+ All Categories
Home > Documents > Revista AXA nr.18

Revista AXA nr.18

Date post: 11-Mar-2016
Category:
Upload: revista-axa
View: 234 times
Download: 1 times
Share this document with a friend
Description:
Revista AXA nr.18
32
Cuvânt cĂtre cititor de Octavian RACU Despre adevărata patrie În unul din eseile sale, Barbu Ştefănescu Delavran- cea încearcă să explice ce este patria şi ce reprezintă patriotismul. „Patria nu vine de la pământ nici din vre-o lucrare a câmpului, nici din vre-o abstracţiune, ci dintr-o noţiune concretă, de la „pater”, de la „patres”, din părinţi, moşi şi strămoşi. Părinţii, moşii şi strămoşii sunt patria noastră; ei, care au vorbit aceiaşi limbă, care au avut acelaşi dor, aceleaşi suferinţe şi aceleaşi aspiraţiuni, sunt adevăra- ta noastră patrie!”, spune Delavrancea. În vremurile actuale, dacă nu ar fi tratate ca nişte „manifestări lirice”, astfel de afirmaţii ar fi fost interzise cu învinuirea de subminare a fundamentelor statului şi „extremism”. Cum aşa, statul, al cărui cetăţean eşti, nu este singura, unica şi irepetabila noastră „patrie”? Desigur că nu, pentru un român „patria” înseamnă ceva mult mai mult decât „statul”. În limbajul tradiţional, noţiunea de „patrie”, care este un împrumut dintr-o limba străină, ar fi echiva- lent cu „ocină”, care este de origine slavă („oticina”) şi are la rădăcină cuvântul „părinte”, „tată”, şi cuvântul „moşie”, de origine geto-da- că, care probabil avea ace- eaşi semnificaţie. Etimologia cuvântului arată în mod clar că este vorba de o moştenire primită de la generaţiile anterioare, nefiind vorba de o simplă dobândire a dreptului de proprietate, ci de perceperea proprietăţii moştenite drept o punte care uneşte lumea morţilor cu lumea viilor. Proprietatea nu dobândeşte valoare prin veniturile pe care le aduce, ci prin sacralitatea sa, prin reactualizarea morţilor. „În noi trăiesc morţii noştri, în voi vom trăi noi, voi veţi trăi în urmaşii voştri”, mai spune Delavrancea. Respectiv, pământul nu este decât „un canal” de comunicare, lipsit de o valoare în cazul în care ar înceta să mai aibă această calitate. În acest context, patriotismul încetează a mai fi o banală „atitudine civică” şi devine o parte a iraţiona- lului uman. Din cele menţionate anterior, cel mai apropiat cuvânt care ar desemna sensul noţiunii de „patrie” este cel de „neam”, noţiune care cuprinde într-un singur organism atât oamenii care trăiesc în prezent, cât şi persoanele care au trăit şi care urmează să se nască. „Moşia”, „ocina”, „patria”, nu sunt decât o punte de legătu- ră între „neam” şi colectivul uman, o legătură care devine o condiţie primordială pen- tru existenţa unui „etnos”. Este absolut indiferent dacă membrii acestui ethnos au un singur sau mai multe etnonime, importanţa finală o are persistenţa legăturii acestuia cu generaţiile trecu- te şi viitoare. „Patria şi patriotismul sunt însuşiri instinctuale. Din cunoaşterea trecutului, din originea limbilor e ceva care se adaogă la instictul de Patrie: e conştiinţa de rassă”, spune Delavrancea, presu- punând prin „rassă”, desigur, idee de etnie. În momentul în care un stat se proclamă „patrie”, el înfăptuieşte un viol asupra fiinţei unui neam, pentru că nici o organizaţie, nici o instituţie politică nu poate substitui înţelesul tradiţional al „moşiei”. Ce a făcut de fapt statul? Cândva, regele Franţei, Ludovic al XIV-lea, a declarat: „statul sunt eu”, mai târziu, statul modern a ajuns şi mai departe, declarând: „patria sunt eu”, sugerând că odată ce va dis- părea el, va dispărea şi „pa- tria”, ceea ce nu este decât un sofism. Actul criminal pe care l-a înfăptuit statul modern este desfiinţarea ideii dreptului la moştenirea pământului de către popor, egalând veneticii şi autohto- nii în drepturi. De acum în colo, „patria” nu este decât un SRL, în care drepturile sunt obţinute doar de către cei care sunt majoritari sau influenţi, nu de acei care deţin dreptul moral şi istoric asupra pământului. Cu ce drept ni se spune că trebuie să murim pentru „patrie”? Pentru care „patrie”? Pentru instituţiile birocratice care alcătuiesc, de fapt, astăzi statul? Nu. Nu recunoaştem în birocra- ţie ceea ce ştim noi că este adevărata patrie. Patria este un loc care nu există, am putea îndrăzni să spunem că este un vis, este o „u-topie”, este acel motor care mişcă un etnos spre noi cuceriri. Cât timp acest vis, această utopie există în conştiinţa colectivă a unui popor, atât timp acest popor dispune de energii creatoare care îl mişcă înaintea celor- lalte popoare. Fără o astfel de utopie, pe care a avut-o la sigur Imperiul Persan, Roma Antică, Hoarda de Aur, Im- periul Otoman sau Imperiul ţarist, un popor este sortit unei existenţe efemere în istorie. Aceasta utopie nu este altceva decât o sete adâncă pentru raiul pierdut, o do- rinţă neţărmuită de a rupe frontiera dintre lumea unde trăim noi neputiincioşi şi păcătoşi, şi lumea de dincolo unde se află sfinţii şi vitejii noştrii. Patria este poarta noastră spre ceruri.
Transcript
Page 1: Revista AXA nr.18

Cuvânt cĂtre cititor

de Octavian RACUDespre adevărata patrie

În unul din eseile sale, Barbu Ştefănescu Delavran-cea încearcă să explice ce este patria şi ce reprezintă patriotismul. „Patria nu vine de la pământ nici din vre-o lucrare a câmpului, nici din vre-o abstracţiune, ci dintr-o noţiune concretă, de la „pater”, de la „patres”, din părinţi, moşi şi strămoşi. Părinţii, moşii şi strămoşii sunt patria noastră; ei, care au vorbit aceiaşi limbă, care au avut acelaşi dor, aceleaşi suferinţe şi aceleaşi aspiraţiuni, sunt adevăra-ta noastră patrie!”, spune Delavrancea. În vremurile actuale, dacă nu ar fi tratate ca nişte „manifestări lirice”, astfel de afirmaţii ar fi fost interzise cu învinuirea de subminare a fundamentelor statului şi „extremism”. Cum aşa, statul, al cărui cetăţean eşti, nu este singura, unica şi irepetabila noastră „patrie”? Desigur că nu, pentru un român „patria” înseamnă ceva mult mai mult decât „statul”.

În limbajul tradiţional, noţiunea de „patrie”, care este un împrumut dintr-o limba străină, ar fi echiva-lent cu „ocină”, care este de origine slavă („oticina”) şi are la rădăcină cuvântul „părinte”, „tată”, şi cuvântul „moşie”, de origine geto-da-că, care probabil avea ace-eaşi semnificaţie. Etimologia cuvântului arată în mod clar că este vorba de o moştenire primită de la generaţiile anterioare, nefiind vorba de o simplă dobândire a dreptului de proprietate, ci de perceperea proprietăţii moştenite drept o punte care uneşte lumea morţilor cu lumea viilor. Proprietatea nu dobândeşte valoare prin

veniturile pe care le aduce, ci prin sacralitatea sa, prin reactualizarea morţilor. „În noi trăiesc morţii noştri, în voi vom trăi noi, voi veţi trăi în urmaşii voştri”, mai spune Delavrancea. Respectiv, pământul nu este decât „un canal” de comunicare, lipsit de o valoare în cazul în care ar înceta să mai aibă această calitate. În acest context, patriotismul încetează a mai fi o banală „atitudine civică” şi devine o parte a iraţiona-lului uman.

Din cele menţionate anterior, cel mai apropiat cuvânt care ar desemna sensul noţiunii de „patrie” este cel de „neam”, noţiune care cuprinde într-un singur organism atât oamenii care trăiesc în prezent, cât şi persoanele care au trăit şi care urmează să se nască. „Moşia”, „ocina”, „patria”, nu sunt decât o punte de legătu-ră între „neam” şi colectivul uman, o legătură care devine o condiţie primordială pen-tru existenţa unui „etnos”. Este absolut indiferent dacă membrii acestui ethnos au un singur sau mai multe etnonime, importanţa finală o are persistenţa legăturii acestuia cu generaţiile trecu-te şi viitoare.

„Patria şi patriotismul sunt însuşiri instinctuale. Din cunoaşterea trecutului, din originea limbilor e ceva care se adaogă la instictul de Patrie: e conştiinţa de rassă”, spune Delavrancea, presu-punând prin „rassă”, desigur, idee de etnie.

În momentul în care un stat se proclamă „patrie”, el înfăptuieşte un viol asupra fiinţei unui neam, pentru că nici o organizaţie, nici o instituţie politică nu poate substitui înţelesul tradiţional al „moşiei”. Ce a făcut de fapt statul? Cândva, regele Franţei, Ludovic al XIV-lea, a declarat: „statul sunt eu”, mai târziu, statul modern a ajuns şi mai departe, declarând: „patria sunt eu”, sugerând că odată ce va dis-părea el, va dispărea şi „pa-tria”, ceea ce nu este decât un sofism. Actul criminal pe care l-a înfăptuit statul modern este desfiinţarea ideii dreptului la moştenirea pământului de către popor, egalând veneticii şi autohto-nii în drepturi. De acum în colo, „patria” nu este decât un SRL, în care drepturile sunt obţinute doar de către cei care sunt majoritari sau influenţi, nu de acei care deţin dreptul moral şi istoric

asupra pământului. Cu ce drept ni se spune

că trebuie să murim pentru „patrie”? Pentru care „patrie”? Pentru instituţiile birocratice care alcătuiesc, de fapt, astăzi statul? Nu. Nu recunoaştem în birocra-ţie ceea ce ştim noi că este adevărata patrie.

Patria este un loc care nu există, am putea îndrăzni să spunem că este un vis, este o „u-topie”, este acel motor care mişcă un etnos spre noi cuceriri. Cât timp acest vis, această utopie există în conştiinţa colectivă a unui popor, atât timp acest popor dispune de energii creatoare care îl mişcă înaintea celor-lalte popoare. Fără o astfel de utopie, pe care a avut-o la sigur Imperiul Persan, Roma Antică, Hoarda de Aur, Im-periul Otoman sau Imperiul ţarist, un popor este sortit unei existenţe efemere în istorie.

Aceasta utopie nu este altceva decât o sete adâncă pentru raiul pierdut, o do-rinţă neţărmuită de a rupe frontiera dintre lumea unde trăim noi neputiincioşi şi păcătoşi, şi lumea de dincolo unde se află sfinţii şi vitejii noştrii. Patria este poarta noastră spre ceruri.

Page 2: Revista AXA nr.18

- Despre adevărata patrie

6

Internaţional

Internaţional

Ianukovici curtează Rusia şi minte UE

Brandul de naţiune, componenta a securitatii naţionale

1. Cuvânt către cititor

2. Politică/Securitate/Geopolitică

- Ianukovici curtează Rusia şi minte UE- Securitatea economică a Republicii Moldova în condiţiile globalizării- Brandul de naţiune, componentă a securităţii naţionale (partea I)- China - o dezvoltare la infinit? perspective economice şi geopolitice posibile

11

“AXA”, publicaţia “Ligii pentru Dezvoltarea şi Realizarea Tinerilor” (LIDER).Redactor şef: Octavian RACUCorectura: Svetlana PROŢAPColaboratori: Marius Tărîţă, Iurie Gogu, Pavel Moraru, Mihail Bortă, Vlad Plămădeală, Dan Avram Mureşan, Artur Leşcu, Vadim Cujbă, Horia Ciurtin, Victor Guşan, Dragoş Moldoveanu, Daniela Dermengi, Jana Doloşcan, Olga Iosif, Maria Dimineţ, Andrei Cociug, Rodica Sârbu, Sergiu Tudoreanu, Ioan Lazăr, Ion Guţu, Ludmila Fulea, Natalia Bulhac.Email: [email protected]: www.ax.md

Revista urmăreşte promovarea conservatorismului politic, a culturii mărturisitoare şi a spiritualităţii ortodoxe. Articolele care nu se încadrează în programul revistei reprezintă punctul de vedere al autorilor care semnează aceste articole

Toate drepturile de reproducere sunt rezervate. Pot fi folosite extrase cu menţionarea sursei.

ISSN 1857-3495 3. Istorie

- Oraşul Chişinău în prima jumătate a secolului al XIX-lea,mărturii ale contemporanilor- Presa din Republica Moldova. Retrospectivă – 1985-2009 (partea III)Presa moldovenească 1990-1994- Dumitru Bogos, primar, deputat şi ofiţer de informaţii

Page 3: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

3

23

Observator Cultural

16

Alternative

28

Părintele Calciu Dumitreasa

Spiritualitate

Scent of Woman

- Părintele Calciu Dumitreasa- Dragoste sau toleranţă? Conferinta internationala ortodoxa “Marturisirea credintei, între dragoste si toleranta”- SF. NICOLAE VELIMIROVICI: “Despre desfrâul şi nebunia Europei de astăzi”

6. Spritualitate

Principiul feminin şi masculin, o definire a tradiţiei, a modernităţii şi a postmodernităţii

- “Królik po berlińsku” (“Iepuraş ca la Berlin”), Polonia, 2009- Scent of a woman- Imaginaţia

4. Cultură

sursa: Hotnews.ro

5. Alternative- Principiul feminin şi masculin, o definire a tradiţiei, a modernităţii şi a postmodernităţii

Provinciile ucrainene vor avea dreptul să îşi aleagă limba de comunicare care răspunde cel mai bine nevoilor locuitorilor din acele zone, a declarat Anna Guerman, director adjunct al admi-nistraţiei prezidenţiale, într-un articol publicat de săptămânalul „Zerkalo Nedeli” şi citat de RIA Novosti.

„Aceasta practică trebuie garantată de noua doctrină politică a Ucrainei fondată pe o largă autonomie culturala a regiunilor şi pe dreptul lor de a-şi alege limba de comunicare care răspunde cel mai bine majorităţii locuitorilor”, a afirmat ea.

Potrivit constituţiei, ucraineană este singura limbă oficială a ţării. Preşedintele Viktor Ianukovici propune însă aplicarea Char-tei europene a limbilor regionale sau minoritare, astfel încât rusa să devină a doua limba oficială a ţării la nivel regional.

Anna Gherman a precizat că, înainte de a promova pluralis-mul cultural în regiunile Ucrainei, este indispensabilă descentra-lizarea competenţelor.

„A delega colectivităţilor locale dreptul de a stabili din punct de vedere cultural politica ce va fi aplicată este o modalitate efici-entă de a slăbi tensiunile din acest domeniu”, crede ea.

Pentru a proclama rusa a doua limbă oficială a ţării este nevo-ie de amendarea Constituţiei, care nu se poate face fără aprobarea a două treimi dintre membrii Radei.

În timpul campaniei prezidentiale, Ianukovici a promis acest lucru, dar ulterior a precizat că partizanii săi politici nu dispun de majoritatea constituţională.

Ucraina: Provinciile vor avea dreptul să-şi aleagă limba de comunicare

Page 4: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

4

Biserica catolică spaniolă pierde credin-cioşi la Madrid, scrie jurnalul El Pais, care se bazează în analiza sa pe scăderea, în decursul a zece ani, a numărului de căsătorii religioase din numărul total de căsătorii.

Publicaţia citează cifrele Institutului Naţional de Statistică din 2008, potrivit cărora căsătoriile pur civile oficiate la Madrid reprezintă 53% din numărul total de căsătorii. În urmă cu zece ani, în 1998, căsătoriile catolice reprezentau 74% din total.

În toată Spania, din cele 194.000 de căsătorii heterosexuale din 2008, doar 99.000 au fost şi cununii religioase catolice, adică 51% (în 1998, procentul era de 75%). Dacă se adaugă şi căsătoriile homosexuale, legale din anul 2005, procentul pentru 2008 scade la 50%.

De asemenea, El Pais arată că şi botezurile sunt tot mai puţine: între 2001 şi 2007, procen-tul copiilor botezaţi la Madrid a scăzut de la 66% la 55%.

Aceste scăderi se explică printr-o secula-rizare rapidă a societăţii spaniole, dar şi prin imigraţie, care a determinat creşterea căsătorii-lor de alte confesiuni decât cea catolică.

Deşi Spania este o ţară cu o puternică tra-diţie catolică, biserica nu a reuşit să împiedice legalizarea căsătoriilor homosexuale de către Guvernul socialist.

Populaţia străină din Spania a „explodat” la mijlocul anilor ’90. Numărul de străini depăşea 500.000 în 1996 şi a ajuns la 5,6 milioane în 2009, adică 12% din populaţie.

La 1 ianuarie 2008, potrivit Institutului naţi-onal de statistică din Spania, numărul români-lor din Spania era de 729.000.

ŞTIRI

Liderul mişcării neonaziste din Africa de Sud a fost măcelărit sâmbătă. Uce-nicii săi în propovăduirea supremaţiei rasei albe jură răzbunare. Tensiunile etnice sunt foarte întinse în Africa de Sud.

Şeful poliţiei din Africa de Sud, ţară ce va găzdui la vară Campionatul Mondial de fotbal, a cerut duminică populaţiei să se abţină de la a face de-claraţii belicoase, după uciderea brutală a liderului extremei-drepte, Eugene Terre’Blanche, care susţinea supremaţia rasei albe, informează AFP.

„Haideţi să nu aţâţăm flăcările, haideţi să nu idealizăm violenţe, lăsaţi poliţia să-şi facă treaba”, le-a spus jurna-liştilor Nathi Mthethwa.

„Aici sunt implicate emoţii, declara-ţiile belicoase nu vor ajuta acest caz”, a adăugat el.

Şi preşedintele Africii de Sud, Jacob Zuma, a făcut un apel la calm duminică, după ce liderul extremei-drepte, Eugene Terre’Blache, susţinător al supremaţiei rasei albe, a fost asasinat la ferma sa, iar partidul acestuia a jurat răzbunare.

Liderul în vârstă de 69 de ani al temutei mişcări Afrikaner Weerstand-sbeweging (AWB) a fost asasinat cu brutalitate, sâmbătă seară, de muncitori de culoare de la ferma sa, iar această crimă şocantă generează temeri că se vor reaprinde tensiunile rasiale în această ţară ce trebuie să găzduiască la vară Campionatul Mondial de fotbal.

Partidul lui Terre’Blanche are de gând să răzbune moartea şefului, iar secre-tarul general Andre Visagie a declarat pentru AFP că mişcarea se va întâlni la 1 mai pentru a pune la punct un plan. „Vom decide în legătură cu acţiunile noastre pentru a răzbuna moartea lui Terre’Blanche. Vom face ceva şi acţiunea specifică va fi decisă la conferinţa noas-tră”, a spus Visagie.

Susţinătorii lui Terre’Blanche poartă uniforme kaki, iar simbolul organizaţiei este o zvastică. Gruparea s-a opus demo-craţiei în Africa de Sud şi a făcut campa-nie pentru înfiinţarea unui stat autonom al albilor. În campania care a precedat alegerile din 1994, ce au pus capăt statului apartheid condus de minoritatea albă, mişcarea lui Terre’Blanche nu a ezitat să recurgă şi la atacuri cu bombă.

Principalul partid de opoziţie, Alianţa Democratică, consideră că responsabilă pentru această crimă este crearea unui climat favorabil violenţei prin promova-rea unui cântec ce îndemna la uciderea „Boerilor” - referinţă la Afrikaners, descendenţi ai coloniştilor olandezi şi ai hughenoţilor francezi care au venit în sudul Africii începând din secolul al XVII-lea.

În schimb, mişcarea negrilor, Aza-nian Peoples Organisation (Azapo), a declarat că Terre’Blanche a murit în acelaşi mod în care a ucis muncitori de culoare, lipsiţi de apărare, la ferma sa de la Ventersdorp.

Neonaziştii sud-africani vor răzbunare pentru uciderea liderului Terre’Blache

Catolicismul din Spania, diluat de imigranţi şi secularizare

Page 5: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

5

Ipoteza şocantă: FMI a alimentat criza din Europa de Est, determinând statele să ceară ajutor

Fondul Monetar Internaţional (FMI) a alimen-tat anul trecut criza economică din Europa emer-gentă, pentru a crea o situaţie care să determine statele din regiune să ceara ajutorul instituţiei, a declarat viceguvernatorul băncii centrale a Cehiei Mojmir Hampl, citat de Reuters.

Fondul a interpretat eronat anumite date, deoarece „căuta de lucru” odată cu schimbarea managementului, a afirmat reprezentantul băncii centrale de la Praga într-un interviu acordat ziaru-lui austriac Der Standard, preluat de Reuters.

„Este ridicol că tocmai FMI a accelerat criza. A fost o încercare clară de a provoca bailout-ul unei întregi regiuni. Inaintea crizei, FMI practic nu avea clienti. Odată cu criza şi cu noul management condus de Dominique Strauss-Kahn (directorul general al FMI - n.r.), Fondul şi-a găsit de lucru şi a obţinut mai mulţi bani”, a arătat Hampl în mate-rialul publicat vineri.

Premierul Autorităţii Palestiniene: „Vom avea propriul stat până în au-gust 2011”

Palestinienii speră să aibă propriul stat până anul viitor, iar apariţia acestuia să fie „sărbătorită cu bucurie de intreaga comunitate internaţională”, a afirmat premierul Premierul Autorităţii Palesti-niene, Salam Fayyad, într-un interviu acordat în exclusivitate cotidianului Haaretz.

Salam Fayyad, care a felicitat comunitatea evre-iască pentru sărbătoarea de Pesah, Pastele evreiesc, şi-a exprimat speranţa ca israelienii vor participa şi ei la sărbătoarea creării statului palestinian.

Salam Fayyad a subliniat faptul că este dreptul poporului său să trăiască într-un stat palestinian, în armonie cu statul vecin israelian, iar în 2011 am putea asista la crearea acestuia până în luna august, în cazul în care procesul de pace va eşua, dintr-un motiv sau altul.

Referindu-se la conflictul din regiune, Salam Fayyad a ţinut să sublinieze că palestinienii nu se implică şi ca este o dispută între radicali şi moderaţi. El a adaugat că rezolvarea conflictului dintre Israel şi palestinieni reprezintă un obiectiv de interes naţional şi pentru Statele Unite.

