REVELATIA DUMNEZEIASCA, PREMISA A

CUNOASTERII LUI DUMNEZEU SI A MANTUIRII

Motto:

“L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu,

apoi în cărţi, în idei şi simboluri. Dar acest lucru nu mi-a

dat nici pacea, nici iubirea. Într-o zi am descoperit în scrierile

Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că e cu putinţă să-L întâlneşti

pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune. Şi atunci L-am auzit spunându-mi:

ÎNDRĂZNEŞTE SĂ ÎNŢELEGI CĂ TE IUBESC!

Atunci, cu răbdare, m-am pus pe lucru. Astfel, am înţeles treptat că

Dumnezeu e aproape, că mă iubeşte şi că, umplându-mă de iubirea Lui, inima mea

se deschide celorlalţi. Am înţeles că iubirea e comuniunea cu Dumnezeu şi cu

celălalt. Şi că, fără această comuniune, lumea nu e decât tristeţe, ruină, distrugere,

masacre. Să vrea, numai, lumea să trăiască în această iubire, şi atunci ar cunoaşte

viaţa veşnică…”

(Părintele Dumitru Stăniloae)

2

CUPRINS

Introducere ………………………………………………………………….6

I. Scriptura şi Tradiţia din perspectivă denominaţională…………………....9

I.1.Terminologie: “Revelaţie”, “Scriptură”, “Tradiţie”……………....9

I.2. Perspectiva denominaţională asupra Sfintei Scripturi…………..17

I.3. Principiul “Sola Scriptura”……………………………………...27

I.4. Cine poate interpreta Sfânta Scriptură…………………………..32

I.5. Perspectiva denominaţională asupra Sfintei Tradiţii…………....41

I.6 Obiecţii sectare faţă de Sfânta Tradiţie…………………………..48

II.Atitudinea Mişcării Ecumenice faţă de Sfânta Scriptură şi Sfânta

Tradiţie………………………………………………………………55

II.1. Ecumenismul- origine şi evoluţie……………………………...55

II.2. Mişcarea ecumenică- constituţie şi perspective………………..64

II.3. Problema “Scripturii” şi a “Traditiei” în conferinţele ecumenice

şi teologia ecumenică……………………………………………….73

3

III. Doctrina ortodoxă despre Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie……….....89

III.1. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie- metodele transmiterii

Revelaţiei divine………………………………………………….....89

III.2.Raportul dintre Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi Sfânta

Biserică…………………………………………………………….100

Concluzii………………………………………………………………….108

Bibliografie……………………………………………………………….112

4

INTRODUCERE

Importanţa deosebită pe care o prezintă tema legată de Sfânta Scriptură şi

Sfânta Tradiţie, adică de cele două forme prin care ni s-a transmis Revelaţia divină,

în teologia Bisericii şi în viaţa credincioşilor, apariţia şi răspândirea fenomenului

sectar în lumea ortodoxă, precum şi importanţa ei pe plan ecumenic, sunt câteva

din raţiunile care au determinat analizarea şi actualizarea acestei teme, atât de

semnificativă pentru înţelegerea corectă a mesajului lui Iisus Hristos. Desigur că,

problema Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, precum şi a relaţiei dintre ele, nu

este un subiect recent în istoria teologiei creştine. Încă din epoca primară,

înţelegerea corectă a Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii a avut o importanţă

definitorie pentru Biserica creştină. Toate ereziile, neînţelegerile şi sectele de mai

târziu au apărut pe fondul răstălmăcirii sensului Scripturii şi printr-o neînţeleaptă

separare de Sfânta Tradiţie. Toate tratatele de teologie şi studiile de specialitate

recunosc importanţa înţelegerii corecte a Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii în

viaţa creştină, dovedită de atenţia deosebită pe care Sfinţii Părinţi au arătat-o faţă

de acest subiect.

Refuzând recunoaşterea unicului adevăr revelat, prezent în teologia

ortodoxă, sectele şi denominaţiunile actuale nu îl pot folosi drept criteriu al

adevărului, după care să se conducă în munca asiduă de cercetare, încât neavând

nici un criteriu al adevărului, ele îşi îmbracă afirmaţiile şi ideile într-o aură,

chipurile evidentă, de “adevăr”. Dar, cu cât opiniile lor personale se îndepărtează

de scrierile Sfinţilor Părinţi, cu atât mai mult această aură devine o oază de raze

întunecate, ascunzând lumina adevărului.

5

Oamenii de astăzi au nevoie de o raportare la transcendent, şi, de

aceea, ei pot deveni foarte uşor victime sigure ale unor grupări sectare, străine de

teologia şi ethosul Bisericii Ortodoxe. În profunda criză spirituală în care se află,

omenirea îşi caută un drum pentru a ieşi din acest impas. Refuzând mesajul,

cuprins în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, propovăduit de către Biserică,

oamenii se văd în situaţia de a apela la oferta făcută de către unele secte. Speranţa

în fericirea telurică a dispărut, iar omul contemporan, secularizat, se vede pus în

situaţia de a-şi căuta un alt reper spiritual. Fără a se fundamenta pe Revelaţia

divină, morala seculară a suferit un colaps total, încât lipsa de morală şi de

orientare religioasă, angoasa, disperarea, sărăcia, au creat o ruptură în sufletele

oamenilor, ducând la proliferarea unui mod de viaţă superficial, a unui

pansexualism, a unei viziuni hedoniste.

În condiţiile unei societăţi care funcţionează după principiile

economiei de piaţă, sectele îşi expun oferta lor religioasă, adesea luptând unele

contra celorlalte, dar toate laolaltă luptând pentru eliminarea şi scoaterea din istorie

a Bisericii Ortodoxe. După cum am arătat în cuprinsul acestei lucrări, sectele au

preluat sursele creştine pe care le folosesc în scop propriu, au preluat Sfânta

Scriptură pe care au falsificat-o, au preluat unele ritualuri cărora le-au dat o nouă

simbolistică, eliminând complet Sfânta Tradiţie, ca fiind una îmbibată de practici

păgâne şi antiumane, şi, deci, incompatibilă cu mesajul cuprins în Sfânta Scriptură.

Sectele consideră Sfânta Scriptură ca sursă de inspiraţie, afirmând şi susţinând că

Revelaţia divină le-a fost transmisă în mod exclusiv, fundamentalist. Ele se

prezintă ca fiind legate de Biserica primară în mod direct, ele fiind “Biserica pură

şi autentică”, în cadrul căreia se intră prin atitudini personale de hotărâre şi

convertire. Cu toate că Sfânta Scriptură este prezentă la aproape toate sectele şi

denominaţiunile de astăzi, se constată faptul că aceste mişcări şi grupări religioase

6

au pierdut adevărul despre sensul autentic al Sfintei Scripturi şi valoarea ei în viaţa

duhovnicească, în timp ce Sfânta Tradiţie este respinsă într-un mod categoric.

Din cuprinsul prezentei lucrări se poate constata că Biserica Ortodoxă

învaţă şi mărturiseşte că Revelaţia divină supranaturală ni s-a transmis pe două căi:

aceea a Sfintei Scripturi şi aceea a Sfintei Tradiţii, între ele existând o legătură de

intercondiţionare şi reciprocitate, încât nu se poate concepe una fără alta şi nici nu

pot fi înţelese şi adâncite una fără alta. Ele se constituie în două căi, forme sau

metode prin care ni s-a transmis aceeaşi Revelaţie divină, unul şi acelaşi cuvânt al

lui Dumnezeu, şi nu în două izvoare, după cum greşit s-a afirmat până acum.

Izvorul este unul: Dumnezeu, Care Se descoperă oamenilor în acţiunea pe care o

numim Revelaţie dumnezeiască.

7

Capitolul I

“SCRIPTURA “ ŞI “TRADIŢIA” DIN PERSPECTIVĂ

DENOMINAŢIONALĂ

I.1.Terminologie: Revelaţie, Scriptură, Tradiţie

Etimologic, noţiunea de Revelaţie provine din limba latină de la

verbul revelo,-are,-avi,-atum, care se traduce prin a descoperi, a dezvălui,

corespondentul în limba greacă fiind αποκαλύπτω, care se traduce prin a

descoperi, a dezveli, a demasca, a dezvălui, a da pe faţă, şi ea înseamnă

descoperirea, dezvăluirea unui lucru ascuns de către cineva, iar în limbaj teologic

reprezintă lucrarea divină prin care Dumnezeu Se descoperă pe Sine lumii pe care

El a creat-o, în spaţiul istoriei mântuirii neamului omenesc. Această descoperire

este dată fiinţelor raţionale, persoanelor vii, deoarece Dumnezeu doreşte să

dezvăluie oamenilor taina Sa şi planurile Sale, atât cât le este necesar acestora

pentru a se mântui, pentru a se salva din starea de păcat în care se află, în urma

neascultării primilor oameni. Pentru început, Revelaţia s-a dat mai întâi prin

proorocii şi profeţii Vechiului Testament, iar la “plinirea vremii” (Galateni 4,4)

prin Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Persoana a doua a Sfintei Treimi,

8

pentru a ne face cunoscută “taina voii Sale” (Efeseni 1,9), dar şi modul în care noi

putem să cunoaştem, atât cât ne este accesibil, conţinutul acestei taine. Această

cunoaştere este obligatorie pentru cei care vor să intre în relaţie cu Dumnezeu.

Trebuie să cunoaştem pe Dumnezeu ca să putem dobândi viaţa veşnică cea fericită

: “Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu

adevărat şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3). Tocmai în sprijinul

acestei încercări de a cunoaşte pe Creatorul şi Mântuitorul lumii, Dumnezeu ne

face descoperită voia Sa. Revelaţia divină trebuie înţeleasă atât din perspectiva

comunicării de învăţături, cât şi din perspectiva descoperirii lui Dumnezeu prin

cuvânt, fapte, evenimente, lucrări, semne, minuni după cum ne relatează

Evanghelistul Ioan: “ Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor

Săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta” (Ioan 20,30).

În formularea învăţăturii despre Revelaţia divină, Biserica s-a folosit, în

primul rând, de textele scripturistice. Astfel, înainte de venirea cea dintâi a Fiului

lui Dumnezeu în lume, Dumnezeu S-a descoperit “ odinioară, în multe rânduri şi

în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci” (Evrei 1,1), adică

primilor oameni, imediat după căderea lor în păcat (Facere 3,15 : “ Duşmănie voi

pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi

capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” ), patriarhilor Vechiului Testament, prin

legămintele încheiate cu aceştia: cu Noe, Avraam, Moise, David, prin acţiunile,

viziunile şi profeţiile săvârşite prin misionarii Vechiului Testament. În această

perioadă vechi-testamentară, Dumnezeu a condus poporul lui Israel la Hristos prin

Legea pe care i-a descoperit-o, cu scopul de a-L primi pe Iisus Hristos aşa cum se

cuvine. Pentru acest motiv, Apostolul neamurilor a numit Legea Vechiului

Testament “ pedagog spre Hristos” (Galateni 3,24). Atunci când Fiul lui

Dumnezeu “S-a arătat în trup” ( I Timotei 3,16), Vechiul Testament încetează,

9

însă el nu este abolit, ci este admis de către Legea cea nouă, Legea iubirii creştine.

