REVISTĂ EDITATĂ DE AcADEMIA RoMâNĂ DIREcToR ......„Politica faptului împlinit” și...

REVISTĂ EDITATĂ DE AcADEMIA RoMâNĂ

DIREcToR: AcAD. IoAN-AUREL PoP, PREșEDINTELE AcADEMIEI RoMâNE

Nr. 3 MARTIE 2020Anul XXX • 353

E-mail: [email protected][email protected]

Adresa web: http://www.acad.ro/academica2002/pag_academica.htmTel. 021 3188106/2712, 2713; Fax: 021 3188106/2711

DIREcToRI:

Acad. Mihai DRĂGĂNESCU (director fondator)octombrie 1990 – ianuarie 1994

Acad. V.N. CONSTANTINESCUfebruarie 1994 – ianuarie 1998

Acad. Eugen SIMIONfebruarie 1998 – aprilie 2006

Acad. Ionel HAIDUCmai 2006 – aprilie 2014

Acad. Ionel-Valentin VLADmai 2014 – decembrie 2017

Acad. Cristian HERAianuarie 2018 – aprilie 2018

Acad. Ioan-Aurel POPmai 2018

coNSILIUL EDIToRIAL:

Acad. Ioan-Aurel POPAcad. Bogdan C. SIMIONESCUAcad. Victor SPINEIAcad. Răzvan THEODORESCUAcad. Victor VOICUAcad. Ioan DUMITRACHE

Acad. Dan BĂLTEANUAcad. Alexandru BOBOCAcad. Cristian HERAAcad. Constantin IONESCU-TÎRGOVIŞTEAcad. Eugen SIMIONAcad. Alexandru SURDUAcad. Maria ZAHARESCU

SEcToR TEHNIc:

TehnoredactorDr. Roland VASILIU

Operatori-corectoriAurora POPAMonalisa STANCA

Responsabili de număr:Mihaela-Dora NeculaAurora PopaNarcis Zărnescu

coLEgIUL DE REDAcŢIE:

Redactor-şef Dr. Narcis ZĂRNESCU

Redactori I Dr. Andrei MILCAMihaela-Dora NECULAElena SOLUNCA-MOISE

ALEXANDRU IoAN cUzA , 200 DE ANI DE LA NAșTEREIoan-Aurel Pop, Alexandru Ioan cuza – „Părinte al Patriei” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5Dan Berindei, Alexandru Ioan cuza – ziditor de țară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10Bogdan Cuza, Alexandru Ioan cuza – membru post-mortem al Academiei Române . . 12Răzvan Theodorescu, Liderul ideal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15Eugen Simion, cuza și sfătuitorul său, Mihail Kogălniceanu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17

INSTITUTUL „g. cĂLINEScU” – 70Ioan-Aurel Pop, Vivat, crescat, floreat! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21Răzvan Theodorescu, Salut colegial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23Victor Spinei, o sărbătorire de referință . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24Mircea Martin, Institutul de Istorie Literară „g. călinescu” la ceas aniversar . . . . . . . 26Eugen Simion, Institutul „g. călinescu” – 70 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28

zIUA LIMbII ELENE Dragoș Gabriel Zisopol, cuvânt de deschidere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34ES Klaus Werner Iohannis, Mesaj . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36Ioannis Chrysoulakis, Message . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37ES Sofia Grammata, Limba greacă este sărbătorită . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39Irina Cajal-Marin, omagiu de ziua Limbii Elene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40Mariana Alecu, ziua Limbii Elene la Academia Română . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41

coNfERINțĂ-DEzbATERE LA AcADEMIA RoMâNĂNicolae Panin, Nicolae Anastasiu, Crișan Demetrescu, Ioan Seghedi, ciclul

de conferințe organizate de Academia Română referitoare la schimbările globale 44

PERSoNALITĂțI AcADEMIcETudor Berza, Marcian David bleahu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 51Carol Iancu, Nicolae cajal și Alexadru șafran . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .52

DocUMENTE șI oPINIIVasile Vasile, Deșteaptă-te române... – atestări documentare (I) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61Alexandru Porțeanu, Trianonul în conștiința publică contemporană din România (1920) 71Nicolae Bud, Alexandru Nicolici, Munții noștri aur poartă (II) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .81

3

Cuprins

4

IN MEMoRIAMNicolaie Dan cristescu (1929–2020) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .89ciprian foiaș (1933–2020) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .91

cRoNIcA VIEŢII AcADEMIcE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92

APARIŢII LA EDITURA AcADEMIEI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93

gHID PENTRU AUToRI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .97

*Alocuțiune susținută la sesiunea aniversară „Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la naștere”(11 martie 2020, Aula Academiei Române)

Alexandru Ioan cuza – „Părinte al Patriei”*

Acad. Ioan-Aurel PopPreședintele Academiei Române

Americanii, pe care-i imităm și când trebuie șicând nu trebuie, îi numesc pe marii lor bărbați destat fondatori „părinții patriei”. Între aceștia, seaflă la mare cinste nu doar fondatorii de la finelesecolului al XVIII-lea, ci și un contemporan al luiAlexandru Ioan Cuza, un self made man ca șiCuza, anume președintele Abraham Lincoln.Decât să preluăm tale quale din engleză sau săcalchiem stângaci în românește toate denumirileposibile și imposibile, socotesc că ar fi mai profi-tabil să ne aplecăm asupra valorilor americane deconținut. Una dintre acestea se referă la eroii na -ționali și la prețuirea antecesorilor de marcă.

Alexandru Ioan Cuza a fost unificator de țară,pentru că a obținut, în chip nesperat, recu -noașterea dublei sale alegeri și apoi recunoaștereaunirii și a României de către marile puteri. A fostun organizator de țară, pentru că a desăvârșit uni-rea, creând toate marile instituții naționale unice.A fost un modernizator de stat, deoarece, punândîn practică majoritatea punctelor programuluiRevoluției române de la 1848–1849, a realizatmarile sale reforme, de la cea agrară până la ceașcolară și de secularizarea averilor mânăstireștipână la structurarea administrativ-teritorială. Afost un constructor la propriu, pentru că a ridicatedificii unice, a făcut drumuri bune și poduri dura-bile. A fost un mecenat și un ctitor de așezăminteculturale, precum primele două universitățimoderne românești, la Iași și la București, precumprimele burse de stat date studioșilor eminenți etc.A fost un protector al românilor din provinciileaflate sub stăpâniri străine, pe care i-a sprijinit șii-a pregătit pentru unirea cea mare. A fost un erou

al poporului și mai ales al țăranilor, cărora le-a datpământ și pe care i-a ocrotit în așa măsură încâtaceștia l-au plâns la moarte ca pe un apostol mutatde la ei. În fine, a fost un vizionar, pentru că a plă-nuit, fără să mai apuce să și facă pe deplin, siste-mul monetar național și banca națională, autoce-falia Bisericii Ortodoxe Române, independențaabsolută a țării, noua constituție, AcademiaRomână și altele. A făcut, prin urmare, în șapte aniatâtea fapte bune pentru țară câte alții în deceniiîntregi de domnie. De aceea, Alexandru Ioan Cuzaa și devenit, încă din timpul vieții, un domnlegendar, ca Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul sauConstantin Brâncoveanu. Evident, domnul uniriinu a fost imaculat sau fără reproș, a trecut și prinperioade de ocultare, dar, de fiecare dată, a țâșnitdeasupra pentru posteritate, impresionând șistârnind admirație nedisimulată.

*

De multe ori, istoricii români, atunci cândevocă unirea de la 1859, se gândesc la împrejură-rile favorabile și explică epocalul eveniment ca peo urmare a „primăverii popoarelor” (revoluțiile dela 1848–1849), ca pe un rezultat al RăzboiuluiCrimeii, din anii 1853–1856, care a interna -ționalizat chestiunea românească, ca pe un fruct alînfrângerii Rusiei și al derulării Congresului dePace de la Paris din 1856 etc. Este foarte adevăratcă „principiul naționalității” a declanșat atuncienergiile etnice latente. Popoarele Europei refu-zau să mai trăiască sub asuprirea câtorva imperiimultinaționale. De exemplu, unii români au ajuns

6

Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la naștere

să afle în a doua jumătate a secolului al XIX-leacă, atunci când Rusia a avut perioade dedecadență, românilor le-a mers relativ bine și că,atunci când Rusia a avut epoci de glorie, ȚărileRomâne s-au aflat în declin sau au suferit maripierderi. Principatele Române erau „locuri de is -pititor belșug și de trecere a oștilor”, cum a zisinspirat Nicolae Iorga. Lăsând metafora la o parte,aceste țări erau mari grânare, largi piețe de desfa-cere, asigurau deschiderea spre Marea Neagră(deocamdată, până la unirea Dobrogei, numai prinBugeac, Valea Dunării și Delta Dunării). Senti-mental vorbind, erau și o oază de latinitate într-omare slavă, flancată de unguri și austrieci la vestși de turci la sud, o oază pentru care uniipoliticieni din spațiul francez și italian încercau oanumită simpatie, ca de la un potentat spre o rudămai săracă. La 1856–1858, chiar dacă unele dintreMarile Puteri, în frunte cu Franța, voiau unireaMoldovei și Țării Românești (nu de dragul româ-nilor, ci din dorința promovării intereselor fran -ceze la Dunărea de Jos și la Carpați) și cu toate că,prin adunările ad-hoc, românii s-au pronunțatferm – cu mijloacele democrației europene inci-piente de atunci – pentru unire, Conferința de laParis din 1858 a dat problemei românești o soluțieparțială: formarea unei uniuni cu numele de „Prin-cipatele Unite ale Țării Românești și Moldovei”,cu doi principi, două guverne, două adunări le -gislative, două capitale și cu majoritatea insti -tuțiilor dublate și paralele. Aici trebuia să seoprească realitatea românească a timpului, înciuda voinței naționale, adică a vrerii românilorde a se uni deplin. Și, totuși, nu a fost așa cum auvrut stăpânii Europei, fiindcă, la scurtă vremedupă 1858, românii aveau un singur principe, unstat cu numele de România, un guvern, o singurăadu nare legiuitoare, o singură capitală, o singurăarmată etc. Primul pas, decisiv, care a dat apoiposibilitatea derulării celorlalți pași, a fost dublaalegere a lui Alexandru Ioan Cuza deopotrivă laIași și la București. Această situație, deși nu erainterzisă în mod concret de vreun documentinternațional, nu era nici prevăzută și niciașteptată pe scena internațională.

Prin urmare, în înfăptuirea unirii, românii auavut rolul esențial. „Politica faptului împlinit” șiprincipiul „acum ori niciodată” i-au animat atuncipe români, prin liderii lor înțelepți, care s-au pla-

sat contra prevederilor și așteptărilor marilorputeri (încurajați și stimulați, totuși, de uneledintre aceste puteri simpatizante ale cauzeiromânești). Să nu uităm că, încă de dinainte de1848, Țările Române aveau în Occident (și maiales la Paris) un lobby excelent, creat prin bunulrenume al tinerilor noștri studioși, care nu învățaunumai „cravatei cum să-i facă nod”, ci se dove-deau, majoritatea, foarte buni în științe și arte,vorbeau franțuzește impecabil și duceau cu sinerenumele unui popor civilizat. Ei au alcătuit„generația mesianică” care, într-un interval detrei-patru decenii, a făurit România modernă, sin-cronizată modelului european de succes.Bălcescu, Cuza și marii lor contemporani, care auștiut să facă atunci echipă, au fost sufletul acesteigenerații luptătoare. Foștii revoluționari de la1848 erau atunci foarte bine organizați și s-auînțeles ca alesul Moldovei – oricine ar fi fost el –să devină domn, cu orice preț și cu toatemijloacele, și la București. Unul dintre acestemijloace era și chemarea „căuzașilor”, meniți săimpună, la nevoie, dubla alegere chiar prin forțamulțimii. Chestiunea care se pune este și de scop,nu în sens machiavelic („Scopul scuză mijloa -cele”), ci în sensul naturii morale a scopului. Nuorice scop scuză mijloacele, ci numai scopul celbun. Or, cauza unirii românilor s-a dovedit a fi,din perspectivă istorică, una pozitivă, după cumau teoretizat încă din epocă atâția intelectuali, înfrunte cu Mihail Kogălniceanu. Dubla alegere afost un act de tactică politică de înaltă clasă, menitsă asigure succesul unirii. Dacă nu era națiunearomână, animată de generația aceasta „mesia -nică”, nu s-ar fi făcut nici unirea.

*

Evident, ca orice frântură de prezent al oame-nilor care au trăit în trecut, nici chestiunea uniriinu a fost cercetată pe deplin. De altminteri, niciizvoare suficiente nu avem, fapt care a generatinterpretări diferite și chiar controverse. Funda-mentale rămân reconstituirile lui Constantin C.Giurescu și Dan Berindei. Din acestea reiese căAlexandru Ioan Cuza s-a mișcat între Scylla șiCarybda: pe de o parte, erau conservatorii, care nuvoiau reforme fundamentale, pe de alta, erauliberalii (și mai ales liberalii radicali), care voiau 7

o mulțime de reforme adânci în timp scurt (libera-lii radicali). În fine, moderații, animați de spiritulechilibrului, preconizau reforme așezate, gra -duale, „fără pripeală” (cum ar fi spus MihailKogălniceanu). Câtă vreme Cuza a colaborat binecu Mihail Kogălniceanu (adept luminat al refor -melor și sfătuitor înțelept), domnia sa a mersexcelent. Apoi au venit în jurul domnului „alteglasuri, alte încăperi”, lucrurile s-au stricat,reproșurile s-au înmulțit. Domnul a luat unelemăsuri sub influența noilor consilieri, a impulsu-rilor de moment. Domnia sa personală de dupălovitura de stat din 1864 trebuie, însă, integrată încontext și nu privită în funcție de reguliledemocrației actuale. După 2 mai 1864, AlexandruIoan Cuza a instituit un regim de autoritate perso-nală (prin care s-au putut face marile reforme),care i-a nemulțumit deopotrivă pe liberalii radicaliși pe conservatori (din rațiuni diferite). Ei s-auunit în „monstruoasa coaliție” (monstruoasă,fiindcă era contra naturii și nu avea alt scop decâtdetronarea lui Cuza) și l-au obligat pe domn săabdice. Era încordată și atmosfera din familiaprinciară, mai ales din cauza infidelităților conju-gale ale domnului.

Dar Cuza rămâne o figură luminoasă a istorieinoastre: a fost domnul care a aplicat cea mai mareparte din programul Revoluției de la 1848, care afăcut cele mai multe reforme pe unitatea de timpși care a deschis modernizarea României și aaccelerat sincronizarea sa cu civilizația euro -peană. Mihail Kogălniceanu, cel detașat de domnîn ultima parte de domniei, avea să spună la căde-rea lui Cuza: „Nu greșelile lui Cuza l-au răsturnat,ci faptele lui mari”. Cuza însuși, din exil, a spus:„Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fărămine, decât cu mine. Să trăiască România!”, faptcare arată un simț civic și o responsabilitatepentru țară cum rar am mai avut. Cuza și Kogăl-niceanu au fost doi oameni mari făcuți pentrumomente mari ale istoriei românilor.

*

Adaug un cuvânt și despre transilvănenii aflațiatunci, în anii 1856–1859, în Principate și care aupus umărul la unire. Între acești transilvăneni careau pregătit unirea de la 1859 și care activau înȚara Românească și Moldova, trebuie amintiți

August Treboniu Laurian, Alexandru PapiuIlarian, Florian Aaron, Constantin Romanul-Vivu,Ioan Pușcariu, Axente Sever, Aron Pumnul și IoanMaiorescu (tatăl lui Titu Maiorescu), născut înBucerdea Grânoasă, pe Târnave. Dar voi evoca unepisod mai puțin cunoscut, legat de un ardeleancare a susținut actul de la 1859 de departe, cumare folos, totuși. Este vorba despre SimionBărnuțiu, marele ideolog al revoluției transilvanede la 1848–1849, care de la Pavia (Italia), unde îșilua un doctorat în drept, îi îndemna pe cei deacasă, din Transilvania, să lupte pentru unire, pen-tru a dovedi lumii că românii sunt pregătiți ca săfacă „națiune” (adică stat național sau stat-națiune). Gazetele brașovene (ale lui GheorgheBarițiu), la rândul lor, trimiteau către cititori unmesaj clar: „Dorința cea mai de pe urmă a tuturorromânilor, a celor destul de deștepți pentru a-șiînțelege soarta, este că într-o unire să formeze unregat neolatin, neatârnat”. Nu ar fi rău ca elitelepolitice de azi să urmeze exemplele lui Cuza șiKogălniceanu, ale lui Bărnuțiu (ideologul, mareledascăl de la Iași, unde i se propusese chiar recto-ratul Universității) și Barițiu (gazetarul, istoricul,academicianul și președintele Academiei de laBucurești), care au rămas mereu treji, au arspentru națiunea română și i-au edificat instituțiilemoderne. Pe atunci, aveam o elită care voia să îivadă pe români „deștepți” și muncea ca să-i„deștepte” pe cei care nu erau încă. „Deștept”înseamnă mai întâi în românește să fii treaz, să nudormi în picioare, să nu rămâi apatic, adică mane-vrabil. „Deșteptarea” aceasta au făcut-o intelec-tualii, elita, din rândul căreia mulți ardeleni stu-diaseră în Occident, și nu doar în Franța. Expresiade „regat neolatin neatârnat” nu vine numai dinobsesia ardelenilor pentru latinitate, ci și dindorința de sincronizare a românilor cu Europaprin latinitate. Oamenii aceia erau „deștepți”,aveau planuri bune de „deșteptare” a națiunii și deînscriere a sa pe traiectoria culturii și civilizațieide prim rang.

*

Se discută mult astăzi despre „naționalismul”românilor, despre „excepționalismul” lor negativși chiar despre neputința de a face fapte mari,durabile, proiecte monumentale, de a continua8

lucrul început etc. Unirea din 1859 a Moldoveiși Țării Românești (nu a Moldovei cu ȚaraRomânească, pentru că cele două subiecte aleacțiunii au fost egale și nu subordonate una față dealta; nu este corect să se spună nici „UnireaMunteniei și Moldovei”, deoarece la 1859 s-a unitși Oltenia!) a fost un gest naționalist în înțelesuldin epocă al termenului (nu în sensul de azi, cândnaționalismul se confundă aproape cu xenofobiași cu șovinismul). La 1859 ne situăm în secolulnaționalităților, iar naționalismul era ideologiadominantă a popoarelor europene și nu numaieuropene, dornice să sfarme imperiile multi -naționale, să scape de dominațiile străine și săconstruiască state naționale. Atunci au fostnaționaliști și germanii, și italienii, și polonezii, șicehii, și slovacii, și sârbii, și finlandezii, șiestonienii, și letonii etc. Românii nu sunt„excepționali” nici în sens pozitiv, dar nici nega-tiv, ci sunt ca toate popoarele. Nu au putut să facăun stat unitar și perfect la 1859, dar i-au făcutnucleul. Au fost la mijloc, firește, Marile Puteri,dar subiectul actului au fost, totuși, românii, faptpentru care țara s-a chemat România. Nu am pututfăuri România Întregită repede și ne-au trebuitcam șase decenii, dar nici germanii, italienii saupolonezii nu au fost mai grozavi. L-am îndepărtatpe Cuza, fiindcă tulburase un anumit echilibruconfortabil, deși era un domn vrednic, dar nicialții nu au făcut altfel. Ba, americanii chiar l-auomorât pe președintele care i-a eliberat pe sclaviși care le-a salvat Uniunea, și asta la 1865, cu un

an înainte ca „monstruoasa coaliție” să-l alungepe Cuza. Prin urmare, „nimic nu este nou subsoare”! Ne-am făurit și noi națiunea în rând cu altepopoare, ne-am construit edificiul național, adicăstatul menit să protejeze poporul român, exactcum au procedat și alții. Ne-am mai împotmolit,ne-am certat sau ne-am hulit, dar am mers înainte.Poate alții să fi făcut toate astea mai bine. Darînainte de a căuta „excepționalismul” malefic sau„singularismul” negativ al românilor, ar fi bine săstudiem mai mult, că ne comparăm, să neinformăm și abia apoi să tragem concluziile. Evi-dent, nu toți românii au fost patrioți conștienți, nuau dorit cu toții unirea (unii nici nu au știut ce estestatul unitar, cum nu știu nici astăzi!), dar la fel afost peste tot: elitele educate și responsa bile aucondus națiunile pe căile cele mai potrivite, maiadecvate interesului național. Domnul Cuza a lup-tat cu inamicii unirii și i-a învins, a luptat cuopozanții săi politici interni și a făcut marile re -forme, a luptat cu marile puteri ostile și a făcut dinPrincipate România, a luptat cu soarta potrivnică,dar nu s-a cramponat niciodată de putere. S-a datla o parte, într-un moment de criză, pentru binelețării a cărei temelie a pus-o. Prin urmare nugreșelile l-au îndepărtat de la tron, ci faptele luicele mari. O mărturie în acest sens este pomenireasa perpetuă și astăzi, la două secole de la naștereși conservarea în conștiința publică, prin „ocaua”sa, a unui simbol al dreptății și demnității na -ționale. Iată de ce cred că Alexandru Ioan Cuzamerită titlul de „Părinte al Patriei”.

9

*Alocuțiune susținută la sesiunea aniversară „Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la naștere”(11 martie 2020, Aula Academiei Române)

Sărbătorim două secole de când AlexandruIoan Cuza și-a marcat prezența în istoria țării,impunându-se amintirii, dar și cinstirii. Numelesău a rămas înscris în memoria colectivă a tuturorromânilor ca un model de comportament, ca unuldintre marii făuritori ai României. Ștergerea hota-rului de la Milcov a fost primul act din procesulunificării din perioada modernă, care avea să fiedesăvârșit și se va ajunge la 1 decembrie 1918,după succesive momente, cu un veac în urmă, lamarele moment al făuririi României în hotarele eifirești și depline.

Cuza a fost primul șef de stat al noii Româ -nii – și denumirea țării unite a fost dată de noul eidomnitor, corespunzând noii stări de lucruri. NouaȚară s-a înscris între statele europene con tinuân - du-și drumul către desăvârșire.

Cuza n-a fost un politician oportunist, ci unpatriot onest și dezinteresat. A condus statul celnou, unificat, ca pe o entitate care trebuia săajungă să împlinească năzuința arzătoare amilioane de oameni și să îngăduie astfel ca peharta Europei să apară un stat care să reprezinteîntreaga națiune ce-și dobândea un stat național.El nu s-a mulțumit să realizeze doar unificareacelor două provincii, ci a întreprins acțiuni pregă-titoare pentru ca tot teritoriul în care românii eraumajoritari, ca urmași ai daco-romanilor, să seînscrie pe drumul desăvârșirii unificării din 1918.

Principele Cuza s-a comportat ca un patriotdăruit națiunii sale, lipsit de țeluri de îmbogățirepersonală. N-a fost singurul cu o atare purtare, ciunul dintr-o generație de aur de patrioți ziditori dețară și nu de preocupați de acumulări personale.

N-a avut drept țel domnia, ci a urmărit doar să-șifacă datoria la insistențele confraților săi,jertfindu-și cursul liniștit al vieții. A știut să ridiceedificiul națiunii și să folosească spiritul veaculuiîn care a trăit cu îndrăzneală și curaj.

De tânăr și-a manifestat simțirile, cerând con -fraților săi în primăvara 1848 să se jertfească,dându-și chiar și viața pentru revoluție. Și-a arătatcapacitățile în vremea domnitorului Ghica și cânda venit ceasul decisiv al alegerii celui care în per-soana sa trebuia să reprezinte un conducător dețară nouă, el s-a impus ca persoana predestinată,fără să se fi angajat personal și cu atât mai puținsă se fi implicat în vreo acțiune de propagandă șiuneltire interesată. Ca domnitor a slujit țara șapteani. Conștient de necesitatea consolidării domnieiîn sine, el nu s-a împotrivit abdicării ce i s-a impusîn februarie 1866, viața sa încheindu-se în timpulexilului resimțit dureros ca o ultimă jertfă datățării și națiunii în 1873, când nu împlinise decât53 de ani.

În realitate, cele două domnii, cea a lui Cuza șicea a lui Carol I, nu înfățișează două etape, eles-au afirmat ca procese succesive care au contri-buit la construirea multiformă a României mo -derne de sine stătătoare. Lui Alexandru Ioan Cuzai-a revenit să realizeze, în puținii ani de care adispus, fundația României, cu reforme care și-aujustificat pe deplin rostul și care au fost temeiulstatului modern. În puțini ani procesele de moder-nizare realizate în timpul domniilor de la Balta-Liman au fost întregite și și-au arătat efectele înviața Principatelor. În administrație, în legislațiaaparatului de stat pașii au fost grabnici și mai ales

Alexandru Ioan Cuza – ziditor de țară*

Acad. Dan Berindei Președintele de onoare al Secției de științe istorice și arheologie a Academiei Române

10

unificatori și totodată aliniați realității stateloreuropene independente, în așa măsură încât fap -tele împlinite se succedau atent, construindu-se onouă realitate în spațiul românesc și aceasta n-aputut fi respinsă, ci a trebuit acceptată de marileputeri. Pe nesimțite aproape, dar totuși evident, încâțiva ani s-a afirmat entitatea neatârnată româ-nească. România se găsea neîndoielnic pe drumulindependenței și deplinei suveranități.

Cuza, supunându-se unei alegeri pe care n-ourmărise și pe care a înțeles-o ca pe o sarcinăpatriotică, a avut măiestria de a se dedica ei caunui țel superior și a fost într-adevăr un dibaci șiîndrăzneț arhitect al României celei noi. În câțivaani a fost construită casa cea nouă a neamului,considerat în deplinul său ansamblu. El i-a pregă-tit succesorului său ascensiunea, ca acesta la rân-dul său, să acționeze prin desăvârșirea edificiuluinațional.

Toate domeniile vieții politice s-au număratprintre preocupările sale, îngrijindu-se să asigurețării o evoluție la nivelul Europei și al statelorindependente. A înfruntat ostilitatea unor mariputeri, dar a reușit în ansamblu să înlăturepiedicile și să asigure evoluția statului pe drumulpe care l-a deschis. O atenție deosebită a fost con-sacrată armatei, consolidată, înzestrată și dusă lanoi capacități care să asigure statului inde -pendența. România a dobândit astfel instrumentulnecesar care avea să dovedească în 1877 capaci-tatea ei de a fi deplin liberă și de a fi înscrisă înrândul statelor neatârnate.

Domnitorul Cuza a avut în constanta sa atențieadministrația, fiscalitatea, lucrările publice, dardeosebit de însemnată avea să se dovedească și

instrucțiunea. Legea instrucțiunii publice din1864 și înființarea universităților de stat au fostacte fondatoarea temeinice, care au sprijinit pro-cesul de culturalizare, reprezentând temelia dez-voltării intelectuale și asigurând în aceastăprivință progresul ce se cuvenea unui stat de sinestătător.

Cuza a știut să acționeze foarte sigur de el.Faptele împlinite au fost realizate cu îndrăzneală.Puterile puse în fața lor au trebuit să cedeze și laperspectiva dobândirii unui statut de proprie afir-mare a României. Noul statut de liberă prezență alțării s-a consolidat de la sine și Cuza a slujit țaracu devotament.

Dar a venit și ceasul sumbru când i-a fostimpusă abdicarea. S-a retras de la domnie. Între elși țară a fost coborâtă o perdea pe care ar fi vruts-o înlăture, dar nu a putut. Exilul a fost soartadomnului Unirii. Prezența regelui Carol I la inau-gurarea statuii domnitorului de la Iași își păs treazăîntreaga valoare. A fost un gest de recunoaștere șicinstire prin care Carol I a evidențiat și și-aexprimat prețuirea față de predecesorul său. Defapt, Alexandru Ioan Cuza și Carol I nu au fost pepoziții adverse și cele două domnii s-au aflatîntr-o complementaritate.

Pentru Carol I succesiunea n-a însemnat oconcurență, și pe de altă parte tocmai inde -pendența a oferit prilejul de se străbate în nouaetapă a neatârnării. Carol I n-a văzut în Cuza unadversar, ci un predecesor, iar tânărul domnitor afost un succesor ce a utilizat, în construirea statu-lui celui nou, temeliile statului modern puse învremea domniei predecesorului său, AlexandruIoan Cuza.

11

* Alocuțiune susținută la sesiunea aniversară „Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la naștere”(11 martie 2020, Aula Academiei Române)

** Dr., doctor honoris causa multi.

Distinse domnule președinte al AcademieiRomâne Ioan-Aurel Pop,

Onorat Prezidiu,Distinsă elită nemuritoare a științei, culturii și

artei române, Eminențele Voastre, Ma simt deosebit de onorat că, de la această

sfântă tribună a rostirilor lui Iorga, Goga,Delavrancea, Coșbuc, Rebreanu ș.a., pot luacuvântul la sărbătorirea a 200 de ani de lanașterea domnitorului și străbunului meuAlexandru Ioan Cuza.

Au trecut doi ani de când, la inițiativa Acade-miei Române și a reprezentanților ei, acad.Cristian Hera și acad. Eugen Simion, președinți aiAcademiei Române, acad. Răzvan Theodorescu,vicepreședinte al Academiei Române, DomniileVoastre v-ați împreunat cele trei degete ale închi-nării în ale condeiului, consimțind primirea dom-nitorului Cuza-Vodă ca membru post-mortem alAcademiei Române. Se scurseseră mai bine de152 de ani de la constituirea celui mai înalt forștiințific și cultural al țării, aducându-se un meri-tat elogiu principelui Alexandru Ioan Cuza, aces-tui nemuritor dispărut trupește, dar păstrat înmemoria vie a românilor, cel care, încă din primiiani ai domniei sale, avea să înceapă demersurile,prin George Sion și Ion Ghica, de înființareaSocietății Academice Române, devenite ulteriorAcademia Română.

În anul 1863, domnitorul Alexandru IoanCuza a continuat sprijinul său pentru înființareaAcademiei, alocând din lista sa civilă 5600 degalbeni, din care 1000 de galbeni au fost

destinați traducerii primei cărți din Eneida luiVirgiliu, al cărui motto impresionează și acumliteratura universală:

„Spiritul străbate făptura,Mintea mișcă materia,Ideile cârmuiesc Universul”.Ca o scurtă divagație, ideea devine o forță,

când este susținută de sentiment. Puterea de expansiune a sentimentului este cea

care-l împinge pe om spre calea ideilor, iar razaluminoasă a ideii este cea care, străbătând adâncîn intelect, răzbește sentimentul, dezvoltândrațiune, căldură și mișcare. Fără sentiment, ideeaeste moartă, inertă, după cum sentimentul fărăidee devine orb, fără o direcție și un scop precis.De aceea putem spune că ideea unirii neamului

Domnitorul Alexandru Ioan cuza,membru post-mortem al Academiei Române*

Bogdan Cuza**

12

Dr. Bogdan Cuza

este cea care a însuflețit mintea și inimile româ-nilor spre propășirea socială, iar sentimentul carea stat la baza pornirii acestei idei a fost determinatde regăsirea identității noastre ca neam, într-o sin-gură limbă, tradiție, credință și simțire.

Dar, pe lângă unirea țărilor surori, avemnevoie și de unirea fiilor ei, ca o condiție esențialăpentru consolidarea pentru totdeauna a neamuluinostru atât de greu încercat, a păstrării locului șiidentității noastre între națiunile lumii și a primi-rii, astfel, a sfintei binecuvântări din partea celorcare ne veghează acum din ceruri și care s-au jert-fit pentru realizarea acestei uniri. Iată de ce utili-zarea nefericitei sintagme „Mica Unire”, ce a fostrealizată la 24 ianuarie 1859, nu face altceva decâtsă umbrească marile merite ale pașoptiștilor șiunioniștilor români de la acea vreme. Dimpotrivă,unirea Principatelor Române de la 1859 cuprindefăgăduința mântuirii românilor ca popor și a viito-rului României ca națiune și mai ales ca națiuneliberă. După cum spunea Simion Bărnuțiu, ma relenostru istoric unionist și profesor de drept naturalal Universității înființate la Iași, în 1860, despredomnitorul Alexandru Ioan Cuza:

„Libertatea cea adevărată a fiecărei națiuniconstă în libertatea națională. Fără naționalitate nueste Libertate, nici Lumină, nici Adevăr, niciIdentitate – ci, pretutindeni aduce a întuneric șiamorțire. Ce este apa pentru pești, văzduhul pen-tru păsări, aerul și soarele pentru viața tuturorviețuitoarelor, lumina pentru vedere și vorba pen-tru cugetare, așa este și naționalitatea pentru fie-care popor, ea fiind mama noastră, ca îndemnulcel mai puternic pentru liniștea, bunăstarea și feri-cirea speciei umane. Acela pe care nu-l trageinima a lucra nici pentru gloria, nici pentrufericirea și continuitatea națiunii sale, nu estealtceva decât un egoist pierdut atât pentruumanitate, cât și pentru el însuși. Păcat pentru unasemenea specimen că l-a decorat natura cu formași titlul de OM”, spunea în încheiere Bărnuțiu.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza nu admiteaînsă o libertate de orice fel, care să conducă lauciderea națională. Știa că fără deosebirea întreomul ce aparține lui și omul ce aparține țării, cuprecădere a omului ale cărui rădăcini proveneaudin adâncul pământului nostru, țăranul român,acest țăran pentru care tricolorul i-a fost cămășalui de sărbătoare și de moarte, cântecele naționalei-au fost rugăciuni și idealuri, strămoșii pilde și

călăuze, iar patria credință și onoare, cum frumosspunea Laurian Stănchescu. Lor le-a fost dedicatăde domnitor Legea rurală de la 14 august 1864,care i-a scos definitiv din iobăgie și avea să des-chidă calea modernizării țării.

Unitatea națională, cum spunea poetul pătimi-rii noastre, Octavian Goga, reprezintă încorona-rea unei opere de strădanii necurmate, de jertfe șimari încordări. Această izbândă târzie este des-prinsă dintr-un trecut trist și întunecat.

Granițele înfipte în încheieturile acestui orga-nism al românilor încă din copilărie, au durut caniște piroane înfipte în carne vie și au fost mai pri-mejdioase decât orice boală vremelnică, fiindcăau stânjenit în permanență creșterea unui trupviguros și armonios. Am trăit și trăim perioade deapărare care ar fi putut duce la stingerea noastră,dar unitatea noastră de suflet în momentele celemai grele, cultul străbunilor s-au dovedit a fi caleacea mai sigură și directă spre Dumnezeu.

Dacă aniversarea celor vii poate părea ade-seori un fapt normal, pomenirea și sărbătorireacelor morți, a celor care nu mai pot vorbi decâtprin faptele lor, ne înalță pentru totdeauna.

Cinste celor de astăzi care sărbătoresc naștereadomnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Marele nostru savant Nicolae Iorga spunea, pebună dreptate, că „dacă noi, românii, suntem astăziceva, nu suntem de pe urma biruințelor strămoșilorneamului, ci de pe urma suferinței lor”.

Eminențele Voastre,Este evident faptul că viața și rolul domnitorului

Alexandru Ioan Cuza nu pot fi cuprinse în modestamea alocuțiune, dar doresc în acest context să aducun meritat elogiu celui care și-a dedicat o bună partedin viață omagierii lui Cuza-Vodă. Este vorbadespre colegul Domniilor Voastre, prezent astăziîntre noi, domnul academician Dan Berindei.

Două dintre realizările domnitorului nu tre -buie, de asemenea, trecute cu vederea în actualulcontext. Este vorba despre Legea secularizăriiaverilor mănăstirești, promulgată de domnitor la11 decembrie 1863, care avea să deschidă caleaobținerii independenței țării de la 1877–1878, și arecunoașterii autocefaliei Bisericii OrtodoxeRomâne, recunoscute de Ioachim al IV-lea al Con-stantinopolului, la 1885. De asemenea trebuiemenționată și Legea instrucțiunii publice, promul-gată de domnitor la îndemnul sfetnicului său, 13

Mihail Kogălniceanu, la 5 decembrie 1864, ceavea să reglementeze sistemul unitar alînvățământului românesc, adaptat tendințelor deemancipare a învățământului european la aceavreme. Mizele principale ale reformei instruc țiuniipublice, ca primă lege organică a învățământuluiromânesc, erau destinate consacrării, conso -lidării și educației conștiinței și demnitățiinaționale. Dar, după cum spunea poetul nostrunațional, Mihai Eminescu, „este multă diferențăîntre educație și cultură. Educația este culturacaracterului, cultura este educația minții. Educațiaare a cultiva inima și moravurile, cultura are de aeduca mintea. Este preferabil un om cu o inimăcurată și moravuri bune, decât un om cult, lipsit decaracter”. Învățăm din aceasta de cum trebuieformat și educat un om din frageda lui pruncie.

Sarcina primordială a școlii constă în reclădi-rea morală a societății, pornind în primul rând dela copii și tineri, ale căror minți sclipitoare tre -buie îndreptate cu prisosință întru descoperireafrumosului și adevărului. Iar rezultatele nu se vorputea obține decât prin priceperea, răbdarea și tac-tul dascălilor, al rolului familiei, al haruluipoeților și curățeniei morale ale societății civile,în ansamblul ei. Cu alte cuvinte, nu buchea cărțiiva fi cuvântul de căpetenie, ci înțelesul ei, nuforma, ci fondul, nu memoria, ci judecata, nusuperficialitatea, ci credința.

Din nefericire asistăm în zilele noastre cumșcoala pierde teren treptat din monopolul asupraeducației, piața educațională este treptat ocupatăde alți ofertanți, pe cât de superficiali și trecători,pe atât de tentanți, cum ar fi spiritul mercantil,fetișul capitalului speculativ, tarele societății deconsum sau relativizarea valorilor tradiționale;toate acestea riscând să conducă la „marea rup -tură” prevăzută de Francis Fukuyama. De aceeatinerețea este cea care oferă un capital deenergie și de puteri infailibile. Dacă acestea vorfi corect folosite și îndreptate, va avea de profi-tat de pe urma lor întreaga societate și până laurmă un întreg univers. Odată cu zădărnicireaacestor energii se va ajunge mai devreme saumai târziu la învrăjbirea spiritului, la pierdereaîncrederii concetățenilor și odată cu acestea lapărăsirea locurilor de studii, a familiei și în celedin urmă a țării.

Onorată asistență,Măreția domniei principelui Alexandru Ioan

Cuza, pe care-l aniversăm astăzi, s-a distins prinviziune, curaj, hotărâre și jertfă. Pe bună dreptateafirma regretatul istoric Florin Constantiniu că nu aexistat ogor al vieții publice în care Cuza-Vodă sănu fi aruncat sămânța modernizării, doar că roadelenu le-a cules el, ci cei care i-au urmat. Prin dublasa alegere pe scaunul voievodal nu avea să se urceînsă numai un domn, ci și un ideal care nu va maiputea fi detronat vreodată. Oameni precum Cuza-Vodă nu se pot educa și nici forma, ei se nasc.

A fost ultimul voievod al României și cândspun aceasta mă refer la faptul că la încoronareasa a ales darul mirungerii, primind pentru a douaoară în viață, de data aceasta ca misit al Domnuluiși conducător de țară, botezul sfintelor taine, apecetei lui Hristos sau băii vieții, luminii șisfințirii. S-a respectat astfel tradiția istorică aîncoronării voievodale la români și a încoronăriiprevăzute de ritualul unei monarhii elective.

A murit departe de țara lui iubită, dar fără deblestem plătind tristul preț al trădării de cătreapropiați, dar și girul neînduplecat al trădării alnaturii.

A lăsat după el o undă de lumină și speranțăcare pătrund astăzi și în Aula acestui nobilașezământ. Să sperăm că imensul său capitaluman investit nu-l vom risipi și nu va fi sortitdeșertăciunii, dezbinării și destrămării noastre.

Geniul nostru, Mihai Eminescu, amic aldomnitorului și al familiei mele, spunea că posteri-tatea sănătoasă la minte și la suflet trebuie să-lașeze pe Cuza-Vodă în panteonul românilor creștinica emblemă de reprezentare națională. Vorbim deMihai Eminescu, cel care în exilul nedrept al dom-nitorului avea să-l viziteze la Döbling, lângă Viena,rugându-l în genunchi să revină pe tronul țării.„Să-i fie țării mai bine fără mine, decât cu mine”,avea să-i răspundă domnitorul.

Distinse domnule președinte Ioan-Aurel Pop, Mărturisesc faptul că am fost foarte impresio-

nat de unul dintre memorabilele discursuri, în carespuneați că cel mai înalt imn închinat limbii noas-tre se regăsește, s-a întruchipat în creația emines-ciană. Spuneați că atunci când ați citit pentruprima oară Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, ațiînțeles de ce Mihai Eminescu ne-a împins înnemurire, fiind alături de Cuza-Vodă, unul dintrecei mai vrednici dintre români.14

* Alocuțiune susținută la sesiunea aniversară „Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la naștere”(11 martie 2020, Aula Academiei Române)

Din adolescență încă, mărturisesc, două figuriistorice mi-au apărut ca expresii superlative alespiritului românesc și ele se învecinează cronolo-gic, se completează sub arcul aceluiași timpmirabil și irepetabil din trecutul nostru: munteanulNicolae Bălcescu, personaj mesianic, visând launirea tuturor românilor, și moldoveanul Alexan-dru Ioan Cuza, personaj pragmatic, realizând, înfapt, o parte a aceleiași uniri. Amândoi – într-onescrisă lege a acestui meridian, cea a răzbunăriipolitice oarbe – au murit în exil, primul la 33 deani, cel de al doilea la 53 de ani, lăsând însăposterității o amintire ce a devenit legendă.

Aparținând unei generații ilustre – pe care onumesc generația 1820 – după data în jurul căreiaeste celebrată nașterea lui Ion Ghica, a lui C.A.Rosetti, a lui Mihail Kogălniceanu, a lui VasileAlecsandri, a lui Ion C. Brătianu, cu toții implicațiîn tumultul pașoptist și în cel unionist, chiar dacăpozițiile lor au fost nu o dată divergente, Cuza a fostsimbolul unui moment unic al istoriei noastre. Celîn care, într-un răstimp neverosimil de scurt – doarșapte ani – s-au elaborat aproape toate legile și s-aucreat aproape toate instituțiile României moderne.

Că fiul spătarului Ioan Cuza a parcurs întreguldrum al elitelor generației sale – studii peste ho tare,revenirea în țară, activitate revoluționară la 1848, ati-tudine fermă împotriva abuzurilor – cazul faimoaseidemisii a colonelului pârcălab de Galați, în timpulcăimăcămiei lui Vogoride, înainte de a devenivicepreședinte al Adunării Elective a Moldovei, fap-tul a fost subliniat cu asupră de măsură de toțiistoricii noștri naționali: A.D. Xenopol, NicolaeIorga, Constantin C. Giurescu. Și tot acestora le-arevenit a sublinia măsura în care Cuza a exprimatsentimentele românilor fiind „o frunte ridicată” după

cuvântul lui Bolintineanu, și în faimoasa „simplăvizită de curtoazie”, cum a fost socotită, cu multădemnitate, călătoria la curtea suzerană din Stambula sultanului Abdul Aziz la 1860, repetată în 1864, șiîn limitarea jurisdicției consulare străine, și în ideeacreării unei monede naționale – romanátul –, și înatitudinea mult comentată față de egumenii greci aimânăstirilor închinate. Domnitorul care afirma laIași, la un an după alegerea sa, „Unirea va fi așa pre-cum România o va simți și o va dori” și care erabănuit, în 1865, că vrea să obțină independența Prin-cipatelor a fost și cel care a dovedit o inteligențăpolitică reală, prelungind-o pe aceea dovedită între-gii Europe de artizanii dublei alegeri. O recunoaștemîn recursul la stratagema „faptului împlinit”, mai alesîn cursul anilor de „uniune personală” (1859–1862),cu unificarea armatei, a monedei, a telegrafului, cuimpunerea unui prim-ministru muntean, Ion Ghica, înMoldova, a unui prim-ministru moldovean, ManoleCostache Epureanu, în Țara Românească, sau amunteanului Alexandru Golescu Negru ca vice -președinte al Adunării Moldovei, cu acceptarea – decătre el, domnul cu vederi liberal-democrate și adeptal căii politice de mijloc – a unor adversari conser-vatori, precum Barbu Catargiu în fruntea primuluiguvern al României.