ŞTIRI

Belgia ar putea fi prima ţară euro-peană care interzice portul în public al vălului cu care se acoperă femeile musulmane, după ce o comisie par-lamentară a votat în favoarea acestei măsuri. Dacă legea intră în vigoare, ele ar putea risca amendă sau chiar puşcărie.

Nu e uşor să fii musulman în Europa. Tradiţiile şi cutumele acestei religii parcă vin din ce în ce mai mult în contradicţie cu paranoia şi intole-ranţa care bântuie bătrânul continent. Parlamentarii belgieni îşi susţin decizia spunând că toate persoanele ar trebui să fie identificabile şi să nu-şi acopere feţele, cu excepţia cazului în care este nevoie în munca lor sau dacă poliţia a aprobat festivităţi publice, unde oame-nii pot purta măşti.

Cu alte cuvinte, dacă ai faţa acope-rită, eşti suspect în orice moment de terorism. De altfel, nu e de mirare: pe multe aeroporturi europene, cine nu se lasă descălţat, dezbrăcat la piele prin scanare corporală sau amuşinat de câi-ni ciobăneşti nu numai că nu are voie să urce în avion, dar este şi anchetat de poliţie.

Mai multe districte din Belgia au interzis deja “burqa”, veşmântul negru care acoperă din creştet până în picioare, mergând pe aceeaşi linie de raţionament.

Parlamentarul de centru-dreapta Corinne De Permentier a declarat că aceste interdicţii vor „elibera femeile de o povară”, în timp ce vor „întări securi-tatea publică”.

Aceste măsuri vin, coincidenţă sau nu, pe fundalul atacului sinucigaş din Moscova, pe care autorităţile ruse îl atribuie unui grup de femei musulma-ne, militante pentru retragerea trupelor ruse din Cecenia, ţară preponderent islamică. Aşa cum a avertizat un alt parlamentar belgian, această măsură

„va trimite un puternic semnal isla-miştilor”, deoarece acest văl este purtat în ţările radical musulmane, cum ar fi Afganistan. Mai pe şleau, este un război politico-ideologic care se poartă pe frontul de acasă. Să fie oare talibanii afectaţi de acest lucru?

Radicalizarea anti-islamică s-a ascuţit după septembrie 2001, fiind una dintre cele mai importante justificări publice ale invaziei din Irak şi Afga-nistan. Dacă cele mai multe ţări şi-au retras trupele, curentul anti-islam a ră-mas. În SUA, un bărbat şi-a omorât trei vecini pentru că erau pakistanezi, deci, în viziunea lui, suspecţi de terorism. Anul trecut, în Germania, un tânăr a ucis în bătaie o egipteancă însărcinată, aflată în vizită la soţul său, profesor universitar în Dresda, pe motiv că purta văl. În Elveţia, populaţia s-a pronunţat prin referendum împotriva minaretelor la moschei, iar în Olanda, politicianul de extremă dreaptă Geert Wilders, care militează pentru expulza-rea tuturor musulmanilor, a fost marele câştigător al alegerilor din acest an. În România, aproape 90% din populaţie ar fi dispusă să pedepsească aspru pe cei care critică religia ortodoxă.

Se pare că nimeni nu vede că o asemenea măsură încalcă flagrant drepturile omului. Cu atât mai mult cu cât Europa vrea să celebreze adoptarea Cartei Fundamentale a Drepturilor Europeanului printr-o serie de cântece şi poeme menite să o popularizeze în rândul cetăţenilor tineri.

În Belgia, opinia publică a sancţi-onat asemenea măsuri abuzive, chiar dacă, cel puţin deocamdată, ele nu afectează majoritatea. La urma urmei, de la scoaterea în afara legii a unei minorităţi religioase până la lagăre de exterminare este o cale deja bătută în Europa.

Europa şi anti-islamismul

Page 6: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

6

de Maria DIMINEŢ

international

Ianukovici curtează Rusia şi minte UE

Victor Ianukovici vrea pre-ţuri mici pentru gazul rusesc, dar în acelaşi timp, o Ucraină în componenţa Uniunii Euro-pene. Un mesaj poate convin-gător pentru cei care l-au votat, nu însă şi pentru liderii de la Kremlin. Oricum este greu de crezut că preşedintele ucrai-nean este sincer când vorbeşte despre prioritatea integrării europene a Ucrainei. De ce i-ar face Rusia o asemenea favoare? Pentru că Victor Ianukovici a promis restabilirea parteneri-atului ruso-ucrainean? Nu este concludent. Prietenia Rusiei costă. Ce preţ este dispusă Ucraina să plătească pentru aceasta?

Sentimentul libertăţiiProfesorul de ştiinţe politice

de la Kiev Olexiv Haran spunea că revoluţia portocalie a cultivat ucrainenilor respectul faţă de libertăţile democratice – senti-ment la care nu vor să renun-ţe. Dacă poporul ucrainean abordează prezentul şi viitorul din această perspectivă atunci Ianukovici nu va convinge Rusia să facă pentru Ucraina favoruri economice. Moscova are nevoie de dovezi pentru a consolida re-laţia cu Kievul. De asta Medve-

dev nu vorbeşte despre „redu-ceri”. El doar „speră că perioada neagră, traversată de Ucraina şi Rusia a luat sfârşit odată cu alegerea lui Ianukovici”.

Momeală pentru dezamăgiţiIanukovici a transformat

„integrarea europeană” într-o prioritate naţională mai mult de nevoie. Nu putea miza doar pe publicul pro rus şi nostalgic. Iar lui îi trebuia cu orice preţ victoria. Cum ar fi reuşit s-o devanseze pe Iulia Timoşenko dacă nu ar fi găsit o momeală pentru simpatizanţii ei deza-măgiţi? La prima vedere e un subterfugiu lipsit de inspiraţie. Dar…funcţionează. E destul de simplu să renunţi la priorităţile anunţate. În ziua în care lui Iuş-cenko nu-i va conveni perspec-tiva integrării Ucrainei în UE va găsi o explicaţie. Bunăoară, ar putea să declare că Ucraina „nu

va aştepta mult în anticamera UE, de moment ce Rusia are o ofertă mai bună”. Ucrainenii nu-l vor condamna, cu condiţia ca va reuşi să le suscite iluzia unei decizii corecte.

Între est şi vestProfesorul rus N. Nartov

scrie în cartea sa „Geopolitica” că pentru Ucraina o eventuală integrare în Uniunea Europeană ar fi lipsită de perspectivă. „Pri-etenii occidentali” nu au bani ca să modernizeze economia Ucrainei. Nartov consideră că problema Ucrainei constă în faptul că „ şi-a direcţio-nat economia spre Rusia, iar politica spre occident. Acest fapt dezbină societatea ucraineană şi poate provoca chiar prăbuşirea Ucrainei”. Geopolitic Ucraina “ocupă” ieşirea fostului imperiu spre Europa. Potrivit profeso-rului român, Paul Dobrescu, “transformarea ei dintr-o

prelungire europeană a Rusiei într-o barieră a Rusiei spre Eu-ropa va fi foarte greu de acceptat de către Moscova”.

Ucraina, neputincioasă fără Rusia?Apropierea de Occident

revendică detaşarea de Rusia. „Aventura” necesită însă un efort financiar foarte mare, pe care Kievul nu şi-l poate permi-te acum. Ianukovici realizează destul de bine această realitate. Şi Iuşcenko a înţeles-o, dar a refuzat să ţină cont de „decorul local”. Fostul ministru rus de externe, Andrei Kozârev, spunea că un stat ca Ucraina nu poate să se descurce în lipsa legătu-rilor strânse cu Rusia. „Există o alternativă? Este Occidentul pregătit, de pildă, să plătească pentru petrolul şi gazele livrate de către Rusia Ucrainei sau să preia plata către Rusia a miliar-delor de dolari, cât reprezintă

“Nu poate fi subliniat îndeajuns faptul că fără Ucraina Rusia încetează să fie un imperiu, dar împreună cu Ucraina, mai întâi amăgită şi apoi subordonată, Rusia devine automat un imperiu.” (Zbigniew Kazimierz Brzezinski)

Page 7: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

7

datoria Ucrainei? Iată de ce rolul şi responsabilităţile speciale ale Rusiei în cadrul fostei Uniuni Sovietice trebuie avute în minte de către partenerii occidentali şi sprijinite”.

Joc dubluPoziţia lui Iuşcenko faţă de

NATO este confuză. Discursul său despre o eventuală aderare a Ucrainei la alianţă este politi-cos, dar nu categoric. Cel puţin aşa ar acţiona un preşedinte care-şi cunoaşte bine interesele naţionale. Iuşcenko încearcă să creeze o bună impresie la Kremlin, dar totodată, nu vrea să dezamăgească Occidentul. O strategie aplicată şi de fostul şef de stat comunist de la Chişinău, Vladimir Voronin, în raport cu Uniunea Europeană şi Rusia. Stratagema s-a dovedit a fi ineficientă. Abordarea duplici-tară poate fi tolerată între statele aflate pe poziţii de egalitate. Jocul dublu însă, făcut de o ţară care depinde economic şi financiar de partenerii săi, pe termen de lungă durată, nu va fi acceptat. Posibil că Iuşcen-ko va reuşi să creeze impresia unui „băiat bun” la Moscova şi Bruxelles. Dar asta nu înseam-nă că va convinge UE să-i dea bani, iar Rusia să facă favoruri economice.

NATO, speranţă inutilăPolitologul rus Natalia Na-

rociniţkaia consideră că unicul lucru bun pe care NATO ar putea să-l facă pentru Ucraina ar fi „soluţionarea problemelor pe care Occidentul le-a trasat în timpul războiului din Crime-ea”. Dar această posibilitate, în opinia politologului, nu este reală. Speranţa în ajutorul Occidentului „ nu duce la nimic bun”. Potrivit Nataliei Naro-ciniţkaia, „în cazul aderării Ucrainei la NATO, Crimeea va ieşi de sub influenţa acesteia”. Profesorul Nartov e de părerea că încercarea Ucrainei de a fi o punte de legătură între Rusia şi NATO poate fi percepută ca o tendinţă de a declara război Ru-siei. ”Ucraina cu ambiţiile sale

teritoriale reprezintă un pericol pentru întreaga Eurasie. Iar fără soluţionarea acestei probleme este inutil de a discuta despre economia din regiune”.

Tăcerea lui MedvedevDacă UE şi NATO sunt

doar „piese” din discursul lui Victor Ianukovici, atunci acordul gazier cu Rusia este un subiect pe ordinea de zi a Ucrainei. Preşedintele ucrai-nean a promis alegătorilor săi taxe mici pentru gazul rusesc. Dacă nu reuşeşte să facă faţă acestui angajament riscă să se compromită în faţa ucraineni-lor. Kievul şi-a anunţat intenţia de a negocia cu Moscova un preţ optim pentru gazul rusesc. Oficialii de la Kremlin însă tac,

deşi vorbesc patetic despre im-portanţa colaborării energetice dintre Ucraina şi Rusia. Ca să-l convingă pe Dmitrii Medve-dev să mai cedeze din preţ, Ianukovici susţine înfiinţarea între Ucraina, Rusia şi UE a unui consorţiu de transport al gazelor naturale. Preşedintele Societăţii ruse a Gazului, Valeri Iazev, consideră că acesta va permite Europei să primească fără întreruperi livrări de gaz din Rusia, iar Ucrainei – să-şi menţină poziţia de ţară de tranzit şi să câştige bani din taxe.

Gaz mai ieftin, însă condiţionatLiderii de la Kremlin însă

nu par încântaţi de ideea lui Ianukovici. În 2015 va fi lansat gazoductul South Stream, care va ocoli Ucraina. În asemenea condiţii, pentru Rusia oferta Ucrainei nu este de perspectivă. Potrivit ziarului „Komersant” Moscova a dat de înţeles Kievu-lui că „înfiinţarea consorţiului este un „preţ” prea mic pentru a reduce tariful la gazul rusesc”. Publicaţia precizează că Rusia şi-ar dori ca Ucraina să revizu-iască rezultatul de distribuire a proprietăţii, care i-a lăsat pe unii oligarhi ruşi fără active. În acelaşi timp, Iurii Solozobov, expert în politică energetică, consideră că Rusia ar fi dispusă să negocieze un tarif mai avan-tajos dacă „Gazpromului” i s-ar permite să controleze piaţa gazului din Ucraina.

Page 8: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

8

Politica

Un sfert din populaţia Terrei trăieşte în China, de aici s-au iscat tot felul de polemici pe tema Chinei ca viitoare putere mondială. Economia sa a avut un avânt impresionant în ultimii 30 de ani, aceasta reprezentând, fără îndoială, o forţă semnificativă. Poate însă să însemne o creştere de 30 de ani o dezvoltare la infinit?

Pentru a ne putea face o idee cu privire la importanţa pe care o presupune faptul că 1300 mili-oane de persoane pătrund din-tr-o dată în sistemul capitalist mondial sunt suficiente câteva date şi puţină logică: creşterea economică a noului colos este de 10% pe an, ea dublându-şi astfel PIB-ul o dată la şapte ani. La moment, China este unul dintre cei mai mari consumatori de petrol din lume, deşi con-sumul anual pe cap de locuitor este de un baril şi jumătate, cu mult mai scăzut decât cei zece barili pe care îi consumă un spaniol, de exemplu. Pe de altă parte, numărul de automobile se va înzeci în următorii cinci-sprezece ani, ceea ce presupu-ne o creştere fără precedent a importului de petrol. Cele menţionate anterior, la care se adaugă industrializarea ac-centuată care are loc în China, creează perspective pentru ca în câţiva ani ea să devină prima

ţară importatoare de ţiţei nepre-lucrat, ceea ce nelinişteşte ţările occidentale, deoarece, potrivit calculelor actuale, nu va exista petrol suficient pentru a acoperi viitoarele necesităţi ale acestui colos. Acest fapt va genera grave conflicte strategice cu puterile occidentale, în special cu Statele Unite, vizînd controlul asupra ,,aurului negru”. Nu în zadar strategia chineză a ultimilor ani urmăreşte semnarea unor acor-duri şi realizarea unor investiţii considerabile în Asia Centra-lă, zonă pe care Statele Unite încearcă să o domine, iar dacă americanii reuşesc, să obţină controlul rezervelor energetice de care China are nevoie în următorii ani, acest lucru le va asigura supremaţia mondială în secolul al XXI-lea. Evenimen-tele de la început de mileniu, adică preluarea operaţiunilor antiteroriste din Afganistan în 2001, deja spun multe. După ce SUA îl propune ca preşedinte al ţării pe Hamid Karzai, fostul consilier al companiei petroliere „Unocal”, acesta, de rând cu preşedinţii Turkmenistanului şi Pakistanului, semnează acordul pentru construirea mult dori-tului oleoduct. Pe scurt, Statele Unite în acestă zonă în mare parte deja au câştigat batălia crucială în lupta cu China.

Alt aspect ţine şi de necesită-ţile de cărbune ale Chinei, care sunt şi ele considerabile. Până acum lipsa energiei electrice constituia principala frână în dezvoltarea ţării, dar această situaţie a început să se schimbe odată cu inaugurarea a sute de centrale electrice şi termi-ce pentru a căror funcţionare consumul de cărbune a crescut la 1400 milioane de tone anual. China este şi principalul impor-

tator mondial de oţel, nichel şi aluminiu. Consumul intern de materii prime care vin de peste hotarele statului este atât de mare încât se pune problema că nu există suficiente nave de transport.

China pariază acum, la înce-putul noului deceniu, pe faptul că poate păstra echilibrul la nesfârşit. Mizează pe posibilita-tea de a putea transfera treptat resursele dinspre regiunile de coastă înspre interiorul ţării, fără să întâmpine rezistenţă din partea zonei de coastă şi fără să se confrunte cu nelinişti în interior.

Există însă o problemă serioasă şi ameninţătoare pen-tru Tigrul Asiatic, susţin unii analişti economici. China pare a

fi o ţară capitalistă cu propri-etăţi private, bănci şi tot ceea ce presupune capitalismul. Dar nu este un capitalism real, în sensul că pieţele nu determină distribuirea de capital. Ceea ce contează sunt relaţiile şi nu nea-părat planurile bune de afaceri. Sub umbrela sistemului asiatic al familiei, relaţiilor sociale şi a politicii sistemului comunist, împrumuturile s-au acordat în masă, ceea ce nu avea aproape nimic de-a face cu adevăratele merite ale unei afaceri. Drept urmare, deloc surprinzător, un număr remarcabil de mare din-tre acestea s-au dovedit inutile – ,,neperformante”, se numesc ele în jargonul bancar. Suma este este estimată între 600 şi 900 de miliarde de dolari sau între

China - o dezvoltare la infinit? perspective economice şi geopolitice posibilede Alexandr BORDIAN

Page 9: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

9

un sfert şi o treime din PIB-ul Chinei, o sumă exorbitantă.

Aceste datorii se acoperă prin rate de creştere foarte mari, determinate de exporturi la preţuri mici. Lumea are un apetit grozav pentru produse de export ieftine, iar banii care vin de pe urma lor ţin pe linia de plutire o afacere înglodată în datorii. Dar, cu cât China scade mai mult preţurile, cu atât mai mic este profitul de pe urma lor. Exporturile fără profit pun în mişcare maşinăria economiei, dar cu toate acestea nu se ajunge nicăieri. Să luăm spre exemplu: o afacere care face bani vânzând produsele la sau sub preţul de producţie. Visteria afacerii se umple pe de o parte şi se goleş-te, la fel de repede, pe alta.

Aceasta a fost o problemă permanentă în Asia de Est, iar exemplul Japoniei este cel mai apropiat în acest sens. În anii ’80, Japonia era văzută ca o superputere economică. Era devastatoare pentru afacerile americane – absolvenţii MBA erau îndrumaţi să înveţe de la japonezi şi să le copieze practicile în afaceri. Desigur, Japonia se dezvolta într-un ritm ameţitor, dar motivul nu era atât managementul, cât sistemul bancar japonez. Analizând în detalii economia Japoniei, observăm că la începutul anilor ’90 în lume nu se mai stipula despre miracolul economic japonez.

De ce este acest caz relevant cpentru China? China este un fel de Japonie supusă unui tratament de steroizi. Nu numai că este o ţară asiatică care pune relaţiile sociale înaintea disciplinei economice, dar este şi un stat comunist care alocă bani politic şi manipulează date economice. Este, de asemenea, un stat în care apărătorii echi-tăţii – care pun preţ pe profit – sunt mai puţin importanţi decât bancherii şi oficialii guverna-mentali, care cer cash. Ambele economii se bazează în mare măsură pe exporturi, amândouă au ratele creşterii năucitor de mari şi ambele s-ar prăbuşi dacă rata creşterii ar începe să înce-

tinească, fie cît de puţin. Rata datoriilor în China, după cele mai conservatoare estimări, este de aproape 25% din PIB.

Economia Chinei pare sănă-toasă şi vioaie, totuşi, creşterea este doar unul din factorii care trebuie analizaţi. Problema mai importantă ar fi dacă o astfel de creştere este profitabilă. În mare parte dezvoltarea Chinei este foarte reală şi generează bani necesari pentru a ţine băncile mulţumite. Dar aceşti bani nu dezvoltă cu adevărat economia, iar dacă aceasta va înceteni, de exemplu din cauza unei recesi-uni în SUA, întreaga structură are şanse să se prăbuşească în timp record.

Acest lucru nu este ceva nou pentru Asia. Japonia la începutul anilor ’80 era o adevărată maşinărie de creştere economică. Se spunea că avea să îngroape Statele Unite. În realitate însă, în timp ce econo-mia Japoniei se dezvolta rapid, ratele sale de creştere nu erau durabile. Când rata a scăzut brusc, Japonia s-a confruntat cu o criză bancară de proporţii, din care încă nu şi-a revenit com-plet, chiar după 20 de ani.

China s-a dezvoltat extraor-dinar în ultimii 30 de ani. Ideea că o astfel de rată a creşterii poate dura la infinit violează principiile de bază ale economi-ei. La un moment dat, ciclurile afacerilor, lăsând la o parte afacerile slabe, se vor da peste cap. Atunci, cea mai mică lipsă de performanţă va stopa avântul creşterii. Există limite structu-rale ale creşterii, iar China se apropie de ele.

China clocoteşte de activita-tea dinamică, până acum canali-zată în direcţii paşnice de către ritmul său rapid de creştere economică. Acestă creştere este copleşită, de multe ori, şi de pa-siuni politice. Acestea generează unele conflicte cu potenţial exploziv precum:

Resentimentul Chinei faţă de statutul separat al Taiwanului.

Insulele Paracel şi Spratly din Marea Chinei de Sud prezintă riscul ciocnirii între China şi alte state din zona Asiei de Sud-

Est pentru acces la sursele de energie de pe fundul mării.

Insulele Senkaku sunt dispu-tate de China şi Japonia.

Alte conflicte teritorial-etni-ce latente implică probleme de frontieră între Rusia şi China; China şi Vietnam; China şi India; frământări etnice în provincia Xinjiang; dispute între China şi Indonezia privind limitele teritoriale oceanice.

China, cu arsenalul său nuclear, este evident puterea militară dominantă în zona sud-estică a Asiei. Desigur că înzestrarea militară a Japo-nie creşte şi ea, iar în ceea ce priveşte calitatea nu are egal în regiune, însă forţele armate ale Japoniei nu sunt un rival direct al Chinei sau un instru-ment al politicii externe, ci sunt considerate, în mare măsură, o extindere a prezenţei militare americane în regiune.

Creşterea forţei Chinei i-a făcut deja pe vecinii săi de la sud-est să manifeste mai multă indiferenţă faţă de interesele chineze. Un caz elocvent este criza de mici dimensiuni de la începutul anului 1996 în legatură cu Taiwanul (în timpul căreia China s-a angajat în manevre militare, interzicând accesul aerian şi maritim într-o zonă din vecinătatea Taiwanu-lui, atrăgând rapid o desfăşurare navală demonstrativă a SUA) ministrul de externe a Thailan-dei a declarat grăbit, de rând cu omologul său indonezian, că această problemă era o ches-tiune ce privea numai China. Malaezia şi Filipinele au decla-rat o politică de neutralitate în această problemă.

