revista

punem în valoare creativitatea

Fără zgârcenie, jaf, invidie și nedreptate… Iubirea și bucuria vor domni pe pământ.

Ilarie Voronca

““

No8

(n. 31 decembrie 1903 - d. 8 aprilie 1946)

d ecembrie 2012

Red actie,

Valerian BoitorSimion Ionuț Benea

Ruxandra Vera ȘtefanRamona Mărghidanu

Marius IndrieşIulia MarcDiana Pașc

Cristina Brînzăautori:

Lucia Iluțaeditor:

Alexandru Gabriel Ioncoordonator:

Din dorința de a deschide ochii lumii spre a vedea cât mai bine ce ne înconjoară, sperând că așa să putem înțelege mai bine ce suntem și de ce suntem, 21art.ro își propune să vă ofere „hrană pentru suflet”! Arta vindecă, arta salvează, arta poate fi un răspuns ce nu a fost găsit încă. Scopul nostru este de a promova cele șapte arte într-un nou mod axat pe calitate, cât mai prietenos.

Dar cine creează arta? Un artist, desigur! Dacă vrei să te cunoască mai mulţi oameni, dacă eşti de părere că ceea ce faci tu merită promovat, atunci ia legătura cu noi şi cu siguranţă vei avea de câştigat!

Suntem mereu în căutare de colaboratori! Cunoști un artist ce crezi c-ar merita promovat? Nu ezita! Scrie-ne despre el și poate vom lega o relație de colaborare pe viitor!

www.21art.ro contact@21art.ro

editorial

Într-un mod foarte ciudat, în decembrie, agitaţia mea interioară debordează. Toată lumea aleargă, caută - panglici, beculeţe, cadouri... E o agitaţie care mă intimidează şi simt de fiecare dată cum spiritul sărbătorilor mi se scurge printre degete, îmi scapă, alunecă, devorat de comercial, de cotidian, de rutina care şi-a uitat rostul. Din fericire însă, de ceva timp, am descoperit că este suficient să desfaci o portocală, să iei un cuţit şi să te joci copilăreşte cu forma cojilor până iese ... ceva. Da! Secretul este să creezi sau să laşi bucuria creaţiei să te pătrundă până la zâmbet, până la suflet.

Tot într-un joc, voioşia şi spiritul sărbătorii se răspândeşte în aer. Arta devine un fel de „aide-memoire” pentru a învia amintiri despre Magie şi Frumos. Cioc–boc, cioc-boc, Arta deschide orice poartă sau cel puţin scoate prin geam surâsul gazdei.

Nouă, echipei 21art, ne place să credem că aducem fărâmituri de sărbătoare prin apropierea artei de voi. Pentru aceasta am trudit anul care curând se trece.

A fost un an în care am crescut mult. Casa, de pe adresa site-ului nostru, pe care tot mai mulţi cititori o vizitează, ni s-a primenit. A devenit mai încăpătoare, adunând mai mulţi oameni frumoşi şi entuziaşti în echipă. Printr-o fuziune reuşită, am devenit 21ARTemotion. Am prins atâta artă cât a ajuns fiecare dintre noi. Pentru început acasă (OSTIF 2012, Toamna Orădeană), apoi încet-încet, tot mai larg, prin ţară.

Am adus mai aproape de voi creaţiile unor artişti consacraţi, dar şi talente tinere, la început de cale. Cu plecăciune şi recunoştinţă, nu am uitat să mulţumim celor care, plecând de printre noi, au lăsat urme de rouă în artă, preţioase şi povăţuitoare.

Ca să păstrăm aroma tradiţională a paginilor tipărite, servindu-vă proaspete emoţiile artistice, am legat pagini virtuale într-o revistă cât se poate de autentică şi plină de culoare. Cu puţină răbdare şi speranţă, în anul ce vine, revista virtuală se va aşterne aievea pe hârtie.

Chiar dacă vă grăbiţi să prindeţi spiritul timpului, chiar dacă oracolele prezic imediat un sfârşit, noi vă semănăm cu boabe de suflet şi frumos. Deschide-ţi poarta pentru ARTĂ!

Să aveţi un An Nou bun, în armonie şi pace!

Promovând Arta e sărbătoare

Cristina Brînza(

Ninsoarea îmi aduce în suflet o bucurie spontană, sinceră, pe care nu o pot nici evita, nici masca. Fulgii de nea au în efemeritatea şi fragilitatea lor ceva magic şi misterios…

Ce mi se pare cu adevărat interesant este însă faptul că ele, cristalele de zăpadă, sunt unele dintre puţinele lucruri care odată puse sub microscop, atât la propriu cât şi la figurat, odată studiate şi privite obiectiv-ştiinţific, cu ochi lucizi, nu îşi pierd din magie şi farmec, ci dimpotrivă: devin infinit mai fascinante!

,,Snow Crystals” este o carte publicată în anul 1931 şi conţine numeroase fotografii ale fulgilor de nea, realizate de către Wilson Bentley (1865 – 1931) – unul dintre primii fotografi care au reuşit să surprindă aceste ,,mici miracole ale frumuseţii”, aşa cum el le numeşte. De-a lungul vieţii, Bentley a reuşit să imortalizeze varietatea uimitoare a fulgilor de zăpadă în peste 5000 de cadre, iar tehnica sa, într-o variantă îmbunătăţită, este folosită şi acum pentru a fotografia aceste mici opere de artă create de natură.

Se spune – iar Bentley a şi argumentat acest fapt – că oricare doi fulgi de zăpadă sunt diferiţi între ei, că nu sunt identici.

Iulia Marc

Under the microscope, I found that snowflakes were miracles of beauty; and it seemed a shame that this beauty should not be seen and appreciated by others. Every crystal was a masterpiece of design and no one design was ever repeated., When a snowflake melted, that design was forever lost. Just that much beauty was gone, without leaving any record behind.“

Când duo-ul canadian s-a lansat, lumea n-a ştiut cum să reacţioneze. Anul era 2008, iar Alice Glass (text şi voce) alături de Ethan Kath (muzică) au schimbat regulile jocului. Am putea chiar exagera, să zicem că există un timp înainte de ei şi un timp diferit, după Crystal Castles.