Domnul care a patronat împroprietărirea ță -ranilor – fie și într-o reformă incompletă –, dis parițiaclăcii, secularizarea averilor mânăs tirești – enormăavuție funciară care constituia un sfert dinteritoriul țării –, domnul care și-a legat numele decoduri de legi, de crearea Univer sităților de la Iașiși București, de chiar pregătirea înființării viitoareiAcademii Române, cel care, ales deputat deMehedinți în 1870 de către o populație recunoscă-toare, putea să-i afirme merituosului său succesor

Liderul ideal*

Acad. Răzvan TheodorescuVicepreședinte al Academiei Române

15

prusac: „Patriotismul meu, Principe, este deopo -trivă cu a mea demnitate”, a rămas în memoriacolectivă a neamului său aidoma marelui Ștefan, aviteazului Mihai și a martirului Brâncoveanu.

Există, se știe, o latură a domniei lui Cuza carei-a fost reproșată, uneori, cu duritate de contem -porani și de urmași: este vorba despre apelul la„domnia personală” și de ceea ce s-a numit „lovi-tura de stat” din 2 mai 1864.

Voi spune ca simplu cercetător al mentaluluiromânesc, că aplecarea spre o cârmuire autoritarănu este ceva respins de conaționalii noștri, nici întrecut și nici astăzi.

Nu trebuie uitat însă că Alexandru Ioan Cuza,departe de a fi doritor cu orice preț să ocupe tronul,a rămas un prinț autohton venit din boierimeasecundă care a vorbit constant despre nevoia deprinț străin în Principate; exemplul grecesc aldinastiei bavareze și apoi al dinastiei daneze deGlücksburg îi stătea la îndemână, subiectul fiindevocat în corespondența cu Napoleon al III-lea șichiar în dramatica noapte de 10/11februarie 1866.Sigur este că în momentul autoritar – și adaug eu,necesar – al domniei sale s-a aflat sursa adver sitățilorpe care le-a provocat chiar și pentru cei care i-au fostapropiați (aleg ca exemplu pe cel al colaboratoruluisău apropiat și deținător, până în 1912, al arhiveiCuza, anume Dimitrie A. Sturdza, ajuns șef de par-tid, prim-ministru și, mai ales, longeviv secretargeneral al Academiei noastre). Îndrăznesc să afirmcă, aidoma lui Carol al II-lea peste câteva decenii,Cuza, secondat de Kogălniceanu, va fi înțeles idea-lul de „guvernare forte” al multor români – plebis-citat în istorie nu doar o dată –, care nu este mereuasociată unor acțiuni retrograde, că ea poate chiarimplica măsuri benefice care trebuie impusemușchiulos, cu mână de fier îmbrăcată în mănușă decatifea…

Scriam la început că din adolescență încă l-amiubit pe Cuza. Voi adăuga însă că din copilărie amaflat despre el și, fără a ști ce era un „domnitor” șice era „unirea”, aprindeam din când în când olumânare, la Ruginoasa, acolo unde fusese mor-mântul său, lângă biserica neoclasică a AdormiriiMaicii Domnului, ctitoria din 1811 a vistierniculuiSăndulache Sturdza, intrată în 1862 în domeniulcumpărat de domnitor. Trupul acestuia adus de laHeidelberg în 1873, a fost aşezat acolo, rămășițelesale fiind puse în 1907 într-o criptă a lăcașuluiunde au fost depuse și cele ale fiului săuAlexandru (Sașa), adoptat în 1865, născut, ca și

fratele său Dimitrie, din legătura lui Cuza cuMaria Obrenovici, fiica antiunionistului CostinCatargiu și mama prințului sârb Milan. TânărulAlexandru Cuza, mort la Madrid în 1890, se căsă-torise cu doar un an înainte cu Maria Moruzi, des-cendentă a doi domni fanarioți, al cărei stră-străbu-nic Constantin vodă Moruzi îl trimisese la moarteîn 1778 – ironie a istoriei! – pe spătarul IonițăCuza, nimeni altul decât străbunicul ilustrului socrupostum al principesei Moruzi. Rămasă văduvă,ieșită apoi dintr-o căsătorie efemeră cu inginerulIon I.C. Brătianu, viitorul mare lider politic alRomâniei întregite – cel cu care l-a avut ca fiu peGheorghe Brătianu, reputatul și tragicul istoric –,Maria Moruzi a vândut o parte din moșia Rugi-noasa a neamului Cuza unui răzeș din târgul Les-pezi, treptat chivernisit, arendaș al moșiei Pașcani,devenit primar al Pașcanilor. Acesta se numeaVasile Theodorescu și era străbunicul meu. Iatăcum și de ce ajunsesem să pun, la îndemnulmamei mele, câte o lumânare aprinsă la ceea cemi s-a spus că era mormântul marelui domnitor,deși în primăvara anului 1944, când eu aveamcinci ani și când linia frontului ajungea lângă casanoastră de la Ruginoasa, rămășițele lui Cuza erauduse la Curtea de Argeș, de unde reveneau, doi animai târziu, pe pământ moldav, la Trei Ierarhi.

Vor fi fost amintirea din copilărie și afecțiuneadin adolescență cele care m-au făcut, după câtevadecenii, ca ministru al Culturii să decid – supărândchiar o parte a înaltului cler – așezarea la 20 martie2004 (așadar la 184 de ani de la nașterea neuitatu-lui principe) a admirabilei statui de pe DealulPatriarhiei realizată de sculptorul Paul Vasilescu,acolo unde Cuza fusese proclamat domnul Princi-patelor Unite. Am încercat atunci – eram și minis-tru al Cultelor – să atenuez rezervele unor arhiereice-și aminteau de secularizare, explicând că avemde ales între un Cuza secularizator și un Cuza eroupolitic al neamului întreg.

Alegerea pe care am făcut-o atunci mi-a fost,într-un fel, confirmată în acest an, când l-amvăzut – alături de președintele Academiei, decolegii mei, vicepreședinți – pe patriarhul Daniel,cinstitor al lui Cuza, punând o coroană pe soclulamintitei statui.

Cuza cel din copilărie, Cuza din adolescență, arămas pentru mine, la senectute, același erou pe careexperiența de viață îmi îngăduie, poate, a-l socotiliderul ideal al românilor din toate timpurile. 16

* Alocuțiune susținută la sesiunea aniversară „Alexandru Ioan Cuza, 200 de ani de la naștere”(11 martie 2020, Aula Academiei Române).

Sunt date din calendarul nostru, al românilor,pe care nu trebuie să le uităm. Să ne amintim deele și să facem în așa fel încât, celor care nu știude ele sau le-au uitat, să le reamintim. Chiar dacăriscăm să ne repetăm. Nu-i grav! Are și repetițiarostul ei. În critica literară, de exemplu, – profe-siunea mea – atunci când observăm într-un text căun cuvânt, o imagine, un personaj apar mai desdecât altele pe scena textului, înseamnă că toateacestea transmit un mesaj.

24 ianuarie 1859. Ce înseamnă pentru noi, azi,în plină postmodernitate și într-un plin proces deglobalizare? Cei care au vorbit înaintea mea ausemnalat deja semnificațiile, cu adevărat majore,ale acestei date. N-am să le repet. Mica (mare)unire – cum i se mai spune – este începutulexistenței noastre ca stat național într-o epocă cese mișca repede, restructurându-se, reorganizân-du-se... O Europă într-un secol numit secolulnațiunilor, secolul progresului, secolul revo -luțiilor naționale, secolul burgheziei, în fine, dinpunct de vedere al artelor, secolul romantic.

Altă întrebare. Cum au trăit românii aflațiîncă, chiar formal, sub suveranitatea turcească,acest timp în mișcare?

Răspuns: Să nu ne fie rușine să spunem: cu unenorm curaj, cu inteligență practică, cu un senti-ment puternic al originii lor comune și al voințeilor de unire. Mai este ceva: mesianismul lor.Bălcescu, Alecu Russo, Heliade, Kogălniceanusunt niște mesianici. G. Călinescu îi numea mesia-nici pozitivi. Eu le-aș spune mesianici chibzuiți,cumpătați, călăuzitori, luminători, pedagogi aineamului.

Am ajuns la subiectul despre care voiam să văvorbesc. Despre acești oameni (extraordinari)care au făcut mica unire (încă o dată: mică, poate,pentru că nu a putut cuprinde totul), dar mare,esențială, întemeietoare pentru noi, românii.Despre aceste brave spirite mesianice și chibzui-toare vreau să vă spun câte ceva. Despre Kogăl-niceanu, Bălcescu, Ghica, Alecsandri, Heliade,C.A. Rosetti, Cezar Bolliac..., tineri cu studii înstrăinătate. Unii la Paris, alții – M. Kogălniceanu –la Berlin. Ei s-au întors în țară cu altă mentalitateși cu idei noi. S-au dezbrăcat de haineleasiaticești – cum le zicea Kogălniceanu – și s-auîmbrăcat evropenește. La propriu și la figurat... Eiși alții (să nu-l uităm pe Alexandru Ioan Cuza, pecare, observ, unii au început să-l uite) au pregătitși au realizat, în fond, unirea, mânați de idealulnațional. „Principiul naționalității” este devizalor. Alecsandri publică, în 1852, volumul Poeziipopulare, dovedind, astfel, că românii au o cul -tură populară și că ea poate spune ceva despremodul lor de a simți și despre modul lor de a fi înlume și de a recepta și crea frumos. Citiți, dacă nule-ați citit încă, recitiți Baladele lui (Miorița,Toma Alimoș, Mânăstirea Argeșului). Splendide!Găsim aici miturile noastre fundamentale: mitulmorții (al trecerii), mitul cavaleresc (al vitejiei) șimitul estetic.

Desigur, aceste acte de cultură n-au făurit, elesingure, unirea din 1859. Dar au pregătit-o. Operacapitală a lui Bălcescu (martirul acestei generațiimesianice), Românii subt Mihai Vodă Viteazul, aremeritul – dincolo de valoarea ei istorică și lite rară –de a oferi românilor (și celor ce se interesează de

cuza și sfătuitorul său, Mihail Kogălniceanu*

Acad. Eugen SimionPreședintele Secției de filologie și literatură a Academiei Române

17

noi) un model etic și un model de virtute. Adică ooglindă în care românul intelectual (de regulă,sceptic) și, în genere, românul de rând să se poatăprivi și să nu se rușineze de ceea ce vede. Vede cepoate să fie, ceea ce este în putința lui și a istorieisă fie...

Vreau să spun că rolul culturii și al Bisericiia fost esențial în momentul 1840–1866. Tot ceeace s-a făcut în acest timp s-a făcut de cătreoamenii luminați de cultură și de către oameniicucernici, devotați nației, limbii și istoriei lor.Unii dintre ei au fost nu numai pedagogi aineamului, dar și oameni politici. Heliade are opropoziție memorabilă: „Literatura este politicanoastră cea mai bună”. Kogălniceanu, Bălcescu,Ghica, Alecsandri fac și una și alta.

Mai este ceva cu această generație grandioasă:ardoarea ei patriotică. Voi da exemplul lui C.ARosetti, publicist și poet. Ruset, cum îi spuncăuzașii, vrea o revoluție rapidă și totală, spredeosebire cu Kogălniceanu, care este un liberalreformist. A fost, în mod sigur, un liberal radical,citat ca victimă a lui Eminescu. Strigătul de luptăal predicatorului Ruset este: „Voiește și vei putea;luminează-te și vei fi”. Merită să citez un frag-ment din manifestul acestui spirit profetic careunește revoluția cu religia: „Revoluția e cerută înnumele lui Iisus. Să-i deschidem brațele”. Și maideparte: „O, revoluție, geniu uriaș al viitorului,sfântă trâmbiță a vieții, curcubeu sfânt al lumiicelei noi, scânteie sfântă!”

Această splendidă generație creatoarecuprinde și pe cel care duce la capăt, în sferapolitică și socială, ideile revoluționare. Acestaeste, se înțelege, Alexandru Ioan Cuza, ales dom-nitor peste cele două principate, în 1859. Este unmoment kairotic în istoria secolului al XIX-learomânesc. Colonelul Cuza, care se trage prin stră-bunica sa din familia cronicarului Miron Costin1,este eroul acestui moment istoric. Militar de ca -rieră, cu studii de litere și drept la Paris, bărbat,după cât se spune, frumos și mândru, deloc ascetîn viața de toate zilele, el se dovedește a aveageniu politic în circumstanțe aproape imposibilepentru români. Nu-i, se înțelege, singur în aceastăacțiune, are lângă el un sfătuitor de seamă, peMihail Kogălniceanu. Împreună cu el și cu alții,citați sau necitați (mă gândesc la DimitrieBolintineanu și cu alți cărturari), Cuza reușește să

realizeze reformele majore pentru țara sa. Cu maridificultăți, cu o diplomație fină și perseverentă, cualianțe profitabile și, când nu s-a mai putut,printr-o lovitură de stat, urmașul Costinilor dinRuginoasa învinge opoziția turbată aconservatorilor, dar și opoziția liberalilor radicali,reușind să treacă prin Cameră Legea electorală,Legea secularizării averilor mânăstirești și – ceamai impor tantă dintre toate – Legea împrorietăririiclăcașilor. Fără aceste legi (și altele pe care nu estelocul să le citez aici), greu s-ar putea închipui orga-nizarea, stabilizarea și începutul modernizăriiRomâniei.

Mai este ceva, important, în gândirea politicăa acestui militar inteligent, plin de „ominie” (cumzice Kogălniceanu), bine orientat în com -plexitățile veacului său: știința (cum vrem săzicem) de a aduna în jurul său pe oameniiimportanți de cultură din timpul său. Dacă neuităm pe lista miniștrilor din timpul său, observămcă, alături de Kogălniceanu – mâna lui dreaptă –,găsim pe Dimitrie Bolintineanu (ministrulCultelor și al Instrucțiunii Publice), pe Odobescu(șef, și el, la Departamentul cultelor și instruc -țiunii), pe Ion Ghica (ministru și prim-ministru înmai multe rânduri), pe ardeleanul Al. Papiu-Ila-rian (la Justiție), pe Costache Negri (ambsador laConstantinopol), pe Alecsandri (ministru perfor-mant la Externe și, în genere, misionarul său înțările europene), pe Carol Davila (la Sănătate) șiîncă mulți alții. Aceștia credeau, ca și el, înPrincipiul Naționalității, pe care se bazează, înacest timp, politica externă a lui Napoleon alIII-lea. Bolintineanu îl însoțește pe domnitor învizita (de mare succes) făcută sultanului AbdulMedjid și, la întoarcere, face o dare de seamăasupra călătoriei.

În momentul citat (1859–1866) – momentkairotic, moment mesianic –, oamenii străluciți aiunei generații au știut să înfrângă în eidivergențele, ambițiile, orgoliile de tot felul și săunească nu numai în cuget și simțire (o altă devizăa generației pașoptiste), dar și în acțiunea ei prac-tică. Cuza întruchipează, în felul și cu puterile lui,pe pământ românesc un alt mit al secolului, mitulexponențial al virtuților militare ale unei nații.Napoleon este, să nu uităm, mitul format și pro-pulsat de Revoluția de la 1789. Ceea ce îldeosebește de eroii cultivați din veacurile18

anterioare este faptul – foarte important – că el sefolosește pentru a învinge nu numai de puterea(sabia) brațului, el ține bine strânsă, în celălaltbraț, sabia spiritului. De aceea, numele șireputația lui se leagă nu numai de victoriile sale pecâmpul de luptă, dar și de legile, codurile civile șipenale pe care le-a înfăptuit. Acestea au dăinuit șidupă ce sabia puterii lui a fost înfrântă. A vrut sădesființeze Academia Franceză – care-i eraostilă –, apoi și-a dat seama că face o mare eroareși a corijat-o. A creat, sub aceeași umbrelă spiri-tuală, Academia de Științe Morale și Politice,fiind conștient că, fără arte și științe (fără cul tură),puterea politică nu are, în fapt, durabilitatea. Pescurt, eroul pe care Franța îl venerează și astăzi afăcut ca sabia spiritului să nu ruginească, abando-nată, în teaca ei.

Are dreptate Chateaubriand să noteze că oriceepocă istorică are un Homer al ei, ca și poezia. Îlsimpatizează la început pe Homerul timpului săuși se pune în serviciul lui, apoi, dezamăgit deviolențele lui, îl detestă și trece în tabăra regalistă,ajungând ministru și ambasador. Nu este mulțumitnici aici, căci iată ce scrie într-un rând: „Am văzutde aproape regii și iluziile mele politice au dispă-rut”. Nu mai crede în nimic, în afară de religie.„Totul este azi uzat, chiar și nenorocirea” (o frazăcioraniană). Stendhal, în schimb, îl admiră peNapoleon și-l ia, uneori, ca model în romanelesale. „Dragostea pentru Napoleon – notează el –este singura pasiune ce mi-a rămas.”

Mitul, oricum, circulă în secolul al XIX-lea și,sub înfățișări mai modeste, mitul eroului pro -vidențial ajunge și la noi în momentul kairotic decare am vorbit. Cuza, care are lângă el un Senecaînțelept și loial (pe Kogălniceanu), este acela careduce la capăt, repet, ideile generației sale. Este unctitor, un legiuitor, un mare reformator și un diplo-mat inteligent care știe când să se opună marilorputeri și când să cedeze pentru a nu primejduisoarta țării sale. A știut să-i atragă și să se ser-

vească de intelectualii de vârf din epocă (așadar,de sabia spiritului), dar a avut grijă să-și organi-zeze armata și, în momentele dificile, să se folo-sească de ea ca de o pavăză și o forță redutabilă dereacție.

În timpul Guvernului Kogălniceanu(1863–1865), odată cu Legea rurală, se proclamăînvățământul primar obligatoriu și gratuit („niciunsat fără școală”), se înființează cele douăuniversități (Iași și București), apar cele douăCoduri (civil și penal) și, să nu uităm, tot subCuza se pregătește, de către oamenii săi, aparițiaAcademiei Române. N-a mai apucat să o de schidăel (este, se știe, detronat la 11 februarie 1866), daroamenii din generația sa sunt cei care celebreazănașterea acestei înalte instituții ce unește pe inte-lectualii remarcabili din toate provinciileromânești. Așadar, în condițiile și la măsura spiri-tului românesc. Despre Cuza – ajutat, repet, deKogălniceanu și de intelectualii de vază din epocă –,nu este prea mare exagerare și imprudență a spunecă el capătă, în imaginarul românesc, înfățișareaunui mit al eroului național, înarmat cu cele douăsăbii simbolice. Nu greșește deloc Kogălniceanu –comilitonele său – să declare, la moartea domni-torului (1873), că el simbolizează „renaștereaRomâniei” și „conștiința națională”, că el „și-aținut totdeauna cuvântul” și că era gata să-șisacrifice viața pentru a-și apăra țara. „Nu greșelilelui l-au răsturnat – zice el –, ci faptele [lui] celemari”. Admirabile cuvinte, dovadă de adâncă șiincoruptibilă devoțiune pe care Seneca moldav oaduce la moartea nu a unui Nero moldav nebun, cia unui domnitor înțelept și curajos în vremuri așade tulburi.

Notă

1Vezi Constantin C. Giurescu, Alexandru Ioan Cuza,Editura Militară, 1973.

19

Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Căli-nescu” al Academiei Române a împlinit șaptedecenii de activitate, într-o vreme agitată și nutocmai fastă pentru munca de erudiție, pentruacribie și pentru promovarea culturii scrise dinpatrimoniul poporului nostru. Ne putem consolacu faptul că nici momentul fondării Institutului –anul 1949 – nu anunța o epocă de eflorescențăintelectuală, pe linia marilor valori și virtuți careconsacraseră creația filologică românească depână la al Doilea Război Mondial și la instaurarearegimului de dictatură comunistă. Și totuși, înciuda acestor auspicii sumbre, Institutul și-a ono-rat menirea într-o manieră exemplară, devenindprincipalul centru academic de promovare acreației autentice în domeniul istoriei și teorieiliterare din România, dincolo de constrângerilepolitice. Cum s-a putut petrece acest lucru fast?Prin omul care sfințește locul! Fie și numai enu-merarea marilor spirite care au onorat instituțiaaceasta ne lămurește pe deplin. Cu personalitățiprecum George Călinescu, spiritus rector, apoiAlexandru Rosetti, Emil Petrovici, Iorgu Iordan,Ovidiu Papadima, Valeriu Ciobanu, D. Panai -tescu-Perpessicius, Mihail Sadoveanu, TudorVianu, Dimitrie Macrea, Ion C. Chițimia, ZoeDumitrescu-Bușulenga, Dan Grigorescu, EugenSimion și mulți alții, Institutul și-a asiguratpașaportul pentru eternitate, înscriindu-se pe tra-iectoria „duratei lungi”, ca să folosesc o sintagmăconsacrată de Fernand Braudel pentru marcareaistoriei profunde. Dincolo de acești oameniprovidențiali, Institutul se prezintă prin creațiile

sale, prin lucrările tipărite și care au împlinit undeziderat vechi al Academiei Române, anumenormarea literaturii române, asigurarea acuratețeilimbii literare, în conformitate cu claritatea, pro-prietatea, corectitudinea, precizia și puritatea,toate indispensabile în exprimarea stilului bele-tristic.

Prin activitatea Institutului, istoriile literare,enciclopediile, dicționarele, cronologiile, sinte -zele de tot felul, edițiile critice au ajuns la ordineazilei, încât astăzi nu există vreo întreprindereserioasă din domeniul filologiei românești și uni-versale care să nu pornească de la temeiurile pusede cercetătorii și colaboratorii acestui înalt for decultură. În anii din urmă, din 2006 încoace,activitatea Institutului este coordonată de cătreacademicianul Eugen Simion, președinteleAcademiei, președintele Secției de Filologie șiLiteratură, sub oblăduirea căruia Institutul a datculturii românești, sub aspect cantitativ și calita-tiv, mai mult decât în toate deceniile anterioare.

Academia Română s-a creat la 1866 pentrucultivarea limbii și literaturii române, stabilireanormelor de ortografie obligatorii ale limbiiromâne și studierea istoriei naționale. Apoi și-aextins activitatea asupra întregii cercetări și creațiiintelectuale românești, devenind cel mai impor-tant for de consacrare a valorilor spirituale de lanoi. Dar menirea cea dintâi a rămas prioritară,pentru că viața noastră ca popor rămâne limbanoastră și literatura elaborată în această limbă.Patria noastră profundă rămâne limba română,„limba vechilor cazanii”, limba îngrijită și

*Cuvânt de deschidere rostit la sesiunea aniversară „Institutul de Istorie și Teorie Literară «G. Călinescu», 70 de ani de la fondare” (30 ianuarie 2020, Aula Academiei Române)

Institutul „G. Călinescu” – 70

Vivat, crescat, floreat!*

Acad. Ioan-Aurel PopPreședintele Academiei Române

21

armonioasă, principalul factor identitar românesc.Institutul „G. Călinescu” rămâne (împreună cucelelalte institute din domeniul filologiei) garantulde minte și inimă al limbii noastre literare și alliteraturii române.

Mulțumesc Secției de filologie și literatură aAcademiei, dar și instituțiilor care s-au asociatsărbătorii noastre și care au făcut posibilă aceastăceremonie: Muzeul Național al LiteraturiiRomâne, Fundația Națională pentru Știință și Artăși Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învă -țământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării șiInovării și tuturor celorlalți factori implicați. Deasemenea, mulțumesc mijloacelor de difuzare înmasă, radioului, televiziunilor, presei cotidiene șiperiodicelor cultural-literare care vor reflecta eve-nimentul.

Aduc cel mai curat omagiu celor care s-aunevoit cu munca în Institut, celor care ne privescdin înalturi și a căror amintire nu o cinstim întot-deauna cum se cuvine, dar și celor de-acum, robiai muncii tăcute, care fac adesea operă debenedictin și pentru care nu există destulă răs platăpe lumea aceasta. Să-i dorim Institutului viațălungă, pentru că noi trecem repede prin lume, darmarea creație literară autentică rămâne, întru glo-ria eternă a acestui neam, „binecuvântat între toatede Domnul pre pământ”. Dacă credem în cuvânt –fiindcă „la început a fost Cuvântul” – vom trecepeste toate greutățile și vom putea lăsa în urmă,după exemplul marilor spirite enumerate aici, olucrare perpetuă și nestrămutată, pe care nici vân-tul nu o va strica, nici furul nu o va fura...

22

*Cuvânt rostit la sesiunea aniversară „Institutul de Istorie și Teorie Literară «G. Călinescu», 70 de ani de la fondare”(30 ianuarie 2020, Aula Academiei Române)

Omagiind pe colegii mei istorici literari laîmplinirea celor 70 de ani scurşi de la fondareainstitutului lor academic ce poartă numele înteme-ietorului care a fost una dintre cele mai ilustrepersonalităţi româneşti din toate timpurile, voiadăuga că de exact 50 de ani preocupările mele deistorie culturală s-au întâlnit cu subiecte şi temeaflate pe agenda institutului bucureştean de istorieşi teorie literară.

Rând pe rând, Alexandru Dima, Zoe Dumi-trescu-Buşulenga şi, mai ales, Eugen Simionmi-au făcut onoarea de a mă invita să vorbesc fieîn pitorescul interior, azi demolat, de lângă PiaţaPache Protopopescu, fie în clădirea boierească depe strada Frumoasă, fie în sălile din Schitu Măgu-reanu sau din Casa Academiei.

Nevoia de multidisciplinaritate în cercetareacivilizaţiei naţionale ne conduce adesea cătreabordări comune, iar pentru istoricii vizualităţiiconcentrate în opere de artă, istoria limbajuluidevenită expresie literară înseamnă un recursobligatoriu în care studiile din revistele dum-neavoastră, monografiile şi dicţionarele ai cărorautori sunteţi reprezintă o bibliografie deneocolit.

Îmi amintesc şi acum de prima mea comuni -care în institutul dumneavoastră despre motivulromantic al „barbarilor” la Hasdeu, Eminescu şiOdobescu, urmată de o alta despre cursurile dearheologie ale lui Odobescu – pe marginea unormanuscrise pe care le descoperisem –, a urmatanaliza unui manuscris german al lui Eminescudespre arta şi credinţele Antichităţii şi îmi amin-tesc cu respect şi nostalgie de dezbaterileaprinse cu regretaţii Alexandru Piru şi Dan HoriaMazilu, găzduite de fosta Academie de ŞtiinţeSociale şi Politice, din strada Oneşti, pe margi-nea conceptelor de Renaştere şi Baroc în vecheanoastră cultură.

În fine, sunt îndatorat neobositului coleg şidirector al dumneavoastră, academicianul EugenSimion, pentru invitaţia de a participa ca autor înpaginile „Caietelor Critice” sau la admirabilulDicţionar al literaturii române.

Afirmând că sunteţi, în generaţii diferite,demni de întreaga noastră stimă intelectuală, de -pozitarii unei prestigioase moşteniri, se poateadăuga cu adevărat geniale – cea a lui GeorgeCălinescu – vă urez un viitor pe măsura trecutuluipe care îl omagiem astăzi.

Salut colegial*

Acad. Răzvan TheodorescuVicepreședinte al Academiei Române

23


Este de apreciat faptul că la anumite momenteaniversative comunitatea academică își rezervătimp pentru un popas bilanțier vizând evoluția șiîmplinirile unor instituții de referință de peeșichierul cultural și științific al țării. Fără nicioîndoială că Institutul de Istorie și Teorie Literară,,G. Călinescu” din capitala țării merită din plin oprospectare penetrantă a realizărilor sale nu dinrațiuni birocratice, ci spre a servi drept exemplealtor institute de cercetări cu profil apropiat.

Momentul de creare a Institutului corespundecu una dintre perioadele cele mai negre ale istorieinoastre contemporane, atunci când regimul comu-nist s-a instalat în umbra tancurilor sovietice lacârma statului român, consolidându-și autoritateape plan intern și extern. A fost epoca represaliiloratroce asupra tuturor păturilor sociale, soldate cuun prelung cortegiu de victime și cu reformeinstituționale destabilizatoare.

În istorie însă nu au existat aproape niciodatăepoci eminamente cenușii sau luminoase. Riscândacuza contaminării cu nostalgii pentru un regimdefunct pretutindeni dezavuat, dar în spiritul acce-derii spre obiectivitate, legitim la un reprezentantal scrisului istoric, mă simt obligat să recunosc –dând cezarului ce-i al cezarului – că organizareavieții academice prin crearea de instituții speciali-zate a constituit o măsură care s-a dovedit și sedovedește încă benefică pentru progresul științeiși culturii naționale. Nu este un secret pentrunimeni că reformele respective fuseseră compi late(termen devenit astăzi stânjenitor pentru mulți)după model sovietic nici el original, ci adaptatdupă prototipuri occidentale mai vechi. Dincolo

de multiple disfuncționalități, cauzate de intruziu-nea unor precepte ideologizante, institutele s-audovedit în timp focare viguroase pentru sfera cer-cetărilor teoretice și practice, perenitatea lor înmulte țări din răsăritul Europei fiind probatorie înacest sens. În esență, nu tot ce s-a realizat în sta -tele totalitare a fost negativ, după cum nu tot ceși-a aflat geneza în regimurile democratice s-adovedit pozitiv.

Fără nicio îndoială că prosperarea instituțiilorde orice fel este inseparabil legată de valoarea șiautoritatea conducătorului lor. Institutul de Istorieși Teoria Literară a avut șansa să-l aibă ctitor șidirector pe George Călinescu, pe care nu am avutocazia să-l cunosc decât din lectura monografiilordedicate lui Eminescu și din ,,măiastra carte” con-sacrată istoriei literaturii române. Am avut însăprivilegiul de a-l cunoaște în diverse ipostaze peactualul director al așezământului, academicianulEugen Simion. În junețe rubricile sale din ,,Româ-nia literară” mi-au fost hrană spirituală depredilecție, la fel ca și ,,Jurnalul parizian” – indu-bitabil o capodoperă pentru memorialistica eleva-tă, în care se lasă decriptat cu nonșalanță și cu osinceritate bine temperată.

În calitate de cercetător și cadru didactic laIași, dar mai cu seamă ca membru al Academiei,mi s-au dezvăluit numeroase alte fațete alepersonalității Domniei Sale.

Este cu totul meritoriu pentru modul în care aconceput și a gestionat rosturile Institutului –unde a fost mai întâi cercetător, iar din 2006director –, drenate în direcția muncii în colectivecompacte, în vederea asamblării lucrărilor de

o sărbătorire de referință*

Acad. Victor SpineiVicepreședinte al Academiei Române

24

anver gură, enciclopedii, dicționare, ediții critice,aproape imposibil de fructificat individual. Dinacest punct de vedere a ilustrat axioma filosofuluistoic latin Seneca cel Tânăr, potrivit căruia ,,con-ducerea e o datorie, nu o domnie”. I-au trebuitdesigur tenacitate și rigoare exemplară pentru aînchega echipele de cercetători, știut fiind că laromâni nu munca în colectiv este cea care repre-zintă calitatea precumpănitoare. ExemplulDomniei Sale și al cercetătorilor Institutului, pecare nu contenesc să-l difuzez, ar trebui reiterat încât mai multe unități academice din țară, fiindnotoriu că toate marile culturi de pe mapamondsunt generatoare de astfel de instrumente de lucru,de natură să faciliteze performanțele cărturăreștide nivel înalt.

Mi-aș mai permite să evoc cu totul tangențialși alte valențe ale demersurilor academicianuluiEugen Simion, indubitabil cel mai strălucitpreședinte pe care l-a avut până în prezent Acade-mia Română după revoluție. I se datorează foartemulte inițiative extrem de relevante: editarea cu oritmicitate neostoită a enciclopediilor, dicțio -narelor, a tomurilor din seria ,,Opere fundamen-tale”, coordonarea colocviilor internaționale,,Penser l`Europe”, impunerea sărbătoririi zilei denaștere a lui Mihai Eminescu drept Zi a CulturiiNaționale, sprijinirea constantă a literaților dinBasarabia etc. Detalieri în această privință nu credsă fie necesare, întrucât ele sunt bine-cunoscutetuturor și vor fi menționate desigur și în alte luăride cuvânt.

Din anumite conclavuri, unde discuțiile nuconverg întotdeauna spre aspecte strict epistemo-

logice, a răzbătut amprentarea directorului Institu-tului de Istorie și Teorie Literară cu peceteavanității excesive. Nu-mi amintesc reacția avută laauzul unei asemenea etichetări, dar mă grăbesc săsusțin aici, și nu din complezență, că un erudit lip-sit de ambiție și orgoliu nu va fi capabil să ac -ceadă spre performanțe savante de înaltă ținută.

Cu toate că am parcurs numeroase lucrări aleacademicianului Eugen Simion și i-am audiatmulte conferințe, totdeauna tezaurizând o do -cumentație caleidoscopică și evidențiind un stilales și original – cu nimic inferior celui almagiștrilor săi îndelung elogiați, Lovinescu șiCălinescu –, n-aș cuteza să mă aventurez înconsiderații cu tentă literară asupra unei operearborescente, cu multiple implicații. Mi-așpermite totuși să observ o anumită incongruențăîntre temperamentul impetuos și posesiv al savan-tului, etalat în antu raje publice, și echilibrul,sobrietatea și nuanțările verdictelor formulate înopera scrisă. Chiar și la clasicii despre care sesugerase că ar avea un iz de anticariat, criticulEugen Simion detectează frapante semnificațiineîntrezărite de cei ce l-au precedat în analize.

Prospectându-i implicările într-o vastă suită deactivități, păstrez senzația că este împovărat deconsistente energii rămase necheltuite. Nu aș fisurprins dacă într-un anumit moment așezământulpe care îl conduce se va numi Institutul de Istorieși Teorie Literară ,,G. Călinescu-Eugen Simion”.

La mulți și buni ani, colectivului Institutuluisărbătorit!

La mulți și buni ani, domnule academicianEugen Simion!

25

Domnilor vicepreşedinţi, Doamnelor şi domnilor academicieni,Dragi colege, dragi colegi,Am mai vorbit de la această tribună despre

opera lui Eugen Simion, despre opera personală,dar şi despre opera sa colectivă, rezultată dinactivitatea de iniţiator şi coordonator al unorlucrări de mare anvergură şi importanţă pentrucultura română. M-am oprit, pe larg, asupra aceea ce am numit „Biblioteca Tezaur” a litera -turii române, adică seria de „Opere fundamenta-le”, care a ajuns să numere 250 de titluri. Nu îmiplace să mă repet, deci nu mă voi referi decât lacea mai recentă apariţie, Existenţialismul româ-nesc, 1919–1947.

Cele două volume au fost îngrijite de extraordi-narul editor – prin acribie, devotament şi mo destie –Marin Diaconu, care a descoperit, a selectat şi aadnotat un corpus de texte cu o semnificaţie aparte,nerelevată şi nevalorificată până acum sub acesttitlu. Ideea unui existenţialism autohton – de fapt,pluralul ar fi mai potrivit în context – plutea înaerul discuţiilor din ultimii 10–15 ani de la noi,dar cel care a formulat-o în chip articulat şi argu-mentat a fost Eugen Simion. Avem a face cu ore structurare, cu o redistribuire a accentelor şi aapartenenţelor plină de consecinţe pentru istorianoastră culturală şi pentru raporturile ei cu mişcărişi cu tendinţe similare din Europa şi din lume.

Despre Dicţionarul General al LiteraturiiRomâne, ediția a II-a, am vorbit cu prilejul uneirecente lansări. Această ediţie este mult augmen-tată şi ni se înfăţişează, acum, ca un dicţionar nu

doar al autorilor, ci şi al revistelor literare şi, maimult decât atât, al unor instituţii literare şi cultu-rale, respectiv al unor concepte din domeniu. Învarianta actuală, Dicţionarul prezintă atât litera -tura „ca creaţie”, cât şi literatura „ca instituţie” –termenii, i-aţi recunoscut, desigur, sunt ai luiRoland Barthes. Contributorii sunt, în majoritatealor, cercetători la institutele de specialitate aleAcademiei Române, iar rezultatul efortului lorconstituie o sinteză modernă, actuală, prin spiritanalitic şi critic, nu doar descriptiv, printr-un lim-baj elevat, prin rigoare terminologică.

Îmi propun să vă atrag atenţia, în continuare,asupra unei alte lucrări importante a Institutului„G. Călinescu”, Cronologia vieţii literare româ-neşti, operă în desfăşurare, numărând, deja, 30 devolume, a câte 500–600 de pagini fiecare şi aco-perind perioada imediat postbelică, din 1944,până în 1969, ca şi primii zece ani din epoca post -comunistă. Este o lucrare de proporţii, cu efectede lungă durată, modestă, în aparenţă, dar extremde necesară, dacă ne gândim că reface contexteleunei literaturi concepute şi publicate sub totalita-rism, adică în condiţii în care viaţa scriitorului şiviaţa operei sale au fost mai influenţate decâtoricând de conjuncturile social-politice. Niciodatămai mult ca sub regimul comunist, textele nu audepins de contexte.

Graţie muncii atente şi competente a zeci decercetători, s-au pus bazele unei istorii con textualea literaturii române, de fapt, a culturii române, înansamblul ei. Să ne gândim ce înseamnă, pentruun critic sau pentru un istoric literar, dar şi pentru


Institutul de Istorie și Teorie Literară „g. călinescu” la ceas aniversar*

Mircea MartinMembru corespondent al Academiei Române

26

un cititor avizat şi interesat, acest acces mediat ladezbateri aprinse care nu puteau fi purtate, atunci,până la capăt, la texte care trebuie citite printrerânduri, toate, puse în contextul, de fiecare datăcomplicat, al unor ani nodali în istoria Românieipostbelice, precum 1944–1945, 1947–1948, 1958,1964 etc.

Îmi închipui că acest efort colectiv enorm nu afost lipsit de un anumit dramatism, de confruntăricu inerţia proprie, pe de o parte, şi cu sentimentuldepersonalizării, pe de altă parte, rezultat, proba-bil, din investirea într-o operaţie de înregistrarecvasianonimă şi nu într-o construcţie originală.Cu atât mai mult, o asemenea muncă în echipă, oasemenea subordonare unor obiective majore secer remarcate şi elogiate. Din păcate, acest preţiosinstrument de lucru a rămas fără ecoul meritat înconştiinţa publică.

Ce reprezintă aceste sinteze în istoria culturiiromâneşti? Cred că înseamnă o veritabilă resu-recţie culturală, realizată printr-o resurecţie taxo -nomică, un efort intelectual admirabil, menit sărăzbune decenii întregi de pasivitate şi de indife-renţă. Să ne amintim că literatura română, cul -tura română întâmpinau secolul XXI fără instru-mente de lucru esenţiale, fără suficiente ediţiicritice şi, chiar, fără ediţii complete pentru auto-rii importanţi. Acest stadiu a fost, din fericire,depăşit, graţie unei munci colective, iniţiate şicontrolate, cu tenacitate şi cu exigenţă, de profe-sorul Eugen Simion.

Care este rostul unor astfel de întreprinderi îneconomia unei culturi naţionale? În primul rând,acela de a ajunge la publicul încă cititor de astăzişi, mai cu seamă, la tineri, tineri care pot dobândiastfel conştiinţa unui patrimoniu spiritual, patri-moniu care le aparţine de drept şi pe care l-arputea moşteni de fapt, cu condiţia să vrea să îlcunoască.

Doamnelor şi domnilor,Într-un mic exerciţiu de imaginaţie contrafac-

tuală, am putea să ne întrebăm ce ar spune, la 55de ani de la moartea sa, G. Călinescu redivivus,cum ar reacţiona el, de pildă, în faţa celor 12 vo -lume recoltând întreaga sa publicistică sau în faţaaltor trei volume conţinând exegeza sa emines -ciană sau cum ar privi el – care preconiza disocie-rea esteticului de cultural – masiva Enciclopedie aliteraturii române vechi ori volumele cu scrierileistorice, lingvistice şi literare ale Şcolii Ardelene?Cum s-ar raporta G. Călinescu la ambiţia valori-zantă a Dicţionarului General al LiteraturiiRomâne şi, în fine, cum ar aprecia ansamblul acti-vităţii urmaşilor săi?

Cum ştim, patronul spiritual al Institutului deIstorie şi Teorie Literară a fost nu doar un autorimprevizibil, dar şi cât se poate de conştient deunicitatea sa, având, în acelaşi timp, forţa intelec-tuală de a-şi motiva subiectivismele şi, uneori,chiar umorile. Dacă gustul său pentru monumen-tal, incorporat în opera proprie, va fi fiind contra-riat (concurat) de monumentalitatea operei colec-tive a succesorilor săi de astăzi?

Însă Călinescu, precum orice om superior, aveacapacitatea de a privi de sus şi de a-şi asuma cauzedincolo de orgoliul propriu. Iar de pe această pozi-ţie exponenţială, sunt sigur că marele critic ar recu-noaşte importanţa realizărilor Institutului care îipoartă numele. Ar recunoaşte efortul colectiv, voca-ţia edifiantă, pedagogia identitară: un mod asumatde a-i păşi pe urme, o continuitate. Mi-l închipui,chiar, histrion, cum îl ştim, cu plăcerea de a se jucape sine în public, dar şi cu autoritatea de a impunelimite acestui joc, înclinându-se grav şi autoironic înacelaşi timp, ironic, dar nu mai puţin ceremonios, înfaţa urmaşilor săi „călineşti”, dintre care nu puţini seaflă, în acest moment, în această sală.

27

* Cuvânt rostit la sesiunea aniversară „Institutul de Istorie și Teorie Literară «G. Călinescu», 70 de ani de la fondare”(30 ianuarie 2020, Aula Academiei Române)

** Prof. univ. dr., directorul Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, președintele Fundației Naționale pentru Știință și Artă

Doamnelor şi domnilor,Institutul „G. Călinescu” împlineşte 70 de ani

de la fondarea lui. Este, desigur, pentru noi, cer-cetătorii – cei care sunt astăzi şi cei care au lucratîn cadrul lui – un moment de satisfacţie. Dar şi dereflecţie. Satisfacţie că, iată, acest institut a rezis-tat, trecând printr-o lungă istorie (deloc senină), şia reuşit să-şi formeze şi să-şi păstreze reputaţiaştiinţifică şi morală. Reputaţia şi-a căpătat-o de laînceput datorită fondatorului său, profesorul G.Călinescu, ajuns aici după ce fusese eliminat de laCatedra de istoria literaturii române a Universită-ţii din Bucureşti. Autorităţile politice de atunci setemeau de prezenţa lui în Amfiteatru şi l-au scosde la catedră împreună cu toţi asistenţii săi.Moment dramatic, uitat astăzi de cei care se gră-besc să-l condamne pe G. Călinescu pentru uneleconcesii făcute de el, în anii ’50, pentru a supra-vieţui. Păcat! Adevărul trebuie spus, totdeauna,până la capăt, pentru ca el să fie convingător.Omul este o totalitate, nu doar o parte, iar operalui este, iarăşi, o totalitate, un sistem integral devalori, un univers, nu o parte detaşabilă, oricânddiscutabilă. Spun, acum, aceste lucruri comune(sau care ar trebui să fie comune, la îndemânatuturor şi în practica tuturor celor care judecă isto-ria şi personajele ei!) pentru că de multe ori, înultimele decenii, G. Călinescu este judecat nudupă Istoria literaturii române, Viaţa şi opera luiMihai Eminescu, Viaţa lui Creangă, EnigmaOtiliei şi Bietul Ioanide (scrierile lui capitale, fun-damentale şi pentru cultura română), ci mai tot-

deauna după articolele lui (cu adevărat regreta -bile) din anii ’50.