Cu privire la Legea Veche, Însuşi Mântuitorul spune că “ Să nu socotiţi că am

venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei

5,17), încât se poate spune că Iisus Hristos a împlinit şi desăvârşit Legea.

Dumnezeu S-a descoperit lumii în două feluri distincte: pe cale naturală şi pe

cale supranaturală, de unde rezultă cele două feluri ale Revelaţiei: Revelaţia

naturală şi Revelaţia supranaturală.

Revelaţia naturală constă în descoperirea lui Dumnezeu prin însăşi firea

lucrurilor şi a lumii. Toate realităţile cu care omul vine în contact nu pot fi

produsul hazardului şi întâmplării, nu există de la sine, nu au loc oricum, ci se

desfăşoară după anumite legi, ceea ce îl face să ajungă la o concluzie simplă: toate

acestea sunt opera unei Fiinţe supreme şi absolute. Sfântul Apostol Pavel ne spune

că “ cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi,

adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare”

(Romani 1,20).

Revelaţia supranaturală este descoperirea lui Dumnezeu prin persoane sau

într-un mod direct, acest tip de revelaţie fiind mult superior celui natural, deoarece

ea ne dovedeşte existenţa unui Dumnezeu personal, precum şi scopul existenţei

omului. După cum vedem din Evrei 1,1 observăm că ea a avut loc în etape, într-un

mod progresiv, însă nu se poate vorbi de vreo schimbare, ci de o clasificare,

caracteristica ei esenţială rămânând unitatea. Punctul culminant al Revelaţiei

supranaturale îl constituie întruparea Fiului lui Dumnezeu, aceasta fiind revelaţia

Noului Testament, pe care se întemeiază Biserica Creştină.

10

Ideea de “revelaţie” este exprimată în Noul Testament şi prin următorii

termeni:23

φανερόω= a face vizibil, a arăta cu claritate, cu evidenţă, a

înfăţişa, a face cunoscut, a vădi, a descoperi, a da pe faţă ( Ioan 2,11;

Romani 1,19; II Corinteni 2,14);

έπιφαίνω= a apărea, a arăta, a se arăta ( Faptele Apostolilor

27,20; Tit 2,11; 3,4) ;

δείκνυμι= a arăta, a indica (Matei 4,8; Marcu 14,15; Ioan

20,20);

έξηγώ= a explica, a lămuri, a interpreta, a se justifica, a face

cunoscut (Ioan 1,18);

χρηματισμός= răspuns al lui Dumnezeu ( Romani 11,4);

φωτίζω= a lumina ( Luca 11,36; I Corinteni 4,5; Efeseni 3,9).

Aşadar, Revelaţia este absolut necesară omului pentru mântuire, încât ea are

loc “prin acte şi cuvinte, prin lumină şi putere; ea este acţiune luminătoare şi

lumină transformatoare a celui ce crede. Ea descoperă nu numai ceea ce face

Dumnezeu pentru om, ci şi ceea ce va deveni el prin acţiunea lui Dumnezeu şi prin

colaborarea sa; ea descoperă şi sensul şi scopul final al existenţei umane, sau starea

finală pentru care suntem destinaţi şi care constituie însuşi deplina realizare a

noastră”.24

23

Maurice Carrez, François Marel, Dicţionar Grec-Român al Noului Testament, trad.rom. de Gh. Badea, Societatea

Biblică Interconfesională din România, Bucureşti, 1999, p.304, 117, 71; 24

Preot Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol.I, ed. a-II-a, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,

1996, p.36;

11

În ceea ce priveşte noţiunea de Scriptură sau de Biblie, putem spune că,

etimologic, provine din limba greacă de la Βίβλος care se traduce prin biblie, carte,

act scris şi ea constituie o colecţie de cărţi pe care Biserica creştină le cinsteşte şi

le foloseşte în elaborarea teologiei sale, în disciplina sa canonică şi în actul liturgic,

în creştinism ea numindu-se Sfânta Scriptură. Cărţile cuprinse în Sfânta Scriptură

sunt considerate de către Biserică a fi cărţi revelate de către Dumnezeu, prin Duhul

Său Cel Sfânt, Care i-a inspirat pe autorii ce au compus aceste scrieri. Biserica a

împărţit Biblia după criteriul celor două mari perioade: Vechiul Testament, care a

fost scris de diferite personalităţi iudaice, precum şi de profeţi, şi Noul Testament

scris de apostolii şi ucenicii lui Iisus Hristos, acestea două alcătuind ceea ce astăzi

se numeşte Sfânta Scriptură sau Biblia. În ea sunt cuprinse vieţile şi învăţăturile

unor personalităţi, influenţa acestora în viaţa socio-politică a perioadei respective,

dar şi personalitatea şi învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos, învăţătură care se

constituie într-un adevărat şi valoros cod doctrinar şi moral, fără de care nu este

posibilă înfierea noastră întru Hristos. De fapt, Sfânta Scriptură “ conţine o mare

varietate de scrieri de diverse valori spirituale dar de aceeaşi însemnătate pentru

Revelaţie. Texte dogmatice şi profetice stau alături de descrieri istorice, cronologii,

rugăciuni, reguli civile, viziuni. Ea este o carte religioasă care conţine adevărul lui

Dumnezeu despre creaţie, fără să fie o carte de ştiintă, de cosmologie, biologie sau

istorie”.25

În toată activitatea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos face adesea referiri la

Sfintele Scripturi, la profeţi, la Psalmi, la Moise, pentru că “dacă aţi fi crezut lui

Moise, aţi fi crezut şi Mie căci despre Mine a scris acela” (Ioan 5, 46). În alte

locuri, Mântuitorul Iisus Hristos îndeamnă la citirea Scripturilor: “Au n-aţi citit

niciodată Scripturile” (Matei 21,42; Marcu 12,10). Apoi, Sfinţii Apostoli

mărturisesc şi ei despre Scriptură: “Sfintele Scripturi” (II Timotei 3,15) şi “toată

Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (II Timotei 3,16), iar Sfântul Apostol Petru

25

Preot Prof.Dr.Ion Bria, Biblia, în op.cit, p.51;

12

afirmă că scrierile lui Pavel sunt incluse alături de celelalte Scripturi: “Cum

vorbeşte despre acestea, în toate epistolele sale, în care sunt unele lucruri cu

anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe

celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (II Petru 3,16).

Aşadar, Sfânta Scriptură cuprinde cuvântul lui Dumnezeu pentru noi, cuvânt

care mărturiseşte despre Cuvânt, Logosul divin, încât Iisus Hristos este şi rămâne

centrul Scripturii, şi, de aceea, “Scriptura nu poate să fie desfiinţată” (Ioan 10,35).

Astăzi, “ Scripturile nu mai reprezintă pentru creştin o carte de descifrat pagină cu

pagină, ci alcătuiesc o carte desfăşurată în întregime, în care toate paginile

îmbrăţişate dintr-o singură privire îşi dezvăluie misterul: Hristos, Alfa şi Omega,

începutul şi sfârşitul întregii Scripturi”.26

Pe lângă textul de la Ioan 10,35, găsim şi

alte locuri în care cuvântul “Scriptură” apare la singular: “N-a zis, oare Scriptura

că Hristos va să vină din sămânţa lui David şi din Betleem, cetatea lui David ?”

(Ioan 7,42); “ Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi

i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se

împlinească Scriptura” (Ioan 17,12); “După aceea, ştiind Iisus că toate s-au

săvârşit acum, ca să se împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete.” (Ioan 19,28);

“Dar Scriptura a închis toate sub păcat, pentru ca făgăduinţa să se dea din

credinţa în Iisus Hristos celor ce cred” (Galateni 3,22). Aceste puţine texte ne

arată că deşi în Sfânta Scriptură sunt cuprinse mai multe scrieri sau cărţi, mai mult

sau mau puţin ample, totuşi ele au ca mesaj central Persoana şi învăţătura lui Iisus

Hristos, încât s-a afirmat de către teologi că principala caracteristică a Sfintei

Scripturi este unitatea şi indisolubilitatea.

Cât priveşte noţiunea de Tradiţie, aceasta provine din limba greacă de la

cuvântul παράδοςις, εως, ή care se traduce prin tradiţie, datină, predanie şi din

26

Marie-Léon Ramlot & Jacques Guillet, Scriptură, în “Vocabular de Teologie Biblică”, p.674;

13

latinescul trado,-ere, -diti, -ditum care se traduce prin a transmite, a trece mai

departe, a încredinţa, a preda, a lăsa pe seama, a povesti. Deci, tradiţia înseamnă

transmiterea pe cale orală, prin viu grai, din generaţie în generaţie, a obiceiurilor,

datinilor şi deprinderilor specifice unui popor, care scot în evidenţă ethosul său,

caracterul său, constituind argumentul realităţii trecutului său istoric. Din

perspectivă teologică, Tradiţia este constituită din “ credinţe, cult euharistic, Taine

ale Bisericii, rugăciuni, cântări, gesturi de închinare şi îngenuncheri, sărbători şi

posturi,etc. practicate de Biserică dintru început.” 27

Toate acestea sunt cuprinse în

tezaurul Bisericii şi sunt transmise de către aceasta, din generaţie în generaţie, după

cum a făcut-o şi Mântuitorul, iar mai apoi Sfinţii Apostoli. Din cuprinsul Sfintei

Scripturi vedem că, în timpul activităţii Sale pământeşti, Mântuitorul Iisus Hristos

nu a scris nimic, încât toată învăţătura pe care o promova El se răspândea prin viu

grai, deci prin tradiţie. Mai târziu, toată această propovăduire orală a început să fie

redactată în scris, pentru ca Biserica să posede şi documente scrise în acest sens,

încât s-a afirmat că “tradiţia vie este singura care păstrează ceva ce Scriptura nu e

de ajuns ca să ofere: înţelegerea profundă a textelor inspirate, lucrare a Duhului

acţionând în Biserică”.28

Conceptul de “Tradiţie” are două înţelesuri distincte:

1. învăţătura lui Iisus Hristos transmisă Bisericii prin Sfinţii Apostoli:

“Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă” (I Corinteni

11,23), încât “ punând toată râvna să vă scriu despre mântuirea cea de obşte,

simţit-am nevoie să vă scriu şi să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa dată

Sfinţilor, odată pentru totdeauna” (Iuda 1,3);

27

Preot Dr. Ioan Mircea, Predanie, în “Dicţionar al Noului Testament”, A-Z, Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1995,

p.415;

28 Pierre Grelot, Tradiţie, în “Vocabular de Teologie Biblică”, p.736;

14

2. unul dintre cele două moduri de transmitere a Revelaţiei divine , din

generaţie în generaţie, prin care Biserica păstrează nealterat adevărul de

credinţă, dar în acelaşi timp ea continuă şi înnoieşte credinţa Bisericii primare.