Ce-i face atât de diferiţi, populari şi uşor de recunoscut? În primul rând, sunetul. În cele mai multe cazuri, muzica lor e abrazivă, pare neprelucrată, e dură şi neiertătoare cu timpanele noastre. Alteori e molcomă, melancolică şi chiar meditativă (acest lucru se întâmplă mai rar, e drept, dar e bine realizat). Versurile sunt un alt atu, abordând o tematică foarte variată şi neconformistă: violenţă, tristeţe, dezamăgiri, religie, fericire chiar! Imaginea membrilor – secretoşi şi retraşi faţă de presă. În schimb, concerte explozive, pline de energie. De ce ar alege cineva să vorbească despre o formaţie atât de greu accesibilă publicului larg, al cărei nume pentru mulţi nu înseamnă mare lucru?

Pentru că putem! Pentru că există ceva dincolo de marele zid al ”mainstream”-ului. Pentru că se merită!

2008. Primul contact. Se ştia ceva de acest proiect de câţiva ani, dar nu se materializase nimic într-atât de concret încât să apară un album. Alice înregistrase câteva piese alături de Ethan, dar nimic mai mult. Printr-un eveniment fericit, piesa ”Alice practice” ajunge la urechile unui mare public, iar de acolo povestea începe să fie cunoscută...

Albumul intitulat Crystal Castles pare la o primă audiţie o bucată de marmură neprelucrată. Albumul e colţuros, piesele nu se leagă foarte bine între ele, iar sunetele predominante sunt generate de sintetizatoare aflate într-o pură stare de haos. Energia albumului e de nestăvilit, se simte că e viu, se simte că avem de-a face cu un animal sălbatic ce nu se lasă uşor îmblânzit. Vocea solistei este dură, distorsionată puternic şi violentă, iar versurile nu se pot descifra prea uşor, fără a apela la sursele de încredere ale internetului... Cu toate acestea, întâiul album al canadienilor s-a lansat într-o perioadă în care Britney Spears şi Rihanna făceau legea în topuri, adică o perioadă de calm şi relaxare. Albumul pare ca picat din altă lume, vrând să ne arate că există şi altceva dincolo de normele impuse de marile case de discuri şi posturile de radio comerciale.

Piese ca Untrust Us sau Crimewave şi chiar Black Panther au adus cu ele un suflu nou în muzică. Au lansat ideea că o melodie nu trebuie să fie super-prelucrată pentru a suna bine; ascultătorul e foarte mulţumit şi de o variantă brută, cât mai naturală a piesei.

Sunetul prezentat de cei doi este unul electronic, puternic distorsionat în sintetizatoare. Versurile pieselor sunt de multe ori neinteligibile din cauza procesării. Ziceam mai sus de un sunet brut, natural dar acum vorbesc de distorsionări şi proc-esare. Nu mă contrazic, dar mai sus mă refeream că în general se încearcă obţinerea unui sunet cât mai „curat”, lipsit de interferenţe, iar muzica aceasta e total opusul.

În cadrul pieselor se poate recunoaşte o influenţă a muzicii 8bit, a electronicii şi a curentului experimental. Piesa ”Courtship dating” e reprezentativă pentru această descriere.

Acest album e un punct de cotitură, un moment de trezire. Mie mi-e clar că din 2008 până în prezent, numărul formaţiilor ce refuză să intre într-o anumită categorie a crescut. Sau mi-am deschis urechile mai tare...

2010. Povestea continuă. După un aşa debut, nu se putea ca albumul intutulat tot Crystal Castles (II) să fie mai prejos ca predecesorul său. Astfel de la început, piesa Fainting Spell ne anunţă că am intrat pe tărâmul unde nimic nu mai e ce pare. Asaltul e continuat în aceeaşi manieră şi de Doe Deer, I am made of chalk şi Batism. Pe lângă aceste experimente, pe album regăsim câteva compoziţii ce par a nu se încadra în tiparul stabilit până acum, semn că formaţia refuză în continuare înscrierea într-un gen fix, cu norme prestabilite. Piesele despre care vorbesc sunt Celestica, Vietnam, Not in Love. Trei margarete-n vaza cu spini şi trandafiri. Ciudată alăturarea, dar foarte corectă: spinii şi trandafirii merg bine împreună, reprezentând frumuseţea haotică a celor de la C.C., iar margaretele? Ca nuca-n perete! La prima vedere nu par a se integra în context, dar analizate, privite în profinzimea lor... Aceste piese ne prezintă o altă faţă a formaţiei, una mai umană. Ce se înţelege din acest al doilea album e că formaţia evoluează. Cineva a început să sculpteze blocul de marmură pentru a-i da o formă. Haosul e încă prezent, dar e livrat în doze mai mici. De acum înainte ştim cu cine avem de-a face, aşa că artiştii îşi permit să expermienteze cu sunetul lor, în încercarea de a-l duce cât mai departe. Pe lângă Celestica, ale cărei versuri sunt inteligibile şi frumoase, o altă piesă ce atrage atenţia este Not in Love. Aceasta nu este o compoziţie proprie a formaţiei, ci un cover al unei piese cu acelaşi nume din anii 80, aparţinând unei formaţii de glam-metal (Platinum Blonde). Reinterpretarea este foarte bine realizată, reuşind să-i ofere un nou suflu, modern şi accesibil. Această piesă poate fi percepută ca o punte de lansare pentru cei ce vor să se familiarizeze cu stilul şi sunetul formaţiei. Un alt aspect interesant este următorul: Robert Smith, vocalistul de la The Cure, a colaborat la realizarea unei noi versiuni a piesei... deci am putea spune că unui cover i s-a făcut un cover după alt cover (!?). Prezenţa lui Robert Smith pe o colaborare le-a garantat o mai mare expunere celor de la C.C.

2012. Prezentul. Trăim în secolul vitezei, iar această exprimare e un clişeu veritabil... dar adevărat. Lumea se schimbă mult şi frecvent. Gusturile se schimbă şi ele. Cândva în anii 90 şi 2000 era în vogă drum-and-bass-ul, azi e dubstep-ul, iar pe alocuri post-dubstep. Există atâtea genuri muzicale încât nu mai sunt litere-n alfabet pentru a le categorisi (despre asta, mai multe în numerele viitoare!). Formaţii noi apar şi dispar cu o viteză mare, iar formaţiile deja existente trebuie să se hotărască ce paşi vor face pentru a rămâne actuale. Dacă nu, riscă să intre în categoria „ce tari erau cândva...”

Astfel, pentru a ne arăta că ei nu se încadrează în acea categorie, Crystal Castles cu albumul... III, ni se arată ca fiind o formaţie matură, capabilă să realizeze un album închegat, bine strucutrat şi actual. Începutul este asigurat de un sunet ce poate fi confundat cu alarma anti-aeriană (Plague – primul single de pe album). Asta s-ar traduce printr-un ”pregătiţi-vă”, un avertisment ce până acum nu era prezent pe nici un alt album. Piese ca şi Kerosene, Wrath of God, Affection ne aduc aminte de stilul caracteristic formaţiei, dar parcă ceva e schimbat.