Nu-i vorba de a le ignora nici pe acestea atuncicând vrem să facem profilul moral şi intelectual alunei personalităţi (cum este, în mod cert, G. Căli-nescu), ci – încă o dată – de a-l cita şi judeca în şiprin totalitatea scrierilor sale. Cu alte vorbe, de aspune adevărul, tot adevărul despre el şi istoriaprin care a trecut. Şi, în cazul lui şi al generaţieisale (prima generaţie postlovinesciană de critici),generaţia unor mari critici, trecuţi – toţi – după1945 prin furcile caudine ale unei istorii dure. Măgândesc, în afară de G. Călinescu, la Şerban Cio-culescu, la Vladimir Streinu, la Perpessicius şi laalţii pe care istoria postbelică i-a nedreptăţit. Asta,ca să folosesc o vorbă blândă. Din aceeaşi genera-ţie fac parte şi filosofii Noica şi Mircea Vulcănes-cu şi încă mulţi alţii, profesori şi ucenicii lor. Uniidintre ei au fost trimişi în detenţie, altora li s-ainterzis să publice decenii de-a rândul. Ce-i extra-ordinar în biografia acestei generaţii greu lovite,repet, de o istorie bezmetică şi violentă, este fap-tul că, pe la mijlocul anilor ’60, când represiuneapolitică şi ideologică s-a diminuat într-o oarecaremăsură, supravieţuitorii acestei generaţii (îm -preună cu mulţi din generaţia următoare – genera-ţia lui Al. Piru, Adrian Marino) au revenit în cul-tură şi au lăsat urme adânci. G. Călinescu n-a fostbăgat în puşcărie, nu i s-a interzis nici să publice,este adevărat, dar Istoria lui n-a putut fi retipărităcât timp autorul a trăit (a apărut în ediţia a II-a,după 41 de ani), iar romanul lui cel mai bun, Bietul

Institutul „g. călinescu” – 70*

Acad. Eugen Simion**Președintele Secției de filologie și literatură a Academiei Române

28

Ioanide, a putut apărea după ce a trecut – cu greu,foarte greu – prin chinurile cenzurii. Iar când a fostpublicat, vigilenţa critică ideologică nu s-a resemnatși l-a criticat cu duritate.

Doamnelor şi domnilor,Aş avea multe lucruri de spus despre acest

subiect bogat în fapte şi în atitudini. Dar nu estelocul potrivit şi nici timpul nu are răbdare cu noi.Să spun doar atât:

a) După 1989, G. Călinescu a fost – alături deArghezi, Sadoveanu, Preda, Nichita Stănescu şiMarin Sorescu – scriitorul care a stimulat cel maimult pe revizioniştii morali ai epocii. În sensul căa fost insultat, culpabilizat, minimalizat cum nu semai poate, pe scurt, autorul Istoriei din 1941 a fostsubiect predilect pentru polemiştii noştri cumetehne înjositor balcanice. În această zonămorală (nu geografică, nu spirituală), până şi zeiisunt destrăbălaţi, scrie undeva Cioran.

b) Scăpat, totuşi – cu greu, dar totuşi salvat –din ghearele procurorilor morali postcomunişti,G. Călinescu continuă să fie, azi, contestat de oparte a intelighenţiei româneşti pentru poziţia luicri tică. Ceea ce, la prima vedere, intră în ordineafirească. Nu este o regulă ca un critic și teoreticianliterar să aibă totdeauna dreptate. Oricând poate săapară un alt punct de vedere asupra literaturii, acriticii şi teoriei literare. G. Călinescu însuşi res-pinge, încă tânăr fiind, teoria mutaţiei valorilorestetice, apoi recunoaşte în autorul ei, E. Lovinescu,pe cel mai mare, dacă nu unicul critic român. În1941 aduce obiecţii serioase operei lui şi-i face unportret plin de contraste. „Cine mă iubeşte spiri-tual – scrie el în stilul paradoxal cunoscut – sedesparte de mine”. Am putea adăuga: să se des-partă, dar depinde cum. Ca un ucenic care îşicaută calea proprie sau ca un subordonat cu sim-ţurile pline de otravă şi cu credinţa că orice faptăbună trebuie pedepsită?

În cazul pe care îl evoc acum este însă vorbade altceva, şi anume de ideile lui G. Călinescu des-pre specificul naţional şi de principiile „naţiona-list-estetice” prăfuite, caduce şi primejdioase,cum cred cei care îl citesc (strâmb), blocaţi în fan-tasmele lor globalizante şi în ambiţiile lor interna-ţionaliste – foarte provinciale. Ei reclamă reideo-logizarea criticii şi teoriei literare, eliminarea dinecuaţia literaturii a elementului naţional şi a este-

ticului... Dacă este bine să facem aşa, ce mairămâne, mă întreb şi vă întreb, din literatura ro -mână şi din critica şi teoria literară? Dar cu mode-lul „romantic naţionalist estetic” reprezentat deG. Călinescu, marele Satan al criticii româneşti?Vă las să judecaţi singuri. Eu mă limitez să spun –să repet, în fapt – ceea ce am spus cu alt prilej:G. Călinescu n-a avut şi, din nefericire, nu are niciazi istoria pe care geniul său critic o merită.

Doamnelor şi domnilor,Sub auspiciile spiritului călinescian, Institutul

ce-i poartă, azi, numele a străbătut cel puţin douăepoci, două tipuri de mentalitate, două regimuripolitice, pe scurt, două istorii. N-a ieşit din ele cumâinile goale. Şi, cu voia dumneavoastră, nici înultimele decenii n-a stat degeaba. Ca dovadă suntproiectele la care Institutul „G. Călinescu” s-aangajat şi pe care, în parte, le-a dus la capăt. Aufost amintite de cei care au vorbit înaintea mea. Aşnota, la rândul meu, câteva, începând cu lucrărilelui G. Călinescu însuşi, cât timp a fost în frunteainstitutului. Direct sau indirect, Institutul estecomplice în realizarea lor. Aş cita, între altele,multe din scrierile publicate în deceniile șase şișapte. Remarc Istoria literaturii române – ediţieacademică – sub direcţia lui, din care au apăruttrei volume. Al patrulea, deja redactat, s-a pierdut,din păcate, în circumstanţele obscure de la înce-putul anilor ’90. Este vorba de o istorie construităpe o bogată documentaţie (în bună parte inedită),întocmită de cercetătorii pricepuţi şi devotaţi. Aşmai cita şi alte lucrări valoroase din punct devedere istoriografic, cum ar fi: Documente şimanuscrise literare (cinci volume), Dicţionar cro-nologic al literaturii române, B.P. Hasdeu şi con-temporanii săi români şi străini (corespondenţăprimită şi trimisă) (trei volume), I.L. Caragiale înconştiinţa contemporanilor săi, BibliografiaI.L. Caragiale în periodice (1852–1912), Biblio-grafia relaţiilor literaturii române cu literaturilestrăine (zece volume), Bibliografia analitică aliteraturii române vechi.

Toate acestea şi, de bună seamă, altele întoc-mite cu osârdie şi publicate înainte de 1990 auadus, repet, reputaţia ştiinţifică a grupului de cer-cetători format în jurul personalităţii fascinante alui G. Călinescu. El recomanda, după cum se ştie,ca literatura trecutului să fie citită din perspectiva 29

estetică a prezentului, cu alte cuvinte: să-i citim peAnton Pann şi pe Văcăreşti din perspectiva poe-ziei lui Arghezi şi Barbu, pe Conachi (aici per-spectiva se răstoarnă) din unghiul lui Petrarca sau,răsturnând din nou maşina timpului, din perspec-tiva poeziei erotice a lui Eminescu. Tot G. Căli-nescu a adus critica estetică în critica istorică şitrebuie spus că punctul său de vedere a câştigat înliteratura românească. În fond, noi, cei de astăzi,ne ţinem de acest transfer pe care E. Lovinescunu-l acceptă. Trecând peste alte teme, situaţii,istorii din istoria bogată a Institutului „G. Căli -nescu”, vreau să aduc azi omagiul meu cercetăto-rilor din trecut care, după o vorbă bisericească,s-au ostenit în câmpul plin de necunoscute al isto-riei literaturii române, câteva decenii (şapte) de-arândul. Chiar dacă nu toţi au respectat modelul G.Călinescu, este sigur că l-au avut în minte (înambiţiile lor intelectuale) şi au lucrat sub auspi -ciile lui. Vreau, de asemenea, să aduc omagiul şirecunoaşterea – a mea şi a celor ce suntem, azi, îninstitut – profesorilor care s-au succedat, în dece-niile anterioare, la conducerea Institutului şi l-auimpulsionat cu ştiinţa şi prestigiul lor. Nu pot săuit, de bună seamă, Academia Română, sub auspi-ciile căreia Institutul a funcţionat şi funcţioneazăşi astăzi.

Doamnelor şi domnilor,După 1990, Institutul pe care îl sărbătorim

astăzi a trecut şi el – ca toate entităţile academice –prin răsturnările, tulburările, anxietăţile, incertitu-dinile specifice epocilor în schimbare. N-aş vreasă vorbesc acum de ele. Aparţin, deja, trecutului.Istoria nu este niciodată liniştită, liniară. Dacă negândim bine, istoria este totdeauna în criză şi,vrem, nu vrem, trebuie să ţinem seama de ea. Cineciteşte presa, scrierile şi biografiile oamenilor dinepoca junimistă observă uşor că istoria nu eradeloc senină, bine aşezată. Dimpotrivă. A apărut,din fericire, Maiorescu şi a pus ordine în cultură,dându-i statornicie şi o bună orientare, sub vegheaesteticului. Sau, vorbind de marea epocă de crea-ţie dintre cele două războaie mondiale, am puteacrede că, fiind atât de rodnică în sferă umanistică,a fost o epocă bine aşezată, fără mari controverse,fără angoase, o epocă goetheană (în sens figurat,desigur)... Dar nu-i deloc aşa. Este, dimpotrivă, oepocă dramatică, sfâşietoare, deprimantă de multe

ori pentru cei care o prezintă în confesiunile lor.Şi, totuşi, în aceeaşi perioadă, cultura română – latoate palierele ei – s-a sincronizat cu mişcarea deidei din lume şi s-a afirmat printr-un număr marede valori spirituale de prim ordin.

Doamnelor şi domnilor,În ultimele două decenii, ceva s-a schimbat în

mentalitatea Institutului nostru. Sau, mai corect,am încercat să schimbăm ceva în strategia acestuiimportant centru de cercetare fundamentală şi,fatal, în mentalitatea cercetătorului care, vrea, nuvrea, trebuie să se adapteze formelor şi exigenţe-lor societăţii postmoderne. Am reuşit? Ca să fiusincer până la capăt, răspunsul corect este: şi da,şi nu. Am reuşit, întâi, să regândim proiectelenoastre şi să le dăm o dimensiune naţională, înfuncţie de necesităţile culturii. Ideea de la care ampornit şi de care încercăm să ne ţinem şi azi estecă un institut de cercetare academic este un locunde se lucrează în grup. Şi că un proiect de cer-cetare, odată pornit, trebuie dus la capăt într-untimp raţional posibil. Nu trebuie amânat la infinitsau abandonat, cum s-a întâmplat de multe ori întrecut. Apoi, sunt teme prioritare într-o cultură şispre acestea trebuie să ne îndreptăm. Cum secolulal XX-lea se apropia, în 1994–2000, de sfârşitullui, iar secolul al XXI-lea bătea, ca să spunem aşa,la uşa destinului nostru cultural, m-am gândit sănu ne apuce anul 2000 fără a avea un DicţionarGeneral al Literaturii Române. Şi l-am pornitcum am putut. N-a fost uşor. S-au supărat, maiîntâi, vechii cercetători, pe motiv că a face un dic-ţionar este prea puţin – aproape degradant – pen-tru ştiinţa şi talentul lor. N-au fost încântaţi nicitinerii veniţi după 1989 în institut. Cum, ei, spi riteinstruite și libere, cu vederi globaliste, în pas cuinteligența artificială, să se ocupe de mărunţiipoeţi şi prozatori sămănătorişti sau de poeţiiminori din vremea lui Bolintineanu şi Alecsandri?Mai tare decât ei s-au arătat iritaţi, ultragiaţi, revi-zioniştii morali din anii ’90, în fine scepticii deserviciu din viaţa noastră culturală. Îmi amintesccă, atunci când s-a aflat că pregătim un dicţionargeneral al literaturii, au apărut în presă articole încare proiectul nostru era numit Canalul Dunăre-Marea Neagră al literaturii, proiect ceauşist, pro-iect faraonic etc. Cum a fost tratat, în această starede spirit, iniţiatorul şi coordonatorul acestui30

proiect, nu vă spun. Mă ruşinez să vă spun. Ori-cum n-a fost deloc răsfăţat. Trecem.

Doamnelor şi domnilor,Dicţionarul General al Literaturii Române a

trenat câţiva ani buni, dar – în cele din urmă – ela fost dus la capăt. Din 2004 până în 2009 au apă-rut, rând pe rând, cele şapte volume, apoi (în2012) un compendiu în două volume şi, acum,când vorbim despre această mică aventură înlumea literelor daco-romane, Institutul „G. Căli-nescu” – în colaborare cu Institutul „A. Phi li ppide”din Iaşi şi Institutul „Sextil Puşcariu” din Cluj-Napoca – pregăteşte a doua ediţie, sensibil îmbo-găţită, revăzută din Dicţionarul General al Litera-turii Române. Zilele acestea a apărut volumul alV-lea şi, până la sfârşitul anului 2020, vom fi gatapentru tipar, sper, cu celelalte trei volume dintrecele opt prevăzute.

Vă spun toate acestea nu spre a ne lăuda (nici,se înţelege, pentru a ne văita), ci pentru a scoate omică morală din această fabulă. Şi anume: uninstitut academic (adică un institut de cercetarefundamentală din sferă umanistică) trebuie să aibăgrijă de limba, istoria şi literatura română şi săvină în întâmpinarea necesităţilor lor. În ceea cemă priveşte, am socotit că nu-i bine pentru românica ei să intre în secolul al XXI-lea fără a avea undicţionar în care să fie incluşi toţi cei care au scrisşi scriu în limba română. Şi scriu bine. Este moti-vul pentru care – îmi permit să mă confesez – în2006, atunci când mi-am încheiat mandatul depreședinte al Academiei Române, m-am dus laInstitutul „G. Călinescu” să termin ceea ce înce-pusem – dicţionarul citat – un instrument de lucruimperios necesar într-o naţiune culturală.

Ţin să mulţumesc, cu acest prilej festiv pentrunoi, tuturor celor care au pus ştiinţa, talentul şiiubirea lor pentru literatura română, de azi şi deieri, în slujba acestei lucrări esenţiale, după gustulşi priceperea mea. Poate nu o lucrare faraonică,aşa cum s-a zis de către sceptici şi răuvoitori, daro operă de încredere și de durată. În sinea mea,doream s-o dedicăm (şi o dedicăm, ca atare) celoro sută de ani de când românitatea s-a unit cu toateprovinciile ei istorice. Poate ar trebui să vă spun că,în Dicţionarul General al Literaturii Române, suntincluşi scriitori din toate provinciile unde se vor -beşte limba română şi, în genere, acolo unde cineva

scrie (şi scrie, repet, bine) în limba română, servindîn acest fel ţara şi limba lui de origine...

Doamnelor şi domnilor,Raţiuni similare ne-au îndemnat să continuăm

seria de Opere fundamentale începută în anul2000. Am ajuns azi la 250 de volume. Unele din-tre ele (nu puţine) sunt pregătite în Institutul„G. Călinescu”. Ediţii integrale, ştiinţifice din cla-sicii noştri şi clasicii (în perspectivă) ai moderni-tăţii noastre. De la cronicarii moldoveni laNi chita Stănescu şi Sorescu se află toţi (sauaproape toţi) scriitorii esenţiali în această colecţiede tip Pléiade. Poporul român merita şi merită, încontinuare, acest dar. Are pe ce şi pe cine se spri-jini în momentele lui de descurajare şi confuzie.Iată, l-am publicat, cu toate scrierile sale, în şaptevolume masive, pe Eminescu, apoi pe I.L. Cara-giale (în cinci volume), pe Creangă şi Slavici, peIoan Budai-Deleanu, am tipărit anul trecut, înpatru volume, textele fundamentale ale ŞcoliiArdelene (ediţie întocmită de Institutul „SextilPuşcariu”), pe Ibrăileanu şi Lovinescu, pe NicolaeIorga şi, evident, pe G. Călinescu (12 volume, cutoată opera lui publicistică). Nu i-am uitat, de -sigur, pe Arghezi, Blaga, Ion Barbu, Macedonski,Alecsandri etc. Ei şi ceilalţi, pe care nu-i maicitez, constituie spiritualitatea şi exprimă identita-tea noastră culturală naţională...

Sunt şi altele ce merită a fi semnalate: Enci-clopedia literaturii române vechi, Cronologiavieţii literare postbelice (au apărut până acumcirca 30 de volume), apoi cărţile individuale alecercetătorilor din Institut. Un proiect(„Prezervarea și valorificarea patrimoniului lite-rar românesc folosind soluții digitale inteligentepentru extragerea și sistematizarea de cunoș -tințe”) câştigat de Institut (în colaborare cu Uni-versitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, InstitutulNaţional de Cercetare-Dezvoltare în Informaticădin Bucureşti, Universitatea Politehnică dinBucureşti) pregăteşte acum digitalizarea Dicţio-narului General al Literaturii Române şi a Cro-nologiei vieţii literare postbelice... Tinerii meicolaboratori m-au convins pe mine (om de hâr-tie, cum zicea Barthes) că digitalizarea poatefacilita accesul marelui public la scrierile noas-tre. Aşa că mi-am călcat, cum se zice, pe inimă şimi-am înfrânt suspiciunile... 31

Doamnelor şi domnilor,N-am vorbit, aici, despre ceea ce vrem să

facem şi nici despre ceea ce ar trebui să facă auto-rităţile româneşti pentru noi. Noi ca instituţie decercetare fundamentală, nu ca indivizi. Lăsămtema pentru altă dată. În câteva fraze, aş vreatotuşi să amintesc următoarele celor care stabilescîn această ţară politicile culturii:

1. Să înţeleagă faptul că, fără cultură, onaţiune este vulnerabilă. Şi dispare, cu timpul,din istorie.

2. Că limba, literatura şi istoria sunt disciplineesenţiale pentru identitatea noastră. Şi că ele tre-buie protejate, stimulate şi sprijinite. Să avem

grijă cum le prezentăm în şcoală. Cine se uită, azi,pe manualele de literatură sau de istorie (alcătuitedupă programa şcolară în vigoare) cu greu poateafla de unde venim noi, românii, cine suntem şispre ce ne îndreptăm. Este bine?

3. Să mai zic, în încheiere, că nu putem avea ocercetare puternică, sincronică, eficientă dacă totfacem reforme şi îi remunerăm pe cercetători înaşa chip încât tinerii să nu se apropie de cercetare,iar cei vechi să plece întristaţi de lipsa de respectce li se arată... Este cineva în ţara aceasta care săne întrebe şi să audă ceea ce noi spunem desprelimba, istoria, literatura şi, în genere, despre uma-nioarele româneşti?

32

Evanghelie zappa (1800–1865)

Primul mare donator către Societatea Literară Română, devenită ulterior Academia Română

*Cuvânt susținut la manifestarea dedicată Zilei Limbii Elene (10 februarie 2020, Aula Academiei Române)

Excelenţele Voastre,Doamnelor şi domnilor,Stimaţi invitaţi,Îmi revine deosebita plăcere şi onoare ca, în

calitate de preşedinte şi deputat al Uniunii Elenedin România, să vă urez un călduros bun venit încadrul Academiei Române.

Uniunea Elenă din România sărbătorește îm -pli nirea marelui vis, un vis al multor generații, calimba greacă să aibă o zi special dedicată ei. Limbagreacă este singura limbă europeană care are măr-turii scrise de peste patru milenii și care asupraviețuit până în zilele noastre, alăturându-secelor mai vechi limbi vii din lume. Cunoaștereaimportanței limbii elene ne permite să înțelegemesența culturii grecești și contribuția multidimen-sională a acesteia la crearea culturii mondiale.

În Grecia, în Monitorul Oficial din 24 aprilie2017, ziua de 9 februarie, ziua comemorăriipoetului național grec Dionysios Solomos, a fostdeclarată Ziua Mondială a Limbii Elene. Opera luiDionysios Solomos a avut o influență esenţială înceea ce priveşte efortul de unire a grecilor și crea-rea unei identități naționale comune după Războ-iul de independență din 1821 și instituirea unuistat liber. Imnos eis tin Eleftherian (Imn sprelibertate) a fost scris de marele poet în anul 1823,iar în 1865 primele sale două strofe au devenitimnul național al Greciei. Din anul 1966 a devenitși imnul național al Republicii Cipru (tot versiu-nea cu primele două strofe). Imnul se intonează lafiecare ceremonie de deschidere a Jocurilor Olim-pice, în semn de recunoaștere a locului de originea Jocurilor Olimpice antice.

Propunerea legislativă inițiată de deputatul șipreședintele Uniunii Elene din România privindinstituirea zilei limbii elene a fost legiferată ca zifestivă prin legea nr. 204 din 20 iulie 2018 şiadoptată de Parlamentul României, cu respectareaprevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (2) din Con-stituţia României, republicată.

Conform articolului 2 al acesteia:„(1) Anual, cu prilejul sărbătorii Zilei Limbii

Elene, în localităţile în care trăiesc membri aicomunităţii elene sau filoeleni se organizeazămanifestări culturale dedicate acestei sărbători.

(2) Autorităţile administraţiei publice centraleşi locale, organizaţiile neguvernamentale intere-sate pot sprijini logistic şi/sau financiar organiza-rea manifestărilor dedicate sărbătorii acestei zile.

(3) Societatea Română de Radiodifuziune şiSocietatea Română de Televiziune, în calitate deservicii publice, pot include în programele loremisiuni şi/sau aspecte de la manifestările dedi-cate acestei sărbători”.

Articolul 3 stipulează faptul că „În instituţiilede învăţământ în care se predă limba elenă calimbă maternă sau modernă, în ziua de 9 februa-rie se pot organiza manifestări culturale dedicateacestei sărbători.”

De la această dată, pe lista proiectelor inițiatede Uniunea Elenă din România s-a înscris și cel cutitlul Ziua Limbii Elene, aflat anul acesta la ceade-a doua ediție.

Un rol foarte important în ecuaţia promovăriilimbii elene îl joacă ministerele de resort din celedouă ţări, Grecia şi România, Ambasada Republi-cii Elene din Bucureşti, Departamentul de Filolo-gie Clasică şi Neogreacă din cadrul Universităţii

cuvânt de deschidere*

Dragoș Gabriel ZisopolPreședintele Uniunii Elene din România

Ziua Limbii Elene

34

Bucureşti şi Lectoratul de Neogreacă din Iaşi, darmai presus de toate, cei care în mod direct, cadredidactice, părinţi şi copii, sunt implicaţi în actuleducaţional.

Astăzi, când sărbătorim Ziua Limbii Elene,trebuie să menționăm faptul că în portofoliul nos-tru există mai multe proiecte cu această tematică:Olimpiada Naţională de Limba Neogreacă, Olim-piada Internațională a Elenismului, Seminarulpentru perfecționarea cadrelor didactice etc. Pro-iectele au în spate o multitudine de idei originaleși foarte mulți ani de muncă.

Retrospectiv, marcăm câteva momente. Luămca origine anul 1990 când diaspora greacă dinRomânia s-a unit sub umbrela Uniunii Elene dinRomânia. Învățământul a fost asigurat de dascălicare învățaseră în familie limba greacă și care, înmod voluntar, cu mijloace minime și cu multefort, au adunat în jurul lor primii elevi. Conside-rând interconectarea armonioasă o şansă a genera-ţiei actuale de a se dezvolta durabil şi deopotrivăinteresul elevilor faţă de limba neogreacă, la pro-punerea conducerii Uniunii Elene din România, încolaborare cu reprezentanţii Ministerului EducaţieiNaţionale, am organizat, în premieră, la Bucureşti,în perioada 10–14 septembrie 2014, Olimpiadainternaţională de limba neogreacă, la care au parti-cipat elevi şi cadre didactice din Grecia, Bulgaria,Republica Moldova, Ungaria şi România.

Olimpiada Internațională a Elenismului a avuto evoluție spectaculoasă, de la cinci țări partici-pante la prima ediție, la 13 țări la cea de-a VI-aediție care s-a desfășurat anul trecut.

Pe lângă toate acestea, evenimentul la care facreferire a înregistrat câteva premiere mondiale:

1) Prima olimpiadă internaţională de limbaneogreacă.

2) La propunerea mea, Olimpiada internaţio-nală de limba neogreacă a fost organizată sub înal-tul patronaj al Parlamentului României,CameraDeputaţilor, şi al Parlamentului Republicii Elene.

3) Festivitatea de deschidere s-a desfăşurat înincinta Parlamentului României.

4) Examenul susţinut de elevi şi festivitatea depremiere a acestora s-au desfăşurat în sala deşedinţe a Comisiei pentru învăţământ, ştiinţă, tine-ret şi sport din Camera Deputaţilor.

În acest mare proiect educațional, ni s-a alăturatdoamna profesor universitar doctor Mina-MariaRusu, inspector general în cadrul Ministerului

Educației și Cercetării și membru de onoare al Uni-unii Elene din România, împreună găsind soluțiileviabile pentru cele mai îndrăznețe idei.

Olimpiada naţională de limba neogreacă, ini-ţiată şi organizată de conducerea Uniunii Elenedin România din anul 2002, se încadrează înce-pând din anul şcolar 2009–2010 în seria olimpia-delor şi concursurilor naţionale şcolare finanţateşi cuprinse în calendarul Ministerului EducaţieiNaţionale. Ca urmare a demersurilor conduceriiUniunii Elene din România, începând din anul2012, prin intermediul Ordinului ministrului nr.3035 din 10 ianuarie 2012, ministrul EducaţieiNaţionale din România consemnează Olimpiadade limba neogreacă ca fiind „o competiţie naţio-nală de excelenţă la care pot participa elevi dintoate judeţele României, din învăţământul de stat,particular şi confesional, care studiază limbaneogreacă”. Astfel, cele două instituţii au identi-ficat şi valorizat elevii cu un înalt nivel de com-petenţă în domeniul limbii, culturii şi civilizaţieielene, promovând în acest domeniu excelenţa.

Un învățământ de performanță presupune șidascăli bine pregătiți. Acest concept stă la bazaproiectului cu titlul „Seminar pentru pregătireacadrelor didactice”, inițiat de Uniunea Elenă dinRomânia în parteneriat cu Universitatea „Demo-crit” din Tracia, Grecia. Proiectul se adreseazăcadrelor didactice care predau limba greacă încomunitățile teritoriale ale Uniunii Elene dinRomânia, profesori formați în Universităţile dinBucurești şi Iași, la care se adaugă și cadreledidactice din Grecia, remunerate de statul grec.Ca urmare a protocolului de colaborare semnat îniulie 2016 între Uniunea Elenă din România șiUniversitatea „Democritus” din Grecia, lectoriisunt asigurați de către instituția de învățământsuperior, în regim de gratuitate. Proiectul se deru-lează anual, în două sesiuni, în Grecia și România.

Doamnelor și domnilor, Stimați invitați,Proiectele inițiate de Uniunea Elenă, ca și cel

la care participăm, au ca obiectiv păstrarea și pro-movarea limbii, culturii și tradițiilor elene, încadrul generos al dezvoltării relațiilor bilateraledintre România și Grecia.

În acest context le mulțumim gazdelor noastreprimitoare, distinșilor noștri invitați din România șiGrecia, partenerilor Uniunii Elene din România și,nu în ultimul rând, dumneavoastră. Vă mulțumesc! 35

*Mesaj rostit de prof. univ. dr. Sergiu Nistor, consilier prezidențial, la manifestarea dedicată Zilei Limbii Elene (10 februarie 2020, Aula Academiei Române)

Ziua Limbii Elene îmi oferă prilejul de aadresa felicitări membrilor comunității elene dinRomânia şi reprezentanților acesteia în structurileautorităților şi instituțiilor publice. Promulgareaîn anul Centenarului României a Legii limbiielene, ca şi prevederile acestui act, demonstreazăcă statul român şi românii privesc moștenireaidentitară a grecilor din România ca pe unpatrimoniu împărtășit şi valorificat spre binelecomun.

Limba greacă vorbită astăzi este continua-toarea graiului primilor eleni care s-au stabilit pețărmul Mării Negre.

Peste două milenii şi jumătate de la acestmoment, limba greacă a constituit vehiculul princare au pătruns în principatele dunărene primeleidei care au pregătit mișcările revoluționare de la1821 şi 1848. Limba elenă ne ajută să vorbim

despre democrație, să condamnăm xenofobia;prin filosofie înțelegem lumea și prin politicăevităm crizele şi tragediile.

România de astăzi este rodul istoriei care i-aadus pe români în contact cu popoare șicomunități de identități culturale care au îm -bogățit nu doar patrimoniul nostru cultural, ci șidiversitatea civilizației europene. România res -pectă și apreciază cultura și limba minoritățilornaționale, ca expresie a angajamentului țării noas-tre pentru protejarea tuturor identităților, atât alemajorității, cât și ale cetățenilor aparținândminorităților naționale. Între aceste manifestări,Ziua Limbii Elene reflectă prețuirea reciprocăprin care se caracterizează, tradițional, relația din-tre români și greci.

La mulţi ani!

Mesaj*

ES Klaus Werner IohannisPreședintele României

36

*Cuvânt susținut la manifestarea dedicată Zilei Limbii Elene (10 februarie 2020, Aula Academiei Române)** Ministerul Afacerilor Externe Elen, Secretariatul general al grecilor de peste hotare

Dear Counselor to the President of the State,Dear Ministers, Dear fellow Academicians,Ladies and gentlemen,I am deeply honoured to be addressing a

speech on the Greek language to such a noble andsophisticated audience; your kind hospitality andknowledgeable approach to everything Greekhave added extra warmth to my words and to myheart. Thank you for having me among you today.

I am also deeply honoured to be addressing aspeech on my beloved mother tongue in this his-torical venue. The Romanian Academy, bearingthe status of the highest scientific authority in thecountry, brings together the worthiest personali-ties in science, technology, education, culture andart in Romania and, thus, represents the creativespirituality of the Romanian nation. It is wonder-ful to be here.

After years of campaigning by academics,educators and Greeks of the Diaspora, February9th was officially declared International GreekLanguage Day only recently. Τhis day sparked offinitiatives to help spread the Greek language andculture worldwide. This day encourages Greekpeople around the world – as well as anyone elsewho is intrigued by the Greek language and cul-ture – to learn this ancient and fascinating westernlanguage that’s considered one of the world’s old-est languages. Various events are organized onthis day in all Greek educational institutions,along with foreign ones that offer Greek languagecourses or Greek studies.

The spirit that prompted the birth of the Inter-national Greek Language Day was that the Greeklanguage deserves to be learned and loved. As theHellenic Ministry of Education has stated, „itdeserves to be learned and loved for its virtues,but mainly because it has been the means ofexpression of a great civilization. A civilization,which, at the beginning of its long duration,shaped and codified the first and statutory layer ofthe higher vocabulary and concepts of westerncivilization, and which, ever since, in all its his-torical continuity, has not stopped evolving along-side the important historical moments of East andWest. The Greek language deserves to be ho -noured both because it is a valuable legacy for theWestern world and because it is irreplaceable asthe foundation of the Hellenic national identity”.

So, the main aim of this day is to celebrate thevital, fundamental role played by the Greek lan-guage in the shaping of western civilizationthroughout the centuries.

Greek has a long and well-documented his tory –the longest of any European language – spanning34 centuries. It holds an important place in thehistory of the Western world and Christianity; thecanon of ancient Greek literature includes workssuch as the epic poems of the Iliad and theOdyssey. Greek is also the foundational languageof Western science, especially astronomy, mathe-matics, logic and philosophy. We all rememberthe Platonic dialogues and the works of Aristotle.The international medical terminology includesabout 80 percent of scientific terms that have a

Message*

Ioannis Chrysoulakis**Secretarul general al Guvernului Republicii Elene

37

Greek root. The New Testament of the ChristianBible was written in the Common Greek (KoiniElliniki), spoken all over the world at the time.Together with the Latin texts and traditions of theRoman world, the study of ancient Greek writingsand society constitutes the discipline of Classics.Greek language (in its ancient, medieval and mo -dern variants) is being taught together with classi-cal studies and the Greek history and culture atover 2.000 universities around the globe, attrac -ting more than one million students.

This specific date coincides with the Com-memoration Day of Greece’s national poet,Dionysios Solomos, whose lengthy poetic compo-sition „To Freedom” makes up the lyrics of theGreek national anthem. As the official language oftwo EU member states, Greece and Cyprus, it isone of the 24 official languages of the EuropeanUnion and by a rough estimate, is currently spo-ken by nearly 13.2 million people in Greece,Cyprus and the Greek Diaspora around the world.

An aspect that usually only linguists take intoaccount is that the Greek Language and the Greeksystem of writing constitute the means of preciseexpression by the creative human mind and spiritduring mankind’s initial great moments in thedevelopment of civilization. Hence, both of themsimultaneously comprise the foundation, base andsupport for all other European languages.

More specifically, the Greek language is offundamental importance to the languages andcultures of the world, not only because it cap-tured and recorded the most cultivated and philo-sophical thought of the ancient world, but alsobecause it is the base and support of a whole listof other languages, such as Latin and the socalled Latin-based languages (Italian, Spanish,French, Romanian etc.). There is no languagetoday that does not contain Greek words or deri -vatives of Greek words, and that is why it is con-sidered the „mother of all languages”. The peo-

ple of the world, in translating the ancient Greekwritings, they imported into their own languagesmany Greek words. Innumerable is the Greekvocabulary that is found in the internationalsphere of languages and dialects. For example, itis estimated that, today, the international Englishlanguage contains more than 150.000 words ofGreek origin.

Through its centuries-long development, theGreek Language has been the creator of so manyworks of intellect and art, and has always been thebasis of the Greek Civilisation, the Greek Culture.And the capstone of the Greek Culture has alwaysbeen the freedom of thought, where the word„intelligence” means asking questions. Questionsthat led to the conquest of the world by the spirit,of fate by tragedy, of the divine by art and by man.

As a concluding notion, please allow me toadd that the Greek language and culture are, bytheir very nature, conducive to the communicationand dialogue between different cultures. This con-clusion is based on the fact that a real culture,which is centered on the Human Being, respectstheir diversities without compromises. This is theessence of Greek Civilisation that is built uponand carried to date by our wonderful and versatileGreek Language.

I would like to end my speech with the wordsof two of our poets. One is the 1979 Nobel PrizeWinner for Poetry, Odysseas Elytis:

„The language given to me was Greek My house, poor, on Homer’s shoresMy only care, my language on Homer’s

shores...”And the other, Nikiforos Vrettakos, is a Greek

poet and academic who once wrote: „When I die and I’m gone to the Heavens, I

will speak to the angels in Greek, because they donot know any other language other than thelanguage of music”.

Thank you for your attention!

38

*Cuvânt susținut la manifestarea dedicată Zilei Limbii Elene (10 februarie 2020, Aula Academiei Române)

Stimaţi membri, Doamnelor și domnilor, personalităţi ale vieții

intelectuale și politice române, Dragi colegi, Excelenţa Voastră domnule ambasador al

Japoniei, Domnule secretar general al Grecilor de peste

hotare, Distinşi membri ai comunității academice și

de afaceri din Grecia, Sunt încântată în calitate de ambasador al Gre-

ciei de prezenţa Domniilor Voastre aici, la eveni-mentul dedicat limbii strămoșilor și copiilor mei.În acest context, aș dori să exprim călduroasemulțumiri Academiei Române din partea Ambasa-dei Republicii Elene. De asemenea, îmi exprimprofunda apreciere pentru munca depusă de Uni-unea Elenă din România, în scopul apropierii aces-tor două culturi. Mulțumim, domnule Zisopol!

Ziua de 9 februarie este ziua în care, din 2018,limba greacă este sărbătorită. O limbă care sevorbește de peste patru milenii și se scrie de pestetrei milenii și jumătate, cu lirism sau cu austeri tatedorică, producând lucrări care și-au lăsat am -prenta de neșters asupra culturii mondiale și înspecial a culturii europene. Limba greacă, vie șidinamică, din antichitatea epopeilor homerice, amarilor tragedii, a lui Tucidide, greaca anilor ele-nistici, greaca Evangheliilor, a împăratului bizan-tin Leon al III-lea Isaurianul, limba lui Korai, darși limba lui Papadiamantis, limba lui Kazantzakisși a lui Ritsos și a poeților care au fost onorați cuPremiul Nobel pentru Literatură, Seferis și Elytis,această limbă este onorată astăzi. Deoarece într-ozi ca astăzi a murit, în 1857, poetul național grecDionysios Solomos, care a cultivat și a adoratlimba greacă populară, limba greacă contem -

porană, în timp ce limba educației sale și limbaprimei sale creații a fost italiana.

Xenophon Zolotas, un mare economist și omde litere din Grecia, avusese pe 26 septembrie1957, în fața Fondului Monetar Internațional, undiscurs în cuvinte exclusiv de origine greacă;acestea rămân până în prezent absolut vii în limbaengleză a politicii, a economiei, a filosofiei, pelângă bine-cunoscutele cuvinte de origine greacădin medicina mondială, biologie, geometrie etc.

Amplă a fost influența greacă asupra limbiilatine și de la aceasta la toate limbile de originelatină, precum româna. Nu-l voi imita pe Zolotas.Nu-l pot egala. Mă voi limita doar în a declara că,în ceea ce privește influența greacă asupra limbiiromâne, este satisfacția și mândria profundă anoastră, a grecilor, faptul că limba noastră a datroade și în limba în care au scris capodopere aleliteraturii mondiale Mihai Eminescu, I.L. Cara-giale, Ion Creangă, Camil Petrescu, Panait Istrati,Mircea Eliade, Mihail Sebastian și toți marii poețiromâni moderni, scriitori, istorici, filosofi.

Dionisie Solomos ar fi fost foarte emoţionatdacă ar fi trăit și ar fi văzut bucuria limbii luiMihai Eminescu și ar fi simțit unele dintre pulsiu-nile limbii grecești şi în această ţară. Cert este că,dacă ar trăi amândoi astăzi, ne-ar fi consideratAsediaţii liberi, potrivit titlului celei mai bunecompoziții a poetului grec.

Suntem asediați de bunuri materiale, teh -nologie și omogenitatea globalizării. Liberi însă!A alege calea dificilă de a păstra identitatea și uni-citatea, într-o osmoză și nu în dispariția culturilor,prin cultivarea propriilor noastre limbi bogate.Care sunt sufletul nostru.

Vă mulţumesc foarte mult.

Limba greacă este sărbătorită*

ES Sofia GrammataAmbasadorul Republicii Elene în România

39

*Cuvânt susținut la manifestarea dedicată Zilei Limbii Elene (10 februarie 2020, Aula Academiei Române)**Subsecretar de stat, Ministerul Culturii

Sceptrul zeiţei Atena încununat cu ramuri demăslin, simbol inconfundabil al Uniunii Elene dinRomânia, ne reuneşte astăzi în bastionul înţelep-ciunii româneşti, Aula Academiei Române.

Onoare, bucurie, emoţie, recunoştinţă neîncearcă pe mulţi dintre noi într-un moment isto-ric, când întreaga lume a înscris în calendar, la filazilei de 9 februarie, începând cu anul 2017, ZiuaLimbii Elene.

Limba elenă este limba iubirii de oameni,limba prieteniei, limba onestităţii, limba filoso-fiei, limba matematicii prin care şi-au exprimatideile marii gânditori ai lumii Aristotel, Hipo crate,Herodot, Pitagora. Limba elenă este limba sporti-vităţii, a demnităţii, a onoarei, este limba JocurilorOlimpice. Limba elenă este limba muzelor, a poe-ziei epice şi lirice, a tragediei.

Pentru a doua oară, Uniunea Elenă din Româ-nia reuneşte la celebrarea limbii elene personali-tăţi culturale, sportive din întreaga lume.

Îmi exprim omagiul şi respectul faţă de comu-nitatea greacă, care în frunte cu domnul deputatZisopol se străduieşte să facă posibilă nu doarviaţa culturală a acesteia, ci şi viaţa culturală aurbei în sine.

Noi, minorităţile naţionale ale acestei ţări, amgăsit respect, disponibilitate şi generozitate capopoare, oameni şi ca modele culturale, astfelîncât am putut trăi generaţii la rând, am putut crea,ne-am putut afirma, ne-am putut păstra identita-tea, am putut rămâne greci, evrei, tătari, unguri,nemţi... cu tradiţiile şi valorile noastre, cu biseri-cile, sinagogile şi moscheele noastre, cu limbamaternă şi cu numele noastre. Astfel ne putem per-mite să spunem că România este un model de con-

vieţuire interetnică şi că Uniunea Elenă este unuldintre cele mai frumoase exemple de biculturalita-te din această parte de lume.

Domnule deputat Zisopol, vă mulţumesc pen-tru prietenia pe care mi-o arătaţi, vă felicit pentrutenacitatea şi efortul permanent pe care îl arătaţiîn prezervarea acestei minunate moşteniri cultu -rale aici în România şi sperăm ca în temeiul tradi-ţionalei noastre solidarităţi să găsim mijloacele dea beneficia de oportunitatea apartenenţei noastrela un model politic, economic şi social.

Ministerul Culturii a susţinut fără echivoc ini-ţiativa instituirii zilei de 9 februarie ca Ziua Lim-bii Elene în România, având în vedere contribuţiaoamenilor de cultură de naţionalitate elenă la cul-tura şi literatura din România, Grecia, dar şi lastrângerea legăturilor româno-elene atât în dome-niul lexicografiei, cât şi al culturii şi literaturii, îngeneral, pe plan mondial. Prin instituţionalizareaacestei sărbători, se promovează rolul îndeplinitde limba elenă de-a lungul secolelor, limbă care acontribuit şi contribuie esenţial la consolidareaatât a civilizaţiei europene, cât şi a celei mon diale.Astfel, instituirea zilei de 9 februarie ca Ziua Lim-bii Elene şi în România s-ar înscrie în tradiţiacomuniunii spirituale şi culturale româno-elene şila promovarea rolului important al acestei limbi laîmbogăţirea culturii române şi mondiale.

Parafrazându-1 pe Alexandru Macedon, putemspune că în final contează doar ceea ce ai făcut,deci contează ceea ce se face pentru cultura fiecă-rei etnii, pentru cultură, în general, iar astăzi, aici,pentru cultura elenă în special şi pentru ZiuaMondială a Limbii Elene. Vă felicit.

omagiu de ziua Limbii Elene*

Irina Cajal-Marin**

40

*Redactor, Editura UER Press

În data de 10 februarie 2020, a avut loc în AulaAcademiei Române o manifestare culturală orga-nizată de Uniunea Elenă din România şi de Amba-sada Republicii Elene la Bucureşti, care a benefi-ciat de sprijinul Administraţiei Prezidenţiale, Par-lamentului României – Camera Deputaţilor,Guvernului României – Ministerul Culturii,Ministerului Educaţiei şi Cercetării, Departamen-tului pentru Relaţii Interetnice, Ministerului Afa-cerilor Externe al Greciei – Secretariatul Generalal Grecilor de peste hotare, Institutului CulturalRomân, Ambasadei Republicii Cipru în România,Universităţii din Bucureşti – Facultatea de Limbiși Literaturi Străine, Organizaţiei Elene deTurism, Universităţii Demokritus din Komotini,Grecia, Camerei de Comerţ Bilaterale Eleno-Române, Editurii Omonia, Comitetului Olimpic şiSportiv Român, Patriarhiei Române, Filarmonicii„Paul Constantinescu” din Ploieşti, AsociaţieiCulturale Greceşti din România – NOSTOS, Şco-lii Greceşti „Athena” din Bucureşti. Parteneriimedia ai proiectului au fost canalul naţional deteleviziune TVR şi agenţia de ştiri Agerpres.

Desfăşurat sub egida Academiei Române, celmai înalt for de ştiinţă şi de cultură din România,evenimentul a fost dedicat sărbătoririi în Româniaa celei de-a II-a ediţii a Zilei Limbii Elene.