Este bine cunoscut faptul că Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură constituie cele

două moduri sau căi de transmitere a Revelaţiei divine, însă “Tradiţia nu este o

altă sursă a Revelaţiei, alături de Sfânta Scriptură, ci principiul, criteriul şi

mediul ei permanent. Biblia şi Tradiţia formează un ţesut, sau două şuviţe ale

unei frânghii de rezistenţă nu două verigi succesive ale unui lanţ.”29

În Scriptura Noului Testament noţiunea de “tradiţie” este exprimată atât prin

termenul παράδοσις, care înseamnă şi acţiunea de a transmite şi obiectul transmis,

cât şi prin termenul παράδίδωμι înţeles ca transmitere a obiceiurilor şi datinilor

strămoşeşti, dar şi prin παράλαμβάνω, care se referă la ceea ce a fost primit ca o

tradiţie, acceptat ca o datină, ca un obicei. Cu toate acestea, trebuie să înţelegem

că “ Paradosis nu defineşte ceea ce se predă liniar, vizibil şi cantitativ. Nu e o

translaţie, ci o transmitere; paradosis este ceea ce « trece prin », « dincolo », în

Duh.”30

În concluzie se poate afirma cu certitudine că Tradiţia reprezintă modalitatea

aleasă de către Dumnezeu pentru a împărtăşi o parte din învăţăturile Sale

oamenilor, pentru ca acestea să fie transmise urmaşilor, până la sfârşitul veacurilor,

pentru ca toată omenirea, din toate timpurile, să beneficieze de ele. Fidelitatea cu

care s-a transmis până acum această Tradiţie eclesială demonstrează faptul că

această transmitere s-a efectuat “în duh şi în adevăr”(Ioan 4,24).

29

Pr.Prof.Dr.Ion Bria, Tradiţie, în op.cit., p.401;

30

André Scrima, Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996,

p.57;

15

I.2. Perspectiva denominaţională asupra Sfintei Scripturi

Confuzia religioasă care domneşte în zilele noastre este mai mare ca

oricând. Una dintre explicaţiile acestui fapt trist o constituie înmulţirea falsurilor

spirituale la o rată alarmantă. Unul din semnele vremurilor este această proliferare

de secte, de mişcări religioase false şi de profeţi falşi, dar care totuşi, cu nici un

chip, nu poate fi confundată cu fenomenul diversităţii religioase şi varietăţii de

mişcări care există în lume. Tot mai mulţi creştini se întrebă: “Cum pot să

deosebesc falsul de original?”, “Cine sunt adevăraţii creştini?”, “Care biserică este

bună?”, “Care mai este rolul Scripturii astăzi?”. Această confuzie foarte nocivă

poate fi risipită de îndată ce se efectuează o observare constantă a practicilor,

doctrinelor şi atitudinilor cu privire la viaţa religioasă autentică, însă confuzia

poate dispărea total de îndată ce aplicăm şi scoatem în evidenţă sensul real al

Scripturii în analizarea istoricului, doctrinelor şi afirmaţiilor acestor mişcări

religioase, deoarece Sfânta Scriptură este insuflată de către Dumnezeu. Ea îl

prezintă pe adevăratul şi singurul Mântuitor, care este Iisus Hristos, în termeni care

nu pot fi confundaţi sau greşit interpretaţi. Din păcate, plecând de la interpretarea

eronată a unor texte scripturistice, fiecare grupare sectară şi-a constituit un corpus

doctrinar mai mult sau mai puţin străin de Sfânta Scriptură, pretext pentru

promovarea de valori, ierarhii, învăţături veridice şi comportamente care, prin

sorgintea lor, vin în contradicţie cu spiritul scripturistic şi tradiţional al Bisericii lui

Iisus Hristos, afectând atât promovarea sinceră şi corectă a învăţăturii lui Iisus

16

Hristos, cât şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi, în unele cazuri, siguranţa

naţională, încât ele sfidează “marea biserică ecumenică”.31

În ceea ce priveşte perspectiva denominaţională asupra Sfintei Scripturi,

trebuie mărturisit faptul că de la apariţia Protestantismului, începând cu anul 1517,

s-a creat o altă viziune asupra Bibliei. De atunci şi până astăzi, protestanţii

nedumeriţi sau de bună credinţă, din toate denominaţiunile, cu un minim sau pur şi

simplu inexistent fundament istoric, se folosesc de Scriptură ca de singura sursă de

autoritate în materie de credinţă.Fiecare individ a ajuns propriul său “sinod

ecumenic”, “episcop” sau “preot”. Fiecare îşi face legea după cum vrea, pretinzând

că citeşte Sfânta Scriptură, iar Dumnezeu îi vorbeşte direct şi personal. Această

favoare a credinţei individualizate este practicată în afara contextului Bisericii

istorice. Fiecare protestant pretinde că-şi fundamentează ideile, adesea în

contradicţie unele cu altele, pe Sfânta Scriptură, însă, din păcate, protestanţii nu

citesc Biblia în contextul istoriei creştine, iar studiul ei îl fac într-un vacuum

istoric, liturgic şi spiritual.

Doctrina protestantă avea să plătească scump pentru ignorarea deliberată a

întelepciunii veacurilor patristice. Atât protestanţii conservatori, cât şi cei liberali

nu au ajuns la o înţelegere, nici măcar între ei, în ceea ce priveşte mesajul Sfintei

Scripturi. Ceea ce a început cu îndrăzneţul strigăt “la o parte cu toţi episcopii”, se

sfârşeşte acum cu acceptarea că Sfânta Scriptură, ruptă din contextul Sfintei

Tradiţii, Sfintei Liturghii şi al rugăciunii sacramentale înseamnă orice spune şi face

fiecare individ. Astfel, s-a ajuns să se afirme de către toate denominaţiunile că

“Biblia sau Sfânta Scriptură este singura autoritate şi normă de credinţă pentru

Biserica lui Dumnezeu.”32

În acord cu aceasta s-a ajuns ca în toate manualele de

31

Dr.Vasile Gh.Ispir, op. cit., p.9; 32

Prof.Univ.Dr.Trandafir Sandru, Dogmatica Bisericii lui Dumnezeu Apostolice Penticostale, Ed.Institutului

Teologic Penticostal de grad universitar, Bucureşti, 1993, p.14;

17

dogmatică ale principalelor denominaţiuni să găsim prezentate punctele

fundamentale care alcătuiesc corpusul doctrinar specific fiecărei secte, dintre care

primul punct fundamental afirmă cu certitudine “ că Sfânta Scriptură, Vechiul şi

Noul Testament, constituie Cuvântul scris al lui Dumnezeu, transmis prin inspiraţie

divină, prin oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu, care au vorbit şi au scris, mişcaţi de

Duhul Sfânt. În acest Cuvânt, Dumnezeu a încredinţat omului cunoştinţa necesară

în vederea mântuirii. Sfintele Scripturi constituie descoperirea infailibilă a voii

Sale. Ele sunt norme caracterului, criteriul de verificare a experienţei, descoperirea

supremă a doctrinelor şi raportul demn de încredere al intervenţiilor lui Dumnezeu

în istorie.”33

Protestanţii par să fie părinţii metodei deconstructiviste, căci ei au abandonat

atât contextul spiritual, cât şi cel istoric în care s-a născut Sfânta Scriptură.

Protestantismul modern afirmă că sensul textului rămâne inteligibil dincolo de

răspunsurile emoţionale individuale. Şi, astfel, cercul subiecţilor este complet.

Credinţa este personalizată în aşa-zisa experienţă a “naşterii din nou”. Biserica

“trăieşte în inimile noastre”, iar Sintele Taine sunt “simple simboluri” şi în cele din

urmă mesajul Bibliei se dovedeşte a fi genul de semnal pe care nebunii îl “aud” cu

minţile lor bolnave atunci când voci secrete le “vorbesc” lucruri pe care nimeni

altcineva nu le poate auzi. În zorii protestantismului, Martin Luther şi Jean Calvin

au învăţat şi mărturisit că Sfintele Scripturi sunt sursa suficientă a cunoaşterii

mântuitoare, singura cale de a ajunge la Hristos, iar unii reformatori radicali au

susţinut ideea că Scripturile sunt nu numai sursa suficientă a doctrinei, ci şi călăuza

exclusivă pentru închinare şi viaţa comunitară. Astfel, “Scriptura nu mai constituie

un tot organic cu centru şi periferie, cu ansamble sistematic integrate şi exegetic

33

Adventiştii de ziua a şaptea cred… O expunere biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină, trad.rom.

de Dumitru Popa, Casa de editură “Cuvântul Evangheliei”, Bucureşti, 1993, p.12;

18

inteligibile doar considerate împreună, ci un corp pur sumativ din care poate fi

decupat orice pe felii de importanţă egală”.34

Din perspectivă denominaţională, Sfânta Scriptură nu conţine tot ceea ce am

dori să cunoaştem sau am putea cunoaşte, ci tot ceea ce trebuie să cunoaştem, dar

ea nu este o carte care să te înveţe cum să te porţi. Mulţi protestanţi moderni cred

însă că Scripturile sunt un ghid exhaustiv, nu numai în ceea ce priveşte doctrina, ci

şi în chestiuni de închinare şi administraţie a Bisericii.

Eliminând complet Sfânta Tradiţie şi afirmând împreună cu protestanţii că

Sfânta Scriptură este singura sursă suficientă a doctrinei, se ajunge la concluzia

conform căreia această afirmaţie presupune cunoaşterea exactă a ceea ce constituie

şi a ceea ce nu constituie Sfânta Scriptură. Această ipoteză ignoră complet faptul

că procesul definirii canonului Noului Testament a durat sute de ani. Reformatorii

afirmă că autoritatea Bisericii nu a stabilit canonul, ci rolul ei a fost doar acela de

a-l mărturisi. Caracterul canonic al anumitor cărţi din Noul Testament a fost definit

prin folosirea lor în cadrul Bisericii, această definire şi stabilizare fiind influenţată

de nevoia unui răspuns pentru gnostici, care îşi defineau propriul canon scriptural,

scoţând din Noul Testament multe pasaje, în special epistolele pauline. Trebuie să

spunem, că Biserica s-a apărat împotriva scrierilor dubioase prin stabilirea unei

liste de cărţi sfinte care erau acceptate în întreaga Biserică ca fiind de inspiraţie

divină. Prin stabilirea acestei liste canonice a Sfintei Scripturi, Biserica nu a

intenţionat să afirme că întreaga credinţă creştină şi tot ce este legat de închinare

este conţinut în ea.. Un fapt deasupra oricărei dezbateri este acela că la vremea

stabilirii canonului, Biserica era aceeaşi cu cea de mai târziu (aceasta e o

certitudine istorică). În ceea ce priveşte structura autorităţii din Biserică, episcopii

ortodocşi au fost cei care au stabilit chestiunea canonului, în acelaşi mod în care

34

Bruno Würtz, Doctrinele principalelor secte ale creştinismului contemporan, Timişoara, 1988, p.171;

19

chestiunile legate de doctrină sau disciplină sunt hotărâte de către Biserica

Ortodoxă până în zilele noastre. Deci, adevărul este că Biserica a stabilit canonul

Noului Testament în funcţie şi în conformitate cu Traditia ei. Analizând

veridicitatea unei cărţi, pentru a stabili dacă poate face parte din canon, episcopii s-

au întrebat: “Corespunde această carte învăţăturilor pe care Biserica le-a ţinut şi

transmis de-a lungul anilor?” Cărţile care erau îmbibate de erezia gnostică erau

respinse de către Biserică. Dar, Biserica nu a respins gnosticismul din cauza

Noului Testament, care nu exista pe vremea acelei erezii. Biserica a respins

gnosticismul pentru că nu corespundea Tradiţiei- învăţătura şi practica vie a

Bisericii. Ulterior, anumite cărţi au fost respinse din acelaşi motiv.