Sunetul nu mai e acelaşi, e mai matur, mai atent construit. S-a pierdut ceva din haosul specific acestei dezordonate formaţii. Au trecut 4 ani de la primul contact, lucrurile nu puteau fi la fel. Azi, C.C n-ar fi foarte convingători dacă ar veni cu acelaşi sunet. S-ar găsi cineva să spună ”nu au nimic nou, nu sunt interesanţi”. Poate şi de aceea au experimentat mai mult şi cu alte stiluri în 2012. Acum avem mostre de witch house (un gen de muzică electronică, recent apărut) inserate-n piese ca Affection sau Pale Flesh. Elementele consacrate sunt tot aici, doar că într-o altă formă. Haosul a fost structurat, dezordinea organizată, iar distorsionările mai atent dozate. Avem oare de-a face cu aceeaşi formaţie nestăpânită şi rebelă din 2008? Cu siguranţă! Dar precum un copil ce-a crescut şi a început să-şi schimbe comportamentul, la fel se întâmplă şi cu C.C...

E o direcţie bună înspre care se îndreaptă? Doar timpul ni-e martor şi ne va putea spune. Cert e următorul fapt: Crystal Castles au un cuvânt de spus în muzică, au un stil aparte şi un sunet greu de imitat, iar pe viitor ne putem aştepta la noi provocări sonore din partea lor.

Mar i us Indr i es,

Ştire de ultimă oră: O prinţesă albă, şi-a pierdut haina din blană de fulgi! Ultima dată a fost văzută purtând copiii îmbujoraţi cu sănii în pletele ei dalbe.

Cine oare este această prinţesă care în fiecare an, mai devreme sau mai târziu îşi pierde haina de pe ea? Vă daţi seama oare ce şifonier mare are? Sau oare-şi cumpără an de an câte-o haină nouă?

Nu cred că ştie nimeni; cert e că toată lumea o aşteaptă (ca mai apoi s-o deteste că e prea rece în relaţia cu ei), se bucură s-o strângă în braţe până rămâne fără aer. E şi normal să se bucure de ea – această prinţesă fiind ca o samariteană care îmbracă natura cu o haină albă; ce?! Copacii n-au voie şi ei să-şi acopere goliciunea? Anotimpul prinţesei este singurul în care, natura trece de la moda curentă (cât mai puţine haine) la moda anilor 1800 (cât mai multe haine); pot spune că e un fel de transhumanţă metaforică ce are loc an de an, şi pe urmă zi de zi, timp de 2160 de ore.

Şi e normal s-o aştepţi pe alba prinţesă, pentru că o dată cu ea aterizează în sufletele (şi în casele) copiilor şi cei doi bătrânei, unchiul prinţesei şi tatăl ei: Moş Nicolae şi Moş Crăciun – cei doi bătrânei, veşnic simpatici, veseli şi calzi, ca un şemineu în plină Iarnă.

Cum să nu vrei să fii din nou copil, cu atâtea „oferte” de Iarnă?! Săniuş, bulgăreală, spălatul fetelor (obicei „sfânt” în Ardealul nostru iubit), cadouri, cadouri şi iar cadouri. Nu cred că nu vă e dor de gustul mirobolant de zăpadă proaspăt cernută pe limbile voastre, de mirosul primilor fulgi de nea căzuţi pe umărul vostru drept, îmbrăcat în haine groase şi de mirosul portocalelor ce vă aşteptau în acele plase albastre, în fiecare dupămasă.

Îl ştii pe prinţul Brad? E un prinţ care stă îmbrăcat după ce îl îmbraci cu aceleaşi haine până îl dezbraci şi-l arunci la gunoi (că, aşa e el, e un prinţ care îmbătrâneşte în două săptămâni cât alţii în 90 de ani). Toţi îl iubim pe prinţul Brad, însă, după ce încetează să se mai parfumeze cu parfum de cetină verde, ne displace şi-i aspirăm acele să nu facă mizerie.

Prinţesa albă, prinţul Brad, Moş Nicolae şi Moş Crăciun – pare un basm pentru majoritatea dintre noi, dar nu pentru toţi; de ce spun că nu pentru toţi? Citiţi următoarea scrisoare către Moş Crăciun a unui copilaş mai special:

Cu ş

i despr

e iarnă

Dragă Moş Crăciun, Sunt eu, mă mai ţii minte? Ţi-am scris şi anul trecut, dar se pare că nu ai reuşit să ajungi şi pe la mine, însă nu-i nimic, te iert. Aş vrea totuşi,

moşule, dacă poţi să încerci să ajungi măcar anul ăsta pe aici.

Să ştii, Moşule că te aşteptăm toţi cu braţele deschise, cu turtă dulce şi cu lapte, însă ne lipseşte brăduţul de Crăciun, îl avem doar pe cel mic din curte. Sper să nu te superi pe mine dacă ghetuţele mele nu vor f i prea

curate sau prea bune, însă promit că mă voi strădui cât voi putea eu de mult.

Aici la noi e frumos, e cald, copiii cântă colinde şi se pregătesc să te întâmpine f iecare, cum ştie el mai bine, şi, deşi n-ai venit de ceva vreme pe

la noi, nu te-am uitat.

De Crăciun, Moşule, aş dori să-mi aduci o portocală, atât.

Frankde la orfelinatul Copăcelul

Valerian Boitor

Si totuşi, de unde are alba prinţesă atâtea haine de dat, încât ne dă şi nouă celor care avem şi celor care nu au, deopotriva?...

Sfârsitul,cinema-ului privit de public

Când elaborez o temă de discuţie, în primul rând încerc să definesc termenul studiat, după care să trec la o abordare mai aprofundată. Astfel, de această dată mă confrunt cu filmul ce poate fi denumit ca un produs final al artei şi industriei cinematografice. Dacă dezbatem despre sfârşitul filmului implicăm în mod direct arta şi industria cinematografică, care unite duc inevitabil la termenul de cinematografie, ce la rândul ei se împarte în două categorii distincte: producţia de film si distribuţia (difuzarea) în sălile de cinematograf.