În Grecia, în Monitorul Oficial din 24 aprilie2017, ziua de 9 februarie, dedicată comemorăriipoetului național grec Dionysos Solomos, a fostdeclarată Ziua Mondială a Limbii Elene.

„Limba noastră are o zi mondială a ei. Poatesă îmbogăţească zilnic cele mai multe limbi aleplanetei, cuvintele ei pot fi uzuale sau de bază înştiinţe, precum în medicină, însă Elenofonia tre-

buia să-şi dobândească o zi în care anual şi ofi-cial să fie sărbătorită“, declara acum doi ani îndiscursul susţinut în Comisia Permanentă Specia-lă a grecilor din Diaspora domnul Terence-Niko-laos Quick, ministrul adjunct elen de Externe,însărcinat cu promovarea activităților comuni -tăților elene de peste hotare.

În România, propunerea legislativă inițiată dedomnul Dragoș Gabriel Zisopol, deputatul șipreședintele Uniunii Elene din România, privindinstituirea Zilei Limbii Elene, a fost legiferată cazi festivă prin Legea nr. 204 din 20 iulie 2018.Legea prevede, printre altele, că „anual, cu prile-jul sărbătorii Zilei Limbii Elene, în localitățile încare trăiesc membri ai comunității elene sau fi -loeleni se organizează manifestări culturale dedi-cate acestei sărbător”.

Prin instituţionalizarea acestei sărbători mon-diale anuale s-a urmărit promovarea rolului înde-plinit de limba elenă de-a lungul secolelor, limbăcare a contribuit şi contribuie esenţial la consoli-darea atât a civilizaţiei europene, cât şi a celeimondiale.

În ambianţa solemnă şi încărcată de istorie aAulei Academiei Române, în prezenţa unui publicde elită numeros, printre care s-au regăsit şi pre-şedinţii comunităţilor elene teritoriale, sărbătoa-rea a debutat cu intonarea imnurilor de stat aleRomâniei şi Greciei, interpretate de cvartetul„Cronos” al Filarmonicii „Paul Constantinescu”din Ploieşti.

După acordurile Imnului olimpic, a urmatceremonia de prezentare publică a bustului luiEvanghelie Zappa, mare everghet ce a sprijinit fi -nanciar înfiinţarea Academiei Române. Dezvelirea

ziua Limbii Elene la Academia Română

Mariana Alecu*

41

bustului, donaţie a Uniunii Elene din România,care a înlocuit bustul semnat de sculptorul KarlStorck, dispărut în anii 1950, a avut loc în pre -zenţa domnului acad. Răzvan Theodorescu, vice-preşedinte al Academiei Române, domnului prof.univ. dr. Sergiu Nistor, consilier prezidenţial,dom nului prof. univ. dr. Dragoş Gabriel Zisopol,preşedinte şi deputat al Uniunii Elene din Româ-nia, ES doamna Sofia Grammata, ambasadorulRepublicii Elene în România, ES domnul HitoshiNoda, ambasadorul Japoniei în România, domnu-lui Mihai Covaliu, preşedintele Comitetului Olim-pic şi Sportiv Român, şi sculptorului Ion Sideri,realizatorul bustului.

Amfitrionii acestui eveniment, domnul acad.Răzvan Theodorescu, vicepreşedinte al Acade-miei Române, şi domnul prof. univ. dr. DragoşGabriel Zisopol, preşedinte şi deputat al UniuniiElene din România, au invitat în continuareamanifestării, la tribună, pe reprezentanţii institu-ţiilor şi organizaţiilor partenere.

Cu acest prilej, prof. univ. dr. Sergiu Nistor,consilier prezidenţial, a dat citire mesajului ESdomnul Klaus Werner Iohannis, preşedinteleRomâniei, dedicat sărbătoririi Zilei Limbii Elene.

Au onorat cu prezenţa şi discursurile Domnii-lor Lor: domnul Ioannis Chrysoulakis, secretargeneral, Guvernul Republicii Elene, MinisterulAfacerilor Externe Elen, Secretariatul General alGrecilor de Peste Hotare, ES doamna SofiaGrammata, ambasadorul Republicii Elene înRomânia, ES domnul Hitoshi Noda, ambasadorulJaponiei în România, domnul deputat VarujanPambuccian, liderul Grupului Parlamentar alMinorităţilor Naţionale din Parlamentul Româ-niei, domnul Mihai Covaliu, preşedintele Comite-tului Olimpic şi Sportiv Român, domnul HoriaAlexandrescu, jurnalist şi scriitor, autorul cărţiiOlimpiadele lui Zappa, domnul prof. univ. Dou-kas Kapantais, cercetător ştiinţific la AcademiaAteniană, doamna Irina Elisabeta Kovács, secre-tar de stat pentru Minorităţi, Ministerul Educaţieişi Cercetării, doamna Irina Marin Cajal, subsecre-tar de stat, Ministerul Culturii, doamna LaczikoEnikő Katalin, secretar de stat, Departamentulpentru Relaţii Interetnice, domnul Seferis Christo-doulos, preşedintele Camerei de Comerţ Bilate -rale Româno-Elene, doamna prof. univ. dr. MariaDimasi, preşedintele Departamentului de limbă,

cultură şi civilizaţie din zona Mării Negre, Uni-versitatea „Democrit” a Traciei, Komotini – Gre-cia, domnul prof. univ. dr. Liviu Franga, decanulFacultăţii de Limbi şi Literaturi Străine, Univer-sitatea din Bucureşti, domnul Krizbai Béla Dan,secretar de stat, vicepreşedintele Institutului Cul-tural Român, domnul prof. Efstratios Valakos,directorul Şcolii Greceşti „Atena” din Bucureşti,domnul prof. dr. Cosmin Dumitrescu, preşedin-tele Societăţii Culturale Bizantine, doamnaSandy Sivri, preşedintele Asociaţiei CulturaleGreceşti din România – NOSTOS, doamnaOlimpia Bândea, secretar general, UniuneaElenă din România.

Un moment special a fost cel susţinut de eleviai Şcolii Greceşti „Atena” din Bucureşti şi elevi aiUniunii Elene din România, din cadrul CerculuiRetoric coordonat de Şcoala Grecească „Atena”,care au realizat în limba greacă un mic spectacolde poezie cu titlu Limba greacă exprimă iubirede-a lungul secolelor.

Atenţia a fost atrasă şi de prezentarea de cartea doamnei Elena Lazăr, directorul Editurii Omo-nia, Domnia Sa aducând în atenţia auditoriuluivolumul bilingv Limba ca vehicul de civilizaţie,autor Vassilis Papadopoulos, fost ambasador alRepublicii Elene în România. Volumul a apărutrecent, ca urmare a colaborării dintre EdituraOmonia şi Editura Uniunii Elene din România,UER Press. Cartea a fost oferită participanţilor laeveniment.

A treia parte a manifestării a fost dedicată uneisesiuni de comunicări ştiinţifice, în care au pre-zentat lucrări: prof. Maria Dimasi, preşedinte alDepartamentului de limbă, cultură şi civilizaţiedin zona Mării Negre, Universitatea „Democrit” aTraciei, Komotini – Grecia (Limba greacă caelement de moștenire culturală și contribuția ei lapăstrarea identității elene), prof. VassiliosGrammatikas, Universitatea Democrit a Traciei,Komotini – Grecia (Pluralismul lingvistic în Uni-unea Europeană), prof. univ. dr. habil. Mina-Maria Rusu, inspector general în Ministerul Edu-caţiei şi Cercetării Naţionale (Giorgos Seferis –Mit şi istorie poetică), prof. dr. habilit. dr. h. c.Tudor Dinu, profesor universitar la Departamen-tul de Lingvistică Romanică, Limbi și LiteraturiIbero-Romanice, Italiană, Filologie Clasică șiNeogreacă al Universităţii din Bucureşti42

(Contribuția lui Konstantinos Vardalahos lamodernizarea învățământului în limba greacă dinBucurești la începutul secolului XIX), dr. habilit.dr Lia Brad-Chisacof, cercetător, membru în Con-siliul de conducere al Institutul de Studii Sud-EstEuropene al Academiei Române (Limba greacă –depozitar cultural şi element vehicular în spaţiulromânesc), Ion Andrei Ţârlescu, cercetător ştiinţi-fic, Institutul de Istorie a Artei „G. Oprescu” alAcademiei Române (Câteva repere şi idei desprecultura greacă în ţările române, secoleleXVIII–XIX).

Evenimentul a reprezentat un moment istoricpentru comunitatea elenă din România. Adresămmulţumiri tuturor celor care au făcut posibil caaceastă a doua ediţie a proiectului Ziua LimbiiElene să fie încununată de un real succes şinutrim speranţa continuării frumoasei colaborăricu prestigioasa instituţie a Academiei Române.Aula acesteia, splendid spaţiu încărcat de efer-vescenţă intelectuală, a părut a dobândi pentru ozi atmosfera unui templu grecesc, în care s-auadus omagii nemuritoarei limbi elene şi spiritu-lui creator grec.

43

*Dr., cercetător științific, Institutul de Geodinamică „Sabba S. Ștefănescu”

La iniţiativa secretarului general al AcademieiRomâne, acad. Ioan Dumitrache, Academiaorganizează un ciclu de conferinţe şi dezbateripublice, cu largă participare, privind schimbărileglobale, cu privire specială asupra modificărilorclimatice. În final va fi elaborat un document caresă prezinte naţiunii române poziţia AcademieiRomâne faţă de problema schimbărilor climatice,iar apoi, un comunicat oficial al Academieiprivind „Schimbările climatice şi viaţa societăţii”,care să transmită Preşedinţiei, Guvernului şi pu -blicului larg informații privind principaleledirecţii de acţiune care ar trebui să fie urmate pen-tru atenuarea impactului schimbărilor climatice şiadaptarea la noile condiţii de mediu.

Complexitatea fenomenelor care genereazăschimbările climatice este extrem de mare. Acestefenomene sunt provocate de:

– factori externi (forcing extern), cosmici,activitatea solară, poziţia şi mişcările Pământuluiîn jurul axei proprii şi în jurul Soarelui,

– factori interni (forcing intern), mişcareaplăcilor litosferice, vulcanismul, rolul OceanuluiMondial în distribuţia energiei termice primite dela Soare şi din surse terestre,

– impactul negativ al activităţii umane (for-cing antropogen), emisii importante, de multe orinecontrolate, de gaze de seră, mai ales CO2 șimetan, modificarea condiţiilor de mediu prinintervenţii directe asupra naturii şi o poluaremajoră și uneori ireversibilă.

Dintre forcing-urile externe care afecteazăclima pe Terra cel mai important este cel solar,energia care ajunge pe planetă venind de la Soare(forcing solar sau radiativ). Aproape la fel deimportant este forcing-ul orbital al Pământului.Geofizicianul sârb Milutin Milanković a emis, în1920, ipoteza care susţine că variațiile excen tri -cității, înclinării axiale și orbitale, precum şi pre-cesiunii axiale şi orbitale ale Pământului au dus şiduc la o variație ciclică a radiației solare care aajuns, ajunge şi va ajunge pe Pământ și că acestforcing orbital influențează puternic modelele cli-matice de pe Pământ. Ciclurile Milanković auurmătoarele valori: excentricitatea orbitală sau aeclipticii variază între 0,000055 şi 0,0679, încicluri a căror valoare se poate considera 100 000ani, oblicitatea (înclinarea) axei Pamântului fațăde planul orbital variază de la 22,1o la 24,5o (valoa-rea actuală este 23,44o), în cicluri de circa 41 000ani, înclinarea orbitală – cu perioade de circa 70 000ani, precesia axială – cu o perioadă de 25 771 ani,precesia orbitală – 112 000 ani (precesia orbitalăse combină cu cea axială, scurtând ciclurile aces-teia la circa 23 000 ani, în medie), nutația – cucicluri de circa 18,6 ani. De asemenea, a fost pusîn evidență, relativ recent, şi driftul înclinăriiorbitei față de planul orbital, cu cicluri de circa70 000 ani. Se vede cât de complexe sunt influen-tele forcing-ului orbital asupra expunerii Terrei laforcing-ul radiativ al Soarelui.

O cunoaştere avansată a istoriei schimbărilorglobale din trecutul Terrei, a cauzelor şi impactului

Schimbările climatice în istoria Pământului – modificări actuale în spațiile continental și marin-oceanicAcad. Nicolae PaninAcad. Nicolae AnastasiuCrişan DemetrescuMembru corespondent al Academiei RomâneIoan Seghedi*

Conferință-dezbatere la Academia Română

44

lor asupra mediului şi biosferei, cuplată cu studiulmodificărilor din prezent şi al factorilor principali(externi, interni şi antropogeni) care determinăaceste schimbări, apare ca singura posibilitate dea prevedea evoluţia ulterioară a climei, de a li mitaefectele negative ale modificările acesteia şi de aîntreprinde acţiunile cele mai eficiente de adapta-re la noile condiţii care se creează astfel.

Ciclul de conferinţe „Schimbările climatice şiviaţa societăţii” organizate de Academia Românăva încerca să aducă în discuție situaţiile şi evolu-ţiile climei pe Terra în trecutul geologic, în pre-zent şi ce va fi în viitor, în conformitate cu sloga-nul „O privire în urmă şi la ce este astăzi…pentruun pas înainte”:

Conferinţa I: „Schimbările climatice în istoriaPământului – modificări actuale în spațiilecontinental și marin-oceanic”

Conferinţa a II-a: „Impactul încălzirii globaleasupra mediului și societății”

Conferinţa a III-a: Cercetarea științifică inter-naţională şi românească urmărind soluţii de ate-nuare a schimbărilor climatice și de adaptare laacestea/poziția comunității internaționale.

Prima conferinţă a avut loc în ziua de 25noiembrie 2019. Programul conferinţei a cuprinspatru prezentări:

• acad. Nicolae Anastasiu – Schimbările cli-matice în trecutul Pământului – martori, cauze șiefecte;

• acad. Nicolae Panin – Schimbările climatice,Oceanul Mondial şi Zonele Polare;

• dr. Crişan Demetrescu, membru corespon-dent al Academiei Române – Activitatea solară,forcing natural al variabilităţii climei;

• dr. Ioan Seghedi – Efectele erupțiilor vul-canice asupra climei.

În comunicarea Schimbările climatice întrecutul Pământului – martori, cauze și efecte(acad. Nicolae Anastasiu) au fost prezentatevariaţiile climatice din trecutul Pământului,cauzele acestor modificări, precum şi efectele pro-duse de acestea asupra mediului şi biosferei.

Istoria Pământului a cunoscut mai multe mariperioade glaciare (cicluri de ord. I, II) şi nume-roase faze de răcire (cicluri de ord. III, IV, V, VIetc.). Aceste schimbări climatice au dus la schim-bări ale mediului şi extincţii, uneori, aproape totale,în viaţa pe Terra. Mai jos sunt menţionate câteva

dintre cele mai importante evenimente climaticeşi ambientale din trecutul geologic al Terrei:

– Glaciaţiunea Huroniană (Makganyană) (înperioada 2400–2100 milioane ani în urmă), cu treifaze glaciare separate de interglaciare.

– Glaciaţiunea din Proterozoicului mediu,Criogenianul, de la ~ 720 milioane de ani în urmăla 635 milioane ani, cu cele mai lungi și mai se -vere faze glaciare din toate timpurile. Cele maiimportante dintre aceste perioade glaciare sunt:

▫ Glaciaţiunea Sturtiană, 717 mil. ani înurmă, până la 660 mil. ani;

▫ Glaciaţiunea Marinoană, 650 mil. ani înurmă, până la 635 mil. ani.

– Glaciaţiunea Ordovician-Siluriană, acum450–420 mil. ani (glaciațiunea Anzică-Sahariană).În această perioadă a avut loc prima extincţie înmasă, care a eliminat 49–60% din genurile marineși aproape 85% din speciile marine.

– Extincţia Devoniană apare la graniţa dintreultimele două vârste ale epocii, Frasnian şiFamennian, în urmă cu 376–360 mil. ani, numităevenimentul Kellwasser. Este considerată unadintre primele cinci extincţii majore din istoriavieţii pe Terra. Un al doilea episod de acest fel,evenimentul Hangenberg, închide Devonianul.

– Glaciațiunea Permo-Carboniferă. Tempera-turile scad constant în a doua parte a Carboniferu-lui, până la instalarea unei perioade glaciare (circa323 mil. ani în urmă). Aceste schimbări duc lafragmentarea şi apoi dispariţia unor zone foarteîntinse de păduri; aceste cauze stau la baza formă-rii zăcămintelor de cărbune.

– Extincţia Permian-Triasic (251,9 mil. ani înurmă); este cea mai drastică extincţie din întreagaistorie a planetei, fiind numită şi „Marea Moarte”.Pământul a fost aproape lipsit de viaţă, puţine spe-cii şi exemplare au supravieţuit. Aproape 96% dinviaţa marină a dispărut.

– Extincţia Triasic-Jurasică (201,3 mil. ani înurmă). Triasicul se termină la fel cum începe, cu oextincţie destul de importantă, afectând viaţa depe uscat şi pe cea marină. Extincţia a fost cauzată,posibil, de schimbări climatice de proporţii, de unimpact meteoritic sau/şi de erupţiilor vulcanice.

– Extincţia Cretacic-Paleogen, circa 66milioane ani în urmă. Cretacicul se sfârşeşte cu adoua mare extincţie din istoria vieţii terestre. Seconsideră că această extincţie a fost cauzată de 45

impactul cu un asteroid/cometă foarte mare (cra-terul de impact Chicxulub având circa 180 km îndiametru), de erupţiile vulcanice şi ridicării nive-lului mării.

– Extincţia Eocen-Oligocen, 33,9 milioane aniîn urmă, din cauza răcirii drastice a climei, proba-bil ca urmare a unor erupţii vulcanice şi a impac-tului unui număr de meteoriţi (cratere de impactde la Chesapeake Bay, Popigai şi Siberia cen -trală). Această nouă extincţie a afectat mai alesviaţa acvatică.

– În Cuaternar schimbările climatice sunt maifrecvente. Au fost înregistrate următoarele glacia-ţiuni cu numeroase faze de răcire, cu formare decalote glaciare întinse şi interglaciaţiuni:

▫ Pleistocenul inferior• Interglaciațiunea Donau-Günz,

1,8/2–1,2 milioane de ani în urmă• Glaciațiunea Günz (I–II–III),

1,2–0,70 milioane de ani în urmă▫ Pleistocenul mijlociu

• Interglaciațiunea Günz-Mindel, 700 000–620 000 î .Hr.

• Glaciațiunea Mindel (I–II),620 000–380 000 î.Hr.

• Interglaciațiunea Mindel-Riss,380 000–280 000 î.Hr.

• Glaciațiunea Riss, 280 000–120 000 ani î.Hr.

▫ Pleistocenul superior• Interglaciațiunea Riss-Würm,

120 000–70–000 î.Hr.• Glaciațiunea Würm

(I–II–III–IV), 70 000–12 000/10 000 î.Hr.Diferenţele climatice dintre glaciaţiuni şi

interglaciaţiuni au fost de multe ori foarte impor-tante. De exemplu, maximul termic de la sfârşitulPaleocenului a produs o bruscă încălzire globalăde aproximativ 6°C în circa 20 000 ani, iar înCuaternar, în timpul principalelor faze glaciaretemperatura zonelor periglaciare continentale eracu 10–15°C mai scăzută decât cea prezentă şi înfazele interglaciare temperaturile au fost egale sauchiar superioare celor din prezent.

În concluzie, schimbările climatice din trecu-tul Terrei au avut și au la bază cauze globale,legate de variația forțelor orbitale și cauze lo -cale, terestre și au, de cele mai multe ori, uncaracter ciclic.

Variațiile factorilor climatici sunt înregistrateîn secvențele sedimentare, la nivelul fazelor mine-rale, al compușilor geochimici, al izotopilor sta-bili, al tipurilor petrografice, al hardground-urilorși al suprafețelor de discontinuitate, al structurilorsedimentare, al orizonturilor pedogenetice, alcalității faunei și florei fosile.

Reconstituirile climatice au la bază studiisedimentologice complexe și diverse și impunanaliza „strat cu strat” a secvențelor sedimentare;studiul detaliat al coloanei litologice și probareasistematică a acesteia reprezintă prime condiții aleunei cercetări avizate.

Cunoaşterea avansată a forcing-urilor externe şiinterne naturale care interacţionează cu forcing-ulantropogen este necesară pentru a putea prevedeaevoluţia ulterioară a climei, a limita efectele nega-tive ale modificărilor acesteia şi a întreprindeacţiunile cele mai eficiente de adaptare la noilecondiţii care se creează astfel.

Comunicarea Schimbările climatice, OceanulMondial şi Zonele Polare (acad. N. Panin) a rele-vat următoarele aspecte ale problematicii schim-bărilor climatice.

În 1966, Organizația Mondială a Meteorolo-giei (WMO) a propus termenul „schimbări clima-tice” pentru a cuprinde toate formele de variabili-tate climatică la scări de timp mai mari de zeceani, indiferent de cauză.

În anul 1988, Organizația MeteorologicăMondială (WMO) și Programul Națiunilor Unitepentru Mediu (UNEP) au creat „Grupul intergu-vernamental privind schimbările climatice”(IPCC), un organism al Organizației NațiunilorUnite, menit să ofere o viziune obiectivă,științifică asupra schimbărilor climatice, aimpactului și riscurilor naturale, politice și econo-mice ale acestora și pentru a propune posibilesoluții de răspuns.

De asemenea, a fost adoptată Convenția-cadrua Națiunilor Unite privind schimbările climatice(UNFCCC), principalul tratat internațional pri-vind schimbările climatice.

În anul 2019, pe 25 septembrie, IPCC a elabo-rat „Raportul special asupra Oceanului și Criosfe-rei în condițiile schimbărilor climatice (SROCC)”.În raport sunt menționate, în principal, următoa releaspecte şi urmări ale încălzirii globale:

▪ Creşterea nivelului mării. Nivelul mediu almării a crescut cu 3,66 mm pe an, valoare care este46

de 2,5 ori mai mare decât rata de creştere din pe -rioada 1900–1990. În acest ritm, nivelul ar puteacreştere cu circa 30–60 cm până în anul 2100, dacăemisiile de gaze cu efect de seră nu vor fi redusedrastic și încălzirea globală limitată sub 2°C, altfel,nivelul ar putea ajunge la +60 – +120 cm. Dacă emi-siile de gaze cu efect de seră vor continua să creascăputernic, nu pot fi excluse scenarii de creşteri alenivelului mării de până la 2 m în 2100.

▪ Dezoxigenarea apelor din ocean. Schimbareachimismului apelor oceanice duce la întreruperealanțurilor trofice. Pe măsură ce temperatura ocea-nului creşte, se reduce mixingul dintre stratele deapă, ceea ce duce la o scădere a aportului deoxigen și nutrienți pentru organismele marine.

▪ Modificarea Circulației Meridionale deInversare în Atlantic (Atlantic Meridional Over-turning Circulation, AMOC). AMOC este siste-mul de curenți care aduce mase de apă caldă dinzonele tropicale spre nordul Oceanului Atlantic şiEuropa septentrională şi contribuie apoi la forma-rea Apelor Adânci Nord-Atlantice. AMOC va fimai slab în decursul secolului XXI şi aceasta vaavea ca rezultat o scădere a productivității marineîn Atlanticul de Nord, mai multe furtuni de iarnăîn Europa, o reducere a precipitațiilor de vară dinSahel și Asia de Sud, o scădere a numărului decicloni tropicali în Atlantic și o creștere a nivelu-lui mării în jurul Atlanticului, în special de-a lun-gul coastei de nord-est a Americii de Nord.

▪ Topirea ghețarilor. A avut loc o accelerare atopirii ghețarilor în Groenlanda și Antarctica,precum și a ghețarilor alpini din întreaga lume, înperioada 2006–2015, când s-au topit circa 720 demiliarde de tone de gheață pe an. Topirea caloteiglaciare din Groenlanda este fără precedent înultimii 350 de ani şi a contribuit la creşterea nive-lului mării cu circa 700% mai mult decât în anii’90. Oceanul Arctic ar putea fi dezghețat şi s-ardeschide un drum de navigație, prin septembrie,„un an din trei”, dacă încălzirea globală continuăşi temperatura va ajunge la 2°C. Înainte de epocade industrializare, astfel de deschideri se întâm-plau „o dată la o sută de ani”.

▪ Micșorarea acoperirii cu zăpadă și gheață alacurilor. S-a constatat un declin important al aco-peririi cu zăpadă şi gheață a lacurilor. Din 1967până în 2018, gradul de acoperire cu zăpadă îniunie a scăzut cu o rată de 13,4 ± 5,4% pe deceniu.

Atât topirea ghețarilor, cât şi micşorarea zoneloracoperite cu zăpadă şi gheață duc la schimbareaalbedo-ului şi reducerea reflectanței planetei cumărirea corespunzatoare a capacității de înmaga-zinare a energiei solare şi o încălzire mai rapidă amaselor de apă oceanică, cu modificări încirculația termohalină şi o accelerare a expansiu-nii termice a apelor.

▪ Declinul biomasei animalelor marine și cap-turilor de pește. Organismele marine sunt afectatede încălzirea oceanelor, şi aceasta are un impactdirect asupra comunităților umane, prin scădereacapturilor de peşte și în consecință a producției dealimente.

▪ Topirea permafrostului. Viitoarele modificăriale permafrostului, determinate de schimbărileclimatice, vor conduce la schimbări importante înhabitate și biome, cu modificări asociate înrăspândirea și abundența speciilor importante eco-logic. Pe măsură ce permafrostul se topește, car-bonul poate fi eliberat în atmosferă. Cantitatea decarbon din permafrost este mult mai mare decâtcea depozitată în biomasa plantelor. Cresc deose-bit de mult şi cantitățile de emisii de gaze de seră,în special metan.

▪ Insule și zone litorale cu relief jos. Zonelejoase, incluzând localitățile şi megapolisurile, caNew York, Tokyo, Jakarta, Mumbai, Shanghai,Lagos și Cairo etc., sunt în pericol din cauzaschimbărilor oceanului şi criosferei datoratemodificărilor de climă. Dacă emisiile de gaze deseră vor rămâne ridicate, unele insule cu relieffoarte jos pot să devină nelocuibile până lasfârșitul secolului XXI.

▪ Acidifierea oceanelor reprezintă procesul decontinuă scădere a nivelului de pH în Oceanulmondial, cauzată de preluarea continuă a dioxidu-lui de carbon (CO2) din atmosferă. Circa 30–40%din dioxidul de carbon (CO2) creat în urmaactivității umane și care este eliberat în atmosferăse dizolvă în oceane, râuri şi lacuri. Creștereaacidității are efecte potențial devastatoare pentruorganismele marine și habitatele lor: modificareametabolismului și a sistemului imunitar pentruunele organisme, modificarea lanțului trofic etc.

La acestea se adaugă efectele mişcării plăcilortectonice, ale vulcanismul şi ale factorilor externi,aspecte care vor fi analizate în cele ce urmează.

Mișcarea plăcilor tectonice reconfigureazătopografia globului, suprafețele și poziția 47

uscatului și oceanelor. Acest lucru poate afectaevoluţia climei la scară globală, cât și locală,precum și interacțiunea atmosferă-ocean. Pozițiacontinentelor determină geometria oceanelor și,prin urmare, influențează circulația oceanică.Poziția și mărimea mărilor şi oceanelor suntimportante în controlul transferului de căldură șiumiditate pe glob și, prin urmare, în determinareaclimei globale.

Mărimea continentelor este de asemeneaimportantă. Datorită efectului de stabilizare a tem-peraturii oceanelor, variațiile anuale de tempera-tură sunt în general mai mici în zonele de coastădecât în interiorul continentelor. Prin urmare, uncontinent mai mare va avea mai multe zone încare climatul este puternic sezonier decât conti-nentele sau insulele mai mici care vor avea zonecostiere vaste și o climă mai moderată.

În comunicare au fost exemplificate structura şidinamica maselor de apă în zona polară de sud –Antarctica, în zona polară de nord – Arctica (circu-laţia termohalină care distribuie energia termică înjurul Terrei), modificarea suprafeţelor acope rite cugheaţă în Antarctica, în Groenlanda şi OceanulArctic. Au fost prezentate situaţia permafrostului şia impactului pe care îl are materialul organic înma-gazinat în permafrost, emisiile de CO2 şi de metandin acesta şi posibilităţi de limitare a acestor emisii.

Putem afirma că cercetările aprofundate șiobservațiile științifice pe perioade lungi de timpprivind modificările factorilor care influențeazăschimbările climatice pe Pamânt sunt absolutnecesare pentru a putea cuantifica amploarea aces-tor fenomene şi pentru a încerca o adaptare la ele.

Comunicarea Activitatea solară, forcing natu-ral al variabilității climei (dr. Crișan Demetrescu,membru corespondent al Academiei) a demonstratcă Soarele este sursa de energie pentru dez -voltarea și menținerea vieții pe Pământ. Este binecunoscut faptul că studiile geologice din ultimii200–300 de ani au arătat că în trecutul planeteiPământ au existat atât perioade cu climă caldă, câtși perioade cu climă rece. Cauzele naturale ale

variabilității climei la diverse scări de timp, inclu-siv cea a vieții umane (cea din urmă evidențiată demăsurătorile meteorologice din ultimii 150–200ani), cuprind variațiile orbitei Pământului, erup -țiile vulcanice, fluctuațiile energiei primite de laSoare, interacția atmosferă-ocean. Cercetărileprivind evoluția temperaturii la suprafața globuluiterestru înainte de era măsurătorilor meteorolo -gice, efectuate cu ajutorul așa-numiților echi -valenți proxy în limba engleză (inelele de creștereale arborilor cu vârsta de câteva sute de ani, sedi-mente lacustre, corali, abundența izotopiloroxigenului și ai carbonului în carote de gheațăprelevate în cele două zone polare), au evidențiatînsă o creștere semnificativă a temperaturii mediipe suprafața globului în ultimii 150 de ani. Grafi-cul, care sintetizează rezultatul acestor cercetări,prezentat în figura de mai sus (Fig.1), a căpătatdenumirea de crosă de hockey (hockey stick),sugestivă pentru creșterea temperaturii, măsurateși reconstruite, în epoca actuală, ce începe curevoluția industrială din secolul al XIX-lea. Acesttip de cercetări a atras atenția comunitățiiinternaționale asupra unor cauze induse de activi-tatea antropică, cum ar fi: creşterea concentrațieigazelor de seră (bioxidul de carbon și metanul)

Fig. 1

48

urmare a utilizării combustibililor fosili, poluareacu aerosoli, agricultura, modificările în modul deutilizare a terenurilor.

Activitatea solară poate influenţa clima terestră,fie direct, prin modificări de termen lung ale emi-siei radiative solare, ce afectează balanţa energeticăa suprafeţei Pământului, fie indirect, prin efectelevântului solar asupra magnetosferei şi ionosferei(activitatea geomagnetică) şi prin modularea fluxu-lui de raze cosmice de către efectele combinate alecâmpurilor magnetice heliosferic şi terestru. In -fluenţa solară asupra climei nu poate fi măsuratădirect, dar au fost găsite corelaţii între activitateasolară şi parametrii climatici, cum ar fi bine-cunos-cuta corelaţie între temperatura medie a emisfereinordice şi lungimea ciclurilor solare, publicată deFriis-Christensen şi Larsen, în 1991, ce a declanşatnumeroase cercetări ulterioare.

Institutul de Geodinamică al AcademieiRomâne a abordat în ultimii ani cercetări asupravariabilității solare ca atare, dar și ca sursă a unoradintre variațiile observate ale climei, descrise prinmărimi măsurabile (temperatură și precipitații).Dintre acestea menționăm evidențierea semnale-lor solare în datele meteorologice la scările tem-porale ale ciclurilor solare Schwabe (ciclul de ~11ani al petelor solare), Hale (ciclul magnetic solarde ~22 ani), atât la scara geografică a teritoriuluiRomâniei, cât și la scara Europei și a globului.

În Fig. 2, comparăm, în termenii mediilormobile pe 11 ani, pe de o parte, o serie de timp

locală (media temperaturilor de la 14 staţii dinRomânia) şi seriile de timp ale mediilor la scaraeuropeană, a emisferei nordice şi a globului, iar pede alta, indicatorul activităţii solare – numărulpetelor solare, R – şi indicatorul activităţiigeomag netice – indicele aa. Se observădiscrepanţa pronunţată a tendinţelor după1980–1990, care poate fi expresia emergenţeiefectului gazelor de seră de origine antropică.

Deşi este recunoscut faptul că energia care vinede la Soare este motorul sistemului climatic, existăcontroverse legate de mecanismele care contro -lează variabilitatea climatică la scări de timp deca-dale, întrucât măsurătorile satelitare au arătat căvariaţia iradianţei solare totale este de doar 0,1% întimpul unui ciclu solar. În timp ce studiile statis ticeau pus în evidență corelații semnificative întreindicii activității solare și parametrii climatici,efectul forcing-ului solar asupra climei, luat în cal-cul în modelele de circulație globală prin inter -mediul variațiilor iradianței solare, este prea micpentru a fi de importanță majoră în explicareacreșterii temperaturii suprafeței globului din ulti-mele decenii. Un exemplu în acest sens îl consti-tuie modelarea temperaturii suprafeței globuluidată de scenariul AR5 de la IPCC (Intergoverna-mental Panel of Climate Change), care ia în calculatât cauzele naturale, cât și pe cele antropice alevariabilității climatice (Fig. 3).

Impactul erupțiilor vulcanice asupra schimbă-rilor climatice a fost discutat în comunicareaEfectele erupțiilor vulcanice asupra climei (dr.Ioan Seghedi).

Erupţiile vulcanice au influenţat clima încă dela începutul formării Pământului. În anumiteperioade geologice au produs chiar efecte catas-trofale. După cum se cunoaşte, magma este unamestec de topituri de silicaţi, cristale, volatile(apă şi dioxid de carbon dizolvate) şi gaze. Aces-tea din urmă sunt, în principal, responsabile defenomene cataclismice, ele contând pentru gradulde explozivitate a vulcanilor (VEI=log10(kg dematerial piroclastic expulzat)-7). Erupţiile cu VEIîntre 4 şi 8 au produs în decursul timpului geolo-gic erupţii catastrofale. Un exemplu este erupţiacalderei Yellowstone (640 000 î.Hr) cu un VEI=8.Principalele produse vulcanice rezultate în urmaerupţiilor vulcanice, incluzând pe cele catastrofalesunt: cenuşile (tefre), curgerile piroclastice,Fig. 2 49

curgerile de lave, laharurile şi gazele. La o scarălargă se presupune că erupţiile vulcanice de lalimita Cretacic/Terţiar au condus la o extincţie înmasă de acum circa 65 milioane de ani.

Impactul erupţiilor vulcanice asupra climeieste datorat volumului de gaze emise, în special alcelor ce sunt injectate în stratosferă, adică apa,dioxidul de carbon, clorul, fluorul şi sulful. Aces-tea pot provoca efectul de seră, cauzat mai ales deaerosolii de sulf, care provoacă o puternică răcireşi conduc la creșterea albedo-ului. Efectul deparasol, care reflectă razele solare, alterează şi

alte procese, cum ar fi circulaţia curenţilor ocea-nici şi efectele nocive asupra vegetaţiei. Maimulte evenimente catastrofale au putut fi determi-nate în urma studiului carotelor glaciare din Gro-enlanda şi Antarctica. Erupţiile vulcanice au fostresponsabile de marile migraţii în anii 536–45 şi800 d.Hr, precum şi de perioada din Europa între1453–1459 cunoscută ca „mica glaciaţiune”.

Studiile recente efectuate între anii 1890–2000privind forcing-ul natural, care include activitateasolară şi cea vulcanică, au scos în evidenţă faptulcă în perioada anterioară secolului XX forcing-ulnatural a fost cel care a contribuit la variaţiile detemperatură a suprafeţei pământului; în schimb lasfârşitul secolului XX se constată o creştere aîncălzirii globale, care este dominată de forcing-ulantropogenic.

Un alt aspect demn de relevat este posibilaactivitate vulcanică a unor supervulcani (de exem-plu, Yellowstone, Campi Flegreii), care pot aveaun efect semnificativ asupra climei Pămantului.Astfel de erupții cu VEI>7 pot acoperi cu cenuşăo mare parte a globului. Aerosolii şi căderile decenuşă din atmosferă pot activa până la şase ani,timp în care atmosfera terestră va reflecta razelesolare şi va absorbi căldura (căldura solară putândfi diminuată cu mai mult de 25%), producând o„iarnă” generalizată de natură vulcanică. Ultimaerupţie de acest fel a avut loc acum 74 000 ani şia aparținut vulcanului Toba, care a produs o iarnăvulcanică de circa zece ani, apreciindu-se căpopulaţia umană de la acea vreme s-a redus foartemult. Astfel de erupţii vor mai afecta Pământul şiîn viitor, dar, probabil, nu într-un viitor foarteapropiat.

* * *Lucrările in extenso prezentate la conferința

„Schimbările climatice în istoria Pământului –modificări actuale în spațiile continental și marin-oceanic” organizată de Academia Română, la 25noiembrie 2019, vor fi publicate într-un volumseparat, la Editura Academiei Române.

Fig. 3

50

Marcian David Bleahu s-a născut la 14 martie1924 la Braşov, unde a urmat şcoala şi liceul. Aobţinut licenţa la Secţiile de știinţe naturale şi degeografie ale Facultăţii de Ştiinţe din Universita-tea Bucureşti, în anul 1948, şi titlul de doctor laUniversitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, înanul 1972, cu o teză asupra geologiei şi morfolo-giei terenurilor carstice. Între anii 1949 şi 1994, alucrat la Institutul Geologic al României (denumitîntre 1951 şi 1960 Întreprinderea de Prospecţiunişi Laboratoare) ca geolog, cercetător ştiin ţific, şefde secţie, secretar ştiinţific, director adjunct,director general cu delegaţie. A contribuit hotărâ-tor peste cinci decenii la activitatea acestei presti-gioase instituţii ştiinţifice, atât prin cartări geolo-gice în Munţii Maramureşului şi Munţii Apuseni,valorificate pe foile de hartă ale acestor zone dinHarta Geologică a României la scările 1:500 000(anii 1950), 1:200 000 (anii 1960), 1:50 000 (anii1970–1980), cât şi prin numeroase lucrări publi-cate în ţară şi străinătate sau prin în fiinţarea şiconducerea (1985–1999) Muzeului Naţional deGeologie, secţie a institutului. Atât în Munţii Apu-seni, cât şi în Carpaţii Orientali, Marcian Bleahu aavut contribuţii importante sedimentologice, tec -tonice și geomorfologice. A efectuat datări pale-ontologice, ulterior şi prin izotopi radiogeni, va -lorificate şi prin contribuţiile la volume colectiveprivind Evoluţia geologică a Munţilor Metaliferi(1969), Geologia Munţilor Apuseni (1976) sauGeology of Romania (SUA, 1976).

Unul dintre principalele merite ale savantuluiMarcian Bleahu a fost conectarea sa timpurie lanoua paradigmă a Știinţelor Pământului, dezvol -tată în anii 1970 de geofizicieni şi geologi ameri-cani şi englezi, ca o confirmare a genialei intuiţiia derivei continentelor a lui Weggener: tectonicaplăcilor, sau tectonica globală, implicând dina -

mica Terrei pe întreaga suprafaţă continentală şioceanică şi pe mii de kilometri în adâncime. Dinanul 1972, prin prelegeri care anunţau publiculuiromânesc la Aula Bibliotecii Centrale Universi -tare noua revoluţie ştiinţifică și celui european laViena, Geneva, Fribourg ori Zürich, apoi în 1973prin contribuţii la interpretarea CarpaţilorOrientali prin noua paradigmă (coautor, în Journ.Geophys. Research, sau unic autor, la InstitutulGeologic), până la valoroasele volume de Tecto -nică Globală din 1983 şi 1989, plus un volummanuscris, Marcian Bleahu a consacrat tectoniciiglobale două decenii de activitate.

Marcian Bleahu a fost implicat în tinereţe şiîn proiecte tehnice, ca responsabil de sector lalucrările pentru Canalul Dunăre-Marea Neagră

Marcian David bleahu

Tudor BerzaMembru corespondent al Academiei Române

Marcian David Bleahu

Personalități academice

51

(1949–1951) sau ca geolog-șef la primele studiipentru metroul bucureştean (1953). În anul 1977s-a implicat în studiul cutremurului de la 4 martie,iar în anii 1982–1984 a fost consultant în pro -bleme de geologie şi hidrologie carstică pentrusistemul hidroenergetic Valea Drăganului-ValeaIadului. Şi-a extins studiile asupra calcarelormezozoice din Munţii Apuseni de la aspectelepaleontologice-stratigrafice la cele geomorfolo -gice-carstologice, de altfel subiectul tezei de doc-torat din 1972, publicând numeroase studii şivolume, ca Morfologia carstică (1974), Reliefulcarstic (1982) ori cărţi de popularizare bogat ilus -trate, ca Peşteri din România (coautor, 1976),Omul şi peştera (1978), ori ca traducător al luiNorbert Casteret cu Aventuri sub pământ (1962)sau al lui Michel Siffre cu În afara timpului(1964). Prin contribuţiile sale la speologia fizicăca ştiinţă, dar şi la speologia sportivă, prin Co -misia centrală de speologie şi publicaţiile sau con-ferinţele acesteia, Marcian Bleahu poate să fieconsiderat echivalentul lui Emil Racoviţă dinbiospeologie, un deschizător de drumuri şi fonda-tor de şcoală.

Mare iubitor de natură, Marcian Bleahu s-aimplicat întreaga sa viaţă, lungă şi rodnică, cum seştie, în protejarea acesteia. Înainte ca protecţianaturii să devină o problemă publică majoră, caom de ştiinţă activist el a publicat sute de articoleîn reviste, ca „Buletinul alpin”, „Turism popular”,„Ocrotirea naturii”, „Ştiinţă şi cultură”, „La Rou-manie nouvelle”, „Scânteia tineretului”, „Monu-mentele Naturii”, „România pitorească”, „Româ-nia liberă”, „Glasul patriei”, „Cutezătorii”,„Munca”, „Scânteia”, „Magazin”, „Contempora-nul”, „Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor”, a susţinutsute de conferinţe la radio sau în săli din nume-roase oraşe din România, a colaborat la popularaemisiune TVR Teleenciclopedia, a editat ghidurimontane pentru numeroase ma sive din MunţiiApuseni, unde a militat 35 de ani pentru realizarea

unui parc naţional, întrecându-şi înaintaşul, pe IonSimionescu, geolog, profesor, academician, fertilpopularizator al ştiinţelor naturii din prima jumă-tate a secolului trecut.

A fost confondator al Universității Ecologice,unde a fost decan al Facultăţii de Ecologie şi asusţinut până în 2001 cursurile de Geologie dina -mică, Geologia României, Geografia fizică aRomâniei, Cartografie geologică, Protecţia naturiişi arii protejate şi Ecologie politică, revenind după30 de ani la Catedră, deoarece între anii 1949 şi1961 predase la Universitatea Bucureşti, fiind însăexpulzat din raţiuni politice. Această pasiune pen-tru natură l-a condus între anii 1990 şi 2000 la oimplicare politică pe linie ecologistă, ca senator(1990–2000) şi ministru al Mediului(1991–1992), calitate în care a participat ca vice-preşedinte la Conferinţa Naţiunilor Unite pentruMediu şi Dezvoltare Durabilă de la Rio de Ja neirodin anul 1992 şi a organizat o conferinţă interna-ţională pentru protecţia Mării Negre. A scris peaceastă temă cărţile Rezervaţii naturale geologicedin România (coautor, 1976), Ecologie-Natură-Om (1998), Priveşte înapoi cu mânie... priveşteînainte cu spaimă – Valenţele ecologiei politice(2001), Arca lui Noe în secolul XXI (2004), Ariinaturale protejate din Bucovina (coautor, 2007),Dincolo de peisaj (2007), Ariile protejate şi pro-tecţia naturii (2019), ultima un testament ecologicla care a lucrat până la ultima suflare.