Denominaţiunile de astăzi afirmă adesea că ele cred doar în Sfânta Scriptură,

iar uneori mărturisesc că doar “Noul Testament este singura normă, regulă,

conduită şi temelie a credinţei noastre bazată numai pe învăţăturile, întocmirile

rânduite de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, precum şi de Apostolii Săi, care

sunt interpretatori desăvârşiţi ai planului de mântuire a lui Dumnezeu, precum şi

primii întemeietori ai comunităţilor creştinilor botezaţi cu Duhul Sfânt şi vestitori

ai Evangheliei depline.”35

Pornind de la acest aspect, apar unele întrebări în

legătură cu felul lor de a utiliza Sfânta Scriptură. De exemplu, de ce scriu

protestanţii atât de multe cărţi despre doctrina şi viaţa creştină, dacă Sfânta

Scriptură este singura carte necesară?

Dacă Sfânta Scriptură ar fi fost cu totul suficientă pentru propria ei

înţelegere, de ce nu se mărginesc protestanţii la a înmâna Biblii la oameni? Dacă

este cu totul suficientă, de ce nu produce aceleaşi concluzii şi învăţături în

diferitele grupuri de protestanţi? De ce se mai publică în reviste de specialitate

comentarii biblice dacă oamenii nu au nevoie de altceva decât de Biblie? De ce se

35

Prof.Univ.Dr.Trandafir Sandru, op.cit., p.259;

20

mai dau învăţături sau se mai predică, în loc de a se citi doar Biblia la oameni?

Răspunsul este că ei înţeleg instinctiv că Sfânta Scriptură nu poate fi înţeleasă în

izolare, de unde rezulta ca o concluzie, că “ biblicismul sectar este expresia unei

dorinţe de legitimitate, de îndreptăţire” 36

a respectivei denominaţiuni în raport cu

Biserica istorică.

Astăzi, fiecare confesiune religioasă are propriile sale păreri cu privire

la ceea ce înseamnă “Scriptură”. De exemplu, excluzând hinduşii şi budiştii care au

scrierile lor sfinte, islamicii mărturisesc că ei cred doar în patru cărţi inspirate de

către Dumnezeu: Tora ( Pentateuhul lui Moise ), Zabur ( Psalmii lui David ), Imjïl

( Evanghelia lui Iisus Hristos) şi Coranul, dar Coranul este ultimul cuvânt al lui

Dumnezeu şi el are prioritate faţă de celelalte scrieri. Adam, Noe, Avraam, Moise,

David, Iona şi Iisus Hristos sunt profeţii lui Alah, însă ultimul şi cel mai mare

profet este Mohamed. Trecând în zona sectelor pseudo-creştine, amintim câteva

concepţii sectare asupra Sfintei Scripturi. Unitarienii mărturisesc că “Biblia este o

colecţie de legende, mituri şi scrieri filozofice. Ei neagă autoritatea şi veridicitatea

Bibliei.”37

Ştiinţa creştină, prin glasul fondatoarei Mary Baker Eddy, în cartea sa

“Ştiinţă şi sănătate”, afirmă că Sfânta Scriptură constituie singurul “manual” cu

autoritate, dar acesta greşeşte în cel puţin “300.000 de locuri” în Noul Testament,

pe când cartea sa este “infailibilă şi divină.”38

Aşadar, Sfânta Scriptură este

înlăturată de către o simplă lucrare a unei “doamne” excentrice, iar alte confesiuni

adaugă Sfintei Scripturi alte scrieri pentru a-şi justifica opinia specifică în opoziţie

cu creştinismul biblic. De exemplu, mormonii sau “Biserica lui Iisus Hristos a

sfinţilor zilelor de pe urmă” recunosc inspiraţia Sfintei Scripturi, dar pretind că

36

Radu Antim, Societatea “Martorii lui Iehova” în contextul fenomenului sectar, Ed. Arhidiecezană, Cluj-Napoca,

1996, p.36;

37

Fritz Ridenour, De fapt, care este diferenţa?, G.B.V., 1991, p.98; 38

Ibidem, p.112;

21

sunt inspirate şi alte cărţi, cum ar fi “Cartea lui Mormon”, “Perla de Mare Preţ”,

“Doctrină şi Legăminte”. “Cartea lui Mormon” se vrea o “nouă Revelaţie”, fiind

considerată cuvântul lui Dumnezeu şi se pretinde a fi tradusă dintr-o “egipteană

modificată” şi că ar fi o completare a Revelaţiei creştine. Greşeala lui Joseph

Smith, întemeietorul acestei secte, “o constituie concepţia eronată potrivit căreia

sistemul revelaţional ar continua încă în cultul neoprotestant mormon”.39

Acesta a

avut nu mai puţin de 136 de revelaţii. Deci, la secte, alte cărţi câştigă întâietatea

faţă de Sfânta Scriptură şi o interpretează. Biblia e eclipsată de “revelaţiile” mai

noi, care provin de la fondatorii sau liderii sectei respective.

În ceea ce priveşte pe martorii lui Iehova sau studenţii în Biblie, ei sunt “o

tabără de refugiaţi din lume care au ajuns până acolo încât nici nu se mai consideră

o parte a ei. O colectivitate de debusolaţi ai soartei uniţi sub un stindard comun. O

trupă de martiri moderni, care fac din vieţile lor, înainte de orice, veritabile « jertfe

moderne » pe altarele umbrei unde servesc. O asociaţie mistică de tip nou a cărei

denudare este blocată de barierele intrării şi ieşirii dintre aceste ziduri ale nopţii.

Un univers în care se petrec evenimente bizare, ce dobândesc cu timpul dimensiuni

tot mai patologice şi mai primejdioase pentru existenţa şi esenţa umană,”40

pe

lângă Sfânta Scriptură, pe care o maltratează, adevărata Evanghelie a lor este

scrierea

fondatorului sectei Charles Russel, intitulată “Studii în Scripturi”

(7 volume). Doctrina iehovistă este una fundamentalistă care încearcă o

reîntoarcere către revelaţia Vechiului Testament, încât “studiul Bibliei s-a împletit

cu fanatismul şi negarea statului, a formelor sociale şi înlocuirea acestora cu

39

Magistrand D-tru Vasilescu, Despre mormoni, în rev.”Studii Teologice”, nr. 9-10,1963, p.567;

40

Teodor Ardelean, Fariseii lui Iehova, Ed.Politică, Bucureşti, 1983, pp. 27-28;

22

promisiunile lui Iehova”.41

De asemenea, cele mai cunoscute secte, respectiv

adventiştii, penticostalii şi baptiştii au eliminat şi ele Sfânta Tradiţie, susţinând că

Sfânta Scriptură este îndeajuns pentru mântuirea omului. Acestea aplică Sfânta

Scriptură în orice situaţie, încât motto-ul lor este următorul: “Semănaţi un Nou

Testament şi nu veţi putea culege decât o Biserică Baptistă.”42

Această insistenţă

numai pe Sfânta Scriptură, în aplicarea ei în viaţa concretă, este scoasă în evidenţă

şi de “Mărturisirea de credinţă baptistă de la 1689” în care se afirmă: “Nu vă

ruşinaţi de credinţa voastră; amintiţi-vă că ea este Evanghelia străveche a

martirilor, a celor care au mărturisit-o, a reformatorilor şi a sfinţilor. Mai presus de

toate ea este adevărul lui Dumnezeu pe care porţile iadului nu îl pot birui. Vieţile

voastre să fie o podoabă a credinţei voastre, exemplul vostru să vă împodobească

crezul. Mai presus de toate trăiţi în Isus Hristos, umblaţi în El, acordând aşezare

numai învăţăturilor pe care El le-a dat şi fiţi stăpâniţi de Duhul Sfânt. Ţineţi-vă cu

putere de cuvântul lui Dumnezeu care vă este arătat aici.”43

Unele denominaţiuni pun un accent exagerat pe unitatea Sfintei

Scripturi ca singură normă de credinţă şi de viaţă. Astfel, în primul capitol al cărţii

sale, Josh McDowell44

începe prin a declara că Sfânta Scriptură este complet

diferită de orice altceva scris în istoria umană. Motivele care au dus la această

concluzie sunt următoarele: continuitatea, răspândirea, traducerea, supravieţuirea,

învăţăturile şi influenţa ei asupra literaturii universale. Aceste motive nu fac

altceva decât să constituie o justificare evidentă a Sfintei Scripturi. În primul rând,

există o armonie internă pe întreg cuprinsul ei, de la prima la ultima pagină. Nimic

41

Diac.P.I.David, Călăuză creştină. Sectologie, ed.a II-a, Ed.Episcopiei Argeşului, Curtea de Argeş, 1994, p.46; 42

Jéan-François Mayer, op.cit.,p.27; 43

Pr.Lect.Dr.Gh.Petraru, Baptiştii, în rev.”Analele Univ «Al.I.Cuza» din Iaşi” (serie nouă), Teologie, Tomul VI,

Ed. Univ.”Al.I.Cuza”, Iaşi, 2001, pp.80-81; 44

Josh McDowell, Mărturii care cer un verdict, trad.rom. de Eugen Paul, Societatea Misionară Română, 1992,

pp.17-28;

23

nu se poate compara cu această colecţie de scrieri. Oamenii de culturi diferite, cu

ocupaţii diferite, din perioade de timp diferite, toţi conduşi de către Sfântul Duh, au

scris după inspiraţia Sfântului Duh. În al doilea rând, canonul pe care îl avem

astăzi este acelaşi cu cel deţinut de către Biserică imediat după Sfinţii Apostoli.

Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu. Ea are autoritate înaintea întregii

omeniri, mesajul ei întinzându-se peste timp şi spaţiu. Ea este auto-suficientă, un

standard absolut, cu puterea de a vorbi condiţiei umane, de a chema întreaga

omenire la pocăinţă. Sfânta Scriptură este autoritativă, profetică, autentică,

puternică. Fără aceste caracteristici esenţiale, o carte nu poate fi inclusă în Biblie.

Tot ce este în afara Scripturii suferă de lipsa a cel puţin unul dintre aceste criterii.

Cu toată această recunoaştere a Scripturii şi a caracteristicilor ei,

există şi voci care neagă total orice intervenţie a lui Dumnezeu în redactarea

scrierilor sfinte. Astfel, cunoscutul teolog protestant Rudolf Bultmann a ajuns până

la a spune că Noul Testament nu este “decât un document omenesc al pietăţii

religioase de la începuturile creştinismului, în redactarea căruia s-ar fi făcut uz

abundent de modalităţile discursive ale vechilor mitologii necreştine, şi în centrul

căruia stă figura istorică, dar reprezentată mitologic, a lui Iisus din Nazaret.”45

De

regulă, sectele se concentrează doar asupra unor anumite adevăruri biblice în loc să

studieze contextul Sfintei Scripturi. Din păcate, această atitudine se poate observa

şi la bisericile creştine respectabile şi cu autoritate. Adeseori, ele acordă mai multă

atenţie învăţăturilor liderilor sau fondatorilor respectivei secte, decât Scripturilor.