Privind în ansamblu ne lovim de un întreg mecanism, care în trecut a suferit treptat diferite modificări de la primul film pionier, la dezvoltarea explozivă a tehnicii de a filma, la primul cinematograf până la o adevarată industrie cinematografică. Dar aici putem face o paranteză şi să admitem că orice producţie cinematografică are nevoie de un anumit suport financiar, deci la baza oricărui film (fie el de artă) stă un stimulant de natură economică. Unii nu mai despart arta de industria cinematografică, iar un exemplu este Frank Zappa (producător şi regizor de film american): “Art is making something out of nothing and selling it”; alţii ar putea da o definiţie definind simplu: “We all know that Art is not truth. Art is a lie that makes us realize the truth, at least the truth that is given to us to understand.” - Pablo Picasso.

Ca să nu ajung la o dispută între ce este arta şi industria cinematografică, o să trec la ce înseamnă pentru mine sfârşitul filmului, respectiv sfârşitul cinema-ului. În primă fază, nimeni nu poate nega existenţa unei evoluţii continue, indiferent dacă vorbim despre cultură, politică, om sau stil de viaţă. În tot ceea ce vedem există o perpetuă schimbare care depinde de o multitudine de factori. Aşa putem afirma că sfârşitul conceptului de cinema cu modificări ale industriei (producţie, distribuţie), respectiv sfârşitul filmului (tehnologii digitale, schimbări în estetica genului) sunt doar nişte transformări dintr-o evoluţie ascendentă datorată în mare parte tehnologiei în plină dezvoltare.

Ca să exemplific această transformare o să iau în prim plan pentru început doar un element, acela fiind cinematograful. Din punctul meu de vedere a cunoscut adevărate schimbări, de multe ori în sensartistic printr-o serie de idei inovatoare. De remar-cat cinematograful neconvenţional din Guimaraes, construit sub forma unui miriapod, unde spectatorul în timp ce urmăreşte filmul este pe jumătate în lumea acestuia, pe când cealaltă jumatate e ancorată în lumea realului. Astfel este

realizată o juxtapunere originală dintre realitate şi ficţiunea lumii peliculei. Tot în aceeaşi ordine de idei avem alte exemple de cinematografe, cum ar fi cel în miniatură de pe scările unei clădiri, cel plutitor (pe o barcă), cel de sub o autostradă suspendată şi nu în cele din urmă cinematograful cu şapte ecrane sub forma unei piramide. Toate sunt nişte exemple clare că fiecare element din această frumoasă lume poate suferi schimbări neimaginate, arta poate cunoaşte nenumărate forme.

Trec la tendinţa contemporană a industriei cinematografice de-a satisface un public ţintă, a cărei cerinţă e un anumit film creat prin tehnologii tot mai avansate din punct de vedere vizual. Astfel, intervine o anumită schimbare în estetica genului de film, ajungându-se la o simplă producţie, unde comparaţia cu produsele pe bandă rulantă a unei simple fabrici e realitatea întruchipată. Ajungi să compari cinema-ul cu o adevărată industrie, iar realizatorii ei, nişte muncitori a căror efort ajunge pe piaţa de desfacere, reprezentată în mare parte de cinematograf, unde spectatorul devine un simplu client. Încă de la începuturi am avut o evoluţie care inevitabil a ajuns în această fază, care din punctul meude vedere nu e nici pe departe un sfârşit ci doar un punct de cotitură. Posibil o perioadă neagră de unde am toate speranţele că se va îndrepta înspre ceva nou. Cu toate acestea, cinema-ul contemporan şi-a creatsingur acest gen de public, ajungi să gândeşti ceea ce vezi.

În legătură cu acest public devorator de filme, regizorul Leo Carax în recentul film, Holy Motors, îl caracterizează într-o serie de cadre de neuitat. O sală întreagă de cinematograf, plină cu spectatori zombificaţi/pietrificaţi reprezintă tipul de audienţă contemporan care rămâne fără reacţie în faţa a ceea ce văd. O subtilăcomparaţie cu vremurile în care trăim, unde o întreagă masă consumeristă alimentează fabrica de vise şi caîntr-un cerc vicios această industrie supravieţuieşte.

Din perspectiva acestui regizor, filmul şi-a găsit sfârşitulprin intermediul unui astfel de public, care nu mai ajunge să distingă arta de produsul brut al unei adevărate industrii, ori nu mai doreşte să mai conştientizeze efectele sale.

Apariţia unor filme care să satisfacă dorinţa de câştig a marilor case de producţie prin tratarea unor subiecte actuale. Prin transpunerea acestor tabuuri, ori evenimente istorice contemporane în film, publicul va fi atent şi va răspunde prin vizionare. De exemplu, accentuata luptă contra terorismului a dat o întreagă filmografie bazată pe acest fapt real, care e posibil să fii cunoscut o prealabilă “comandă” specială din partea celor interesaţi de-o anumită propagandă cinematografică. Cu aceeaşi certitudine afirm că mult “aşteptatul” sfârşit al lumii a cunoscut o adevărată explozie în dreptul filmelor cu acest mesaj apocaliptic. Un curent în cinema ce respectă în mod realist tendinţele actuale, conectate direct cu tipul de industrie cinematografică enunţată mai sus. Nu susţin că n-au mai existat filme care să abordeze aceastătematică, dar aveau ca scenariu o acţiune post-apocaliptică, cât despre noutăţile apărute în număr mare, în ultimul an, au ca subiect un sfârşit iminent.

O tratare dură a acestui subiect dă start acestei noi tendinţe o dată cu apariţia filmului “Melancholia” de Lars von Trier, nu mai dă nicio şansă la supravieţuire prin ceea ce expune. O tratare a apocalipsei în termeni artistici, o ameninţare apocaliptică ce lasă loc unor pâlpâiri de speranţă pentru ca totul să devină şi mai dramatic. Deci mediul industriei cinematogra-fice răspunde prompt la noile “cerinţe” şi dă o palmă realităţii crunte în care trăim. Se foloseşte de temerile noastre pentru a ne arăta sumbrul “viitor”,desigur inventat de noi. În aceeaşi ordine de idei în cadrul filmului “Seeking a Friend for the End of the World” scenariul dezvăluie experienţa unui cuplu atipic înainte