Marcian David Bleahu a trecut la odihna veş-nică la 31 iulie 2019, la 95 de ani, după o viaţădedicată ştiinţelor naturii şi protecţiei acesteia,educaţiei, culturii, muzicii, fotografiei, sportuluiși prieteniei. Academia Română i-a oferit ultimamare satisfacţie, alegându-l membru de onoare la30 iunie 2018. Sincere omagii și condoleanțesoţiei, Simona Bleahu, care peste jumătate deveac l-a asistat, sprijinit, ocrotit şi îngrijit cu undevotament exemplar.

52

*Comunicare prezentată la simpozionul „Centenar academician Nicolae Cajal” (17 octombrie 2019, Aula AcademieiRomâne

**Profesor emerit la Universitatea Paul Valéry, Montpellier (Franța)

Domnule președinte al Academiei Române,Doamnelor și domnilor academicieni,Dragă Irina Cajal,Doamnelor și domnilor,Permiteți-mi să adresez organizatorilor acestui

simpozion și îndeosebi Irinei Cajal recunoștințamea pentru a mă fi asociat la omagiul consacratregretatului academician Nicolae Cajal, cu ocaziacomemorării centenarului nașterii sale. În pre -zenta comunicare intitulată Nicolae Cajal șiAlexandru Șafran îmi propun să răspund laurmătoarele întrebări:

1. Când s-au cunoscut aceste două personalitățide excepție ale României și ale iudaismului român?

2. Care a fost rolul lui Nicolae Cajal în celedouă vizite efectuate de Alexandru Șafran înRomânia, în 1995 și în 1997?

3. Care sunt elementele de convergență între„omul credinței”, reputatul rabin AlexandruȘafran, și „omul științei medicale și biologice”,care a fost eminentul savant Nicolae Cajal?

I. Întâlnirea lui Nicolae cajal cu Alexandru Şafran

Nicolae Cajal a făcut cunoștință cu personali-tatea lui Alexandru Șafran, ales şef rabin alRomâniei la 4 februarie 1940, chiar înainte de a-lfi întâlnit, grație părintelui său, foarte apropiat atâtde el, cât și de Wilhelm Filderman, președintelede atunci al Uniunii Comunităților Evreiești. Tatălsău, doctorul Marcu Cajal, a fost acela care, laînceput, l-a pus la curent cu strădaniile acestorapentru ajutorarea și salvarea coreligionarilor lor,

în anii de „noapte și ceață” ai Șoahului. Iată ce aaflat Nicolae Cajal, chiar în acea perioadă: „Întimpul prigoanei antisemite, cei doi, împreună cucolaboratorii lor, au izbutit să elaboreze și să punăîn practică o strategie curajoasă și adecvată noiisituații dramatice. Alexandru Șafran a știut săfolosească orice moment prielnic pentru inter -vențiile lui. A făcut nenumărate demersuri la con-ducerea României, la mareșalul Antonescu, lacapii Bisericii Ortodoxe, la Casa Regală. El apela,deseori, la Regina-mamă Elena, care, dupăpărerea mea, a jucat un rol foarte important însprijinirea acțiunilor de ocrotire și salvare aevreilor din România. Șafran era în stare de oricegest, de orice sacrificiu, pentru viața core -ligionarilor săi, a stat în genunchi în fața Pa -triarhului Nicodim…”1.

Întâlnirea propriu-zisă a lui Nicolae Cajal cuAlexandru Șafran a fost prilejuită de căsătoria sa,care a avut loc la 25 decembrie 1942: „În calitatede şef rabin, el m-a cununat cu Bibi, regretata measoție. Prin aceasta, deși eram foarte tineri, amdevenit și mai legați de el. A fost și este un omcare mi-a adus noroc. I-am mulțumit adeseori,spunându-i că a contribuit la fericirea căsnicieinoastre. Asculta cu bucurie aceste declarații alemele”2.

Relațiile dintre Nicolae Cajal și AlexandruȘafran au fost brusc întrerupte după instalarearegimului comunist totalitar și a plecării forțate arabinului şef în Elveția, în decembrie 1947. Abiadupă căderea comunismului, s-a reînnoit contac-tul dintre ei, iar Nicolae Cajal, care, din 1994, a

Nicolae cajal și Alexandru șafran*

Carol Iancu**Membru de onoare al Academiei Române

53

fost ales președintele Federației ComunitățilorEvreiești din România (FCER), a putut juca un rolimportant, dar prea puțin cunoscut, în ceeea ceprivește desfășurarea vizitelor pe care AlexandruȘafran le-a efectuat în România în anii 1995 și1997.

II. Prima vizită a lui Alexandru Şafran în România, după 48 de ani, şi primirea făcută de Nicolae cajal

Devenit Mare Rabin al Genevei, în 1948, dupăce a fost constrâns să părăsească România,Alexandru Șafran a nutrit vreme îndelungată visulde a-și revedea țara natală. Prăbușirea Cortinei defier și răsturnările din decembrie 1989 au permissă se prevadă o astfel de posibilitate. În 1992, el aprimit și a acceptat o primă invitație oficială apreședintelui Senatului României, dar, din cauzaopoziției celui care i-a luat locul în 1948,Alexandru Șafran a preferat să amâne călătoria.Doi ani mai târziu, în primăvara anului 1994,directorul general al Televiziunii Române,Dumitru Titus Popa, i-a propus realizarea unuifilm care să-i fie consacrat. Acest film, turnat laGeneva – mai ales în frumoasa sinagogă „BethYaacov” – realizat de Manase Radnev și Ion Bâtu,a fost difuzat pe primul canal al TeleviziuniiRomâne (TVR) în luna octombrie a aceluiași an.A fost prima apariție publică a lui AlexandruȘafran în România, după o absență de 47 de ani:cuvintele cumpănite, tonul sobru și moderat cucare a evocat anii negri ai Șoahului, sentimentelede nostalgie și iubire pentru țara sa de obârșie și

față de poporul român au stârnit un larg ecouextrem de favorabil în rândul a milioane de tele-spectatori. O altă premieră a avut loc la 5 fe -bruarie 1995, la Centrul cultural al comunitățiievreiești din București, în prezența TeleviziuniiRomâne. Publicistul și principalul traducător înlimba română a operei lui Șafran, regretatul ȚicuGoldstein, care ne-a părăsit acum câteva luni, aconferențiat pe o temă tabu vreme de aproapecinci decenii: Alexandru Șafran, omul, rabinul,savantul.

În această nouă atmosferă de deschidere, Se -natul României a decis, în 1995, cu un votunanim, să aducă un omagiu celui care aîntruchipat rezistența morală la dictaturile fascistăși comunistă, invitându-l să efectueze un voiajoficial în țară și să susțină un discurs în prezențamembrilor săi, reuniți într-o ședință plenară.Alexandru Șafran era atunci ultimul supra -viețuitor membru în Senatul din 1940, ale căruiactivități au încetat în vara aceluiași an,consecință a prăbușirii României Mari. Dupăprimirea invitației, el l-a informat pe academi-cianul Nicolae Cajal, președintele FCER,anunțându-i datele vizitei programate în zilele de27–29 martie 1995. Nicolae Cajal i-a răspuns ime-diat la 20 februarie printr-o scrisoare, care, înpofida formei sale oficiale, exprima emoție,admirație și prietenie. Iată în ce termeni a fostredactată această scrisoare:

„Mult stimate domnule şef rabin,Am primit cu multă bucurie scrisoarea Dv. din

17 crt., pentru care vă mulțumim.

Alexandru Șafran și Nicolae Cajal primiți de președintele Senatului Oliviu Gherman (28 martie 1995)

54

Suntem deosebit de onorați că, în timpulvizitei dumneavoastră la București, veți avea ama-bilitatea să participați la slujba religioasă de laTemplul Coral, din seara zilei de 28 martie a.c.Am fi foarte bucuroși dacă, cu această ocazie, ațidori să vă adresați coreligionarilor noștri. Deasemenea, ne vom bucura de vizita pe care ointitulați «de curtoazie» și pe care noi oconsiderăm o cinste. Vă rugăm să primiți,domnule şef rabin, încredințarea respectuoasei șiafectuoasei mele considerațiuni.”3

Primirea la București a fost deosebit de căl -duroasă: la coborârea din avion, Marele Rabin afost întâmpinat de reprezentanții Senatului, deînalți demnitari de stat, de membrii conduceriiFederației Comunităților Evreiești din România,în frunte cu președintele ei, academicianulNicolae Cajal, de alte persoane oficiale și de zecide ziariști. A doua zi, după o întrevedere cu profe-sorul universitar Oliviu Gherman, președinteleSenatului, la care au participat senatori, membri aiComisiei de politică externă și ai Comisiei pentrudrepturile omului, minorități și culte, AlexandruȘafran a rostit, în plenul Senatului, un emoționantdiscurs, difuzat în direct la Radio și retransmisîntr-o ediție specială de seară a TeleviziuniiRomâne. El a evocat perioada Șoahului când„urgia s-a abătut cu o furie distrugătoare, cu totuldeosebită asupra evreilor, cu tâlcul orb de a ni miciacest popor, nu de a-l birui, căci era fără arme, darde a-l extermina, de a-l elimina de pe fațapământului”4. El a descris de o manieră pătrun -zătoare momente dintre cele mai terifiante aleȘoahului în România; în același timp a adus unomagiu câtorva personalități române care s-audistins prin ajutorul acordat evreilor în nenorocire.În după-amiaza aceleiași zile, Alexandru Șafran avizitat Muzeul de Istorie a Comunităților Evreieștidin România și o expoziție consacrată Holocaus-tului. În continuare, oaspetele s-a întâlnit cu con-ducerea Federației, prilej de mai bună cunoașterea vieții și preocupărilor evreimii române actuale.Seara a avut loc primirea oficială la TemplulCoral, unde au participat reprezentanți ai Parla-mentului, ai Corpului Diplomatic, ai AgențieiEvreiești, filiala din România, ai intelectualității șiun numeros public. Înainte de a susține discursul,Nicolae Cajal a salutat prezența Marelui Rabin,relevând meritele acestuia, printr-o trecere în

revistă a principalelor evenimente care i-aumarcat viața, subliniind rolul său în perioada celuide-al Doilea Război Mondial:

„[…] Activitatea de echipă a conduceriicomunității din care dl dr. Șafran făcea parte și«încăpățânarea evreiască» au constituit elementedeterminante ale salvării unei părți a populațieievreiești. În afara obținerii blocării «soluțieifinale» pentru evreii din România – fără a uita dejertfele din Transnistria și de pogromurile dinVechiul Regat –, prin eforturile depuse, s-autran smis deportaților alimente și medicamente,au fost recuperați numeroși orfani, au fostorganizate plecări în Palestina, s-a întreținutactivă viață spirituală iudaică”5.

În încheiere, el a subliniat importanța opereisale de filosofie religioasă etalată în numeroasevolume și articole.

La începutul alocuțiunii sale, Alexandru Șafranși-a exprimat emoția de a se afla în lăcașul în careînainte cu 55 de ani a fost întronizat ca șef rabin:

„Atunci, când domnul președinte al FCER abinevoit, acum câteva clipe, să mă conducă dinnou în acest lăcaș sfânt, am retrăit momentul cândpredecesorul său dr. Filderman, la 3 martie 1940,m-a introdus aici în acest sanctuar, ca să preiauconducerea religioasă a unei mândre și glorioasepopulații evreiești, în țara românească, și înaceeași zi, îi revăd parcă și acum, aici, pe re -prezentanții acestui mare iudaism, veniți din toateprovinciile țării ca să participe la instaurarea unuinou capitol în istoria iudaismului român”6.

După ce a adus un omagiu martirilor evrei dinRomânia, acelor „suflete sfinte”, el a insistatasupra minunii care a făcut ca majoritatea evreilorromâni din Regat și Transilvania de Sud săsupraviețuiască. „Obidiți, prigoniți, schingiuiți,jefuiți, umiliți”, ei „au rămas în viață printr-ominune de neînțeles”. El a răspuns astfel mesajuluilui Nicolae Cajal, privind noțiunea de „minune”:

„Am ascultat acum un ceas, cu mult interes șirecunoștință, expunerea ilustrului președinte alFederației Comunităților Evreiești, profesorulCajal. Mi s-a arătat care e situația actuală a obștiievreiești, care sunt perspectivele acestei obști șiam reținut, domnule președinte, nu o coincidență,o Providență: dumneavoastră ați folosit acest ter-men – minune – și în ceea ce privește viitorul, nudoar trecutul comunității evreiești din România”7. 55

Apreciind activitățile prezente ale comunității,Șafran a subliniat realizările și contribuțiaconstantă a evreilor la propășirea țării: „Sărepetăm, ca să se audă”, aceste realizări sunt„folositoare țării în care trăim”. Exprimândîncrederea în viitor, în pofida datelor demografice,el a încheiat cuvântarea cu un apel pentrupromovarea învățământului evreiesc.

Acest voiaj a reprezentat o etapă importantăîn procesul îndelungat de conștientizare atragediei trăite de iudaismul român în vremeaȘoahului. Dacă majoritatea presei a subliniat căevreii din România nu au fost expediați laAuschwitz, fapt accentuat și de AlexandruȘafran, responsabilitatea regimului Antonescu înmasacrele și deportările evreilor români nu maieste ocultată. Descrierea mișcătoare a evreilorsmulși din casele lor și deportați în sinistraTransnistrie, făcută de marele rabin Șafran în fațasenatorilor, a fost urmărită de milioane de tele-spectatori. În plus, în unele gazete, dările deseamă cu privire la vizita lui Alexandru Șafranerau însoțite de extrase semnificative din memo-riile sale, privind masacrarea evreilor, la Iași, înBasarabia, Bucovina și Transnistria.

III. A doua vizită a lui Alexandru Şafran în 1997 şi rolul lui Nicolae cajal

La doi ani de la călătoria istorică din 1995 și laun an de la difuzarea, în 1996, tot la TeleviziuneaRomână, a unui al doilea film, intitulat „Toleranțăși responsabilitate”, turnat la Geneva, Adrian Se -verin, ministrul de Externe al României, i-a tri mis

lui Alexandru Șafran, la 13 martie 1997, oinvitație pentru o vizită oficială de cinci zile,împreună cu fiica sa Esther Starobinski Șafran,profesoară de filosofie la Universitatea dinGeneva, și ginerele său Joseph Starobinski,judecător la Tribunalul din acest oraș. Înscrisoarea sa, ministrul de Externe i-a adus lacunoștință decizia Academiei Române de a-iacorda titlul de membru de onoare și pe cea aUniversității „Al.I. Cuza” din Iași, de a-i decernatitlul de doctor honoris causa.

Sosit în capitala României duminică, 15 iunie1997, el s-a întâlnit a doua zi dimineața cu con-ducerea Federației Comunităților Evreiești dinRomânia, sub președinția lui Nicolae Cajal, iarapoi cu Adrian Severin, ministrul AfacerilorExterne; seara a plecat la Bacău, orașul său natal.Marți, 17 iunie 1997, după ce s-a recules lamormântul părintelui său, gaonul Rabi BezalelZeev, Alexandru Șafran a fost primit la Primărie,unde primarul Dumitru Sechelariu i-a înmânatdiploma de „cetățean de onoare” al orașului(hotărâre luată la 26 aprilie 1996). În fața mem-brilor micii comunități evreiești actuale, el a avutbucuria de a ține o predică în sinagoga unde tatălsău și el însuși oficiaseră înainte de cel de-alDoilea Război Mondial. Miercuri, 18 iunie, laIași, exprimându-și recunoștința față de presti-gioasa Universitate „Al.I. Cuza” pentru decer -narea titlului de doctor honoris causa, el a evocatatașamentul pentru orașul natal al regretatei salesoții și pentru comunitatea evreiască locală, atâtde încercată prin teribilul pogrom din iunie 1941.

Nicolae Cajal și Alexandru Șafran (28 martie 1995)56

Discursul susţinut la Universitate, Omul în lu -mina misticii evreiești, a constituit o dezvoltarefilosofică densă privind aspectele etice alecredinței și importanța preceptelor biblice. Dupăprimirea ce i-a fost rezervată de către primarulConstantin Simirad, Marele Rabin a cinstit, la si -nagoga din oraș, memoria miilor de evrei martiri,uciși în primul pogrom gigantic al celui de-alDoilea Război Mondial.

Joi, 19 iunie 1997, a avut loc la AcademiaRomână – în această frumoasă Aulă în care neaflăm – ceremonia de acordare a titlului de mem-bru de onoare și, în același timp, punctul culmi-nant al vizitei lui Alexandru Șafran în România.Au participat, în afară de academicieni, membriai comitetului director al FCER, diplomați (întrecare, ambasadorii Elveției, Israelului și StatelorUnite), universitari, scriitori, artiști și ziariști.Profesorul Virgiliu Constantinescu, președinteleAcademiei, a deschis ceremonia făcând elogiulmarelui savant, menționând etapele traiectorieisale: alegerea ca șef rabin, la vârsta de 29 de ani;

activitatea în Senat; rolul jucat în salvareacomunității sale în timpul războiului; plecareaforțată din România, calitatea operei saleștiințifice, recunoscută prin înființarea Catedrei„Alexandru Șafran pentru studiul Cabalei” laUniversitatea Bar Ilan din Israel.

Profesorul Alexandru Surdu a rostit o Lauda-tio, punând accentul pe importanța religiei înistoria umunității, pe locul filosofilor, alteologilor și al psihologilor în lumea con -temporană și pe locul prestigios ocupat deAlexandru Șafran, ca savant și pedagog. Acesta arăspuns printr-o excepțională conferință inti -tulată Percepția divinității în Cabala, filosofie șiștiință, îndelung aplaudată, „o lecție deînțelepciune” rostită într-o „dulce și frumoasălimbă română”, așa cum s-a exprimat pre -ședintele Academiei. În aceeași zi, Marele Rabina fost invitatul lui Emil Constantinescu, pre -ședintele României, care l-a primit la reședințasa de la Cotroceni, împreună cu academicianulNicolae Cajal, care, de altfel, l-a acompaniat întoate deplasările sale. Tot Nicolae Cajal s-a ocu-pat de transcrierea cuvântării pronunțate laAcademie. În 4 iulie 1997, transmițând prin fax,pentru corecturi, textul reluat de pe bandamagnetică, înainte de publicarea în revista „Aca-demica”, el a făcut următoarea observație: „Dinnou îmi permit să vă spun că [expunerea] a avutun uriaș ecou și că se vorbește la superlativdespre text și bineînțeles despre dumneavoastră.Cele mai alese sentimente pentru dumneavoastrăși fami lia dumneavoastră și din nou exprimbucuria de a vă fi revăzut la București”. Șafran i-a retrimis textul corectat prin poșta regulată,fiindcă, notează el, „presupun că observațiunilepe care le-am notat pe paginile acestui text,reproduse prin fax, nu vor fi ușor deslușite”, șiodată cu mulțumirile sale, el reînnoiește„simțămintele de afectuoasă gratitudine”.

După reîntoarcerea la Geneva, contactele aucontinuat și s-au manifestat prin faxuri, scrisoriși convorbiri telefonice, care atestă constanțarelațiilor de afectuoasă prietenie, diferența devârstă dintre ei fiind de numai nouă ani. Țin săamintesc aici doar un fax și o scrisoare trimisede Nicolae Cajal. La data de 26 octombrie 1999,printr-un fax, îi mulțumește „cu căldură” Mare-lui Rabin pentru urările transmise cu prilejul

Nicolae Cajal și Alexandru Șafran la Iași(18 iunie 1997)

57

aniversării zilei sale de naștere (el împlineaatunci 80 de ani). Un an mai târziu, în septem-brie 2000, i-a adresat o frumoasă misivă, deaceastă dată pentru a felicita înțeleptul de laGeneva, la „împlinirea onorabilei vârste de 90de ani”:

„Cu sentimente de aleasă prețuire șiafecțiune, vă rugăm să primiți cordiale felicitărila aniversarea zilei de naștere a Eminenței Voas-tre. Împlinirea onorabilei vârste de 90 de anieste pentru noi un bun prilej de a releva neo-bosita dumneavoastră strădanie pentru pro -movarea învățăturii iudaice, pentru apărareaidentității și demnității evreilor. În anii furtunoșiai celui de-al Doilea Război Mondial și imediatdupă, când ați cârmuit obștea evreilor dinRomânia și ați smuls un tăciune flăcărilor,înfruntând riscuri ce vă primejduiau viața, v-ațiîncrustat efigia în istoria evreilor din Româniacare v-au rămas recunoscători.

În numele conducerii Federației Comu nitățilorEvreiești din România, vă dorim ani mulți, fe -riciți, în deplină sănătate și putere creatoare. Admea ve esrim! (Până la 120 de ani!)8.

După patru ani de la această scrisoare, în2004, Nicolae Cajal se stingea din viață laBucurești, urmat, doi ani mai târziu, deAlexandru Șafran, la domiciliul său din Geneva.

IV. În loc de concluzie: elemente de convergenţă

Reflectând la destinul acestor două per -sonalități proeminente ale tribului evreiesc dinRomânia, ale României, dar și ale iudaismuluimondial, am găsit următoarele elemente deconvergență, dintre care unele, fără îndoială, auîntărit relațiile de stimă și de prietenie dintre ei:

• Ambii au făcut o carieră strălucită în dome -niile lor respective. Ca rabin, grație remarcabileisale erudiții, Alexandru Șafran a elaborat o operăde filosofie religioasă de anvergură, îndeosebi îndomeniul studiilor cabalistice, cărțile sale fiindtraduse în numeroase limbi. La fel, Nicolae Cajal,medic savant de reputație internațională, a publi-cat importante lucrări științifice în reviste din țarăși de peste hotare, fiind și autorul a numeroasescrieri de popularizare a cunoștințelor medicale șibiologice. Meritele lor au fost recunoscute înRomânia de cel mai înalt for al științei și culturiiromânești: ambii au fost membri ai AcademieiRomâne, Nicolae Cajal asumând chiar funcția devicepreședinte; Alexandru Șafran a fost ales mem-bru de onoare, este adevărat, târziu, la o vârstăînaintată, la 87 de ani, din cauza unor funeste acci-dente ale istoriei.

• Ambii au avut o activitate pedagogică șididactică exemplară, rabinul Șafran în învățământulșcolar, la Bacău și București, și în învățământuluniversitar, la Geneva; doctorul Cajal la Universi-tatea de Medicină și Farmacie din București,începând din 1946, unde a fost profesor și șefulCatedrei de virusologie, între anii 1966–2004.

• Ambii au fost membri în ParlamentulRomâniei, Alexandru Șafran, senator de drept îndramaticul an 1940, iar Nicolae Cajal, senatorindependent, între 1990 și 1992, demonstrând căau putut fi nu numai savanți, ci și lideri politici.

• Ambii au jucat un rol determinant în destinulevreilor din România, Alexandru Șafran a fosttimp de opt ani (1940–1947) șeful lor spiritual, înperioada Șoahului și în anii instaurării regimuluicomunist totalitar; Nicolae Cajal a fost con -ducătorul laic, președintele FCER timp de zeceani (1994–2004), într-o perioadă de mutații, cinciani după instaurarea democrației și a statului dedrept.

• Ambii au fost angajați într-o luptă constantăpentru cunoașterea bogației spirituale a iudaismului.

Alexandru Șafran rostind discursul de receptie laAcademia Română„Percepția divinității în Cabala,

filosofie și știință” (19 iunie 1997)

58

• Ambii au combătut manifestările de anti-semitism. Alexandru Şafran a denunțat rădăcinilereligioase ale aversiunii față de evrei, el a fost uninterpelator al creștinismului, propăvăduind înacelași timp prietenia între creștini și evrei;Nicolae Cajal a fost creatorul conceptului de„realsemitism”, pe care l-a definit astfel:„Realsemitism înseamnă, în concepția mea,contribuția și atașamentul evreilor la cultura,știința și civilizația României. Mă străduiesc încontinuare să cred că am repurtat un oarecaresucces în combaterea antisemitismului, mai binezis, a antisemiților, pentru că eu nu accept ideeaunui antisemitism în rândurile poporului român.Sunt, însă, antisemiți și pe aceștia trebuie să-icontracarăm”9.

• Ambii au subliniat că o primă condiție a uneibune conviețuiri este cunoașterea reciprocă,cunoașterea „celuilalt”, ceea ce permite disparițiaprejudecăților.

• Ambii au subliniat în repetate rânduri impor-tantul aport al evreilor români la știința, cultura șicivilizația României, dar și la știință, cultură șicivilizație în general. Astfel, pentru a da un singurexemplu, Nicolae Cajal amintește că AcademiaRomâno-Americană de Științe din Statele Unite apublicat, în 1989, o listă de 211 matematicienireputați din diaspora românească, dintre care 40sunt evrei „formați și afirmați intelectual înRomânia”10.

• Ambii au iubit România și limba română,ambii au avut în mod constant o poziție de sprijinal intereselor ei, în forurile internaționale evreieștiși neevreiești. Șafran a reușit să obțină ajutoareexcepționale din partea iudaismului american și aStatelor Unite, în 1947, când foametea bântuia înRomânia. Nicolae Cajal a făcut cunoscute înstrăinătate progresele instituțiilor de cercetare dințară și, în același timp, a desfășurat o activitatesusținută ca ambasador informal al României înprocesul de aderare la NATO şi de intrare în Con-siliul Europei.

• Ambii au fost atașați tradiției iudaice, dar șispiritualității românești, care a fost pertinentdefinită de Nicolae Cajal:

„Conceptul de spiritualitate românească nunumai că nu exclude contribuția intelectuală aminorităților conlocuitoare, dar o presupune,chiar, în multe feluri. Fenomenul interacțiunii din-tre cultura majoritarilor și a minoritarilor în con -tribuția comună la edificarea unei civilizații încare libera dezvoltare a fiecăruia să fie condițiadezvoltării tuturora este esențial”11.

Dat fiind că am avut șansa de a fi cunoscutpersonal aceste două personalități, permiteți-mi săsubliniez o ultimă trăsătură de caracter care le eracomună: în relațiile interumane, ambii au avut oatitudine de respect și considerație, indiferent deoriginea și rangul oamenilor în societate. Acestfapt a fost subliniat și de dr. Aurel Vainer,președintele FCER, în omagiul pe care l-a consa-crat lui Nicolae Cajal, intitulat AcademicianulNicolae Cajal – un om al cetății”12.

bibliografie

Surse:Archives Alexandre Safran, Genève.Presă - Media„Academica”, Academia Română, 1997.„Adevărul”, 1995, 1997.„Hazionut”, Tel Aviv, 1997.„Orient Expres”, Tel Aviv, 1997.„Realitatea evreiască”, 1995, 1997.„Revista 22”, 1995, 1997.„Revue juive”, Genève, 1997.„Viața Noastră”, Tel Aviv, 1997.

Articole și volume:Constantinescu, Ștefan, „Nicolae Cajal: un inspirator de

echilibru și înțelepciune”, în Contribuția etniei iudaice la

Academician prof. dr. Nicolae Cajal

59

dezvoltarea României. Sesiune de comunicări realizată încadrul Proiectului European „Podurile Toleranței”. Coor-donator: dr. Aurel Vainer, editor: Silviu Vexler, Ed.Hasefer, București, 2014, p. 123–126.

Contribuția evreilor din România la cultură șicivilizație. Coordonare generală acad. Nicolae Cajal, dr.Hary Kuller, Ed. Hasefer, ediția a II-a, 2004.

Evrei din România. Breviar biobibliografic. Coordona-tor: dr: Hary Kuller, Ed. Hasefer, 2008.

Iancu, Carol, Alexandre Safran. Une vie de combat, unfaisceau de lumière, Université Paul Valéry, Montpellier,2007, 318 p. [tradus în limba română de Țicu Goldstein:Alexandru Șafran. O viață de luptă. O rază de lumină,Hasefer, București, 2008, 394 p.].

Iancu, Carol, Alexandre Safran et la Shoah inachevéeen Roumanie. Recueil de documents (1940–1944). Avant-Propos d’Aurel Vainer et Préface d’Andrei Marga, Ed.Hasefer, București, 2010, 607 p. [tradus în română:Alexandru Șafran și Șoahul neterminat în România.Culegere de documente (1940–1944)…, Ed. Hasefer,2010, 576 p.].

Iancu, Carol, Alexandre Safran et les Juifs de Roumaniedurant l’instauration du communisme. Documents inéditsdes archives diplomatiques américaines et britanniques(1944–1948). Préface d’Alexandre Zub, Ed. Universității„Al.I. Cuza”, Colecția „Historica-Dagesh”, nr. 4, Iași, 2016,561 p. [tradus în engleză: Alexandre Safran and the Jews ofRomania during the installation of the Communist Regime.Newly discovered documents from the American and BritishDiplomatic Archives (1944–1948). Translated by FeliciaWaldman. Foreword by Professor Alexandru Zub, Iaşi, Ed.Universităţii „Al.I. Cuza”, Colecția „Historica-Dagesh”, nr.8, 2018, 553 p.].

Şafran printre nemuritori. Volum realizat de ManaseRadnev, Țicu Goldstein, Ed. Hasefer, București, 2002, 376 p.

Tribuna Parlamentului României, Oaspeți de seamă,București, 1997, p. 153–157.

Vainer, Aurel dr., „Academicianul Nicolae Cajal – unom al cetății”, în Contribuția etniei iudaice la dezvoltarea

României. Sesiune de comunicări realizată în cadrulProiectului European „Podurile Toleranței”. Coordonator:dr. Aurel Vainer, editor: Silviu Vexler, Ed. Hasefer,București, 2014, p. 264–266.

Note

1„Interviu cu acad. Nicolae Cajal” (consemnat deManase Radnev), în Șafran printre nemuritori. Volum rea-lizat de Manase Radnev, Țicu Goldstein, Ed. Hasefer,București, 2002, p. 28.

2 Ibid., p. 27.3 Arhiva Alexandre Șafran, Geneva, Corespondențe

diverse.4 „Realitatea Evreiască”, Anul XL nr. 1 (801), 1–15

aprilie 1995, p. 6.5 Ibid., p. 7.6 Ibid.7Ibid., p. 8.8 Arhiva Alexandre Șafran, Geneva, Corespondențe

diverse.9 „Interviu cu acad. Nicolae Cajal”, op. cit., p. 30.10 Listă publicată în revista „Libertas Mathematica”,

vol. IX, din 1989.11 Contribuția evreilor din România la cultură și

civilizație. Coordonare generală acad. Nicolae Cajal, dr.Hary Kuller, Ed. Hasefer, ediția a II-a, 2004, p. 11.

12 Dr. Aurel Vainer, „Academicianul Nicolae Cajal –un om al cetății”, în Contribuția etniei iudaice la dez-voltarea României. Sesiune de comunicări realizată încadrul Proiectului European „Podurile Toleranței”. Coor-donator: dr. Aurel Vainer, editor: Silviu Vexler, Ed.Hasefer, București, 2014, p. 264–266.

60

*Profesor universitar, muzicolog

Presiunea istoriei și a străzii a făcut ca noi,românii, să devenim beneficiarii unuia dintrecele mai vechi imnuri naționale din Europa,Deşteaptă-te, române apropiindu-se ca vechime,ca descindere și ca tematică de Marseillaisafranceză, fiind considerat de Nicolae Bălcescuchiar Marseillaisa românească, la a cărei geneză acontribuit el însuși și ale cărei efecte mobiliza -toare le-a putut vedea pe câmpul de luptă, înMunții Apuseni, așa cum scrie el însuși.

În același timp, trebuie remarcat faptul căimnul nostru național reprezintă una dintre sinte-zele reprezentative ale istoriei muzicii șispiritualității românești: își trage obârșiile dincreația populară, a trecut prin notația psaltică,devenind cântec de lume, apoi marș al Revoluțieide la 1848, a însoțit semnarea Constituției la 29iulie 1848, la Râmnicu Vâlcea, a fost notat cusemne psaltice și pe portative de folcloriști aisecolului al XIX-lea, ajungând în partituri simfo-nice, de balet și de operă, în final instalându-se cuautoritatea încărcăturii acumulate de-a lungul tim-pului, ca simbol național, alături de drapel și destemă.

Mai importat rămâne faptul că a însoțit, con-tribuind la pregătirea și derularea marilor eve-nimente ale istoriei românești: Revoluția de la1848, semnarea Constituției la Râmnicu Vâlcea,Unirea Principatelor, Independența, Marea Unire,demonstrațiile anticomuniste și de eliberare dedictatura comunistă din 1987 și 1989 și s-a bucu-rat de elogiile unor mari exponenți ai culturiiromânești: Mihai Eminescu, George Enescu,I.L. Caragiale, Gavriil Musicescu, Nicolae Iorga,

D.G. Kiriac, Gheorghe Adamescu, AntoniePlămădeală ș.a.

În urmă cu un secol și trei decenii, IacobMureşianu lansa în revista sa, ce apărea la Blaj –„Musa română” (1888) – întrebarea: „Cine esteautorul melodiei Deşteaptă-te, române...?”

Este cert că la numai patru decenii de la ge -neza sa, cântecul reintrase în anonimatul dincare provenea. Este vorba despre melodie, textullui Andrei Mureșianu fiind publicat încă în 1848și intrase în conștiința mulțimilor din cele trei„țări” române. Întrebarea lui Iacob Mureșianuvenea în anul în care se serbau 40 de ani de larevoluția pașoptistă din Transilvania și avea învedere melodia ce a însoțit lupta revoluționarilordin Munții Apuseni din 1848–1849.

După lansarea întrebării lui Iacob Mureşianuau început presupunerile legate de autoratulnemuritoarei melodii. S-a ajuns la 12 variantede răspunsuri, cele mai multe fanteziste,năstrușnice și îndepărtate de adevărata istorie anemuritorului cântec pașoptist, istorie reconstitui-bilă din documente și atestări ale prezenței lui îndiferite manifestări politice, sociale, culturale,artistice etc., bucurându-se și de traduceri în multelimbi europene.

Printre presupuşii autori ai fulgerătoareimelodii a figurat inclusiv creatorul incendiare-lor versuri, deși se știe că Mureșanu nu eramuzician și, în 1848, era în căutarea unei melodiipe structura căreia să poată crea versurile desti -nate idealurilor revoluției din Transilvania.

De asemenea, s-a ajuns la o extremă foarteîndepărtată, total nerealistă, fiind presupus ca

Deșteaptă-te române... – atestări și documente (I)

Vasile Vasile*

Documente și opinii

61

autor al melodiei un compozitor boem nenomina-lizat. Este una dintre versiunile fantasmagoricecare au fost postate pe internet de anonimi și necu-noscători. Aşa cum arătam în studiile extinse,publicate de revista Academiei Române – Studii şicercetări de istoria artei1 şi de Studii și articolede istorie2, s-a ajuns chiar la afirmaţii nu numaineverosimile, dar şi fanteziste, de tipul celei careîl consideră pe Anton Pann „orchestratorul”nemuritoarei melodii, care ar fi fost cântatăprima dată la Râmnicu Vâlcea, la Ploieşti, la Bra-şov, sau în Bucovina și în alte părți. Susținătoriiunei asemenea presupuneri cred că „întăresc”autoritatea – foarte clar conturată în recentamonografie ce i-am închinat-o împreună cu Edi -tura Academiei3 –, dar nu știu că nici contempo-ranul său, Beethoven, nu a învățat această dis -ciplină, orchestrație, decât din partiturile con -temporanilor și înaintașilor lui. De unde să fiînvățat „finul Pepelei cel isteț ca un proverb”, cares-a considerat tot timpul vieții sale „dascălul școliide muzichie” din București, orchestrația și la cei-ar fi folosit?

Adevărul este că melodia s-a cântat în toatecentrele menționate şi în multe altele, vădindu-şide la începuturi aderenţa la marele public şicunoscuta-i trăinicie. Ceea ce se uită cu preamultă uşurinţă este faptul că melodia a fost cân-tată mai întâi de revoluţionarii transilvănenidin Munții Apuseni, aşa cum rememorează Ni -colae Bălcescu.

„Căutările” autorului melodiei au ajuns lacompozitorul ceh Bedřich Smetana, doar pentrucă poemul său simfonic, Vltava, are la bază omelodie în ritm ternar, cu un incipit anacruzic șicu o melodică oarecum apropiată de cea a cânte-cului românesc. Oare acesta să fie compozitorulboem amintit, presupus autor al melodieiromânești? Cert este faptul că doar ritmul ternar șiînceputul anacruzic pe cvartă sunt elementelecomune, traseele melodice fiind diferite.

S-a vehiculat mult și s-a susținut cu încrânce-nare atribuirea melodiei lui Gheorghe Ucenescu,susținătorii neștiind sau nevrând să știe că psaltulavea, în 1848, numai 18 ani și abia peste trei aniva deveni elevul lui Anton Pann întru alepsaltichiei. Cunoștea, probabil din practica orală,o bună parte a cântecelor de lume antonpannești,inclusiv Din sânul maicii mele.

Restul ipotezelor referitoare la „autorul”melodiei Deșteaptă-te, române va face obiectulaltor pagini, mai ales că între timp au fost scoasela iveală documente ce infirmă categoric fantas-magoriile de tipul celor menționate.

În ultima vreme se înregistrează tot mai multeşi mai antrenante, dar, din păcate, sterpe,dispute privind „istoria” imnului nostru naţio-nal, Deşteaptă-te, române. Unele dintre ele tră-dează calitatea de pledoarii determinate de patrio-tismul local, dovedind revenirea, bănuiesc invo-luntară, dar în necunoştinţă de cauză, la mai vechipresupuneri care între timp au fost amendate șichiar contrazise și abandonate, unele perpetuate,deoa rece refuză documentarea la zi și preiau doarfrânturi de date, trunchieri de documente și măr-turii. Mai multe emisiuni de televiziune și chiararticole de un diletantism reprobabil, încriminatela vreme de specialiști de anvergură, în frunte cuprofesorul universitar Grigore Constantinescu,„au aruncat în derizoriu” – cum se exprima perti-nentul muzicolog citat – originea și semnificațiileimnului național.

Mai gravă este proiectarea acestor derute înactivitatea educațională, care are ca rezultat faptulcă tot mai puțini români știu și pot cânta imnulnațional, așa cum își cântă imnul lor cetățeniiaparținând altor naționalități europene. Am încă înmemorie momentul istoric în care tinerii româniau ieșit în stradă determinând demisia guvernului,dar nu au putut cânta decât două dintre versurilenemuritorului Deșteaptă-te române. În aceeașiperioadă un post de televiziune a transmis scenamemorabilă în care sportivii echipei germane,învinși într-un meci în Franța, cântau, în limbafranceză, La Marseillaise, imnul național alFranței, cu care imnul românesc are o istorieapropiată și o linie de descendență. Ca o adevăratăcompensație a fost intonarea imnului de către celecâteva mii de români, la încununarea succesuluiSimonei Halep pe stadionul Roland Garros, dinParis.

Principala vinovată pentru această situațiedeplorabilă privind necunoașterea și nepracticareaimnului național este școala și în primul rând diri-guitorii ei. O variantă anterioară a actualei pro -grame analitice oficiale pentru Educație muzicalămenționa printre conținuturi „povestea imnuluinațional”, înlocuită, la insistența mea, cu „istoria62

imnului național”, argumentându-i autoruluidocumentului curricular că respectiva creație,reprezentativă pentru România de astăzi și deaproape două sute de ani, nu este o „poveste” cufeți-frumoși și Baba Cloanța, ci are o istoriesusținută de dovezi – este drept, greu de găsit –dar descoperite în cea mai mare parte și care tre-buie luate în seamă, fiind vorba despre un simbolal naționalității noastre, „proiectat” în urmă cuaproape două secole și susținut de mari eveni-mente istorice naționale.

Cele mai recente manuale de Educație muzi-cală pentru învățământul general românesc tra -tează cu indiferență sau cu superficialitate pro -blema imnului național, deși este firesc ca el să fieînvățat în școală, fiind prevăzut de programa ana-litică. Oare unde, decât în școală, se învațăsimbolurile naționale, între care la loc de cinste seașază imnul național?

Unul dintre manualele destinate elevilor declasa a V-a, intrat în școli din toamna anului 2017,semnat de Florentina Chifu și Petre Ștefănescu,ignoră cu desăvârșire imnul național, deși estemenționat în programa oficială și mi se pare nor-mal să existe în orice manual de specialitate și maiales în memoria celei mai tinere generații, pentrua nu rămâne numai în Constituție, unde-și are unloc bine stabilit, cu precizări ulterioare privindlocul lui în activitățile educaționale, inclusiv înmanualele școlare.

Celălalt manual, semnat de Anca Toader șiValentin Moraru, rămâne tributar primei variantea programei, vorbind despre „povestea” imnuluinațional, din care elevii înțeleg că un soi de„manelist”, pe nume Andrei Mureșanu, s-ar fi tre-zit cântând printr-o grădină din Brașov Deșteap - tă-te române, ignorând faptul că nașterea cântecu-lui s-a produs ca urmare a unei decizii a conducă-torilor Revoluției de la 1848 din Transilvania, căs-a cântat de către grupul de revoluționariprezenți la brașov, Nicolae bălcescu, gheorgheMagheru, Ion c. brătianu, cezar bolliac,Andrei Mureșanu, cărora s-a alăturat gheor-ghe Ucenescu, cel care le-a reamintit cântecul încirculație la acea vreme, Din sânul maicii mele, peversurile lui Grigore Alexandrescu și cu o melodiepopulară auzită de Anton Pann, după toateprobabilitățile, în zona subcarpatică a Munteniei.S-a cântat apoi de revoluționarii ardeleni în

Munții Apuseni și la semnarea constituției laRâmnicu Vâlcea, cu participarea lui Pann și apoiîn marile evenimente pregătitoare ale Marii Uniri:la chișinău (27 martie 1918) la cernăuți (28noiembrie 1918) și la Alba Iulia (1 Decembrie1918).

Am înaintat Centrului Național de Evaluare șiExaminare și Ministerului Educației Naționalepropunerea de retragere din școli a acestui dinurmă „manual” care se dovedește antipatriotic,antieuropean, antiștiințific și antipedagogic.

Antipatriotic, deoarece aruncă în derizoriuunul dintre simbolurile României, ce va împlini încurând venerabila vârstă de 200 de ani, apropiin-du-se de vechimea veteranelor imnuri naționaleeuropene, preluând în manualul citat denumireacomunistă „imn de stat”.

Antieuropean, deoarece elevii nu află nimicdespre legăturile imnului nostru național cu celfrancez, nici detalii despre acesta din urmă, oridespre relațiile dintre cele două revoluții, și nicidespre Imnul Uniunii Europene, confundat cusemnalul Uniunii Europene de Radio, prezentatcu titlul Eurovision și cu un text în totalădiscordanță cu semnificațiile inițiale și actuale alemelodiei.

Antiștiințific, pentru că eludează cercetărilede peste un secol, semnate de autorități nominali-zate în continuare, preluând de pe internet datefalse, amatoricești. Din forma în care este prezen-tat imnul național în manual, elevii înțeleg căDeșteaptă-te, române ar fi apărut ca oricaremanea, ignorând faptul că elaborarea marșuluiRevoluției de la 1848 din Transilvania s-a făcut înurma eforturilor și deciziei unora dintre conducă-torii ei; la lansarea lui au participat amintițiibălcescu, Magheru, bolliac, brătianu, alăturide Andrei Mureșanu și gheorghe Ucenescu.S-a cântat apoi de către revoluționarii români șimaghiari, în Munții Apuseni și apoi la semna-rea constituției, în iulie 1848, la Râmnicu Vâl-cea, în fruntea celor care cântau aflându-se însușiAnton Pann.