Învăţătura sectelor este uneori un amestec de texte biblice care nu au o legătură

imediată. Deducţiilor le sunt aplicate ideile preconcepute ale mişcării. În ciuda

afirmaţiilor clare ale Sfintei Scripturi, unele dintre denominaţiuni insistă să

45

Preot Nicolae Macsim, Concepţii protestante mai noi despre Sfânta Scriptură, teză de doctorat, în rev. “Mitopolia

Moldovei şi Sucevei”, nr. 5-8, 1975, p.430;

24

demonstreze că Iisus Hristos nu este Dumnezeu. Folosesc trucuri necinstite, cum ar

fi introducerea de termeni, care nu se află în textul original al textului biblic sau

deducţii nefondate şi nesprijinite pe întreaga mărturie a Sfintei Scripturi, pentru a

ocoli învăţătura categorică a Sfintei Scripturi asupra acestui subiect. Uneori sectele

fac schimbări majore ale învăţăturilor, datorită unor situaţii specifice. Ele încearcă

cu disperare să ascundă aceste schimbări doctrinare de orice intervenţie istorică.

Plecând de la aceasta, sectele traduc şi adaptează Sfânta Scriptură în funcţie de

doctrina pe care ele o promovează, încercând prin această modalitate să dea

autoritate divină învăţăturilor eronate caracteristice unor secte, în acest fel “Biblia”

şi “învăţătura” lor căpătând credibilitate în faţa noilor adepţi, “Biblia” lor devenind

astfel normativă în ceea ce priveşte doctrina, credinţa şi morala.

25

I.3. Principiul “Sola Scriptura”

După cum am văzut, denominaţiunile, eliminând Sfânta Tradiţie, au

îmbrăţişat doctrina conform căreia numai Scriptura ( “sola Scriptura”) este singura

normă şi singura călăuză pentru credinţă şi viaţă, ea având, deci, autoritate

absolută. Plecând de aici se poate spune că doctrina sola Scriptura este temelia

teologiei protestante. Fiecare urmaş al Reformei are mentalitatea modelată de acest

principiu. Mai mult decât oricare altă doctrină, sola Scriptura este doctrina

definitorie pentru Protestantism. Astfel, ea se află în centrul dezbinărilor care îi

separă pe toţi protestanţii, indiferent de denominaţiune, de credinţa ortodoxă.

Această doctrină a luat naştere ca o reacţie la abuzurile şi exagerările

Bisericii Romano-Catolice. Aceasta introdusese practici care erau cu totul străine

de învăţăturile pe care le promova Sfânta Scriptură. Practicarea indulgenţelor a fost

unul din marile scandaluri ale creştinismului apusean. Magisteriul Bisericii

Romano-Catolice declara că în momentul în care moneda dăruită de către

credinciosul simplu a căzut în vistieria Bisericii, sufletul celui decedat a şi ieşit din

Purgatoriu către Împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, starea veşnică a sufletelor

devenea dependentă aproape exclusiv de starea materială a rudelor sau prietenilor.

Însă, această practică venea în contradicţie cu Sfânta Scriptură, cu Tradiţia

Bisericii apostolice, dar avea avantajul că umplea vistieria Papei şi înlesnea

constituirea catedralei Sfântul Petru din Roma.

Contra acestor anomalii a luat atitudine călugărul catolic Martin Luther, care

a fost nevoit să găsească o soluţie viabilă prin care să le combată. Astfel, el a

enunţat principiul sola Scriptura, care învăţa şi mărturisea că toate doctrinele şi

practicile creştine trebuiau bazate NUMAI pe Sfânta Scriptură. Intenţia bună a lui

26

Luther avea să se dovedească o imensă greşeală, un pericol şi o capcană în secolele

care au urmat, consecinţele aplicării acestui principiu reflectându-se şi astăzi,

impunând serioase probleme în promovarea teologiei tradiţionale a Bisericii lui

Iisus Hristos. Conform principiului sola Scriptura, creştinii nu erau doar liberi, ci

chiar datori să caute doar în Scriptură învăţăturile şi practicile creştine, încât

“principiul « Sola Scriptura » ( numai Scriptura ) a acordat Bibliei infailibilitatea şi

autoritatea revelaţiei divine cuprinsă în ea fără a mai permite altor învăţături să se

interpună între noi şi Sfânta Scriptură.”46

Plecând de la această concepţie, s-au

format zeci şi sute de curente. Fiecare curent a dat naştere la un contra curent, iar

acestea au dat naştere la noi denominaţiuni, într-o continuă fărâmiţare a

Protestantismului.

În baza acestui principiu, teologia protestantă, încă de la început, a fost

incapabilă să înţeleagă sensul Sfintei Tradiţii, a Sfintelor Taine, preoţiei

sacramentale, a vieţii liturgice etc. Ea a exclus toate acestea, pentru simplul fapt că

ele nu-şi găsesc fundamentul nici în Sfânta Scriptură, considerată a fi un amplu şi

complet “cod al adevărului, o revelaţie obiectivă, dată pentru a conduce omenirea

din întunericul tradiţiilor greşite şi al miturilor la adevărata lumină a cunoaşterii

mântuitoare”47

, nici în viaţa practică a adevăraţilor creştini, deoarece toate acestea

nu folosesc omului pentru dobândirea mântuirii, ele fiind socotite ca fiind nişte

inovaţii foarte periculoase în transmiterea adevărului revelat, care se află cuprins

numai în Sfânta Scriptură.

După cum s-a putut constata, presupunerea cea mai evidentă care stă la baza

doctrinei sola Scriptura este aceea conform căreia Sfânta Scriptură ar conţine tot

46

Prof.Univ.Dr.Trandafir Sandru, op.cit , p.15;

47 Adventiştii de ziua a şaptea cred…, p.25;

27

ceea ce este necesar privitor la viaţa creştină, tot ceea ce este necesar pentru

adevărata credinţă, practică, evlavie şi închinare. Pentru a dovedi această afirmaţie,

denominaţiunile fac apel la următorul text scripturistic: “Şi fiindcă de mic copil

cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa

cea întru Hristos Iisus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre

învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate,

astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru

bun” (II Timotei 3,15-17). Un alt text scripturistic invocat foarte adesea în sprijinul

doctrinei sola Scriptura este următorul: “ Toate câte vă poruncesc siliţi-vă să le

împliniţi şi nici să adaugi şi nici să laşi ceva din ele” (Deuteronom 12,32 ).

Desigur că acestea sunt numai două exemple, cele mai reprezentative, la care

protestanţii fac apel în argumentarea doctrinei lor cu privire la sola Scriptura. Însă,

ei sunt în stare să scoată din contextul Sfintei Scripturi zeci de texte care să

dovedească adevărul acestei învăţături, însă nu există în toată Sfânta Scriptură nici

un text care să afirme cu certitudine că numai Scriptura ar avea autoritate absolută

pentru credincioşi.

Aşadar, sintagma sola Scriptura scoate în relief una din caracteristicile

fundamentale ale Sfintei Scripturi, în concepţia sectară, şi anume suficienţa ei, nu

pentru a face educaţie în rândul credincioşilor, ci aceasta scoţând în evidenţă faptul

că Sfânta Scriptură este suficientă pentru mântuire. Cu toate că astăzi au loc

discuţii amiabile între ortodocşi şi protestanţi, în cadrul dialogului interteologic şi

în şedinţele Consiliului Mondial al Bisericilor, cu privire la rolul Sfintei Scripturi şi

al Sfintei Tradiţii în adâncirea teologiei şi în viaţa Bisericii, totuşi revistele de

specialitate editate şi tipărite de către diverse denominaţiuni, mai susţin cu tărie

faptul că Sfânta Scriptură este suverană pentru înţelegerea cuvântului lui

Dumnezeu, iar Sfânta Tradiţie este subordonată Sfintei Scripturi. În acest sens

28

redăm următorul fragment: “Reformatorii au introdus aici ideea clarităţii Scripturii

în toate lucrurile necesare mântuirii. Nu înseamnă că totul apare deodată clar, sau

că nu e nevoie de studiu, sau că nu ar exista dificultăţi de înţelegere a unor texte

biblice. Înseamnă că Biblia deţine calitatea specială de a fi suficient de clară pentru

ca oamenii să o înţeleagă. Realitatea inspiraţiei Scripturii înseamnă în primul rând

calitatea de a fi clară şi completă. Scriptura ne-a fost dată în aşa fel încât să putem

avea acces la ea. Ea ne face înţelepţi pentru mântuire”.48

Pentru că baza teologică pe care o constituie doctrina sola Scriptura a

produs în istorie doar certuri şi rupturi, multe denominaţiuni de astăzi au renunţat

la ideea unităţii creştine, deoarece aceasta presupune acceptarea din partea lor a

ideii de Sfânta Tradiţie. De asemenea, denominaţiunile consideră drept ridicolă

ipoteza acceptării Sfintei Tradiţii pentru că aceasta ar conduce la acceptarea

cuvântului Sfântului Apostol Pavel care afirmă cu toată claritatea că “este un

Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi

prin toate şi întru toţi” (Efeseni 4,5-6). Lipsindu-le unitatea, singura care dă

credibilitate, ei încearcă să creeze o falsă unitate prin filosofia relativistă a

ecumenismului, în care singura credinţă atacată este aceea care face afirmaţii

categorice cu privire la Adevăr. Dar aceasta nu este dragostea creştină a Bisericii,

ci sentimentalism umanistic. Dragostea este esenţa Bisericii. Mântuitorul Iisus

Hristos nu a venit pentru a stabili o nouă şcoală de gândire, ci a venit pentru a-Şi

zidi Biserica Sa, pe care nici porţile iadului nu o vor putea birui (Matei 17,18), pe

temelia iubirii Sale smerite. Această nouă comuniune a Bisericii a creat o unire a

unor persoane vii, o unire organică şi nu una mecanică. Această unitate este

posibilă numai prin noua viaţă adusă de către Duhul Sfânt şi experimentată în viaţa

48

Emil Bartoş, Iminenţa şi pericolele tradiţiei creştine: un studiu comparativ, în “Plērōma”, revista învăţământului

superior teologic penticostal din România, anul V, nr.1, iunie, 2003, Bucureşti, p.154;

29

Bisericii, adică în ceea ce teologia ortodoxă mărturiseşte cu mult discernământ

duhovnicesc- Sfânta Tradiţie, care numai împreună cu Sfânta Scriptură poate

conduce pe credincios în împărăţia lui Dumnezeu.