de marea distrugere, pe fundal fiind vorba despre o poveste romanţată. O asemănare a aceluiaşi sfârşit expusă în două producţii contrastante ca gen, o expunere iminentă unde sfârşitul lumii devine real în plan ficţional. Observăm că obişnuitul film despre apocalipsă nu mai devine post-apocaliptic cu inevitabila salvare de la pierire, ci chiar ne aduce până-n pragul extincţiei. După cum subliniam mai sus, lumea cinematografiei se pliază după preferinţele publicului sfârşitul cinema-ului, ori filmului e doar o permanentă schimbare orice inovaţie aprobată de marea masă va deveni un fapt real. Putem fi nostalgici în legătură cu noua generaţie şi schimbările sale, dar acest nou val aduce tot felul de inovaţii, de la 3D-ul revolutionar, la sălile de cinema destinate vizionărilor în format digital Imax, unde experienţa poate fi una senzaţională. Ultima găselniţă fiind odată cu lansarea filmului “The Hobbit: An Unexpected Journey (2012)”, unde filmarea şi re-darea imaginilor la o rată dublă faţă de cea obişnuită, de 24 de cadre (stabilită în anii ’20, odată cu apariţia filmului sonor) ar putea reprezenta o treaptă nouă în evoluţia cinematografiei. 48 de cadre pe secundă înseamnă o fluiditate mult mai mare a mişcării person-ajelor, dar şi o exactitate de două ori mai mare. Astfel, fiecare detaliu se va integra mult mai natural în ansam-blul filmului, fiecare mişcare accelerată va deveni mai firească, iar scenele dinamice, de acţiune, vor deveni şi mai intense. Prin această lansare, studiourile vor să testeze piaţa. Dacă spectatorii se arată entuziasmaţi de această rată de redare rapidă, este foarte posibil să vedem alte proiecte în acest format.

În concluzie, noi suntem cei care decidem soarta acestui minunat univers căruia îi prevăd un viitor luminos şi o evoluţie plină de surprize plăcute.

Simion Ionut Benea,

Cum să regăseşti un înger

Se spune că, fiecare fulg de nea căzut pe pământ reprezintă câte o dorinţă îndeplinită. Pe parcursul anului, toate dorinţele se adună în nori iar când vine sezonul rece, îngerii suflă înspre ei. Astfel le dau drumul dorinţelor şi astfel se aştern visurile împlinite.

Era odată un oraş în care fiecare iarnă, aducea ninsoare din belşug. Toţi oamenii erau fericiţi, împliniţi, se iubeau, dăruiau, zâmbeau... Ce să mai... un amalgam de lucruri frumoase.. Câţi fulgi de nea, atâtea motive de bucurie. Timp de secole întregi a nins în fiecare iarnă neîncetat. Era frumos! Totul era perfect! Câtă voie bună trebuie să existe într-un orăşel în care covorul alb rămâne pentru toată iarna ...

Dar povestea spune că îngerul căpitan, cel care conducea mulţimea de îngeraşi suflători, era supărat deoarece oamenii deveneau tot mai lacomi şi cereau tot mai multe lucruri. Astfel, a trebuit să sufle atât de mult încât apăreau tot mai multe găuri în nori, iar norii nu se pot petici. Văzând ce se petrece, a hotărât să co-boare pe pământ pentru a îndepărta egoismul, lăcomia, răutatea ce i-a cuprins pe locuitori. Însă, pe măsură ce se apropia de sol, simţea că forţa din aripi îl părăsea încet, încet... până ce a căzut în gol ore în şir, zile în şir aterizând întru-un târziu pe pământ, în mijlocul dorinţelor îndeplinite, în mijlocul orăşelului, pe un cearşaf gigantic de nea.

Fără el, în cer era dezastru! Îngerii nu se mai puteau organiza, se certau, suflau în direcţii greşite, nu se înţelegeau. În loc să ningă liniştit, acum viscolea... era vreme urâtă, suflul lor puternic mai că nu scoteau copacii din rădăcini. Toată iarna a fost aşa, până când au hotărât că nu-şi vor mai face treaba dacă nu se va reîntoarce conducătorul lor.

Zis şi făcut, îngerii s-au potolit, norii se retrăgeau încet, încet… făcându-i loc soarelui care topea zăpada. A trecut o lună până când omătul s-a retras aproape de peste tot, mai puţin în centrul oraşului. Era o mare mirare pentru toată lumea… cum adică, e cald afară şi încă mai este zăpadă… şi pe deasupra, numai în centrul oraşului?! Locuitorii priveau cu uimire la mormanul de zăpada ce zăcea în văzul soarelui. Acesta a devenit un monument. Pe parcursul anului, turişti peste turişti îşi făceau apariţia. Veneau din toate colţurile lumii cu sutele, cu miile, cu zecile de mii, doar pentru a vedea cum la peste 30 de grade celsius, în această mică localitate, zăpada rămâne intactă. În scurt timp, tot globul auzise de acest caz misterios, de acest fenomen.

Şi aşa a trecut primăvara, vara, toamna şi iarăşi a venit iarna. Locuitorii orăşelului aşteptau acum din nou nerăbdători să ningă pentru a li se îndeplini dorinţele, pentru a putea fi din nou “fericiţi”. Însă, nici un fulg nu se mai zărea în acest an. Norii erau acum parcă din ce în ce mai umflaţi, până la sfârşitul iernii aveai senzaţia că s-au apropiat de pământ… şi totuşi, nici un fulg nu a coborât.Oamenii erau trişti, se simţeau descurajaţi, era primul an în care îngeraşii au refuzat să îşi facă treaba. Acum toată lumea aştepta dezamăgită primăvara, care întârzia şi ea. Dar, în loc ca soarele să îşi facă apariţia, cerul se aglomera cu nori, care se îndreptau tot mai tare spre pământ, se umflau cu nea. Trei ani la rând căldura razelor nu s-a mai simţit din cauza norilor care erau tot mai groşi şi negricioşi.

Locuitorii speriaţi încercau să găsească o soluţie, cum să dea la o parte voalul ce acoperea bolta cerească!? Căci, dacă fulgii de nea vor coborî deodată nu era bine, că i-ar fi sufocat , i-ar fi îngropat de vii în zăpadă, ar fi nins până la nori.

Din cauza agitaţiei provocate, oamenii au uitat de mor-manul de zăpada ce zăcea în mijlocul oraşului. Erau preocupaţi să se urce pe acoperiş şi să sufle ei înşişi înspre nori, însă fără rost…căci ei nu erau îngeri, suflul lor nu avea magie.

Într-o zi un copilaş, care s-a născut atunci când îngerul a căzut din cer, s-a apropiat de “monument”, l-a atins şi s-a aruncat în el pentru a face un îngeraş de zăpada. Apoi, a mai venit un copilaş, încă unul şi încă unul... tot aşa până ce s-au strâns sute de băieţei şi fetiţe care se jucau pe muntele de zăpadă ce zacea pe asfalt de vreme îndelungată. Pe urmă, au început să sape, să facă omuleţi, să se joace cu bulgării… era singurul loc din oraş unde copii erau zâmbitori, căci numai acolo mai exista omăt, iar drăgălaşii de ei nu căutau lucruri măreţe, căutau doar joacă, prietenie, iubire, fericire.

