am pe lângă

mine muzica dată tare pentru a-i bruia pe

cei care mă înregistrau. După ce m-am

reîntors în fabrică, la început, renunţasem

la ideie, dar ţi-o spun, cu durere în suflet,

că am chemat iar tarafurile prin jurul meu.

Acum sunt mult mai mulţi cei care ne

înregisrează decât erau înainte de 1989!


27

- Este foarte interesantă discuţia, şi cred

că am putea discuta toată noaptea, dar aş

dori, dacă tot rămân la noapte aici, să mă

întâlnesc şi cu nişte prieteni, din localitate,

pe care nu i-am mai văzut de mult timp.

Oricum, eu v-am întrerupt discuţia cu

doamna ministru!

Alexandru, fiind de puţin timp într-o

funcţie importantă, constata binefacerile

unei infrastructuri şi logistici aferente, care

s-a pus în mişcare cu un simplu telefon, şi

masa cu Ioşca şi Sică era gata aranjată!

Probabil de aceea cei ce ajung în asemenea

poziţii nu se mai dezlipesc aşa de uşor de

ele! Era foarte curios să afle ce mai fac

prietenii lui din tabăra studenţească! Nu-i

văzuse dinainte de revoluţie! Nu l-ar fi

iertat să afle că a trecut prin oraşul lor fără

să se vadă! Cum el i-a invitat, se cuvenea

să ajungă la restaurant înaintea lor, dar

discuţia anterioară, foarte interesantă de

altfel, la făcut să nu poată respecta acest

gest de politeţe. Cei doi erau acolo şi îl

aşteptau.

- Credeam că te-a răpit iar vreo zână,

salvându-te de la cine ştie ce pericol din

care nu puteai ieşi singur, îl întâmpină

Ioşca cu o băşcălie prietenoasă în glas!

- Aş fi vrut eu!!!... Nu totdeauna iese

cum vrei! Sper că nu mă aşteptaţi de mult!

Eu vin de la un chef unde era o discuţie

interesantă, cu nişte aspecte pe care poate

le vom continua şi aici!

- Nu-ţi fă probleme, nici noi nu ne-am

plictisit! A trebuit să vii tu de la Bucureşti

ca să ne întâlnim noi din acelaşi oraş!

Nu ne-am mai văzut de mult!

Am avut cu ce ne umple vremea!

- Bine, bine,... hai să luăm loc şi să ne

amintim!...

Atâtea s-au întâmplat că parcă suntem pe

altă lume,... interveni şi Sică în discuţie!

Ce se întâmplă mă fascinează dar mă şi

sperie! Schimbările bruşte nu au fost

niciodată linştite în istorie fără a exista şi

victime colaterale!

- Ia zi tu, Sică, ce schimbări bruşte ţi-au

produs ţie ameţeli?

- Măi, voi ştiţi că eu, un reprezentant de

frunte al etniei mele, aşa m-am considerat

totdeauna, mă decurc în orice situaţie, dar

nu-mi plac regimurile tranzitorii!

- Ia spune tu cum te-ai descurcat pe

foametea din timpul socialismului

victorios, îl atacă imediat Ioşca, care părea

că are altă părere.

- Să ştiţi că nu o duceam rău! Eram

director economic la comerţ, odată dintr-o

conjunctură pe care am fructificat-o foarte

bine şi a doua oară prin inteligenţa mea

arhicunoscută, spuse el cu nedisimulată

mândrie!

- Ce dracu’ conjunctură ai fructificat, de

eşti aşa de mându de tine?

Alexandru era foarte curios să afle

evoluţiile foştilor colegi de tabără dar era

contrariat că nici ceilalţi doi nu prea

comunicaseră în perioada trectă.

- Păi, aici toate problemele serioase se

blocheză între români şi unguri! Eu,

nefiind nici una nici alta, sunt adesea ales

ori intermediar, ori executant, şi mereu am

avut de câştigat!

Ceilalţi doi s-au uitat lung unul la altul şi

nu au putut să nu-i dea dreptate! Cu

conjunctura favorabilă se lămuriseră,

aşteptau cu interes a dovada lui de

inteligenţă!

- Aveam mereu probleme, la nivel de

judeţ, că nu ne făceam planul la consumul

de peşte oceanic! Cine dracu’ să mănânce

peşte oceanic în Transilvania? Mi-a venit o

ideie, să-l dăm la vulpile argintii, dintr-o

crescătorie apropiată oraşului. Vulpile au

făcut o blană nemaipomenit de frumoasă,

strălucitoare. Când a venit momentul anual

cu cadourile pentru Coana Leana, a fost

ales cadoul nostru, o haină făcută din

aceste vulpi! Am devenit eroul judeţului!

Şi de data aceasta colegii au trebuit să-i

dea dreptate, deşi vremurile noi, de după

revoluţie, nu mai dădeau prea multe şanse

unor astfel de succese. Poate de aceea Sică

nu agrea prea mult schimbările apărute!

- Şi acum, în economia de piaţă liberă, ce

faci, din ce trăieşti?

- Conduc fel de fel de asociaţii de

oameni de afaceri, comerţ, intermedieri.

Este greu, mult mai greu decât înainte!

Recent, credeam că am apucat pe


28

Dumnezeu de picior! Nişte cunoscuţi din

Israel mi-au prezentat o soluţie tehnică

nouă, care, aplicată peste asfalt, mărea

durata de viaţă a acestuia de la doi la

doisprezece ani. Partea nouă putea fi

produsă în România, cu un mic import de

completare, şi nici nu costa prea mult! Am

prezentat-o primarului, prefectului,

preşedintelui Consililui Judeţean, care, de

atunci, nici nu mă mai salută! O secretară,

de prin zona acestor instituţii, mi-a

explicat fenomenul. Stricarea drumurilor şi

străzilor, reasfaltarea acestora, reprezintă

cea mai importantă sursă de bani pentru

politicieni şi cei din jurul acestora.

Creşterea duratei de viaţă a asfaltului

însemnă reducerea finanţării mediului

politic ceea ce aceştia şi-i transformă în

duşmani pe toţi cei ce promovează

asemenea soluţii!

Ioşca se vedea invitat la povestirea

propriilor peripeţii, sau evoluţii calme?

- Eu nu am avut nici conjuncturi

favorabile, nici sclipiri de inteligenţă!

Totuşi, noroc am avut şi eu! Se ştie că de

când Ceauşescu a început să aibă probleme

cardiace, a dispus înfiinţarea unor centre

clinice şi de cercetare în domeniu, dintre

care unul este aici la noi. Aici lucrez şi

acum! Am avut ocazia să mă realizez

foarte bine profesional! O oportunitate am

avut, mi s-a propus promovarea la o

clinică mai mare, la Bucureşti, dar am

preferat să rămân aici! Mi-ar fi dereglat

prea mult viaţa! Ceea ce este interesant că

şansele noastre, la amândoi, au depins de

ceva legat de familia conducătoare!

- Dar ce te miri, toată ţara depindea de

cei doi, până în cele mai mici detalii,

interveni Alexandru în discuţie. Până şi

melodiile din sporadicele emisiuni

muzicale de la televiziune erau alese tot de

unul sau altul dintre ei!

- Că tot ai intervenit, ia spune şi tu, ce ai

făcut, cum ai ajuns ditamai şefu’, cu

secretare, şoferi?... Ori a venit iar o zână şi

te-a pus acolo, ori ai fost securist!...

- Văd că treaba cu zânele nu îţi dă pace!

Nu a fost nici una nici alta! Oportunitatea

mea a fost revoluţia. Înainte nu am avut

absolut nimic cu conducerea, am fost un

cercetător de succes, şi atât! Când au fost

alegerile de directori, la câteva luni după

revoluţie, am fost împins să candidez de

colegi, cu care eram în relaţii excelente!

Eu am peste tot numai prieteni! Am

candidat şi am şi câştigat! Şi eu am un

sentiment de ameţeală, de care vorbea

Sică, dar dacă am intrat în horă, trebuie să

joc! Nu am negat niciodată că nu aş fi un

om norocos!...

- Şi,... ce probleme ziceai că ai, pentru

care ai venit aici?

- Păi, ce frământă lumea în România,

oriunde te-ai afla, în această perioadă, de

nu mai există niciun pic de linişte?...

Proprietăţile!...

Cu ai tăi, Sică, avem o problemă cu o

sinagogă. Autorităţile comuniste, având în

vedere că pentru două sinagogi, mai erau

doar patru enoriaşi, au hotărât să ne dea

nouă una dintre ele, pentru a ne face filiala

noastră de aici. Pe vreme aceea nu se

discuta! Din dispoziţia conducerii

judeţului, s-a făcut contract de închiriere,

pe o sută de ani, cu o chirie derizorie.

Acum, proprietarii, adică cei din etnia ta,

consideră că au fost abuzaţi, şi cer

anularea contractului de închiriere! Eu nu

am nimic împotrivă, avem aproape gata o

clădire nouă, în condiţii mai bune, dar

trebuie găsită o soluţie juridică valabilă!

Ştii cum este cu acţiunea juridică, dacă

ambele părţi intră în ea cu bune intenţii, se

rezolvă problema repede, dacă nu, durează

o viaţă, şi câştigă doar firmele de

avocatură! Problema de fond se pierde, la

un moment dat, într-un hăţiş de proceduri.

Cu ai tăi, Ioşca, avem o problemă cu o

casă veche, unde avem un laborator, şi pe

care o revendică nişte rude ale foştilor

proprietari. Pentru noi, la fel, nu reprezintă

nicio problemă, putem renunţa la ea, dar

trebuiesc găsite condiţiile juridice. Am fost

azi acolo, şi, deşii toţi salariaţii sunt

unguri, nu se înţeleg deloc între ei! Am

impresia că unii speră la ceva câştiguri

financiare, solicitând o sumă de bani, în

numele moştenitorilor, pentru a aduce

clădirea în situaţia ei iniţială! Noi am luat-


29

o aproape dărâmată, a fost folosită de alţii

înainte, după care o bună perioadă de timp

a fost părăsită şi s-a deteriorat aproape

total!

Există fotografii cu starea în care a preluat-

o instituţia pe care o conduc, cu mult timp

înainte de revoluţie.

Aceiaşi poveste, referitoare la modul de

abordare juridică, care poate conduce la o

rezolvare rapidă, sau se poate prelungi

foarte mult.

- Grele probleme! Cine dracu’ te-a pus

pe tine să intri în aşa ceva? Nu puteai să

rămâi cu cercetările tale?

- Aşa este!

Nici prin cap nu-mi trecea că o să ajung

cândva să mă ocup de aşa ceva!

Dar nu o fac eu direct, avem consilieri

juridici. Dar conducătorul dă tonul

abordării, dacă se merge pe o soluţie

amiabilă sau pe una războinică.

Sunt unii procesomani, care au o plăcere

deosebită de a sta numai prin tribunale!

Nu este cazul meu!

Am venit pentru un prim contact, pentru a

vedea cu ochii mei despre ce este vorba,

pentru a cunoaşte oamenii mei de aici,

pentru a le cunoaşte şi părerile lor.

Cel mai important este să avem soluţii, să

nu fim nevoiţi să ne întrerupem activitatea.

Mai este o circumstanţă deosebită legată

de conotaţia etnică a problemelor, pe care

la alte filiale nu o avem.

În discuţia de la fabrica din oraş, de azi,

am constatat că acolo aceste aspecte nu

sunt foarte uşor de rezolvat.

- Directorul de acolo este un manager

foarte bun, foarte apreciat ca eficienţă, dar

din punct de vedere al comportamentului

faţă de reprezentanţii celorlalte etnii lasă

de dorit, comentă Ioşca, părând că ştia

despre situaţia de acolo.

Cei trei au lungit mult discuţia în acea

seară, trecând la subiecte legate de familii,

politică, sport, etc.

Şi-au promis să colaboreze mai strâns pe

viitor şi să se întâlnescă mai des.

Epigrame

ION CROITORU

Îndrăgostiţi în avion

În zborul lor cât a durat

El opt săruturi i-a furat,

Aşa a devenit şi el

Corupt la cel mai înalt nivel.

Studenţi fără bac

N-au diplome sau accesorii

Dar un noroc i-a ajutat,

C-au nimerit la profesorii

Cu doctoratul plagiat.

Benefice ploi de toamnă

Mai profit de-a norilor putere,

S-adun gheaţă pentru frapiere.

Iar prin ploaie sunt mai mulţumit,

Că acţionez acoperit.

Jandarm la inundaţii

Având un cazier curat ,

El prin concurs fu angajat

Şi-aşa cum e cam în etate ,

Ajunse salvamar la sate.

Darul de primăvară

Dau de băut la lumea toată,

Că am băiat să-mi zică tată.

Amicii m-au felicitat

… Numai nevasta n-a aflat !

Vremea încorporărilor

Tot suspina sărmana fată,


30

Că-i pleacă-amicul în armată,

Şi-apoi a plâns cu ofuri. parcă

Se tot temea să nu se-ntoarcă.

Renunţare la Hyperion

Nu vreau confort, viteză mare,

Vreau vechiul tren, că e mai breaz,

Hyperion o hibă are:

Cu el ajung la Mare treaz.

Şofer ghinionist

- Să-i ia permisul pe un an ,

Tot strigă soaţa , reclamanta ,

C-a adormit iar la volan …

Pe când îl alinta amanta !

Aghezmuitul nocturn

Înainta-n zig-zag s-asculte

Un recital la ora asta,

Să-i dea învăţături mai multe…

Într-un limbaj cu lemn, nevasta.

Asemănare

Când soaţa gura-şi conturează

Cu rujul de pe noptieră,

Parcă-i soldatul ce probează

Şi unge…o mitralieră.

Vajnicul pensionar

Îl duce mintea, bătrâneşte,

Să se însoare , ca la carte,

Că unde-s doi puterea creşte

Şi întreţinerea se-mparte.

Avantajul vegetarianului

Fidel, ţinuse an de an

Regimul vegetarian

Şi-a fost la urmă bucuros,

Căci a murit mai sănătos…

George Papazolescu

Unui medic

Are o reţetă dură

De restricţii la mâncare,

Mai ales la băutură;

Dânsul se abţine oare?

Unui băutor

Medicul l-a îndemnat

Ca să mai lase paharul,

El de-atunci l-a ascultat,

Şi-acum sticla-I darul.

Unui laş

Curajos cum nu e altul,

E de-ajuns a-l atinge,

Repede el ia asaltul

Dă pe la spate şi fuge.

Unui îndrăgostit

De câtva timp s-au logodit

Cu masă mare la şosea,

El este foarte-ndrăgostit,

Dar doar la zestre, nu de ea.

Unei soţii vorbăreţe

La vorbă e-n perfectă temă,

Că este-n postul ei din schemă,

E de ajuns să-şi ia avânt,

Că-ntrece morile de vânt.

Unui cămătar

Dă bani cu dobândă mare

Că te umple de suspine,

Iar când eşti mai la strâmtoare,

Ia şi pielea de pe tine.

Unei soacre

Ginerile-i mulţumeşte,

Că-I găteşte mâncări fine,

În plus îl şi îngrijeşte,

Dar departe e mai bine.

Scriitoricească

Să scrii este foarte uşor,

Am spus-o şi o spun mereu,

Dar vine şi puţin umor.

Să scrii bine, e foarte greu.


31

Vasile GALUPA despre „Reflecţii în

mozaic” de Anghel Hoţu

În anul 2014 a apărut, la Editura „Amurg

sentimental” din Bucureşti, volumul de

poezii „Reflecţii în mozaic” scrisă de

domnul Anghel Hoţu. Am avut onoarea de

a prefaţa cartea şi deci de a intra în

universul poetic al autorului. Am perceput

acest univers ca o succesiune de încăperi,

legate între ele, fiecare dintre aceste

încăperi reprezentând o tematică distinctă.

Diversitatea tematică a acestor poezii este

dată de pregătirea filozofică a autorului,

precum şi de preocupările multiple ale

acestuia dintre care amintesc cosmologia şi

religia. Pe pereţii acestor încăperi,

inundate de o lumină difuză, stăteau

atârnate, ca nişte tablouri, poeziile scrise

cu litere de culoare albă strălucitoare, care

tremurau discret de emoţie în aşteptarea

verdictului dat de cititor.

Prima încăpere aparţine poeziei lirice. Am

căutat în versurile acestor poezii să găsesc

adevărata vibraţie a trăirilor auturului. În

căutările mele, am dat la o parte literele şi

versurile, pentru a găsi ce se afşă în spatele

lor. Le-am aşezat la loc şi am realizat că

adevăratele sentimente de iubire au fost

împinse de viaţă în străfundurile inimii,

acoperite cu o carapace groasă. Totuşi prin

crăpăturile din această carapace, făcute în

decursul timpului sub presiunea acestor

vibraţii înăbuşite, au ieşit la suprafaţă şi au

prins rădăcini trăiri de dragoste intense,

aidoma unori flori care încolţesc şi

înfloresc în crăpăturile betoanelor. Aceste

„flori” se regăsesc într-o succesiune de

sentimente de iubire, despărţire şi de

revenire în poeziile: „Timiditate”,

„Portativul iubirii”, „M-ai părăsit”,

„Regrete” şi „Revenire” care întregesc un

ciclu în viaţa autorului. Cu multă

sensibilitate este scrisă poezia „Floarea”,

poezie în care se întâlneşte şi tema

filozofică de întoarcere la natura umană, la

om. Printr-o frumoasă metaforă, în poezia

„Iubirea”, autorul, fire pragmatică, ar dori

ca iubirea să fie materializată, acumulată,

porţionată şi să fie folosită în hrana noastră

zilnică. Cosmologia este reprezentată de

poezii cu încărcătură specifică, abordând

teme diferite ale acestui domeniu. În

poezia „Aş vrea” dorinţa ardentă a

domnului Anghel Hoţu este de a cunoaşte

şi de a aplica tehnologii de vârf, care acum

sunt de domeniul utopiei, pentru

cunoaşterea de sine şi a infinitului univers

în care trăim.

Altă tematică este cea a metamorfozării

fiinţei umane după moarte şi intrarea ei în

veşnicul circuit – poezia „Coşmar”. Un

strigăt de durere umple văzduhul atunci

când poetul percepe toate nenorocirile,

nedreptăţile din lumea întreagă, precum şi

involuţiile spirituale ale omenirii – poezia

„Apocalipsa”.

Poezia socială ne relevă atitudinea plină de

obidă pe care o ia autorul faţă de

nedreptăţile sociale şi înalţă o rugă pentru

inversarea rolurilor în societate – poezia

„Rugă”. Patriotismul poetului este amplu

reflectat în poezia „Îndemn”, în care aduce

un elogiu marilor conducători ai neamului

românesc şi critică lipsa de acţiune de care

dau dovadă conducătorii ţării în vederea

reîntregirii României Mari, dar şi pentru

recuperarea tezaurului românesc furat.

Tema bătrânilor este un motiv de tristeţe

pentru autor, întrucât unii dintre aceştia

sunt fie aruncaţi în aziluri de către copii lor

nemiloşi, fie ajung să-aşi piardă

capacităţile lor mintale, devenind „copii ai

senectuţii”. Dotat cu un foarte fin simţ al

observaţiei, poetul ne introduce într-o

lume aparte pe care eu o numesc „poezie

descriptivă”. Folosind cu grijă cuvinte

alese, autorul ne dezvăluie o serie de


32

calităţi şi caracteristici ale unor lucruri

obişnuite sau ale unor însuşiri, cărora noi

nu le acordăm o mare atenţie, de la strada

pe care locuim, la statuia din parc sau

despre prostia umenească – poeziile:

„Strada”, „Statuia”, „Prostia”, „Ploaia”,

„Toamna”, „Iarnă târzie în Bucureşti” etc.