Indiferent de perspectivele sale din interior, China este şi rămâne o putere în ascensiune şi potenţial dominantă. Din punct de vedere militar, China, parţial, s-ar putea califica pentru rangul de putere mon-dială, deoarece dimensiunile economiei sale şi ratele ridicate de creştere ar putea asigura conducerii posibilitatea de a redirija o parte semnificativă din PIB spre susţinerea unei

serioase extinderi şi moderni-zări a forţelor armate, inclusiv spre o şi mai mare acumulare de arsenal nuclear strategic. Efortul excesiv privind această strategie (conform unor estimări din Occident, la jumătatea anilor ’90 el consuma deja cca 20 % din PIB-ul Chinei), ar putea avea acelaşi efect negativ asupra creşterii economice pe termen lung a ţării pe care l-a avut tentativa eşuată a URSS de a concura cu SUA în cursa înar-mărilor asupra economiei sovie-tice. Un mare efort al Chinei ar putea genera la fel şi o replică de înarmarea a Japoniei.

După unii geopoliticieni, precum G. Friedman şi Z. Brzezinski, China nu se poate afirma ca o putere mondială. În interiorul acestui stat există mai mulţi factori care stopează procesele de extindere externă, unul din factori este expus mai sus. Viitorul progres al Chinei, precum şi evoluţia ei ca putere importantă vor depinde astfel, în mare măsură, şi de măiestria cu care elitele conducătoare vor rezolva cele două probleme co-nexe, aceea a trecerii puterii ac-tualei generaţii de conducători la o echipă mai tânără şi aceea de a face tensiuni crescânde dintre sistemul economic şi cel politic al ţării. Chiar şi o triplare a PIB-ului va lăsa populaţia Chinei tot pe ultimile locuri în ceea ce priveşte venitul pe cap de locuitor, ca să nu vorbim de sărăcia reală a unei părţi însem-nate a populaţiei chineze.

Chiar în cele mai favorabile împrejurări, este foarte puţin probabil ca acest stat să devină cu adevărat competitiv în ceea ce priveşte dimensiunile cheie de putere mondială. Totuşi Chi-na este realmente pe cale de a deveni puterea regională domi-nantă din Asia de Est. Este deja dominantă geopolitic în zona continentală. Puterea sa militară şi economică face ca vecinii săi imediaţi, mai puţin India, să pară şi mai mici. De aceea, continua afirmare a Chinei este foarte firească în conformitate cu comandamentele sale istori-ce, geografice şi economice.

China - o dezvoltare la infinit? perspective economice şi geopolitice posibile

Page 10: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

10

Chişinăul, la începutul seco-lului al XIX-lea, era un târguşor în proces de dezvoltare, care a fost accelerată de conjunctura istorică a timpului. Anul 1812 a fost unul fatal pentru destinul Basarabiei, fatalitate care ne urmăreşte şi astăzi, însă a fost de bun augur pentru oraşul Chişinău, el fiind desemnat în calitate de capitală a noii provincii a imperiului rus, Basarabia, fapt ce i-a marcat evoluţia până în prezent.

În acest context apare în-trebarea logică: De ce sorţii au căzut pe Chişinău? Oare nu mai avea Basarabia oraşe potrivite pentru a fi capitale de gubernie? Răspunsul vine din mărturiile contemporanilor. Acelaşi doctor Zucker, care s-a aflat pe teri-toriul Basarabiei în anul 1831, remarcă că la aprobarea acestei decizii s-a luat în consideraţie faptul că oraşul e situat în mijlo-cul Basarabiei. La fel argumen-tează şi Petre Cuniţki, primul rector al seminarului teologic de la Chişinău şi prietenul lui G. Bănulescu-Bodoni: „Oraşul Chişinău este cel mai potrivit pentru reşedinţa ocârmuirii regionale sau guberniale şi pe motiv că el se găseşte în mijlo-cul regiunii şi de aceea că el pe de o parte are îndestul lemn şi piatră pentru clădiri, iar pe de altă parte – stepă largă şi apă de izvor, precum şi aer curat, din care cauză acest oraş este mai populat decât celelalte oraşe de aici. În el se fac iarmaroace mari la fel ca în Bălţi şi Făleşti.”

Deşi desemnarea Chişinăului drept capitală a Basarabiei s-a făcut cu concursul mitropolitu-lui G. Bănulescu-Bodoni şi a lui Scarlat Sturza, totuşi originile acestei decizii trebuiesc căutate

mai adânc, în politica comerci-ală a Imperiului Ţarist. Astfel, stăpânirea rusă trebuia să vină pe un teren gol, unde să-şi poa-tă construi propria administra-ţie după modelul ţarist, fără a fi nevoită să se adapteze la mediul local, cum ar fi fost în cazul Orheiului sau Lăpuşnei, târguri cu tradiţii administrative secu-lare. Din aceste considerente Chişinăul corespundea tuturor criteriilor politice, geografice şi economice.

Secolul XIX a însemnat pen-tru Chişinău ridicarea din praf, după cum afirmă un contem-poran. Administraţia centrală a Basarabiei atrage mai mulţi funcţionari ruşi, participarea clasei boiereşti la administra-rea provinciei îi determină pe boieri să-şi lase moşiile în grija vechililor şi să-şi construiască reşedinţe la Chişinău, iar pri-vilegiile acordate negustorilor şi perspectiva de îmbogăţire rapidă atrage aici evrei, armeni, greci.

Statutul de capitală i-a schimbat oraşului Chişinău atât aspectul arhitectural, cât şi cel etnic, după cum descrie Zucker: „Murdarul ovrei polonez, ele-gantul rus, ţăranul moldovean şi armeanul negustor, grecul, cazacul un grup de ţărani bulgari şi o bandă de ţărani no-mazi, fruntaşul polon şi boierul – toţi merg unul lângă altul pe străzile Chişinăului, fiecare în costumul său original, fiecare vorbind limba lui şi păstrându-şi obiceiurile”.

Din mărturiile unor contem-porani ca F. Vighel, J.H. Zucher, I.G. Kohl, A. Storojenco, W. Mac-Michel, se observă trecerea treptată de la aspectul rural al Chişinăului la cel urban. Astfel,

P.Kiselev la 1816 spunea ţarului, cu ocazia vizitei acestuia la Chişinău, că oraşul e de fapt un sat mare, murdar şi prost cu patru sau cinci case de piatră aşezate după impresiile unui alt vizitator pe povârnişul dealului, cu străzi fără nume cufunda-te vara în praf, primăvara şi toamna în noroi, iar noaptea în întuneric. Călătorul englez, W. Mac-Michel, în vizita sa la Chi-şinău de la 1817, lasă marturii despre acesta ca fiind modelul unui oraş turcesc, cu clădiri joase, acoperite cu şindrilă, fără ferestre de sticlă, destul de sărăcăcioase, brăzdat de o stradă lungă şi îngustă unde sunt concentrate cele mai mari magazine.

Situaţia se schimbă după 1828, când este desfiinţată au-tonomia provincială, acordată Basarabiei la 1816, şi Chişină-ul intră în categoria oraşelor regionale, cu administraţie pur rusească. Anii ’30 ai secolului al XIX-lea, au însemnat pentru oraş începutul unei ere de edili-tate profundă, care îi vor schim-ba foarte mult aspectul rural spre urban. La 1834 este aprobat noul plan al oraşului, care prevedea construirea catedralei, amenajarea grădinii din jurul

ei, schiţarea străzilor din partea nouă a oraşului. Deşi acest plan s-a realizat greu, întimpinând probleme financiare şi conser-vatorismul localnicilor, oraşul îşi schimbă treptat înfăţişarea, iar toţi călătorii care au vizitat oraşul în această perioadă re-marcă creşterea sa vertiginoasă. Deja la 1843 scriitorul polonez Krazewsky observă că străzile Chişinăului sunt încadrate re-gulat cu case albe, care seamănă între ele, şi care „se înmulţesc ca ciupercile”. De asemenea, constată prezenţa a doar câtorva case vechi, originale şi care sunt înlocuite vertiginos cu case mari de piatră, care sânt „cutii mari şi comode”, dar care îşi pierd specificul moldovenesc.

Prima jumătate a secolu-lui XIX a însemnat pentru Chişinău începutul unui proces ireversibil de urbanizare, care a marcat evoluţia sa de la un târg neînsemnat la un oraş în adevăratul sens al cuvântului, în această perioadă îşi pierde aspectul rustic şi devine centru politic, economic, cultural şi religios al regiunii, acest secol la stigmatizat drept capitală a Basarabiei.

Oraşul Chişinău în prima jumătate a secolului al XIX-lea,mărturii ale contemporanilor“De-a lungul râulețului Bâc este o vale în care se întinde orașul gubernial Chișinău, și oferă o priveliște plăcută când sosești de la nord. În zadar cauți pe hărțile mai vechi, căci puțin în urmă era încă un sat neînsemnat. Numai în ultimele războaie s-a dezvoltat iar după încheierea păcii de la 1812 a devenit oraș gubernial.” J.H. ZUCKER

de Maria ZUBCO

Istoria

Page 11: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

11

Din culisele istoriei

Cum ar fi să ne imaginăm Franţa fără modă şi parfumuri, Germania fără excelenţa în au-tomobile, Japonia altceva decât un producător şi consumator de electronice sau Olanda fără lalele? Nu există nici o îndoială că imaginea pe care o avem des-pre o altă ţară spune o mulţime de lucruri despre cum o privim: ca şi destinaţie turistică, un loc pentru investiţii sau o sursă de bunuri de larg consum. Care este diferenţa dintre brandul unei ţări de cel al unui produs sau al unui serviciu? Şi cum putem garanta această asociere „internă”.

Mulţi analişti cred că o ţară, un loc sau o regiune consti-tuie un brand, iar în prezent unele state lucrează la strategii de îmbunătăţire a imaginii de brand. În cazul exporturilor lucrurile merg astfel: odată ce o ţară a devenit cunoscută ca un exportator de produse de marcă de calitate, brand-urile produ-selor ţării vor lucra împreună cu brand-ul ţării pentru a ridica aşteptările în străinătate. Astfel marca ar trebui să devină o parte a ciclului de perpetuare proprie, iar consumatorii de brand-uri şi brand-urile la rândul lor vor promova statul respectiv.

Oare funcţionează? Uneori relaţia dintre brand-ul produsu-lui şi cel al ţării nu este chiar aşa

de simplă. În timp ce ar putea exista similarităţi între brand-ul produsului şi cel al ţării, „ideea naţiunii ca un brand – exemplu: brand-ul Kellog Corn Flakes – reprezintă o mare greşeală”, avertizează Wally Olins , pre-şedintele consultanţei de brand Saffron din Londra şi Madrid.

Magne Supphellen, profesor la Universitatea Norvegiană de Administraţie a Economiilor şi Afacerilor din Bergen, explică, „În principiu, brand-ul produ-sului este acelaşi cu cel al ţării. Totul ţine de identificarea, dez-voltarea şi comunicarea părţilor identităţii care ar putea fi favora-bile unor grupuri ţintă specifi-ce...”, dar analizele identităţii şi percepţiei grupului ţintă, cuplate cu activităţile de construire a brand-ului, sunt mult mai com-plexe pentru locuri decât pentru produse. „Este cu mult mai greu să obţii un mix de comunicare pe deplin integrat în procesul de promovare al imaginii unui stat. ”

Philip Kotler , profesor la Facultatea de Management Kel-logg a Universităţii din Chicago, confirmă complexitatea expli-când că un nou produs apare prima dată pe piaţă ca un tabula rasa, după care pot apărea mai târziu un set de asocieri. Chiar şi după ce un produs a fost lansat, companiile sunt libere să facă modificări în funcţie de cererea cosumatorilor. În schimb, statele sunt limitate în schimbarea brand-ului de ţară. Este clar că o ţară nu poate înlocui plajele cu munţi, sau cultiva banane într-un climat cu ninsori. Chiar dacă este posibil ca o naţiune să atragă mai mulţi investitori străini pentru a modifica baza economică, întotdeauna vor exista constângeri care vor putea fi mai mult sau mai puţin

controlate.Interesele voluntare sau

involuntare de apropiere faţă de imaginea unui stat sau de brand-ul unei regiuni ţine de o serie de auto-identificări perceptuale, care se regăsesc într-un spectru complex de factori culturali, economici, politici, geografici, istorici, tradiţionali. Brand-ul de naţiune este pe cât de complex pe atât de incitant. Conceptul promovat trebuie să cuprindă un produs unitar şi digerabil, generat printr-un test de martu-ritate şi responsabilitate, ancorat într-un mod realist la realită-ţile sociale şi economice ale spaţiului respectiv. Aş spune că un produs de „nation branding” se regăseşte şi se interconectează cu reperele concrete de secu-ritate culturală şi economică ale statului respectiv devenind o piesă strategică în afirmarea identăţii naţionale prin concep-tualizarea celor mai importante atribute naţionale. Desigur că reducerea comparativă a brand-ului de produs la cel de naţiune este insuficientă, însă ne ajută să dezvoltăm un înţeles mai amplu pornind de la particular la general.

David Gertner explică: „Produsele pot fi întrerupte, modificate, retrase de pe piaţă, relansate și repoziţionate sau în-locuite de produse improvizate. De cele mai multe ori naţiu-nile nu au aceste alternative. Problemele lor de imagine pot fi cauzate de probleme structurale care necesită ani pentru a fi rezolvate”.

Consider că accentul pus pe cultură este punctul cheie pentru dezvoltarea unei stra-tegii de branding de naţiune. Fiecare cultură „este şi ea la urma urmelor înţelepciunea lumii într-una din versiunile ei.

Iar această înţelepciune a lumii are efectiv nevoie de experienţa particulară”, cea a culturilor, „spre a explora în toate felu-rile realitatea şi spre a-i trece cunoaşterea în valori ”. Aşadar, fiecare naţiune, prin modalităţile specifice în care se manifestă, prin creaţiile ei, explorează existenţa, contribuie la „marea cunoaştere”. Putem adăuga că, exprimându-se pe sine, culturile naţionale produc realităţi sociale distincte; culturile produc şi întreţin organizările sociale, de la familii la naţiuni. Iată o abordare care ne ridică în zona valorilor intangibile, a hărţilor perceptual mentale, a credinţe-lor şi culturilor care operează cu psihologia unui consumator complex şi exigent. De altfel nu ne putem îndepărta de ambala-jul comercial, comestibil, prin care o naţiune se face descoperi-tă şi se integrează în pluralismul cultural.

Nicolas Papadopoulos crede că cele mai importante provo-cări ale unui brand de ţară sunt „lipsa unei unităţi în intenţii, dificultatea stabilirii unor obiective acţionabile și măsu-rabile, lipsa autorităţii asupra intrărilor și controlul asupra ieșirilor, flexibilitatea restricţi-onată și insuficienţa pieţelor de know-how.”

De exemplu:- Marketing-ul unei ţări

implică mulţi proprietari, deseori cu interese competitive. Încercarea de a promova turistic o ţară drept muntoasă locuită de săteni, poate să nu corespundă cu interesele celor care doresc sa promoveze infrastructura industrială a ţării investitorilor străini.

- Marketing-ul unei ţări este încărcat de probleme. Decizia unei companii multinaţionale de

Brandul de naţiune, componentă a securităţii naţionale (partea I)

Securitate

de Silviu NATE

Page 12: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

12

a stabilii o uzină într-o ţară din largul unui ocean poate să nu aibă nimic de a face cu activită-ţile de promovare ale membrilor din ţara gazdă. De asemenea, încercarea de a măsura succesul prin descoperirea de obiective puternice, nemaivorbind despre identificarea contribuţiilor sepa-rate la rezultatul de marketing care poate fi un coşmar.

- Spre deosebire de branding-ul unui produs, branding-ul unei ţări este rar sub controlul unei autorităţi centrale. Guver-nul sau asociaţiile industriale sunt de puţine ori în poziţia de a dicta proprietarilor politica.

- Există un control mai mic asupra brand-ului unei ţări de-cât asupra celui de produs. Din-colo de campaniile de marketing ale unor state, oamenii pot învăţa despre acestea la şcoală, din mass-media (ziare, cărţi, TV şi filme); prin călătoriile peste graniţă sau prin contactul cu cetăţeni sau foşti rezidenţi.

- O afacere obişnuită va avea mai mult de a face cu chestiunile de marketing decât cele mai multe ţări. Mulţi oficiali guver-namentali care s-au implicat în dezvoltarea imaginii ţării sunt indecişi în producerea de accese pe piaţa de marketing, deoarece ţările lor au disperată nevoie de export, turism sau investi-ţii străine directe. Dar puţine persoane din cadrul guvernului au talentul necesar pentru a crea campanii de marketing de succes.

Aici apare următoarea între-bare: Cine ar trebui să se ocupe de o campanie de branding de naţiune? Cine promovează imaginea unui stat? Unde stau resursele pentru o bună strategie de imagine?

Când expertiza de marketing dă greş în interiorul guvernului, este posibil ca ţările să apeleze la ajutorul profesioniştilor din afara lui. Costa Rica a învins Brazilia, Chile şi Mexico, devenind locul primei uzine latino-americane a Companiei de procesoare Intel în 1996. De asemenea, Columbia este astăzi cel mai mare exportator de cafea din SUA, deoarece Federaţia

Naţională a Cultivatorilor de Cafea din Columbia a dezvol-tat o campanie de marketing plină de succes pentru Café de Columbia.

S-ar putea să pară absurd punând un semn de aproxima-ţie între brand-ul de naţiune şi strategia de securitate a unui stat. De ce pornesc de la această asumpţie? Orice strategie de securitate are un prim obiectiv care nu diferă de la un stat la altul. Acest obiectiv se numeşte prezervarea şi augumentarea patrimoniului naţional, un pa-trimoniu constituit din resurse umane, geografice, naturale, energetice, financiare, cultura-le etc. Oricât de teribilişti sau pro-business am fi, nu putem să nu admitem că brand-ul de naţiune este şi un „business government” sau un proiect care necesită a abordare mai atentă. Această apropiere nu ar trebui să ducă la tensionarea sau rigidizarea unei viitoare strategii de imagine, însă ar trebui să ia în calcul şi efectele nedorite sau nocive precum şi responsabilii în caz de eşec. Am spus mai de-vreme că brand-ul de naţiune nu este un produs controlabil, de aceea el face trimitere la o soci-etate civilă educată, la un sector de servicii perfomant şi la un sistem instituţional responsiv. Luând în calcul un scenariu ne-potrivit, o strategie de imagine prost gândită şi prost gestionată ar crea o suită de semipareze culturale şi economice care se vor simţi cu precădere la nivelul societăţii şi al stimei de sine a cetăţenilor statului în cauză. Acest gen de „eşecuri” în afaceri duc la faliment, iar în cazul

statelor se transformă în crize de identitate, la frustrare şi la atin-gerea demnităţilor individuale, de grup sau naţionale. E posibil ca într-o lume a globalizării mesajul meu să fie prea apoca-liptic sau desuet, însă apelul la responsabilitate şi integritate nu are de-a face decât cu puterea de a ne privi în oglindă. Nu puţine au fost gafele de imagine în plan internaţional la toate nivelurile şi nu cred că există vreun stat care să nu se confrunte cu astfel de probleme.

Afirmaţiile mele vizează un gen de scepticism, care tinde să găsească atât punctele slabe ale unei posibile strategii de branding, cît şi atuurile sale. Un brand de naţiune este absolut necesar pentru că devine un instrument de combatere a mesajelor negative care perturbă spectrul valoric, simbolic naţi-onal sau, mai bine zis, ar tinde să susţină un soi de identitate şi asigură premise pentru dezvol-tarea statului. Pierre Bourdieu afirmă: „...în corespondenţa dintre structurile sociale și structurile mentale raporturile de forţă se manifestă ca rapor-turi de semnificare. Puterea este impusă nu prin violenţă mate-rială, ci prin violenţă simbolică. Acest proces se realizează prin inculcare și nu este conștientizat de agenţii educaţionali. Prin violenţă simbolică se constru-iește o structură de profunzime a personalităţii. Socializarea se realizează prin transmitere de informaţie și acumulare cultura-lă.” Observăm aici o dimensiune diferită a tipurilor de amenin-ţări care pot afecta capacită-ţile naţionale sau individuale,

orientate spre a obţine în timp avantaje economice şi politice de partea „agresorului”. Este o zonă perfidă, greu de controlat, dar care în aceeaşi măsură se poate dinamiza natural, comportând în timp mutaţii sociale conside-rabile de sorginte internă. Pare greu să dezvoltăm instrumente de management pentru situaţii inedite care să prevină astfel de ameninţări, însă o strategie de branding devine unul din aceste instrumente.

Matthew Healez consideră că există multe căi pentru a realiza o identitate naţională unică. De exemplu, a observat că Spania a făcut paşi extraordi-nari în etichetarea ei drept o ţară modernă şi dezvoltată, în timp ce Danemarca a ridicat standar-dele guvernului, ministerelor şi departamentelor. Croaţia a dezvoltat o reformă în sport şi turism şi Polonia a început să se afirme în politica externă.

Referindu-ne la Saffron Olins , unele naţiuni au dezvoltat un brand naţional cu ajutorul unei strategii complexe, în timp ce altora li se întâmplă aproape spontan. Dacă ne uităm la ce se întâmplă în India astăzi şi la per-cepţia despre ea, nici una dintre acestea nu sunt controlate. India a ieşit la suprafaţă în ultimii cinci ani, fiind percepută într-un mod diferit decât a fost percepu-tă cu zece sau cincisprezece ani în urmă. Înainte era spirituală şi săracă, iar acum se afirmă prin software şi prin oamenii ei foarte bine educaţi. În unele ţări, hainele indiene – textile şi ţesături, sunt la modă. Nici una dintre acestea nu au fost contro-late, ci au venit de la sine.

Page 13: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

13

din dosarele istoriei

În numerele trecute ale revistei, am vorbit despre

Dionisie Bădărău şi Centrul de Informaţii „H” – structură românească de informaţii şi contrainformaţii pe frontul de est –, pe care îl conducea. Atunci am spus că, în bună parte, acest Centru era înca-drat cu basarabani, bucovinei şi transnistreni, deoarece în campania împotriva Armatei roşii, erau necesari specialişti cunoscători de limbă rusă şi ucraineană. Unul dintre aceştia era Dumitru Bogos, o personalitate proeminentă a Basarabiei interbelice.

Dumitru Bogos s-a născut la 14 iunie 1889, în com. Grozeşti, jud. Lăpuşna, fiul lui Dumitru (preot) şi Vera. Şcoala primară a făcut-o la Boldureşti, jud. Lăpuşna. A absolvit Seminarul Teologic din Chişinău, Facul-tatea de Drept a Universităţii din Varşovia (1914) şi Şcoala Militară din Petrograd. Teza de licenţă – Statele Unite ale Europei – susţinută la Varşo-via, a fost premiată de Senatul Universităţii. Era de profesie avocat. Poseda limbile rusă şi franceză.