În scurt timp, au împrăştiat toată neaua, peste tot. Au rămas surprinşi când au văzut ce se afla la baza

muntelui de zăpadă! Acolo era ascuns îngeraşul căpitan ce zăcea prins sub propria-i mare dorinţă, aceea de a-i îndemna pe oamenii mari să nu mai fie egoişti atunci când îşi doresc ceva.

Când a fost văzut, toată lumea s-a bucurat foarte tare, căci acum îl puteau trimite înapoi în cer pentru a reveni totul la normal. Însă, el nu mai putea zbura, căci aripile i-au fost retezate de răutatea ce zăcea pe pământ. Locuitorii, l-au închis astfel în dorinţele lor lacome.

Povestea spune că noi, oamenii suntem nişte îngeri care putem zbura şi putem fi liberi. Numai că, ne sufocăm în propriile noastre nimicuri. Fulgii de nea nu au devenit altceva decât dorinţe trecătoare ce se topesc odată ajunse pe pământ, dorinţe ce se nasc din nimic şi mor în nimic. Însă, atunci când omul mare, precum copilul, cere ceva din inimă, atunci se spune că îngeraşii din cer aruncă o frânghie înspre pământ pentru a-i salva pe frăţiorii lor rătăciţi.

DE VORBĂ CU

SAYLAS

SAYLAS

O primă întrebare, şi cred că la asta m-am gândit prima oară, de ce Saylas? De unde Saylas?

Mă feream întotdeauna de întrebarea aceasta.

De ce?

E o poreclă din copilărie, nimic special.

De unde a venit porecla atunci?

De la un amic, jucam baschet foarte mult când eram mic şi el a început să îmi spună aşa. Nu l-am luat în serios. După câţiva ani am decis să îmi schimb

numele de scenă, am zis de ce nu, să fie Saylas. Sună bine, sună fresh, cel puţin din punctul meu de vedere am zis să încercăm şi asta. A fost o joacă la început,

evident, ca toate chestiile bune şi am zis să lăsăm aşa momentan.

Potrivit nume zic eu.

Merci.

Cum ai început?

Prin clasa a şasea cred. Doar scriam atunci. Am făcut o trupă cu un prieten, trăgeam la mine acasă, foarte interesant, ce amintiri. Mă rog, suna foarte urât,

foarte nasol, aveam microfon cumpărat din piaţă. Voiam să fim sus, dar se concretizează şi treaba asta, s-au schimbat multe, a fost primul studio.

Eraţi o trupă?

Da, eram o trupă, am scos şi un CD.

Formată din?

Eu şi el, Marius îl cheamă. Am inceput la un studio, nu aici, ne-a ajutat foarte mult Alex Ardelean. După aceea am început colaborarea cu Sergiu aka Rappy,

care m-a ajutat enorm şi am crescut încet încet, unii lângă alţii.

Ce înţelegi tu prin muzică? De ce faci asta?

Transmiterea unor sentimente, unor idei, unor mesaje, poate educarea dacă vrei, a publicului mai tânăr, asta percep acum. Evident, la 16 ani nu percepeam

că pot să transmit ceva serios sau să educ.

Asta doreşti defapt să faci, să educi?

Nu neapărat să educ, să le transmit sentimente, idei, percepţii, să îi fac să-si deschidă mintea şi sufletul muzicii. Până la urmă muzica dacă vrei, vindecă,

ajută, eşti liber să asculţi ce muzică vrei tu, şi de asta sunt convins că oamenii ar trebui să facă exact ceea ce simt. Există o categorie de oameni care o să îşi

perceapă muzica şi o să le placă, şi altă categorie care nu.

Vrei să influenţezi prin muzica ta?

Influenţele pot fi şi bune şi rele.

Asta ştiu, dar mă gândesc pozitiv.

Da, aş vrea să influenţez.

Am înţeles că lucrezi la un album?

Da, delicat subiect...

De ce?

Lucrez la album de 6 ani, din cauza asta e delicat, pentru că de fiecare dată când aveam o variantă aproximativ finală, voiam să mai schimb ceva, să sune

mai bine, evoluam în timp, dar gata, iese anul acesta sau la începutul anului viitor. Exact aşa cum sună, exact ce vreau să transmit de 4 ani încoace, pe

perioade.

Spune-ne despre noua ta colaborare cu Alexandra Broinaş.

Melodia este un success, spunem noi. Nouă ne place foarte mult ce a ieşit, chiar foarte mult. Suntem mândrii de melodie şi de videoclip. Aduce pozitivitate, ceva

nou, cel puţin în oraşul acesta. Cred că ar trebui ca lucrurile de genul acesta, lucrurile făcute în aşa manieră, să fie mai dese. Noi am încercat să facem ceva

cât de cât apropiat de profesionalism, nu doar o melodie, nu doar un videoclip, ci un întreg. Am încercat să facem lumea să îşi aducă aminte că, să

spui un mulţumesc sau să auzi un mulţumesc, e important, e foarte important. Nu ştiu câţi au înţeles asta. La fel de important este şi să îţi urmezi visul, să faci

ce îţi place. Fă ce simţi, ce vrei şi cine o să te perceapă, o să te perceapă. Nu o să te placă niciodată toată lumea, cu cât încerci să fi mai plăcut cu atât o

să displaci mai tare.

De ce Alexandra Broinaş?

Am sunat-o, a venit la studio, am zis uite Alexandra, acesta este proiectul, ce părere ai? A zis că îi place, şi că e foarte tare. A fost chimie 100%.

Povesteşte-ne despre noul clip.

Clipul cu Alexandra Broinaş, fostă participant X Factor, e un real succes am zice noi. A fost o experienţă clar de neuitat pentru amândoi, am filmat pe maşini în mers, am avut escorta de la poliţie, oameni care aruncau cu bani dintr-un

taxi, adică serios? Am filmat cu un tânăr foarte foarte talentat Ben Pipa, vi-l recomand. Am avut pictori, am avut un copil care şi-a jucat rolul perfect, mai

ales atunci când a aruncat cu acel avion de hârtie. Clipul spune multe, e plin de culoare, asta trebuie să înţeleagă cei care filmează, care fac rap, care fac orice,

muzica şi mai ales muzica rap nu înseamă gri, negru, poate să însemne culoare. Şi soarele face parte din viaţa noastră, nu numai ploaia. Prezintă şi oraşul

Oradea, deşi nu este o piesă despre oraş. Şi până la urmă fi mulţumitor pentru ceea ce ai, dar nu te mulţumi cu ceea ce ai, cam asta ar spune „Mulţumesc”.