Trecând dincolo de textele poeziilor şi

aprofundând conţinutul lor, vom constata

că poeziile domnului Anghel Hoţu ne

induc o stare emoţională puternică, iar în

inimile noastre- aceste creaţii- pictează

adevărate tablouri în culori uneori

armonioase, alteori contraste. Textele

poeziilor dispar şi vom rămâne, pentru

mult timp, cu imaginea acestor tablouri în

mintea şi în inima noastră.

Poeziile din volumul „Reflecţii în mozaic”

au muzicalitate, alcătuiesc o simfonie cu

accente când duioase, când aspre sau când

grave. Însoţit de această simfonie, am ieşit

din universul poetic în care intrasem,

lăsând portalul deschis pentru stimaţii

cititori.

Ion CROITORU despre vol. „În

constelaţia fiinţei”, autor Ionel Marin

În vara acestui an, 2014, poetul Ionel

Marin din Focşani, la Editura Emma a

editat volumul antologic „În constelaţia

fiinţei”. Titlul antologiei este inspirat

deoarece „constelaţia” este o metaforă

referitoare la bogăţia sufletească a omului,

cumulul de frumuseţi ale fiinţei umane.

Cartea cuprinde poezii din volumele

publicate de poet în decursul anilor, poezii

care ne fac să vibrăm la cote înalte,

aproape cosmice. Lecturând antologia am

observat două axe principale:

O colosală sete de lumină, înţelegând prin

simbolul luminii apropierea de absolut, de

adevărul suprem şi urcarea treptelor către

perfecţiunea trăirilor umane, a

sentimentelor care se îngemenează într-o

aspiraţie spre totalitate, spre spectacolul

cosmic la care poetul râvneşte în

permanenţă –„Din inefabilul clipei, născut/

visam să pot îmblânzi/ infinitul/ să trec

fredonând/ prin nopţi stelare,/ zorii să-ai

luminez cu surâsul./ Anevoie trec azi/ de

treptele cerului (Altar de lumină, pag.42).

În căutarea sa permanentă, poetul îşi simte

paşii călăuziţi de „Fiinţa de pe cruce”,

Mântuitorul Iisus şi speranţa e amplificată

căci „Inima, darul Lui/ luminează vârsta

veacurilor” („Fiinţa din cruce”, pag.137).

În drumul său spre zenitul luminos poetul

devine „Cerşetor de lumină”, dar nimeni

nu-l poate împiedica să-aşi urmeze

menirea: „Gata să descifrez/ graiul florilor/

pulsul stelelor/ şi al clipei…/ Întunericul

nu-mi opreşte/ zborul inimii”. Bucuria este

relevată prin acorduri celeste: „Clopote ale

iubirii dănţuie/ zâmbesc clipelor din Noi/

Doamne, ajută-ne/…să făurim viitorul/ în

care iubirile să înflorească/ în veşnicie

Bucuria”. Arar, câte o şuviţă de nostalgie

străbate straturile de optimism, ca un

momento mori înfiorând armoniile cu

ecoul netimpului.

A doua axă de evoluţie lirică a cărţii aş

numi-o rara capacitate de dăruire întru

binele semenilor şi risipa de iubire faţă de

aceştia. Poetul, ca un dirijor al

sentimentelor nobile, devine un spirit

benefic ce din înălţimea comandamentelor

morale ninge peste semeni cu iubire

nesecată, cu armonie, cu înţelegere şi lipsă

de duplicitate. Un îngeresc îndemn la

puritate morală, la alinarea durerilor şi la

consolare străbate unele poezii ca:


33

„Dăruire”, „În constelaţia iubirii”, „Nu

fugi de tine”, „Curajul de a fi noi înşine”,

„Comoara din tine” li altele. E vizibilă

tendinţa de a-l determina pe Om (cu

majusculă) să realizeze că este deţinătorul

unor valori ce ar trebui redescoperite şi

puse în slujba adevărului li a înnobilării:

„Cu puterea de a arde şi iubi, putem/ să

alinăm durerea, să înlăturăm răul,/ pentru

ca Universul să-ancapă în inima de Om”.

Cu aceste calităţi omul devine conştient,

statornic, făuritor de bine, aşa cum a

dovedit în istoria sa poporul român

(„Puterea statorniciei”). O lăudabilă

constantă a poeziilor d-lui Ionel Marin este

şi cântarea Patriei în tot ce are ea mai

grandios: „Patria-i mireasa din vatra

străbună/ dulcele grai strămoşesc,/ pasărea

albă cu zbor semeţ şi frumos,/ din hotar în

hotare, văpaia,/ ce luminează minunat

nesfârşitul din Noi/…Candela sfântă a

etrnităţii”. Trebuie remarcată sinceritatea

cu care poetul mărturiseşte contopirea

fiinţei sale cu Patria, făcând să apară la

scară naţională osmoza dintre ţară şi

popor. Dincolo de aceste aprecieri trebuie

să remarc: claritatea, conciziunea şi fineţea

expresiei, care trădează o rară sensibilitate

ca la toţi poeţii de marcă. Densitatea

metaforică, originalitatea şi prospeţimea

metaforelor, ca de exemplu: „herghelii de

vise şi gânduri”, „stea căzătoare, omul”,

„un colţ de cer înmugureşte în inimă”,

„ninge cu fulgi de iubire” etc. Cu astfel de

calităţi, poezia d-lui Ionel Marin se înscrie

pe orbita marilor valori şi face cinste

literaturii române actuale.

Radu BORCEA

Colectivizarea sufletelor sau Memoria

pământului confiscat

Primăvara anului 1957 se anunţa mai

timpurie ca de obicei, dar, pentru locuitorii

satelor, amintirea iernii din 1954 – când

munţii de zăpadă au rezistat până prin luna

aprilie şi chiar mai - încă dădea fiori

familiilor nevoiaşe care îşi terminaseră

proviziile de lemne. Acum însă un indiciu

că Primăvara se pregătea să bată la uşă era

persistenţa Soarelui în zilele

premergătoare Echinocţiului din 21 martie.

Prin curţi şi grădini, zăpezile se topiseră şi

gospodarii începuseră a se apuca de

treburile de sezon. Curăţau pomii, chiar

tăiau la vie, pregăteau plugurile pentru

începerea aratului şi semănatului, adunau

resturile vegetale pentru a le da foc,

amenajau brazdele pentru a însămânţa

ceapa, usturoiul, ridichile şi alte

trufandale.

La borna aceea de timp, după mai bine de

un deceniu de la terminarea ultimului

război mondial, Relu Ricanu depăşise

vârsta copilăriei şi era, deja, un adolescent

care înţelegea rostul vremurilor ce

năvăleau peste consătenii lui din

Răstolniţa. Părea să fie o copie a lui

Nicolae Moromete, nevoit să o aibă în

ocrotire pe Bisisica, oaia aceea

neastâmpărată care îi fura din timpul de

învăţătură. Spre deosebire de fiul cel mic

al lui Ilie Moromete din Siliştea-Gumeşti,

el fusese un copil precoce, învăţând să

citească de pe la vârsta de cinci ani.

Devenise conştient de ce se întâmplă cu el

pe lumea asta încă din zilele de Paşti ale

anului 1951, când îi murise o mătuşă

dinspre mamă, Ioana a lui Moş Sava-

primarul ales de oamenii din partidul

brătienilor după făurirea României Mari.

Consătenii lui Relu erau harnici şi cu

dragoste de pământ, de animalele din

grajd. Peste ani, când ajunsese om în toată

puterea cuvântului, el îşi aducea adesea

aminte de anii copilăriei. Îi apărea în faţa

ochilor seara aceea de după Boboteaza

anului 1957, pregătindu-şi cărţile pentru a

începe al doilea trimestru şcolar, în clasa a

V-a, când s-a pomenit în odaie cu tatăl lor

ţinând în braţe un viţel abia fătat de Joiana

gospodăriei. Cel nou venit pe lume se

simţea bine la căldurică. Fu aşezat în

mijlocul odăii, pe o rogojină, acoperit cu

un sac din cânepă. Stăpânul casei aştepta

doar să se usuce părul de pe el, ca să nu

răcească în grajdul în care singura sursă de


34

căldură erau aburii ieşiţi din nările vitelor.

Timp de câteva ore, viţelul a fost jucăria

lui Relu şi a surorilor sale, deşi nou-

născutul ar fi vrut să doarmă. Nu mică i-a

fost însă mirarea văzându-l cum, după vreo

trei ore de hârjoană, pruncul chiar se

sprijinea singur pe cele patru picioare încă

fragile. „Iată ce minune dumnezeiască!, îşi

zise el: un viţel se ridică şi merge pe

propriile-i picioare după câteva ore de la

venirea lui pe lume, în timp ce unui copil îi

trebuie un an şi mai bine”. În timp ce tatăl

lor, Traian Ricanu, se pregătea să le ia

copiilor jucăria, să ducă, adică, viţelul

lângă mama lui naturală să-şi bea porţia de

lapte, Relu îl rugase:

- Mai lasă-l puţin, tată!

- Îi e foame, răspunse stăpânul

casei.

După ce s-a lăfăit în ţâţele vacii,

viţelul a fost adus, din nou, pe rogojină. Iar

copiii au dormit cu el în casă, până

dimineaţă, când trebuiau să plece la şcoală.

Povestea avea să se repete peste o lună,

când noua jucărie era o mieluţă. O viitoare

Bisisică. Aşa era atunci ţăranul român:

îngrijea animalele ca pe propriii copii;

scotea plugul din brazdă şi punea o haină

pe caii sau pe boii asudaţi de muncă în

ham sau la jug, ca să nu răcească.

În acea primăvară a anului 1957, ţăranii

din Răstolniţa trăiau cu îngrijorare fiecare

zi. Şi aveau şi de ce. Prin sat circula vestea

că partidul le va lua pământul la

colectivizare. Iar cei care fuseseră pe front,

în Rusia, sau care stătuseră în prizonierat

acolo, au văzut cu ochii lor ce înseamnă

colectivizarea în masă a ţăranilor. Atunci,

în 1957, în România erau încă trupe de

ocupaţie sovietice. Ţara era condusă de un

singur partid, conducătorii nu întâmpinau

nici o opoziţie în ceea ce îşi propuneau să

facă şi direcţia politică în agricultura era

una singură: desfiinţarea proprietăţii

particulare asupra pământului. La fel cum

s-a procedat şi în celelalte domenii de

activitate, unde naţionalizarea

proprietăţilor productive, bancare şi de

prestări servicii se făcuse încă de la data de

11 iunie 1948. Într-o atare împrejurare,

proprietarii de pământ nu mai aveau nici o

scăpare. Aşa arăta mersul istoriei, aşa

vorbeau oamenii pe la „colţuri”. O astfel

de „sursă” de informaţii era şi Ion al lui

Ţuicaru, un răstolniţean de-al lor, care îşi

luase slujbă la oraş, debarasator de vase la

Restaurantul „Zori de zi”. Iar la un pahar

de băutură se spun multe adevăruri ţinute

sub obroc…Acesta trăsese cu urechea la

discuţia dintre doi inşi de la Raion, Iftode

şi Dodu, veniţi să se ospăteze, la

„separeu”, şi aflase că Partidul a hotărât să

înceapă cu orice preţ Marea Colectivizare.

Atât de bine băgase la cap Ţuicaru ceea ce

discutaseră cei doi, de parcă avusese în sân

un magnetofon minuscul, cu baterii, care

înregistrase convorbirea lor şi el o

reascultase în fiecare seară, sub plapumă,

învăţând-o pe de rost:

- „Şi zici că merge greu colectivizarea în

raionul Focşani, măi Dodule…De ce crezi,

tu, că ţăranii nu vor la Colectivă?, întrebă

Iftode, un bărbat voinic, cu guşă, îmbrăcat

cu pantaloni bufanţi, haină din piele,

cărămizie, şi încălţat cu cizme de aceeaşi

culoare, având, pesemne, o funcţie

importantă în partid.

- Ştiu eu ce să vă zic, tovarăşe, răspunse

Dodu pe moment, mai mult întrebând la

rândul lui. Văzând, apoi, privirea

încruntată a superiorului său, îşi dădu

drumul la gură în încercarea de a găsi

vinovaţi. Da, tovarăşe Iftode, eu cred aşa:

ţăranul ţine prea mult la pământul lui.

După aia, el nu ştie ce va fi cu această

Colectivă. Mai cred că noi nu avem pe

cineva cu putere de convingere în stare să

explice cum va fi, ce va fi, că-i va fi bine şi

lui Gheorghe, şi lui Vasile, şi în familiile

lor…Ştiţi cum sunt oamenii; unii sunt mai

harnici, alţii lucrează mai încet, după cum

le e firea şi după cum au chef de muncă.

Cei mai silitori - iar la mine, în sat, aceştia

sunt şi cei mai gospodari - nu au încredere

că alături de ceilalţi, mai leneşi, vor reuşi

să întremeze o gospodărie mare…O

ditamai colectiva…

- Doar astea să fie cauzele…?, întrebă, din

nou, tovarăşul Iftode. După care, la fel de

încruntat, îl fixă cu privirea pe Dodu şi


35

adăugă, cu reproş, de parcă nu mersese cu

întrebarea până la capăt: cum să nu avem

oameni pregătiţi să explice, măi Dodule?

Te credeam mai matur în judecarea

lucrurilor… Şi mai ales a oamenilor. Or, tu

subestimezi forţa partidului nostru şi nu

vezi esenţialul. Nu crezi, tovarăşe Dodu,

că tocmai chiaburii sunt o piedică în calea

colectivizării? Noi, la partid, aşa am tras

concluzia. Că ei sunt principala cauză că

lucrurile se mişcă încet. Că ei le bagă în

cap tot felul de prostii şi lui Gheorghe, şi

lui Vasile, cum zici tu, şi muierilor, cum

zic eu: ba că o să ajungă proletari, ca în

Uniunea Sovietică, ba că o să ajungă să

mănânce la gamelă…Şi după ce scăpase

aceste cuvinte, Iftode îşi duse palma la

gură, oarecum speriat că a rostit un adevăr

ascuns de partid poporului. Apoi continuă:

Iar chiaburii nu sunt singurii care se

împotrivesc, tovarăşe Dodu. Mai sunt şi

intelectualii satelor, că nici ei nu se uită la

noi cu mai multă încredere. Mai sunt şi cei

care au făcut politică până la război:

ţărăniştii şi liberalii, gogiştii... Apoi sunt şi

cei care s-au întors de pe front şi nu vor să

meargă în pas cu timpul…

- Aveţi dreptate, tovarăşe Iftode. Să nu-i

uităm însă pe legionari, încercă Dodu să-i

arate lui Iftode că ştie cum stau lucrurile şi

care este starea de spirit printre cetăţenii

din Raionul Focşani.

- Măi Dodule, i se adresă Iftode, şi-l trase

de umeri spre el, cu mâna lui puternică: pe

ăştia, partidul nostru i-a pus cu botu’ pe

labe…, i-a educat în taberele noastre de

muncă patriotică…Pe cei care au

recunoscut că au greşit i-am adus alături de

noi, să pună umărul la construirea noii

societăţi. Or mai fi rămas şi dintre cei

încăpăţânaţi, sau rătăciţi, dar îi vom

convinge şi pe ei că altă cale nu-i. Şi vom

găsi metodele de convingere pentru toţi,

că nu-i după cum vor ei. Nu vom admite

ca partidul nostru să tragă într-o direcţie,

iar poporul să stea cu coatele pe gard şi să

privească de pe margine cum ne spetim noi

să dăm ţării o nouă faţă! Dar nu-i după

cum vor ei! Până la război, au fost în

fruntea ţării şi regii, şi conservatorii, şi

liberalii, şi ţărăniştii, şi avereştenii, dar

mare brânză n-au făcut. Acum suntem noi

la putere şi în ţara asta nu face fiecare ce-l

taie capul! Să fie clar! Altfel, vom

schimba foaia!”

Ion al lui Ţuicaru se-ngrozise de ce-i

auziseră urechile. A stat mult pe gânduri

dacă să-şi pună în gardă măcar neamurile.

În cele din urmă, cu inima cât un purice, s-

a dus la fratele său cel mai mare, Tudose,

şi i-a vorbit, mai cu „perdea”, despre cele

ascultate din discuţia tovarăşilor Dodu şi

Iftode. Iar Tudose a băgat repede la cap

cam ce-i aşteaptă pe ţărani, mai ales că,

până cu doi-trei ani în urmă, fusese

perceptor o la primărie dintr-o comună

învecinată aflată pe malul Siretului. De

aici fusese dat afară, întrucât executa

ordinile şefilor cu prea mult zel. Mergea

pe la casele gospodarilor să încaseze

„foncierea”, cum relata şi Marin Preda în

Moromeţii, iar dacă proprietarul îl ruga să-

l mai aştepte cu datoria, neavând banii

ceruţi, intra în casa omului, întreba unde

este dulapul cu haine sau lada de zestre a

fetelor de măritat şi dispunea ca sumanele,

covoarele, păretarele sau pernele să fie

încărcate într-o căruţă şi duse într-o

magazie, la primărie. Erau înapoiate doar

după ce proprietarul achita impozitul local.

Relu chiar fusese martor la o astfel de

confiscare abuzivă. Într-una din zilele

toamnei, pe la amiază, în drum spre şcoală

trecuse, ca de obicei, pe la Gelu, prietenul

lui din copilărie, cu care venea şi se

întorcea de la ore. Acesta, maică-sa şi

soră-sa erau cu ochii în lacrimi. La poarta

casei lor era o căruţă cu cai în care vreo

doi oameni încărcau lucruri luate din lada

lor cu zestre:

- Domn’ perceptor, mai păsuiţi-mă până în

octombrie, noiembrie, când vând

porumbul, şi atunci vin eu la primărie să

vă plătesc, îl implora tatăl lui Gelu pe

omul fiscului.

- Nici vorbă, măi Grigore, aşa mi-ai

promis şi înainte de a culege via…

- Am zis, domn’ perceptor, dar se apropia

şcoala şi a trebuit să le cumpăr la copii de-

ncălţat, hăinuţe, caiete…


36

- Hai, măi, încărcaţi în căruţă tot ce am

scos pe prispă, că nu avem timp de pierdut.

- Domn’ perceptor, mai păsuiţi-ne o lună,

că plătim, îl implorase şi muierea lui nea

Grigore, strângându-o în braţe pe Lina,

fiica ei care urma să fie mireasă până în

Postul Crăciunului.

- Hai, măi, încărcaţi mai repede, le porunci

perceptorul oamenilor ce-l însoţeau,

nebăgând în seamă nici pe Lisaveta şi nici

pe vecinele ei care, auzind plânsetele

Linei, ieşiseră pe la porţi să vadă ce se

întâmplă şi priveau împietrite spre un om

crud şi fără inimă.

Tudose-perceptorul era spaima

răstolniţenilor restanţieri la bugetul local.

Se bucura de încrederea conducerii

raionale a fiscului, dar, de cele mai multe

ori, prea „sărea calul”, cum se spune. Iar

acum Partidul, aflat în faţa aplicării

Proiectului Marii Colectivizări, trebuia să

arate că nu are în rândurile sale numai

funcţionari de stat şi activişti făcuţi din

bardă. Trebuia să arate şi o faţă mai

umană, să-i convingă pe oameni să-l

urmeze de bună voie, ca şi cum asta ar fi

singura cale normală. Mai ales că unii

primari s-au trezit şi cu acuzaţii că

îmbrăcămintea şi zestrea confiscate de

perceptori erau recuperate roase de

şoareci, că nu mai puteau fi nici purtată şi

nici dată de zestre fetelor de măritat. Aşa

că şi Tudose a fost trecut pe linie moartă şi

trimis în satul natal pentru a-şi munci

pământul. Pe vremea aceea de după război,

când ţăranii plăteau atât impozit pe

pământ, cât şi cote de cereale şi alte

produse agricole, percepţia la sate se făcea

încrucişat. Perceptorul pentru o comună

era, de regulă, dintr-un sat apropiat, tocmai

pentru a nu cădea la învoială cu localnicii.