Deci, cu toate că prin simplitatea lui, sola Scriptura este un principiu

seducător, cât şi prin atitudinea de reverenţă faţă de Sfânta Scriptură din partea

denominaţiunilor creştine, se poate spune cu tărie că acesta este total insuficient

pentru formularea doctrinelor şi practicilor creştine. Ca să înţelegem cum gândesc

protestantii, trebuie mai întâi să ştim de ce cred ceea ce cred. De fapt, dacă

încercăm să ne punem în locul primilor reformatori, cum ar fi Martin Luther, nu

putem decât să avem o oarecare apreciere pentru motivele care l-au determinat să

promoveze doctrina sola Scriptura.Cu toate acestea, Luther nu a încercat să

elimine tradiţia în totalitatea ei, ci a căutat să elimine acele părţi ale tradiţiei

Bisericii Romano-Catolice care erau corupte. Din păcate, retorica lui a fost mai

puternică decât acţiunile lui şi cei care au urmat lui, adică reformatorii mai radicali,

au dus ideea de sola Scriptura la concluziile ei logice şi raţionale.

30

I.4. Cine poate interpreta Sfânta Scriptură?

Interpretarea Sfintei Scripturi este o activitate care trebuie făcută cu

grijă şi mai ales cu umilinţă şi smerenie, după cum a făcut-o Însuşi Mântuitorul în

sinagoga din Nazaret: ” Şi El a început a zice către ei: Astăzi s-a împlinit Scriptura

aceasta în vremile voastre” (Luca 4,21). Pe lângă aceste reguli esenţiale în

procesul interpretării cuvântului lui Dumnezeu revelat, mai sunt necesare şi alte

reguli, pe care le găsim menţionate în Noul Testament (II Petru 1,16-21). Aceste

reguli au fost respectate cu stricteţe de către ucenicii Sfinţilor Apostoli, pentru ca

mai apoi Sfinţii Părinţi, atât ai Răsăritului, cât şi ai Apusului să continue tradiţia

noutestamentară a interpretării Sfintei Scripturi. Acum, în perioada patristică,

Biserica a avut parte de o serie de interpreţi remarcabili, aceştia evidenţiindu-se

atât prin cultura imensă şi religiozitatea profundă, cât şi prin metodele de care ei

făceau uz în practica interpretării Sfintei Scripturi. De asemenea, ei susţineau că

Sfânta Scriptură se poate interpreta corect, numai dacă punem în practică câteva

sensuri, care sunt de mare ajutor în evitarea unei interpretări greşite. Astfel, s-a

ajuns ca până în Evul mediu să se cunoască următoarele sensuri: literal, alegoric,

moral şi anagogic, încât această teorie despre sensul împătrit al Sfintei Scripturi să

fie sintetizată în următorul distih:

“Litera gesta docet, quid credas allegoria,

moralis quid agas, quid tendas anagogia”

( Litera învaţă faptele, alegoria ceea ce este de crezut,

31

morala ceea ce trebuie să faci şi anagogia ceea ce trebuie să

nădăjduieşti).49

Începând cu reforma protestantă din secolul al XVI-lea, în ceea ce priveşte

modul interpretării Sfintei Scripturi s-a produs o schimbare radicală, ceea ce a

şocat întreaga creştinătate. Eliminând Sfânta Tradiţie ca izvor al credinţei şi

îmbrăţişând principiul sola Scriptura, Martin Luther a ajuns la concluzia că Sfânta

Scriptură se interpretează pe sine (Scriptura Scripturae interpres ), concluzie care

a ajuns să fie principiul clasic protestant în ceea ce priveşte interpretarea Sfintei

Scripturi. Această idee că Scripturile se interpretează autonom este cu totul

absurdă. Cu toate că unii protestanţi nu sunt de acord cu această formulare, ea

reprezintă presupunerea fundamentală pe care au făcut-o reformatorii când au

început să propovăduiască această doctrină. Ideea era că Sfânta Scriptură este

destul de clară în aşa fel încât fiecare să o poată înţelege printr-o simplă lecturare a

ei. Ei respingeau ideea că mai este nevoie în interpretarea Sfintei Scripturi de

ajutorul Bisericii sau de Tradiţia apostolică şi patristică. Astfel, s-a ajuns la

concluzia că orice creştin e liber să citească şi să interpreteze Sfânta Scriptură

pentru sine. În sprijinul acestei afirmaţii, ei aduc următoarele texte scripturistice:

“Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care

mărturisesc despre Mine” (Ioan 5,39); “ Şi, fraţii mei, sunt încredinţat eu însumi

despre voi, că şi voi sunteţi plini de bunătate, plini de toată cunoştinţa, putând să

vă povăţuiţi unii pe alţii” (Romani 15,4); “Dar vă va învăţa toate şi vă va aduce

aminte despre toate cele ce v-am spus Eu”( Ioan 14,26); “ Cât despre voi, ungerea

pe care aţi luat-o de la El, rămâne întru voi şi n-aveţi trebuinţă ca să vă înveţe

cineva, ci precum ungerea Lui vă învaţă despre toate, şi adevărat este şi nu este

49

Pr.Prof.Dr.Mircea Basarab, Aspecte din istoria interpretării Sfintei Scripturi, în rev. “Ortodoxia” nr. 4, 1989,

p.91;

32

minciună, rămâneţi întru El, aşa cum v-a învăţat” (I Ioan 2,27). Însă, toate aceste

texte sunt rupte şi înţelese în afara contextului Scripturii şi ele nu se referă şi nu

propun interpretarea individuală a Sfintei Scripturi. Ajungem să ne întrebăm cum

am putea înţelege Sfânta Scriptură printr-un simplu exerciţiu de “studiu biblic”, şi

nu în contextul rugăciunii liturgice aşa cum ne învaţă Sfânta Tradiţie? Din păcate,

astăzi, foarte mulţi creştini de bună credinţă par să citească Sfânta Scriptură doar

ca pe o carte cucernică şi nu ca pe o carte a adevărului care se cere interpretată

stăruitor în lumina Sfintei Tradiţii apostolice şi patristice, a Sfintelor Taine, a

Sfintei Liturghii şi întregii învăţături a Bisericii. Întotdeauna Biserica a învăţat că

Sfânta Scriptură nu se poate interpreta decât în stare de rugăciune smerită şi în

întreg contextul ei şi al Sfintei Tradiţii. Însă, astăzi, la întâlnirea membrilor unei

secte, “rugăciunea este înlocuită cu meditaţia asupra problemelor zilei.”50

Astfel de

lecturi cucernice, uneori cu tentă zodiacală, iau Sfânta Scriptură nu drept o carte a

adevărului revelat de către Dumnezeu, ci ca un fel de bilet de papagal cu un mesaj

personal şi magic. Este, de fapt, totala privatizare a adevărului religios şi poate

lovitura de graţie la adresa pretenţiilor de istoricitate a creştinismului. Şi ce-i mai

rău este că o astfel de abordare individualistă, subiectivă a Bibliei îndepărtează

lectura ei de contextul comunităţii de credincioşi. Când Sfânta Scriptură este

studiată în afara contextului Bisericii, când fiecare aşteaptă ca Dumnezeu să i se

adreseze individual, practicarea unei astfel de religiozităţi devine încă un exerciţiu

egoist între multe altele care au invadat lumea noastră individualistă.

Această abordare individuală a Sfintei Scripturi a fost decisă după cum am

văzut chiar de către Martin Luther. În orgoliul său, Luther a decis eliminarea din

Sfânta Scriptură a unor cărţi care nu corespundeau teologiei sale, subiective şi

50

Ioan I.Ică, Problemele teologiei existenţialist-demitologizante în protestantismul actual, în rev. “Mitropolia

Banatului”, nr. 7-9, 1971, p.412;

33

personale. Acestea erau prima şi a doua Epistolă a lui Ioan, Epistola lui Iacov, pe

care o considera ca fiind una de paie, şi Apocalipsa, care, astăzi, este speculată în

sensul unor interpretări privind sfârşitul apropiat al lumii. Negând Tradiţia

Bisericii, denominaţiunile de astăzi “interpretează Biblia fără discernământ

hristocentric şi fără istoricitate.” 51

La fel cum Luther a avut îndrăzneala de a

elimina câteva cărţi din Sfânta Scriptură, tot astfel denominaţiunile de astăzi

continuă să individualizeze şi mai mult studiul Sfintei Scripturi, în maniera

anarhiei desacralizate instaurată de către Luther, şi astfel s-o izoleze de contextul

slujirii sacramentale comunitare. Dorindu-se o interpretare a Sfintei Scripturi

având în centru Persoana lui Iisus Hristos, sectele de astăzi se îndepărtează mult de

metoda de interpretare propusă de către Mântuitorul, încât “interpretările Bibliei la

toţi sectanţii sunt sociologice, iar tendinţa spre primele veacuri este o confirmare a

ereziilor şi schismelor de atunci, nicidecum spre viaţa în Hristos.”52

Pe de altă parte, un principiu protestant în interpretarea Sfintei Scripturi îl

constituie acela conform căruia o interpretare autentică trebuie să conducă la o

experienţă creştină autentică. Această experienţă de viaţă creştină autentică în Iisus

Hristos, poate să fie decisivă în veridicitatea interpretării. Impactul dintre textul

biblic şi interpret este decisiv, aşa încât din partea interpretului se cere o viaţă

morală exemplară. În acest sens, teologul protestant Rudolf Buttmann afirmă că

“interpretarea Scripturii devine un fapt existenţial, pentru că ea nu poate fi

înţeleasă decât de cel care se angajează cu toată convingerea în trăirea ei.”53

Spre deosebire de greşeala protestantă cu privire la interpretarea Sfintei

Scripturi, perspectiva romano-catolică se situează în extrema cealaltă, în care

Sfânta Scriptură a fost încredinţată spre interpretare magisteriului Bisericii,

51

Bruno Würtz, op.cit., p.171; 52

P.I.David, op. cit. , p.204; 53

Pr.Prof.Dr.Mircea Basarab, art.cit.,p.97;

34

personificat în infailibilitatea papei, care are putere de a defini şi dogme. Astfel

“magisteriul autentic deţine un loc deosebit în explicarea şi predicarea cuvântului

scris al lui Dumnezeu”.54

În timp ce protestanţii şi denominaţiunile de mai târziu au

lăsat Sfânta Scriptură în mâna credincioşilor, cu scopul de a o citi şi interpreta după

puterea fiecăruia, teologii romano-catolici, în trecut, le-au interzis credincioşilor

citirea şi interpretarea Sfintei Scripturi, acesta fiind un drept exclusiv al clericului.