Absolvind şcoala de ofiţeri, a fost mobilizat în Armata ţaristă şi a participat la Primul Război Mondial pe frontul din Polonia şi Ţările Baltice. A fost decorat cu ordinele ruseşti Sfânta Ana şi Sfântul Stanislav.

A luat parte activă la miş-carea naţională din Basarabia (1917-1918). A participat la Congresul Ostaşilor Moldoveni din 20-22 octombrie 1917, fiind însărcinat cu organizarea arma-tei naţionale în tânăra republică dintre Prut şi Nistru. La şedinţa de deschidere a Sfatului Ţării (21 noiembrie 1918), este de-legat al Comisariatului Militar Moldovenesc pe lângă Sfatul Ţării. Însă, nu a fost validat, fiind preferat pentru funcţia de şef de Stat major al armatei Republicii Moldoveneşti.

După Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918), a fost primit în cadrele de rezervă ale Armatei române cu gradul de maior şi cu vechimea de la 16 februarie 1918. A fost unul din primii prefecţi de judeţ (jud. Lăpuşna, în anii 1918-1920) din Basarabia de după Unire, apoi Secretar general al Internelor în Basarabia – în pri-ma guvernare a mareşalului Al. Averescu (1921) – şi ministru al Basarabiei (5-19 ianuarie 1922) sub guvernul lui Take Ionescu. Printre funcţiile administrative a deţinut-o şi pe cea de primar al municipiului Chişinău (1931-1934), iar ca legiuitor a fost deputat de Lăpuşna în trei legislaturi în Parlamentul Ro-mâniei (din partea Partidului Naţional-Ţărănesc).

A fost membru al Parti-dului Ţărănesc din Basarabia (vicepreşedinte din decembrie 1918), al Partidului Poporului (aprilie 1920), al Partidului Conservator Democrat şi apoi al Partidului Naţional-Ţără-nesc.

A fost preşedinte al Societă-ţii Ofiţerilor din fosta Armată a Republicii Democratice Mol-doveneşti, preşedinte al Ligii

Cetăţeneşti, preşedinte al Soci-etăţii Ziariştilor Profesionişti, membru de onoare în breasla ziariştilor. Decorat cu Ordinul Regele Ferdinand I, etc.

Este autorul lucrării La răspântie. Moldova dintre Prut şi Nistru în anii 1917-1918 (publicată la Chişinău în 1924 şi republicată tot la Chişinău în anul 1998; relatează evenimen-tele care au dus la înfăptuirea unirii Basarabiei cu România din 1918) şi al mai multor arti-cole de revistă şi ziar; colabo-rator la ziarul Cuvânt moldo-venesc, ziarul România nouă, revista Viaţa Basarabiei (1932), etc. În 1936, biografia lui a fost inclusă în International Reference Library and Political Parties in Romania (Londra). Iar în Figuri contemporane din Basarabia, publicată la Chişinău în 1939, se sublinia că, „În ga-

leria figurilor contempo¬rane din Basarabia, d. Bogos se rânduieşte preponderent cu un frumos trecut de realizări în dome¬niul social şi obştesc, ca un om de luptă şi acţiune, energic, dotat cu o putere de muncă şi persistenţă, menite să ducă la bun capăt misiunile în care se angajează”.

Ceea ce mai puţin se ştie despre Dumitru Bogos, este intervalul de viaţă din perioa-da celui de-al Doilea Război Mondial. Fiica lui, Nina Bogos-Manuilă, spune că, „În cel de-al doilea război mondial a par-ticipat la eliberarea Basarabiei şi a Transilvaniei de Nord”. A încercat să aflăm ce se ascunde sub această frază.

Aşadar, în perioada 13 septembrie-12 octombrie 1939, a fost concentrat la Cercul Teritorial Lăpuşna, iar după

Dumitru Bogos primar, deputat şi ofiţer de informaţiide Pavel MORARU

Page 14: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

14

invadarea sovietică a Basarabiei şi nordului Bucovinei, s-a refu-giat în Vechiul Regat şi între 7 august şi 1 noiembrie 1940, s-a aflat concentrat la Batalionul 15 Infanterie Marină.

În preajma declanşării răz-boiului antisovietic, D. Bogos avea 52 de ani, era căsătorit şi avea trei copii. Cu toate acestea, fiind maior în rezervă, a fost mobilizat, la cererea sa, în ar-mată, participând la campania de eliberare a Basarabiei. Speci-alitatea militară – infanterie.

În primele şase luni de răz-boi (21 august 1941-13 martie 1942) s-a aflat la Detaşamentul Infanterie Marină Odessa, în calitate de ajutor al coman-dantului Detaşamentului, ca mai apoi, între 14 aprilie şi 15 octombrie 1943, să fie concen-trat la M.St.Major, Secţia a II-a Informaţii. Din 14 iunie 1943, a fost detaşat la Centrul de Infor-maţii „B”, de pe lângă Corpul de Cavalerie, activând infor-mativ şi contrainformativ pe frontul din Crimeea şi Taman.

La 17 octombrie 1943, în baza ordinului nr. 542.135 al M.St.Major, D. Bogos a fost detaşat la Centrul de Informaţii „H”, în calitate de şef de sub-centru, specializat în exploata-rea informativă a prizonierilor. Aflat în această funcţie, D. Bogos a colaborat intens cu serviciile specializate române (S.S.I., Birourile 2 ale Marilor Unităţi) şi germane (în special cu autorităţile lagărelor germa-ne de prizonieri sovietici).

A exploatat informativ un şir de prizonieri sovietici din lagărul german de la Bobrovîi Kut. În afară de informaţii cu caracter operativ, D. Bogos a raportat conducerii Centrului „H” informaţii privind: starea de spirit a populaţiei din Rusia sovietică, situaţia românilor-moldoveni din Nikolaev, situa-ţia din Tadjikistan, Kazahstan, lupta antisovietică de eliberare naţională a popoarelor din Caucaz, etc.

Deoarece nu era specialist de carieră în informaţii, uneori a raportat şi date inutile; după ce înainta conducerii Centrului

„H” rapoarte neimportante, primea drept răspuns: din „interogatoriile trimise, nu am putut scoate nimic”. În alte cazuri, a dat dovadă chiar de o stângăcie copilărească, mani-festând în acelaşi timp o mare dorinţă de a fi util Centrului „H”. Un asemenea caz a avut loc în martie 1944.qwe Centrul, deoarece era un serviciu secret, nu dispunea de ştampilă pro-prie, pe actele sale fiind aplicate ştampile străine (ale „Servi-ciului Exterior, M.C.G.”, „M.St.Major”, etc.). La fel procedau şi subcentrele, care aplicau pe ac-tele lor ştampila Birourilor 2 ale Marilor Unităţi pe lângă care erau ataşate. Problema „lipsei” ştampilelor a fost abordată de maiorul D. Bogos în martie 1944, care spunea că, „Subcen-trul („Biroul Maior D. Bogos” – n.a.) e lipsit de ştampile, ne lovim la fiecare pas de acest inconvenient. E nevoie, de cel puţin, de ştampilă rotundă. Rog dispuneţi procurarea”. Cererea era adresată într-un moment cu totul nepotrivit, când toţi erau alarmaţi de pericolul bolşevic. Astfel că, şeful Centrului „H”, locotenent-colonelul Dionisie Bădărău, a ţinut să sublinieze vizavi de această solicitare: „Ţara arde şi Bogos cere ştam-pile”. Maiorului i s-a răspuns prin a i se explica că, „La acel Subcentru ne mai izbim şi de alte lipsuri. Până acuma a func-

ţionat şi fără ştampilă. Lipsa ştampilei se poate remedia dacă pe corespondenţa Dvs. veţi pune ştampila de la orice birou al Corpului, aşa cum s-a făcut şi până acuma. Prin acest raport aţi provocat ilaritate aci”.

Cu toate că nu a fost speci-alist în informaţii şi contrain-formaţii, D. Bogos a reuşit să-şi aducă aportul la completarea fluxului informativ despre in-amicul sovietic. Iată ce spunea şeful Centrului „H”, la 22 de-

Page 15: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

15

cembrie 1943, despre maiorul D. Bogos: „Maiorul de rezervă Bogos Dumitru, prezentat la serviciu în ziua de 31 Octom-brie 1943, a fost întrebuinţat în intervalul de la 1-23 Noiembrie a.c. în misiuni contrainforma-tive în Nikolaev şi împrejurimi, în special pentru verificarea unor date cerute de Armata 3-a, fie de Marele Stat Major.

În acelaşi timp a fost pus să se intereseze, în timpul diverse-lor deplasări ce făcea în interes de serviciu, de starea morală, disciplina şi ţinuta trupelor române şi a ostaşilor izolaţi care treceau prin Nikolaev, spre front sau spre ţară.

În general, s-a achitat mulţu-mitor de însărcinările primite.

De la 23 Noiembrie la 18 Decembrie 1943, a lucrat în la-gărul german de prizonieri ruşi din localitatea Bobrovîi Kut /54 Km. Nord-Est Kerson/, unde a interogat o serie de prizonieri, care însă nu au fost în măsură a furniza informaţiuni impor-tante.

În alte lagăre din acea regi-une, nu a putut să se deplaseze din cauza drumurilor rele şi desfundate.

Ofiţerul este obsedat de ideea că s-ar putea întreprin-de o acţiune de propagandă ce ar trebui să aibă ca urmare dezagregarea armatei roşii şi răsturnarea regimului sovietic, dar nu are clar în mintea lui cum s-ar putea face aceasta.

Este animat de dorinţa de a fi util, însă fiind lipsit de experienţa necesară în ceea ce priveşte activitatea din cadrul misiunilor Biroului (Centrului „H” – n.a.), trebuieşte mereu îndrumat, iar însărcinările ce i se dau, – bine compartimentate şi limitate şi în timp şi în spaţiu.

Sperăm că pe măsură ce se va identifica cu procedeele de lucru în materie informativă şi contrainformativă, să ne fie de folos, cu atât mai mult că Cen-trul duce lipsă de ofiţeri”.

Începând cu 23 martie 1944, D. Bogos a preluat la Odessa conducerea Subcentrului „H.1”

al Centrului „H”. La 27 martie 1944, Centrul „H” a informat Biroul 2 al Corpului 3 Armată român (aflat în Transnistria), că în conformitate cu dispoziţiile Secţiei a II-a a M.St.Major, a fost detaşat pe lângă acel co-mandament, un organ informa-tiv sub conducerea maiorului D. Bogos. Misiunea acestei structuri era de a exploata toate sursele informative (prizonieri, dezertori, ş.a.) de la trupele din subordinele Corpului 3 Armată, să cerceteze persoanele prinse în flagrant delict sau suspecte de spionaj, terorism şi alte acte subversive. Toate date-le obţinute trebuiau raportate, în primul rând, Comandamen-tului Corpului 3 Armată, apoi Centrului „H”.

După o scurtă activitate la Odessa, sub presiunea frontu-lui, subcentrul condus de D. Bogos, împreună cu Centrul „H” şi celelalte subcentre din subordine, s-a instalat în Basarabia, iar de acolo, în mare grabă, au trecut Prutul.

După stabilizarea frontului în aprilie 1944, Subcentrul „H.1” al maiorului D. Bogos a revenit în Basarabia şi s-a instalat în ziua de 17 aprilie 1944 la Chişinău, activând pe lângă Divizia 14 Infanterie ro-mână, aflată sub comandament german în regiunea Orhei. În a doua decadă a lunii aprilie 1944, Subcentrul „H.1” i-a cedat sediul său din Chişinău Centrului „H” şi s-a deplasat pentru activităţi informative şi contrainformative la Străşeni, pe lângă Corpul 47 german.

În timpul activităţii în Basa-rabia, D. Bogos a raportat in-formaţii referitoare la: abuzurile autorităţilor militare germane şi ale militarilor germani, situaţia agrară, starea ostaşilor sovie-tici din Divizia 84 a Armatei 4 sovietice (Frontul II Ucrainean) şi a populaţiei civile din sec-torul acestei divizii, activitatea organizaţiei de partizani din pădurea Căpriana, etc.

După o prezenţă perma-nentă în cele mai periculoase sectoare ale frontului, la 17 mai

1944, maiorul D. Bogos a soli-citat desconcentrat. Raportul lui a fost trimis Secţiei a II-a a M.St.Major pentru a se decide, în care lt.-colonelul D. Bădă-rău a notat următoarele: „(…) Ofiţerul fiind înaintat în vârstă şi suferind, nu este în măsură să suporte eforturile cerute de actualele împrejurări în care activează Centrul”. Avea 56 de ani, era bolnav de reumatism şi „suferea de oboseală”. Şeful Centrului „H” ruga să i se soluţioneze favorabil cererea, propunând ca înlocuitori pe maiorul Mladin ori căpitanul Baţaliuc, „propus de mult”. Însă, din cauză că situaţia de pe front devenea tot mai dramati-că, D. Bogos a fost obligat să-şi continue activitatea în Centrul „H”.

După căderea regimului An-tonescu de la 23 august 1944, întreaga activitate informativă şi contrainformativă a servici-ilor speciale româneşti de pe frontul din răsărit a fost sistată.

În campania Armatei române de pe frontul din vest, D. Bogos a participat la luptele de eliberare a Transilvaniei de nord de sub ocupaţia hortystă. Alte detalii despre activitatea lui D. Bogos de după 23 august 1944, rămân deocamdată ne-cunoscute pentru noi. Ultimul domiciliu l-a avut în Bucureşti, str. Justiţiei nr. 41.

A decedat la 14 mai 1946, la Bucureşti, din cauza unei tumori canceroase şi a fost în-mormântat la Cimitirul Ghen-cea, apoi transferat în cripta familiei din cimitirul Mănăstirii Cernica.

În 1950, în timpul masivelor arestări operate de regimul comunist din România, la 5 mai D. Bogos a fost căutat de organele securităţii, care nu s-au lăsat convinse decât după prezentarea actului de deces.

Distincţii româneşti: Regele Ferdinand, clasa I-a; Steaua Ro-mâniei, în grad de Comandor; Coroana României, în grad de Comandor; Vulturul Români-ei, în grad de Ofiţer; Medalia Peleş, etc.

Page 16: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

16

Marele tradiţionalist René Guénon este unul din puţinii autori care au încer-cat să înţeleagă şi să explice realitatea prin delimitarea a ceea ce numeşte el limbajul tradiţiei de limbajul moder-nităţii. De fapt, nu este decât o încercare de a explica de ce direcţia generală spre care se mişcă societatea modernă este regresul şi nu „progresul”, de ce măsurile „umaniste”, „pozitive”, „reformiste” au condus spre mari catastrofe umanitare şi nu spre edificarea unui „rai pe pământ”, aşa cum îşi propuneau iniţial ideologii modernismului. Pentru Gué-non, societatea modernă nu este decât o falsă realitate, un limbaj fals, care este opus re-alităţii Tradiţiei şi limbajului tradiţional. Guenon ne consi-deră captivi a unei „Matrix”, a unei „paradigme”, iar evadarea din această „matrix” sau para-digmă este ceea ce în literatura tradiţionalistă se numeşte „re-voluţie conservatoare”. Este o evadare din puşcăria unei false realităţi şi reîntoarcerea în lumea reală. O astfel de „revo-luţie” nu poate fi înţeleasă fără a clarifica anumite concepte.

Ce este o paradigmă? Para-digma este metalimbajul, priz-ma prin care vedem şi înţele-gem realitatea socială, un limbaj care, pe lângă faptul că este în

afara realităţii sociale, mai exer-cită şi coerciţii asupra acesteia. După Platon, paradigma nu este altceva decât un model ideatic şi ideal al realităţii, un model complex care defineşte modul în care percepem lumea. Există paradigme care sunt „naturale”, tradiţionale, generate de un „inconştient colectiv”, fiind în acelaşi timp în concordanţă cu trăirile interioare ale individului şi etnosului căruia îi aparţine individul şi paradigme „artifi-ciale” (cum ar fi cea modernă şi postmodernă), care se există din contul negării, nimicirii a tot ce este organic şi tradiţional.

Din perspectiva pe care o abordăm, paradigma include o relaţie dintre două componente importante: o componentă ac-tivă, dinamică şi o componentă pasivă şi statică. Ambele au roluri cruciale în schimbarea şi perpetuarea fiecărui model so-cial, fapt evidenţiat şi de „părin-tele” sociologiei August Comte. În lucrările tradiţionaliştilor, precum şi în mitologia univer-sală, componentele active şi pa-sive erau întrupate în principiul metafizic masculin şi principiul metafizic feminin.

De altfel, în simbolistica tradiţională, principiul supra-natural a fost imaginat ca fiind de sex masculin, adică „bărbat”, în timp ce principiul naturii, al transformării, era conceput drept „femeie”. Nişte concepte echivalente au fost exprimate în tradiţia Extremului Orient a dualităţii cosmice „yang” şi „yin”, dualitate în care „yang”, principiul masculin, este asociat cu „virtutea cerului”, iar „yin”, principiul feminin, este asociat cu virtutea „pământului”.

Julius Evola, în „Revolta îm-potriva lumii moderne”, vorbeş-te despre două căi de împlinire

a omului: pentru bărbat este calea „Războinicului” (Eroul) şi „Ascetului”, iar pentru femeie: „Mamă” şi „Iubită”. Este foarte important să reţinem acest lucru, pentru a vedea cum au fost pervertite acestea în epoca modernă.

Principiul masculin este un principiu activ, centrat pe putere, forţă, eroism, cucerire. Este exprimat prin mitul răz-boinicului, cultul morţii, cultul focului, al soarelui şi cultul zeilor uranici (cereşti). În soci-etatea tradiţională virilitatea era ceea ce definea aristocraţia, elita societăţii. La Julius Evola, însăşi

statul, ca element suprem, este purtător al principiului mascu-linităţii.

Principiul feminin este prin-cipiul pasiv, centrat pe blândeţe, alinare, dăruire, linişte, cultul

vieţii, cultul pământului, lunii şi al apei, cultul mamei, cultul strămoşilor, cultul neamului şi cultul zeilor. În societatea tra-diţională, principiul feminităţii reprezentă ceea ce înţelegem noi prin instinctul de autocon-servare a popoarelor, conştien-tizarea necesităţii continuităţii neamului.

Aceste două principii funda-mentale, în diferite proporţii, au constituit baza ideologică a societăţii tradiţionale (premo-derne), a unei paradigme tradi-ţionale, au definit rostul lucru-rilor şi au oferit legitimitate şi raţionalitate instituţiilor funda-

mentale ale societăţii. Faptul că limba română (la fel ca şi multe alte limbi) atribuie unor obiecte neînsufleţite categorii de gen („ţară” – „neam”), mărturiseşte faptul că între obiecte există un

Principiul feminin şi masculin, o definire a tradiţiei, modernităţii şi postmodernităţiide Octavian RACU

Alternativa

Page 17: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

17

set de relaţii care corespund ra-portului dintre principiul femi-nin şi masculin, iar descifrarea acestor raporturi, pe care ne oferă structuralismul, ne poate permite cunoaşterea profunzi-mii universului inconştientului colectiv românesc.

Modernitatea ca o de-sacralizare a principiu-lui feminin şi masculinEpoca modernă, pe care

René Guénon în genere o vedea ca pe o inversiune a paradigmei tradiţionale, reprezintă în fapt o stranie pervertire a ideo-logiei societăţii premoderne. Negând tradiţia, modernita-tea a schimonosit paradigma tradiţionalistă, propunând o „nouă paradigmă”: „paradigma modernistă”. Burghezimea, în lupta sa pentru putere politică, nu avea alt scopt decât să preia puterea de la aristocraţia medie-vală, înlocuind-o şi conservând exact acelaşi model de orându-ire socială. Spre exemplu, statul modern, în pofida „laicităţii” declarate, a instituit propria sa „religie” cu „ritualuri” şi „ierar-hii” corespunzătoare. Inchiziţia s-a transformat în organele specializate în lupta contra „elementelor extremiste”, adică a oricui care îndrăzneşte să conteste „valorile sacre” ale mo-dernităţii: „democraţia”, „eco-nomia” de piaţă, „drepturile” omului, „libertatea” presei. Toţi aceşti termeni au devenit peste noapte „valori” naţionale, în pofida faptului că nu au nimic „naţional”, iar „adorarea” aces-tora obţine deseori dimensiuni caricaturale.

Modernitatea nu a elimi-nat Tradiţia, Modernitatea a plagiat cu neruşinare Tradiţia. Acest lucru devine vizibil în momentele în care statele mo-derne încearcă să pretindă că ar fi continuatorii formaţiunilor medievale. Anume această disperată tentativă de regăsire a unor „rădăcini istorice”, tră-dează falsitatea statului modern şi incapacitatea lui de a dobândi legitimitate prin propriul „sis-tem de valori”. Evul mediu nu cunoştea noţiunea de „stat”, ci

de „monarh” şi „supuşi”. Ceea ce numim astăzi „stat modern” este radical diferit de ceea ce reprezenta formaţiunea politică medievală, a dispărut odată cu înlăturarea aristocraţiei şi înlo-cuirea „suveranităţii monarhu-lui”, ca expresie a voinţei divine, cu „suveranitatea poporului”, ca expresie a maselor populare. Ce are în comun Republica Moldova cu Ţara Moldovei? Ce legătură are Federaţia Rusă cu Imperiul Rus? Ce legătură are România modernă cu Moldova medievală, Muntenia medievală şi Ardealul medieval? Statul modern român a fost conce-put, de fapt, ca un instrument al ocupaţiei străine, fie că este vorba de Imperiul ţarist, fie de puteri occidentale. Chiar dacă aparent există o linie de conti-nuitate istorică, analizând con-ţinutul noilor şi vechilor forme, lesne observăm că ele, pe lângă faptul că sunt radical diferite, se şi exclud reciproc.

Modernitatea a venit cu propriul său metalimbaj, în care principiul feminin şi cel mas-culin au obţinut noi înţelesuri, care în pofida faptului că imită modelul tradiţional, precum spuneam anterior, sunt radical opuse Tradiţiei. Dacă pentru principiul masculin din cadrul Tradiţiei idealul era calea „răz-boinicului” şi „ascetului”, în modernitate acestea sunt înlo-cuite cu „tâlharul” şi „individu-alistul”. Dacă pentru principiul masculin din cadrul Tradiţiei idealul era calea „Mamei” şi „Iubitei”, în modernitate acestea sunt înlocuite cu „femeia eman-cipată” şi, spundând lucrurilor pe nume, „curvă”.