Ce ani îngrozitori au trăit românii în

acele timpuri! Elitele intelectuale care nu

agreaseră noua orientare politică a ţării

zăceau în puşcăriile de la Sighet, Rm.

Sărat, Gherla, Galaţi sau la Canal. Aceeaşi

soartă o împărtăşiseră şi comandanţii

militari care s-au acoperit de glorie în

războiul din Est şi din Vest pentru

recuperarea teritoriilor strămoşeşti din

mâinile vecinilor care au hăcuit România

în vara şi toamna anului 1940. La fel au

păţit prelaţii bisericilor ortodoxe şi unite,

ca şi fruntaşii satelor. Din puşcării veneau

veşti proaste, aşa cum veneau în trecut de

pe front. Erau înştiinţări de doliu. Iftode

intuise cine putea să formeze opoziţia faţă

de linia partidului unic. Trăiau cu teamă nu

numai aşa-zişii chiaburi, de fapt gospodarii

de frunte ai satelor, ci şi intelectualii. Ei

înţelegeau mai bine mersul evenimentelor

pentru că unii din rândurile lor aveau

aparate de radio pe baterii şi pricepeau ce

pun la cale conducătorii; vedeau cum se

forţează nota comunizării.

În toată ţara se formaseră echipe de

activişti de partid şi funcţionari din

administraţia de stat, inspectori şcolari,

profesori şi învăţători care urmau să plece

în fiecare sat, să-i convingă pe ţărani să se

înscrie în Colectivă. Aceasta era o sarcină

de partid, de stat şi de serviciu, ca

funcţionari în serviciul public. Ei

acţionaseră şi până atunci, cu vorba dulce,

însă cu rezultate nesemnificative. Partidul

ajunsese la concluzia că aşa se pierde

vremea şi că trebuie să renunţe la

jumătăţile de măsură! Politica agricolă a

ţării nu trebuia oprită la jumătatea

drumului, numai cu Întovărăşirea. Aceasta

formă de organizare a muncii în comun –

Întovărăşirea - însemna că ţăranul, care

avea mai multe parcele de pământ,

consimţea să dea una-două dintre ele la

Comun, pentru a le păstra în proprietate pe

celelalte. Ei munceau pe două fronturi: pe

propriul pământ şi pe cel dat la

Întovărăşire. Cei care nu doreau nici măcar

Întovărăşirea îşi asumau riscul să nu-şi

poată înscrie copiii la licee şi facultăţi.

Riscau chiar să şi-i vadă trimişi acasă,

exmatriculaţi din aceste şcoli mai înalte.

Astfel de vorbe circulau, cu precauţie, tot

mai frecvent. Le aflau femeile care veneau

la târg, cu lapte, brânzeturi, ouă şi păsări,

dar şi bărbaţii care aduceau de vânzare, la

Oborul de pe Şoseaua Vrancei, animale,

fân şi cereale. Temerile lor cu privire la

colectivizare, la exmatriculări de liceeni şi

studenţi afectau multe familii din pătura


37

mijlocie de învăţători, profesori, avocaţi,

medici, magistraţi şi alţi intelectuali cu

origini în lumea rurală. Pentru neînscrierea

la Întovărăşire a pătimit şi fata lui Ion

Mîndrişteanu, naşul de botez al lui Relu.

Fiica acestuia, Mariana, fusese o elevă

eminentă; premiantă de la clasa I până la a

VII-a (atât dura atunci cursul primar), dar

înscrierea la liceu i-a fost respinsă, întrucât

tatăl ei refuzase cu îndărătnicie să se

înscrie la Întovărăşirea.

Politica desfiinţării cu orice preţ a

proprietăţii particulare avea consecinţe

dramatice şi în economie, pentru că statul

nu valorifica cea mai importantă resursă:

zecile, poate sutele de mii de tineri din

familii mai înstărite de ţărani, care doreau

să înveţe carte, să ajungă oameni cu carte,

cărora li se puneau oprelişti. Sufereau şi

oamenii, aveau de pierdut şi noile

întreprinderi industriale. Ca să poată aplica

tehnologiile moderne, managerii acestora

aveau nevoie de forţă de muncă şcolită, cu

liceu şi facultate. Dar statul, în loc să

încurajeze creşterea numărului celor cu

studii mai înalte, se răzbuna în mod ciudat

pe familiile care nu trecuseră nici cu

sufletul şi nici cu averea de parte noii

puteri. Partidul nu accepta nesupunere şi îi

pedepsea pe cei ce se solidarizaseră cu

mişcările „anarhice”. Cum a fost cazul în

Transilvania şi Banat, unde numeroşi

studenţi erau acuzaţi de uneltire împotriva

orânduirii de stat întrucât manifestau

simpatie faţă de colegii lor maghiari în

timpul înăbuşirii revoluţiei din Ungaria,

din noiembrie 1956. Atunci, mulţi părinţi

mai înstăriţi s-au trezit cu odraslele lor

acasă tocmai pentru că ei nu vroiau cu nici

un chip să renunţe la pământul lor.

Nu e mai puţin adevărat, că unii dintre

tinerii români care studiau în universităţile

din Transilvania şi Banat, adică la Cluj-

Napoca şi Timişoara, cam fuseseră luaţi de

valul anticomunismului şi nu aveau cum să

observe că în programul politic „nescris”

al insurgenţilor de la Budapesta figurau

aceleaşi revendicări de esenţă iredentistă

aflate şi pe agenda „revoluţionarului”

Lajos Kossuth, la 1848, dar şi pe aceea a

liderului bolşevic Bella Kun, în 1919:

anexarea teritoriilor româneşti locuite de

minorităţi maghiare. Atât insurgenţii

maghiari, cât şi o parte a tinerimii

studenţeşti maghiare şi române,

susţinându-l pe noul prim-ministru

maghiar, Nagy Imre, în încercarea acestuia

de a-şi scăpa ţara de ocupaţia sovietică,

încurajau, de fapt, un fost bolşevic autentic

revopsit în democrat. Ei nu aveau de unde

să ştie că Imre, refugiat în Rusia după

înfrângerea Ungariei în primul război

mondial, intrase în solda poliţiei politice a

lui Lenin, sinistra CEKA, şi făcuse parte

din plutonul de execuţie a ţarului Nicolae

al II-lea al Rusiei, a soţiei sale,

Aleksandra, şi a celor cinci copii ai lor, la

Ekaterinburg, în ziua de 17 iulie 1918.

…În Răstolniţa îşi duceau traiul mai mulţi

bărbaţi care au cunoscut ororile războiului

şi prizonieratului în Siberia, Caucaz şi

Kazahstan. Doi dintre aceştia erau Nica

Ion şi Ghiţă Bulgaru. Se numărau printre

cei 135.000 de soldaţi români abandonaţi

de regele Mihai în mâinile ruşilor, după

ruperea frontului, la Iaşi, la 23 august

1944. Fuseseră în captivitate până în anul

1952 şi din când în când mai povesteau

celor apropiaţi cum au văzut ei

colectivizare în ţara lui Stalin. Au trăit

foametea în lagărele de concentrare

împânzite de la Greanovăţ şi Oranki, de la

Iakuţia şi Vorkuta, de lângă Cercul Polar,

până la Perecop, în Caucaz. Ei povesteau

că noaptea încă mai trăiau coşmarul că se

află în imensele dormitoare şi aşteptau ca

gardienii să le dea deşteptarea pentru a fi

duşi la tăiatul buştenilor şi căratul acestora,

înhămaţi la sănii, ca vitele. S-au întors în

ţară doar vreo 47 000 dintre ei. Cei mai

rezistenţi la boli, foamete, zile de carceră,

la încercările de pervertire a sufletelor.

Celorlalţi 88.000 le-au rămas oasele pe-

acolo, fără o cruce la căpătâi.

În 1949, când răstolniţenii aflaseră pentru

prima dată despre apropierea colectivizării

de satul lor, localnicii, îngrijoraţi, se

furişau seară de seară, pe la casele foştilor

prizonieri din sat să se dumirească ce se va

întâmpla cu pământurile lor.


38

- Ce părere ai, măi Nica Ion, vom ajunge

să mâncăm la gamelă, ca la ruşi?, îl întreba

Grigore Tăbăcitu care locuia peste drum

de fostul prizonier. Iar gazda îi răspundea:

- Am tras nădejde şi eu, măi vecine, să nu

ajung în lagăr, dar n-am avut bafta aceasta.

Şi nu văd nici o ieşire ca poporul acesta de

ţărani să scape de blestemul de a i se lua

pământul. După cum aflu că apar prin sat

tot felul de ştabi de la partid, bag de seamă

că ei au pus gând rău ţăranilor…

Celălalt consătean întors din lagărele

siberiene şi caucaziene, Ghiţă Bulgaru,

fusese un tip jovial înainte de război. Era

bun prieten cu Traian Ricanu. Făcuseră

premilitara împreună şi fuseseră luaţi la

oaste în aceeaşi zi, în luna mai a anului

1940. Primul a fost repartizat la o unitate

de Infanterie, cel de-al doilea la Vânători

de Munte, lângă Cernăuţi. După numai o

lună, Bucovina muşatinilor a fost ocupată

de trupele lui Stalin, iar cei doi prieteni au

revenit la unităţi din Regat unde au

continuat instruirea. Peste un an aveau să

fie aruncaţi în luptă pentru recuperarea

teritoriilor luate cu japca de sovietici. Trei

ani de luptă cu duşmanul, până când

Frontul româno-german de Est nu a mai

rezistat. Traian a scăpat ca prin urechile

acului din ghearele ruşilor, în după-amiaza

lui 23 august 1944. Apucase să treacă

Prutul. A fost inspiraţia comandantului său

de pluton, tânărul sublocotenent Ion

Macarie, care mânca istorie pe pâine. Era

basarabean după mamă, profesoară de

română la Soroca înainte de căsătoria cu

un lector universitar din târgul Iaşilor, a

căror fotografie o păstra ca pe o icoană în

legitimaţia de la pieptul vestonului. Avea

boabe de „rouă” în colţul ochilor când

aducea vorba despre drama despărţirii de

locurile natale dragi în urma exodului de

după 28 iunie 1940 provocat de

Ultimatumul impus cu de-a sila poporului

român de Stalin şi Molotov. În scurtele

pauze dintre luptele cu duşmanul,

sublocotenentul Macarie aduna soldaţii lui

Ricanu în jurului său şi le vorbea de

eroismul marilor bărbaţi de stat ai

neamului:

-Bădia Ştefan de la Suceava a purtat 42 de

războaie cu otomanii şi nu a dat niciodată

înapoi din faţa unei armate de câteva ori

mai numeroasă ca a lui. La fel cum şi noi

trebuie să facem faţă acum. Să ştiţi de la

mine că atunci când ţi se strecoară îndoiala

în suflet faci primul pas spre înfrângere.

Din contra, când pleci la luptă cu un curaj

mai mare ai şanse de câştig sporite. Să nu

vă fie teamă! Luptaţi cu îndârjire, că acasă

vă aşteaptă părinţii, fraţii, surorile,

nevestele, copiii şi drăguţele voastre! Pe

cei neînfricaţi îi ajută şi Dumnezeu, ca pe

Bădia Ştefan. Iar domnul Moldovei, după

o nouă izbândă, mai înălţa câte o biserică.

Cu Dumnezeu înainte, camarazii mei!

(va urma)

Artemiu VANCA despre vol.

“TANGOURI…SUB

ACOPERIRE”, autor Nicu

Doftoreanu

Ce

înseamnă

„tangou sub

acoperire”?

Dacă

interpretăm

ad litteram

sintagma

„sub

acoperire”,

ea ar trebui

să însemne

un tangou pe şest, un tangou despre care

noi ar trebui să credem că este altceva.

Vreau să-i transmit domnului Nicu

Doftoreanu că nu i-a reuşit stratagema, din

moment ce toate poeziile din volumul de

faţă poartă în titlurile lor cuvântul tangou.

De ce le-a zis „sub acoperire”?


39

Eu cred că ori pentru că era în criză

de titluri ori pentru că în această campanie

electorală se poartă expresia.

Aţi încercat vreodată să dansaţi

poeziile sale? Dacă nu aţi încercat, vă rog

s-o faceţi, dar cu grijă, pentru că dacă ne

luăm după titlurile lor, unul este

„nerelevant” şi s-ar putea să vă încurcaţi,

altul este „reasamblat” şi s-ar putea ca

poetul să fi uitat să strângă bine vre-un

şurub sau piuliţă şi el să se dezmembreze

în timpul dansului, altul este „vremelnic”

deci, pe parcurs, s-ar putea transforma în

altceva. Fiţi foarte atenţi la cel cu „final

neaşteptat” că s-ar putea să se termine cu o

crimă! Pentru tangoul în „ritm… istoric”,

va trebui să îmbrăcaţi un costum de epocă.

Ce vă faceţi dacă în cel „al renunţărilor”

partenerul sau partenera vă abandonează la

mijlocul dansului?

Este şi unul „religios”, pe care va

trebui să-l dansaţi în genunchi, unul

„cărturar”, în care n-ar trebui să vă

angajaţi dacă nu ştiţi cine a inventat apa,

iar în cel „energetic”, s-ar putea produce

oricând un scurtcircuit! Este şi un tangou

„de neuitat” în cursul căruia, ca să nu-l

uitaţi, vi s-ar putea întâmpla lucruri

neobişnuite ca de exemplu, lui să-i cadă

pantalonii sau ei să i se deschidă corsetul.

„Tangoul continuu” este unul care se

dansează 24 de ore din 24.

Nu vă angajaţi în el dacă nu sunteţi

cel puţin maratonist! Atenţie, că după

„Tangoul destinului furat” s-ar putea să

ajungeţi la DNA şi apoi la Rahova sau

Jilava! Există şi un „Tangou plictisitor”,

pentru că în timp ce-l dansaţi veţi fi

probabil obligaţi să re-ascultaţi unul din

discursurile fluviu ale lui Ceauşescu şi

unul „înlăcrimat” care se dansează numai

la înmormântări.

Există şi un „Tangou dansant”! Sunt

de-a dreptul derutat! Adică pe celelalte n-

ar fi trebuit să le dansam?

Atenţie şi la cele în care poetul

demască sau inferează pe cineva, că s-ar

putea să vă călcaţi partenerul sau partenera

pe picioare.

Dar, să încerc să fiu şi serios. Am

citit volumele de versuri ale domnului

Nicu Doftoreanu, am citit şi ce a scris

domnia sa sau alţii despre ele. Am scris şi

eu, iar cu unul dintre prilejuri, am remarcat

în primul rând caracterul moralizator sau

didactic al lor. Se poate spune acelaşi lucru

şi despre poeziile din volumul pe care îl

lansează azi. Iată, de exemplu, ce doreşte

să ne înveţe poetul în primele sale zece

poezii:

În prima poezie din volum ne atrage

atenţia să nu ne lăsăm manevraţi de

păpuşarii din spatele nostru, în a doua ne

invită să avem curaj să strângem în braţe

fata iubită, în a treia ne invită să lăsăm la o

parte frica şi să dansăm atunci când ni se

oferă prilejul, în a patra încearcă să

reabiliteze valsul, în a cincia ne spune că

n-are importanţă ce dansăm, important e să

o facem, în a şasea ne invită să iubim, în a

şaptea ne atenţionează: cu dansul nu-i de

glumit! În a opta ne destăinuieşte că, de

fapt, valsul este tot un tangou, a la Strauss

, spune domnia sa, în a noua poezie ne

îndeamnă să lăsăm la o parte timiditatea,

iar în sfârşit, în a zecea, ne îndeamnă să ne

iubim ţara. Vă las pe dumneavoastră să

descoperiţi morala celorlalte poezii.

Vă pot asigura însă că citindu-le,

decriptându-le şi însuşindu-vă mesajul lor,

veţi deveni mai buni, mai îndrăzneţi, mai

iubăreţi, mai patrioţi şi ……mari dansatori

de tangou.


40

Cleopatra LUCA: Dumitru Negoiţă şi

„Bucuriile autocreate”

Orice scriitor iubeşte frumosul şi creează

în acest sens. Volumul domnului Dumitru

K. Negoiţă, tipărit în acest an, 2014, la Ed.

Amurg Sentimental, Bucureşti, scoate în

relief şi alte preocupări ale autorului, în

afara literaturii propriu-zise prin:

numismatică, filatelie, autografe,

achiziţionarea cărţilor rare, a medaliilor

proprii, dar şi ale altora, icoane şi alte

obiecte de cult, pise rare sau chiar unicate.

Acestea sunt bucuriile pe care şi le creează

domnul scriitor buzoian pentru sine şi

pentru cei din preajma sa. Activitatea

domnului Negoiţă şi aceea din afara

scrisului propriu-zis, dar tot legată de

frumos, începe din tinereţe. Este fericit

sând intră în posesia unei piese rare.

Atunci se simte superior celui care se

plimbă cu o maşină luxoasă ori îşi înalţă o

casă ce depăşeşte dimensiunile obişnuite.

Da, astfel de oameni sunt ei înşişi

singulari, nu doar obiectele dibuite pe la

alţi colecţionari sau în împrejurări ocolite

de majoritate. Fiecare pagină a cărţii

„Bucurii autocreate”, semnată de Dumitru

Negoiţă este o bucurie, o tentaţie pentru

cititor. Acesta din urmă găseşte foarte

multe lucruri aici, ca într-un Mic dicţionar

enciclopedic. Este meritul celui care s-a

ocupat de colecţionarea tuturor

exponatelor, de clasificarea lor, de

depozitarea şi păstrarea oricărui obiect. Şi,

de ce nu, de alcătuirea acestei cărţi, care

ajunge cu mai multă uşurinţă sub ochii

cunoscătorilor de artă, decât obiectele în

mărime naturală. Ca şi când n-ar fi fost

suficiente colecţiile afişate, apare în carte

şi o colecţie a definiţiilor pentru ceea ce

iubeşte şi admiră mai mult autorul: femeia,

frumosul, iubirea, fantezia scriitoricească,

puritatea, curajul, arta, cugetul, educaţia,

înţelepciunea, imaginaţia, personalitatea,

istoria, tradiţia, intelectualii, poezia şi

altele. Apelând cel puţin din când în când

la această carte îţi completezi cunoştinţele

atât de necesare unui om ce-şi doreşte a fi

cult.

Radu Botiş: Nostalgia amintirilor în

poeziile lui Ioan Vasiu

…Sigur, nu poţi să

nu fii atras de

delicateţea cu care

Ioan Vasiu îşi alege

cuvintele. O curgere

lină a versului care

îmbracă atât de frumos ideea înspre

,,Apogeu’’-l aşteptării: „în ţara care geme

şi suspină”, pentru că „Singur”:

„într-o gară tristă, trenul cu zăpadă

întârzie”, aşa cum spune el însuşi.

Sentimentalismul poeziilor sale, pline de o

tainică, ades, muzicalitate, poartă uneori

nostalgia amintirilor cu toate etapele unei

vieţi peste care colbul timpului nu reuşeşte

să se aştearnă. Nu, pentru că lira-i din

suflet însufleţeşte petrecerea către amurg,

cum însuşi poetul spune în poezia „E-atâta

frumuseţe“: „e-atâta frumuseţe în fiecare

vers / şi-atâta bucurie în fiece cuvânt /

rămâne amintirea un curcubeu neşters…“

Cartea „Târziu în cuvinte”, retrezeşte

frânturi din propria-i viaţă, dar şi din viaţa

fiecăruia dintre noi, cu frumuseţi trecute

ori neîmpliniri punându-ne în situaţia de a

rămâne o clipă ţintuiţi locului, apoi

întorcându-ne privirea către începuturi.