Încadrat în lecție cu titlul arbitrar, mai curândal unei lecții de istorie, 1 Decembrie – ZiuaNațională a României (p. 44), și preluând din pro-grama, anterioară celei oficializate, titlul Povesteaimnului, textul prezentat nu face nicio referireasupra legăturii dintre titlul lecției și imnul 63

național, nu amintește entuziasmul înflăcărat alrevoluționarilor din Apuseni, nici momentul de laRâmnicu Vâlcea, la semnarea Constituției și nicial unioniștilor de la Chișinău (27 martie 1918), dela Cernăuți (28 noiembrie 1918) și de la Alba Iulia(1 Decembrie 1918), nici despre Ziua ImnuluiNațional. Revolta de la Brașov, amintită înprezentare, este datată eronat, în 1989, eadesfășurându-se în realitate în 1987.

caracterul antipedagogic al manualului estedat nu numai de erorile și de omisiunile semna -late, dar se reflectă mai pregnant în contrazicerileinformațiilor date elevilor. Ce să înțeleagă eleviide numai 11 ani din forma în care este prezentat înmanualul incriminat imnul național care-ireprezintă și pe ei? După ce, la începutul manua-lului (p. 3), se precizează că muzica imnuluinațional este „după Anton Pann”, în lecția înca-drată în unitatea IV, Măsurile, fără nicio legăturăcu titlul menționat, 1 Decembrie – Ziua Naționalăa României, autorii manualului afirmă că în varaanului 1848 „dintr-o grădină a unei case dinȘcheii Brașovului se aude un bărbat cântând cuînsuflețire Deșteaptă-te, române”. Apoi, „mane-listului” Andrei Mureșanu i se pune la îndoialăautoratul asupra melodiei imnului, manualul afir-mând (p. 44): „Nu știm cu certitudine cine a com-pus muzica imnului nostru: poate însuși poetul,poate Anton Pann, poate Gheorghe Ucenescu”.După aceste bâlbe și erori, la pagina 46 li se cereelevilor să „numească” ei compozitorul imnuluiDeșteaptă-te, române și să realizeze „o fișă deportofoliu în care să noteze câteva informații des-pre imnul național al Franței, La Marseillaise”,fără să se vorbească în manual nimic despre el,deși este nominalizat de programă, și mai alesdespre legăturile dintre cele două imnuri și desprecele două revoluții din Europa.

Adevărul este contrariul, dar nu-l cunosc auto-rii manualului și nici evaluatorii lui, datele cărțilorși studiilor semnate de Gavriil Musicescu (1895)4,Ion Popescu-Pasărea (1912)5, Mihail Poslușnicu(1924 și 1928)6, Sterie Stinghe (1933)7, IlarionCocișiu (1940)8, George Breazul (1943)9, Octa-vian Lazăr Cosma (1972)10, Gheorghe Ciobanu(1973)11, Viorel Cosma (1978)12, MirceaȘtefănescu (1984)13, Vasile Vasile (1995)14, IoanAurel Pop (2017)15 ș.a., fiind omise în favoareafalsului, servit de informații aruncate în vânt de

un anonim iresponsabil, pe internet. Sunt încăl-cate elemente de logică: Andrei Mureșanu nuera muzician și Gheorghe Ucenescu însuși –care abia peste trei ani va învăța notația muzi -cală de la Anton Pann! – notează că poetul era încăutarea unei melodii adecvate pentru momentulrespectiv.

În studiul citat, Ion Popescu-Pasărea observacă versiunea transilvăneană este mai lentă, iar ceadin Regat devenise marş. Atrage atenția faptul căprofesorul brașovean Sterie Stinghe numea în stu-diul său, din 1933, Deșteaptă-te române „imnulnostru național” găsit în Ms. 3497 BAR – Carte decânturi, cu note de psaltichie, scrise de G. Uce-nescu, student al domnului Anton Pann, la 1852,pagina 266, „în forma lui originală” și la pagina191/2 cântarea Din sânul maicii mele... a căreimelodie „a fost împrumutată, aproape întocmai”,pentru poezia bardului nostru național, Andrei(u)Mureșanu, transcriind însemnarea lui Ucenescu șinotația psaltică a melodiei, urmată de transcriereape portative (cu ambele variante de text), reali zatăde editorul documentului, muzicologul Vasile D.Nicolescu.

Pentru a simplifica lucrurile şi a face loc unordate confirmate documentar referitoare la geneza,„evoluţia” şi prezenţa cântecului în viaţa politicăşi culturală românească, voi porni de lainvestigațiile și constatările lui george breazul,rezultate din parcurgerea unui vast terendocumentar și bibliografic, adunat cu migală de-alungul vieții. Am pornit pe firul documentelor șiatestărilor, îndemnat de ilustrul și complexulmuzician care a fost atras de subiect, din păcate latimpul său nefiind posibilă publicarea detaliată aconstatărilor sale, fiind obligat să se rezume la unextras, publicat în 1943. El găsea în emblemamuzicală a revoluției pașoptiste o „expresie muzi-cală proprie” a vremurilor „noi și înnoitoare pecare le trăim” și nu numai un „imn reprezentatival redeșteptării naționale pretutindenea pe undetrăiesc românii”.

Preocupat de subiect, George Breazul fișeazădouă melodii din repertoriul de crăciun şi deAnul Nou, foarte apropiate de cea a cânteculuide lume ieșit din pana lui Anton Pann cu versu-rile publicate în 1838 de Grigore Alexandrescu,Din sânul maicii mele. 64

Cele două melodii nu sunt identice, prima, dinAninoasa, Dâmbovița, culeasă de Gheorghe Cucu,având cea mai îndepărtată structură arhitectonicăși în care fraza inițială, repetată, are câtevadeosebiri față de cea din cântecul de lumepannesc Din sânul maicii mele.

Cea aflată în circulație în comuna argeșeanăCerbu, culeasă de George Breazul, cuprinde toatemotivele din prima parte a melodiei anton -pannești, având o structură fixă.

Analiza celor două piese relevă deosebiri detext, deși au aceeași funcție, confirmând largacirculație a melodiei și servind un alt argumentîmpotriva ipotezei descendenței cântecelor de sor-covă din cel de lume Din sânul maicii mele.

Cronologic, ele sunt precedate de variantaculeasă de Ilarion Cocișiu, prezentată mai întâi înstudiul publicat de revista „Academica”16 și con-sacrat procesului de românire a cântării de strană.Cu siguranță, lui George Breazul îi era cunoscutăși varianta melodică găsită de Ilarion Cocișiu în1933, cel care atrage atenția supra posibilelor ori-gini ale melodiei cununate de Anton Pann cu ver-surile lui Grigore Alexandrescu.

Versiunea melodică descoperită de IlarionCocișiu – consemnată ca fiind cea mai veche, înordinea datei culegerii, între cea a lui Cucu și ceaa lui Breazul – atrage atenția prin ritmul punctat,care o apropie și mai mult de cea din cântecul delume Din sânul maicii mele.

Dacă primele dintre versiunile populare citateprovin din două comune învecinate, din zona

Albotei, prima este dintr-o altă vatră folclorică,situată în vecinătatea orașului Târgoviște.

Este evident faptul că cele trei melodii dinrepertoriul sărbătorilor de iarnă au comun cu cân-tecul de lume doar prima parte a melodiei aces tuiadin urmă, viitorul urmând să ofere și sursa celeide-a doua părți a cântecului Din sânul maiciimele, dacă există și nu cumva este o dezvoltare/adaptare datorată lui Anton Pann.

Important, din punctul de vedere al acesteianalize, rămâne faptul că descendența melodieicântecului de lume Din sânul maicii mele din celeale repertoriului de Crăciun, din zona subcar paticăa Munteniei, este susținută de ambii buni cunos-cători ai creației populare românești: GeorgeBreazul și Ilarion Cocișiu, cărora se vor adăuga șialte glasuri neafectate de patriotism local și careau citit cu răbdare și logică detaliile oferite deînsemnările lui Gheorghe Ucenescu, de amintirile

Fișa nr. 30r-v din fondul George Breazul – Biblioteca Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor

Fișa nr. 387bis din fondul George Breazul – Biblioteca Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor

Melodie de Anul Nou din Broşteni, Argeş, culeasă de Ilarion Cocişiu la 16 decembrie 1933

65

lui Nicolae Bălcescu și de documentele oficialedin iulie 1848, de la Râmnicu Vâlcea. Dacăaceastă ipoteză, anticipată de George Breazul,Ilarion Cocișiu și alți specialiști ai domeniului seconfirmă, putem discuta despre faza folclorică amelodiei cuprinzând in nuce traseul melodic pecare Andrei Mureșanu va concepe versurile saledin poezia Un răsunet.

S-au înregistrat și voci tentate a susține par-cursul invers al melodiei: trecută prin pana luiAnton Pann, melodia s-ar fi „transferat” în reper-toriul de Crăciun. Un asemenea transfer estemenționat, dar spre repertoriul nupțial, fiind înre-gistrată ca melodie instrumentală, lăutărească,practicată în drumul alaiului nunții spre bisericaunde se săvârșea cununia religioasă. Aici poate fivorba despre o circulație lăutărească influențată șide publicațiile sfârșitului secolului al XIX-lea, încare își face loc melodia. În plus, Anton Pannnu-și revendică autoratul asupra melodiei cu tex-tul lui Alexandrescu și nici al celei cu textul luiMureșanu, deși la Vâlcea el a făcut parte dintreinterpreții piesei.

Împotriva acestei legături pledează faptul cămelodia este culeasă, este drept, după un secol, nudin Transilvania – unde s-a născut și și-aconfirmat destinația de cânt revoluționar,Deșteaptă-te, române –, ci din zona subcarpaticăa Munteniei, din două vetre folclorice învecinate,Dâmbovița și Argeș, cunoscute lui Anton Pann, șinu din zona urbană, ci din cea rurală. Nu poate fitrecut cu vederea spiritul conservator al colindei,consemnat de răspunsurile la chestionarele luiNicolae Densușianu: „Nu este permis a seschimba ceva în cuprinsul textelor, nici a omiteanumite părți, nici a adăuga ceva”17.

Urmând filmul genezei și al evoluțieicântecului pașoptist Deșteaptă-te, române trebuiemarcat următorul stadiu: melodia din repertoriulsărbătorilor de crăciun și Anul Nou cunoscută,probabil, de Anton Pann, este cununată de psaltcu o parte din versurile poeziei lui grigoreAlexandrescu, Adio la Târgoviște.

Iosif Naniescu, canonizat recent SfântulIerarh Iosif cel Milostiv, mitropolitul Moldovei,care era și muzician, așa cum am demonstratîn tr-un studiu apărut în celălalt mileniu18, deţineamanuscrisul lui Anton Pann, în care melodia vii-torului imn al renaşterii naţionale şi a actualului

imn național însoţea prima variantă literară, ceacu versurile lui Grigore Alexandrescu din poeziapatriotică intitulată Adio la Târgovişte şi din carevalorifică doar strofele, începând cu cea cuprin-zând versul devenit titlu Din sânul maicii mele...

Se înregistrează astfel o nouă versiune amelodiei cununate de Anton Pann cu versurilepoetului contemporan, publicate în anul 1838,pe carura căreia va fi croit viitorul imn național,versiune publicată de Gavriil Musicescu în re vista„Arta” din 189519.

Am prezentat pe larg revista într-un materialcvasimonografic, subliniind faptul că Musicescuși-a găsit în redactorul ei, Titus Cerne, unsusținător avizat și autoritar al ideilor sale inova-toare ce au dus la statuarea armoniei modale a pre-lucrărilor de melodii populare20.

În apelul adresat celor care puteau furniza datedespre obârșiilor melodiei actualului imn na -țional, Musicescu pornea de la faptul că la aceavreme nu se cunoștea adevăratul autor al melodieice intrase în conștiința românească și elogia preo-cuparea revistei lui Iacob Mureșianu, „MusaRomână”, ce apărea la Blaj, pentru aflarea adevă-rului. În continuare, Gavriil Musicescu cita presu-punerea lui Iacob Mureșianu: „Melodia pentrupoesia Deșteaptă-te, române (i)e făcută de nemu-ritorul Andrei Mureșanu” și lăuda revista pentru„apelul ce faceți ca cei ce cunosc detaile să vi lecomunice, adică, cam pe când și în ce împrejurări

Relativ la „Deșteaptă-te, române”, de Musicescu; în: „Arta”, Iași, An IV, nr. 1, ianuarie 1895, p. 4566

s-a făcut atât poesia, cât și melodia; de cine șiunde s-a executat mai întâi?” etc.21

Musicescu mărturisește că știa ceva despretoate acestea dar „nu mi-am permis să mă hazar-dez a vorbi și în lume” și remarca marea diversi-tate de prezentare, fiecare armonizator „l-a scriscum l-a(u) ajutat cunoștințele sale muzicale”22.

Muzicianul ieșean a fost preocupat de cântec„mai mult decât oricare din acele melodii” și-linclude în cele 12 Melodii naționale, „dar nuputeam afla originea sa deși m-am adresat la mulțid-ni transilvăneni”, semnalând „nepotrivireaconținutului melodiei cu conținutul textului”23.Prin profesorul V. Burlă și-a procurat cântecul dela Sibiu, prin 1884–1885 și l-a publicat în 1890„fără a spune de cine (i)e melodia, crezând căpoate măcar astfel(iu) se va ivi cineva și va spuneautorul. Dar nu!” Participând la o repetiție a Coru-lui Mitropolitan, în anii 1887–1890, când s-acântat și Deșteaptă-te, române, auzind cântecul,mitropolitul Iosif „îmi atrage atențiunea asupramelodiei, că nu (i)e așa și că nu aceste(a) suntcuvintele cele adevărate ale (i)ei”24.

La întrevederea solicitată înaltului ierarh,Musicescu a ascultat și a transcris varianta Dinsânul maicii mele, pe care o publică în revistaieșeană „Arta”.

Mitropolitul Iosif Naniescu îi furnizează luiMusicescu detaliile încredințării de către AntonPann a manuscrisului cântecului: „Pe când eram

diacon tânăr la Episcopia din Buzău, protectorulmeu, fericitul episcop de Buzău, Chesarie, apre -ciind talentul meu la cântare, m-a trimis laBucurești ca să ascult pe maeștrii cântărilorbisericești din timpurile acele. Aceasta a fost înseptemvrie 1839. Instalându-mă în mitocul epis-copiei Buzăului (…) a venit la mine răposatulAnton Pann, cu care am făcut cunoștință și priete-nie. În una din zilele lunei septemvrie 1839 elmi-a scris cu mâna lui acest cântec în no -tațiunea psaltichiei, pe cuvintele poetului Gr.Alexandrescu. Manuscriptul original îl păstrez șiazi”. La insistențele muzicianului ierarhul „a bine-voit a-mi hărăzi acel manuscris, cu următoareanotă: «Poezia de față, versurile Din sânul maiciimele, cu melodia pe notele bisericești, este scrisăde însuși mâna răposatului Anton Pann, care mi-adat-o mie când am făcut cunoștință cu el întâiadată, în anul 1839, la începutul lunei septemvrieîn București, unde mersesem pentru oarecaretrebuință din Buzău, aflându-mă atunci diacon laEpiscopie. 1894, iunie 22 semnat †Iosif Mitropo-lit Moldovei»”25.

Urmează descrierea manuscrisului ce conținemelodia notată „pe o hârtie vânătă cu linii în apaei”, cu precizarea: „Că această melodie este origi-nea melodiei Deșteaptă-te, române, nu poate finicio îndoială. Singurul lucru rămâne de cercetatși probat, dacă ea este compozițiunea lui AntonPann, sau și el o cunoștea de mai înainte de laalții?”

Gavriil Musicescu Relativ la Deșteaptă-te, române; în: „Arta”, Iași, An IV, nr. 1, ianuarie 1895, p. 47 67

Așa cum am văzut, răspunsul la întrebarea luiMusicescu va veni peste o jumătate de secol, etno-muzicologii Ilarion Cocișiu și George Breazulîntâlnindu-se pe aceleași coordonate spirituale șitranscriind pe portative melodiile care circulau înmediul folcloric, în zona subcarpatică a Munte-niei, citate mai sus, una fiind descoperită deGheorghe Cucu.

În continuare, Musicescu subliniază: „Că nu efăcută de Andrei Mureșanu, cred că ar fi de prisosa mai spune, căci poezia lui Deșteaptă-te, românee din 1846 (?), pe când melodia exista la 1839 pecuvintele lui Grigorie Alexandrescu, pe care lecaracterizează de minune”26.

În finalul articolului, Musicescu mai lanseazăo întrebare, ce exclude presupusul autorat al melo-diei, atribuit poetului, și sesizează neconcordanțadintre melos și poesis: „Oare Andrei Mureșanucând a scris admirabilele sale versuri Deșteap tă-te,române avea intențiunea a plânge soarta poporuluiromân și a-l îndemna să sufere nedreptățile șijugul străin sau, din contră, descriind pozițiuneanenorocită și cauzele care au produs-o, îl îndemnasă-și croiască o altă soartă?”, optând pentru a douavariantă, „eu nu cred că Mureșanu, inspirat deasemenea sentimente, cu sufletul plin de indignareși gata la orice sacrificii, să fi făcut o melodie așade nepotrivită ideilor exprimate prin poezie, sausă fi consimțit măcar ca să le puie o melodie pre-cum aceea pe care se cântă astăzi Deșteaptă-te,române, la apelul ce el face către iubiții săiconcetățeni, ca să-și croiască o altă soartă, sau denu, mai bine să moară!”

Prestigioasa revistă ieșeană condusă de isto-ricul A.D. Xenopol, „Arhiva”, preia conținutularticolului lui Gavriil Musicescu din revista „Arta”,mai puțin transcrierea melodiei, și subliniazăobservația mitropolitului moldovean privind origi-nea cântecului pașoptist Deșteaptă-te, române.

Editorul revistei ține să precizeze: „Estecunoscută de toată lumea aria pe care se cântă ves-tita odă a lui Andrei(u) Mureșanu Deșteaptă-te,române și oricine a putut să fie izbit de tonuriletragice și trăgănate ce par așa de nepotrivite cueroica inspirație, ca cântul de indignare și de răz-vrătire a lui Mureșanu. Pentru orice om cugetător,aria aceasta aplicată la cuvintele de foc ale bardu-lui transilvănean, părea o gâcitoare neînțeleasă. Săcaută de unii a să explica lucrul așa, că poporulromân a fost atât de împilat și de schingiuit, încâtchiar și cântecul său de răzvrătire tot pe un tonmoale și trăgănat, pe un fel(iu) de doină trebuia săfie redat”27.

Articolul anunță că Musicescu „a avut ferici-rea a găsi dezlegarea acestei gâcitori. D-sa a pro-bat într-un chip neîndoielnic în no. 2 al revisteimuzicale „Arta” (…) că aria pe care se cântăDeșteaptă-te, române nu este compusă anumepentru această poezie, ci e o adaptare a unuicântec de lume (…) cu totul nepotrivit pe

Relativ la Deșteaptă-te, române, de Musicescu; în: „Arta”, Iași, An IV, nr. 1, ianuarie 1895, p. 48

Notiți Aria lui Deșteaptă-te, române; în: „Arhiva”,Iași, An VI, nr. 1 și 2, ian.-feb. 1895, p. 22368

Din sânul maicii mele – Ms. 693, ff. 26r-v fond George Breazul, transcrierea îi aparține

cuvintele lui Mureșanu” și citează textul lui Musi-cescu despre semnalarea mitropolitului Iosif,trimițând și la notele muzicale ale melodiei.

În 1850, Anton Pann includea notele și textulcântecului de lume în broșura a II-a a Spitaluluiamorului, republicată apoi și în ediția din 1852,doar cu o altă așezare a rândurilor.

Manuscrisul oferit lui gavriil Musicescu nueste singurul document ce atestă circulația melo-diei cununate de Anton Pann cu versurile lui

Alexandrescu în forme orale și scrise. GeorgeBreazul achiziționase un manuscris datat în 1838,în care apare melodia lui Anton Pann îngemănatăcu textul lui Alexandrescu, tipărit în „Curierulromânesc” nr. 52 din 4 august 1832. Este manu -scrisul aflat în prezent în fondul eminentuluimuzicolog, nr. 693 – Adunare de vreo câteva ver-suri desfătătoare – care are pe filele 26v–28r cân-tul nr. 26, în glasul al V-lea, alternând ritmul binarcu cel ternar, acesta din urmă realizat prin cumu -larea a două gorgoane sau a unui gorgon asociatcu înjumătățirea determinată de apropierea epis-trofului de elafron.

Savantul extrăsese din Ms. 3244 BAR o ver-siune melodică total deosebită de cea cunoscută,care se va asocia cu nemuritoarele versuriDeșteaptă-te, române, noua melodie fiind în gla-sul VIII trifonic. Scris pe la 1835, de AxinteRoșcu(lescu), protopsalt la „Sfântul Spiridon” dinIași (1834–1837), manuscrisul, intitulat Câtevairmoase ce se cântă după masă, și trecut și prinmâna lui Eminescu, așa cum am arătat în lucrareaconsacrată muzicii în viața și în creația lui Emi-nescu28, cuprinde cântece de lume pe versuri depoeți moldoveni, dominând cele ale lui GheorgheAsachi. Melodia apare și cu un titlu interesant, darși enigmatic „A vrednicului de milă Taga”(?) șiare doar șapte din cele 16 strofe.

circulația orală a melodiei cu versurile luiAlexandrescu este explicată și prin variantele în

Din sânul maicii mele, din Spitalul amorului,broșura a II-a, 1850, p. 144

69

care elemente melodice, ritmice și ritmico-melo-dice sunt mai mult sau mai puțin diferite; în unelemanuscrise apar numai strofele literare, deși lacelelalte piese este consemnată și muzica. Estecazul Manuscrisului 696 din același fond GeorgeBreazul, provenit de la Iordache Râșcanu, care seiscălea ca proprietar al cărții, la 8 aprilie 1844. Înacest manuscris numit Kostaki, după însemnareanumelui copistului, care poate fi și al unuia dintreproprietari, apare cântecul Din sânul maicii mele,fără note și cu o evidentă moldovenizare a unorcuvinte, după cum se poate vedea și dinurmătoarele versuri: „Din sânul maicii mele,Născut din griji, necazuri,/ Tristări mi-au fostleagăn,/ Cu lacrămi m-am hrănit./ Ale mării re -pede/ groaznice valuri/ De vântul relii soarte/ Prinstânci am fost izbit./ Acum dar pretutindeni/Întorc(u) a me(a) videre/ Și ochii mulțemire/ Deloc nu întâlnesc./ Căci nimenea nu-m(i) sâmte/Cumplita me(a) dureri/ Și oamenii spre mine/Trecând, mă ocolesc...”

Note

1 Vasile, Vasile – Vârstele imnului „Deșteaptă-te,române”; în: Studii şi cercetări de istoria artei, Seria „Tea-tru, Muzică, Cinematografie”, tom 43, București, EdituraAcademiei Române, 1996, p. 25–52.

2 Vasile, Vasile – Deşteaptă-te, române (legendă şiistorie); în: Studii şi articole de istorie, Bucureşti, An LXII,s. nouă, 1995, p. 140–144.

3 Vasile, Vasile – Anton Pann personalitate complexă amuzicii și a culturii românești, București, Editura Acade-miei Române, 2017.

4 Musicescu, Gavriil – Relativ la Deșteaptă-te, române;în: „Arta”, Iași, An IV, nr. 1, ianuarie 1895, p. 45–50; NotițiAria lui Deșteaptă-te, române; în: „Arhiva”, organulsocietății istorice și literare din Iași, An VI, nr. 1 și 2, ianua-rie-februarie 1895, p. 223–226.

5 P(opescu)-Pasărea, (Ion) – Origina melodieicântecului național „Deșteaptă-te, române”; în: „Cultura,București”, An 11, nr. 4, aprilie 1912, p. 78–81.

6 Poslușnicu, Mihail Gr. – Deșteaptă-te, române; în:„Revista Profesorilor de Muzică”, (Botoșani), An I, nr. 4/1924, p. 1; Idem – Istoria musicei la romani, București, Car-tea Românească, 1928, p. 406.

7 Stinghe, Sterie – Deșteaptă-te, române – în forma luioriginală și Din sânul maicii mele; în Țara Bârsei, Brașov,An V, nr. 6, noiembrie-decembrie 1933, p. 519–522.

8 Cocișiu, Ilarion– Sorcova; în: „Axa”, București, AnIX, nr. 44, 28 decembrie 1940.

9 Breazul, George – Cronica muzicală Sub zodia lui„Deșteaptă-te, române”; în: „Gândirea”, București, AnXXII, nr. 7, august-septembrie 1943, p. 416–421; studiuapărut postum, în formă trunchiată, în: Breazul, George –Pagini din istoria muzicii romanești, vol. II, ediție îngrijităși prefațată de Gheorghe Firca, București, Editura muzicală,1970, p. 249–251.

10 Cosma, Octavian Lazăr – Codex moldovenesc din1824; în: „Muzica”, București, An XXII, nr. 5, mai 1972,p. 13.

11 Ciobanu, Gheorghe – Cântece revoluționare șipatriotice din perioada anului 1848; în: „Muzica”,București, An XXIII, nr. 7, iulie 1973, p. 19; republicat înStudii de etnomuzicologie și bizantinologie, vol. II,București, 1979, p. 200.

12 Cosma, Viorel – De la Cântecul zaverei la Imnurileunității naționale, Timișoara, 1978.

13 Ștefănescu, Mircea – Cântecul revoluționar șipatriotic românesc, București, 1984, p. 125-135.

14 Vasile, Vasile – Deșteaptă-te române! – st. cit., loccit.; Idem – Vârstele imnului Deșteaptă-te române – st. cit.,loc cit.

15 Pop, Ioan–Aurel – Identitatea românească,București, Editura Contemporanul, 2017.

16 Vasile, Vasile – Procesul de românire a cântări destrană de la înaintașii lui Filothei sin Agăi Jipei la AntonPann; în: „Academica”, București, An XXVII, nr. 321–322,iulie-august 2017, p. 64.

17 Fochi, Adrian – Datini și eresuri de la sfârșitul seco-lului al XIX-lea, București, Editura Minerva, 1976, p. 85.

18 Vasile, Vasile – Iosif Naniescu – reprezentant deseamă al muzicii psaltice, în: „Muzica”, Bucureşti, s. nouă,An IV, nr. 4 (16), octombrie-decembrie 1993, p. 127–137 şiAn V, nr. 1 (17), ianuarie-martie 1994, p. 99–111.

19 Musicescu, Gavriil – Relativ la Deșteaptă-te, ro -mâne; în: „Arta”, Iași, An IV, nr. 1, ianuarie 1895, p. 45–50.

20 Vasile, Vasile – Contribuţia revistei „Arta”(1883–1896) la dezvoltarea muzicii româneşti; în: Studii demuzicologie, vol. XVIII, Bucureşti, Editura muzicală, 1984,p. 197–217.

21 Musicescu, Gavriil – St. cit., p. 45. 22 Idem, p. 45–46.23 Idem, p. 46. 24 Idem, ibidem. 25 Idem, p. 48.26 Idem, p. 49.27 Notiți – Aria lui Deșteaptă-te, române; în Arhiva,

Iași…, p. 223. 28 Vasile, Vasile – De la muzica firii şi a sufletului la

muzica sferelor, București, Editura Petrion, 1999.

70

*Profesor universitar dr.

În bibliografia științifică internațională adomeniului lipsește încă un studiu distinct asuprareceptării Tratatului de la Trianon în țările vecineUngariei.

Șocul inițial, pe termen relativ scurt sau chiarcu o anumită prelungire, prin ceea ce a fostresimțit în Ungaria ca reprezentând o „ciuntire ațării”, nu putea fi decât dureros, chiar acut. El tre-buie recunoscut, acceptat și respectat cu luciditateonestă, până la admiterea „dreptului la durere” alunui popor, care nu poate fi respins; acesta trebuieînsă însoțit de acceptarea reciprocă a principiuluilimitelor oricărui drept, de coroborarea cu drep-turile celorlalți parteneri. Aceste aspecte nu auapărut brusc, după semnarea și ratificarea Tratatu-lui. Complexitatea negocierilor și a clauzelor sale,a evoluției politice interne a Ungariei, inclusiv aperioadei regimului comunist din 1919, au fosturmărite cu atenție de opinia publică, pretutin-deni. Întreaga perioadă a pregătirii și elaborăriiTratatului de Pace a fost însoțită de menținereaultimelor speranțe ma ghiare minimale, în ate -nuarea clauzelor celor mai sensibile, îndeosebi acelor teritoriale. Necesitatea intervenției decisivea Conferinței de Pace prin cunoscuta „scrisoareMilllerand” adresată Un gariei la 6 mai 1920 aclarificat finalizarea și a spulberat ultimele iluzii.

În România, la 18 mai 1920, era publicată oinformație privind Răspunsul Aliaților laobservațiile Ungariei relativ la Tratatul de Pace,care considera că „spiritelor prea agitate ale vies-parului unguresc le trebuia un timp oarecare ca săse resemneze în deciziunile neînduplecate aleConferinței Păcii”1.

La 19 mai 1920 începea seria articolelor șicomentariilor asupra pregătirii, conținutului șisemnificațiilor reprezentate de Pacea cuUngaria2 publicate de ziarul „Românul” dinArad, cel mai prolific organ de presă pe aceastătemă. Corespondentul permanent al ziarului laBudapesta relata despre manifestațiile de stradă șiapelul guvernului ungar semnat, între alții, deRakossy Jeno, Bethlen Istvan, campionii ultra -șovinismului ungar. Același corespondent tran s -mitea, la 20 mai 1920, informații asupradeclarațiilor fostului ministru ungar de ExterneAndrassy despre pacea maghiară3 și despreapariția ziarului agitatoric „Nem nem, soha”, dis-tribuit gratuit populației, fapte asupra căroracores pondentul conchidea: „Lumea serioasă econvinsă de imposibilitatea unei rezistențerăzboinice”.

La 25 mai 1920, comunicatul Agenției depresă „Damian” anunța că Ungaria acceptacondițiile de pace4.

O interesantă corespondență a aceluiași autor,publicată la 26 mai 1920, conținea informații șicomentarii despre Atitudinea germanilor dinUngaria în sprijinul menținerii integritățiiUngariei Mari, la care, în mod surprinzător, s-auraliat și câțiva reprezentanți ai sașilor și șvabilordin România5.

La 27 mai 1920, un comunicat din Odorheiinforma despre inculparea fostului subprefectmaghiar de Trei Scaune și a fostului comandant aljandarmeriei maghiare la Curtea Marțială pentrucomplot și înaltă trădare6.

Un alt proces similar se desfășura la CurteaMarțială din Cluj, pentru acțiuni interne și externe

Trianonul în conștiința publică contemporană din România (1920)

Alexandru Porțeanu*

71

de defăimare a armatei române, pentru trădare,având ca autori un grup de câțiva intelectualimaghiari7.

La Cluj, revista „Uj Ember” („Omul nou”),săptămânal „politic și critic” al opoziției politicede stânga din Transilvania și Ungaria, publica, la30 mai 1920, editorialul Semnarea și garantareapăcii8. „Prin semnarea Tratatului de Pace,Ungaria trebuie să înceteze cu toate aceste lo -zinci «Nu, nu, niciodată» ceea ce înseamnăsfârșitul politicii imperialiste, iredentiste șiapropierea timpului când pacea va fi garantată deguvernul poporului maghiar”. Semnificațiapozitivă a acestei atitudini maghiare a fostrelevată în comenta riul asupra ei publicat de„Renașterea română” din Sibiu, chiar în ziuasemnării Trianonului, în cadrul campaniei pre-liminare de promovare a dreptății sale9.

Cel dintâi semnal, rapid și consistent, al spiri-tului românesc în receptarea Trianonului a apărutla mai puțin de 24 ore de la semnarea Tratatului,în articolul de fond al ziarului „Dacia” dinBucurești, Pacea cu Ungaria, la 5 iunie 1920,purtând semnătura lui Sextil Pușcariu10, una din-tre personalitățile academice românești deprim-plan, profund cunoscător din interior alrealităților din Transilvania și Bucovina. Accentulprincipal al analizei era pus pe perspectivelerelațiilor româno-maghiare. „Să nu uităm că avemun număr însemnat de concetățeni maghiari cucare vom avea să ducem o viață comună, cetrebuie scutită de conflicte (…) ținuta noastrăviitoare față de ei va depinde înainte de toate defelul cum vor primi ei situația consacrată acumprin semnarea Tratatului de Pace”. Autorul nuîmpărtășea îngrijorarea unor analiști sau comenta-tori români pentru faptul că „avem între hotarelețării minorități iredente care abia așteaptămomentul revanșei”11. Sextil Pușcariu declara, cudeplina convingere fermă a personalității sale,faptul cert că „în România întregită fiecarecetățean trebuie să știe că se bucură de toatedrepturile cetățenești, că limba și legea îi suntrespectate (…) dar, în țara noastră nu pot existaprivilegii pentru nimeni și va trebui ca șiconcetățenii noștri neromâni să se obișnuiască cugândul că poporul românesc trebuie să capetetoate acele drepturi și instituții de care era lipsitînainte”. Modalitatea realizării acestei perspec-

tive nu putea fi decât una creatoare, optimistă,deoarece „ea se va putea face fără să scurtăm penimeni, fără să îl atingem în bunăstarea materialăși în mândria națională”. În acest spirit se puteacontura un orizont bazat pe încredere și conlu-crare. Sextil Pușcariu își încheia demostrația anal-izei într-un mod semnificativ. „Să căutăm toatepunctele de contact cu concetățenii maghiari,întovărășindu-ne la munca productivă comună,fără să zgândărim rănile ce nu s-au putut încăînchide. Le vom găsi pe terenul științei, al artei, alcointeresării economice. Vechile vrajbe naționalese vor uita de la sine”12. Acest prim ecou imediat,direct, al păcii cu Ungaria se constituia într-un textantologic și programatic, publicat în capitalaRomâniei Întregite.

Impactul evenimentului în Transilvania era deinteres deosebit. Prima imagine generală de acestfel apărea la Sibiu în publicația „RenaștereaRomână”, al cărei director era Eugen Goga,fratele poetului, sub titlul Noul stat Ungaria.Semnarea Tratatului de Pace și consecințele ei.Noile orizonturi ale Ungariei13. După câtevareferiri succinte la semnarea Tratatului, autorul(nesemnat) nu ezita să conchidă atât de timpuriuîncă: „În situația actuală, Ungaria e de compătimit(…) Sunt grele condițiile din Tratat, dar dacăpoporul ungar nu va asculta de glasul celor carevor să îl ducă din nou pe căi greșite, va reuși să-șiorganizeze țara (…) Ungaria se va putea reculegepe urma celor suferite”.

În aceeași zi, 6 iunie 1920, aproape imediatdupă eveniment, „Tribuna socialistă”, organulPartidului Socialist din Ardeal, Banat șiȚinuturile Ungurene, care apărea duminical laCluj, anunța în rubrica de Știri că Ungaria a sub-scris Pacea. „Delegatul Ungariei, cu mânatremurândă a subscris Tratatul de Pace. Dupănouă luni de tărăgănare, de șovăire șiîncăpățânare a teroriștilor albi, a fost și timpul săsemneze pacea, pentru a liniști pe acei cecredeau că de la această iscălitură atârna viitorulUngariei. În numărul viitor vor reveni mai pelarg asupra subscrierii Păcii”14. Probabil dincauza aglo merației firești a unei publicațiisăptămânale, redacția nu a mai revenit asuprasubiectului.

În aceeași ordine de idei, la 7 iunie 1920,„România nouă”, ziarul Societății pentru72

Educarea cetățenească, publica articolul intitulatCum reacționează ungurii? Semnarea Tratatuluide Pace, o zi de doliu național15. Era prima expri-mare explicită a înțelegerii realiste a Tratatului înRomânia, venind în numele principiilor educațieicetățenești. Atitudinea ungară „este una dintrecele mai explicabile pentru sufletul unui popor.Căci, oricât de nedreaptă a fost forma de stat (…),oricât de vinovată a fost Ungaria prin partea ce aluat-o la izbucnirea războiului mondial, nu sepoate cere ca în ziua în care un popor își semneazăactul lui de asemenea gravitate națională, el să fievesel (…) protestarea în lacrimi față de o nenoro-cire istorică e mai demnă decât alte atitudini deoportunism sau chiar de lașitate politică”.

La 8 iunie 1920, organul conservator „L’inde-pendence Roumaine” publica o critică severă laadresa unui articol apărut în gazeta italiană„L’idea nationale” din 23 mai 1920, intitulat Laschiantu dei magiari și a altuia, din „Secolo”,pentru „atitudinea lor injustă și periculoasă”. Esteremarcată viziunea lor referitoare la necesitatearezistenței comune româno-maghiare față de pe -ricolul slav. Ziarul conservator bucureșteanconsidera că tocmai printre transilvăneni se vorgăsi „cei mai buni intermediari între cele douăpopoare”16.

În aceeași zi, cotidianul „Adevărul”, sub titlulÎn jurul Tratatului cu Ungaria17, publica uncomentariu la o corespondență din Viena a lui„Secolo”, care evoca discuțiile din martie 1920,din Elveția, pentru restaurarea habsburgilor înUngaria.

„Banatul românesc”, ziar politic național alcărui director era cunoscutul militant și publicistdr. Avram Imbroane, publica, la 8 iunie, articolulredacțional (nesemnat) despre Doliul Ungariei,analiză și comentariu pertinent referitor ladecretarea de către guvernul ungar a datei de 4iunie 1920 ca zi de doliu național. „Conducătoriipoporului unguresc amăgesc și de astă datăconaționalii cu fantome, în loc să le spunăadevărul. Am înțelege rostul doliului maghiarilordacă el ar însemna recunoașterea greșelilor șipăcatelor săvârșite în cursul stăpânirii de o mie deani, însă (…) miopia sufletească a magnațilortrufași, apucăturile de a înduioșa lumea străinăsunt de-a dreptul ridicole și, mai curând, trezescura în suflete decât împăcare. Iertarea (…) nu-și

va câștiga-o poporul maghiar prin propagareaurei și a dorului de răzbunare, prin dorul derevanșă”, conchizând, spre final, asupra urmă -torului fapt: „...cel mai cuminte lucru ce-l pot facemaghiarii este să alunge din suflet credința șinădejdea că ar mai fi posibilă subjugarea șiexploatarea altor neamuri… Pentru noi, doliulmaghiar va fi un puternic stimulent de a neînchega rândurile și de a ne întări, câtă vreme pen-tru ei se prea poate să fie izvor de noi dezastre”18.

În aceeași ordine de idei, „Drapelul” din Lugojpublica un articol despre Viitoarea armată aUngariei19.

Scotus Viator și Pacea cu Ungaria, articolapărut în „Banatul”20, informa cititorii desprearticolul lui R.W. Seaton Watson publicat înrevista „New Europe” despre influența nefastă apropagandei ungare în Anglia. Redacția publi -cației timișorene exprima „mulțumiri și recu -noștință pentru acest prieten al românilor”.

La 9 iunie 1920, în gazeta „România” dinCluj, organ al Partidului Poporului (Al. Averescu),apărea articolul Pacea cu Ungaria, sub semnăturalui Constantin Albu21. „În fine, după tărăgăneli devreo câteva luni, vineri 4 iunie, ungurii au semnatpacea… Toate încercările lor deci s-au zădărnicitși plecând capul, ungurii au semnat pacea în carese cedează popoarelor care aveau drepturi la teri-toriile lor”. În același număr al cotidianuluiaverescan, sub titlul Două lumi, București-Budapesta22 apărea o evocare comentată șiactualizată din Însemnările unui trecător, scrisede Octavian Goga în 1911.

Un alt text ilustrativ pentru percepereacontemporană a Trianonului în România apărea la9 iunie 1920, nesemnat, în același organ averes-can, sub titlul O zi de doliu pentru Ungaria23.Autorul lui era o persoană avizată, în deplinăcunoștință de cauză. „Tratatul va apăsa greu isto-ria acestui popor (…) Ziua această esteconsiderată cu drept cuvânt ca o zi de doliunațional în întreaga Ungarie (…) Desigur, vomrespecta solemnitatea acestei triste zile înUngaria. Suntem un popor care a îndurat preamulte pentru a nu cunoaște durerea înfrângerii șisupremul balsam al consolării. Dar ne gândim cătratatul acesta (…) nu este decât îndeplinirea uneisancțiuni istorice. Ne gândim că naționalitățile dinUngaria au trăit ceasuri mai grele (…)”. Cu toate 73

acestea, redactorul organului averescan încercaunele considerțtii de actualitate și de perspectivă.„Recapitulând aceste dureroase amintiri, înaceastă zi tristă petru Ungaria, nu ne putem opride a dori vecinilor îndestulă cumințenie pentruzilele de mâine. Experiența trecutului a fost preadureroasă pentru a fi uitată ușor. Istoria nu iartăniciun păcat al trecutului și trufașa Ungarie areprea multe și vechi păcate de ispășit, pentru aîncerca să mai nădăjduiască o nebunească șizadarnică revanșă”. Într-adevăr, din perspectivaimediată a Trianonului, o asemenea concluziepărea acceptabilă și verosimilă, dar, din păcate,retrospectiva Trianonului peste numai câtevadecenii a infirmat-o.

În același sens al unor analize sau comentariigenerale, ziarul „Dacia” din București, publica, la9 iunie 1920, un interesant articol de fond semnatcu inițialele A.B. care corespundeau cunoscutuluiscriitor Ion Al. Brătescu-Voinești, intitulatNevinovăția maghiară24. Autorul combate teoriapolitică ce atribuie vechilor regimuri toate cauzelenenorocirilor și creează iluzia că noile regimuri arfi garanții suficiente pentru viitor. „Valul deumanitarism, frumos, dar tardiv, care ne-acuprins, ne face să privim cu ușurință această falsăargumentare”. Autorul se referă mai explicit la„Ungaria lui Bela Kun și la Ungaria lui Horthy”,remarcând că „în fâlfâitul îndurerat al steagurilorde acum de la Budapesta, nu putem vedea decâtagitarea acelorași gânduri și mentalități aleregimurilor ungurești. Va veni vreodată în adevăro schimbare în instituția politică a acestui stat? Peaceea rămâne să o vedem. Până atunci, însă, nuputem fi înduioșați (…)”.

Un alt și mai consistent articol de fond,nesemnat, intitulat Ungaria a iscălit pacea,apărea, tot la 9 iunie 1920, în ziarul „Patria” dinCluj, organ al Partidului Național Român, al căruidirector era scriitorul Ion Agârbiceanu.„Conștiința umanității nu putea îngădui ca dinrăzboiul mondial care a fost o realitate atât degrozavă, să se poată naște o pace care să nu sebazeze pe realitate (…) Noi am fost atât deconvinși de legimitatea drepturilor noastre (…),încât am început să ne aranjăm aici ca la noiacasă, nu pentru a nemulțumi pe ungurii carelocuiesc cu noi, ci pentru că ne simțeam respon -sabili de guvernarea unei țări pe care o știam de

aici încolo a noastră”. Spre deosebire de toateacestea, „în loc să recunoască de la început că oaltă eră începe (…) și să intre din bună vreme înșirul popoarelor care înțeleg că râurile nu curgniciodată către obârșia lor, ungurii au crezut că potținea vremea în loc”25. Existau încă suficientesperanțe că „azi, după iscălirea păcii, poate li sevor deschide mai bine ochii și vor vedea realitatea(…) vor vedea că nu au lângă dânșii un popordușman, ci un popor asuprit de veacuri. Dinhotărârile istorice ale românilor, ungurii se vorconvinge de adevăratele noastre sentimente șiprincipii de viață (…) noi nu vom jubila debucurie, nici nu vom trage clopotele” pentrusituația Ungariei, așa „cum au făcut ungurii cuprilejul iscălirii păcii de la București” (pacea în -robitoare din mai 1918, impusă României dePu te rile Centrale, n.n.). Editorialul din „Patria”declara concluziv: „Noi spunem cu sinceritate șicu toată dragostea concetățenilor noștri de altneam că vremea asupririlor naționale a trecut!Veniți alături de noi la munca comună pentrupropășirea patriei și pentru bunăstarea tuturorcetățenilor ei”26.