Vom numi „desacralizare” atribuire de funcţii lucrative improprii şi necorespunzătoare principiului masculin şi feminin de către Modernitate.

În această ordine de idei, de-sacralizarea principiului mascu-lin a însemnat păstrarea formei vechi, dar înlocuirea conţinutu-lui. Aristocraţia a fost înlocuită cu clasa capitalistă, iar puterea care avea un caracter sacru se transformă în sursă de acumu-lare a capitalului. Monarhocen-

trismul (sau teocentrismul) se transformă în egocentrism, iar atitudinea faţă de stat, care în societatea tradiţională era de fapt un aspect al monarhocen-trismului, „evoluează” spre o supunere oarbă faţă de un cult al unei organizaţii politice biro-cratice. Ulterior, această perver-siune ideologică se cristalizează în „ideologia de dreapta”, iar reprezentantul ei cel mai fervent devine conservatorismul euro-pean, naţionalismul de dreapta, liberalismul.

La fel şi principiul feminin degradează într-un cult al ma-selor, egalitarism, pacifism, tole-ranţă, feminism, ateism agresiv şi hedonism. Această pervertire a principiului feminin s-a înca-drat în ceea ce numim „ideolo-gia de stânga”, reprezentată de curentele: social-democraţiei, naţionalismului de stânga, soci-alismului şi comunismului.

Societatea comunistă sovietică – o societate matriarhalăFaptul că societatea comu-

nistă sovietică a fost una matri-

arhală, demonstrează o dată în plus că însăşi ideea comunistă reprezintă o formă perversă a principiului tradiţional feminin. În 1955, în URSS este adoptată legea care legalizează avortul, gest care pentru republice so-vietice a însemnat un adevărat genocid. Fenomenul pruncu-ciderii devine unul de masă. În anul 1959, unei femei sovietice reveneau în mediu patru avor-turi. În conformitate cu pos-tulatele ideologilor comunişti, femeia obţine dreptul exclusiv asupra planificării familiei, iar rolul bărbatului este redus la „mijloc de producţie”. În aceeaşi perioadă, în URSS numărul divorţurilor ajunge la un nivel apropiat de situaţia actuală, de-păşind chiar şi societatea liber-tină occidentală.

Legislaţia sovietică, în pofida faptului că proclama „egalitatea de gen”, diminua drastic rolul bărbatului în familie. Copiii nou-născuţi erau înregistraţi automat pe numele mamei, iar drept de tată asupra copilului era atribuit acelui bărbat care juridic era soţul mamei. În

Page 18: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

18

cazul în care copilul era născut în afara căsătoriei, mama avea dreptul să aleagă singură tatăl copilului. Statisticile demon-strează că în 90-99 la sută din cazurile de divorţ, drepturile asupra copilului erau obţinute de către mamă. Un alt element al matriarhatului sovietic era şi matrilocaţia, locuirea a unei mari părţi a populaţiei de gen masculin în casa soţiei, ceea ce presupunea o inferiorizare mo-rală a soţului în raport cu soţia.

Un capitol interesant al le-gislaţiei sovietice îl reprezentau cazurile de „viol”. Instanţele de judecată obişnuiau să califice ca „adevărate” declaraţiile femeii, iar orice încercare de autoapă-rare a bărbaţilor era ignorată. Situaţii de acest gen permiteau şantajarea persoanelor de sex masculin. În multiple cazuri, soţia apela la presiunea orga-nelor de partid şi colectivelor muncitoreşti în cazurile în care bărbatul „refuza să îndeplineas-că obligaţiile prescrise de legis-laţia sovietică”.

Sunt semnificative cuvintele lui Lenin referitor la politica regimului comunist faţă de rela-ţiile gender: „Puterea sovietică, în calitatea ei de putere a mun-citorilor, în primele luni de la instaurare a înfăptuit o răstur-nare hotărâtă a legislaţiei care se referă la rolul femeii. Din acea lege care punea femeia în pozi-ţie inferioară nu a rămas piatră pe piatră în republica Sovietică” (V.I. Lenin „Despre obiectivele mişcării muncitoreşti feminine în Republica Sovietică”. Discurs în cadrul conferinţei a VI-a a muncitoarelor fără de partid din 23 septembrie 1919).

În cele din urmă, am putea cu îndrăzneală să afirmăm că falimentul familiei din socie-tatea moldovenească nu este decât un faliment al modelului matriarhal sovietic, opus celui patriarhal de până la 1940.

Odată ce tatăl, în societatea sovietică, juca rolul de sursă de venituri, criza economică a însemnat excluderea absolută a acestuia din viaţa familiei. Celu-la familiei de model sovietic s-a spart, deoarece după dispariţia

URSS, bărbatul a devenit un „obiect de prisos” sau chiar o „o gură în plus” în gospodărie. Acest fapt este confirmat de creşterea bruscă a nivelului de divorţuri de la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90.

În acelaşi timp, schimbările modelului familiei au mers pa-ralel cu metamorfoza sistemului politic: odată cu falimentul băr-batului, are loc falimentul auto-rităţii statului, instaurarea unei anarhii politice şi a dictaturii grupărilor criminale.

De altfel, repartizarea celor două principii pe orientări politice este una foarte conven-ţională. În realitate, paradigma modernă păstrează o unitate ideologică de invidiat. Acest lu-cru explică de ce nici o revoluţie modernă nu a avut efecte pozi-tive şi nu a provocat niciodată schimbări reale. Schimbarea nu se poate produce în cazul în care nu depăşeşti limitele para-digmei, a unei paradigme care înglobează atât liberalismul, cât şi comunismul. Ostilitatea şi beligeranţa între cele două ideologii nu este decât un joc care are sarcina păstrării Sis-temului şi a paradigmei care îl legitimează. În momentul în care paradigma este ameninţată, componentele ei se coalizează împotriva pericolului comun, aşa cum a fost în cazul alianţei URSS, SUA şi a Marii Britanii împotriva Germaniei hitleriste. Observabil este faptul că mode-lul societăţii comuniste nu a fost niciodată respins, în principiu, de către liberali, iar liberalismul, capitalismul a fost privit de că-tre comunişti ca o etapă absolut necesară pentru edificarea unei societăţi iniţial socialiste, apoi comuniste.

Postmodernitatea – deconstruţia paradig-mei moderne şitradiţionalisteProcesul însă nu se sfârşeşte

aici. Pe scenă apar postmo-derniştii, care anunţă cu fast „moartea tuturor ideologiilor” sau chiar „sfârşitul istoriei”, referindu-se, în realitate, la moartea paradigmei moderne

şi instaurarea totalitarismului postmodern.

Noua paradigmă este de pă-rere că modernul „conţine prea multe elemente din premodern” (în realitate imitaţii a premo-dernului), respectiv critica mo-dernului de către postmodern se reduce la identificarea în modern a elementelor „arhaice” şi desfiinţarea lor.

Principiul masculinităţii şi feminităţii cunosc aici o ciu-dată deconstrucţie. Ambele sunt declarate ficţiuni, rodul „imaginaţiei colective”. Noua paradigmă postmodernă de-clară un război atât paradigmei premoderne, tradiţionaliste, cât şi celei moderne, printr-un „anticapitalism” sau „anticomu-nism” declarat. Spre exemplu, în România, Marian Sârbu, unul din deputaţii care a părăsit rân-durile Partidul Social Democrat în favoarea unui nou proiect politic de stânga, declara că „noul partid trebuie să impună capitalismul cu faţă umană şi să permită renunţarea la ideo-logie”, o astfel de afirmaţie este

clasică pentru un politician cu viziuni postmoderniste.

Familia tradiţională este declarată o ficţiuni şi un ana-cronism, propunându-se forme „alternative” ale „familiei”, de aici şi existenţa identităţii se-xuale a omului supusă îndoielii prin vehicularea ideii alegerii voluntare a genului (homose-xualitatea), iar statul îşi pierde din importanţă în favoare unor organizaţii internaţionale, reţele de interese sau corporaţii trans-

naţionale. În SUA comunismul neo-

troţkist fuzionează cu adepţii conservatorismului american, dând naştere unei struţocămile numită „doctrina neoconserva-toare” sau „noua dreaptă anglo-americană”, care încearcă să le-gitimeze procesul de globalizare din paradigma tradiţională sau cea modernă. Spre exemplu, SUA, NATO se prezintă pe scena internaţională ca un „răz-boinic” care are drept sarcină să „protejeze” statele mai mici de pericolul „comunist”, „terorist”, „rusesc”, „iranian” sau „chinez”.

Pe de altă parte, are loc şi apariţia unei „stângi” post-moderniste, care declarativ se plasează în opoziţie faţă de neo-conservatorism, propunând „al-terglobalizare” sau „globalizare alternativă”, proiect tentant, dar, în final, cu nimic mai deosebit decât proiectul neoconservator. Aici plasăm diversele mişcări feministe, pacifiste, ecologiste, mişcările pentru apărarea gay-lor şi lesbienelor, organizaţii care promovează „dreptul fe-

meii la avort”, diverse instituţii represive care înfierează orice derapaje de la principiul „tole-ranţei” şi „nondiscriminării”, curentele literare postmodernis-te, adepţii conceptului neoco-munist al „societăţii deschise”, teoretizate de Karl Popper şi promovate intens prin interme-diul reţelelor internaţionale de organizaţii non-guvernamentale finanţate de multimiliardarul George Soros, un discipol al lui Popper.

Page 19: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

19

„Noua stângă”, stânga post-modernă sau „liberalism de stânga”, s-a născut în anii ’60. Momentul istoric care anunţă naşterea „stângii postmoderne” este „revolta studenţească” din anul 1968, petrecută sub slo-ganul sugestiv: „Să interzicem interdicţiile!”. Distanţându-se de comunism şi socialism, „noii stângişti” se declară luptători împotriva manipulării, împotri-va consumismului, promovând totodată dreptul la libera ex-primare şi „democraţia partici-pativă”. Aceştia declară război tuturor valorilor sociale, fără a propune în schimb un alt sistem de valori.

Stânga postmodernă repre-zintă un cult al pământului, un cult al globului pământesc, în cadrul căruia problemele naţi-unilor, ale oamenilor îşi pierd orice însemnătate.

Este interesantă evoluţia simbolurilor socialiste. Dintr-o armă propagandistică anticapi-talistă, acestea s-au transformat în nişte „brand-uri” comerciale, pierzând din conţinutul de altă dată. Un exemplu elocvent este imaginea lui Che Guevara, care dintr-un element anti-Sistem s-a transformat într-o marcă comercială. De altfel, toată miş-carea de stânga în epoca post-modernismului a degradat la nivel de subcultură de tineret în care adolescenţii îşi manifestă toate sentimentele de frustrare. În cazul Republicii Moldova situaţia este aceeaşi, doar că spre deosebire de „stângismul” occidental, la noi este la modă „naţionalismul” fără conţinut. Maiouri negre cu harta „Româ-niei Mari”, „Basarabia pământ românesc”, reprezintă aceeaşi formă de destructurare a unei valori ca şi în cazul figurii lui Che Guevara, simbolul „revo-luţionalismului social” de altă dată în Europa. „Românismul”, în forma în care se prezintă acum în Basarabia, nu este de-cât o „modă” care durează exact atât cât durează şi perioada adolescentină, care în măsura maturizării se transformă fie în pesimism şi „pragmatism”, fie într-o orientare ideologică ma-

tură (în cele mai rare cazuri).Frontiera dintre dreapta şi

stânga postmodernă este iarăşi una convenţională. De cele mai multe ori, atât sponsorii „noii stângi”, cât şi sponsorii „neo-conservatorilor” sunt aceleaşi persoane, care se simt foarte confortabil când pot manipula publicul cu „cele două extreme”.

Pe plan politic nu domină atât grupurile politice compac-te, cum a fost în cazul epocii moderne, ci „brandul” şi teh-nologiile sociale. Politicianul postmodern îşi asumă acel dis-curs, care convine unui anumit context şi moment. Politicianul nu mai este un promotor al unei viziuni, ideologii politice, ci un actor. În acest moment, un rol important îl are specialistul în tehnologii politice, „magi-cianul” care la comanda unor sponsori, cu ajutorul mass-me-dia, este capabil să creeze orice realitate virtuală. Revoluţiile, răsturnările de situaţie în po-litica internă şi internaţională, războaiele devin simple elemen-te ale unor scenarii cu obiective

şi scopuri bine determinate. Un exemplu cras este cel al „revolu-ţiilor colorate”, „revoluţiile post-moderniste”, care sunt destul de departe de sensul etimologic al „revoluţiei”.

Atragem atenţia asupra faptului că Republica Moldova anilor ’90 era un proiect con-ceptual al „noii stângi”. Ideile, concepţiile după care a fost constituită „societatea civilă” şi după care activează şi astăzi sunt „neostângiste”. Evidenţiem în special activitatea reţelei de organizaţii finanţate de multi-miliardarul George Soros şi al unei astfel de „fabrici” de inte-lectuali „neostângişti” cum ar fi „Colegiul Invizibil”, care a reuşit să creeze un număr important de cadre care ulterior au devenit agenţi de influenţă în cadrul societăţii civile.

O alternativă europeanăCa reacţie la „neconser-

vatorism” şi „noua stângă”, în 1969, în Franţa se naşte un cu-rent alternativ care îşi propu-

ne o „revoluţie conservatoare”, o reîntoarcere la paradigma tradiţională. Această mişcare a primit denumirea neoficială de „noua dreaptă”, semn că se detaşează radical de ceea ce a reprezentat „vechea dreaptă”: conservatorismul şi liberalis-mul, opunându-se radical faţă de ceea ce reprezintă „vechea” şi „noua” stângă.

În acelaşi timp, noua dreaptă supune unor critici fascismul, naţionalismul chiar dacă are, în anumite aspecte, tangenţe cu aceste curente. Gruparea care constituie nu-cleul ideologic al acestei „noi drepte” este „Grupul pentru Studierea Civilizaţiei Europe-ne” (GRECE), având în frunte pe Alain de Benoist.

Din păcate, această grupare are unele devieri spre ocultism şi neopăgânism, ceea ce vine în contradicţie flagrantă cu modul în care est-europenii înţeleg renaşterea Tradiţiei.

Şi totuşi tradiţia...În pofida tuturor schim-

bărilor din istorie, paradigma tradiţionalistă a supravieţuit. A supravieţuit datorită fap-tului că nu este un produs al individului sau al unor procese sociale, ci produs al inconştientului colectiv. Tra-diţia este însăşi o definiţie a umanului, acel „ceva” pe care noi nu îl putem defini, dar îl conştientizăm când spunem „omenesc”, „normal”, „firesc”, „profund”, poziţionându-ne voluntar sau involuntar în opoziţie faţă de tot ce înseam-nă falsitatea modernităţii şi a postmodernităţii. Tradiţia are capacitatea nelimitată de a supravieţui până la secarea completă a resurselor post-modernităţii, când Sistemul va întra în criză, iar principiile fundamentale ale societăţii tradiţionale vor fi gata pentru o revenire în forţă.

Criza de Sistem deja se resimte, însă nimeni nu poate spune cât va dura această criză şi când se va sfârşi, un singur lucru este sigur: sfârşitul este unul ireversibil.

Page 20: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

20

Securitate

În condiţiile procesului de globalizare, pentru fiecare stat devine importantă nu atât menţinerea unor ritmuri înalte ale dezvoltării economice, cât realizarea unei creşteri econo-mice stabile. Această stabilitate presupune minimizarea riscuri-lor cauzate de factorii interni şi externi. Pentru atingerea acestui obiectiv, trebuie să se ţină cont de criteriile securităţii naţionale şi ale securităţii economice ca componentă de bază a acesteia.

În traducere din limba greacă, termenul „securitate” înseamnă „a deţine controlul asupra situaţiei”. Securitatea poate fi definită ca o situaţie în care orice subiect se află în deplină siguranţă şi protecţie, fiind ferit de influenţa anumitor factori. În sens larg, securitatea presupune protecţia nevoii evidente, fiziologice, social-eco-nomice, spirituale şi situaţionale de resurse, tehnologii, informa-ţii şi idealuri morale, necesare activităţii vitale şi prosperării populaţiei.

Un loc deosebit printre diferitele tipuri ale securităţii (socială, ecologică, demografi-că, politică, militară, ştiinţifico-tehnologică, informaţională, energetică, culturală, de drept, umanitară, psihologică) îl ocupă securitatea economi-

că, datorită faptului că toate tipurile de securitate nu pot fi realizate în măsură deplină, fără asigurarea securităţii economi-ce. Esenţa securităţii economice reprezintă acea stare a econo-miei şi a instituţiilor puterii, când este garantată protecţia intereselor naţionale, dezvolta-rea socialmente orientată a ţării în ansamblu, fiind asigurat un potenţial de apărare suficient chiar şi în condiţiile cele mai grele ale evoluării proceselor interne şi externe.

Până în prezent s-au afirmat două direcţii principale în abor-darea fenomenului de securitate economică: anglo-americană şi asiatică. În conceptul anglo-american scopul fundamental al sistemului economic constă în asigurarea standardelor înalte de viaţă pentru cetăţenii ţării. În viziunea asiatică securitatea economică înseamnă, în primul rând, creşterea puterii econo-mice naţionale pe plan extern. Indiferent de viziuni, este imposibilă abordarea dimensi-unii economice a securităţii na-ţionale separat de cea politică, militară, informaţională etc.

În această ordine de idei, prin securitate economică naţi-onală a Republicii Moldova se are în vedere situaţia în care nu există bariere interne sau exter-ne pentru asigurarea intereselor naţionale în domeniul econo-mic. Pentru securitatea econo-mică naţională este important ca cetăţenii, agenţii economici privaţi şi societatea civilă în an-samblu să înţeleagă şi să susţină interesele economice naţionale şi politicile economice, financi-are, fiscale, bancare, monetare, comerciale, investiţionale etc. Totodată, promovarea de către stat a unor politici de utilizare a resurselor economice nu trebuie

să contravină principiilor de liberă iniţiativă şi concurenţă, de intangibilitate a proprietăţii private şi nu presupune implica-rea statului în domeniile în care mecanismele de piaţă pot func-ţiona mai eficient în absenţa intervenţiei guvernamentale.

Indicatorii securităţii economicePentru aprecierea riscurilor

şi consecinţelor acestora sunt utilizate criteriile securităţii economice, care pot fi expri-mate prin anumiţi indicatori. Pentru securitatea economică a ţării, o importanţă primordială o au nu atât indicatori înşişi, cât valorile lor extreme, care pot împiedica dezvoltarea normală a factorilor de producţie, pot conduce la formarea unor ten-dinţe negative cu efect distruc-tiv asupra securităţii economice a ţării.

Unii din principalii indica-tori ai securităţii economice ai Republici Moldova vor fi analizaţi în continuare.

Produsul intern brut (PIB) - volumul global al mărfurilor şi serviciilor din economie, exprimat în valoare bănească şi

realizat într-o anumită perioa-dă de timp. Pentru ţările cu o economie de piaţă dezvoltată, se consideră normale ritmurile anuale de creştere a PIB de 2,7-4%. Pentru perioadele de formare a economiei de piaţă şi de reforme radicale, ca accepta-bili pot fi consideraţi parametrii negativi ai acestui indice sau o mică creştere de 0,5-1,5% pe an. Perioada de descreştere nu trebuie să depăşească 2-3 ani.

Începând cu anul 2000 economia Republicii Moldova a revenit pe traiectoria creşterii, şi doar ca urmare a crizei eco-nomice mondiale în 2009 s-a înregistrat o scădere a PIB-ului. În conformitate cu Raportul Băncii Naţionale a Moldovei, produsul intern brut estimat în preţuri curente pentru anul 2009, a constituit de 60043 milioane lei, înregistrînd o reducere cu 6,5 % faţă de anul 2008, rezultat mai bun decât cel estimat – o reducere de circa 8-10%.

Rata inflaţiei. Se consideră normal o rată anuală a inflaţiei de circa 5-6%, specifică ţărilor dezvoltate care elaborează şi utilizează măsuri speciale de

Securitatea economică a Republicii Moldova în condiţiile globalizăriide Irina PALADI

Page 21: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

21

stopare a inflaţiei în cazul de-păşirii cifrei de 10% anual. Con-form Raportului Băncii Naţio-nale a Moldovei, rata inflaţiei la 31 decembrie 2009, a constituit 0,4 la sută comparativ cu 7,3 la sută înregistrat la finele anului 2008. Acest indice record de mic în 19 ani de independenţă este explicat de efectele crizei asupra reducerii consumului şi a preţurilor, astfel că în 11 luni ale anului 2009 a fost înregistra-tă de deflaţie de 0,5% şi doar în decembrie a fost înregistrată o inflaţie de 0,9%.

Balanţa de plăţi sintetizează situaţia relaţiilor economice externe ale ţării dintr-o anu-mită perioadă. Anul 2009 s-a caracterizat prin instabilitate pe principalele pieţe internaţi-onale, înregistrindu-se creşteri şi scăderi considerabile ale preţurilor la resursele energetice şi fluctuaţii ale principalelor valute. Balanţa de plăţi a Repu-blicii Moldova şi în anul 2009 înregistrează un deficit. Astfel, deficitul contului curent al ba-lanţei de plăţi, conform Băncii Naţionale, a constituit 317,71 mil.USD în primele 9 luni ale anului 2009, comparativ cu 987.40 mil.USD în anul 2008. Îmbunătăţirea situaţiei contului curent a fost determinată de reducerea deficitului comercial, care s-a redus cu 59,9 la sută faţă de anul precedent, consti-tuind 1980,6 mil.USD. Şi totuşi această ameliorare a situaţiei se datorează nu majorării exportu-rilor şi creşterii competitivităţii produselor autohtone pe pieţele externe, ci reducerii importu-rilor ca urmare a diminuării cererii şi a remitenţelor.

Rata şomajului indică raportul numărului de şomeri către numărul total al forţei de muncă, exprimat în %. În conformitate cu datele BNS al Moldovei, rata şomajului a crescut de la 3,9 % în 2008 la 6,2 % la sfârşitul anului 2009.