Cuvinte pline de încărcătură emoţională,

vin să dea la o parte vălul timpului,

reamintind, aşa cum spune şi poezia „Mai

am timp”, că vremea ne lasă să zâmbim şi

zilei de mâine: „mai am timp să-ngân viaţa

ce trece / mai am timp să termin un poem”.

Atent structurata: Dulce si amar, Iubind în

şoaptă şi Târziu în cuvinte, prezenta

apariţie editorială, în ton cu normalitatea

realităţii, inevitabil efemere, vine ca un

REMEMBER, dar şi ca un răspuns în

maniera poetului la întrebările: cine

suntem, de unde venim, şi încotro ne

îndreptăm ?... Cu felicitări binemeritate,

HAR şi condei pe mai departe.


41

Valentin Iacob – INTERVIU CU

EUGEN EVU

Când îl descoperi pe îndelete pe Eugen

Evu, vei avea o revelație. Scriitor

hunedorean get-beget provincial, cum s-ar

spune, scrie o poezie de ,,centru", la cel

mai înalt nivel. Poate și pentru că a trăit

toată viața într-o zonă aparte, pe care el o

numește triunghiul magic al României. O

zonă plină de mituri zamolxiene, dar și de

furnalele siderurgice din vremea lui

Ceaușescu. O lume amestecată, cu care a

trebuit să lupte tot timpul, ca să rămână

poet. La Hunedoara, am petrecut câteva

ore captivante cu Eugen Evu. În tot acest

timp, deasupra noastră, castelul Huniazilor

ne veghea, copleșitor și discret. Energia

misterioasă a munților

- D-le Eugen Evu, sunteți un scriitor de

valoare, ați fi putut face o carieră poate

mai vizibilă, dacă v-ați fi propus să vă

stabiliți la București, capitala culturală a

țării. Cu toate acestea, ați ales să trăiți aici,

la Hunedoara. De ce?

- Pe mine m-au ținut aici și locul, și

familia. Eu sunt născut în Hunedoara.

Părinții mei sunt de pe Strei și din Piatra

Roșie, în Munții Orăștiei. Am rămas în

Hunedoara pentru că aici am respirat

prima oară și m-a marcat așa de tare locul,

încât nu am putut pleca niciodată. Spațiul

în care m-am născut și în care trăiesc este

un triunghi magic. Un triunghi format de

Munții Retezat, Țara Zarandului și până la

Munții Orăștiei. Un triunghi încărcat de

istorie și mitologie. Iar când eram mic,

frumusețea locurilor îmi părea încă și mai

mare, așa cum o vedeam cu ochii mei de

copil inocent, paradisiac. În vacanțe, mă

duceam la bunici și, cât am fi de săraci, cât

suntem copii, trăim în Paradis. Descoperim

lumea, vedem. Eram cu vacile bunicului la

câmp. Umblam în cuiburile de păsări.

Uneori mai dădeam și peste un șarpe pe

acolo. Sau pe la Răgălii, prin Strei, unde

m-am și înecat odată, douăzeci de minute

am fost aproape mort. Când m-am trezit,

cerul de deasupra mea mi s-a părut de un

albastru fără seamăn. Și toată lumea aceea

era așa de frumoasă, o lume a satului

originar, veche de sute de ani, impregnată

de eresuri și de povești și de doine, dar și

de o mitologie cu mult mai veche. Așa că

nu e de mirare că Nicolae Densușianu, cel

mai mare istoric-mitolog al nostru, era de

aici, din Densuș. Toate astea m-au fascinat

și, în acea lume, am început să gândesc

poetic. Să fac analogii și metafore. Am

avut o gândire poetică, încă de copil.

Poezia era refugiul sufletului meu. Sufletul

acesta care va rămâne mereu misterios și

în mișcare, dar care e definit totdeauna de

o matrice numai a ta: locul în care te-ai

născut. Iar Hunedoara era, la rândul ei, un

loc încărcat de istorie, dar și un oraș în

care s-a muncit mult, căci a avut o tradiție

industrială, veche și ea. Din păcate, acum,

când m-ai stârnit să-mi evoc originile și

locul, nu pot să nu observ cu amărăciune,

uitându-mă în jur, la orașul meu, că tot ce

s-a muncit s-a dus, s-a făcut praf după

1989. Și, în spatele atâtor clădiri în ruină,

sunt mii de oameni distruși, mii de vieți

spulberate, iar spiritul lor s-a impregnat în

rănile trecutului și ne bântuie memoria.

Pentru că s-au jertfit mulți ani degeaba.

Așa văd, și asta mă deprimă.

- Dincolo de tradiția industrială a

Hunedoarei, rămâne istoria și mai veche a

acestor locuri, care pulsează la tot pasul.

Cum spunea Nichita Stănescu: ,,Sub

fiecare piatră este un zeu". Mai vorbiți-mi,

așadar, despre acest triunghi magic al

României.

- Așa e, cum spune poetul! Aici, la noi,

istoria veche a românilor s-a păstrat cel

mai bine, poate. Aici, în acest triunghi

magic, două locuri iradiază istorie și


42

mistere: Sarmizegetusa Regală, capitala

dacică din munți și Ulpia Traiana,

făcută de romani ca o replică la vechea

capitală a dacilor. Despre Decebal se

spune că era regele străvechiului popor al

soarelui, în plus, după câte am putut

observa, tot bătând cu piciorul munții

noștri de aici, ei au energii aparte. Cam ca

ale piramidelor. Nu știm bine cum se

explică energia aceasta bună, dar ea se

simte și în Munții Orăștiei, și în zona

Hațegului, acolo unde se poves tește că a

fost Kogaionul - muntele sfânt al dacilor și

unde se pare că s-a retras însuși Zalmoxe

în ultimii lui ani de viață pământească.

Acolo ar fi Coloana Cerului sau Axis

Mundi. Iar dacă urci și pe Muntele Șurianu

sau în Retezat, în tot acest spațiu vast vei

regăsi aceleași energii care influențează tot

ce este viu. De aici ne vin toate aceste

reizvorâri energetice, care se manifestă și

în locuitorii de aici. Și am să spun ceva

care poate părea bizar, dar sunt foarte în

temă cu subiectul. O parte din vitalitatea

extremă a zonei cuprinsă între Retezat și

Apusenii metaliferi are legătură cu

energiile radioactive, cu uraniul. Uite, aici,

la Nandru, de unde sunt mama și bunica

mea, a fost uraniu. Uraniu exploatat

sălbatic de ruși. Acum, mina e abandonată,

dar toată valea aia cu râurile care se varsă

în Mureș e infestată prin apele freatice, că

uraniul piere greu. Am fost la Nandru cu

Radu Rei, un mare cercetător în domeniu,

am lucrat cu el patru zile și m-a

impresionat câte boli endemice am găsit

acolo. Ăsta-i unul dintre efectele prăzii

rusești. Dar, în anumite doze, energia

uraniului are și un efect bun asupra

oamenilor! Tot așa cum înainte, locurile de

mânăstiri erau alese cu nuiaua de alun

radiestezică. Astea-s științe vechi! Vibra

nuiaua, atunci locul era bun de mânăstire,

pentru că

era centru energetic. Așa cum e și aici, la

Mânăstirea Prislop, de pildă, și asta o știu

foarte bine, pentru că am copilărit și pe-

acolo. La Prislop este centru energetic

puternic. Cei vechi știau unde să așeze

temelia bisericilor, ca și fântânarii care

găseau locul apei, după științe milenare.

Știau unde să întemeieze. Așa că, dintr-un

motiv sau altul, toată zona noastră dacică

este benefică energetic, este bună. Poate de

aceea, aici omul e mai vioi și mai harnic,

iar natura mai roditoare. O zonă de unde

au răsărit oameni mari.

Compunerea premiată

- Să vorbim acum despre poetul Eugen

Evu. Când ați început să scrieți și cum ați

evoluat aici, la umbra castelului

Huniazilor?

- Am fost remarcat încă din 1952, la 8

ani, pe când eram elev la școală. Atunci,

profesoara mea, Raisa Boiangiu, care era

și scriitoare, obișnuia să ne pună să scriem

compuneri literare. Pentru o astfel de

compunere am primit eu un premiu pe oraș

și niște cărți. Cărțile acelea le mai am și

acum. Și de atunci am deprins să scriu. Iar

de la 14-15 ani, am fost tot în cercuri

literare în orașul acesta al nostru, care în

vremea aceea era un oraș muncitoresc, dar

cu o viață

culturală bogată.

- Când a devenit efervescentă viața

culturală din Hunedoara?

- Viața culturală a Hunedoarei s-a

relansat în perioada de liberalizare a

anilor '70. După care a venit potopul. S-a

întors Ceaușescu din Coreea și s-au

schimbat toate. Iar noi, scriitorii

hunedoreni, am fost mereu pe contrasens.

Mai exact, eu și cei pe care iam format. Și

să știi că am format foarte mulți. Am avut

cenaclu, am înființat după revoluție șase

publicații și am avut permanent de

înfruntat partidul comunist și securitatea,

care mă acuzau mereu că îi agit pe tineri.

Iar asta s-a întâmplat în vremea în care

lucram la Casa de Cultură din Hunedoara,

una foarte bună și activă. Căci pe atunci

puteai să descoperi talente tinere. În artă și

teatru am nume bune pe care le-am format.

Unii sunt acuma prin Canada, America sau

Norvegia, dar sunt mândru că eu i-am

format, i-am ajutat să se descopere pe ei și

unii pe alții, în lumea poeziei, a teatrului și


43

a muzicii. Am avut generații cu o

deosebită originalitate și libertate a

scrisului. Principiul meu a fost: te ajut să te

descoperi. Principiul socratic. Am acasă o

statuetă a lui Socrate. Mi-a adus-o cineva

din Grecia. Dedesubt i-am lipit o piatră din

Strei, care are un ochi, unul foarte frumos.

- Când ați început să vă publicați cărțile?

- În anii aceia de relativă liberalizare,

toate editurile mari, cum a fost în cazul

meu editura Facla de la Timișoara,

făceau concursuri pentru debut. Nume

mari au debutat atunci. M-am bucurat și

eu, prin recomandarea lui Ștefan Augustin

Doinaș și Nicolae Prelipceanu, să public

prima carte. S-a numit Toate iubirile.

Iar recomandarea de început a lui Ștefan

Augustin Doinaș m-a marcat. Doinaș mi-a

fost mentor, a fost un om deosebit în viața

mea. Norocul marilor întâlniri dintr-o viață

mie mi-a surâs. Și la fel mi s-a întâmplat

cu Ioanichie Olteanu sau cu Ion Horea.

Foarte mulți au scris despre mine, au

apărut sute de referințe. Unele sunt

copleșitoare, dar Ștefan Augustin Doinaș

și Laurențiu Ulici mi-au fost mentorii de

căpătâi. Ei m-au încurajat și au pariat pe

mine. Le port recunoștință, deși acum sunt

în lumea de dincolo.

,,O să îți ia tot! Doar talentul nu ți-l pot

lua"

- Din câte știu, viața dvs., pe lângă poezie,

este un roman. Care e cel mai dramatic

capitol al său?

- Totul s-a întâmplat din 1970 până în

1975, când am plecat de la Cultură și m-

am întors să lucrez în combinatul

siderurgic. În acei ani, am intrat într-un

conflict foarte dur cu securitatea. Gândiți-

vă, la CNSAS mi-am găsit patru dosare, nu

unul! Mă turnau mulți, unii chiar infiltrați

în cenaclu. Pentru că și eu bravam mult.

Luam premii pe țară cu cei de care mă

ocupam, cu formații muzicale, teatrale,

teatru de copii, eram foarte activ, dar

refuzam cu îndărătnicie să bag în

programele mele ideologia partidului. Una

din acuzații era că sunt agitator. Că agit

tinerii. Se legaseră și de faptul că sunt fiu

de pastor. Tatăl meu a fost pastor. Când s-

a întors de pe frontul de Răsărit, s-a făcut

pastor penticostal. A fost un om care s-a

întors acasă din război, a scăpat viu și a

luptat pentru religia asta a lui.

Ei, și una din acuzațiile aduse mie a fost:

ești fiu de pocăit. Am fost și membru de

partid, dar n-am fost supus niciodată. Și

atunci m-au turnat de m-au căpiat. Patru

sute șaizeci de file au dosarele mele. Plus

al tatălui meu, pe care l-am obținut de la

CNSAS. Domnule Iacob, știi dumneata

cine conduce în țara asta?

Șantajul. Trecutul șantajabil al unora care

s-au dat cu puterea. Și acum, tot ei mă

amenință. Mai primesc câte un telefon.

,,Vezi-ți de viața ta și taci!". Mă amenință.

Zic că ei au făcut revoluția. Aici, în

Hunedoara, au împușcat șase oameni. Șase

morți sub o troiță! Și acum mi se spune să

tac! Îmi amărăsc ultimele zile. Am intrat în

anul 70 al vieții, dar nu-mi doresc ani

mulți mai departe, ci atâția câți să am

mintea întreagă. Pentru că existența asta

stresantă, romanul ăsta nebun al vieții mele

duce la alienare. O viață m-am bătut. Cu

cine?

Cu mine m-am bătut, până la urmă.

- Ce vi s-a întâmplat, mai exact, în acei ani

'70?

- M-au marginalizat de nu s-a putut. M-

au marginalizat să nu mă afirm pe plan

literar, în edituri, în presa timpului. Până atunci publicasem cinci cărți, toate

bine primite de critică. Puteam intra în

Uniunea Scriitorilor, dar nu s-a întâmplat

așa. Și asta, din cauza celor care m-au

lucrat, oameni ai securității. M-au turnat că

îi influențez greșit pe scriitorii și pe artiștii

Hunedoarei. Că sunt ostil patriei și

partidului. Și permanent am fost urmărit.

Eram considerat un pericol social, ,,o

bombă amorsată tot timpul", cum mi-a zis

unul. ,,Dumneata ai fi bun la noi", îmi

spuneau, fiindcă eu reușeam mereu să mă

transform din vânatul lor, în vânător. ,,Te

pui cu noi, tovarășu'? Ehei, dacă eram în

1957, nu mai stăteam noi la discuții, îți


44

băgam de mult pistolul în gură!". Acum

trăiesc toți liniștiți din pensiile lor mari. În

anii aceia grei, m-am gândit tot timpul

cum mă încuraja Doinaș: ,,O să îți ia tot!

Numai talentul nu ți-l pot lua". Și așa am

rezistat. Și cred în continuare că am un

Dumnezeu. Al demnității: să nu faci rău

altuia.

- Ce a mai urmat în viața dvs.?

- Până la urmă, am ajuns înapoi, la un

combinat, de unde plecasem. Am început

să lucrez iar ca oțelar. Era o meserie pe

care o practicam, cumva, din familie. Așa

că m-am simțit bine acolo. La oțelărie (și

tatăl meu a lucrat o viață macaragiu), eram

omul trei la lopată. Adică, sunt șapte-zece

inși într-o echipă și te duci și arunci cu

lopata dolomită, să cârpești cuptorul, că

altfel se arde. Cu magnezită și șamon. Și

când aveam pauză, două lucruri mă

relaxau: beam sifon permanent - cămășile

noastre erau impregnate de sare - și,

uneori, beam lapte, când ni se dădea. A

doua relaxare era că mă băgam în spatele

cabinei de comandă, erau acolo niște funii.

Și pe funiile alea stăteam în genunchi și pe

un caiet dictando scriam poezii!

Aurul sufletului

- Ce este poezia pentru dvs., domnule

Evu?

- Pentru mine, poezia este, înainte de

toate, catharsis. Așa cum ea a fost încă

de la începuturi, din vechime.

- Catharsis înseamnă curățire, mântuire.

Are un rol mântuitor poezia? Pot vindeca

lumea câteva versuri?

- Da. Poezia vindecă lumea de întuneric

și de spaimele minții. De fricile primordiale. Pentru că în om

există frica asta instinctivă de întuneric și

moarte. Și poezia te poate curăța de aceste

angoase.

- La sfârșitul interviului nostru, aș vrea să

vă mai întreb cum vă simțiți acum, la 70

de ani, în Hunedoara aceasta crepusculară,

dar totuși atât de misterioasă și rafinată?

- Așa cum stau în orașul ăsta al meu,

prins pe vecie în capcana unui uriaș

triunghi magic, de o frumusețe fără

seamăn, nu pot fi decât bucuros că m-

am născut și trăiesc aici. Mai ales că

pretutindeni se nasc oameni. Cum o

spune Blaga, atâta de frumos:

,,Sat al meu ce porți în nume/ Sunetele

lacrimei./ La chemări adânci de nume/ În

cea noapte te-am ales/ Ca prag de lume/

(..) În tine cine m-a chemat/ Fie

binecuvântat,/ Sat de lacrimi fără leac".

Iar ca poet, la 70 de ani, mă simt cu

inspirația neștirbită. Încă mă simt

aurifer. Știi cum se alegea în șteampuri,

pe Arieș, aurul pe vremuri, înainte să

înceapă marile exploatări industriale?

Țăranul urca atunci pe o înălțime și se

apuca să scruteze râul, când era limpede.

Și privea atent, până vedea de unde

strălucea pepitoiul cel mare de aur, sub

valurile Arieșului. Își lua atunci un reper

ca să nu-i piardă urma, după care se ducea

în râu și găsea un

kilogram de aur curat. Așa și eu: îmi

scrutez sufletul și încă mai găsesc aur, sub

unde...


45

Medalion liric

Ileana Lucia FLORAN

Dar sau blestem?

port pe umeri firul subţire şi dur

primit în leagăn

de la ursitoarele-mi

oarbe, surde şi mute.

uneori

îl simt apăsându-mă

dar îl ignor,

sperând ca odată şi-odată să mă obişnuiesc

cu el.

ştiu...

ar fi trebuit să încep deja...

firul se deapănă singur...

e lung,

parcă nesfârşit

iar ghemul e din ce în ce mai mic,

îl scap printre degete

în locuri greu accesibile

sau îl uit pur şi simplu,

ca pe-o umbrelă

pe marginea unui vis ciclic

care reuşeşte să se înfiripe

dincolo de gardul energetic

pe care mi l-am impus ca să-mi păstrez

neatinsă sincopa durerii...

în afară de asta,

sunt multe tentaţii,

adevărate capcane în care

pot să cad uşor, foarte uşor

printr-o simplă silabă nelalocul ei

şi atunci,

în loc să-mi folosesc firul drept călăuză

spre lumina dinafara labirintului,

pot foarte simplu

să mă trezesc

prinsă în mijlocul ghemului...

uneori mă gândesc

să nici nu mai încep;

să port pe umeri

firul vieţii...

ca şi cum nu l-aş fi primit...

Michaela Al Orescu

PEDEAPSĂ

De nu-ţi iubeşti pământul de la strămoşi

primit,

cu dinţii de nu-l aperi de duşmanii hăimiţi,

de nu-i impui în lume pe fraţii asupriţi,

cu greul preţ plăti-vei păcat nelegiuit.

Cu braţele deschise, părinţii cei ciobani

cu păine şi cu sare primit-au pripăşiţi

ce mai târziu visat-au că sunt îndreptăţiţi

să îşi proclame-abuzu-n puternici

suverani!

Şi-s trădători atâţia şi sufletul şi-l vând,

n-au rădăcini, credinţe, nu-i leagă nici un

gând

de truda ta de veacuri, de dreptul tău de

neam!