Ai în plan vreo colaborare şi cu alţi artişti?

Orădeni? Dar aş vrea să colaborez şi cu alţi artişti de pe plan naţional.

Un artist cu care ţi-ar plăcea să colaborezi pe plan naţional?

Pfuuu, ar fi mulţi, o să vedem, un exemplu ar fi Guess Who, chiar şi mai under, Nimeni Altu sau Doc, Deliric, etc.. Nu ştiu, sunt o grămadă de oameni foarte

talentaţi în România cu care aş vrea să colaborez. Chiar nu din sfera hip-hop. Rămâne de văzut ce proiecte vom avea pe albumul 2.

Spune-mi cine te inspiră/Ce te inspiră?

Oamenii, locurile, muzica. Dacă vrei să fi inspirat, poţi să fi inspirat din absolut orice, ideea e să te laşi inspirat. Dacă eşti închis la minte şi nu vrei să evoluezi

sau vrei să evoluezi şi nu vrei să faci decât un anumit lucru, nu o să fi inspirit sa faci ceva original şi creativ.

Creezi în studio sau când îţi vine?

Şi, şi. Dacă îmi vine să scriu ceva, o scriu, indiferent de unde aş fi. Merge mai greu când îţi propui să faci, pe principiul, hai să facem o piesă, hmm şi ce facem

cu ea? Eu zic să scrii când simţi că vrei să scrii, la fel e şi cu muzica, creatul de instrumentale. Go with the flow.

Proiecte de viitor?

Lansarea primului album, scoaterea încă a unuia, sau a mai multor videoclipuri, în perioada aceasta lucrăm foarte mult.

Cum a fost piaţa orădeană acum 6 ani şi cum este acum, privind muzica?

Nu mă axez doar pe Oradea, nu ştiu dacă s-au schimbat foarte multe lucruri, dispar talente, sau se pierd talente. Apar oameni care vor să facă, dar nu pot să facă. Nu ştiu, totul e în continuă mişcare. Nu prea se păstrează ceva, şi ce

era bun şi a reuşit, a reuşit în altă parte, exemple care ar fi, Reny, o tânără foarte talentată cu care am avut marea plăcere să lucrez, care a reuşit la Megastar în Ungaria acum 3 ani mi se pare, iar în România nu reuşise sa facă foarte multe.

Un alt exemplu excelent ar fi Rappy, fondatorul studioului, şi prieten foarte bun, care a plecat în State şi face o treabă extraordinară. Mulţi pleacă de aici, şi

reuşesc în altă parte. Uneori îmi pare rău, dar acest sentiment e înlocuit rapid de bucuria pentru ei.

Naţional eu zic că s-a dezvoltat, şi mă bucur.

În sfârşit lumea a înţeles că poate să facă ce vrea. Într-adevăr e o dezvoltare, vom vedea. În Oradea lucrurile momentan stagnează puţin.

Cu ce te ocupi înafară de muzică?

Lucrez la McDondalds, ceea ce probabil sună puţin hmmm, ciudat. Da, fac şi lucrul acesta. Tocmai m-am înscris şi la master, fac o grămadă de lucruri, încerc

să îmi diversific viaţa. Am timp să fac ce îmi place.

Artişti favoriţi care îţi plac, îi asculţi?

Din ţară, Doc, Deliric 1, Vlad Dobrescu, Guess Who, Paraziţii, Rappy, Nimeni Altu, Nane, nu ştiu, ar mai fi Andra, Keo Tudor Chirila, IRIS, ca talente. De afară,

Eminem, KRS-One, Nas, Pac, Evidence, Game, Proof, JayZ, Common, Dre, Adelle. J Cole are un album foarte şmecher, trebuie ascultat! Nu ştiu, îmi plac

oamenii care pun sentiment în ce fac, şi se simte asta.

Eu am o problemă cu oamenii care spun „Măi eşti commercial, gata, muzica ta nu mai e bună”.

Nu există comercial sau underground, din punctul meu de vedere.

Asta zic şi eu, dar lumea percepe altfel. „Aaa eşti comercial, faci chestia asta acum pentru bani”. Eu zic că, dacă ajungi să faci ceva pentru bani şi mai ales ce îţi place, e cea mai tare chestie, iar lumea priveşte asta altfel. Faci rap/hip-hop/etc trebuie să stai în subsolul blocului, să nu ai loc de muncă şi să trăieşti pe banii nu ştiu cui, probabil.

Nu, este greşită concepţia asta. Să fac muzică, să cânt ce vreau eu să cânt, să îmi dea cineva bani pentru asta, nu se compară cu absolut nimic.

Concerte viitoare?

Nimic momentan pe anul acesta. Am avut de curând în Timişoara, în Cluj, am cântat în Oradea în 24 noiembrie la balul bobocilor al Liceului Lucian Blaga, un

loc foarte drag nouă.

Cum au fost timişorenii?

Unii reci, alţii calzi, depinde de ce au băut. Glumesc. Au fost primitori, a fost o seară de karaoke cu invitaţi speciali. Noi am fost invitaţii. Încercăm să lucrăm în

formula aceasta: eu, Alexandra şi Smec. Ne merge foarte bine, am fost la Cluj, unde a fost un succes real, neaşteptat chiar. Am continuat aşa, la Timişoara, în

Wake Up şi apoi aici în Oradea la Balul Bobocilor. Am fost primiţi foarte bine.

Povesteşte-ne mai multe despre album

Albumul se va numi „Cine”. E un nume puţin ciudat, dar are un concept interesant. Este vorba de dubla personalitate, dacă vrei, dualitatea cuiva. Toţi

avem gânduri, cum e mai bine să fiu, ce e mai bine să fac. Orice lucru făcut are 2 tăişuri, unul bun, unul rău. Se va vedea tranziţia unui om de la adolscenţă la

maturitate, spun eu. Cam asta e cu albumul, intro-ul şi outro-ul vor semăna foarte puternic şi vor definii o persoană anume. Restul o să vedeţi pe parcursul

albumului, 16 trackuri şi iese în curând.

Îţi mulţumim frumos pentru interviu, îţi dorim baftă, aşteptăm albumul şi să ne chemi la lansare

Cu cea mai mare plăcere o să vă chem la lansarea albumului, eu vă mulţumesc pentru interviu. Eu zic că o să fie ceva spectaculos şi diferit, de aceea

durează atât.