Deficitul bugetar indică ni-velul depăşirii cheltuielilor din buget a veniturilor bugetului. În anul 2009 veniturile în bugetul de stat au constituit 3,6 miliarde lei (circa 1,05 miliarde dolari),

sau cu peste 15% mai puţin decât în 2008, (totuşi, acestea au depăşit cu 3% cifrele prevăzute în buget). Deşi a fost un an de criză, cheltuielile bugetare au crescut în comparaţie cu anul precedent cu 4,5%, constituind 17,2 miliarde de lei (1,35 miliar-de dolari). Acestea însă au fost cu aproape 4% mai mici decât cele prevăzute în bugetul de stat pentru anul 2009. Bugetul de stat în anul 2009 s-a soldat cu un deficit de 3,6 mlrd.lei.

Datoriile de stat reprezintă suma algebrică a deficitului bugetului şi surplusului lui în toţi anii precedenţi. Problema datoriei externe a apărut in Republica Moldova la mijlocul anilor ’90 şi s-a agravat după criza financiară regională, din 1998. Dacă în 1991, Republica Moldova nu avea datorii exter-ne, către finele anului 2009, da-toria de stat externă a constituit 14,6 miliarde de lei (aproape 1,2 miliarde de dolari), sau cu peste 1,5 miliarde lei mai mult decât la 31 decembrie 2008. Cea mai mare parte a acesteia o consti-tuie datoria externă, care se esti-mează la circa 774 milioane de dolari, dar în scădere cu peste 4 milioane de dolari. Datoria in-ternă în 2009 a constituit circa 5 miliarde de lei, sau cu circa 1,6 miliarde mai mult decât în anul precedent.

Sărăcia este situaţia în care principalele necesităţi ale individului nu pot fi acoperite cu resursele accesibile pentru satisfacerea lor. Creşterea eco-nomică înregistrată de Repu-blica Moldova pe parcursul anilor 2000-2004 a contribuit la reducerii sărăciei, astfel, în anul 2004, doar 26% din populaţia ţării era sub pragul absolut al sărăciei. În pofida faptului că în anul 2005 s-a păstrat tendinţa de creştere economică din anii anteriori, acest lucru nu a avut un impact pozitiv asupra redu-cerii sărăciei în ţară, în special în mediul rural, unde ratele sărăciei au înregistrat o tendinţă de creştere. Astfel, conform estimărilor Băncii Mondiale în 2008 nivelul sărăciei în Moldo-va a fost de circa 40%.

Factori de risc pentru securitatea economică a Republicii MoldovaPrintre principalii factori en-

dogeni de risc pentru securita-tea economică pot fi evidenţiaţi:

Accentuarea fenomenului migraţiei externe având aât o dimensiune economică (prin deficitul forţei de muncă în anumite sectoare), cât şi o dimensiune socio-demografică (natalitate scăzută şi îmbătrani-rea populaţiei).

Continuarea tendinţelor de creştere exagerată a consumului privat şi a importurilor pentru consumul curent în baza remi-tenţelor.

Alocarea insuficientă a fondurilor publice destinate formării iniţiale şi continue a resurselor umane şi stimulării activităţilor de cercetare-dez-voltare-inovare.

Diminuarea încasărilor la bugetul public naţional datorită reducerii producerii şi a consu-mului.

Populaţia care a reuşit să iasă din limita sărăciei este foarte vulnerabilă din cauza crizei, ceea ce pune presiune asupra cheltuielilor sociale ale statului.

Creşterea ratei şomajului.Dezvoltarea insuficientă a

infrastructurii financiare, orga-nizaţionale şi informaţionale a susţinerii exportului moldove-nesc şi raţionalizării structurii importului.

Printre factorii externi care înăspresc pericolul securităţii în domeniul economic al Republi-cii Moldova se numără:

Criza sistemului financiar mondial, fluctuaţiile preţurilor mondiale la produsele petro-liere, gaze naturale, materie primă, cu efecte majore asupra inflaţiei şi securităţii energetice naţionale;

Criza economică în statele din care provin majorita-tea remitenţelor lucrătorilor moldoveni, care are impact negativ asupra nivelului de trai al populaţiei;

Creşterea costurilor finanţă-rii externe ca urmare a turbu-lenţelor financiare internaţio-

nale şi a scăderii rating-ului de ţară.

Creşterea datoriei externe a statului

Reducerea exportului şi importului

Dependenţa totală a econo-miei ţării noastre de resursele energetice ale altor state

Incertitudinea cu privire la atitudinile investitorilor străini faţă de piaţa Republicii Mol-dova, cauzată în primul rând de instabilitatea politică, de creşterea deficitului extern, cu efecte negative asupra volumu-lui şi calităţii investiţiilor străine directe.

Înrăutăţirea poziţiei Re-publicii Moldova la capitolul libertăţii economice (în cobo-rîre 5 poziţii în topul „Index of Economic Freedom” elaborat de Fundaţia Heritage şi „The Wall Street Journal”). Libertatea investiţională, financiară, liber-tatea pieţei muncii, corupţia şi dreptul la proprietate sunt punctele slabe ale economiei moldoveneşti. În schimb, Repu-blica Moldova se bucură de un înalt grad de libertate a afaceri-lor, libertate fiscală, comercială, peste media globală, chiar dacă la unele capitole are scoruri mai mici decât în anul trecut.

Unele recomandări:Pentru asigurarea securităţii

economice naţionale este im-portantă nu doar monitorizarea situaţiei securităţii economice a Republicii Moldova, ci şi luarea de măsuri în vederea prevenirii apariţiei unor eventuale peri-cole. La principalele măsuri de asigurare a securităţii economi-ce pot fi raportate următoarele acţiuni:

Stabilirea ca obiectiv eco-nomic strategic al Republicii Moldova reducerea treptată, într-o perioadă de timp cât mai scurtă, a decalajelor care separă Republica Moldova de nivelul mediu al UE referitor la valoarea PIB-ului per locuitor şi la calitatea vieţii populaţiei.

Constituirea unui mediu de afaceri favorabil inovării şi o politică clară şi realistă în domeniu, care să pornească de

Page 22: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

22

la stimularea activităţilor de cercetare-dezvoltare-inovare cu plasarea accentelor spre inovare şi transfer tehnologic, din nevo-ia de a valorifica cât mai rapid rezultatele cercetării. Pe termen scurt, este mai importantă pre-luarea decât crearea de tehnolo-gii, din perspectiva de creştere accelerată a productivităţii.

Creşterea considerabilă a calităţii managementului economic la toate nivelurile, de la cel naţional sau regional pană la nivel de întreprindere, pentru utilizarea eficientă şi completă a resurselor de capital disponibile şi atragerea unor surse de finanţare suplimentare pentru investiţii atat în dotarea cu tehnologie modernă, în cercetarea ştiinţifică, dezvolta-rea tehnologică şi inovare, cat şi în formarea şi perfecţionarea forţei de muncă.

Securitatea economică e strâns legată de asigurarea potenţialului reproductiv al Republicii Moldova, de aceea nu trebuie neglijată problema „exodului de creier”.

Promovarea de către stat a unei politici de economisire a resurselor ce va contribui la consolidarea securităţii energetice prin economisirea riguroasă a energiei şi sporirea rentabilităţii producţiei, eficien-ţei transportului şi consumului de energie.

Creşterea securităţii eco-nomice a ţării nu este posibilă fără o reorganizare structurală a economiei, ce nu poate fi reali-zată decat cu condiţia efectuării unor investiţii de proporţii ca urmare a ameliorării climatului investiţional.

Necesităţile investiţionale de dezvoltare a Republicii Moldova solicită implicarea activă a statului şi a sectorului privat în menţinerea unui mediu de afaceri favorabil investiţiilor de capital autohton şi străin destinate modernizării şi dez-voltării durabile a ţării. Pentru creşterea ratei de investiţii pe termen mediu şi lung trebuie continuată politica de atragere a investiţiilor străine directe, în special ale celor care pot con-

tribui substanţial la creşterea exportului, astfel ca exportul să devină determinantul principal al creşterii economice.

Fiind o economie mică (din cauza că nu poate influenţa în mod esenţial preţurile internaţi-onale la nici unul din produsele pe care le tranzacţionează în ex-terior) şi deschisă (nu restricţio-nează semnificativ importurile, iar exporturile asigură o parte esenţială a venitului naţional), pentru Republica Moldova este vitală asigurarea unor condiţii normale de desfăşurare a expor-turilor şi importurilor şi a unui raport de schimb internaţional favorabil. Aceasta implică redu-cerea oricăror genuri de riscuri ce pot afecta schimbul inter-naţional, atât riscuri interne, cât şi externe. Din perspectiva internă, riscurile se micşorează odată cu diversificarea structu-rală pe produs a exporturilor şi importurilor. Însă poate fi acceptată şi o sporire a concen-trării exporturilor din contul unor produse cu o înaltă va-loare adăugată, obţinând astfel venituri care compensează ris-curile asumate, cât şi o concen-trare mare a importurilor unor bunuri de investiţii, deoarece aceasta va permite asigurarea unei creşteri economice mai bune în viitor. Din perspectiva externă, riscurile economice se micşorează odată cu diversifica-rea geografică a exporturilor şi a importurilor.

Pentru asigurarea echi-librului balanţei comerciale este necesar de o creştere substanţială exportului prin înviorarea ramurilor tradiţio-nale a economiei ca: vinificaţie, producerea uleiurilor pentru industria cosmetică şi parfume-rie, a conservelor din legume şi fructe, sucuri etc. Promovarea continuă a exportului devine o problemă vitală pentru creşte-rea economică şi stabilizarea ei, de aceea se cer măsuri radicale ale organelor de decizie spre: încurajarea antreprenoriatului mic şi mijlociu în privinţa pro-ducţiei prime pentru prelucra-rea ulterioară a lor în articole de export; perfectarea bazei

legislative privind achiziţiile publice pentru a asigura o piaţă garantată producătorilor autoh-toni; susţinerea ramurilor, care produc mărfuri de substituire a celor de import ca suport de ameliorare a stării balanţei co-merciale; reorientarea structurii exportului în direcţia produ-selor cu o mai mare pondere a valorii adăugate; implementarea tehnologiilor avansate posibile să majoreze calitatea produse-lor la cererea pieţei europene; stabilizarea tarifelor vamale de durată medie la obiectele de import-export etc.

Necesitatea îmbinării reuşite a liberalizării pieţei cu o politică protecţionistă. Pentru a proteja ramurile autohtone „tinere”, în proces de dezvoltare, şi pentru menţinerea competitivităţii lor, pot fi utilizate o serie de mij-loace: reglementarea tarifară, taxe antidumping, taxe speciale şi compensatorii, restricţii netarifare, inclusiv cotarea şi licenţierea, aşa-numitele bariere „tehnice” în sfera comerţului. Totuşi, măsurile de protecţie nu trebuie să impiedice „rebutarea” producţiilor ineficiente. Aceste măsuri sunt necesare, pentru a ajuta intreprinderilor, sectoa-relor şi ramurilor potenţial capabile „să se pună singure pe picioare”, ca să poată face faţă concurenţei.

Alegerea strategiei politi-cii economice externe este o

sarcină importantă pentru in-tegrarea cu succes în economia mondială. Aceasta trebuie să includă: diversificarea zonelor de acces pentru exporturi-le moldoveneşti, asigurarea securităţii energetice, atragerea investiţiilor străine, implemen-tarea standardelor Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) în comerţul moldovenesc, extinderea zonelor de comerţ liber.

În elaborarea concepţiei se-curităţii economice a Republicii Moldova o condiţie esenţială de asigurare a intereselor naţionale în acest domeniu trebuie să fie tranziţia spre dezvoltarea dura-bilă cu un anumit nivel al regle-mentării de catre stat a proce-selor economice ce garantează o funcţionare şi o dezvoltare continuă şi eficientă a economi-ei şi care asigură o soluţionare echilibrată a obiectivelor soci-al-economice, a problemelor protejării mediului ambiant cu scopul satisfacerii necesităţilor generaţiilor actuale şi viitoare. Astfel, securitatea economică este concepută ca posibilitate şi stare de pregătire a economiei de a asigura condiţii decente de viaţă şi de dezvoltare a persona-lităţii, stabilitate social-econo-mică şi militaro-politică a socie-tatii şi a statului, de a contracara pericolele interne şi externe.

Page 23: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

23

Cu Al Pacino şi Chris O’Donnell în rolurile centrale, Scent of a woman, dezvoltă ideea şi condiţia omului în soci-etate precum şi integrarea lui în rîndurile ei.

Charlie Simps îşi face studiile în primul an la una din universităţile din Harward, are nevoie de bani, întrucît părinţii divorţaţi nu prea îi poartă de grijă, de aceea se hotărăşte să muncească în week-end. Colonelul Frank, în urma unui accident, şi-a pierdut vederea şi ajunge a fi o povară pentru rudele sale, cărora le face zile fripte din cauza caracterului său dur şi dificil. Pentru Charlie este un test destul de complicat, predispus să suporte toate ca-priciile şi apucăturile colone-lului, care încercă să-l facă să se răzgîndească, Charlie însă nu cedează, are nevoie de bani şi asta este unica şansă pentru sfîrşitul de săptămînă.

Aceste două personaje, diferite ca vîrstă, statut social şi potenţial de acţiune, sînt puse să trăiască şi să acţioneze împreună două zile în care reuşesc să treacă printr-un şir de evenimente şi peripeţii

precum şi unele momente de cugetare asupra unor momente decisive din viaţă. Charlie – tînăr student, Frank – colonel trecut de vîrsta a doua, orb, impulsiv, cu anumite predilecţii spre anormal, simte mirosul femeilor, o aptitudine pe care o manifestă pe parcursul întregu-lui film. Probabil mirosul supra dezvoltat compensează lipsa vederii, pe care colonelul Frank a pierdut-o din cauza unor capricii de ale sale. Frank este unul din multele roluri neordi-nare interpretate de Al Pacino, roluri de excepţie, modelate cu mult talent şi măiestrie. Colo-nelul Frank ar fi un exemplu de urmat, un model pentru cei care, în unele momente, sînt gata să cedeze în faţa unei pro-bleme sau greutăţi. Colonelul Frank ia de la viaţa poate mai multe decît ar lua un om total sănătos, colonelul Frank, prin handicapul său, lipsa vederii, vede mai multe decît încearcă să vadă Charlie la ai săi nici 18 ani împliniţi. Întîlnirea lui Charlie cu Frank ar compensa lipsa pă-rintelui şi al unui sprijin moral atît de necesar în unele clipe de grea cumpănă. Dar omul

nu este o maşină care produce energie şi bună dispoziţie, nu se alimentează cu uleiuri tehnice şi nu poate fi înlocuit cu piese noi cînd cele vechi se uzează, omul cedează într-un moment, colonelul Frank nu este o excep-ţie. Charlie îl ajută să depă-şească starea depresivă la care este supus, chiar este gata să-şi zboare creierii, iar ca răsplată, Frank îl ajută să rezolve unele probleme intervenite la univer-sitate în care se decide onoare lui Charlie.

A trăi viaţa mai departe indiferent de ce s-ar întîmpla, este mesajul central pe care încearcă filmul să-l scoată în evidenţă. Caracterul dur al lui Frank pare că nu are niciun strop de sensibilitate, nu poate iubi, nu poate plînge, spre final însă apare mic şi neajutorat ca fiecare dintre noi. Omul este dispus să iubească, să plângă, să se bucure, să cedeze.

În prima sa discuţie cu Char-lie, în atitudinea celor din jurul său, în atitudinea rudelor, Frank apare ca un bădăran scrupulos, lipsit de calităţile omeneşti, un invidios înrăit pe toţi cei care pot vedea, cu un caracter com-

plicat şi noduros. Se dovedeşte că el poate iubi, poate fi galant cu o domnişoară, are visuri, conduce extrem de bine un Ferrari, iar spre finalul filmului reuşeşte chiar să şi impresione-ze o profesoară de ştiinţe poli-tice, presupunîdu-se o relaţie pe viitor. Finalul emoţionează prin omenescul său, Frank revine acasă altul decît cel care a plecat. Aristotel spunea că personajul central dacă spre final apare acelaşi ca la început, apoi opera este una de nonva-loare, Frank este altul, din cele cîteva replici pe care le schimbă cu cei doi copii ai nepoatei sale la care locuieşte, pare a fi un Frank sociabil şi mai deschis spre noi relaţii. Charlie se alege cu o sumă frumuşică de bani de buzunar, onoarea nepătată şi împăcat cu gîndul că a reuşit prin ceva să fie de ajutor acestui biet ratat infirm, cum l-a văzut iniţial pe Frank.

Ca structură şi subiect, fil-mul se încadrează în parametrii clasici, reuşind să aducă pentru fiecare spectator cîte un sfat, o învăţătură şi o bună dispoziţie.

de Ion GUŢU

observatorul cultural

Scent of a woman

Page 24: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

24

cultura

În seara zilei de 10 martie 2010, în incinta Bibliotecii Universităţii din Varşovia a avut loc proiecţia filmului «Królik po berlińsku» («Ie-puraş ca la Berlin»). Filmul conţine cadre documentare filmate fie întîmplător, fie intenţionat, de patrulele din zona zidului, într-un răstimp de peste 45 de ani. Acestea se referă în principal la iepuraşi şi la modul în care aceştia văd lumea. Pînă aici ar putea fi ceva banal, nu? Dar abia acum apare argumentul zdrobitor al autorilor filmului. Aceşti iepu-raşi foarte frumoşi locuiesc pe spaţii întinse din oraşul Berlin de după cel de-al doilea război mondial. Ei profită de faptul că între Berlinul sovietic şi Berlinul «occidental» se întind pajişti nepopulate de nimeni.

În timpul lui N. Hruşciov, viaţa devine în genere un rai pentru iepuraşi. Aceasta are loc după construcţia zidului berlinez. De ce? Pentru că între cele două ziduri, în zona de securitate, iepuraşii se aflau în deplină siguranţă de cîini, vulpi şi chiar de mîinile oamenilor. Deja după mai multe generaţii, iepurii nu mai cunosc altă realitate decît cea dintre ziduri. Ei nu ştiu cum arată o pădure, dar nici de pericolul vulpilor.

Totuşi, la un moment dat, din film am putea înţelege ca prin anii 1970 sau 1980, iepuraşii încep să fie vînaţi nemilos de straja germană de est (astfel ni se sugerează o realitate mai largă – de fapt tot mai mulţi vroiau să plece din RDG). Atunci cînd zidul cade, iepuraşii scapă la libertate! Şi ce este cel mai important, se-curitatea de care vorbeam mai

sus şi libertatea de după 1989 nu sînt întîmplătoare. Fiind liberi, ei au inundat parcurile din Berlin. Şi aici au apărut problemele. Pe de o parte oa-menii încep să îi prindă, pe de alta autorităţile oraşului sînt disperate ce să facă în vederea salvării ierbii.

În linii generale, cam acesta este filmul. Un film care ne propune să medităm profund despre cele întîmplate.

Din păcate, mi-e teamă că în parametrii societăţii moldo-veneşti aceasta nu e posibil.

Proiecţia a fost urmată de o discuţie moderată de un polo-nez care a lucrat mulţi ani co-respondet în Germania. Prima întrebare i-a adresat-o lui Ja-nusz Wróbelski (în continuare

JW), care ţine cronica filmelor în cadrul revistei săptămînale de analiză – „POLITYKA”.

Moderatorul (în continuare M.) – De ce filmul nu a obţi-nut premiul OSCAR?

JW – În această concurenţă a filmelor americane, neobiş-nuit de rar sînt nominalizate filme europene. Mulţumită acestei nominalizări filmul va ieşi pe ape largi. A fost un film neobişnuit de inteligent pentru americani. E un film metafo-ric. E un film ironic. Trebuie să ştii despre ce spaţiu (aici şi în sens geografic, dar şi cul-tural-istoric, din perspectiva mentalităţilor – n.n.) vorbeşte filmul.

Al doilea aspect ţine de

concurenţă. Celelalte patru filme rămase erau quasirepor-taje. Filmul care a cîştigat e despre o femeie ce are o boală grea. Filmul nostru se adresea-ză mai mult la raţiune.

A fost un film promovat fantastic în Statele Unite. Acest film, a avut pentru o aşa scară mică, o reclamă fantastică prin recenziile din presa de la „Hollywood Report” la „New York Times”.

M. – Să fie acest film în genere un document?

JW. – Cu siguranţă e un document de creaţie. Iepuraşii sînt o realitate evidentă a aces-tei istorii. Ieşirea la libertate a fost ucigaşă pentru ei. Creaţie e la fel comentariul care aduce aminte de filmul fabular. Poate fi citit în cîteva moduri. Doar că întrebarea e – Ce reprezin-tă azi un documentar clasic? Documentul niciodată nu arată realitatea aşa cum este (! – n.n.), ci e viziunea autoru-lui. E viziunea autorului care porneşte de la realitate.

M. – Securitatea în schim-bul libertăţii? Să fie justă această imagine dacă ne refe-rim doar la RDG? (...) Nu e un punct de vedere polonez?

JW. – „Un răspuns simplu nu există în acest caz. Peretele a fost construit tocmai de ace-ea că sute de mii de locuitori ai RDG alegeau libertatea...”. Pe de altă parte – ,,puteau sta liniştit şi toarce, pentru că RDG era cea mai dezvoltată din punct de vedere ecnomic. Magazinele arătau mai bine. Multe fapte ne sugerează că nu erau atît de conformişti...”. Însă evenimentele din 1989 din Germania „nu au meritat denumirea de revoluţie”.

„Mai ales în comparaţie

«Królik po berlińsku»«Iepuraş ca la Berlin», Polonia, 2009

de Mariu TĂRÎŢĂ

Page 25: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

25

cu ceea ce vedeau (în statele socialiste vecine – n.n.). Erau mulţumiţi în comparaţie cu nivelul de viaţă din RPP (Republica Populară Polonia). Porneau de la ceea ce aveau...”. În film se observă că majorita-tea iepurilor „nu vroia să tră-iască altfel. Săpătura de sub zid arăta că nu toată societatea s-a supus” (în cazul dat se referă la nişte cadre care arată o groapă imensă lîngă zid, săpată de iepuri bineînţeles şi privită cu stupefacţie de miliţienii est-germani).

M. – „Totuşi în anul 1989 a fost revoluţie? Sau de aseme-nea a fost o simplă răsturnare politică legată de criza din aşa numitul lagăr Socialist”?

Jerzy Kochanowski (Insti-tutul de Istorie al Universităţii din Varşovia) – „Dar întîmplă-rile din Poznań din anul 1956 au fost revoltă?”

M. – „Filmul nu are un sfîr-şit fericit. Să fie realitatea de aşa natură că societăţii RDG îi este dor de vremurile trecute?”