Pedeapsa-o dă istoria, de nu suntem treji

şi pentru nici o rană nu va mai fi balsam

poporului străvechi şi nobil, de viteji!

VEGHE

Cu ce am meritat, o, Doamne,

cortegiu-ntreg de sacrificii,


46

atâtea bucurii, delicii

şi toate-apoi să mă condamne?

Am rătăcit pierdute toamne

şi m-am ferit de artificii,

dispreţuit-am măscăricii

ce te aruncă-n grele soamne.

Dar n-am păzit cu fermitate

viaţa-n propria-i libertate,

chiar împotriva ei vegheată

Şi bucuria împlinirii

cu ce cruzime mi-a fost luată

şi chiar cu preţul nemuririi...

TATĂLUI MEU

Un stâlp puternic, adunând

vigoarea timpului trecut,

şi-a asumat în mod acut

misiuni şi realizări, luptând.

Atât de rodnic, orice gând

să-l împlinească, un tribut,

- cătând spre timpul revolut -

adus unui popor flămând

de revenire, dar lovit

de-un uragan nemernicit

de-un semi-veac de prăbuşire,

sub care şi-el a fost strivit,

visând ca marea dezmorţire

să-l reridice în zenit!

Elena Andreea ION

În liniştea serii

Un ciob de soare s-a ascuns

în ochiul meu bolnav

de aşteptare,

afară-i vânt şi încă ploaie.

Parcul plânge, înecat de apă,

balta verde zâmbeşte ameţitor,

policandrul se aprinde în liniştea serii,

feeria mă cheamă, iar eu

am aţipit.

Ulise m-aşteaptă liniştit.

Fluture de gheaţă

Noaptea albă a adormit

sub glasul ars de ger sălbatic,

gândul parcă a încremenit,

braţul stâng mi-a amorţit

şi iar am rătăcit

prin viforul sălbatic

de poeme albe.

Simt iarna cum îmi bate în piept,

nebună şi dulceagă,

nimic în minbe nu-i mai cert

ca privirea ta, bogată,

ce aleargă printre munţi,

trupul să-mi culeagă.

Un fluture de gheaţă sunt,

pe o aripă de sticlă,

cerul m-a acoperit

cu mâna-ţi ne-ngheţată,

gândul aleargă în zadar,

Ulise,

să desfacă

pedeapsa de a ne aştepta

zadarnic

viaţa toată!

Noaptea în poem

Noaptea albă începe

să-şi desfacă petalele,

şuviţă cu şuviţă,

căzând pe ochii mei

ca o stăpână bună

pe doi aştrii grei


47

şi aşteaptă

poemul alb să-l nasc

dintr-o tulpină,

să-l înfloresc şi apoi

să-l rup din rădăcină,

seva să-i simtă, noaptea,

în fiecare vers

alb ca şi ea

şi aş vrea să am de ales

dar poetul strigă la mine

să-mpletesc

cuvinte obosite şi vechi.

Gheorghe ANTOHI

VIAŢA

Copilăria s-a născut

într-o dimineaţă

de primăvară luminoasă

ca o crăiasă

desculţă, şovăielnică,

a pornit în viaţă

pe cărarea înverzită.

A alergat până la amiază

în tropot de iadă

şi s-a trezit adolescentă,

la trup violetă

mireasă, frumoasă ca o zână,

A învăţat lucrând,

iubind, cântând,

transformând visurile,

dorinţi arzătoare,

în fapte îndrăzneţe.

Seara, matură

şi obosită puţin,

a privit înapoi cu mândrie,

s-a bucurat de viaţă

şi, cum noaptea-i sfetnic bun,

a adormit mulţumită,

bătrână, visând la steaua ei.

TINEREŢE DE VIS

te-ai furişat

tiptil

în inima mea

şi m-ai făcut

să cred

că ţii la mine

am ţesut

gheme de gânduri

în nopţi înstelate

pavându-mi căile

cu vise

şi speranţe

în mândra-ţi ie

brodată

cu maci şi albăstrele

lipită de trup

erai pură

diafană

o tinereţe de vis

îmi atârnau

la urechi

şoapte de dragoste

le-auzeam

şi-n ochii umezi

aveam sclipiri de argint

erai tânără fecioară

eram tânăr îndrăgostit

eram tineri amândoi

până în zări

fredonam

de dragoste cântări

de atunci

în clepsidra vremii

curg printre degete

toate amintirile


48

Danciu Catrina

Lacrima Vrâncioaiei

Frunză verde, frunză aspră de urzică

Pe Dumbrava mereu înverzită

Era o casă trainică, frumuşea

Cu şindrilă pe acoperiş, bună şi ea

În casa aceea demult, locuia

Baba puternică-Tudora Vrâncioaia.

Şi când turcii veniră peste noi

Baba dărui cei şapte feciori ai săi

Şi domnul Ştefan-Vodă, negreşit

Pe duşmani apoi i-a nimicit

De fiecare dată mănăstiri ridica

După fiecare victorie a sa.

Nici pe vitejii babei nu i-a uitat

Ca recompensă şapte munţi le-a dat

Şi astăzi, şapte munţi şi şapte sate

Au nume de eroi la poartă toate

Însă fiii lor, treptat s-au risipit

În cele patru zări, necontenit.

De aceea azi Vrâncioaia lăcrimează

Unde pleacă fiii ei, cât mai durează?

Frunză verde frunze cu spini

Doamne încetează a nostru suspin

Să se-ntoarcă ai noştri copii

Ca să aibă şi Vrâncioaia bucurii.

Maria BENDOU

Patria

La noi acasã, nu spun "ţarã" ,

Aşa ne-au învãţat strãbunii,

Respectul sã-l arãţi de prima oarã

Prin plecãciune şi sãrutul mâinii;

Şi sã spui "doamnã", "domn" sau

"domnişoarã"

Oriunde sau oricine-ar fi românii !

Alţii, în limba lor, zic "voi" şi "tu"

Şi vor ca sã ni-l ia pe "dumneavoastrã" ...

Pentru aceasta suferim când nu

Suntem în ce numim "patria noastrã"!

Limba româneascã

S-a întrupat din veacuri neştiute

Şi-au moştenit-o rând pe rând strãbunii

Împodobind-o cu virtutea minţii

Cu harul dragostei şi prin trudirea mâinii.

Şi au numit-o “limbã româneascã”

De la “românul” cel legat cu Cerul

Urându-i viaţã lungã sã trãiascã

Fãrã a-şi pierde seva şi misterul.

Au plâns-o în doine şi-au cântat-o în

sãrbãtori

Ca pe o mamã, fiicã, sorã;

I-au dãruit proverbe, zicãtori

Şi au strigat-o, bucuroşi, la horã…

Cu cine poate fi asemãnatã

O limbã rudã cu tot graiul,

Dulce la zis şi binecuvântatã

Ce-şi duce liniştitã dorul, traiul?

Fie ca sã rãmânã-n pururi legãnatã

La sânuri blânde şi pe mâini dibace,

Între Carpaţi şi Marea înneguratã,

Simbol de omenie, crez şi pace!


49

Anghel HOŢU

Aş vrea…

Aş vrea să trăiesc timpul când vârsta să

ajungă

Să fie prelungită şi secole s-atingă,

Sau să trăiesc momentul când omul să-aşi

permită

Să-şi stabilească vârsta ce trebuie trăită.

Aş vrea să trăiesc timpul să descifrez

gândirea,

Sau să deţin secretul ce naşte fericirea,

Ori să trăiesc momentul când lumea

animală

Va folosi cuvântul, vorbind fără sfială!

Aş vrea să trăiesc timpul să fac teleportare,

Sau propria-mi fiinţă să treacă prin

clonare,

Ori să-ami expun persoana la o criogenie

Şi să revin în lume cam după ani o mie.

Aş vrea să trăiesc timpul să pot sta la

taclale

Cu noi civilizaţii din depărtări astrale,

Sau să descind în voie în universuri care

Sunt lumi complet întoarse, faţă de noi,

contrare.

Aş vrea să trăiesc timpul călătorind spre

stele

În iureş tahionic, şi ajungând la ele

Să poposesc o clipă şi-apoi să îmi iau

zborul

În depărtări spre care mereu mă duce

dorul.

Poem din vol. „Reflecţii în mozaic”

Mimi Gabriela BOROIANU

În zbor

Îmi purtam aripile-n zbor deasupra sorții ,

De dup-un nor privirea ta mă urmărea ,

Înmiresmând suav tăcerea nopții ,

Când cu un surâs toți trandafirii-i înflorea .

Cu zborul frânt și aripa însângerată ,

Brodam dantele pe-un cer de-acuma

sângeriu ,

Jelind ca o vioară dezacordată

Ce sunt acum și ce aș fii vrut să fiu ..

Din urmă cu dor și cu speranță împletit ,

Tu transformat în curcubeu înmiresmat ,

Umplînd tot cerul cu culoare mi-ai zâmbit

Și zborul meu către înalt mi-ai ușurat .

Nu pot

Aș vrea să cred din nou în tine ,

Aș vrea să cred în vorba ta

Dar nu mai pot .. iar tu știi bine,

Că este numai vina ta!

De-atâtea ori tu m-ai respins,

Și-atâtea lacrimi am vărsat ..

Până când dorul meu s-a stins,

Iar sufletu-mi s-a vindecat .

Azi plângi și scrii trei versuri pe hârtie,

Și-ai vrea din nou în brațe să mă ai,

Dar uiți că tu așa ai vrut să fie,

Când te iubeam iar tu mă respingeai.

Aș fi lăsat în urmă tot, tot ..

Fără să-mi pese de nimic din ce era.

Azi ai vrea tu, dar nu mai pot

Pentru că nu mai cred în vorba ta!


50

Victor BURDE

CELUI CARE PLEACĂ...

Şi dacă ai să pleci curând,

Aşa precum ţi-ai pus în gând

Nu întreba ce am să-ţi spun

Te du cuminte şi drum bun!

Să nu-ntorci capul de pe cale

Mirat de trup şi ramuri goale,

Căci tu ne-ai fost acoperişul

Ce înverzea tot lăstărişul...

Cu tine am împărţit cu drag

Un bun sau rău sosit în prag

Şi nu simţeam că ne e greu,

Căci mă iubeai, iubitul meu!

În nopţi, cu dorul tău în gând

Am să mă stâmpăr revăzând

Atâtea clipe dragi ce-au fost

Şi jurăminte fără rost!

Să iei cu tine tot ce vrei,

Până şi lanţul de la chei...

Trecutul şi iubirea pentru tine,

N-ai să le poţi - rămân cu mine!

DRUMUL CIUDAT

Pe drumul ce duce

Spre plumbul din cer,

Ard lumini sub cruce

Visele-mi durute

Se roagă şi pier.

Laţurile sale

Mărginind cărarea,

Par din deal în vale

Nişte braţe goale

Ce imploră zarea…

Dar oricît îmi pare

Drumul de ciudat,

Urma-ţi de picioare

Prinsă-n huma moale,

Încă s-a păstrat…

Binecuvânteză Doamne,

Ploaia ce l-a frământat!

GALBEN DE TOAMNĂ

Galbenul din frunze,

sub tăişul brumei,

s-a întins

precum un şarpe,

sorbind din rădăcina

pomului ce l-a hrănit.

Pădurea toată

a devenit o Evă,

pe care trupul toamnei

stă încolăcit…

Ignatie Grecu

Tei sacru

Tei sacru înflorind

răcoare şi parfum

Deschizi fereastra tainei

oprindu-mă din drum.

Voi potrivi lăuta

cu zâmbetul pe strune,


51

În adierea serii

ea singură să sune:

Cântarea adorată

suavă şi uşoară

Pe care o cântau

poeţii odinioară

La curţile crăieşti

domniţei în cerdac,

Când luna se scălda

cu lebedele-n lac...

Lumina Ta, Doamne

Lumina Ta, Doamne,

ca luna

luminează

întunericul adânc

al nopţii

din suflet.

Gândul la Tine,

mă umple

de lumină.

Rănită sunt

Rănită sunt de sabia cumplită a-ntristării,

Suspinul greu din suflet nu pot nicicum

să-l las,

Văzând împunsă coasta Ta cu suliţa ocării,

Striga Preacurata cu lacrimi multe în glas.

Unde-i Arhanghelul cel în grabă odinioară

trimis

Care cu mare-nflăcărare: Bucură-te , mi-a

zis ?

Unde dar naşterea cea în chip de negrăit,

Sau Petru, prietenul Tău,

care Ţie s-a juruit ?

Dar, slavă-ndelung răbdării Tale celei

negrăite,

Prea Bunule Doamne şi al meu Fiu

prea iubite !

Ciubotariu Maria

Amintirea, o lumină

Am deschis o scrisoare

îngălbenită de vreme

o clipă de tandreţe

din fragede emoţii

învinsă de timp

doruri pierdute

prea repede

amintirea, o lumină

spre apus

risipite imagini

în ochii oglinzii

iubire cu aripi frânte

în spaţiul fară cuvinte

o lacrimă se prelinge

sub genele lunii...

nu vom şti niciodată

câte culori se ascund

sub cerul serii,

câte iubirii se mai sting...

Eduard Zalle

Eu sunt poetul

Eu sunt poetul cel mai trist

Pe care lumea nu-l cunoaște

Și dacă, totuși, mai exist,

E pentru că în ochi îmi naște

Mereu o lacrimă ascunsă,

Mereu un cântec de albastru.

Cu pana mea, de sânge unsă,

Pretind că sunt bardul sihastru.

Să n-aveți voi chiar nicio grijă

Atât cât eu am să vă scriu,

Pe urmă, de mă rupe-o schijă,

Să-mi faceți din condei sicriu.

Ce-adâncă liniște-i pe mare,

Că nu mai am vreo tresărire!

Dar vă mai plâng pe fiecare,

Iubiții mei! Să nu vă mire...


52

Vă plâng în tihnă și cu milă,

Acum, cât încă vă iubesc

Și-mi zboară-n suflet o acvilă

Când văd că numai eu greșesc.

E bine, nu-i vreo supărare,

Bastonul, iată, mă mai ține

Când pasul meu urcă-n cărare

Spre ninsele vârfuri andine.

Da, sunt poetul cel mai trist

Pe care lumea nu-l cunoaște

Și dacă, totuși, mai exist,

E pentru că un vers mă naște,

Și mă încântă, mă descântă

Același cântec de albastru

Și-n ochi o lacrimă-mi stă frântă.

Pretind că sunt bardul sihastru!

Olguţa TRIFAN

Te chem, Doamne!

Când lumea uită, n-am, Doamne, parte de

uitare!

Când pietre stau pe loc, ape reci se scurg

în mare,

Când anii trec, tăceri îmi ascund între

cuvinte,

Când vântul rece suflă, privirea Ta m-

alinte!

Când lacrima din geană-mi se pierde în

plâns tăcut,

Când răni mă ard, speranţa să Te aflu n-am

pierdut.

Când şoapte negrăite, mi-or îndulci

năduful,

Când plânge cerul în tăcere, să-Ţi sorb

cuvântul,

Când clipa mi Te-arată, Ţi-ating chipul în

treacăt,

Şi-ngenunchind, inima-mi eliberez din

lacăt.

Azi vreau să-nvăţ să cred şi să mă înveţi,

la rându-Ţi,

Să uit, să rup tăcerea, iubirea-mi dăruindu-

Ţi!

Emil Magdan

Alb-negru

E zi

Și totuși

noapte-i

acum.

Sufletul

pur

păcătuiește

din nou.

Lumini răsar din întunericul

sur,

Inima-mi bate,

stând,

în ecou…

Anotimpuri

E primăvară-n

viața mea,

E vară-n

gândurile

mele.

În suflet

toamnă

iar

s-a așternut…

E iarnă

printre stele.


53

Adrian RĂCARU

Casa părintească

așteptări stelare

prind în promoroacă vechile obloane

și ograda doarme în oftat străin

jarul nu-i pe vatră nici în iesle fânul

din roșcate hornuri din vecini se urcă

umbrele de fum

cum așterne cerul

spuzele albastre

pe povești uitate

depărtări ursuze zugrăvesc fereastra

și pe ușa-i ferecată dint-un centenar

lacătul atârnă răstignind uitarea

prispa-i obosită și-o mijesc absențe

iar la poarta mare

în adânc cu ceruri

răbdător așteaptă

și îmbătrânește

apa din fântână

și spre stele ascunse

în izvor și-n slăvi,

curg să se jelească

doruri și ispite

până-s risipite

stinsele șiraguri

și-n canatul trecerii ursite

nu rămâne humă nici pe praguri

când uitarea scoate lucruri tăinuite

strugurii din lacrimi

și din inimi faguri

Povestea rămâne poveste

Să mai fim ca-n vremea aceea

nepăsători și fanaticii visului pelerini

dar sărăcită este vocația

pentru hrana pestriță a deșertăciunii

căci subtil irevocabilă trecerea

cu o nobilă nepăsare

lasă amintirile la scurs

în gardul scorojit al așteptării

iar dragostea,

dragostea ne-a pârjolit

în nopțile acelea viclene

și ne-o dus până la capătul lumii …

și ne-am întoarce noi

cu dragă inimă

să ne căutăm tinerețea

dar de unde atâta putere

sau măcar dramul acela de nebunie

ca să treci pângărita valea plângerii

și să urci iar dealul căpățânii

cu crucea in spate …

așa că

povestea rămâne tot poveste

au fost odată ca niciodată

feți frumoși și zmei

și Ileana Cosânzeana

care s-a dus în lume

după mine … după tine,

ca să ne aducă acasă

Noni-Emil Iordache

și mie mi-e sete

când eram mic

mama nu mi-a spus că sufletul meu

este un castel

cu picioarele pe pământ

cu basme în corp

cu aer rece

dinspre pantele înnegrite de curioşi

când tatăl meu a plecat

mâna lui s-a ridicat

până la pieptul vieţii


54

pentru a nu plânge cu porumbei

care nu ştiu când vine sfârşitul lumii

eram mic şi-eram ca un

fluierat prelung

ca un peron

scurt

pe care se sprijină un cap mic

cu o gură uriaşă

în care se văd

năframele desculţe ale gării

şi

şi şuieram strident

şi-apoi scurt

şi luptam cu fiecare valiză de care

nu voiam să mă despart

chiar dacă sforăia

eram copil şi veneam să-mi văd faţa

Vasile S. GHICAN

Mă caută un munte

Prieteni, părăsiţi-mă ca pe vremuri

Pe potecile voastre întuneate…

Puţin câte puţin,

Până la lacrimă

Încercaţi să mă daţi uitării!...

Mă caută zilnic un munte pe-acasă

Să-al descânt de zbor…

Fântâna doarme somn de izvoare…

Noaptea mă va ridica lângă inima ei,

Doamne, acest anotimp al învierii

l-am respirat de-o viaţă prin crânguri.

Zidiri

Zidiţi-mi la ferestre

Galben tron de frunze

Şi-un proaspăt dor de mâine,

Copaci iubind lumina,

Vecinii să n-audă dar…

Zidiţi-mi străzi cu oameni;

Un răsărit de ape

Şi-o trecătoare-n care

Lumina să se-adape…

Poezii pentru copii

Ilarion BOCA

Măicuţa mea e-un trandafir

Măicuţa mea e-un trandafir

Cu-aprinse mari petale,

Pe care roua cade-n zori

În reci şi moi cristale.

Măicuţa mea e-un cântec lin,

Un basm vrăjit din care

Zăprzile mă ning în dor

Cu tot ce e candoare.

De-aceea eu cuminte sunt

Şi-nvăţ, cum se cuvine,

s-o ştiu în lume cea dintâi

şi mânfră foc de mine.

La treabă harnică ajut,

Şi cos şi fac mâncare,

Păpuşa mea e-un bebe mic,

Dar vreau să crească mare.