Cel mai mare istoric român și una dintrepersonalitățile cultural-politice emblematice aleunității naționale, „apostolul neamului”, NicolaeIorga a elaborat articolul de fond intitulat Paceacu Ungaria, publicat la 9 iunie 1920 în „Neamulromânesc”, Foaia Partidului Naționalist-Demo -crat, organ al „Uniunii Democrației Naționale”, alcărui director era. Teritoriul vechii Ungarii „a fostredus la limitele strict naționale pe care le cerea demult dreptatea (…) și noul spirit ce domnește înviața internațională. În schimb, Ungaria capătăasigurarea formală că Liga Națiunilor (…) va știsă asigure oricărui național maghiar pe care rezul-tatul fatal al vechilor cuceriri și silnicii îl sileșteazi a locui în umbra altui steag, tot ce-i trebuiepentru a trăi netulburat potrivit cu tradițiilepoporului său, la a cărui viață sufletescă se vaputea împărtăși pe deplin”27. Marele cărturarromân își declara totodată dezacordul cu expri-marea disproporționată a atitudinii ungare careajungea până la obiectivul „recâștigării vechilorgranițe”. În motivarea opiniei sale, Nicolae Iorgaadresa poporului maghiar un profund mesaj dereorientare morală. „Nu vorbesc ca român, ci caom pătruns de cerințele etice, ca și de necesitățile74

de ordin material ale timpului, când spun fărăpatimă contra nimănui – căci cunosc frumosultrecut și cultura ambițioasă a poporului maghiar șimă întristez de orice lovitură nemeritată datăoricărei ființe omenești – că poporul maghiar arealtceva de făcut decât să-și recapete hotarele înafară, și anume: să-și refacă sufletul înăuntru (…)și va înțelege că un popor nu înseamnă înproporție cu teritoriul pe care nu îl poate umpleași cu energia lui care trece dincolo de hotareleStatului. Ungurul din Ardeal, din Bacica și dinslovăcime poate fi ținut legat de seminția luiprintr-un avânt de civilizație (…) care reclamă oliniște sufletească sprijinită pe conștiința de dreptpentru sine, dar și pentru alții. Și atunci, în intere-sul marii civilizații umane ne putem înțelegefoarte bine”28.

Marele cotidian bucureștean „Universul”sublinia și el, la 10 iunie 1920, semnificațiafaptului că „în locul statului artificial care aexistat până în 1918, a rămas o Ungarie potrivităcu numărul și însemnătatea poporului maghiar,adică un stat național care va putea trăi și se vaputea dezvolta în liniște, dacă oamenii chemația-l conduce își vor da seama de condițiile noiiîntocmiri a așezământului european, pentruîmplinirea lipsurilor și pentru îndrumarea poporu-lui maghiar pe căile adevăratei civilizațiunieuropene (…) Apuca-vor maghiarii pe caleaaceasta? Deocamdată nu prea sunt semne…”Într-o astfel de situație, perspectiva optimistă eraîncurajată de noile realități ale dreptuluiinternațional și ale relațiilor internaționale. „Nedăm seama negreșit de starea sufletească apoporului maghiar care plătește astăzi greșeli mariși grele. Trebuie oarecare timp până să seliniștească complet spiritele, fără îndoială”(subl.ns.A.P.). În perspectiva mai apropiată,„credem însă că Ungaria, care nu mai departedecât anul trecut și-a încercat puterile cu noi, nu arămas din această încercare fără să fi tras niciunînvățământ folositor”29.

„România nouă” a reluat dezbaterea acestorteme în numărul din 10 iunie 1920. Într-un primarticol, referitor la Vecinii noștri, organul„Societății pentru Educația Cetățenească” co -menta – desigur, critic – semnalarea unor inci-dente la frontiera României cu Ungaria și la cea cu

Bulgaria. Întârzierea cu care au fost semnatetratatele de pace era atribuită de gazetă, în moderonat, unora dintre Puterile Aliate, între care s-arfi aflat Anglia și Franța30.

Un articol pe un ton mai virulent la adresaUngariei apărea în cotidianul bucureștean„Adevărul”, la 10 iunie 192031.

Principalul material informativ detaliat asupradesfășurării solemnității semnării Tratatului dePace dintre Puterile Aliate și Asociate și Ungaria,desfășurate în după-amiaza zilei de vineri 4 iunie1920 în palatul Micul Trianon, de la Versailles, aapărut la 11 iunie 1920 în gazeta „Dacia” dinBucurești sub titlul La Versailles. TratatulUngariei. Impresii. De la trimisul nostru special,semnat de Gabriel Dichter32. Această amplădescriere a evenimentului a fost apoi preluată îndiferite forme – sintetice, parțiale ș.a. – în alteorgane de presă din București și din țară. Autorulpunea în contrast atmosfera de mare interes ge -neral, aglomerația publicului, a oficialităților și apresei, care au necesitat măsuri oganizatorice spe-ciale, de la semnarea la Versailles a primului șicelui mai important dintre tratatele de pace, cel cuGermania de la 28 iunie 1918, comparativ cuinteresul mult mai redus la semnarea Trianonului.Valoarea informativă a relatării trimisului specialdin România consta în menționarea nominală acelor câteva zeci de personalități, reprezentanți,gazetari și persoane publice venite special dinRomânia, din Franța și din alte zone, pentru aasista la eveniment. Tot atât de interesantă era șidescrierea înfățișării spațiului destinat solem -nității, sub aspect arhitectural, decorativ, inclusivprotocolar, precum și impresiile referitoare lasemnatarii ungari ai Tratatului, la atitudini oare-cum nervoase ale unor maghiari din public.Reportajul era desigur o expresie subiectivă aautorului, unele impresii pot fi discutabile, dar înansamblu el oferea o imagine concludentă afaptelor relatate. Pentru tema studiului nostru, elare un caracter circumstanțial, deoarece per-ceperea Trianonului în conștiința publicăromânească a contemporanilor s-a constituit,firește, într-un anumit interval de timp, după con-sumarea faptelor. Perceperea rațională, maiprofundă a fost influențată îndeosebi de posibili-tatea analizei pe text a Tratatului, după publicareaoficială a acestuia, în toamna anului 1920, și prin 75

coroborarea cu aspecte similare sau corespon-dente din alte țări, îndeosebi din Ungaria.

Gazeta săptămânală liberală „Glasul Bihoru-lui” din Oradea publica, la 12 iunie 1920, articolulPacea semnată cu Ungaria având ca autor pe dr.Teodor Popa, care, subliniind importanța faptului,declara: „Să dăm mulțumită Tronului Ceresc, săfim smeriți în sufletele noastre și cu dragostefrățească față de națiunile conviețuitoare”33.

În aceeași zi, gazeta poporală duminicală„Turda” sublinia și ea semnificația istorică majorăa Trianonului în istoria universală contem porană,sub semnatura lui Ion Pescariu34.

Foaia poporală națională „Libertatea” de laOrăștie35 își preciza poziția asupra evenimentuluiprin afișarea unui stil publicistic cu dedicație, subformă de necrolog. „Țara ungurească și-a puscruce căpătâiului… ca într-un mormânt, în care abăgat-o boala sa de mai bine de 1000 ani. După cenănașa sa Germania și fină-sa Bulgaria în zadarcercaseră în războiul cel mare să o pună pepicioare, să o proptească, veniră doftorii cei mari,soldații României, și îi închiseră ploapele pe tot-deauna! Acum a iscălit pacea asupra sa, încuindpe ea însăși ușa mormântului din care nu va maiînvia. Fie-i țărâna grea, căci grele i-au fostpăcatele”.

La 13 iunie 1920, corespondentul special de laBudapesta al ziarului „Românul” din Arad relatadespre știrile din presa vieneză referitoare ladescoperirea făcută de organele de siguranță dinAustria asupra unui complot monarhist organizatde ofițeri maghiari, care pregăteau un memoriuadresat Conferinței de Pace, ca „protest contraîmbucătățirii Ungariei”, în speranța reuniriiVienei și Budapestei sub gloriosul sceptru al fa -miliei domnitoare de Habsburg”, printr-o veri -tabilă lovitură de stat.36

Tot la 13 iunie 1920, „Gazeta poporului”,foaie politico-culturală din Sibiu, întemeiată deNicolae Bălan, Silviu Dragomir și Ion Broșu,pu blica amplul articol de fond, nesemnat,Românii și ungurii, în care se afirma că „noi,românii, ca buni creștini, nu voim moarteapăcătoșilor, nici nu ne bucurăm de necazurilelor. Noi nu îi vom trata cum stăpânitorii de ieriai lor ne-au tratat. Nu-i vom pizmui, nu-i vomîngrădi în calea vieții cinstite și harnice. Nicilimba lor, nici credința lor în Dumnezeu. Să ne

ferim a cădea în greșelile și păcatele cari acopărmormântul Ungariei”37.

În „Tribuna” din Oradea, având ca proprietardirector pe remarcabilul publicist Gh. Tulbure,apărea la aceeași dată articolul nesemnat Pacea cuUngaria, care releva chestiunile mai delicate alerelațiilor româno-maghiare din acel timp.„Desigur, ne dăm cu toții seama de covârșitoareasilnicie cu care Ungaria a trebuit să împlineascăsentința (…) Restriștea foștilor noștri inamici nemișcă (…) am fi putut să trâmbițăm, să jubilăm, săserbăm cu mare frenezie (…) ceea ce ei înșiși aufăcut cu ocazia încheierii Tratatului de laBucurești. N-am făcut totuși (…), ne-am mulțumitsă ne bucurăm de pacea aceasta (…) Fie ei chiaruzurpatori, doliul lor trebuie respectat”.38

La rândul ei, gazeta „Unirea” de la Blaj pu -blica, la 15 iunie 1920, articolul Pacea cuUngaria, subliniind ideea că acest act „pecet-luiește restriștea unui trecut și deschide perspec-tivele largi ale viitorului…[când] suntem chemațisă scriem în deplină libertate o istorie nouă”. Arti-colul exprima recunoștința pentru înaintașii ce aufăcut posibil actul istoric. În această ordine deidei, era firesc ca „Unirea” să afirme „că lagătirea bucuriei de azi și biserica noastră greco-catolică și mai ales Blajul nostru își are bunăpartea sa, de la Inochentie Micu până în zilele deacum”39.

„Românul” publica extrasele esențiale din tex-tul oficial al Tratatului de Pace cu Ungaria de laTrianon40 privitoare la România, adică articolele45, 46 care reglementau problemele teritoriale șide frontieră, precum și articolul 47 privindsarcinile financiare ce reveneau României. Osemnificație deosebită avea publicarea Titlului VIdin Tratat, referitor la protecția minorităților (arti-colele 54, 55, 56 și 59).

Sub titlul Soarta Ungariei. Pacea cu Ungaria.Împotrivirea maghiară. Încercările de pânăacum. Ce rezervă viitorul, ziarul de dimineață„Românimea” reproducea „aproape în întregimeun extrem de interesant articol”, apărut în mareleziar italian „Idea nationale”, din care spicuimavertismentul din finalul textului: „Ungaria cu omână semnează pacea și cu cealaltă toarce firulunui mare complot reacționar care are drept scopsă cuprindă întreaga Europă, formând la începutun fel de statu quo ante bellum în țările dunărene.76

Să luăm aminte în fața acestei amenințări. Nunumai că sunt în joc roadele victoriei, ci întreagavictorie”41. Verva publicistică italiană evocaîncercările ungare disperate, „că fie prinbolșevism, fie prin cochetăria cu PuterileÎnțelegerii, când francofili, când anglofili, cânditalofili, să poată obține continuarea regimului deșovinism maghiar. Au preconizat chiar și uniuneapersonală cu România, fuziunea cu Iugoslavia,alianța cu Polonia, cu dracul sau cu Dumnezeu, cuOccidentul sau cu Orientul, numai și numai ca sărămână intactă Coroana Sacră a SfântuluiȘtefan”42.

La 20 iunie 1920, în „România nouă”, ZiarulSocietății pentru Educația Cetățenească, cu titlulîn manșetă groasă Triumful dreptății. Ungaria îngranițele ei adevărate. Cum a fost semnat Tra -tatul, având în frunte noua hartă a EuropeiCentrale hașurată corespunzător, reproducea tex-tul articolului aparținând lui „Stephan Lausanne,unul dintre gazetarii cari în anii războiului aususținut cauza românească, care povește celeîntâmplate cu ocazia semnării”43. Acesta era unutil text informativ în completarea celui apărut în„Dacia” la 11 iunie 192044, cu unele date infor-mative parvenite între timp.

La 23 iunie 1920, „Românul” din Arad sem-nala cu îngrijorare Prigonirea românilor dinUngaria care, în contextul Tratatului de la Trianonprezenta o preocupare accentuată, inclusiv în per-spectiva viitoarelor relații româno-ungare, ce seprelungesc – sub unele aspecte – până în zilelenoastre. Încă de pe atunci, românilor din Ungariali se inocula teoria perfidă conform căreia prinunirea Transilvaniei cu România ei au rămas rupțide trunchiul românilor ardeleni cu care au trăitîmpreună până în 1918. Cu privire la persecuții, înactualitea lor imediată ele erau deosebit de grave,determinând inclusiv „intervenții repetate aleMisiunii Aliate din Budapesta pe lângă guvernulmaghiar, având ca rezultat înăsprirea dispo -zițiunilor și persecuțiilor sistematizate contra atot ce este românesc. Astfel se explica faptul cănumărul refugiaților români veniți din Ungariacrește permanent (…) Temnițele sunt ticsite dedeținuți, înfometați și bătuți, în cătușe, legați deziduri ca vitele”. După patru-cinci săptămâni deasemenea detenție erau luați la interogator, triați,iar „vinovații politici români și slovaci sunt

trimiși la Curțile Marțiale de la Seghedin sauDobrițin. Execuțiile sunt zilnice și publice (…)toți preoții slovaci – continuă relatarea – au fostaduși în temniță, în lanțuri și bătuți. Bisericileromânești sunt închise. Școlile confesionaleromâne au fost desființate de jandarmerie. Copiiiromânilor au rămas anul acesta fără carte.Populația română din ținuturile Bichișuluiașteaptă încă cu nădejde reîntoarcerea armateiromâne”45.

Același număr al ziarului „Românul” relatadespre Agitațiuni pentru realipirea platouluirutean. Corespondentul din Budapesta al ziarului„Kozelet” din Satu Mare descria „marea agitațiedin capitala Ungariei pentru realipirea la Ungariaa județului românesc Maramureș și a județelorcehoslovace Bereg, Ung și Zemplen”, pentru careguvernul ungar a înființat un secretariat general curang de minister în persoana pretinsului ruteanKutkafalvy, care era și președinte al Ligii pentruîntregirea teritorială a Ungariei (!). Textul din„Kozelet” a fost reeditat în ziarul „Uj Vilang” dinCluj, ceea ce a generat semnalarea mirăriiromânești pentru faptul că cenzura presei, carefuncționa oficial în România conform normelorinterne și externe ale epocii, nu și-a făcut datoriaîn acest caz. Comentariul critic al ziarului„Românul” se pronunța cu claritate în favoarearespectării drepturilor legale ale minorităților, încadrul general al respectării intereselor naționaleale statului român.46

În acea atmosferă, unele gazete maghiare dinCluj făceau apel ca maghiarii din Ardeal sărămână pe loc, să nu plece în Ungaria, ceea ce, însubtext, putea fi considerat și ca o speranță înrevenirea stăpânirii Ungariei în Transilvania.Gazeta „Libertatea” din Orăștie semnala aceastăinterpretare, subliniind compatibilitatea româno-ungară a conviețuirii din Ardeal, care nu era unsemn de slăbiciune a românilor. Să stați cu bine!era titlul ce exprima atitudinea româneascăpozitivă, constructivă a românilor47.

Nu este lipsită de interes nici reproducereaarticolului lui Stephan Lausanne din gazetapoporală „Turda”, sub titlul Pacea cu Ungaria,pe care redacția gazetei o explica astfel: „Oparte dintre conlocuitorii noștri nu le vină săcreadă că pacea s-a subscris și acum își fac felde fel de idei. Pentru a-i liniști pe acești 77

necredincioși, reproducem un articol al unuigazetar francez”48.

În ultimele sale referiri la atmosfera și situațiaacelor zile, ziarul „Românul” din Arad publica Unrăspuns lui „Uj Vilag”, care milita „pentruapropierea celor două popoare49, precum și o notăTake Ionescu despre Ungaria, care preciza că„până când nu va fi ratificat Tratatul de pace cuUngaria nu se pot relua relațiile diplomatice cuBudapesta”50.

Nu în ultimul rând, semnalăm Cronica politicăpublicată de venerabila revistă a ASTREI, „Tran-silvania” în numărul din luna iunie 1920 intitulatăchiar Tratatul de Pace cu Ungaria, articol nesem-nat. Textul nu își propunea analiza și comentareacomplexității Tratatului de pace dintre PuterileAliate și Asociate și Ungaria semnat la Trianon.Articolul făcea referiri la agitațiile ungaredesfășurate în Elveția, Italia, Anglia, SUA și laeșecul complet al contelui Apponyi în invocareaargumentelor istorice, respinsă ferm de Millerand.Privitor la chestiunea „plebiscitului, acesta s-aîntâmplat în octombrie și noiembrie 1918, cândpopoarele asuprite din dubla monarhie au declaratcă se unesc cu frații lor liberi din Italia, România.Cehoslovacia și Iugoslavia”51. După exemplifi-carea detaliilor, textul aducea în actualitateconsecințele Trianonului. „O singură nădejde maipoate avea Ungaria, redusă acum la proporțiile eijuste, aceea de a fi primită și ea în SocietateaNațiunilor, daca va împlini leal obligațiunileimpuse de Tratatul de Pace”52. Deloc întâmplător,această idee reprezenta esența concluziei ge -nerale, istorice și politice, formulată în cea maivaloroasă revistă cultural-științifică româneascădin Transilvania, una dintre cele mai reprezenta-tive la nivelul întregii Românii Mari. Ea poate ficonsiderată și ca un bilanț de ansamblu asupraexprimării conștiinței românești contemporaneasupra Trianonului.

La 4 iulie 1920, „Gazeta poporului” de laSibiu semnala apariția unei broșuri având ca autorpe Ion I. Lapedatu, consacrată unor clauze finan-ciare ale Tratatului de la Trianon (reglementareapreluării unor datorii publice ungare, conver -siunea, garanțiile ș.a.)53.

Pentru intrarea în vigoare a Tratatului de pacedintre Puterile Aliate și Asociate și Ungaria eranecesară ratificarea sa de către statele semnatare,

după care Tratatul urma să fie pus în aplicare. Ra -tificarea se considera îndeplinită din momentuldepunerii instrumentelor de ratificare de cătreUngaria și câteva state semnatare; după aceastăprocedură, celelalte state semnatare puteau com-pleta ratificările fără alte precizări procedurale.Ratificarea de către Ungaria, care făcea obiectulde reglementare a Tratatului de la Trianon, eraprincipala condiție a ratificării generale.

După semnarea Tratatului de la Trianon din 4iunie 1920, ratificările de către statele semnatareau început firesc în scurt timp.

România a ratificat cele trei principale tratatede pace (cu Germania, cu Austria și cel cuUngaria) într-o singură sesiune extraordinară acelor două camere ale Parlamentului, în august1920. Dezbaterea Tratatului de pace cu Austria, îna cărui elaborare România a avut o contribuțieproprie, și dezbaterea Tratatului de pace cuUngaria au fost mai ample decât ale celui cu Ger-mania, atât ca durată, cât și pe fond, datorităimplicațiilor lor teritoriale referitoare la România(Bucovina, respectiv Transilvania – Banat –Crișana – Maramureș). Tratatul de la Trianon asuscitat o dezbatere mai aprinsă, ajungându-sepână la unele note de respingere (pentru problemaBanatului întreg, pentru traseul frontierei româno-ungare, pentru Maramureșul istoric), ceea cerisca să afecteze ratificarea. În acea situațiedelicată, puterea și opoziția au înțeles să acționezeîmpreună pentru clarificarea politică necesară deordin național, care a ridicat pe cei doi lideri, TakeIonescu și Iuliu Maniu, la statura de adevărațibărbați de stat, mai mult decât politicieni. Astfelau fost identificate rațiunea superioară de stat șiimperativul suprem al păcii internaționale, carefăceau obligatorie ratificarea, pe deasupra unor„părți umbroase” ale Tratatului55.

Așa cum era de așteptat, ratificarea de cătreUngaria a Tratatului de la Trianon a fost cea maidificilă, prelungindu-se până la 26 iulie 1921, carea devenit astfel data oficială a ratificării efective,generale. Pentru atingerea acestui obiectiv obliga-toriu au fost necesare eforturi politice și diploma -tice, interne și internaționale deosebit de susținute,până la nivelul individual al celor implicați, inclu-siv presiuni ale Puterilor Aliate, concesii procedu-rale, conformități aparente, pentru obținerea unuivot „la pachet” cu alte legi55. 78

Una dintre consecințele semnificative ale Tri-anonului a fost relevată după un interval necesar,la 9 iunie 1921, de revista literară-științifică„Avântul” din Buzău, în inspirata ei colaborarecu poetul Emil Isac de la Cluj, cunoscător „peviu”, incontestabil, al noilor realități tran -silvănene, pe care le exemplifica chiar prin sim-pla constatare a faptului că în România întregită„maghiarii rămân maghiari”, că nu poate fi vorbanicidecum de vreo orientare de „panromânism”în dauna maghiarilor.56

Conferința de pace și tratatele de pace, ela -borate atunci, erau contemporane cu aparițianoului regim politic comunist în istoriauniversală, cu Internaționala a III-a Comunistă(Kominternul). În acest context, Trianonul a fosttangent în principiu cu Kominternul, dar a fostdirect secant cu linia politică kominternistăprivind România, declarată ca țară quasi -imperialistă care a anexat teritorii străine. RusiaSovietică revendica Basarabia, contestând unireaei cu România, dar Ko minternul a extins ori-entarea politică împotriva României la toateprovinciile istorice românești reunite în 1918,militând activ pentru promovarea „dreptului deautodeterminare a popoarelor asuprite din Româ-nia”, îndeosebi a celor din Basarabia, Bucovina,Transilvania, Dobrogea, Cadrilater. România vafi vizată de politica revizionistă a Ungariei, aURSS-ului și a Bulgariei, care a dus la sfâșiereaei teritorială din 1940. Germania nazistă, Italiafascistă, Ungaria horthystă, Rusia comunistă(URSS) și Bulgaria bivalentă (spre Rusia, dar șispre Germania) au încercat distrugerea siste -mului internațional instituit în 1919. Cel mai pe -riculos inamic al României a fost Komi nternul,care și-a menținut orientarea prin instrumentulsău intern PCR, până în 1966, cu uneleremanențe ulterioare.

Într-un cadru general de asemenea anvergură,conștiința politică națională românească asuprafuncției istorice a Tratatului de la Trianon a avutînsemnătatea ei activă, specifică, deosebită.

Toate aceste date și aspecte ne oferă o imaginecuprinzătoare asupra primei faze istorice a memo-riei Trianonului57, cea imediată, directă (1920), cuinterconexiunile pe care le-a generat.

Fiecare dintre fazele următoare ale memorieiTrianonului (1938, 1945, 1966, 1990) a adăugat

specificul său propriu, inclusiv cu aspectele con-tradictorii respective, până în zilele noastre.

Note

1 „Banatul”, Timișoara, An II, nr. 55, 18 mai 1920, p.2 „Românul”, Arad, An IX, nr. 104, 19 mai 1920, p. 2.3 Idem, nr. 105, 20 mai 1920, p. 2.4 Idem, nr.1 08, 25 mai 1920, p. 1.5 Idem, nr. 109, 26 mai 1920, p. 1.6 Idem, nr. 110, 27 mai 1920, p. 2.7 Idem, nr. 112, 29 mai 1920, p. 3.8 „Uj Ember”, Cluj. Anul I, nr. 10, 30 mai 1920,

p. 2–3.9 „Renașterea Română”, ziar național poporan inde-

pendent, Sibiu, Anul II, nr. 385, 4 iunie 192, p. 1.10 „Dacia”, București, Anul II, nr. 145, 5 iunie 1920,

p. 1.11 Ibidem. 12 Ibidem.13 „Renașterea Română”, nr. 386, 6 iunie 1920,

p. 3.14 „Tribuna Socialistă”, Anul XVI, nr. 23, 6 iunie 1920,

p. 2.15 „România Nouă”, București, Anul I, nr. 93, 7 iunie

1920, p. 1.16 „L’Independance Roumaine”, Anul, 44, nr. 13531, 8

iunie 1920, p. 1.17 „Adevărul”, București, Anul XXXIII, nr. 11090, 8

iunie 1920, p. 1.18 „Banatul Românesc”, Anul II, nr. 57, 8 iunie 1920,

p. 1.19 „Drapelul”, Lugoj, An XX, nr.170, 8 iunie 1920,

p. 2.20 „Banatul”, An II, nr.v74, 9 iunie 1920, p. 1–2.21 „România”, Cluj, Anul I, nr. 37, 9 iunie 1920, p. 1.22 Idem, p. 1.23 Ibidem.24 „Dacia”, București, nr.148, 9 iunie 1920, p. 1.25 „Patria”, Cluj, Anul II, nr.121, 9 iunie 1920, p. 1.26 Ididem. 27 „Neamul Românesc”, București, Anul XV, nr. 118,

9 iunie 1920, p. 1.28 Ibidem.29 „Universul”, București, Anul XXXVIII, nr. 142, 10

iunie 1920, Pacea cu Ungaria, editorial.30 „România Nouă”, nr. 95, 10 iunie 1920, p. 1. În

aceeași pagină apărea și articolul Pacea cu Ungaria. Cel dinurmă Tratat a fost semnat.

31 „Adevărul”, București, nr. 11101, 10 iunie 1920, p.1. Articolul semnat col. Const. Toplicescu, intitulatAiurări… ungurești, era o polemică general la adresa mani-festărilor negativist-hungariste.

32 „Dacia”, București, nr. 150, 11 iunie 1920, p. 1.33 „Glasul Bihorului”, Oradea, Anul I, nr. 24, 12 iunie

1920, p. 1. 79

34 „Turda”, Anul II, nr. 23, 13 iunie 1920, p. 1, intitu-lat La Versailles, editorialul conchide asupra finalului din 4iunie 1920, „când s-a încheiat și ultimul act al unei tragediila care a luat parte aproape întreaga Europă”. Redactorulresponsabil al acestei gazete poporale duminicale erapreotul și publicistul Teodor Murășanu, tatăl academicianu-lui Camil Mureșanu.

35 „Libertatea”, Orăștie, An XVIII, nr. 22, 10 iunie1920, p. 3.

36 „Românul”, Arad, An IX, nr. 123, 13 iunie 1920, p.1–2.

37 „Gazeta Poporului”, Sibiu, Anul III, nr. 23, 13 iunie1920, p. 1.

38 „Tribuna”, Oradea, Anul II, nr. 28, 13 iunie 1920,p. 2.

39 „Unirea”, Blaj, Anul XXX, nr. 43, 15 iunie 1920,p. 2.

40 „Românul”, Arad, nr. 125, 16 iunie 1920, p. 341 „Românimea”, ziar de dimineață, conservator,

București, anul III, nr. 455, 18 iunie 1920, p. 1. Nu semenționează data apariției textului, care era evident maiapropiată de data semnării Tratatului, și nici numeleautorului.

42 Ibidem.

43 „România Nouă”, nr. 104, 20 iunie 1920, p. 1–2.44 Vezi mai sus nota 32.45 „Românul”, Arad, nr.131, 23 iunie 1920, p. 1.46 Idem, p. 3.47 „Libertatea”, Orăștie, nr. 24, 24 iunie 1920, p. 1.48 „Turda”, nr. 25, 27 iunie 1920, p. 1–2.49 „Românul”, Arad, nr. 134, 26 iunie 1920, p. 1.50 Idem, nr. 139, 2 iulie 1920, p. 2.51 „Transilvania”, Sibiu, Anul VI, nr .6, iunie 1920, p.

254.52 Ibidem.53 „Gazeta Poporului”, Sibiu, Anul II, nr. 26, 4 iulie

1920, p. 3.54 Alexandru Porțeanu, Ratificările Tratatului de la

Trianon. „Academica”, 2013, XXIII, nr. 6 (272), iunie, p.81–84.

55 Ibidem. În ansamblu, se poate considera că istorio-grafia referitoare la ratificările Tratatelor de Pace este defi-citară.

56 „Avântul”, Buzău, nr. 1, 9 iunie 1921, p. 3.57 Alexandru Porțeanu, Fazele istorice ale memoriei

Trianonului, „Academica”, 2019, XXIX, nr. 4–5 (342–343),aprilie-mai, p. 100–103.

80

*Dr. în economie și dr. în inginerie, consilier al președintelui Grupului de firme Astra**Geolog-geofizician, președintele Asociației Naționale a Profesioniștilor din Geologie și Minerit

Înainte de a schiţa reperele de conţinut, amconsiderat necesar să facem referire la douăaspecte care privesc trecutul şi viitorul sectoruluimineralelor din România.

Trecutul ne-a lăsat ,,moştenirea’’ de care vatrebui să se ţină seamă încă mulţi ani. Viitorul seîntrevede, mai ales, din ,,interesul’’ manifestat înspecial pentru aurul din subsolul României (veziAnexa 1)1. Ambele aspecte vor beneficia de anu-mite abordări, dacă nu se va înţelege necesitateadezvoltării capacităţilor şi structurilor care săgestioneze avuţia naţională a ţării. Totodată, tre-buie subliniat faptul că sectorul global al minera-lelor a fost şi va rămâne încă sub controlul facto-rului politic.

Strategic, noi credem că mineritul va rămâneun factor esențial al economiei globale, dar nu seva putea lăsa pe seama ,,forţelor pieţei’’ şi a abor-dării lui ca oricare altă afacere. Este evident cămineritul este singura activitate ce asigură accesulstatului la resursele minerale proprii și este maimult decât evident că obiectivul de fond algrupurilor și organizațiilor afiliate, ce atacă mine-ritul, se rezumă la încercarea de blocare a intrăriiîn circuitul economic al acestora.

Din acest punct de vedere, aderăm la ideileunui profesionist, prof. univ. dr. Aurelian Simio-nescu, care la deschiderea unui an universitar laInstitutul de Mine din Petroşani afirma: ,,Oameniiau trăit şi vor trăi cât timp soarele le va asigura onatură favorabilă vieţii, iar ei, la rândul lor, vorcăuta în pământ, de la «zgârierea» solului cu plu-gul tot mai adânc pentru a scoate la lumină mine-ralele utile!’’ Poate cea mai actuală dintre ideile la

care facem referire priveşte ,,locul’’ minerituluiîntr-o economie. Folosirea indicatorilor de genulcontribuţia mineritului la PIB sau la exportul uneiţări, care sunt, în general, de valori nesemnifica -tive, echivalează cu a spune: ,,Inima reprezintănumai patru la mie (în medie 350 grame) din greu-tatea corpului, deci... nu are prea mare impor -tanţă’’. O naţiune nu poate ignora când, cât şi pen-tru ce va trebui să caute în adâncurile teritoriuluipe care îl ocupă resursele minerale de care de -pinde viitorul, în cele mai multe cazuri unul înde-părtat, al comunităţii. Cât de îndepărtat? O simplăestimare a dinamicii în timp pentru punerea învaloare a unui zăcământ important (dimensiuni,substanță, valoare de piață și/sau strategică etc.)cuprinde: explorarea, cinci-zece ani; avizarea-promovarea, patru-opt ani; implementarea-dez-voltarea minieră, patru-șase ani, adică o perioadăcuprinsă între 13–24 de ani. La aceasta se adaugăși investiții de 500–1000 milioane de euro. Se ob -servă imediat necesitatea unei strategii clare petermen mediu și lung, în paralel cu o legislație sta-bilă sau măcar predictibilă în domeniu. Nu vomaborda acum consistența strategiei privind resur-sele minerale ale României, subiectul fiindexploziv și neputând fi tratat în câteva fraze.

Particularizând la aur, potențialul României,pe care îl putem estima la nivelul cunoștințeloractuale, este de peste 5000 tone (incluzând prog-noza-333, zăcămintele de tip porfiry-gold des -coperite și omologate în ultimii zece ani și cele detip filonian), adică 240% față de producția isto ricăestimată a României de 2070 de tone. În va lutăvorbim de peste 205 miliarde de USD, cu toate

,,Munţii noştri aur poartă...’’ (II)

Nicolae Bud*Alexandru Nicolici**

81

manipulările despre care James Sinclair2 spuneacă ,,manipularea deschisă a prețului aurului s-arputea dovedi drept cea mai mare greșeală ama nipulatorilor’’, deoarece a inițiat o cerere enor-mă pentru aurul fizic și expune sistemul financiarunor retrageri masive de numerar, în condițiile încare nu există suficient aur în spatele hârtiei. Înce-pând cu anul 1990, deficitul producției de aur fațăde cererea mondială a variat între 500 și 1600 toneanual (Fig. 1).

Este important să reamintim în contextul defață cele mai cunoscute calități ale aurului pur(lingou 99,999% Au), proprietăți cu impact marepe piața bancară, financiară și economică:

– simplitatea de tranzacționare și de proprietate;– volatilitate scăzută;– parte a portofoliilor de investiții balansate;– activ lichid, considerat lichiditate absolută;– profituri pe termen mai lung (Fig. 2);

– niciun risc de contrapartidă la colapsul ban-car, devalorizarea monedei, pierderile piețeifinanciare, fuzionări;

– valută universală fără comision;– cantitate tranzacționabilă nelimitată.Dezvoltarea durabilă (DD) impune o redefi -

nire a rolurilor şi o întărire a instituţiilor care au aface cu dezvoltarea economică şi, de asemenea,cu frământările care privesc mediul social şi natu-ral. În trecut actorii cheie ai sectorului minerale-

lor puteau include guvernele, câteva companiilicenţiate să extragă minerale şi câteva grupurirecunoscute în mod tradiţional care trăiau în zonarezervelor minerale sau în apropiere. Instituţiilefinanciare şi organizaţiile internaţionale au fostactive în privinţa aspectelor referitoare la activită-ţile minerale, dar focalizările acestora s-au schim-bat în ultimele decenii. Şi alţi actori, incluzândaici ONG-urile şi consumatorii, au devenit, de

Fig. 1

Fig. 282

asemenea, mai implicaţi, focalizând mai multatenţia asupra sectorului mineralelor.

La fiecare nivel, de la cel internaţional la cellocal, există componenţi care consideră că voci-le lor în sectorul mineralelor sunt legitime. Îndiferitele momente ale istoriei, revendicările lorcu privire la legitimitate sunt dificil de evaluat.Esenţial pentru DD este nevoia de a înţelege caresunt părţile interesate (stakeholders), cum seeva luează legitimitatea lor, cum se asigură res-ponsabilitatea lor şi cum se construieşte capaci-tatea lor (Fig. 3). Există, de asemenea, o necesi-tate de a se lua în consideraţie nivelele diferite decapacitate şi diferenţele de putere între părţileinteresate, nu în ultimul rând, pentru că unoradintre participanţi le lipseşte puterea pentru cănu dispun de resurse şi de informaţii pentru a fiincluşi în luarea deciziilor.

Există însă o diferenţă izbitoare între industriaminieră şi industriile de petrol şi gaze, industrii cucare este adesea luată la grămadă în statistici. Întimp ce există proiecte miniere destul de profita-bile luate individual, companii miniere care sesituează deasupra mediei, şi unii care sunt maibuni decât alţii, industria mineralelor ca un tot nua dus-o prea bine, până în prezent. Industria mi -nieră prezintă o revenire la investiţie volatilă(fluctuantă): în decursul ultimilor 25 de ani aisecolului XX şi până în prezent această industrienu a reuşit să producă o revenire la capital pe ter-men lung care să compenseze costurile capitaluluiacestei industrii.

Există o mare problemă referitoare la impor-tanţa acordată ,,procesului părţilor interesate’’ înDD. Desigur, definiţia unei ,,părţi interesate’’ însectorul mineralelor depinde de problema luatăîn consideraţie. În unele probleme, cum ar fi dez-voltarea locală a meseriilor şi a profesiilor, gru-purile interesate se vor concentra la nivelulcomunităţii locale, dar pot include, de asemenea,pe reprezentanţii companiei, guvernul, organiza-ţiile sindicale şi societăţi civile. În alte probleme,cum ar fi impactul folosirii energiei în sectorulmineralelor asupra schimbărilor climatice, gru-pul părţilor interesate este, probabil, mult mailarg şi mult mai global distribuit. Când proble-matica părţilor interesate este în discuţie vorexista atât părţi direct interesate, cât şi părţi indi-rect interesate.

Participăm la diferite manifestări arondate prinbuna intenție a încercărilor de a contura ieșiri posi-bile din neclaritățile momentului. Alături de con-statări încurajatoare provocate de analize aprofun-date, calificate, schimburi de opinii bine-venite,repetate propuneri pentru a încuraja optimismul îndomeniu, descoperim cu tristețe atâtea stări delucruri neconvenabile. Este realmente surprinzătorcum poți descoperi între deținătorii de poziții cheiela nivelul societății voci ce se vor autorizate, ali-mentând partituri penibile, descurajante prin lipsade realism, derutante prin false certitudini aruncatepe piață în dorul lelii. Te vezi năpădit de păreri,cum că ,,redeschiderea sectorului mineralelor s-a

Legenda:1. Grupuri cu drept de veto (ex. autorităţi de stat adec-

vat constituite cu dreptul de a acorda licenţele; proprie -tari de terenuri care au unele drepturi şi asupraresurselor minerale şi au obligaţie să nu vândă).

2. Grupuri care au un drept de compensare (ex. pro -prietarul terenului de la suprafaţă care nu are dreptulasupra resurselor, cazul României; muncitorii acci -dentaţi; comunităţile care necesită strămutare).

3. Grupuri cu un drept de participare (ex. unele agenţiinaţionale ale populaţiei locale; autorităţile planificăriiglobale; oameni îndreptăţiţi să participe la proceseleEIA, Evaluarea Impactului de Mediu – EnviromentalImpact Assessment).

4. Grupuri cu drept de a fi consultate (ex. persoaneafectate ale căror puncte de vedere trebuie luate în con-siderare; agenţii guvernamentale care nu adoptă decizii).

5. Grupuri care trebuie informate (ex. furnizorii, mass-media).

83

produs’’, de parcă evenimentul în sine ar semăna cuo ușă care duce nicăieri, fără niciun fel de pretențiiși consecințe. Să presupunem că ar fi așa. Cu ceimplicații se lasă și ce demersuri suplimentarereclamă pe termen scurt, mediu și lung? Este ca șicum te-ai chinuit să construiești o centrală nuclearăși abia când o preiei la cheie te-ai întreba candid: șiacum ce fac cu ea? Ce loc ocupă ea într-o strategiegenerală elaborată, fără de care nu pornești la drum.Întrebările vin cu duiumul: cum stăm la capitolulpârghiilor fără de care nu pot acționa butoanele depornire? Stăm rău astăzi la capitolul forței demuncă. Unde ne sunt specialiștii? Ce surse avem săputem soluționa delicatele componente sociale,ecologice și de altă natură?

De s-ar pune problema ca de mâine sărenunțăm la Dacia Logan pentru a ne deplasa laserviciu sau în concediu cu autoturismul electric,

am fi datori să începem prin a întocmi de urgențăo listă cu obligații ce decurg de aici, ce cumpărăm,cât ne costă, cu ce bani, ce alte hangarale se strângîn drumul de străbătut.

De ce cred unii că pentru redeschiderea ,,sec-torului mineralelor’’ sunt suficiente vorbele? Netemem că, fără vocația faptelor, tot aici unde neaflăm astăzi ne va găsi și ziua de mâine. Or, pen-tru România, miza este enormă, și a pierde nupoate fi o opțiune.

Note

1 Nicolae Bud, Proiectele Miniere. Evaluarea din per-spectiva dezvoltării durabile, Ed. Academiei Române,București, 2012, date actualizate.

2 https://www.gold-eagle.com/annihilation-us-dollar-coming-50000-gold-price-jim-sinclair

ANEXA 1 INTERESUL INVESTIToRILoR STRĂINI fAŢĂ DE AURUL RoMâNESc

1. Esmeralda Exploration Ltd Australia-Aurul SA 1996: formarea unei companii joint venture cu denumireaAURUL SA cu Regia Naţională Plumb şi Zinc, Geomin SA, Institutul de Cercetări şi Proiectări Baia Mare şi Întreprinde-rea de Utilaj Minier şi Reparaţii Baia Mare. • Interesul firmei Esmeralda: exploatarea aurului şi proiecte în Regiunea BaiaMare. • Planuri: investirea sumei de un milion USD în firma nou formată.

1997: AURUL SA (Societate Româno-Australiană) planifică să pună în funcţiune o nouă linie de procesare pentru arecupera aur în valoare de 28 milioane USD în Baia Mare (trimestrul IV 1998), pentru 15 milioane tone sterile prelucrateanual, din care să rezulte 1,6 t aur şi 6 t argint.

1999: Anunţă începerea procesării rezidiilor de flotaţie cu o producţie de 274,3 kg aur şi 42 kg argint la halda Meda de -pusă în urmă cu 30 ani (4,49 milioane tone deşeu solid) se vor recupera în zece ani 7,8 t aur. AURUL SA va face procesarea.• Situaţia acţiunilor AURUL SA: 50% ESMERALDA, 44% REMIN (fosta Regie Naţională Plumb şi Zinc). • AURUL SApromovează un alt proiect; explorarea de metale preţioase în 17 zone explorate de REMIN. • Elaborarea studiului de feza-bilitate (foraje şi ana lize metalurgice) pentru două halde (Săsar 0,6g/t aur 4,4 milioane tone steril, Centrală 0,48g/t aur pen-tru 10,5 milioane tone steril), capacitate de procesare anuală 2,5 milioane şi recuperarea a 7,8 t aur.

2000: Are loc accidentul din 31 ianuarie – scurgerea apei în cianuri la AURUL SA. • Aprobarea reluării activităţii decătre guvern; măsuri de redresare după accident. • Plan de viitor: 1,6 t aur/an şi 9 t argint/an.

2006: Firmele „Oxus Gold” din Marea Britanie și „Kazah Gold” din Kazahstan au achiziționat compania din BaiaMare. „TransGold” a fost achiziționată în urma unei licitații publice, contra sumei de 4,5 milioane de euro, de companiabritanica „Romaltyn”, formata din firmele „Oxus Gold” din Marea Britanie și „Kazah Gold” din Kazahstan. Societatea dinBaia Mare, aflată în stare de faliment, avea ca acționar principal, cu 51%, Compania Națională Minieră „Remin”, iar celălaltacționar era compania australiană „Esmeralda” cu 49%.

2010: Consilierii locali au dispus prin HCL 84 din 2010 interzicerea temporară a exploatării aurifere, până la aprobareaunui nou plan urbanistic zonal, în zona malurilor râului Săsar. Interdicţia de construire a exploatării miniere pe bazăde cianuri din Baia Mare a fost menţinută de magistraţii Curţii de Apel Cluj, care au respins tentativa de anulare a uneihotărâri de Consiliu Local din partea firmei SC Romaltyn Mining SRL.

2014: Curtea de Apel Cluj a admis recursul Romaltyn Mining SRL împotriva încheierii civile nr. 849/21.03.2014, pro-nunţată în dosarul nr. 4377/84/2013 al Tribunalului Sălaj și a dispus admiterea cererii formulate de reclamanta recurentă.În consecinţă a fost suspendată executarea HCL nr. 120/2013 emisă de Consiliul Local Baia Mare până la soluţionarea defi-nitivă a dosarului nr. 4377/84/2014 aflat pe rolul instanței la Tribunalul Sălaj, privind anularea HCL 120/2013. Decizia estedefinitivă şi executorie și a fost pronunţată în şedinţa publică din 11.09.2014.84

2016: Procedura de obținere de către S.C. ROMALTYN MINING S.R.L. a autorizației integrate de mediu a fost sus-pendată până la soluționarea definitivă și irevocabilă a tuturor litigiilor cu administrația locală.