J.K. – „Nu trebuie să acor-dăm o prea mare importanţă acestui fapt. Sigur este faptul că o parte din societate benefi-ciază de pe urma transformă-rii, iar o parte nu”. În plus, mai este aşa o „stare specifică omu-lui – cea a vremurilor trecute. Doar în RDG pentru aceasta există un termen deosebit – nostalgia. În ce ne priveşte (pe polonezi adică – n.n.), dacă ar fi fost mai vizibil...”. Însă cele-lalte popoare central-europene nu au o denumire melancolică pentru această tristeţe faţă de perioada socialistă. „Dar totuşi, e o altă chestie! Una e tristeţea după RDG, alta e tristeţea după PRL”.

În final moderatorul l-a rugat pe Janusz Wróbelski să mai spună cîteva cuvinte despre film.

JW. – „Aceasta este o dovadă în favoarea faptului că sîntem europeni, iar ei sînt americani (şic!)” şi astfel nu pot înţelege ce s-a petrecut în Europa Centrală după al doilea război mondial. „Binele a fost rău, dar mergem mai

departe (probabil se referea la faptul că pentru mulţi peri-oada a fost bună, dar de fapt societatea merge mai departe şi nimeni nu vrea în realitate întoarcerea – n.n.). Aceasta e demonstrat de toate filmele care au apărut” la temă. La urmă a vorbit despre faptul că deşi a fost prezentat pe larg în Germania, filmul nu a plăcut germanilor. După cum şi

polonezii nu au înţeles un film făcut de germani despre un oraş polonez din timpul celui de-al doilea război mondial, văzut din perspectiva germa-nă. În principiu, nemţii preferă să uite acel trecut pentru că e incomod pentru ei. „E o diferenţă de perspectivă, care e dureroasă. Ei singuri în in-teriorul lor nu sînt în stare să păstreze” (amintirile probabil

– n.n.)

Cind publicului i s-a oferit cuvîntul, o persoană din cele prezente în sală a spus ca ar trebui distinse patru chestiuni:

1. Strategia supravieţuirii. 2. Care a fost proporţia terorii. La cîţi cetăţeni era un functi-onar STASI? Unul la o cladire. 3. Mărturiile totalitarismului nu sînt interzise. Din păcate nu există şansa să fim înţeleşi (posibil să se fi referit la faptul că americanii nu au înţeles filmul – n.n.). 4. Nostalgia nu înseamnă dorinţa de întoar-cere.

În principiu filmul e despre conformism. E un film ce me-rită văzut. Însă e trist ca la noi de exemplu, cei care se vaită şi se mînie cel mai mult cînd e vorba de perioada sovietică, sînt conformiştii de atunci, ba mai mult, conformiştii care au fost răsplătiţi de regim. Pe de altă parte e de subliniat faptul că intelectualii polonezi discută trecutul fără văicăreli şi înjurături cum se practică la noi. E un trecut care trebuie analizat echidistant şi fără a uita că majoritatea au fost conformişti. Iar conformiştii nu au dreptul la opinie.

Page 26: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

26

Din istoria presei moldovenesti

În crucialul an 1990, plin de speranţe şi aşteptări, au apărut şi publicaţii noi. Una dintre acestea a fost „Viaţa satului”, un săptămânal de 16 pagini, din luna ianuarie. Foarte sentimen-tal au scris despre acesta colegii lor de la „Moldova Socialistă”. În numărul 4 din 6 ianuarie, Vasile Trofailă nota – „în strai nou, făcut cu dragoste și chibzuinţă, cu grijă și îndemînare, avea să pornească asemeni unui sfetnic, ce știe și să asculte, spre casele și sufletele a mii de gospodari din ţara Moldovei. Sunt sigur, a ajuns odată cu primii fulgi de nea din aceasta iarnă și împreu-nă cu ei a trezit în inimile pluga-rilor speranţa spre mai bine”.

O paletă largă de teme era abordată de „Moldova Socia-listă”, publicaţie care, după pro-clamarea suveranităţii, în ziua de 23 iunie 1990, îşi va schimba denumirea în „Moldova Suvera-nă”. Din perspectiva problemelor cu conotaţie istorică, dar şi a durerilor contemporane, putem sesiza următoarele paliere:

1. Despre soldaţii moldoveni căzuţi în Afganistan (de ex. nr. din 9 ianuarie 1990, p. 3).

2. Despre represaliile din anul 1937 (de ex. în nr. din 25 ianua-rie 1990, p. 4 – „Tragediile de la Dubăsari, Iagorlîk şi Doibani”).

3. Despre deportările din anul 1949 (de ex. nr. din 5 iulie 1990, p. 4 – „Deportări crimina-le”, semnat de istoricul Nicolae

Movileanu). Despre timpul petrecut în lagărele staliniste – „Povara amintirilor de mîine”, despre cineva care a fost exilat 12 ani în Siberia (nr. din 19 aprilie 1990, p. 4).

4. Despre starea bisericilor şi a mănăstirilor moldovene. Doar cîteva exemple – a) „Mănăsti-rea Noul Neamţ: ce a fost şi ce a rămas” (8 martie 1990, p. 3); b) despre o bisericuţă dintr-un sat – „...Iar tencuiala continuă să cadă” (7 aprilie 1990, p. 3, de P. Dumbrăveanu); c) „Pentru cine bat clopotele” (24 aprilie 1990, p. 3, de V. Ladaniuc); d) „Răciula: un semn pentru istorie” (27 iunie 1990, p. 3).

Un rol important a fost jucat de presa republicană în primele luni ale anului 1991, cînd prin mobilizarea populaţiei, s-a ajuns la boicotarea referendumului privind Tratatul Unional, care prevedea reformarea URSS într-un fel de federaţie/confederaţie. Să fi fost o influenţă a republici-lor baltice? Se temeau intelectu-alii că populaţia ar fi putut vota pentru? Oricum nu ar fi, doar locuitorii din raioanele din est au fost la votare şi în mare parte au susţinut Tratatul. Problema

care apare aici însă e de altă natură. Tot mai des, balticii erau daţi locuitorilor R. Moldova ca exemplu. De la discursul florilor, cîntecului, renaşterii prin cultură şi pe cale paşnică, s-a ajuns în societate la ideea unei confruntări directe (ceea ce pentru baltici era ceva normal, deoarece nu sunt ortodocşi). De la faptul ca sîntem moldoveni pentru că aici am existat sute de ani, pentru strădaniile voievo-zilor noştri, pentru bisericile şi mănăstirile ce le-au construit înaintaşii, s-a ajuns la sîntem moldoveni pentru că nu sîntem ruşi şi pentru că nu vrem limba rusă. Acesta rămîne chiar şi acum, după 20 de ani, un subiect foarte complicat de abordat. De ce?

În „Moldova Suverană” din 22 mai 1991 poate fi citit unul din rarele articole în care un intelectual moldovean a înţeles ce s-a întîmplat în realitate în perioada sovietică şi şi-a asumat aceasta. În eseul „Rătăciţii”, re-gretatul Nicon Pîşlaru (+2000), scria nişte lucruri cutremurătoa-re. Lucruri, la înţelegerea cărora trebuie să revenim mai ales la momentul actual, pentru a putea

reevalua drumul pe care trebuie să mergem.

„Oamenii încep a crede în Dumnezeu. Pun mînă de la mînă și înalţă locașuri sfinte. Răsfoiesc Biblia ca pe propria soartă. Își botează pruncii, își cunună odraslele. Răposa-ţii tot mai des sînt însoţiţi de rugăciunile preotului. Dacă nu plouă la timp, ne îndreptăm ochii spre cer... Dacă ne curmă boala, chemăm în ajutor mila Celui de Sus... Tot mai clar ne dăm seama că am greșit. Anii ce ne stau în spate, ni se par fără sens”. E un început al revenirii, dar şi al conştientizării zădărni-ciei din epoca conformismului. De o conştientizare profundă a realităţii dureroase (care tre-buie asumată) sînt următoarele rînduri – „Oamenii cer apărare de la Cel pe care l-au lăsat fără ocrotire în drum. Desculţ şi înfometat să pribegească printre poftele şi patimile noastre. Cer. Azi noi sîntem cei învinşi. Sîn-tem cei cu poartă zăvorîtă. Cei cu lanul secerat. Cei cu pădurea doborîtă. Şuviţă de fum, boare de vînt, ne lipim de icoane. Cu buze vlăguite de şoaptă încercăm să rostim durerea din noi. S-o

de Marius TARÎŢĂ

Presa din Republica Moldova. Retrospectivă – 1985-2009 (partea III)

Presa moldovenească 1990-1994

Mănăstirea Noul Neamţ

Page 27: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

27

clădim în perete de mănăstire. S-o urzim în mit, ce ne-ar da spaţiu şi optimism. S-o turnăm în arama unui clopot, ce ne-ar uni cu cei din noi. Şi cu cei de sub noi. Ne-ar uni cu cei de peste noi. Ne-ar face loc între muguri şi frunze”.

Ce am făcut noi? Deşi vor-beşte la persoana a treia, se simte printre ei. „I-au doborît umerii. I-au scos de pe frunte nimbul și l-au vîndut la tîrg. L-au vîndut ca pe orice. L-au dat jos din locul hărăzit și s-au aruncat să-l ocupe. S-au îmbulzit să-i stăpînească toiagul, fără a ști de măsură. Fără a purta în trupul lor amintirea răstignirii. Fără a cunoaște răsăritul și asfinţitul. S-au încăierat și s-au frînt ca trestia. S-au îndoit și au căzut mai jos de păcat. Mai jos de genunchii călăului obosit de atîta truda, de atîta pomană, de atîta risipă”.

Însă oamenii nu s-au întors decît foarte puţini la Biserică. Restul au rămas în ipostaza confortabilă a indiferenţei şi comodităţii din societăţile democratice. Astfel, în acest sens, trecerea de la comunism la lumea liberă, nu a presupus niciun efort, nicio strădanie, nicio faptă. Credinţa a reînviat în satele şi cătunele noastre, care nu spre ideea de naţiune au reve-nit după cum spuneau versurile unui cîntec celebru de atunci, ci spre Biserică. Oraşele noastre, în frunte cu Chişinăul, s-au trezit mult mai greu, şi foarte puţin sesizabil, primele roade modeste venind abia aproape peste un deceniu de chin.

În primii ani ai independen-ţei, ziarele mai dedicau materiale credinţei străbune, după care au amuţit ireversibil. S-a ajuns la o situaţie destul de asemănătoare cu cea de pînă la 1989. Lucru-rile au stat un pic mai bine în ce priveşte „religia” laică, cea a naţiunii. Presa a jucat un rol crucial atît în zilele proclamării independenţei, cît şi în perioada ce a urmat. Un ziar patriotic a fost cotidianul Parlamentului, care se numea „Sfatul Ţării”. Era un ziar oarecum de alternativă faţă de cotidianul „Moldova

Suverană” şi săptămînalul „Lite-ratura şi Arta”. După incidentul de la Dubăsari, din noaptea de 1 spre 2 martie 1992, publi-caţiile de la Chişinău au scris cu întîrziere despre cele ce se întîmplau. Ştirile despre primii morţi, despre primii refugiaţi şi altele, au fost date cu cîteva zile întîrziere. Cineva parcă se temea de efectul pe care l-ar fi putut avea cunoaşterea adevărului asupra populaţiei republicii. Jur-naliştii au fost în prima linie şi spre mijlocul lunii, dar mai ales după instaurarea stării de asediu, au scris amplu despre cele ce se întîmplau pe front, susţinîndu-şi materialele cu multe fotografii dureroase.

Cu periodicitate, încă din anul 1990, apărea săptămînalul economic „Logos-Press”, în limba rusă, care scria despre transformările economice care aveau loc şi despre realităţile co-merciale şi statistice, fără a face referiri la viaţa politică.

Concomitent cu instituirea independenţei şi cu consacrarea ei internaţională, au avut loc cîteva procese esenţiale. Însă acestea au fost evitate de ziarişti. Pe de altă parte şi starea psihică a populaţiei era de aşa natură, că majoritatea gîndeau cum să su-pravieţuiască. Clădirile fermelor şi colhozurilor au rămas brusc fără stăpîn. Li s-au spart gea-murile, li s-au furat uşile, unde s-a putut s-a luat piatră. Zeci de camioane şi tractoare (dacă nu chiar sute) au fost uitate şi au rămas pe la marginile satelor, sau după îngrădituri, scheletele lor ruginite putînd fi văzute şi astăzi. Acolo unde s-au desfiinţat gospodăriile colective ce răs-pundeau de vii, în zile numărate, după primul exemplu „eroic”, cetăţenii care aveau automobile au scos şi au dus la loturile lor de pămînt stîlpii de beton. Chişină-ul era cuprins noaptea de beznă, numărul troleibuzelor era insu-ficient (? deşi pînă în 1991 parcă ajungeau) şi aduceau aminte de America Latină, în orele de vîrf de dimineaţa şi de seară etc. Interesant e faptul că schimbările negative ce le-am enumerat mai sus, deşi le ştia toată lumea, nu se

scria despre ele.Situaţia a degradat întratît,

încît la alegerile parlamentare din 27 februarie 1994, PDAM (P. Lucinschi, M. Snegur şi alţii) şi Unitatea-Edinstvo (un fel de socialişti rusofili) au obţinut majoritatea. Dacă e să raportăm la presă acest moment, trebuie să notăm că „Sfatul Ţării” a dispărut ca publicaţie. „Lite-ratura şi Arta” era purtătoarea de cuvînt a Blocului Ţăranilor şi Intelectualilor (circa 12%) şi trata realitatea prin prisma acestui interes. „Ţara”, o altă publicaţie, care apărea de doua ori pe săptămînă, era legată de FPCD (circa 8%). „Moldova Suverană”, după demisia în bloc din ianuarie 1993 a grupului Hadîrcă, a avut înclinaţii tot mai clare spre PDAM, iar din anul 1994, prezenta de fapt intere-sele doar ale acestui partid şi preşedintelui de atunci (care însă din aprilie 1995 va rupe alianţa neoficială ce o avea cu PDAM). Se observă că încă de la începu-turi, în R. Moldova eşuează presa neangajată politic. Ziarul era fie de partid, fie susţinea imaginea unui partid. Stare care cu puţine excepţii, s-a păstrat pînă astăzi în spaţiul mediatic din R. Moldova.

Pe lîngă aceste ziare naţionale menţionate mai sus mai exista şi presa în limba rusă, dar şi cea importată din Rusia. De exem-

plu, de o popularitate constantă s-a bucurat „Komsomolskaia Pravda”, deşi în acest ziar tradiţi-onal au lipsit analize în profunzi-me, iar discursul atractiv pentru cititori, a fost construit mai mult pe latura senzaţionalului.

Un fapt straniu, e că nici unul din ziarele naţionale nu şi-a asumat perioada 1990-1994. Nici unul dintre acestea nu a propus o analiză a propriilor greşeli, nici unul nu a încercat să răspundă la întrebarea de ce a eşuat Frontul Popular? Rareori în vreun articol au fost reflectate obiectiv problemele reale cu care se confruntă populaţia. De ce a cîştigat PDAM? Bîrfa lansată de media, că activiştii acestui partid cumpărau voturile cu sacul de cartofi e jenantă. Problema nu e dacă au făcut aşa ceva, ci de ce s-a ajuns la aceea ca votul ţăranului să poată fi cumpărat cu un sac de cartofi?

Dincolo de toate însă, în istoria presei din R. Moldova, anul 1994 a constituit începerea unei noi etape, în cadrul căreia un rol deosebit l-a jucat săptă-mînalul care a apărut în anul 1995 – „Flux”, şi care a reuşit să coaguleze în jurul său majori-tatea intelectualilor moldoveni. În numărul următor al revistei „AXA” ne vom opri asupra presei moldoveneşti în răstimpul dintre anii 1994 şi 2001.

Page 28: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

28

“ De-aş avea o aripa de înger şi cerneală de bezne,Poate că atunci mi-ar fi lesneSă mă adun din toate risipiri-le…”

Ducând Slavă lui Dumne-zeu pentru surâsul deşteptării scăldate-n lumină şi pentru ploaia binefăcătoare a lacrimi-lor, să-i mulţumim şi pentru trecerea prin această lume, ce încearcă să ne murdărească cu nebunia şi apostazia ei, a unuia dintre cei mai curaţi păstori de suflete – părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa. Elemen-tele esenţiale care alcătuiesc portretul părintelui profesor Calciu sunt chipul slujitoru-lui – apărător al Adevărului, al profesorului – apărător al Cre-dinţei şi al patriotului - apărător al neamului. Fiind un copil de ţărani din Deltă, pr. Gheorghe

Calciu a crescut cu sentimentul extraordinar al respectului faţă de biserică iar când avea vreo şase-şapte ani, a început a simţi un fel de furnicare în inimă şi o credinţă copilărească în ajutorul Sfântului Nicolaie, icoana căruia l-a oprit de multe ori de la mici răutăţi şi năzdrăvănii. Plecând la Tulcea, la liceul „Spiru Haret”, părintele începe a simţi că pregătirea sa era pentru sacrificiu şi fiind neastâmpărat, onestitatea şi corectitudinea l-au atras în Frăţiile de Cruce care era o organizaţie elitistă cu o activitate preponderent edu-cativă. În anul 1946 pr. Calciu intră la Facultatea de Medicină din Bucureşti pentru a face ceva pentru popor şi pentru a ajuta oamenii iar cu doi ani mai târziu este arestat pentru prima oară ca fiind membru al unei mişcări politice de

dreapta. Fiind supus regimului de teroare de la Piteşti, părintele este supus unei tragice acţiuni care l-a prins în tot vârtejul ei blestemat de sânge şi moarte. Petrecând ani grei de închisoa-re, pr. Gh. Calciu devine „un exemplu atipic de rezistenţă an-ticomunistă”. În Cuvintele către tineri, care l-au făcut pe preotul Calciu cunoscut, comunismul era denunţat cu o evidentă transparenţă, ceea ce a atras dis-graţia şi represaliile celor vizaţi. Sinistra reeducare de la Piteşti era pătată de o cruzime dirijată de un comunism diavolesc care l-a facut pe părinte să exclame, ca în epopeea lui Costache, cu buzele arse de suferinţă şi spai-mă: „O, Doamne, eşti aici? În ce întuneric stai!”. Fiind anihilat, părintele Calciu cade de pe podiumul umanităţii ca un Lu-cifer. Şi îngerul Domnului „l-a legat pe el în adâncuri pentru o mie de ani”(Apoc.20.2). Ieşind la lumină, „la învierea cea dintâi” (Apoc.20.5) părintele nu scapă de bestialitatea, cruzimea şi sălbăticia în faţa căreia ar amuţi chiar şi cea mai profetică imaginaţie. În 1950 ajunge la Casimca, o secţie specială a Jilavei (închisoare la şapte metri sub pamânt). Era o secţie de ex-terminare cu regim dur, bătaie, înfometare şi persecuţie specia-lă în care părintele a fost îngro-pat de viu. Totuşi a rezistat căci a fost unire, credinţă adâncă şi rugăciune. Urmează jocul de-a moartea pe care l-a avut până în 1963 în închisoarea din Aiud a cărei administraţie s-a străduit să îl extermine pe părinte prin frig şi teroare. Apoi, gardienii, având o limba foarte ascuţită, ştiau să găsească insulta cea mai dureroasă.

Prin urmare, în ordinea vi-zibilă a lucrurilor, cei cincispre-zece ani de închisoare propriu-

zisă a însemnat nu doar anchetă sălbatică, proces înscenat şi condamnare dinainte dictată, ci a însemnat închisorile Piteşti, Gherla, Aiud, cu toate implica-ţiile lor, şi în sensul desfiinţări-lor morale, şi în sensul ridicări-lor sublime, şi în toate sensurile în care fiinţa umană ar putea fi epuizată.

Urmând Facultatea de Teologie, părintele este preoţit în 1973 şi începe o acţiune de respiritualizare a vieţii bise-riceşti care începe a prinde contur. Totuşi, prin iunie 1979, părintele ajunge în închisoarea Aiud, raproşândui-se „ofensivă ateistă”. Cu toate loviturile pri-mite, după eliberare, părintele Calciu îşi păstrează ţinuta, atât morală cât şi duhovnicească, ca mai apoi, în 1925, să fie expatri-at în Statele Unite.

Şi dacă mare a fost în căderi, tot pe atât de mare a fost şi-n ridicarea din ele căci a fost un adevarat om, un om plin de harul Duhului Sfânt. Dragostea Domnului Hristos ce o purta în el era imensă iar suferinţa sfinţiei sale pentru credinţă era soră cu smerenia...

Părintele mărturiseşte „ieşi-sem din închisoare cu sufletul traumatizat, cu o dorinţă de viaţă de care fusesem frustat în tinereţe şi cu o doză de spaimă organică a fiinţei mele, care îmi umbrea viaţa. Un nimb de curaj începea să prindă contur în tulburata mare a spaimelor, o insulă care a constituit un punct de unde puteam pleca şi unde mă puteam întoarce atunci când temeri mai obscure sau mai directe mă copleşeau.”

În nemuritoarele Cuvinte vii, părintele Gh.Calciu ne lasă în-văţături deosebite de o valoare incontestabilă. Am selectat doar câteva:

• Dumnezeu suferă cu cei ce

Părintele Calciu Dumitreasaspiritualitate

de Ludmila DUBINA

Page 29: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

29

sunt în suferinţă. Hristos este cel ce suferă în noi însă nu în tot cel ce suferă este Hristos.

• Credinţa şi temerea în Dumnezeu sunt începutul înţelepciunii.

• Viaţa duhovnicească este cea care ne dă simţul eternităţii.

Cine trăieşte o viaţă duhov-nicească trăieşte în Cer chiar de aici, pe pământ. Pentru el moartea nu mai există decât ca un prag. Pentru cine trăieşte duhovniceşte, moartea nu mai este un zid, o spaimă, un sfârşit, ci este numai o trecere dintr-o

viaţă duhovnicească în trup, într-o viaţă duhovnicească în Cer.

• Minunea cea mare este să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Dacă-L chemăm cu toată pute-rea, Dumnezeu ni Se revelează, ni Se face cunoscut. Căutaţi

în adâncul inimii voastre şi-L veţi găsi acolo pe Dumnezeu. Strigaţi din toată inima şi Dum-nezeu vă va răspunde şi minuni se vor face în sufletul vostru şi duhul vostru se va limpezi, ochiul se va deschide şi veţi ve-dea adevărul dumnezeiesc, care este singurul mântuitor.