Mai târziu unii dintre papi au păstrat această interzicere a citirii şi interpretării

Sfintei Scripturi de către credincioşi, iar alţii au fost mai flexibili în acest sens, însă

s-a reafirmat cu certitudine, până în zilele noastre, că papa este infailibil, el vorbind

“ex catedra” în probleme de credinţă şi morală, ca locţiitor sau vicar al lui Iisus

Hristos pe pământ, el considerându-se în continuare singurul conducător al

Bisericii vizibile pe pământ. De la aceste aspecte s-a ajuns la marea greşeală,

conform căreia autoritatea magisteriului Bisericii se ridică deasupra autorităţii

Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. Astfel, “magisteriul Bisericii” îşi angajează pe

deplin autoritatea primită de la Hristos atunci când defineşte dogme, adică atunci

când propune, sub o formă care îl obligă pe poporul creştin la o adeziune

irevocabilă de credinţă, adevăruri aflate într-o legătură necesară cu acestea.”55

De asemenea, de foarte multe ori, mai ales în perioada Evului Mediu, Sfânta

Scriptură era interpretată doar din punct de vedere raţional, ceea ce constituia un

atentat la înţelegerea şi transmiterea mesajului revelat. Prin această modalitate de

interpretare a Sfintei Scripturi, interpretul este complet lipsit de harul Duhului

Sfânt. Este bine cunoscut faptul că pentru a face o interpretare pertinentă este

nevoie de o bogată cultură generală, de foarte multe informaţii legate de contextul

în care a apărut respectiva scriere biblică, precum şi de o solidă pregătire teologică,

54

Decret despre ecumenism ( Unitatis Redintegratio ), în “Conciliul Ecumenic Vatican II. Constituţii, decrete,

declaraţii”, ediţie revizuită, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 2000, p.148; 55

Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 1993, p.33;

35

or, făcând uz de raţiune, interpretul poate fi dus în eroare de lipsa unor informaţii

cu privire la textul biblic, existând riscul relativizării textului biblic, iar

interpretarea poate fi una subiectivă şi personală. “ Aşadar, încercarea de a explica

mesajul Bibliei cu ajutorul unei hermeneutici pur raţionaliste ar însemna că

Scriptura nu este, pentru hermeneut, decât o colecţie de scrieri antice care trebuie

studiate ca orice altă carte. Dar nici celelalte cărţi nu se studiază toate prin folosirea

aceleiaşi metode hermeneutice. Dincolo de faptul că Sfânta Scriptură este o

colecţie ce cuprinde mai multe genuri şi specii literare, ea este unică fiindcă este

Cuvântul lui Dumnezeu adresat oamenilor într-un limbaj uman. Natura dublă pe

care o are Biblia, prin faptul că este deopotrivă Cuvântul lui Dumnezeu şi cuvântul

omului, este caracteristica ei cea mai importantă. Fiind mesajul lui Dumnezeu

pentru oameni, Biblia are un loc de căpătâi în viaţa Bisericii. Cu toate că

adevărurile Scripturii nu depind de felul în care exegetul răspunde la întrebările

istorice şi literare, studiul critic al Cuvântului lui Dumnezeu poate spori înţelegerea

noastră cu privire la aceste scrieri sacre”56

.

În ceea ce priveşte abordarea ortodoxă a interpretării Sfintei Scripturi,

trebuie să menţionăm faptul că ea este una eclesială, bazată pe Tradiţia vie a

Bisericii. Când un ortodox interpretează Sfânta Scriptură prin prisma Sfintei

Tradiţii, el recunoaşte cu smerenie că nu este propriul său papă investit cu aureola

infailibilităţii. Această smerenie, această deschidere de a fi învăţaţi de către alţii

este în contradicţie cu spiritul modern al lumii, care accentuează din ce în ce mai

mult individualismul. În Biserica Ortodoxă, Scriptura este o parte a Tradiţiei,

partea ei investită cu cea mai credibilă autoritate. Mulţi neoprotestanţi cred în mod

greşit într-o falsă alegere între Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie şi li se pare că

56

John F.Tipei, Hermeneutica penticostală: o retrospectivă, în rev.” Plērōma”, anul V, nr.2, decembrie, 2003,

Bucureşti, pp.10-11;

36

dintre cele două ei aleg Sfânta Scriptură, în timp ce ortodocşii aleg Sfânta Tradiţie.

Dar, pentru un ortodox, această alegere nu există. Sfânta Scriptură este parte a

Sfintei Tradiţii. În acest fel de abordare a Sfintei Scripturi, credinciosul nu se

străduieşte să fie original, ci să înţeleagă ceea ce este deja prezent în Tradiţia

Bisericii, şi de aici obligaţia firească de a nu păşi dincolo de limitele pe care le-au

fixat Sfinţii Părinţi, ci de a transmite cu credincioşie tradiţia pe care a primit-o. De

aceea, în Ortodoxie există o relaţie strânsă între Biserică, Scriptură şi Tradiţie,

încât “ nu există Sfântă Scriptură fără interpretare şi transmitere, adică fără Tradiţia

Bisericii, şi nu există interpretare şi transmitere vie fără o Biserică vie”57

.

Recunoscând că interpretarea Scripturii nu este posibilă fără o anumită

tradiţie, întrebarea care se pune este următoarea: “Care traditie?” Astăzi, se poate

spune, într-o oarecare măsură, că fiecare denominaţiune îşi are propria sa

tradiţie.Protestantul sau neoprotestantul de astăzi este învăţat, după cum am văzut,

să interpreteze singur Sfânta Scriptură. Spiritul veacului nostru îl face pe om

măsura tuturor lucrurilor.Curentul istoric al Renaşterii a început în lumea romano-

catolică şi s-a continuat în cea protestantă.O anumită exaltare a omului, un anumit

umanism străbate toată istoria, practica şi învăţătura Protestantismului, aşa cum

acesta s-a manifestat pe vremea lui Luther şi cum se manifestă în zilele noastre.

Întâlnindu-se cu un text mai greu de înţeles, credinciosul ortodox nu se

întreabă ce zice despre acest text psihologia sau psihiatria modernă, ci cum l-a

interpretat Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Maxim

Mărturisitorul etc. Cei care au trăit la doar câteva generaţii de Sfinţii Apostoli şi au

înfruntat persecutiile pentru Hristos inspiră mai multă încredere şi autoritate, decât

curentele din psihologia de astăzi. În Ortodoxie se recunoaşte că Biserica este mai

57

Protos. Conf. dr. Daniel Ciobotea, Mărturia Ortodoxă şi Mişcarea ecumenică, în rev. “Ortodoxia”, nr.1, 1989,

p.132;

37

mare decât individul. Ortodoxul recunoaşte că învăţătura şi practica de peste două

milenii a Bisericii este mai presus de capacitatea lui de a înţelege sau de a

interpreta.

Aşadar, Sfânta Scriptură o poate interpreta numai Biserica bazată pe Tradiţia

apostolică şi patristică, pentru că ” Biserica nu reprezintă o constrângere a libertăţii

interpretului, o barieră externă care-i îngrădeşte posibilităţile de cercetare şi

exprimare, ci, din contră, ea este păstrătoarea şi interpreta Scripturii, pe care a

primit-o şi a transmis-o cu fidelitate de-a lungul istoriei”58

. Sfânta Scriptură este

punctul cel mai înalt a Tradiţiei Bisericii, dar înălţimea la care se ridică se bazează

pe muntele pe care este aşezată. Luată din contextul Sfintei Tradiţii, stânca

Scripturii devine o bucată de lut care primeşte orice formă impusă de către cel care

o manipulează. Sfânta Scriptură nu i se dă cinste atunci când este abuzată şi

deformată, chiar dacă aceste denaturări se fac în numele autorităţii ei. Trebuie să

citim Sfânta Scriptură pentru că ea este cuvântul lui Dumnezeu. Dar, ca să-i

înţelegem mesajul trebuie să ne aşezăm cu smerenie la picioarele Sfinţilor, care s-

au dovedit “împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui” (Iacov 1,22), şi

care, prin vieţile lor, s-au dovedit vrednici de a interpreta Sfânta Scriptură. Atunci

când avem întrebări la scrierile Sfinţilor Apostoli, să mergem la acei care i-au

cunoscut pe Apostoli, adică la Sfinţii Părinţi. Să întrebăm Biserica dacă vrem să nu

fim aroganţi, dacă vrem să nu ne autoînşelăm.

58

Pr.Prof.Dr. Mircea Basarab, art.cit., p.104;

38

I.5.Perspectiva denominaţională asupra Sfintei Tradiţii

Începând din secolul al XVI-lea, mişcările sectare ale Reformei protestante

aveau să aducă o nouă perspectivă asupra înţelegerii Bisericii creştine din primele

secole, ele contestând orice fel de autoritate sacramentală a ierarhiei bisericeşti, a

Sfintelor Taine, a puterii sinodale în Biserică, etc. Înlăturând toate acestea din

teologie şi din viaţa Bisericii, aceste denominaţiuni au pus accentul în mod

exagerat pe citirea şi interpretarea Sfintei Scripturi într-un mod personal şi

subiectiv, adoptându-se în acest fel principiul sola Scriptura. O consecinţă

imediată şi firească a punerii în practică a acestui principiu, o reprezintă

respingerea, fără nici un fel de resentiment, a tuturor practicilor şi învăţăturilor

Bisericii de până atunci, adică respingerea Sfintei Tradiţii ca principiu călăuzitor

pentru înţelegerea Sfintei Scripturi. Din acest moment, expresia, constituită într-o

declaraţie de credinţă, “aceasta este ceea ce Biserica a învăţat dintotdeauna”, a

început să fie înlocuită cu expresia personală şi egoistă - “eu cred”. În consecinţă,

doctrina sola Scriptura reprezintă nu numai o afirmare în ceea ce priveşte Sfânta

Scriptură şi interpretarea ei, cât o negare a Sfintei Tradiţii. Negând Sfânta Tradiţie,

sectele de astăzi neagă de fapt pe Sfinţii Părinţi, ca cei ce au înţeles cel mai bine

mesajul şi înţelesul textelor scripturistice, pentru că “ Sfinţii Părinţi sunt, în

scrierile lor, depozitarii cei mai de seamă ai Sfintei Tradiţiuni.”59

Întreaga bogăţie patristică, operele Sfinţilor Părinţi, canoanele Bisericii,

Sfânta Liturghie, Sfintele Taine sunt înlăturate din doctrina sectară ca şi cum

acestea ar reprezenta doar nişte simple obiceiuri şi ceremonii, ele neavând

consistenţă în ceea ce priveşte aportul lor la înţelegerea Sfintei Scripturi, deoarece

59

Econ.I.C.Beldie, Sistemul bibliocentric al teologiei ortodoxe, Galaţi, 1927, p.9;

39

ele se constituie într-o serie de predanii omeneşti, elementul revelaţional lipsind cu

desăvârşire. Cu toate că le resping categoric, sectele de astăzi, în încercarea lor de a

interpreta Sfânta Scriptură, nu pot face excepţie de tradiţia sectei respective,

deoarece se poate afirma că vrând- nevrând orice denominaţiune urmează o

anumită tradiţie din momentul înfiinţării ei. Pastorul sau liderul sectei nu

interpretează doar Sfânta Scriptură, ci Sfânta Scriptură aşa cum este ea înţeleasă şi

interpretată în cadrul tradiţional al sectei respective, încât la interpretarea ei se

adaugă câte ceva din tradiţia respectivă. Desigur că tradiţia sectei nu se poate

identifica nicidecum cu Sfânta Tradiţie , care nu este recunoscută de către ea. Din

perspectivă denominaţională, Tradiţia “ e recunoscută numai ca ilustrativă pentru

evoluţia credinţei”60

, în timp ce ortodocşii nu înţeleg prin Tradiţie doar nişte simple

obiceiuri ilustrative şi arbitrare rămase întâmplător printre noi. Tradiţia este de fapt

întreaga comoară de învăţături şi practici creştine acumulate de Sfinţii Apostoli şi

Sfinţii Părinţi până în zilele noastre. În faţa tradiţiilor denominaţionale, Biserica

Ortodoxă recunoaşte o Tradiţie de bază, Tradiţia care are ca început cuvântul

Scripturii, şi care se continuă cu hotărârile Sinoadelor ecumenice şi cu operele

Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Tradiţia aceasta este una care încorporează în ea nu

numai învăţăturile, ci şi practicile primelor secole. Aceasta nu este o oarecare

tradiţie între multe altele, ci Sfânta Tradiţie.