Şi câtu-i ziua-n plin alerg

Încolo şi încoace,

Noroc că şziu să mă descurc

Şi fac doar ce îmi place.

Sunt poate plină de avânt,

Sau poate prea duioasă,

Dar daţi voi mamei ce-i al ei

În lume şi acasă.

Să nu uitaţi că peste tot,

n-avem nimic mai sfânt,

det pe Dumnezeu în cr

şi mama pe pământ.


55

Căci mama e-un trandafir,

Atifelat şi moale,

Ce arde veşnic pentru noi

Cu-aprinse, mari petale.

Maria FILIPOIU

Rugăciune pentru copilărie

Doamne, te rog, de-ai putea să faci

și pentru mine o minune,

să mă duci la anii cei mai dragi,

te-aș venera în rugăciune!

Pentru o zi de-aș mai fi copil,

să zburd la joacă fără grijă,

aș lăsa-n timp, destinul ostil.

Plăcută de a-mi fi viața scrisă.

Mai dă-mi vremea copilăriei

că, acum știu ce am de făcut!

S-alung povara nostalgiei,

m-aș strădui să învăț mai mult.

Să n-am decât grija de școală,

pe părinți și dascăli să-i ascult.

Să aștept vacanța de vară,

cu al copilăriei tumult.

Nu mi-aș dori să am jucării,

mai plăcută de a-mi face viață.

Ci mai multe cărți să pot citi

în timpul liber și-n vacanță.

Că nu-și dorește să se joace

copilul, când e nefericit.

Mai bucuros îl poate face

cartea cu personaj îndrăgit.

Aș vrea să uit griji de părinte

ce nu-mi dau pace, zi și noapte.

Deși multe nu-s auzite

din ale sufletului șoapte!

Să nu știu de cruci și morminte,

unde strămoșii au dispărut.

Să mai cer în rugăciuni sfinte,

ce-n copilărie n-am avut.

Dar tot ce-am dorit, va rămâne

pecetluit de năzuință,

într-o absurdă rugăciune.

Că două vieți nu-i cu putință!

Copilul nimănui

Că ai plecat fără să-mi spui

o vorbă de alinare,

am fost copilul nimănui;

cu-a lumii stigmatizare.

C-ai plecat fără să-ți pese,

când nu învățasem să scriu,

străinii, pe interese

voiau, de ajutor să fiu.

Nu-mi doream avere mare

ori susținere bănească.

Ci caldă îmbrățișare

și iubire părintească.

Pașii pe cărarea vieții,

Dumnezeu să mi-i îndrume,

mă rugam la miezul nopții;

cât am fost singură-n lume.

Cum mai arăt, n-ai vrut să știi.

De te-aș vedea, nu te mai știu.

Dar am la masă-n orice zi,

gust amar din suflet pustiu.

Purtându-mi tatăl în nume,

prin vremuri rele sau bune,

regret cât trăiesc pe lume

că, n-am tată, cui a spune!

Drama vieții-i trecătoare

cu vremelnicia sorții.

Eu voi avea resemnare

în eternitatea morții.


56

Olimpia Sava

Iada cea fiţoasă

Un ied consoartă şi-a luat

Când i-au crescut şi lui corniţe,

O iadă dulce şi cu fiţe,

Ce îl credea a fi bogat.

Avea o casă bunişoară,

Părinţii…bine educaţi,

Păreau să fie şi bogaţi,

La ei în sat având o moară.

Ieduţa, tânără şi ea,

Prin şcoală iute a trecut,

Căci chef de carte n-a avut

Şi prea drăguţă se credea.

De fapt, nici nu a trebuit

Să aibă multă-nvătătură,

Nici iubitoare de cultură

Să fie, pentru c-a găsit,

Având o altă …viziune

Asupra vieţii, loc de muncă

Destul de-aproape, chiar în luncă,

La marea televiziune.

Ajunsă…asistentă, are

Activitatea care-i place:

Doar trebuie să se dezbrace;

Nespus de importantă-i pare.

Muncind …din greu, s-a afirmat

Şi nişte ţapi a reuşit

În scurtă vreme de-a stârnit;

Nespus de rău i-a-nfierbântat.

Iar iada noastră a-nceput

Ca invitaţii să primească,

Pe marii ţapi să-i însoţească

Oriunde ei să umble-au vrut.

Deci iada-star din greu …trudea,

Ba chiar şi noaptea deseori,

Şi printre ţapi făcea furori,

Că alta nu era ca ea.

La moară iedul robotea,

În rochii scumpe s-o îmbrace,

Şi tot ce dragii lui îi place,

Ca semn de dragoste, să-i dea.

Dar tot mai rar ei reuşeau

Să schimbe câte-o vorbuliţă

Şi tot atunci chiar din uliţă

Reproşuri grele se-auzeau:

C-a transpiraţie miroase,

Că hainele îi sunt murdare

Tot de făină şi nu are

Chef nici să spele nici să coase.

Că …mânuşiţele frumoase

Ea să le aibă nu putea,

Prea multă treabă de făcea,

De-aceea-n pace să o lase.

Şi chiar de are-o casă mare,

Ar fi putut ai lui să facă

O vilişoară, ca să-i placă,

Dar iată, ei n-au fost în stare!

De el… ce poate să mai spună?

E drept că mult se străduieşte

Să-i demonstreze c-o iubeşte,

Dar numai cu …o vorbă bună,

Că…bani prea mulţi el niciodată,

Oricât de mult se opinteşte,

Din moara lui nu reuşeşte,

Nici azi, nici mâine să mai scoată.

Ce mai? De nu ar fi…muncit

Şi la serviciu şi-n …afară,

Săracă ar fi fost, s-o doară

Că…iedul şi-a ales greşit.

De vorbele ce auzea,

Sărmanul ied s-a necăjit,

Din lucru nu s-a mai oprit,

Dar bani de vilă tot n-avea.

Adesea iada cea fiţoasă

Cu ţapii mari, bogaţi, mergea

Pe la localuri şi lipsea

Din ce în ce mai des de-acasă.


57

Era de ei întreţinută,

Primise şi o… vilişoară,

O maşinuţă ... scumpişoară

Şi tot în puf era ţinută.

De ied nici n-a mai vrut să ştie,

Dar la divorţ tot i-a cerut

Despăgubire c-a făcut

Cum el dorise, cununie.

Mulţi ani cu ţapii a umblat

Şi altă grijă n-a avut,

Decât să uite de trecut.

A strâns averi şi s-a distrat.

Dar fiecare an, trecând,

Pe chipul iadei aşternea

Un rid ce bine se vedea

Şi toate-acestea până când

O capră ea a devenit.

Chiar dacă bine se-ngrijea,

Trecuse timpul peste ea

Şi singură s-a pomenit.

Căci distractivii ţapi bogaţi

Au încetat să o mai cheme

La întâlniri de la o vreme,

De alte iade obsedaţi.

A fost la început şocată,

Dar mai apoi a înţeles

Că nu prea are de ales

Şi s-a întors la ied îndată.

Dar iedul ţap era acum

Şi îşi luase de soţie

O iadă ce-a dorit să-i fie

Tovarăşă pe-al vieţii drum.

Ieduţi şi iezi mai mulţi avea,

O vilă mare şi-a făcut,

Cu toţi în ea de-au încăput;

Cu drag la capra lui privea.

Văzu atuncea cu durere

Că viaţă searbădă-a avut:

A obţinut tot ce a vrut,

Dar n-a ştiut deloc a cere.

Năstase MARIN

HORA (fragment)

moto: „Hora satului atinge o semnificaţie

din „substratul” străvechimii noastre: este

un joc al sorţii şi al morţii, iar „ideea de

cerc” trimite la lumea „închisă” a satului-

la întâia „democraţie a lumii” din spaţiul

traco-geto-dac- unde dramele îşi au

proiecţia lor cosmică. Era de pe timpul

dansului cu săbiile în dinţi”

Nazaria Buga: „Fenomenul horal, la

români”

Fermecata horă care a dispărut…Frânturile

imaginilor ce au zburat, le-am prins din

zborul lor prin Timp şi le-am aşezat cu

grijă aici. Mă tem de cariile Uitării şi mă

grăbesc să vi le redau pentru îndelungă

păstrare. Eu am apucat acele mirifice hore

din duminicile cu înserări aurii…

Când soarele uimit alinta cu razele sale

obrajii fetelor prinse-n horă şi se juca cu

fluturii sclipitori ai iilor înflorate,

sărutându-le ghiduş umerii şi sânii. Horele

de atunci aveau „ceva” invizibil, inefabil,

acel tainic fir care lega deopotrivă pe

lăutari, dansatori şi privitori, cu trăiri

intense care le curgeau în suflete. La horă

se-nfiripau izvoarele de bucurii şi tristeţi,

cu legări şi dezlegări de prietenii,

iubiri…căsnicii…

Nu era doar cântec şi joc. Era şi locul de

întâlnire săptămânală, fericit prilej de

vedere la faţă, vorbe şi învăţăminte. Acolo

turuia „gura satului”, acolo se-ncălzeau şi

se răcoreau sufletele şi avea loc o „paradă”

fantastică: Prostia sfida Inteligenţa, iar

aceasta din urmă o ironiza elegant. Trufaşa


58

Bogăţie îmbrâncea pe mândra Sărăcie,

care, la rândul ei, o sfida cu Frumuseţea şi

Priceperea la joc. Neobrăzata Lene călca

ţanţoşă înaintea Cuminţeniei şi Vredniciei,

care priveau stupefiate la băţoşenia ei. Se

trăia intens, pentru că Hora cuprindea tot

Universul satului. Toţi veneau aici cu vise,

iluzii, speranţe, dorinţe…

Eram copil prin anii treizeci-

patruzeci…Mă văd în faţa casei noastre,

dincolo de pârâul frumos şi liniştit, în locul

numit de toată lumea „Piaţa”, deşi acolo

nu se vindea nimic, nu era târg, nu erau

magazine. Mai degrabă era un fel de parc

de distracţii, unde erau aduse uneori bărci,

leagăne şi carusele, în special în zilele de

Paşti, spre bucuria copiilor şi a tinerilor

flăcăi şi fete.

Tot acolo se jucau oina, rişca, ţurca şi alte

jocuri care mi-au încântat copilăria.

Duminica, de dimineaţă, Piaţa era plină de

chiote, râsete şi hârjoneli, care se terminau

pe la prânz, când toţi plecau acasă, obosiţi

şi flămânzi.

După amiază venea un grup de flăcăi cu

lăutarii. Mergeau în partea de nord a Pieţei

sub cei doi duzi bătrâni, groşi, de nu

puteau fi cuprinşi de trei-patru oameni.

Coroanele lor formau o boltă înaltă sub

care cântau lăutarii, iar mulţimea de tineri

juca hora.

Acolo, sub bătrânii duzi, începeau să

cânte lăutarii şi flăcăii să chiuie. Semn că

hora începea…Auzeai câte-o vecină:

-Leano, eşti gata, ghia? A-nceput hora!

-Stai, fă, să mă premenesc!

Cântecul lăutarilor nu se auzea până la

marginea satului, dar valul de bucurie

sonoră se transmitea din suflet în suflet şi

toţi ştiau că a-nceput hora.

Toată suflarea satului se cuprindea de acel

tainic fior. Atunci intrau cu toţii-n febra

pregătirilor. Se agitau, se chemau, se-

ntrebau:

-Unde mi-ai pus rochia, mamă? Nu

găsesc pantofii!

Ce mai! Începea primeneala…Toate fetele

se-nghesuiau la oglindă. Se…”găteau”.

-Hai, fă, odată! Ce te mai moşmondeşti?

-Stai, ghia, să-mi pun mărgelele! Şi

floarea…

Nu puteau ieşi la horă oricum, dar nu era

timp de „moşmondeală”. Hora

începuse…Odată primenite, cu feţe

zâmbitoare şi poftă de joc, ieşeau pe uliţă,

unde se formau grupuri-grupuri. De pe

toate liniile, grupurile curgeau spre horă în

pas vioi, parcă atrase de un misterios

magnet. Pe acasă rămâneau doar unele

babe neputincioase şi moşnegii

morocănoşi. Dar şi aceştia ieşeau la porţi,

pe băncuţe, sau direct pe şanţ. Ori îşi

arătau doar nasurile pe la gard. Priveau cu

invidie la cei care se-ndreptau spre horă şi-

i bârfeau:

-O văzuşi, fă, pe sluta asta…a lu’…

-Aha! Ce caută, ghia, la horă?

-Ce să caute? Asta nici cu naiba nu se

mărită!

-Ba se mărită, dac-o peţeşte moartea.

Bârfele leliţelor de pe şanţ forfecau pe

toate care treceau pe drum:

-Da’, p-asta lu’…O vezi, fă, cum se ţine

mare?

-Păi! Moartea o caută pe-acasă şi ea

aleargă-ntr-un picior la horă.

-Cum s-a mai împopoţonat , paţachina!

-Asta sparge hora, fă! Sparge hora dac-

ajunge-n Piaţă!

Aşa se distrau cele care nu puteau sau nu

voiau să meargă la horă. Ceilalţi şi

celelalte mergeau pe drum ţinându-se de

mâini sau de braţ, glumind şi râzând, fără


59

să ia seama leliţelor de pe şanţ sau a

babelor de la garduri.

Când ajungeau în Piaţă, grupurile de fete

se plimbau sfioase. Treceau pe lângă alte

grupuri de pe alte uliţe, se studiau reciproc

cu priviri piezişe şi făceau remarci ironice

cu şuşoteli şi chicoteli.

Soseau alte grupuri, de femei, bărbaţi,

copii şi se aşeza fiecare în anumite locuri.

Deşi nu era nicio regulă sau restricţie,

fiecare îşi cunoştea locul şi distanţa faţă de

horă.

Bărbaţii însuraţi se aşezau mai departe, în

apropierea unei crâşme. Făceau roate-roate

şi discutau despre vreme, politică şi alte

„probleme” de-ale lor. La-nceput vorbeau

pe rând, apoi toţi odată, fără să se mai

asculte.

Grupurile de femei se aşezau chiar lângă

horă ca să urmărească dansatorii. Ochii de

„cerber” ai femeilor analizau pe fiecare

cum joacă, la cine priveşte, cui zâmbeşte,

cum este îmbrăcat. Sau…ca viitoare

mame-soacre, alegeau posibilii gineri,

respectiv nurori. Fetele şi flăcăii erau

studiaţi, „scanaţi” şi „pieptănaţi”, evaluaţi

cu atenţie, după zestre, după neamuri,

înfăţişare şi comportament. Doamne, cum

mai cerneau privirile mamelor! Cum le

mai înfloreau feţele în zâmbete largi, dacă

le convenea şi cum li se întuneca privirea

şi strângeau din gură, dacă nu le plăcea! Le

auzeai, bombănind:

-Ce se ţine mare ăsta lu’ Cirifleaşcă?

Amărâtu’!..Cu două pogoane?...Hmm!..

-Ce ştii tu? îi da replica cea de lângă ea,

zâmbind ironic. Are el ceva care-i place

fie-tii! Mama fetei înghiţea în sec.

Uneori, în rândul femeilor de pe margine

se strecura şi câte o vădană, ce se voia

pioasă, dar cu ochii ţintă pe flăcăii mai

vânoşi.

La început, flăcăii care veniseră cu

lăutarii jucau hora cu foc. O încingeau cu

strigături, atrăgând flăcăii şi fetele de pe

margine. Se prindeau în horă şi ceilalţi

flăcăi. Fetele priveau sfioase,

ezitând…Până la urmă se prindeau cele

mai îndrăzneţe. După ele, îndrăzneau şi

celelalte.

Prinsul în horă era un moment important

şi deosebit de gingaş. Fiecare fată se

gândea toată săptămâna la flăcăul drag.

Ajunsă la horă, îl căuta cu privirea şi ardea

de nerăbdare să joace lângă el. Ei…dar nu

era aşa de simplu! Când ajungea în dreptul

celui care i-a căzut cu tronc, o cuprindeau

emoţiile, se înroşea, se fâstâcea. Îşi

închipuia că peste ea plouă toate privirile.

Că toţi şoptesc: „uite la asta!” Atunci,

ezita.

Alte fete se prindeau în horă fără să ezite.

Aoleu! Dacă se prinde alta lângă el?..Dar

ce-o să zică lumea? Ei, şi? De ce-a venit la

horă? Ce, dacă se prinde lângă…Dac-aici a

ajuns hora! Roşie foc, îl desprindea din

horă, îl apuca de mână, zâmbind stânjenită.

Băiatul…o primea lângă el, că aşa-i la

horă. Acum…o cuprindea fiorul atingerii

(ce mână puternică!) Se întâmpla ca EL

nici să nu se uite la ea. Sau, măcar să-i

arunce o privire, aşa…

Mai grav, i se părea că o priveşte cu

dispreţ. Adică… „ce vrei, fă?” Ce putea să

facă biata fată? Juca lângă el, că doar se

prinsese-n horă, însă în sufletul ei se

stârnea furtuna dezamăgirii. Auzea ca prin

vis melodia horei şi făcea paşii ca o păpuşă

mecanică. Îl privea cu coada ochiului, din

când în când, şi observa înciudată că se

uită indiferent înainte, la lăutari sau în dud,

ori…zâmbea cu subînţeles la altă fată din

horă. Zâmbea şi ea trist, cugetând:

„Toată săptămâna m-am gândit numai la

el. Şi…acum? Mă crede toantă, sau

urâtă?..sau… hmm!..prea săracă. I-o fi

spus mă-sa: „mă, să nu te uiţi la orice

nenorocită!” Proasta de mine!..Vreau să-

mi fie mă-sa soacră?!..Ha! Dar…dacă-mi

place de el!..Iar el, priveşte aiurea


60

şi nu-i pasă că eu fierb lângă el.”

Erau şi situaţii când ea se prindea-n horă

lângă EL, care-i zâmbea dulce, îi strângea

degetul cu mâna lui puternică şi la fiecare

pas o privea drăgăstos. Din ochii lui

izvorau razele care-i îmboboceau obrajii

şi-i luminau ochii, făcându-i să

strălucească. Atunci, paşii ei uşori se

armonizau cu paşii flăcăului, iar şoldurile

ei se arcuiau pe linia sinuoasă a mlădierilor

săltăreţe ale lui.

Toate aceste consonanţe sau disonanţe ale

celor prinşi în joc reprezentau acel „ceva”

care da farmec horei din copilăria mea.

Pe marginea horei, feţele femeilor se

luminau sau se întunecau în funcţie de

mulţumirea sau nemulţumirea odraslelor

prinse-n horă.

Dacă băiatul uneia juca lângă cineva de

care nu-i plăcea, faţa ei îngheţa. Făcea

mărunt din buze, iar cu gura strânsă

„muşca zăbala”. Bineînţeles, după cum îi

plouau în minte gândurile întunecate.

Mormăia:

-Uite la el, amărâtu’! I-am spus acasă:

mă, să nu te mai ţii după roşcată, că te

mănânc! Nici nu ştii ce zace-n fundu’ ei!

Că şi mă-sa este-un pui de lele!..Auzi, tu?

Te omor cu mâna mea dacă-mi aduci în

casă roşcata! Că roşcata mi-a mâncat

sufletul! Că şi taică-tău!..

Bietul băiat! S-a ţinut departe de roşcată,

dar…când a văzut-o jucând în horă, s-a

prins lângă ea, parcă atras de un magnet.

Iar când vălvătăile din părul şi privirea ei

l-au cuprins, s-a topit în joc, purtându-şi

paşii şi zâmbetul după unduirea şoldurilor

ei.