2. gabriel Resources canada – Euro gold 1997 elaborează un studiu de fezabilitate pentru proiectul ROŞIA MON-TANA. • Încheie acordul cu REGIA AUTONOMĂ A CUPRULUI DEVA pentru a explora şi exploata zăcăminte aurifere înArdeal (Cadrilaterul Aurifer Baia de Arieş, Săcărâmb, Brad şi Zlatna); pentru o extindere de 500 km2. • Rezerve Cetate şiCârnic 45 milioane tone cu 1,7g/t (2,46 milioane kg aur).

1998: GABRIEL şi MINVEST formează EURO GOLD RESOURCES SA (GABRIEL 65%, MINVEST 39,8%, altecompanii miniere de stat 1,2% din acţiuni). • Obiectul activităţii EURO GOLD: explorarea, dezvoltarea şi exploatarea peri-metrelor Bucium şi Roşia Montană. • GABRIEL avea dreptul să deţină 80% din acţiuni după predarea studiului de fezabi-litate la proiectul Roşia Montană. • Primeşte de la MINVEST dreptul să recupereze toate cheltuielile preproducţiei, înain-te de a plăti bani către MINVEST! Se estimează resursele Cetate şi Cârnic: conţinut limită 0,8g/t, mediu 1,6g/t aur şi 10g/targint pentru Cetate; 1,8g/t aur şi 12g/t argint pentru Cârnic.

1999: Continuă explorarea în subteran la Mina Cetate. • Se vor închide cele două unităţi existente (carieră şi subteranCetate) după dezvoltarea carierei noi în cele două corpuri de minereu (Cetate şi Cârnic) în parteneriat Minvest – Gabriel.

2000: Are permisiunea să-şi crească de la 65% la 80% participaţia la EURO GOLD, îndeplinin du-şi condiţia din înţe-legerea de parteneriat cu MINVEST pentru EURO GOLD – terminarea studiului de prefezabilitate. • Compensarea de 180milioane USD luată în consideraţie de Guvernul Ungariei pentru degradările de mediu pe râurile teritoriale ungare secto-rate Proiectului Roşia Montană.

2001: Aprobarea guvernului pentru extinderea concesiunii miniere Roşia Montană pentru spaţiul necesar infras-tructurii. • Aprobarea oficialilor locali de continuare a lucrărilor de dezvoltare la Roşia Montană din planul de strămu-tări pregătit de GABRIEL RESOURCES, care deţine deja 80% din acţiunile proiectului Roşia Montană. • Finalizareastudiului de fezabilitate Roşia Montană. • Creşterea la 34,5 milioane pentru lucrările de inginerie tehnologică, permiseşi strămutări. • Raportează prin sucursala EUROPEAN GOLDFIELDS Ltd.

2002: Problema aurului este decizia de dezvoltare a unei unităţi moderne de exploatare la Roşia Montană. • Aparepentru prima dată o nouă entitate juridică la Roşia Montană CORPORAŢIA AURIFERĂ ROŞIA MONTANĂ – RMGOLD CORPORATION.

2003: Progresează dezvoltarea unei exploatări moderne la Roşia Montană, urmare a aprobării guvernului care asi gurăfirma ca parte, începe dezvoltarea drumurilor şi a altor obiecte de infrastructură ce vor da sens carierei. • Ritmul lucrărilorde dezvoltare a Proiectului Roşia Montană este afectat de preocupările guvernului privind posibile infrastructuri de mediu.• Continuă explorările la Frasin şi Robu în baza licenţei de explorare Bucium şi raportează terminarea a 51 foraj (9853 m)cu rezerve indicate şi presupuse de 21 340 kg aur şi 58 039 argint.

2004: Progresează dezvoltarea carierei moderne Roşia Montană cu acţiunile care vizează documentaţia pentru permi-sul de mediu, documentaţia de inginerie tehnologică. • Continuă explorarea la Robu şi Frasin pe licenţa Bucium.

2005: Continuarea lucrărilor pregătitoare pentru Roşia Montană cu finalizarea documentaţiilor demarate în 2004 ce vorfi prezentate guvernului în primul semestru din 2006. • Se preconizează începerea producţiei de aur în 2008 sau la începutulanului 2009; se vor produce 15 600 kg aur/an. • Probleme de rezolvat care frânează dezvoltarea rapidă a Proiectului RoşiaMontană se referă la Mediu (inclusiv opoziţia Ungariei), aspecte sociale locale (strămutările) şi protejarea siturilor istorice şiarheologice. • Continuă explorarea la Robu şi Frasin pe licenţa Bucium şi raportează noi resurse la Radu, resurse propusede 26 milioane tone cu 0,97g/t aur şi 2g/t de argint; la Frasin rezervele indicate 7,97 milioane tone cu 1,91 g/t aur şi 5g/targint şi rezerve presupuse 9,28 milioane tone cu 1,7 g/t aur şi 5g/t argint.

2006: Continuarea lucrărilor pregătitoare Roşia Montană carieră. • Prezentare documentaţii pentru permis de mediu, în -cheie documentaţiile detaliate de inginerie tehnologică. • Hotărâre Curtea Supremă a României – respingerea deciziilor instan-ţelor inferioare de interzicere a continuării agendei de dezvoltare şi ordonă ca acestea să reexamineze cazul GABRIEL, permi-ţându-i să prezinte noi probe şi argumente.

2007: Opreşte în septembrie lucrările de dezvoltare programate pentru cariera Roşia Montană, urmare a suspendăriireanalizării evaluărilor de mediu chiar de ministrul Mediului şi Dezvoltării Durabile (motivul: un certificat care nu era validdin punct de vedere legal), suspendarea rămâne valabilă şi în 2008. • Depune o plângere împotriva ministrului. • Anunţă îndecembrie că va suspenda lucrările la proiect şi concediază mare parte din personal. • Curtea Supremă a României anu leazăcertificatul arheologic, urmând a se solicita un nou certificat.

3. European goldfields Ltd (sucursală gabriel Resources)2001: Rezultatele celor 13 000 m cărate din 41 de găuri de foraj: 44 milioane tone minereu auro-argentifer cu 1,9g/t

aur şi alte 17 milioane tone resurse presupuse cu 1,5g/t aur. • Raportează şi descoperirea minereurilor auro-argentiferela Teascu, perimetrul Băiţa Crăciuneşti, din lucrările de foraj de delimitare mineralizaţie, din primele probe rezultă aurcuprins între 1,62÷1,79 g/t, aur un conţinut de delimitare de 0,8 g/t.

2002: Raportează transferarea licenţelor de exploatare pentru Balcana, Certej şi Zlatna către DEVA GOLD.2003: Continuarea explorării la Certej, unde resursele estimate se cifrează la 44 milioane tone minereu cu 1,9 g/t aur.2004: Continuă explorarea la Certej şi raportează resurse indicate de minereuri auro-argentifere de 35 milioane tone cu

conţinut de 2,1 g/t aur şi 10,1 g/t argint, exploatabile în carieră la Certej. • Demarează un studiu de prefezabilitate pentruzăcământul Certej cu termen trimestrul II 2005. 85

2005: Continuă explorarea şi evaluarea la Certej: resurse măsurate 3,14 milioane tone, conţinutul 2,6 g/t aur şi5 g/t argint, resurse indicate 28,3 milioane tone cu 2,1 g/t aur şi 12 g/t argint, resurse presupuse 8,64 milioane tone cu1,8 g/t şi 7,9 g/t argint. • Finalizarea studiului de prefezabilitate cu confirmarea că zăcământul Certej este adecvat pen-tru concentrarea producţiei în zona cu conţinuturi ridicate (aur 18-20 g/t şi argint până la 100 g/t). • Finalizarea păr-ţii a I-a a evaluării impactului de mediu (EIM), se continuă cu partea a II-a EIM, cu studii de procese metalurgice, cuproiectarea detaliată a lucrărilor, cu lucrările de determinare a rezervelor. • Se confirmă, prin evaluările preliminare, căzăcământul asigură dezvoltarea unei cariere; la sfârşit de an cheltuielile de explorare şi dezvoltare pentru toate lucră-rile din România.

• Se cifrează la 3,9 milioane USD din care 2,38 milioane de USD (61%) pentru Certej. • Continuă explorările la Cer-tej şi raportează rezervele probabile de 27,7 milioane minereu cu 2,0 g/t aur şi 11,6 g/t argint. • Perspective: o exploa-tare în carieră cu 2,6 :1 coeficient de descopertă, 3 milioane tone minereu procesat anual, 249 000 tone concentrate cu21 g/t aur şi 125 g/t argint; recuperarea va con ţine 170 000 kg aur; costurile de capital pentru dezvoltare, circa 69 mi -lioane USD.

4. Euro gold Resources SA (vezi gabriel Resources) 1998: se formează de GABRIEL RESOURCES şi MINVEST.• Obiect de activitate: explorarea, dezvoltarea şi exploatarea perimetrelor Bucium şi Roşia Montană.

1999: Anunţă descoperirea unei noi zone cu conţinut rindicat de aur, parte din perimetrul Roşia Montană; delimitareprin 3000 de probe din lucrări subterane şi aflorimente. • Primeşte acordul de explorare pe 10,5 km2 în vecinătatea zăcă-mântului de cupru şi aur Bolcana, pentru 20 ani.

2000: Anunţă rezultatele studiului de prefezabilitate primit la sfârşitul anului 1999 de la PINCOCK ALLEN and HOLTSNA pentru proiectul Roşia Montană. • Date proiect Roşia Montană: 10 milioane t/an extrase în carieră; 12,8 t/an aur la uncost de 113 USD/tona, rezerva exploatabilă conţine 250 t aur şi 1500 t argint.

5. Deva gold castle Europa (Sucursala gabriel) 1998: Se formează de GABRIEL 60%, MINVEST 38,5% şi alte trei companii de stat 1,5% din acţiuni. • Obiectul acti-

vităţii: explorare, dezvoltare şi exploatare perimetrele Certej şi Zlatna. • Primeşte prin transfer de la MINVEST dreptul deexplorare pentru perimetrele Balcana şi Băiţa Crăciuneşti pentru cupru şi aur.

2002: Primeşte prin transfer de la EUROPEAN GOLDFIELD licenţa de exploatare pentru Bal cana, Certej şi Zlatna.2010: PUZ-ul proiectului minier Certej, aprobat de către Consiliul Local Certeju de Sus, prin HCL 11/2010, stabilește

reglementările locale în privința utilizării terenurilor și a construirii carierelor, iazurilor de decantare și a uzinei de proce-sare aferente exploatării propuse.

2011: Agenția Națională pentru Resurse Minerale (ANRM) a aprobat în februarie trei licențe de concesiune pentruexplorarea resurselor de minereuri polimetalice din perimetrele Deva, Muncel și Brad, județul Hunedoara, companiei Euro-pean Goldfields Deva.

2012: Eldorado a cumparat European Goldfields cu 2,4 miliarde de dolari, preluând astfel și 80% din acțiunile DevaGold, care dezvoltă zăcământul aurifer de la Certej. Tranzacția a fost finalizată în februarie. Restul actțiunilor Deva Goldsunt deținute de statul român, prin Minvest Deva.

2014: Deva Gold obţine, de la primăria Certeju de Sus, o autorizaţie pentru organizarea de şantier a întregului proiectminier, dar care a fost la rândul ei atacată în contencios administrativ de către Prefectul Judeţului Hunedoara, fiind anu latădefinitiv de instanţă.

2015: Finalizarea Studiului de fezabilitate Certej.2018: Tribunalul Cluj a anulat planul urbanistic zonal (PUZ), necesar autorizării exploatării pentru proiectul minier al

companiei Deva Gold din Certeju de Sus.6. Roşia Montană gold corporation – RM gold corp 2002: Apare pentru prima dată menţionată ca entitate juri -

dică cu menţiunea că GABRIEL RESOURCES Ltd CANADA deţine 80% din acţiunile corporaţiei menţionate. • Proble-mele anului: incertitudinea viitorului planurilor corporaţiei care realizase deja explorarea şi planificarea şi deci nevoiareconsiderării unor ample activităţi referitoare la planificarea dezvoltării unei cariere cu o producţie preconizată de13 milioane tone minereu/an şi extragerea a 311 t aur/an şi 1617 t argint/an la un cost al dezvoltării (investiţii) de253 milioane USD cu durată de exploatare 16 ani.

2002–2004 și 2006–2008: RMGC a achiziționat proprietăți în zona proiectului, pe baza unui Plan de acțiune pentrustrămutare și relocare.

2006: RMGC a depus la Ministerul Mediului Raportul la Studiul de Impact asupra Mediului, la care a lucrat o echipăde experți din mai multe țări, iar între iulie-august 2006 au loc 16 consultări publice (14 în România și două în Ungaria)pentru EIM, pentru a prezenta publicului proiectul minier și a răspunde la întrebările oamenilor; în urma etapei de informareși consultare publică au rezultat 5600 de întrebări care au fost transmise către RMGC de către Ministerul Mediului, în ianua-rie 2007.

2007: RMGC a început să construiască un cartier în Alba Iulia cu scopul de a muta cele 2000 de persoane care ar fiacceptat relocarea. Cartierul se numește Recea și în mai 2009 s-au mutat acolo 110 familii de roșieni și alte 15 din Abrud.

2010: Este în desfășurare o analiză a impactului asupra mediului, efectuată de specialiști acreditați.2011: În urma cererii de autorizație de mediu, începând cu septembrie, proiectul nu obține autorizație de mediu.2017: Dosarul „Peisajul Cultural Minier Roşia Montană” a fost trimis de Ministerul Culturii din România la86

UNESCO, pentru înscrierea în Patrimoniul Mondial, pe 4 ianuarie 2017 şi primise recomandare pentru includere din par-tea International Council on Monuments and Sites.

2017: Procedura de arbitraj de la tribunalul de la Centrul Internațional de Reglementare a Dispu telor privind Investițiilede pe lângă Banca Mondială (ICSID) de la Washington în care Gabriel Resources, acționarul majoritar al Roșia MontanăGold Corporation (RMGC), dezvoltatorul proiectului minier aurifer blocat de la Roșia Montană, cere despăgubiri de4,4 miliarde dolari statului român pentru blocarea proiectului.

7. Exall Resources Ltd canada 2000 face o diligenţă pentru analiza capacităţilor exploatate de MINVEST. • Un stu-diu de prefezabilitate îi dă dreptul să cumpere 80% din acţiunile Barza, 20% rămânând la MINVEST. • Intervenţia vaconsta din cercetarea aeriană electromagnetică şi radiometrică pe 12 km2 în reţea de 150 m, urmată de o analiză indepen-dentă a lucrărilor miniere ce se va face de WATTS Grifs & Mc QUAT. Nu s-a conretizat într-un plan de acțiune.

8. SAMAX: În 1998 se înființează SAMAX România Ltd, (BVI) pentru a participa la prima rundă pentru concesiona-rea de activități de explorare prin concursul public de ofertă a perimetrelor de explorare conform Legii minelor 68/1998.SAMAX România Ltd (BVI) este declarată câștigătoare și semnează licențele de explorare: Budești-Jereapăn – 10 km2

Licenţa 104/1999 și Fâncel-Lăpușna – 146 km2 Licența 103/1999.1999: În conformitate cu legea minelor și legea 31 se înregistrează în 90 de zile în România SC SAMAX SRL, cu

investitor unic SAMAX România Ltd. Explorarea în cele două perimetre (4+3 ani) s-a realizat cu finanțarea integrală ainvestitorului (aceștia s-au schimbat în timp) și în baza a numeroase avize și autorizații cerute de legislație.

1999: SC SAMAX România SRL participă la runda pentru concesionarea de activități de explorare prin concursulpublic de ofertă a perimetrelor de explorare: Apuseni 1–341 km2, Licența 1057/1999 și Oravița – 280 Km2,Licența763/1999. Explorarea nu s-a finalizat cu identificarea unor zăcăminte economice.

2000: Se formează JV SAMAX România SRL cu REMIN SA Baia Mare: MAXMIN SRL. 75% SAMAX și 25%REMIN. Cu acordul titularului de Licență de exploatare, MAXMIN SRL câștigă prin concurs de ofertă publică licențele deexplorare: Firiza-Rotunda 215 Km2, Licenţa 2483/2001.

Rotunda-Văratec, 165 km2 Licenţa 2484/2001. Explorarea s-a concretizat prin înaintarea documentației pentru Licențade exploatare Dealul Minei-Baia Sprie.

- Intervenții de natură neinspirată în Parlament: cine vă dă dreptul să distrugeți orașul Baia Sprie, a atras decizia inves-titorilor de a abandona orice activitate minieră în bazinul minier Baia Mare, renunțându-se la ambele licențe și desființândMAXMIN.

- SAMAX obține permisul de prospecțiune Rovina, iar în 2005 Licența de explorare ROVINA nr. 6383/2005.Explorarea se finalizează cu identificarea a trei zăcăminte cupro-aurifere, exploatabile economic. 2007: Se înființează CARPATGOLD SRL (acționar unic SAMAX România Ltd.), cu scopul de a se forma un JV cu

MINVEST Deva. Aceasta intrând în insolvență, CARPATGOLD s-a desființat în 2016.2007: SAMAX obține permisul de prospecţiune STĂNIJA nr. 8572/16.05.2007, finalizat cu cerere de instituire a Peri-

metrului de Explorare Stănija.2015: Ca urmare a solicitării SC SAMAX România SRL, în mai 2015 se semnează LICENȚA DE CONCESIUNE A

ACTIVITĂȚII MINIERE DE EXPLOATARE nr. 18174/2015, între ANRM și SAMAX România SRL.2016: Se obține un nou permis de prospecţiune STĂNIJA nr. 19509/30.09.2016.2018: Se publică în Monitorul Oficial Licența de concesiune a activității miniere de exploatare în perimetrul

ROVINA.9. Minera Anders Inc Spokane Statul Washington, SUA – Transilvania gold – SRL, 1999, primeşte licenţă deexplorare, 40 km2 Cadrilaterul Aurifer (zona Voia) şi 181 km2 zona Ostoros. • În fiinţează firma TRANSILVANIAGOLD

87

LICENTE EXPLORARE GRUPATE DUPA SUBSTANTEMINEREU CUPRIFER Raport generat la data: 13/05/2019 11:42 NUME_PERIMETRU JUDET AGENT_ECONOMIC LOCALITATE_AGENT Oravita-Talva Mica Caras-Severin EXTRACT PASADO ORAVITA Raport: LICENTE EXPLORARE GRUPATE DUPA SUBSTANTEMINEREURI AURO-ARGENTIFERE Raport generat la data: 13/05/2019 11:42 NUME_PERIMETRU JUDET AGENT_ECONOMIC LOCALITATE_AGENT Certej Nord Hunedoara DEVA GOLD S.A. CERTEJUL DE SUS CERTEJUL DE SUS Raport: LICENTE EXPLORARE GRUPATE DUPA SUBSTANTEMINEREU POLIMETALIC Raport generat la data: 13/05/2019 11:42 NUME_PERIMETRU JUDET AGENT_ECONOMIC LOCALITATE_AGENT Ciclova Montana Caras-Severin FORMIN S.A. CARANSEBES CARANSEBES Jolotca Harghita STRATEGIC RESOURCES CENTRAL S.R.L. BUCURESTI Lazarea Harghita STRATEGIC RESOURCES CENTRAL S.R.L. BUCURESTI Troita-Pitigus Hunedoara DEVA GOLD S.A. CERTEJUL DE SUS CERTEJUL DE SUS Raport: LICENTE EXPLORARE GRUPATE DUPA SUBSTANTEMINEREURI POLIMETALICE SI AURO-ARGENTIFERE Raport generat la data: 13/05/2019 11:42

NUME_PERIMETRU JUDET AGENT_ECONOMIC LOCALITATE_AGENT Magura Tebii Hunedoara FORMIN S.A. CARANSEBES CARANSEBES Raport: LICENTE EXPLORARE GRUPATE DUPA SUBSTANTEMINEREURI METALIFERE Raport generat la data: 13/05/2019 11:42

NUME_PERIMETRU JUDET AGENT_ECONOMIC LOCALITATE_AGENT Zaristea Mica Vilcea MBE MINERAL RESOURCES S.R.L. BUCURESTI EXPLOATARE Raport: LICENTE EXPLOATARE PENTRU SUBSTANTA MINEREURI AURO-ARGENTIFERE* Raport generat la data: 13/05/2019 11:43 NUME_PERIMETRU JUDET AGENT_ECONOMIC LOCALITATE_AGENT Rosia Montana Alba ROSIA MONTANA GOLD CORPORATION S.A.* ROSIA MONTANA Certej Hunedoara DEVA GOLD S.A.* CERTEJUL DE SUS CERTEJUL DE SUS Rovina Hunedoara SAMAX Romania SRL

88

89

Nicolaie Dan cristescu (1929–2020)

In memoriam

În ziua de 7 martie 2020 s-a stins din viață aca-demicianul Nicolaie Dan Cristescu, cercetătorpasionat şi profesor eminent.

Nicolaie Dan Cristescu, membru titular alAcademiei Române din anul 1992, s-a nǎscut înChelmenţi, regiunea Cernăuţi, pe 17 februarie1929. A urmat cursurile Facultăţii de Matematicăşi Fizică din cadrul Universităţii din Bucureşti,obţinând doctoratul în matematică şi fizică subconducerea academicianului Grigore C. Moisil (înanul 1955) şi titlul de doctor docent (în anul1967). A fost asistent (1951–1955), lector(1955–1957), conferenţiar (1957–1966), profesor(din 1966) şi şef al Catedrei de mecanică(1982–1990) de la Facultatea de Matematică şiMecanică a Universităţii din Bucureşti. A fost cer-cetător la Institutul de Matematică al AcademieiRomâne între anii 1951–1975 şi rectorul Univer-sităţii din Bucureşti între 1990–1992.

Academicianul Nicolaie Dan Cristescu a fostvisiting professor la The Johns Hopkins Univer -sity din Baltimore (1968–1969), profesor con -sultant la Drexel Institute of Technology din Phi-ladelphia (1969), profesor (1970) şi GraduateResearch Professor (1971–1976, 1992–2009) laUniversitatea din Florida.

Domeniile de cercetare abordate de NicolaieDan Cristescu au fost variate: teoria plasticităţii şivâscoplasticităţii, propagări de unde, mecanicarocilor, mecanica materialelor compozite, teoriaproceselor de prelucrare a metalelor, mecanicamaterialelor granulare. Din 1953 şi-a desfăşuratactivitatea în domeniul teoriei plasticităţii, dome-niu neabordat până atunci în România.

Nicolaie Dan Cristescu a primit prestigiosulPremiu Nadai al American Society of MechanicalEngineers în anul 1995, pentru contribuţii excep-ţionale la modelarea comportării vâscoplastice a

materialelor metalice, solurilor şi a rocilor. În ace-laşi an i s-a acordat Certificatul şi Medalia „Life-time Membership” a The Johns Hopkins Societyof Scholars la Universitatea Johns Hopkins dinBaltimore. A fost membru al Academiei Europaeadin 1997.

Rezultatele cercetărilor sale s-au concentrat înpeste 200 de lucrări, apărute în ţară şi în străină -tate, sub semnătură proprie sau în colaborare cualţi specialişti, precum şi într-un număr impresio-nant de cărţi, printre care: Probleme dinamice înteoria plasticităţii (1958), Mecanica firelor exten-sibile (1964, apărută şi în limba chineză), Dyna-mic Plasticity (1970, apă rută şi în limba japo -neză), Viscoplasticity (1982, în colab.), Mecanicamaterialelor compozite (1983), Mecanica rocilor(1984), Teoria plasticităţii cu aplicaţii la prelu-crarea metalelor (1985, în colab.), Rock and SoilRheology (1988, în colab.), Rock Rheology

90

(1989), Mecanica rocilor – aspecte reologice(1989), Visco-Plastic Behavior of Geomaterials(1994, în colab.), Time Effects in Rock Mechanics(1997, în colab.), Basic and Applied Salt Me -chanics (2002, în colab.), Mechanics of ElasticComposites (2003, în colab.), Dynamic Plasticity(2007). A fost editor fondator al revistei „Interna-tional Journal of Plasticity” şi membru în comi telede redacţie ale revistelor: „International Journal ofMechanical Sciences”, „International Journal ofImpact Engineering”, „Mechanics Research Com-

munications”, „Mechanics of Cohesive-FrictionalMaterials and Structures”, „Acta Mechanica So -lida Sinica”, „Revista Italiana di Geotehnica”,„Revue Roumaine de Mécanique Appliquée”. Afost membru în organizații naționale și inter -naționale: European Mechanics Committee,Society for Experimental Stress Analysis, Interna-tional Society for Interaction of Mechanics andMathematics (membru fondator), Society forNatural Philosophy, International Union of Theo-retical and Applied Mechanics (IUTAM).

91

ciprian foiaș (1933–2020)

În ziua de 22 martie 2020 s-a stins din viațăprof. dr. Ciprian Foiaş, membru de onoare dinstrǎinǎtate al Academiei Române, reputat mate-matician român de talie mondială.

Creator de şcoală românească în domeniul teo-riei operatorilor, Ciprian Foiaş s-a nǎscut în Re -şiţa, la 20 iulie 1933. A urmat cursurile Facultăţiide Matematică şi Fizică din cadrul Universităţiidin Bucureşti (1955), obţinând doctoratul în mate-matică (1962) sub conducerea academicianuluiMiron Nicolescu. A fost profesor la Facultatea deMatematică şi Mecanică a Universităţii din Bucu-reşti (1966–1978), la Paris-Sud 11 University(1979–1983) şi Indiana University (din 1983).Începând cu anul 2000, Ciprian Foiaş a fost cer-cetător şi Distinguished Professor în cadrul TexasA&M University, SUA. A fost cercetător principalla Institutul de Matematică al Academiei Române,între anii 1958–1978.

Profesorul Ciprian Foiaş are contribuţii înmulte domenii ale matematicii: teoria ecuațiilorcu derivate parțiale; teoria potențialului; analizafuncţională – în particular şi cu predilecţie în teo-ria operatorilor. A primit prestigiosul Premiu„Norbert Wiener Prize in Applied Mathematics”,în 1995, pentru contribuţiile sale în domeniul teo-riei operatorilor, în care s-a dovedit a fi unul din-tre cei mai importanţi specialişti şi creatori deşcoală. Rezultatele cercetărilor sale s-au concreti-zat în peste 500 de lucrări, apărute în ţară şi înstrăinătate, precum şi într-un număr impresionantde cărţi si monografii, sub semnătură proprie sauîn colaborare cu alţi specialişti: Theory of genera-lized spectral operators. Gordon and Breach(1968), Harmonic analysis of operators onHilbert Space (North Holland 1970, Second edi-tion Springer-Verlag 2010), Attractors represen-ting turbulent flows (American Mathematical

Society, 1985), Dual algebras with applicationsto invariant subspaces and dilation theory (Ame-rican Mathematical Society, 1985), IntegralManifolds and Inertial Manifolds for DissipativePartial Differential Equations (Springer-Verlag),Applied Mathematical Sciences Series, volume70 (1988), Navier Stokes Equations (University ofChicago Press, 1988), Robust control of infinitedimensional systems (Springer, 1995), NavierStokes equations and Turbulence (CambridgeUniversity Press, 200). Pentru recunoaștereainternațională a domeniului teoriei operatorilordin România, o contribuţie importantă a profeso-rului Ciprian Foiaş o reprezintă lansarea, în 1979,a revistei „Journal of Operator Theory”, principa-la revistă interna țională din domeniul teoriei ope-ratorilor, inițiată de Ciprian Foiaș și ConstantinApostol, împreună cu matematicienii americaniRonald Douglas și Carl Pearcy.

92

Martie

11 martie: Bicentenarul naşterii domnitoruluiAlexandru Ioan Cuza a fost sărbătorit în cadrulunei sesiuni ştiinţifice cu titlul „Alexandru IoanCuza, 200 de ani de la naştere”, organizate deSecţia de științe istorice şi arheologie. Sesiunea afost deschisă de acad. Ioan-Aurel Pop, pre -ședintele Academiei Române, și moderată deacad. Victor Spinei, vicepreședinte al AcademieiRomâne. Despre viaţa şi activitatea DomnuluiUnirii Principatelor au susținut comunicări:

– acad. Ioan-Aurel Pop, Alexandru Ioan Cuza –„Părinte al Patriei”;

– acad. Dan Berindei, președintele de onoare alSecţiei de științe istorice şi arheologie a AcademieiRomâne, Alexandru Ioan Cuza – ziditor de țară;

– dr. Bogdan Cuza, descendent al familieidomnitorului, Alexandru Ioan Cuza – membrupost-mortem al Academiei Române;

– acad. Răzvan Theodorescu, vicepreședinte alAcademiei Române, Liderul ideal;

– acad. Eugen Simion, președintele Secției defilologie și literatură a Academiei Române, Cuzași sfătuitorul său, Mihail Kogălniceanu.

În Sala „Theodor Pallady” a Bibliotecii Acade-miei Române a fost vernisată o expoziţie dedicatăsărbătoririi a 200 de ani de la nașterea marelui ompolitic, ce reunește documente de arhivă, fotografii,scrisori, acte diplomatice, exemplare de presă, aflateîn patrimoniul Bibliotecii Academiei Române.

12 martie: În Aula Academiei Române, acad.Octavian Lazăr Cosma a susţinut discursul derecepţie cu titlul „Spre muzica românească”.Răspunsul a fost dat de acad. Cornel Ţăranu.Ceremonia a fost deschisă de acad. Ioan-AurelPop, președintele Academiei Române, și mode ratăde acad. Răzvan Theodorescu, vicepreședinte alAcademiei Române.

Cronica vieții academice

93

Apariții la Editura Academiei

VIAŢA RURALĂ RoMâNEAScĂ PE LUNgUL DRUM ÎNTRE fLĂMâNzI ŞI UNIUNEA EURoPEANĂ SAU DRAMA SATULUI ŞI A ŢĂRANULUI RoMâN ÎNTR-UN SEcoL DE ILUzII, DEzAMĂgIRI ŞI SPERANŢE

Păun Ion oTIMAN

o carte de referințăAcad. cristian Hera*

La Editura Academiei Române a apărutrecent (decembrie 2019) o carte impresionantăca tematică și cuprindere (opt părți, 39 de capi-tole, 905 pagini), sinteză a cercetărilor și scrieri-lor de o viață ale autorului, acad. Păun IonOtiman. După cum ne declară însuși autorul:„Am scris această carte timp de trei decenii.Am început-o imediat după 16–17 decembrie1989, atunci când în Timișoara se trăgeaintens, și am încheiat-o, acum câteva zile, îndecembrie 2019, adică după 30 de ani”, estelimpede faptul că este o carte de „o viață”.

Încă de la primele cercetări întreprinse la înce-putul anilor ’90, colegul Păun Ion Otiman s-a axatpe studierea dezvoltării rurale durabile, dome-niu aparte, de importanță deosebită în evoluțiaeconomică şi socială a României, în care, evident,agricultura ocupă locul determinant.

În acei ani, de căutări, de indecizie şi incon-secvenţe, Păun Ion Otiman se hotărăște să aşeze înscris opiniile și părerile sale cu privire la căile deurmat ale agriculturii româneşti, după mareaschimbare din anul 1989. Când cei mai mulţi spe-cialişti nu-şi definiseră încă drumul, Păun IonOtiman scrie prima sa carte Agricultura Românieila cumpăna dintre mileniile II şi III (Edi tura Heli-con, 1994). Citind-o, pot afirma că îşi dezvăluiepoziţia încă din primele pagini, impresionând prindedicaţiile sale, din care citez: „Dedic această

carte tatălui meu, bunicului meu, precum şi tutu-ror ţăranilor care, la sfârşitul mileniului II, au trăitmarea dramă a întoarcerii în pământ, cu dorulpământului care i-a născut şi hrănit, iar vouă,ţărani români de azi, care priviţi spre mileniul III,vă spun doar atât: treziţi-vă, deşteptaţi-vă, pentrucopiii şi nepoţii voştri, şi nu uitaţi ce s-a întâmplatîn ultimele decenii ale mileniului II. Uitarea naştemonştri! Noi monştri!”

Este prima carte apărută în literatura româ-nească de specialitate care, prin analize ştiinţificeprofunde, fundamentate pe o multitudine de datestatistice, face o paralelă între agricultura Româ-niei şi cea din ţările Uniunii Europene, în a douajumătate a secolului XX, mai exact între „agricul-tura de comandă românească” şi „agriculturacomercială de piaţă liberă europeană”. La scurtăvreme, în anul 1997, după o cercetare atentăşi o bogată documentare bibliografică şi în

*Preşedintele Secţiei de științe agricole și silvice a Academiei Române; preşedinte al Academiei Române (ianuarie–aprilie 2018), vicepreşedinte (2010–2017); președintele de onoare al Academiei de Științe Agricole și Silvice

„Gheorghe Ionescu-Șișești”

teritoriu, Păun Ion otiman lansează o nouă pre-mieră în literatura ştiinţifică românească, Dezvol-tarea rurală a României (Editura Mirton, 1997),punând, pentru prima dată în ţara noastră, bazeleteoretice şi practice ale conceptului de dezvoltarerurală durabilă. Menţionez şi în acest cuvânt-înainte că, încă din acea perioadă, am militatca alături și împreună cu „dezvoltarea ruralădurabilă” să fie introdus și conceptul deperformanță, concretizat în „agriculturadurabilă și performantă”.

Întreaga „arhitectură” a lucrării elaborate dePăun Ion Otiman porneşte de la ideea de bază pri-vind locul şi rolul agriculturii în ansamblul dez-voltării rurale: „Agricultura este atât o ramurăeconomică generatoare de bunuri de primănecesitate – alimentele –, cât şi o activitate so -cială, o agri-cultură, iar spaţiul rural este unmediu de producţie şi un spaţiu social şi cultu-ral, un mediu de viaţă”. Funcţiile agriculturii şiale spaţiului rural dau adevărata dimensiuneproductivă, socială, culturală şi ecologică aaces tora, reprezentând, în ultimă instanţă, „ocarte de vi zită” a fiecărei ţări, inclusiv a Româ-niei. De aici porneşte şi marea grijă a autoruluifaţă de ne voia unei dezvoltări rurale durabile, petermen lung, a unei dezvoltări rurale sustenabi-le, generatoare de continuitate în ceea ce priveş-te alimentaţia sănătoasă a populaţiei şi habitatulplăcut, într-un cuvânt pacea socială din mediulrural. Prin tot ceea ce scrie şi întreprinde, auto-rul doreşte să imprime această grijă tuturor:agricultori ori fermieri, decidenţi, oameni deştiinţă şi politicieni, faţă de evoluţia agriculturiişi a spaţiului rural.

După editarea acestei cărţi, apreciate de spe-cialişti, odată cu aderarea României la UniuneaEuropeană, problematica dezvoltării rurale în ţaranoastră a câştigat interes deosebit atât pentru cer-cetarea ştiinţifică, cât şi pentru activitatea curentăreferitoare la evoluţia spaţiului rural românescspre standardele solicitate de reglementărilecomunitare pentru agricultură. În această direcţieau continuat cercetările întreprinse de acad. PăunIon Otiman la Centrul de Cercetări pentru Dez-voltare Rurală Durabilă din Timişoara, precum șila Institutul de Economie Agrară ale AcademieiRomâne. În acest context, pot afirma căprofesorul și cercetătorul P.I. Otiman a contribuit

substanţial la crearea unei adevărate școliștiințifice în domeniul dezvoltării rurale, școalăde cercetare care s-a dezvoltat permanent întot acest interval.

Cercetările ştiinţifice coordonate de acad.Păun Ion Otiman în cele două instituţii ale Acade-miei Române s-au materializat, în afara cărțilormenţionate, într-o serie de lucrări ştiinţifice pu -blicate în revistele de specialitate româneşti şistrăine, precum şi în alte cărţi apărute la EdituraAcademiei Române şi Editura Agroprint a Uni-versităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veteri -nară de la Timişoara, editură înfiinţată de PăunIon Otiman, în perioada în care a deținut calitateade rector al acestei universităţi.

În toate lucrările sale, acad. Păun Ion Oti-man, pornind de la multiplele şi profundeleschimbări pe care urmează să le parcurgă agri-cultura şi spaţiul rural, înainte şi după aderareala Uniunea Europeană, şi-a pus mereu întrebări:„Ce fel de agricultură trebuie să facă România,pentru ce fel de viitor social şi economic al ţării?Ce fel de agricultură, pentru ce fel de mediuînconjurător? Ce fel de agricultură, pentru ce felde dezvoltare rurală? Ce fel de structuri agricole,pentru a le face comparabile şi competitive cucele vest-europene? Ce fel de politici agrare tre-buie să promoveze România pentru a deveni com-patibile cu cele din Uniunea Europeană?”

La toate aceste întrebări, omul de ştiinţă, darşi parlamentarul Păun Ion Otiman, ca preşedinteal Comisiei de agricultură din Senatul României(1992–2004), răspunde: „Problema dezvoltării şiamenajării rurale este una dintre cele mai com-plexe probleme ale contemporaneităţii, din cauzafaptului că, în esenţa sa, presupune realizareaunui echilibru între cerinţa de conservare a spaţiu-lui rural economic, ecologic şi social-cultural dela ţară, pe de o parte, şi tendinţa de «moderniza»a vieţii rurale, pe de altă parte. În acelaşi timp,dezvoltarea şi amenajarea rurală se află la con-fluenţa dintre tendinţa de expansiune a urbanului,a dezvoltării agresive a industriei pe seama spa-ţiului rural şi cerinţa de a menţine, pe cât esteposibil, ruralul la valorile şi dimensiunile saleactuale. În fine, dezvoltarea şi amenajarea rurală,care tinde să se modernizeze, să se europenizeze,ca arie de cuprindere la nivelul fiecărei ţări, areca principal obiectiv menţinerea şi conservarea94

9595

caracterului naţional al spaţiului şi culturii rurale,iar acolo unde s-au produs grave distrugeri (fi zicesau socio -culturale) locale, regionale sau naţio-nale (cum este cazul ţărilor foste comuniste,inclusiv al României, dar şi în unele zone super-modernizate din Europa Occidentală) se pro -punea soluţia «reconstrucţiei» sau, eventual, a«restaurării» acestor zone, în sensul readuceriilor la «standardele de ruralitate»”.

Acad. Păun Ion Otiman este o prezenţă activăîn activitatea ştiinţifică a Academiei Române. Asusţinut lucrări ştiinţifice originale, cu poziţiiclare privind viitorul satului românesc. Afirm fărărezervă că expunerile sale la cele două dezbateriorganizate de Secţia de știinţe agricole şi silvice aAcademiei Române, „Lumea rurală – astăzi şimâine” (2005) şi „Satul românesc” (2018), aureprezentat și reprezintă și în prezent puncte dereper privind problemele cardinale ale Româneirurale „de astăzi și de mâine”.

În finalul prezentării, câteva cuvinte despreaceastă nouă carte, cu titlu atât de incitant Viaţarurală românească pe lungul drum între Flămânzişi Uniunea Europeană sau Drama satului şi aţăranului român într-un secol de iluzii, dezamă-giri şi speranţe, lăsând, astfel curiozitatea cititori-lor de a o parcurge. Este o carte în care autorulcuprinde, în sin teză, o mare parte din cercetărilesale abordate în decursul timpului. Întreprinde,împreună cu ţăranul, satul şi pământul româ-nesc, un itinerar istoric, social şi cultural, după

cum simbolic spune, „de la Flămânzi până laUniunea Europeană”. Dar cartea nu cuprindenumai cercetările autorului din domeniile econo-miei şi dezvoltării rurale, ci şi adevărate eseuriscrise cu pasiune, adevărate incursiuni în multeopere literare şi ştiinţifice ale marilor scriitori şicercetători români şi străini care s-au aplecat asu-pra atât de zbuciumatei vieţi rurale româneşti,„într-un secol de iluzii, dezamăgiri şi speranţe”.

Incontestabil, preocuparea principală, atâtştiinţifică cât şi civică, din ultimele trei deceniiale academicianului Păun Ion Otiman – autorulacestei impresionante cărţi – a fost conexată laproblematica vieţii rurale româneşti, a ţăra-nului, satului şi pământului nostru, de care sesimte atât de legat, ca origine şi, mai cu seamă,de do rinţa ardentă de ameliorare a acestei com-plexe problematici. Ca urmare a acestei pasiuni,a acestui crez, Păun Ion Otiman „creează” și„produce”.

Recomand această carte, asemenea autorului,studenților și doctoranzilor, deoarece ei sunt ceicare, în cazul în care au reținut unele idei, le vorputea pune în operă pentru un viitor mai bun alțării; celor mulți, oamenilor care, zi de zi, mun-cesc, rodesc, pun temelii, clădesc, făuresc, celorde care depind, în mare măsură, pâinea noastră,viața și tihna noastră cea de toate zilele, precum și,pentru documentare, decidenților importanți aidomeniului.

97

gHID PENTRU AUToRI

Propunerile de articole se predau la redacţie înformat electronic (CD, stick) sau se trimit prin e-mail, ca fişiere ataşate.

Sunt returnate autorilor propunerile de articolecare nu corespund indicaţiilor din prezentul ghid,care nu sunt culese cu toate semnele diacritice pen-tru limba română sau franceză şi care nu sunt corectscrise în limba română sau străină.

Sunt respinse propunerile de articole care au fostpublicate (parţial sau integral), care nu au conţinutştiinţific pertinent, elemente originale, resursebiblio grafice relevante şi de actualitate.

Consiliul editorial decide acceptarea sau respin-gerea manuscrisului. Autorii sunt singurii respon -sabili asupra opiniilor şi ideilor exprimate.

Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază!Din cauza volumului mare de lucru, nu se

primesc materiale dactilografiate sau scrise de mânăcare necesită culegere.

Pentru a scurta timpul de pregătire editorială,lucrările trebuie redactate, după cum urmează:

- Redactarea manuscriselor va respecta standar -dele precizate de Dicţionarul explicativ al limbiiromâne – DEX (ediţia 2007, Editura Univers Enci-clopedic sau http://dexonline.ro/), Dicţionarulortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române –DOOM (ediţia 2005, Editura Univers Enciclopedic),Hotărârea Adunării generale a Acade miei Românedin 17.02.1993 privind revenirea la grafia cu „â„ şi„sunt„ în grafia limbii române (www.acad.ro/ alte-Info/pag_norme_orto.htm).

- Cuvintele străine inserate în textul în limba ro -mână se vor culege italic.

- Se menţionează referinţele despre autori: titlulştiinţific, prenumele şi numele de familie aleautorilor, funcţia, locul de muncă, localitatea, ţara şidatele de contact (telefon, e-mail etc.).

- Referinţele bibliografice se scriu la sfârşitularticolului, în ordinea citării în text, numerotându-secu cifre arabe, urmate de punct.

- Citările se scriu cu caractere italice. Fiecarecitare trebuie să fie însoţită de sursa bibliografică,obligatoriu, menţionată în lista de referinţe biblio -grafice.

- Materialul ilustrativ se va prezenta separat detextul articolului, scanat cu rezoluţia de 300 dpi, alb-negru cu extensia TIFF, sau se vor prezenta origi-nalele ilustraţiilor, care vor fi scanate şi prelucrate laredacţie, după care se vor înapoia sub semnătură,autorului.

- În cuprinsul articolului se va menţiona loculunde se va plasa figura sau tabelul, precum şi legen-da fi gurilor sau titlul tabelului.

- Tabelele trebuie să fie alb-negru fără coloaneevidenţiate cu alte culori.

De asemenea, dacă există scheme nu trebuie săaibă evidenţieri în alte culori.

Dimensiunile unui articol trebuie să fie 5–6pagini calculator, corp 12 şi 3–4 ilustraţii.

97

ISSN 1220-5737 98 PAGINI

Redacţia revistei „Academica“casa Academiei – calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5, bucureşti,

tel: 021.318.81.06/2712, 2713

PREŢUL 3 lei

Abonamentele la revista „Academica“ se pot face prin mandat poştal pe adresa revistei „Academica“, serviciul difuzare (Ioana Tălpeanu)

sau cu ordin de plată în contul Ro64TREz7055005XXX006462,Trezoreria sector 5, bucureşti.

Preţul unui abonament pentru 12 luni este 36 lei.

Date post:	15-Dec-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	0 times
Download:	0 times