O vorbă pentru fani, orădeni, pentru cine vrei tu?

O vorbă de duh acuma, ceva special?

Daaaa.

Credeţi mereu în ce faceţi, de aceea şi ei, şi eu ne aflăm aici, e singura modali-tate prin care veţi fi cu adevărat fericiţi. Crăciun Fericit!

Ramona Marghidanu(

Ninsoarea impune linişte. Curăţă, acoperă, paradoxal – încălzeşte. Regenerează sufletele şi le dă puterea să o ia de la capăt, să pornească dintr-un punct zero şi să construiască o lume pe întinderea de alb lăuntric.

În piesa „Melodie varşoviană” de Leonid Zorin, Helea şi Vitek se întâlnesc întâmplător într-un târziudecembrie `46 la Moscova. Ea este poloneză şi studentă la Conservator, el rus sadea şi se pregăteşte să devină enolog. În acordurile muzicii lui Chopin, dragostea se înfiripă repede şi simplu asemenea unui ghiocel curajos ce scoate primul capul de sub zăpadă. Întâlnirile celor doi tineri se înmulţesc, săruturile se înteţesc. Îndrăgostirea este puternică. Nici nu s-ar fi putut altfel, din moment ce aşa cum îi zice Helea lui Vitek „sufletul rus caută drama în orice”, înţeleasă aici, mai mult ca trăire intensă, autentică. Drama, în sensul de eveniment nefast, avusese loc deja: războiul care a lăsat întreaga Polonie şi mai ales Varşovia în ruină, Helea fiind numai una dintre cei care au fost nevoiţi să-şi părăsească ţara. O altă dramă ce avea să vină, va scoate la iveală vastitatea sufletului, a acelui suflet cu patru anotimpuri, sufletul care poate iubi la fel de tare în orice perioadă a vieţii. „Buchetul i-l dă timpul”, tot repetă Vitek vorbind despre vinuri, afirmaţie cu valoare de destin. Până atunci însă, dragostea lor tinerească şi entuziastă face pârtie prin zăpadă, desenează îngeri cu aripi răsfirate, se joacă de-a v-aţi ascunselea în muzeu, se joacă de-a gelozia şi trece într-un nou an, `47 care va aduce cu sine despărţirea, pe care regulile sociale o impun: legea dată de Stalin care interzice căsătoria cu persoane de altă naţionalitate decât cea rusă. Încă două întâlniri la intervale mari de timp, adeveresc faptul că „buchetul i-l dă timpul”: câte lacrimi „gâlgâite”, câtă dragoste reţinută asemenea unui vulcan care stă să erupă, câtă certitudine a sentimentului viu al iubirii ce o poartă în ei, câtă revoltă, câtă resemnare, câtă teamă, câtă conştiinţă (având în vedere că amândoi sunt căsătoriţi), câtă oboseală, câtă neputinţă atunci când se întâlnesc a doua oară de la despărţire şi îşi dau seama că acum e prea târziu pentru a merge împreună pe acelaşi drum. Se iubesc oricum şi aceasta este, într-un fel, suficient. Acea lună decembrie de apropiere fizică a fost de ajuns pentru a întreţine o viaţă întreagă de apropiere sufletească.

Alexandra Ceaca (Master Actorie an II) şi Constantin Podu (Master Actorie an I), studenţi ai Facultăţii de Litere şi Arte din cadrul Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, s-au încumetat să dea viaţă acestor personaje, care până la urmă nu sunt nişte personaje, în sensul în

care termenul este cel mai adesea înţeles, ci sunt nişte schiţe de suflet, un suflet deplin şi de necuprins. O misiune cu atât mai grea pentru actori: cum să joci necuprinsul? Dacă încerci, s-ar putea să rătăceşti fără cale de întoarcere în stepele ruseşti. Cei doi actori, au plecat singuri în căutarea „personajelor”şi au înţeles că acest necuprins se compune din detalii, din gesturi mici, din zâmbete fugare, din fâstâceli, din priviri, din entuziasm, din lacrimi. Alexandra Ceaca a schiţat sufletul polonez pornind de la accent (în traducerea textului, accentul polonez în limba rusă devine accentul moldovenesc în limba română) trecând prin ironia, tristeţea şi sensibilitatea ascunse sub o aparentă agresivitate, menită să o apere de primejdii. Deşi a trăit ororile războiului (pe care le presimţim doar în sufletul ei), Helea rămâne deschisă şi este gata să sufere din nou. Trăieşte fără regrete şi deznădejdi de prisos pentru că are o voinţă dincolo de fire. Tânăra actriţă a reuşit să redea trecerea de la entuziasmul aproape copilăresc însoţit de tendinţa înnăscută a femeii spre acel flirt ce stă la baza îndrăgostirii, la o trăire foarte puternică şi anume sentimentul dragostei cristalizat, mai viu şi mai autentic chiar decât îl simţise în tinereţe. Constantin Podu a reuşit să condimenteze cu autoironie personajul, asumându-şi acel „totul sau nimic” al sufletului rusesc ca o „meteahnă” de care nu poate scăpa şi care îi este totodată dragă.

De altfel, pe parcursul întregului spectacol se trăieşte la temperaturi ridicate, dar nu se cade niciodată în melodramă şi asta datorită forţei de înţelegere cu care sunt înzestraţi cei doi actori. Un al treilea nume – Teodora Voineagu, studentă a secţiei de Teatrologie, a jucat un rol nescris în piesă, cel al Sorţii, al celei care împleteşte şi desface în tăcere iţele, creând circumstanţe favorabile întâlnirii celor doi tineri. Imaginea de început este foarte frumoasă, rezumând într-un sens metaforic acţiunea piesei: în lumina albăstruie a unei seri de iarnă, Soarta trasează în zăpadă cărări în zig-zag.

Piesa se joacă la Studioul Cavas din incinta Facultăţii de Litere şi Arte, Sibiu. Relaţia cu spectatorii este una specială, publicul devenind parcă un personaj în sine, chemat să se îndrăgostească de dragoste, de artă, de muzica lui Chopin şi nu în ultimă instanţă de vinul care dă eleganţă şi savoare. Alături de Helea şi de Vitek, ei descoperă ABC-ul oricărei iubiri, dar şi renunţarea ei înălţătoare.

Ruxandra Vera Stefan,

Mulţumimtuturor celor care au fost aproape de noi în acest an!

V-am simţit încurajările și datorită vouă am crescut!