Pe altă femeie care „ronţăia zăbala” o

simţeai că mormăie şi ea-n gând:

-Ia uite şi la-mbro-bo-di-ta mea! Ţine, de,

lângă ăsta lu’ Piciontea. Nu vede, tâmpita,

că pe şmecher nu-l interesează decât

pogoanele şi galbenii din salba ei? Că

ochii lui aleargă după scârba lu’ Scârmoci?

Pe ea…o târăşte ca pe Vaca Domnului!

Cât am mai tocat-o! Da’… degeaba!

De regulă, tinerii ascultau de mamele lor,

care ţineau frâiele casei. Dar pârdalnicele

de inimi o luau razna aici la horă, vrăjite

de farmecele ei. Hora îi prindea în mrejele

ei miraculoase, indiferent de pogoanele şi

zestrea lor. Am auzit de unele cazuri când,

la sfârşitul horei, câte-o astfel de mamă

cătrănită îşi căuta copila neascultătoare.

Întreba disperată-n jurul ei:

-N-aţi văzut pe fata mea?

Câte-odată, răspunsul venea prea târziu, ca

o lovitură de satâr:

-Am văzut-o, ţaţă Drino! A fugit cu Ghiţă

a’ lu’ Păduche acum o oră. Cred că pân-

acum…

Ghiţă a făcut-o ferfeniţă! Că

Ghiţă…(chicotea codana) e dat dreacului!..

Respectiva fată murea de invidie că Ghiţă

a făcut-o ferfeniţă pe aia şi nu pe ea. Că ea

ştia ce poate Ghiţă…Biata mamă

îndurerată alerga la neatentul ei bărbat şi,

împreună alergau la casa băiatului. Ieşea

Ghiţă, mândru de fapta lui şi le spunea cu

un aer obraznic:

-Băă! Fata voastră nu mai e fată!

Începea scandalul. Bieţii părinţi încercau

să o-nduplece să meargă acasă aşa cum

era. Dar ea, dedulcită la fructul plăcerii,

bătea din picior: nu şi nu! Că ea….numai

pe Ghiţă…numai cu Ghiţă…Ce să facă

bieţii părinţii? Dacă aşa se

întâmplase…După îndelungate negocieri

cu fălosul Ghiţă, acceptau situaţia, cedând

şi pogoanele de rigoare. Ca s-o ţină de

nevastă.

Hora avea şi astfel de efecte, care se

dovedeau deseori binefăcătoare pentru

tinerii îndrăgostiţi. Alteori, fierbinţeala

fetei, apărută la horă, putea deveni un

adevărat calvar, dacă nemernicul urmărise

doar averea ei. După ce i-o toca, îi făcea


61

zile fripte până pleca singură de la el.

Câteodată, ducând după ea şi un copil.

Deşi se cunoşteau astfel de experienţe,

deşi mamele le atrăgeau mereu atenţia,

mirajul horei pârjolea fetele şi flăcăii, ca

lampa pe fluturi.

Farmecul horei era acel fior care-i

cuprindea pe toţi cei care jucau, atunci

când se prindeau în ea, ţinându-se strâns

de degete. Acolo, în vârful degetelor îi

fulgera pe tineri. Când fetele şi flăcăii erau

electrizaţi de acel fulger, jucau aşa de uşor,

plutind legănaţi, ca spicele-n bătaia

vântului, purtaţi de ritmul melodiei.

Priveai cum joacă şi ţi se păreau foarte

simpli paşii lor.

Nici ei n-ar fi fost în stare să-ţi explice

cum îi făceau. Jucau, precum bobocii

aruncaţi în apă. Pentru că aveau hora-n

gena lor. Paşii lor erau simpli doar în

aparenţă. Stânga, unu, dreapta, doi. Sau,

un pas înainte şi doi înapoi. Ori invers. Ei,

nu-i chiar aşa! Că melodia horei are un

chichirez: atunci când joci, trebuie să faci

un pas „minţit”. După paşii normali, la

următorul, rămâi în aer cu piciorul, sau

baţi măsura cu vârful ori pe călcâi. Dacă

nu ai în genă această măsură, nu o simţi şi

nu o baţi. Atunci faci „paşii câinelui pe

gard”, spre hazul celor din jur,

sau…zâmbetele lor „amabile”.

Străinii care se prind în hora noastră cad

în capcana pasului „minţit”, mirându-se că

ies din ritm. Ei nu pricep că ritmul horei

este ritmul sufletului românesc.

Aşa erau horele din anii copilăriei mele!..

(din volumul de povestiri „FERMECATE

OBICEIURI”)

Teatru

Vasile GROZA

PĂLĂRIERUL

- piesă de teatru pentru copii –

Personajele:

1. MORMĂILĂ – URSUL

2. GIMIŞORA – MAIMUŢA

3. RIŢA – VULPIŢA

4. CHIŢ – ŞORICELUL

5. NĂUCUL – LUPUL

6. GOGOMANUL – MOTANUL

7. ILUZIONISTUL – IEPURAŞUL

PĂLĂRIE

8. LĂBUŞ – CĂŢELUL

(după a treia bătaie de gong)

O voce:

,,Avem darul de-a grăi

Nu şi animalele

Azi le vom învrednici

Să-i distreze pe copii!”

S-auzim apaluze!...

Vă mulţumim!

(apare căţelul cu trommpeta şi face

intrarea iluzionistului)

ILUZIONISTUL:

Hocus pocus preparatus


62

Bine v-am găsit copii

De ce sunt aici prezent

Se spune că sunt deştept

Să vedem: tu ştii, tu ştii

Ştiţi cu toţii dragi copii

Cum să facem ghiduşii

Tu ştii, tu ştii

Şi în loc să ne mirăm

Haideţi să aplaudăm

Mulţumesc, mulţumesc.

Cu-n joben şi o baghetă

Facem lumea mai corectă.

Dintr-un cal fac un măgar

Din ţânţar fac armăsar

Tot ce fac. eu le desfac

Eu le-ncurc, eu le descurc.

Şi atunci când reuşesc

Palme de la voi primesc.

Ia s-aud cum mă lovesc

Mulţumesc, mulţumesc!...

(apare motanul gogomanul cu portavoce)

Bănuiesc măi Gogomane

Că te lingi pe bot a foame

Şi când prada n-o găseşti

Vii să ne pălăvrăgeşti

GOGOMANUL:

Dacă eşti bun de auz

Să vedem ce ai de spus

Că de nu măi Iscodilă

S-ar putea să-ţi plâng de milă.

Regizorul îţi grăieşte

Să te descurci iepureşte

Iscodilă, iscodeşte

Şi-n pălărie găseşte

Încă o istorioară

Întâmplat-odinioară.

Pe când ţapul n-avea barbă

Ursul n-avea coadă bleagă

Câinii ştiau să vorbească

Iepurii cultivau varză

Şi-aveau cea mai lungă coadă

Lupii iezii boteza

Şi capra se cumetrea

Şi pe urmă îi mânca

Iar capra se răzbuna

Îi dădea două sarmale

Şi sub scaun un jar mare

Iar în foc lupul ardea

Şi capra se bucura

ILUZIONISTUL:

Bănuiesc măi Gogomane,

Că te lingi pe bot a foame

Şi când prada n-o găseşti

Vii să ne pălăvrăgeşti

GOGOMANUL:

Dacă eşti bun de auz

Să vedem ce ai de spus

Că de nu măi Iscodilă

S-ar putea să-ţi plâng de milă.

Să te torn încetişor

La un pui de vânător

Şi-apoi cu sarea sub coadă

Să ne provoci vreo tornadă

Nu aicea, nici pe stradă

Ci la grădinar în varză

Şi-Azorel de te-o vedea

Vai de pielicica ta

ILUZIONISTUL:

Eu fac câte pot să fac

Cât în coadă şi în cap

Şi sunt vesel şi sunt trist

Fiindcă sunt iluzionist!

Tot ce fac şi nu se ştie

Eu le scot din pălărie

(sună trompetele)

Dau acum cu baghetuţa

Şi apare şi maimuţa

După cum se presupune

Ea a fost prima în lume

Şi cu ea un maimuţoi

Ce se află printre noi

Şi încetul cu încetul

A-nvăţat tot alfabetul

Acum poate să gândească

Ştie cum să ne vorbească.

(fond muzical, apare maimuţa făcând

figuri)

GIMIŞORA:

Umblă printre noi un zvon


63

Că pe scenă-i Babilon

Un fel de babilonie

Semănând a nebunie

Şi nu-i cel al zmeilor

Ci al animalelor.

Şi nu e un simplu zvon

E chiar turnul Babilon!

Babilon, Babilon,

Babilon, Babilon!

Unul râde, altul plânge

Unul doarme, altul fuge

Graiuri multe-amestecate

N-are cin’ să-i mai împace

Babilonul este deci

Ca mâncarea de ghiveci

O mănânci nu-ţi stă în gât

Dar mereu eşti tot flămând!

Babilon, Babilon,

Babilon, Babilon!

Ca să văd că v-a plăcut

Aplaudaţi cât mai mult!

(apar toate animalele vorbind fiecare în

limba lui)

CÂNTEC:

Babilon, Babilon

Ne-am trezit şi noi din somn

Cântăm pe-un singur ton

Tonul de la Babilon

Graiuri multe-amestecate

Acum le lăsăm pe toate

Şi cântăm pe-un singur ton

Tonul de la Babilon

Tonul de la Babilon!

La Babilon, la Babilon

Nu găseşti picior de om

Nu ne stă nimic în cale

Babilon cu animale

Babilon cu animale!

Noi sărim, ne zbănţuim

În cântec ne-nveselim

Hai copii cântaţi şi voi

Hai cântaţi şi voi cu noi

Hai cântaţi şi voi cu noi

Bis: LA, LA, LA, LA, LA,

LA, LA, LA, LA, LA,

Hai cântaţi e bine-aşa

Hai cântaţi e bine-aşa?!

(se retrag animalele, sună trompetele,

muzică de junglă)

ILUZIONISTUL:

Ei da, bine-ar fi de s-ar putea!

Şi de ne-ar duce mintea

Se spune că la-nceput

Atunci în primul an,

Când apele n-aveau curs

Mările n-aveau ocean

Şi-avea coadă domnul urs,

Maimuţa a apărut!

(intervine maimuţa)

GIMIŞORA:

Tot plimbându-mă prin lume

Am ajuns la perfecţiune

Citesc la prima vedere

Alegând prune din mere

Şi-s prezentă prin muzee

Ca model de cimpanzee!...

Bănuită-s de cultură

Și sut foarte rea de gură

Babilon, Babilon,

Babilon, Babilon!

Se pare că eu am ajuns

De mă iau copiii-n râs!...

Mă provoacă, mă imită

Eu sunt ei

Iar ei maimuță

Babilon, Babilon,

Babilon, Babilon!

Am noroc că sunt drăguță!

Nu-i așa că vă distrează

C-am o formă caraghioasă

Coadă lungă, minte scurtă

Nu vedeți că am și fustă?


64

Și țopăi ca o lăcustă!?...

CÂNTEC DE JUNGLĂ:

Sunt maimuţa Ghimişoara

Sar copac după copac

Nu am aripi, n-am nici scară

Dar cânt muzică uşoară

Dacă muzica e grea

Se rupe creanga cu ea

Aoleu, păzea, păzea

I-auzi vine cineva!

(intră ursul)

MORMĂILĂ:

Vai câtă harababură

Pornită doar dintr-o gură

Asta cred că este bună

Să o ții de sperietură!

Gimișor cred că te cheamă.

Te dai cu mine de-o seamă?

Nu îți este cumva teamă?

Nu mă vezi că-s numai blană

De mă vezi cu-n ciot de coadă

Mergi la vulpe și o-ntreabă

Sau mai dă-mi din coada ta

Poate îți mai crește mintea.

GIMIŞORA:

Tu coşcogeamitea urs

O vulpiță te-a răpus

Despre tine cred orice

Te bate și-un purice

Precum coada-ți este scurtă

Cred că n-ai nici minte multă!

Am dreptate dragi copii

A ajuns de râsul vulpii!

MORMĂILĂ:

Felu-n care m-a adus

De-am ajuns acum de râs

M-a făcut în așa hal

De-o să-mi pun coadă de cal

Și în loc să mormăiesc

O să-ncep ca să nechez

Precum caii uite-așa

IHA, IHA, IHA, HA!

ILUZIONISTUL:

E bine copii aşa?

Hai răspundeţi da ori ba

Cred că-l veţi aplauda

Până o să-i crească coada!

E bine copii aşa?

Hai răspundeţi da ori ba

Cred că-l veţi aplauda

Până o să-i crească coada!

(în portavoce)

GOGOMANUL:

Stop, stop, eu şi foc

Vreau şi eu să intru-n joc

M-a ajuns aşa un dor

De un cântec de amor

Şi-mi permit ca regizor

Să dau drumul la sonor

(apar toate animalele, aleargă după şoricel)

Haide să-ţi dau un pupic

Că de dorul tău mă sting

Prea iubite şoricel

Am la limbă un cârcel

Şi-n stomac un vârcolac

Care-şi face iar de cap

Mai îtâi te frăgezesc

Şi pe urmă te halesc

Miau, miau şi miorlau

Hai la mine că te vreau!

(şoricelul foarte speriat)

CHIŢ:

Gogomane te implor

Ai uitat eşti regizor

Să m-alergi este uşor

Nu ţi-e teamă c-o să mor

Am şi eu aici un rol

Hei Lăbuş vreau ajutor!

Gogomane te implor

Ai uitat eşti regizor

Să m-alergi este uşor

Nu ţi-e teamă c-o să mor

Am şi eu aici un rol

Hei Lăbuş vreau ajutor!

LĂBUŞ:


65

Ham, ham, ham eu te urăsc

Ştii de când te urmăresc

Să-ţi fac blana ciuciulete

Ai uitat că în poveste

Tu cu altă pisicuţă

M-aţi lăsat fără căsuţă

Şi acum că te-ai ajuns

Vrei să-ţi fiu şi eu supus!

(Lăbuş fuge după motan, acesta după

şoarece,

iar iepuraşul ronţăie distrat un morcov)

CÂNTEC:

Vrem să știm, vrem să știm,

Până nu o s-o pățim

De ce maimuța-i de vină

Că e rudă cu gorilă,

Şoarecele e mâncat

De un motănaş turbat

Iepuraşul pentru-o varză

Şi-a pierdut ditamai coada

De ce, de ce,

Toate animalele

Sunt vânate, pentru ce?

Fiindcă umblă singure..

De ce, de ce,

Toate animalele

Cine să le apere

Hai aplaudaţi-le!...

Cine să le apere

Hai aplaudaţi-le!...

(sună trompeta)

ILUZIONISTUL:

Vă mulţumim dragilor!...

Şi acum din pălărie

Cine aţi dori să vie

I-a ghiciţi!

Ia să vedem cine ştie?

Tu, sau tu, sau tu, sau tu?

Haideţi n-o faceţi pe mutu!...

Că şi mutu a tăcut

Hapul când l-a înghiţit

Şi-aţi văzut ce a păţit

Buzunarul i-au golit

Şi fiindcă-i este datoare

Ursului să-i răspundă pe loc la o întrebare

O să dau cu baghetuţa

Să vină aici... Cine?... Vulpiţa.

(apare vulpiţa)

RIŢA:

Eu sunt Riţa şmecheriţa

Hai să vă aud guriţa

(o mică pauză)

Poate cineva s-audă

Sau cumva oi fi eu surdă?...

Nu-i aşa că sunt drăguţă

Coadă lungă şi blăniţă

Mi le-a dat mama natură

Fiindc-am fost bună de gură!

Eu sunt Riţa şmecheriţa

Hai să vă aud guriţa...

(o mică pauză)

Poate cineva s-audă

Sau cumva oi fi eu surdă?...

Nu-i aşa că sunt drăguţă

Coadă lungă şi blăniţă

Mi le-a dat mama natură

Fiindc-am fost bună de gură!

CÂNTEC:

Sunt o vulpiţă foarte drăguţă

Lumea spune că-s şireată

Cum dau iama prin poiată

De e iarnă, de e vară

De e gripă aviară

Eu sunt vulpea sanitară

Nu las puii ca să moară

Of, puii mei, puii mei

Sunt la mine la bordei

La bordei,... iar eu mă chinuiesc

Chinuiesc,

Zi de zi să-i înmulţesc

Doar cu ei pot să trăiesc


Ce m-aş face fără ei,

Fără ei,


Ce m-aş face fără ei!

Văd că-i agitaţie! Oare?

Vreau puţină ascultare,

Vai copii, povestea-i mare

Aveţi timp, aveţi mâncare

Răspundeţi la întrebare!...

(un crescendo din tobe şi muzică)


66

Aşa da! Ce bine-mi pare!

(pe fond muzical)

Cum stăteam pe lac la soare

Şi mâncam un peşte mare

A cerut şi Mormăilă

Mi-a fost milă!

Vreau astăzi să-ţi fiu utilă!

Dacă vrei să mănânci peşte

Pune coada, pescuieşte.

Şi ursul m-a ascultat

Şi coada-n ap-a băgat

Până când apa, apa a-ngheţat,

Până când apa, apa a-ngheţat.

Şi-a-nceput vârtos să tragă

De splendoarea lui de coadă.

Care a rămas în gheaţă,

Vai, ce viaţă!?

(va urma)

Piesa de teatru „Pălărierul”, din cartea

„Teatru pentru copii”, autor Vasile

GROZA, este o poveste muzicală:

-muzica: Mihai Constantinescu

-costume: Alexandra Fântâneru

-coregrafia: Petruţa Lalu

-scenariu:Vasile Groza

-regia: Elena Fântâneru

Distribuţia: 17 elevi ai Şcolii generale

„Regina Maria” din comuna Vintileasca,

judeţul Vrancea.

TRADUCERI

Luca Cipolla (Italia)

Una vita sola

Sopra nuvole di gesso,

Īśvara mi regge dal sogno,

sono pura materia

oggi

ma sotto quale forma?

Ho guidato carri pieni di latta

o forse li ho trainati, il mio alito sull’erba

pesta,

la nebbia di māyā.

Ho fatto voto di silenzio,

ricordo

quando ancora energia sottile

leggevo le carte al mio futuro,

gioco questo ov'è difficile trovare

uno spiraglio.

Non importa più dove e quando

la mia statura proietti un'ombra..

Doar o viaţă

Peste nori de ghips,

Īśvara mă stăpânește din vis,

sunt materia pură

astăzi

dar sub ce formă?

Am condus care pline de tinichea

sau poate le-am tras, respiraţia mea pe

iarba strivită,

ceaţa mayei.

Am făcut jurământ de tăcere,

îmi amintesc

când încă o energie subtilă

ghiceam în cărţi viitorul meu,

jocul acesta unde e greu să vezi

luminiţa.


67

Nu mai contează unde și când

statura mea să proiecteze o umbră..

Imperfetta

Vagoli spersa

tra coni di ginepro

e semi di luna tersa;

l'aroma di gelsomino

carezza i tuoi capelli,

sembri quasi seria

nella timidezza

e la gente ti confonde,

bella ed imperfetta.

Taci nel sorriso

d'aurora boreale,

è nuova vita grazie a te.

Imperfectă

Colinzi pierdută

printre boabele de ienupăr

și seminţe de lună curată;

mireasma iasomiei

mângâie părul tău,

parcă ești cam serioasă

în timiditate

și lumea te confundă,

frumoaso și imperfectă.

Taci în surâsul

aurorei boreale,

e viaţă nouă datorită ţie.

Si è soli nella malattia

Soli si è nella malattia,

c'è chi si diletta nel conto alla rovescia,

chi scommette

o fugge,

chi interpreta e sottolinea,

chi traduce

e racconta, novelli redattori..

e Dio veglia dall'alto,

sereno nel patto

siglato dall'uomo,

la morte che poi non esiste,

solo un nome

e

banale etichetta

da secoli applicata

sul diario del tempo

e quello dello spazio.