Nu-mi rămâne decât să con-chid că acest preot al rugăciunii şi al meditaţiei care era surprins plângând în timpul Sfintei Liturghii, care spovedea aşezân-du-se în genunchi, care a luptat pentru dreapta credinţă în Bine, Adevăr şi Frumos va rămâne pentru totdeauna în amintirea tuturor ca un rob al lui Dum-nezeu pe care a continuat să-L slujească ca preot al său.

Să ne rugăm ca Bunul Dum-nezeu să îl odihnească pe acest rugător al neamului care, cum spunea pr. Nicolae Tănase, „este plecat să slujească în Ceruri şi să asculte el Cuvântul care este Învierea şi Viaţa”.

“Vedeţi, în istorie se petrec uneori miracole, dar nu se instaurează miraco-le. Vreau să spun că ceea ce s-a câştigat într-o clipă de iluminare, individuală sau colectivă, se poate pierde în clipa urmă-toare, din nepricepere sau din neglijenţă. Cui îi dă mult, Dumnezeu îi cere mult. Zădarnic ai reuşit o cucerire dacă nu eşti în stare s-o păstrezi şi s-o consolidezi, adică să chiverniseşti cu înţelepciune darul ce ţi s-a făcut. Primejdia în care mi se pare că ne aflăm noi acum, ca popor, este aceea de a ignora că am fost benefici-arii unui “miracol”, de a pierde dimensi-unea aceasta mistică a faptelor şi de a ne întoarce, vorba Sfântului Apostol Petru, “precum câinii la propria vărsătură”. Dacă vom uita de Dumnezeu, aşa cum am mai uitat, atunci s-ar putea ca raul de pe urma sa ajunga mai mare decât cel dintâi…

Trebuie admis în principiu ca orice ordine nouă implică un haos prealabil şi că nu se intra uşor într-o formulă viabilă de normalitate după 45 de ani de dezatru organizat. Abia acum, în noul context, se poate vedea cu adevărat cât rău a făcut comunismul, atât la nivel material şi social, cât şi la nivel sufletesc şi individu-al. Fiziceşte, comunismul a exterminat la noi câteva sute de mii de oameni, pe când sufleteşte a ucis mai multe milioane…

Noi nu trebuie să mai punem, cum a făcut-o comunismul şi cum pare hotărât s-o facă din nou, carul înaintea boilor. Nu mai trebuie să pornim, cum bine observă cineva, de la ideea construirii unei lumi noi, de la care să emane un om nou, ci dimpotrivă, trebuie să construim un adevărat om nou, de la care să emane apoi, în chip firesc, o lume nouă.

Nou, în sens crestin, inseamna viu si actual. “Nimic nu este nou sub soare”, ne invata intelepciunea biblica. Singurul nou adevarat a fost Intruparea si Invierea lui Hristos. Altminteri “noutatea” in isto-rie nu este decat o perpetua reactualizare si imbogatire a nuor valori eterne. Este, daca vreti, capacitatea de a trai intr-un chip nou pe temeiurile unei experiente milenare. In absenta unor astfel de teme-iuri, “noutatea” este o simpla aventura, o iluzie chiar. “Omul nou” noi nu suntem in situatia de a-l crea din nimic, ci pe baza traditiilor stramosesti. Poporul roman este chemat sa se redescopere ca popor crestin. restin in fond, el trebuie sa redevina crestin si in fapt, sa traiasca in mos constient crestineste. Avem de rei-nodat un lant rupt in urma cu o jumatate de veac. Ca sa nr reinoim pe noi insine trebuie ca mai intai sa ne reintoarcem la noi insine.Aceasta – iar nu simplifica “munca”, cum se striga peste tot – este

adevarul imperativ al ceasului de fata. Tot de munca este vorba si aici, dar de o munca mult mai subtila si mai anevo-ioasa, de o munca inlauntrul nostru, in “mina” sufletelor noastra. Pe aceasta sa o facem si nici pe cealalta sa n-o uitam!

Am incredere in Dumnezeu, in traditia nationala si in tineretul aces-tei tari. Nu ma astept ca impasul sa fie depasit peste noapte. Trebuie sa ostenim, sa veghem si sa ne rugam, pastrandu-ne nadejdea chiar si-n deruta si suferinta, caci nadejdea noastra este Cel ce “a biruit lumea”. Nu este usor sa razbesti peste toate piedicile si prin toate cursele intin-se la tot pasul de puterile mai mult sau mai putin ocolite ale acestui veac. Lupta se duce pe un plan mult mai larg si la un nivel mult mai inalt decat ne inchipuim de obicei. Lumea intreaga este astazi ban-tuita de fortele intunericului, chiar daca nu pretutindeni in acelasi chip. Fetele raului sunt multiple si inselatoare. Stiti ca romanul are o vorba: …Trebuie sa pazim mai mult decat oricand intelepciunea aceasta. Sisa fim uniti in duhul rabdarii. Lumea a inceput de la Dumnezeu si in Dumnezeu se va sfarsi.”

(Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa- O viaţă de mărturisitor al neamului românesc)

Page 30: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

30

Iar Domnul s-a ridicat adesea spre a lovi pământul fi-indcă oamenii se închinau altor oameni, în loc să I se închine Lui, singurului Dumnezeu; din pricina unor oameni semeţi care se socoteau pe sine dum-nezei dinaintea semenilor lor. El S-a ridicat în zilele noastre şi cu adevărat a distrus întregul pământ în dreapta Sa mânie, pentru a termina o dată cu semeţia omenească şi pentru a smeri mândria minţii omeneşti.

Mânia lui Dumnezeu împotriva omului este adesea asemănător răzvrătirii omu-lui împotriva lui Dumnezeu. Ereticii timpului nostru I-au oferit Domnului nostru Iisus Hristos cel din urmă loc la masa acestei lumi, ca şi cum El ar fi cel mai de pe urmă cerşetor, în timp ce ei şi-au aşezat propriii lor oameni mari pe locurile cele dintâi: politicieni, scriitori, oameni de ştiinţă, oameni de afaceri, chiar turişti şi jucători de fotbal.

Ochii acestui popor erau fixaţi asupra acestor mari oameni, a acestor dumnezei moderni, în vreme ce doar câţiva ochi erau îndreptaţi către Hristos, Biruitorul morţii. Această neruşinată răzvrătire a acestor oameni botezaţi, a ereticilor împotriva Dumneze-ului Celui Preaînalt, trebuia să aducă, desigur, dreapta mânie a Dumnezeului Celui dispreţuit împotriva acestor naţiuni şi a acestor oameni nelegiuiţi.

Iar Dumnezeu S-a ridicat cu adevărat spre a distruge pămân-tul. Iar oamenii pământului au pătimit nenumărate necazuri dinaintea ochilor noştri. Nu numai că aceşti mari oameni zeificaţi s-au dovedit a fi flăcări

ce s-au stins, de la care ceilalţi nu mai puteau afla căldură, ci s-au dovedit a fi demni de cu-vintele proorocului Isaia, după care oamenii se vor ascunde „în peşteri şi în crăpăturile stâncilor şi în găurile pământului de teama Domnului şi din pricina slavei puterii Sale” (Is. 2, 19).

Şi nu s-a întâmplat acest lucru în ultimul război? N-au intrat oare oamenii de pe diferite continente în crăpă-turile stâncilor şi în găurile pământului pentru a se salva de semănătorii europeni ai morţii, aşa cum s-a întâmplat în ţara noastră (Serbia) şi în alte părţi? Iar aceşti semănători ai morţii nu sunt decât acele mărimi din lumea noastră, acei idoli ai po-porului care stăteau în locurile de frunte de la masa acestei lumi, dispreţuindu-L pe Hristos ca pe cerşetorul aflat la celălalt capăt al mesei (…).

Fraţii noştri botezaţi, înşelaţi de ereziile luterane şi catolice, s-au considerat a fi mai înţelepţi decât Hristos. Ei ne considerau pe noi, ortodocşii, drept oameni ignoranţi şi necivilizaţi.

Europa de azi nu este nici ca-tolică şi nici luterană. Ea se află deasupra şi în afara amânduro-ra. Ea este cu totul pământească (…) Ea vrea ca mormântul să-i fie leagăn. Ea nu are cunoştinţe despre cealaltă lume. Ea nu simte mireasma cerească. Ea nu-i vede pe îngeri sau pe sfinţi în visurile sale. Nu vrea să audă de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Destrăbălarea o face să urască fecioria. Întreaga Europă este acum cufundată în întuneric. Toate lumânările sunt stinse.

Oh, ce întuneric cumplit! Fratele îşi împlântă sabia în

pieptul fratelui său, crezând că acesta îi este duşman. Toţi îşi reneagă fiii şi viceversa. Iar lupul este de departe un prieten mai credincios decât este omul. Oh, fraţii mei! Oare nu vedeţi voi toate acestea? Nu aţi simţit întunericul şi necredinţa unei Europe necreştine asupra voas-tră? Preferaţi Europa în locul lui Hristos, moartea în locul vieţii? Moise a pus înaintea poporului său aceste două alternative. Iar noi vă punem dinainte aceleaşi două alternative. Trebuie să ştiţi că Europa este moarte iar Hristos este viaţa. Alegeţi viaţa şi veţi trăi în veci (…).

Domnul a spus că el va pedepsi păcatele părinţilor până la a treia şi a patra generaţie. Nu vedeţi oare că Domnul îi pedepseşte pe nepoţi pentru

păcatele strămoşilor lor euro-peni? Nu vedeţi biciul pe spatele nepoţilor din pricina datoriilor neplătite ale bunicilor? Regele antihrist este începutul secolu-lui al XIX-lea.

Papa-antihrist, este mijlocul aceluiaşi secol. Filosofii Euro-pei, antihriştii (de la ospiciul de nebuni) sunt sfârşitul acestui se-col: Napoleon Bonaparte, Pius, Nietzsche, cele trei nume fatale ale celor mai bolnavi oameni, suferinzi de boli ereditare. Sunt aceştia victorioşii secolului al XIX-lea? Nu, ei sunt purtătorii bolii cumplite moştenite din secolul al XVIII-lea.

Fragment din volumul “Prin fereastra temniţei” scris de Sf. Nicolae Velimirovici pe când pătimea ca prizonier în lagărul de la Dachau din Germania.

SF. NICOLAE VELIMIROVICI:Despre desfrâul şi nebunia Europei de astăzi

spiritualitate

Slăvitul prooroc Isaia a proorocit următoarele: „Atunci când Domnul se va ridica spre a lovi pământul grozav… semeţia oamenilor va fi doborâtă şi singur Domnul va fi lăudat în ziua aceea” (Is. 2, 10-11).

Page 31: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

31

Psihologie

Imaginaţia este una din facultăţile mintale de cunoaş-tere a omului. Prin imaginţie adesea înţelegem reprezentarea unor lucruri sensibile atunci când acestea nu sunt de faţă. Imaginaţia pe de o parte, această facultate a omului de a transfor-ma percepţiile în imagini (prin imagini se înţelege orice închi-puire) corespunzătoare şi de a le reproduce, atunci când memoria le-a păstrat şi pe de altă parte, este capacitatea de a produce prin combinarea mai multor imagini, imagini cu totul noi.

Imaginaţia astfel este capabilă să capete 3 forme:

a) a unei imaginaţii producă-toare de imagini;

b) a unei imaginaţii repro-ductive;

c) a unei imaginaţii creatoare.Fiecare din acestea se bazează

pe cea precedentă. Sub cele două ultime forme (b,c) în condiţii prielnice apar visele.

Omul este fiinţa ce înregistre-ză în memorie lucrurile care se văd, asfel formându-se imagini şablon, prin care transformă cuvântul în imagine şi invers sau într-un anumit proces de lucru. Datorită capacităţii mintale şi memoriei, imaginile care sunt acumulate din exterior, prin senzaţii sunt filtrate gradat, în depentenţă de importanţă, densitate şi de impactul care îl produc. Restul imaginilor se păstează pe măsura întrebuin-ţării lor, dar oricum toate sunt depozitate în subconştient, iar în anumite situaţii ies la iveală.

Prin semnale din exterior, cu ajutorul memoriei, în minte apa-re imaginea, care este aplicată semnalului, dar ceea ce a produs imaginaţia coincide obiectului numai într-o formă variabilă de asemănare. De exemplu, la rostirea unui obiect apare în minte imaginea obiectului care este mai mult sau mai puţin ase-

mănătoare obiectului rostit.Imaginile noi se produc pe

baza imaginilor mai vechi, care deja sunt înmagazinate în me-morie, facându-se o combinaţie a mai multor imagini. Imaginile nou apărute, nu întotdeauna au o formă logică, adesea sunt lipsite de sens. Acest tip de imagini se formează, ca regulă, pe baza sentimentelor sau a dorinţelor (poftelor). Pentru ca imaginile să aibă o logică, necesara este contribuţia minţii. Intervenţia factorului mintal cauzează imagini noi diferite de imaginile şablon. Aceste imagini pot să capete atât forme ine-

xistente, fantastice, cât şi reale, în dependenţă de contribuţia pe care a adus-o mintea, astfel încât imaginaţia creată să fie mai reală sau nu. Iarăşi depinde de scopul pentru care se formează această nouă imagine. Important este faptul că imaginaţia nu este proces direct voluntar.

Când omul vrea să-şi închi-puie ceva, nu poate întotalitate, ci se reduce doar la imaginile

din memorie ce le are la dispo-ziţie. Deseori imaginaţia crează imagini contrar voinţei omului, adesea aceste imagini sunt ireale, fantastice, pe care nu le-a văzut niciodată, unele imagini nu au nimic comun cu imaginile în-magazinate în memorie. Aceste procese se întâmplă în mintea omului, fiindcă imaginaţia este strâns legată de cele trei puteri generale ale persoanei: mintea (νους), puterea irascibilă (το θυμικον) şi puterea poftitoare (το επιθητικον).

Cele 3 puteri ale omului sânt în deplină normalitate dacă între ele mintea conduce, iar celelate

două sunt supuse. În caz că altă putere din cele 3 conduce, atunci apare pervertirea omului şi abaterea lui de la normalitate. Pervertirea care se întâmplă în persoană crează în el o natură nouă, deosebită de cea proprie. Acestă natură nouă este opusă celei proprii omului, fiind o ano-malie ce produce un război in-terior de autodistrugere sau mai bine zis, care tinde să mutileze în

om tot mai mult din valorile lui. Acestă natură decăzută, apărută în firea umană, este asemenea unui cancer, care creşte în inte-riorul omului, hrăninduse din el, pînă-l ucide. Ambele naturi tind să cucerească omul întreg, atât facultăţile sale mintale, cât şi pe celelate ce ţin de partea poftitoare şi cea irascibilă (mâ-nie). Toate capacităţile omului, datorită dublei sale naturi, sunt folosite ca instrumente, numai că acelaşi intrument, cum este raţiunea, dorinţa, sentimentul, poate fi folosit spre bine sau spre rău, în dependenţă de ce natură domină în om.

Fiecare om este diferit înzes-trat cu anumite daruri speciale, unii au capacităţi raţionale, alţii memorie strălucită, alţii imagi-naţie bogată etc.

Ne vom opri asupra imagi-naţiei. Pe lângă cele scrise mai sus, trebuie de menţionat faptul că orice om este capabil într-o măsură sau alta de imaginaţie, această capacitatea are un rol determinant în formarea perso-

Imaginaţiade Andrei COCIUG

Page 32: Revista AXA nr.18

AXA - Revistă de politică, cultură şi spiritualitate, Nr.18, Martie 2010

32

nalităţii umane, pentru că imagi-naţia nu este doar o alcătuire de imagini, dar în primul rând, este o punte de legătură a celor două naturi cu lumile prorii lor (fiecare din naturi este strâns legată de originea ei, de exemplu natura pervertită are strânsă legătură cu o forţă negativă din exterior), prin care omul este influenţat spre autodistrugere sau spre redobândirea integri-tăţii personale. Natura căzută (pervertită) a omului aduce, prin imaginaţie, în suflet pervertire, fiindcă prin imaginaţie vin în minte o multitudine de scene (aici depinde ce este pervertit în om). Imaginaţia este în stare să robescă mintea astfel încât aces-ta să devină un instrument de amplificare a bolii. Dacă imagi-naţia nu ar avea niciun rol, nu ar influenţa cu nimic omul, dar se ştie bine că imaginaţia are un rol important şi o influenţă deose-bită. Când mintea ajunge roabă imaginaţiei, persoana treptat cade în plasa unui amestec, în care imaginaţia este încurcată adesea cu realitatea sau invers. Deja tot ce-l înconjoară pe om este perceput desfigurat, pe mă-sura în care imaginaţia a robit mintea. Căzând din cunoaşterea adevărată, omul îşi construieşte prin inteligenţa şi imaginaţia sa o lume fantasmatică, de care se alipeşte cu atât mai mult, cu cât ea corespunde dorinţelor şi pa-timilor care l-au cuprins. Astfel omul se înstrăinează într-o lume ireală şi nimic din ceea ce vede nu vede aşa cum este, ci potrivit închipuirilor sale amăgitoare, ia unele lucruri drept altele. Alipit în chip pătimaş de lumea sensi-bilă, o lume închisă în ea însăşi, omul îi cade cu totul pradă. În viaţa lăuntrică a omului căzut în aceasta boală, imaginaţia ajunge să ocupe un loc foarte important şi să aibă un rol atât de nefast, pentru că ea se manifestă în strînsă legătură cu pornirile rele ale naturii pervertite. Pe de o parte imaginaţia trezeşte defec-tele, dândule hrană, care le face să lucreze şi să sporească. Pe de altă parte pornirile rele (defec-tele) suscită în chip deosebit lu-crarea şi plăsmuirile imaginaţiei,

pentru că se hrănesc mai ales cu aceste închipuiri, defectele îm-ping imaginaţia să zămislească imaginile care le sunt potrivite – fie ele vechi sau noi – şi care le aduc plăcerile pe care le caută. Precum minţii celui flămând i se năluceşte numai pâine, iar celui însetat numai apă, celui desfrânat numai femei (bărbaţi), celui lacom i se nălucesc tot felul de mâncări, iubitorului de slavă numai laude de la oameni, iubi-torului de averi, cîştiguri, celui ce ţine minte răul, răzbunare asupra celui ce l-a supărat şi aşa mai departe cu celelalte defecte.

Într-un om domină neapă-rat una din aceste două naturi sau mai bine zis fiecare om este pervertit într-o măsură mai mare sau mai mică. Pentru ca omul să conştientizeze de ce este preocupat sau de ce este robit, trebuie să ia seama la lucrurile care îi apar mai des în imaginaţie fără voia sa. Acesta se vede mai ales în starea de somn, pentru că visele sunt o parte componentă a imaginaţiei în care subconştientul are mai mult acces liber. Cu „gândurile nesănatoase” se întîmplă la fel ca şi cu bolile, căci „bolile trupului nu sunt contractate chiar în momentul când se ivesc, ci mai înainte”, arată Casian; aceste gânduri sunt „semnul unei boli care zăcea înăuntru ascunsă în cele mai adânci alcătuiri ale sufletului (...) adusă la suprafaţă de odihna somnului, vădindu-se astfel de ce ne-am îmbolnăvit”, spune el. De aici se înţelege că fiecare trebuie să-şi controle-ze imaginaţia, să nu lase frâu liber la orice vine în minte, căci treptat se ajunge la crearea unor idoli, închipuiţi şi distrugători. Cel mai des omul anume prin necontrolarea imaginaţiei ajunge pradă iluziilor, mintea sa începe să se atrofieze treptat încât este foarte greu să fie vindecată. Periculos este faptul că această boală este greu de sesizat, mai ales când capacitatea imagina-tivă este foarte mare. Oamenii care ajung pradă imaginaţiei au anumite simptome după care înţelegi dacă sunt bolnavi, în primul rând adâncimea minţii

scade, priveşte prea departe la viitorul său sau din contra nu priveşte deloc, ci trăieşte doar cu trecutul pe care-l socoate mult mai plăcut decât prezentul. Mai este şi aceea că aceşti oameni bolnavi adesea îşi pierd perso-nalitatea, trăind prin imaginaţie persoana altuia (acesta poate fi şi un erou literar), fie acesta un star din lumea muzicii, a teatrului, a filmului, a afacerilor etc.

Această patologie des se întâlneşte în rîndul oamenilor de artă, unde creativitatea este pe prim plan. Aceştia (oamenii de creaţie) treptat pot ajunge să trăiască cu propriile închipuiri, devin absenţi la realitatea încon-jurătoare, trăind doar cu „muza”, ceea ce îi face foare uşor de controlat de către alte persoane, fără ca ei să-şi dea seama. Până şi intrigile care apar destul de des între acest tip de bolnavi, sunt bazate pe ideea că la unul „muza” este mai superioară faţă de a altuia.

Pâna aici am descris pe scurt doar câteva aspecte, este necesar de arătat şi anumite tehnici de vindecare. Cel mai important medicament al acestei boli este autocritica propriei imaginaţii. Încercarea de a lupta împotri-va defectelor interioare care cauzează o imaginaţie bolnavă şi prin care imaginaţia cel mai des atacă, descoperirea unor persoane care pot analiza lucid dacă cele imaginate sunt cauzate

de dependenţa unei imaginţii bolnave sau nu. Este necesară opirea de la acele activităţi care cauzează înaintarea bolii şi numaidecât cel bolnav să fie în-dreptat spre alte activităţi ce i-ar permite reabilitarea imaginaţiei şi canalizarea ei spre ceea ce poate să-l ajute.

De asemenea trebuie înlătu-rat cotactul cu persoanele care, prin prezenţa lor, agravează boa-la. Mediul în care se află, dacă influenţează negativ, este nevoie de înlăturat. Aceste persoane au nevoie de o îngrijire specială în funcţie de cauzele bolii. Dar la general au nevoie de multă înţelegere, răbdare, dragoste din partea celor apropiaţi. De men-ţionat că ei foarte rar conştien-tizează că sunt bolnavi, de aceea este contraindicat să le fie spus, mai ales când aceste persoane au un nivel înalt de inteligenţă. Bol-navul trebuie ajutat să vadă sin-gur că este bolnav fară să simtă o oarecare presiune. Este necesar, de asemenea, ca cel bolnav să se simtă liber în deciziile sale. Aici este nevoie de mult rafinament ca să modelezi pe bolnav fără ca să-l traumezi.

Trebuie organizate cît mai multe întîlniri cu persoane ce pot influenţa pozitiv asupra lui, ieşirile în mijlocul naturii. De a-l pune să creeze ceva cu caracter benefic prin care ar putea să se abată de la imaginile distructive.


Recommended