Suntem singuri în boală

Singuri suntem în boală,

cine se delectează cu numărătoarea

inversă,

cine pariază

ori fuge,

cine interpretează și subliniază,

cine traduce

și povestește, proaspeţi redactori..

și Dumnezeu veghează din înălțime,

senin în pactul

parafat de om,

moartea apoi ce nu există,

doar un nume

și

o etichetă banală

de secole aplicată

pe jurnalul timpului

și cel al spațiului.

Migrazioni

E ti perdevi nella terra promessa,

fuggendo a sentieri

d'infinito

fra le corde dell'oud;

amavi i boschi

e le forme di meditazione,

pietra d'angolo

del tempio di Gerusalemme.

Con quale impeto cadesti a riva...

Migrațiuni

Și te pierdeai în țara făgăduinței,

fugind la căi

fără sfârșit

prin coardele oudului;

iubeai pădurile

și formele meditației,

piatră de temelie

a templului din Ierusalim.

Cu ce avânt ajunseși la mal...


68

CRĂCIUNUL LA ROMÂNI

Crăciunul reprezintă o împortantă

sărbătoare creştină, este sărbătoarea

naşterii Mântuitorului Iisus Hristos.

Această sărbătoare ne face să privim viaţa

altfel, pe semeni într-o lumină firească, să

ne deschidem sufletul şi inima mai mult şi

să primim, dărui, mai uşor, dragoste şi

afecţiune. Celebrarea Naşterii Domnului

este, deci prilej de mare sărbătoare pentru

întregul popor român. Începând cu 20

decembrie începe cu adevărat să miroase a

Crăciun. Tobele răsună mai tare, nu aşa ca

la începutul Postului Crăciunului.

Copiii repetă colindele, iar unii dintre ei

pregătesc “Steaua” si “Cântecul de Stea”.

Sărbătoarea Naşterii Pruncului Sfânt

începe în dimineaţa lui Moş Ajun cu

colinde care ţin până noaptea. Intre timp,

seara, se pregăteşte masa de Crăciun la

care vor participa toţi membrii familiei.

În dimineaţa zilei de 25 decembrie

majoritatea oamenilor participă la Sfânta

Liturghie de Crăciun şi apoi la masa de

Crăciun asta dacă nu au făcut-o deja de cu

seara. Copiiii vin cu “Steaua”, vestind

faptul că Iisus S-a născut şi povestesc

despre închinarea Magilor şi faptul ca

aceştia au dus daruri Pruncului Sfânt au

generat obiceiul cadourilor de Crăciun.

A fost creat şi un personaj mitic Moş

Crăciun care împarte cadouri copiilor şi

adulţilor. În satele românesti copiii găsesc

cadourile sub bradul împodobit în Ajun şi

li se spune că Moşul a venit când ei

dormeau sau când erau la colindat. La oraş

şi în familiile mai bogate există o persoană

care îmbrăcată în haine roşii joacă rolul

Moşului şi oferă darurile pe măsura

meritelor din timpul anului.

În calendarul ortodox cele trei zile de

Crăciun se încheie cu sărbătoarea Sfântului

Ştefan. Toate zilele de Crăciun sunt sortite

revederii părinţilor, neamurilor şi

prietenilor aşa ca lumea “cu mic cu mare”

merge în vizită şi aşteaptă oaspeţi.

Moşul, să vă găsească cu masa bogată si

inima curată! Naşterea Domnului să vă

lumineze sufletele, casa şi rudele. Să

aveţi parte de sănătate, belşug şi voie

bună! Sărbători fericite cu multe

bucurii alături de cei dragi! LA MULŢI

ANI!!!

Redacţia revistei BOGDANIA


69

ARTĂ

Doina Lemny despre „ moştenirea lui

Brâncuşi”

Istoricul de artă cu

renume european

Doina Lemny, originară din Focşani

este cercetător român care, la Paris, se

îngrijeşte de Atelierul marelui sculptor

român Constantin Brâncuşi. A petrecut multă vreme în arhivele Franţei

şi din alte ţări în căutarea şi cercetarea

vieţii şi operei lui Brâncuşi,

întemeietorului sculpturii moderne.

Desigur Constantin Brâncuşi nu este

numai cel mai important artist român, el

aparţine patrimoniului întregii umanităţi.

Domnia sa a „reconstruit” Atelierul lui

Brâncuşi la Centrul Georges Pompidou. Acesta reprezintă sanctuarul lăsat

moştenire statului francez de cel mai mare

artist român. De subliniat faptul că doamna

Doina Lemny a susţinut doctoratul despre

Brâncuşi la Sorbona şi în prezent îşi

desfăşoară activitatea în cadrul Muzeului

Naţional de Artă Modernă al Franţei,

locuind la Paris. A scris cărţi şi articole

de istoria artei, a organizat expoziţii

internaţionale, fiind considerat şi un

valoros istoric de artă. Dintre cărţile

scrise despre sculptor amintesc:

„Constantin Brâncuşi”; „Brâncuşi, artistul

care transgresează toate hotarele”

Uneori s-au răspândit, în ţară, şi unele

neadevăruri despre artist şi unele

exagerări, dar cu siguranţă, „Brâncuşi a

revoluţionat sculptura secolului XX,

devenind arhetip al artei moderne”

Imaginile reprezintă opere de artă ale

marelui artist aflate în Atelierul

Brâncuşi de la Centrul Georges

Pompidou din Paris, restaurat de

vrânceanca Doina LEMNY.

(va urma)


70

Evenimente culturale

Prof. Tatiana VALEA: Săptămâna

Bibliotecii Adjudene – porţi deschise

spre cunoaştere şi cultură

Maratonul cultural organizat de

Biblioteca Municipală Adjud, cu prilejul

celei de-a XXXI-a ediții a „Săptămânii

Bibliotecii Adjudene”, între 20-26

octombrie 2014, sub egida Anul

Brâncoveanu, ne-a încălzit inimile cu un

evantai de activităţi scenice, care ne-au

unit într-o sărbătoare a spiritului, a cărţii şi

a cuvântului.

După deschiderea oficială cu prezentarea

programului a avut loc vernisajul

expoziţiei de pictură realizată de

preşcolarii şi elevii adjudeni, îndrumaţi de

doamnele prof. Irina Vasilache, Răuţă

Aurica, Florentina Costache, Alexandrina

Ghimpu şi vernisajul expoziţiei de

gravură a pictorului adjudean Vasile

Anghelache, membru al Uniunii Artiștilor

Plastici din Romania.

Copii de la Charta Adjud-Fundaţia

Pro Armonia Focşani au realizat lucrări

artizanale.

Au expus icoane elevii de la cercul

parohial Rugineşti, îndrumaţi de preot

prof. Ion Ciobotea.

În prima zi a Săptămânii Bibliotecii

Adjudene au sosit personalităţi de seamă

în urbea de pe Trotuş. După conferinţa

,,Terapia prin poezie’’ a domnului

Corneliu Antoniu, preşedintele Filialei de

Sud-Est a Uniunii Scriitorilor din România

şi expunerile ,,De la plagiat la autoplagiat”

(scriitorul adjudean Liviu Ioan Stoiciu),

,,Noul limbaj de lemn” (poetul Paul

Spirescu) şi-au lansat volume de poezii

poeţi şi scriitori de notorietate ca: Liviu

Ioan Stoiciu (,,Vrăjmaş’’), Adrian Botez

(,,Dosofei-vestitorul lui Eminescu’’,

,,Cavalerii apocaliptici: psalmodieri în

vârful peniţei), Tudor Cicu („Alergând

după o himeră” şi „Azaplar”); Culiţă Ioan

Uşurelu („Opera OMNIA), urmate de

recitări exemplificative de către elevii de

la Colegiului ,,Gheorghe Balş’’.

Intervenţii şi comentarii au avut Marin

Moscu, Culiţă Ioan Uşurelu, George

Pătrăşcanu şi Ion Croitoru.

Corul de elevi „Speranţa” de la

Şcoala Gimnazială Ploscuţeni, îndrumaţi

de prof. Monica Benedic au susţinut un

colaj de „Cântece de toamnă”. Elevii cls. a

IV-a de la Şcoala „Principele Radu”

Adjud, coordonaţi de prof. Florentina

Costache au prezentat momentul artistic

„În lumea poveştilor”.

De asemenea, elevii de la cercul parohial

Rugineşti, îndrumaţi de preot prof. Ion

Ciobotea au intrepretat sceneta ,,Lăcomia

strică omenia’’.

Scriitorul adjudean Ion Croitoru a lansat

volumul „IQ oscilant: catrene umoristice”.

Gheorghe Stroia a lansat cărţile: „Albastru

glas de înger” şi „Zodia luminii”.


71

Renumitul om de ştiinţă Alexandru

Mironov, însoţit de prof. Alexandra

Tătaru a lansat volumele: „Lumea-după-

Google” şi Almanah Anticipaţia 2014

Prezenta domnului Alexandru

Mironov, a constituit un bun prilej de

dialog interactiv între omul de ştiinţă şi

utilizatorii bibliotecii.

Poetul vrâncean Ionel MARIN,

ataşat sufleteşte de acest minunat spaţiu

românesc, şi-a lansat volumul antologic

“În constelaţia fiinţei”, Editura Emma,

2014 şi Revista de Creaţie şi Cultură

Bogdania.

Alte activităţi înserate în bogatul

program al bibliotecii adjudene au fost:

campania de promovare a lecturii ,,Un

balon de cultură” cu participarea eleviilor

de la Liceul ,,Emil Botta” şi Clubul

Copiilor Adjud, coordonaţi de prof. Ionel

Avram, Luminiţa Lungu şi Petre Valea,

simpozionul ,,Fitoterapia medicina

omului” cu participarea dr. ing. Iuliana

Barbu.

Membrii Clubului de pictură al

Bibliotecii, îndrumaţi de bibliotecar C-tin

Apostol, au expus picturi sub genericul

,,Biblioteca copiilor’’. S-au evidenţiat

utilizatorii: Eftimie Ema, Balica Dean,

Corcoz Mădălin şi Petrea George.

Dintre activităţile practice cu cei

mici se pot aminti: ,,Pe calculator lucrăm,

circulaţie să-nvăţam” - teste de circulaţie

rutieră pe calculatoarele Biblionet

susţinute de elevii de la Clubul Copiilor

Adjud, coordonaţi de prof. PetreValea.

În parteneriat cu Palatul Copiilor

Focşani - Clubul Copiilor Adjud s-a

desfăşurat Simpozionul Interjudeţean

,,Valenţele educaţiei rutiere’’, coordonator

prof. Petre Valea.

Programul cultural al Săptămânii

Bibliotecii Adjudene s-a încheiat cu

vizionarea expoziţiei de icoane realizate de

elevii Colegiului Tehnic „Gheorghe Balş”,

îndrumaţi de prof. Alina Albeiu.

Pe timpul celor şapte zile de

evenimente culturale sute de vizitatori au

participat la manifestările organizate,

făcând din această ediţie a XXXI-a, cea

mai importantă ediţie de la înfiinţarea

acesteia în 1983, şi până astăzi.

Bilanţul Săptămânii Bibliotecii

Adjudene este la superlativ, a fost un regal.

Ca de fiecare dată şi această ediţie a reuşit

să confirme că această manifestare, merită

să continue.

În general, Săptămâna Bibliotecii

Adjudene, a dovedit că viaţa culturală

palpită în permanenţă şi că prin ea,

adjudenii trăiesc momente de înălţare


72

spirituală, cei tonifică şi îi alină în

preocupările lor cotidiene.

Promovarea activităţiilor şi a

proiectelor se fac în mass-media locală şi

pe pagina web a instituţiei:

www.bibliotecaadjud.ro.

Biblioteca Municipală Adjud, lăcaş

de cultură ce s-a distins prin timp cu

numeroase activităti culturale şi

profesionale este sprijinită permanent de

autoritatea finanţatoare. Interesul pentru

lectură, studiu şi cultură este bine

întreţinut, biblioteca se bucură de

prestigiu în comunitatea locală prin sfera

serviciilor oferite, care se dezvoltă

constant, conform noilor tehnologii.

,,Marele Premiu al Vrancei’’

la Concursul Regional/Interjudeean

Interdisciplinar

organizat de Palatul Copiilor Focsani,

Clubul Copiilor Adjud

Foto 1:La start

Sâmbătă 25 octombrie 2014 s-a

desfășurat concursul regional,

interjudețean, interdisciplinar de karting,

educație rutieră și aeromodele, parte

componentă a Proiectului Marele Premiu

al Vrancei, avizat de MEN în CAERI 2014

cu nr.1319.

Parteneri: Colegiul Tehnic ,,Gh.Balș’’

Adjud

Colegiul Tehnic Auto ,,Traian

Vuia’’Focșani

Primăria Municipiului Adjud,

Poliția Adjud,

Poliția Rutieră Vrancea,

A.C.R. Vrancea, Biblioteca

Municipală Adjud

Sponsor principal: S.C. Vrancart S.A.

Adjud

În deschiderea manifestării, din partea

autorităților locale domnul viceprimar ec.

Claudiu Cristea a urat succes micilor piloți

Participanți la competiția de la Adjud.

Cum temperatura a fost destul de scăzută

la Adjud, motoarele în doi timpi au fost

încinse la maxim. Cei 45 de piloți au dat

dovadă de mult curaj și pasiune în

conducera karturilor la circuitul de viteză

cât și la cel de îndemânare.

Între manșe și probele cronometrate piloții

s-au încalzit în mașini sau cu un ceai cald

oferit de Primaria Adjud și Biblioteca

municipală Adjud care a fost gazda

Simpozionului de educație rutieră

,,Valențele educației rutiere’’.

În Biblioteca Adjud s-a desfășurat proba

teoretică de teste de circulație rutieră și

festivitatea de premiere a tuturor

participanților la proiectul interdisciplinar.

La competiția de karting secțiunile viteză,

îndemânare și teste de circulație rutieră au

participat echipaje din:

Palatul Copiilor Bacău, Palatul Copiilor

Brăila, Palatul Copiilor Sf.Gheorghe,

Covasna, Palatul Copiilor Ploiești,

Filiala Breaza, Palatul Copiilor Piatra

Neamț, Filiala Bicaz, Clubul Copiilor

Bârlad, județul Vaslui, Palatul Copiilor

Focșani, Filiala Adjud. La secțiunea aeromodele s-a prezentat

echipajul de la Palatul Copiilor Focșani

coordonați de pilot Popa Vasile.

Echipajul de karting din Adjud a fost

format din elevii:

Toma Alexandru și Petrea Teodor

categoria Bambini, Mitrofan Cezar,

categoria Pufo, Rotaru Onisim, Valea

Mario, categoria Mini, Mitrofan

Teodora, Rotaru Petru, Feraru

Alexandru, Grapă Mihai categoria

Kadet. Evoluții încununate cu locurile I

au avut Mitrofan Cezar, viteza kart,

http://www.bibliotecaadjud.ro/


73

Feraru Alexandru, îndemânare kart,

Mitrofan Teodora și Valea Mario, teste

de circulație rutieră.

Un sprijin deosebit pentru buna

desfășurare a concursului a fost a fost dat

de Poliția din Adjud prin agenții de la

circulație rutieră și ordine coordonați de

domnul inspector Auraș Blidaru.

Jandarmii, Pompierii și Ambulanța au

oferit un plus de securitate piloților

participanți la competiție. Fiecare echipaj

participant a primit câte un trofeu, kart

stilizat și medalie, iar piloții la individual

diplome, toate acestea fiind sponsorizate

de S.C. Vrancart S.A Adjud.

Foto 2: Festivitatea de premiere

,,Proiectul a fost o reușita atât la secțiunea

simpozion partea teoretică cât și la partea

tehnico-aplicativă karting-aeromodele.’’

Prof. ing. Petre Valea

Ateneul Popular „Mr. Gh. Pastia” din

Focşani a găzduit un triplu eveniment

cultural în data de 16 oct. 2014

*Elevii Școlii Gimnaziale „Regina

Maria” din Vintileasca începând cu ora

17.00, au pus în scenă piesa de teatru

„Pălărierul”, scrisă de Vasile Groza,

membru al Uniunii Scriitorilor din

România.

Piesa este o poveste cu personaje din

lumea animalelor, pe muzica îndrăgitului

artist Mihai Constantinescu, coregrafia

fiind semnată de Petruța Lalu, iar regia de

profesoara Elena Fântâneru.

Foto: Scriitorii V-le Groza şi Ionel

Marin în mijlocul elevilor artişti

din Vintileasca.

*Dramaturgul Vasile Groza a lansat cartea

„Teatru pentru copii”, Editura Destine,

Bucureşti, 2014.

*Scriitorul vrâncean Ionel Marin a

prezentat revista de creaţie şi

cultură „Bogdania” şi a vorbit despre

valorosul scriitor Vasile Groza, vrâncean

la origine. A fost o seară minunată, cu un

public minunat şi mai ales elevi din toate

Şcolile din municipiul Focşani.


74

Lansarea proiectului “Muzeul Şcolii

Suraia”

În cadrul proiectului „Muzeul Şcolii”,

ajutată de prof. Ariton George, directorul

Şcolii nr. 1 Suraia, de bibliotecara Neculai

Săndica dar şi de Prof. Violeta Grigorică

din Bilieşti, am demarat prima activitate

culturală, în data de 17 octombrie 2014. Ca

fiu al satului, invitat de onoare a fost

scriitorul Ionel Marin. Colectivul de

profesori şi numeroşi elevi au întâmpinat

cu mare drag oaspeţii, oferindu-le „fluturi

cu urarea: Bine aţi venit!”.

A urmat prezentarea pe scurt a

monografiei comunei Suraia. S-au

evidenţiat: Biciu Roxana, Croitoru Daria,

Bacău Alina şi Lazăr Alessia.

A urmat o piesă de teatru susţinută de elevi

ai Şcolii Nr. 1, în colaborare cu elevi de la

Şcoala generală din Bilieşti, îndrumaţi de

Prof. Violeta Grigorică. Mai mulţi tineri

au recitat din cărţile poetului Ionel Marin.

Elevul Puflea Daniel, clasa a VII, a recitat

şi în limba italiană. Eleva Andreea Grosu

din Bilieşti a recitat poezia sa „Soarele,

lumina sufletului”. Elevul Popa Robert,

cls. a VI-a, ne-a încântat cu câteva cântece

din saxofon.

Au fost puse întrebări interesante, legate

mai ales de: ce înseamnă a fi scriitor, când

se scrie poezie, dacă este greu de scos o

carte şi altele.

Domnul Marin a răspuns cu multă

sinceritate şi afecţiune. A prezentat

antologia „Aripi spre zbor. Antologia

Bogdania vol. I” şi revista Bogdania, nr. 6.

A recitat câteva poezii proprii, aplaudate

de profesori cât şi de întreaga asistenţă.

Atmosfera a fost una deosebit de plăcută.

Cu certitudine vor urma şi alte invitaţii.

Merită felicitări toţi cei implicaţi în acest

proiect şi trebuie remarcat faptul că elevii

din comuna Suraia sunt talentaţi,

respectuoşi şi disciplinaţi. Directorul

Şcolii, Prof. Ariton George dar şi toţi cei

implicaţi în educaţia elevilor sunt

competenţi, exigenţi şi cu multă dăruire

profesională. Felicitări şi La mulţi ani

tuturor!

Prof. Mariana Pârvu

Date post:	07-Apr-2016
Category:	Documents
Upload:	revista-bogdania
View:	250 times
Download:	7 times

Revista Bogdania, nr. 7, decembrie 2014

Documents