Ţinând cont de aberaţiile doctrinare şi corupţia din Biserica Romano-

Catolică din acea vreme, învăţăturile degenerate pe care ea le promova şi

înţelegerea distorsionată a tradiţiei pe care o folosea ca să se apere, care nu fac

parte nicidecum din Tradiţia universală a Bisericii creştine, promotorul reformei-

Martin Luther- a înlăturat cu totul Tradiţia. Sub un anumit aspect, atitudinea lui

60

Preot Prof.Univ.Dr.Dumitru Popescu, Diacon Doru Costache, Introducere în dogmatica ortodoxă. Teme ale

credinţei creştine din perspectivă comparată, Ed.Libra, Bucureşti, 1997, p.56;

40

Luther este justificată, în sensul că la ce tradiţie ar fi putut să facă apel pentru a

lupta împotriva abuzurilor, când tradiţia în Apus era întruchipată de însuşi papa,

care era responsabil de aceste abuzuri? Luând în considerare şi faptul că

Occidentul fusese rupt de orice contact cu tradiţia ortodoxă a Bisericii de Răsărit,

papa Pius al IX-lea a ajuns sa afirme fără nici o mustrare de conştiinţă: “Eu sunt

tradiţia” (Io sono la tradizzione ), încât , ca reacţie, s-a ajuns la a se afirma că

”Papa de la Roma este cel dintâi spirit recalcitrant în Biserica creştină, el pune

interesele sale egoiste şi vederile sale personale, pentru prima data, în faţa

intereselor mari ale Bisericii lui Hristos”61

. Pentru Luther, cea care se face

responsabilă pentru anomaliile din Biserica Romano-Catolică era tradiţia, şi pentru

a reforma Biserica era necesar ca ea să fie înlăturată şi să se facă apel numai la

Sfânta Scriptură. Protestanţii şi denominaţiunile de astăzi reacţionează violent

împotriva Sfintei Tradiţii, deoarece singura tradiţie pe care au cunoscut-o în

general a fost cea a Bisericii Romano-Catolice.

Ca să-şi fundamenteze învăţătura lor cu privire la Sfânta Tradiţie, sectele

recurg la diferite texte scripturistice scoase din context, pe care le aduc ca

argumente împotriva Sfintei Tradiţii. Astfel de texte sunt următoarele: “ Să nu

adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc eu, nici să lăsaţi ceva din ele; păziţi

poruncile Domnului Dumnezeului vostru, pe care vi le spun eu astăzi”

(Deuteronom 4,2); “ De ce şi voi călcaţi porunca lui Dumnezeu pentru datina

voastră?” (Matei 15,3; Marcu 7,9); “Şi acestea, fraţilor, le-am zis ca despre mine

şi despre Apollo, dar ele sunt pentru voi, ca să învăţaţi din pilda noastră, să nu

treceţi peste ce este scris, ca să nu vă făliţi unul cu altul împotriva celuilalt” ( I

Corinteni 4,6); “Şi eu mărturisesc oricui ascultă cuvintele proorociei acestei cărţi:

61

Prot. Dr.Petru Rezuş, Filosofia confesiunilor creştine, în rev. “Altarul Banatului” , Caransebeş, anul I, nr.7-8,

1944, p.299;

41

De va mai adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce

sunt scrise în cartea aceasta” (Apocalipsă 22,18). Însă, interpretarea pe care o dau

sectanţii acestor texte este complet eronată, pentru că la o analiză atentă a Sfintei

Scripturi se vede clar că acestea nu sunt împotriva Sfintei Tradiţii.

Din perspectivă penticostală, “prin aşa zisa «Sfântă Tradiţie» se înţelege

mănunchiul de învăţături considerate de unele biserici, ce se pretind istorice, ca

fiind de emanaţie apostolică, transmise prin viu grai dar neincluse în Cărţile Noului

Testament. La aceste învăţături care au pretenţia că au fost transmise prin viu grai,

s-au mai adăugat şi hotărârile unor sinoade care au luat decizii fără a ţine seama că

şi-au depăşit autoritatea încălcând Cuvântul scris al lui Dumnezeu”.62

Însă, Tradiţia

nu este un set de doctrine paralele şi mai puţin însemnate decât doctrinele din

Sfânta Scriptură. Este viaţa pe care Hristos a lăsat-o moştenire Apostolilor săi, care

la rândul lor, a lăsat-o moştenire Bisericilor pe care ei le-au întemeiat. Numai aici,

în această viaţă a Sfintei Tradiţii, Scripturile pot fi corect înţelese. De aceea,

Sfântul Apostol Pavel a insistat atât de stăruitor ca tesalonicenii să ţină predaniile

pe care le-au învăţat (II Tesaloniceni 2,15).

Tradiţia este scoasă de către secte în afara Bisericii, ea neputând fi luată în

calcul în interpretarea Sfintei Scripturi. În numele cultului baptist, Iosif Ţon

mărturiseşte următoarele: “Noi susţinem că tradiţia (adică scrierile teologilor din

perioada de după constituirea scrierilor canonice) nu are autoritate doctrinară şi că

pentru formularea doctrinei creştine să ne întoarcem la Noul Testament, deoarece

acolo găsim revoluţia gândirii şi a voinţei lui Iisus Hristos, fondatorul bisericii şi

capul ei viu. Această accentuare asupra supremaţiei Noului Testament în toate

problemele şi practicile bisericii constituie baza poziţiei baptiste”.63

Cu toate că

62

Prof.Univ.Dr.Trandafir Sandru, op.cit., p.15; 63

Bruno Würtz, op.cit., p.42;

42

astăzi sectele dispun de cărţi de rugăciune, cursuri de lecturi biblice, cateheze

intense, cântări pioase, chiar rânduieli de cult, cum ar fi cele la botez, cununie şi

înmormântare, acestea conţinând şi texte biblice, toate acestea bazându-se pe o

anumită tradiţie specifică fiecărei secte, ele resping sub orice chip termenul de

tradiţie, în special cel de Sfântă Tradiţie prin care înteleg o sumă de datini,

impregnate cu elemente umane şi chiar păgâne, şi de aceea nu poate fi numită

“sfântă”. Mişcările eretice, îmbrăţişând principiul sola Scriptura, nu-şi puteau

sprijini învăţăturile pe Sfânta Tradiţie, căci ele veneau din afara Bisericii, şi prin

urmare singurul mod în care puteau argumenta se baza pe forţarea sensului

Scripturii şi pe scrieri pretinse a fi scrise de către prooroci ai Vechiului Testament.

Biserica s-a apărat împotriva unor astfel de învăţături greşite apelând la originea

apostolică a Sfintei Traditii. Atunci când Biserica este confruntată cu o erezie, ea

este obligată să definească mai precis diferenţa dintre adevăr şi eroare. Prin această

încercare a Bisericii de a defini adevărul, se poate afirma că tradiţia creşte, în

sensul că Biserica îşi adânceşte învăţătura sa pe baza experienţei acumulate de-a

lungul istoriei.

Cu privire la Tradiţie, în perioada 19-23 noiembrie 1979, la Goslar

(Germania), a avut loc un dialog teologic între Biserica Evanghelică a Germaniei (

E.K.D.) şi Biserica Ortodoxă Română, având ca temă generală “Sfânta Scriptură,

Tradiţie şi Mărturisire”. În urma discuţiilor, s-a ajuns la concluzia că teologia

protestantă recunoaşte ideea de tradiţie, însă această atitudine este identică cu

vechea poziţie protestantă, conform căreia Tradiţia se află sub valoarea şi

importanţa Sfintei Scripturi, încât teologi de mare prestigiu în spaţiul protestant

cum ar fi Oscar Cullmann şi pastorul Ferdinand Hahn, susţin că “ Tradiţia

43

bisericească nu poate avea acceaşi valoare ca Tradiţia apostolică, pentru că

niciodată nu poate deveni normă”.64

La această concluzie eronată asupra Sfintei Tradiţii, Biserica Ortodoxă are o

poziţie solidă, ea fiind cea care împacă cel mai bine autoritatea Scripturii cu cea a

Bisericii şi a Tradiţiei. Tradiţia este cea care ne-a dat Scriptura. Sfânta Scriptură

mărturiseşte şi învaţă că Sfânta Tradiţie reprezintă moştenirea creştină începând de

la Mântuitorul Iisus Hristos până astăzi, toată această doctrină putând fi cuprinsă în

trei puncte, şi anume:

1. Noul Testament nu cuprinde toate învăţăturile date de Iisus Hristos şi

de Sfinţii Apostoli. Se ştie că Mântuitorul nu a scris nimic, iar Sfinţii Apostoli

au scris foarte puţin, în comparaţie cu mulţimea sfaturilor si minunilor săvârşite

de către Iisus Hristos, toate acestea fiind păstrate şi transmise prin Sfânta

Tradiţie.

2. Pe lângă Sfânta Scriptură trebuie păstrată şi Sfânta Tradiţie, adică

toată învăţătura Mântuitorului şi a Sfinţilor Săi Apostoli, aşa cum ne învaţă şi

Sfântul Apostol Pavel: “ Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe

care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” ( II Tesaloniceni 2,

15).

3. Sfânta Scriptură nu se poate interpreta fără Sfânta Tradiţie, deoarece

fără Sfânta Tradiţie nu vom putea înţelege acele texte “greu de înţeles” despre

care vorbea Sfântul Apostol Petru (II Petru 3,16). “ Sfânta Tradiţie ne învaţă

cum se organizează şi se conduce Sfânta Biserică; cum se săvârşesc sfintele

taine şi dumnezeieştile slujbe; cum să botezăm copiii, cum să cununăm tinerii,

64

Drd.Adrian Niculcea, Scriptură, Tradiţie şi Mărturisire în dialogul dintre Biserica Luterană din R.F.G. şi

Biserica Ortodoxă Română, în rev. “Studii Teologice”, nr.5-6, 1982, p.404;

44

cum să ne cuminecăm, cum să spovedim păcătoşii care se pocăiesc, cum să

slujim sfânta Liturghie, cum se sfinţesc preoţii, cum se îngroapă morţii. În toate

aceste privinţe nu avem în Sfânta Scriptură decât îndrumări şi îndemnuri

generale, pe care le putem împlini numai ţinând seama de ceea ce ne învaţă

Sfânta Tradiţie”65

.

65

Preot Ilarion Felea, op. cit., pp.51-52;

45

I.6. Obiecţii sectare faţă de Sfânta Tradiţie

După cum s-a arătat, sectanţii nu admit ca izvor de credinţă decât

Sfânta Scriptură şi nu recunosc Sfânta Tradiţie, hotărârile şi canoanele Sinoadelor

ecumenice, operele Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti, etc. Sfânta

Scriptură este singurul izvor autentic al Revelaţiei divine şi singura normă

autorizată în domeniul Revelaţiei, în timp ce Sfânta Tradiţie este un izvor ajutător,

supus Sfintei Scripturi, cu rol comentator, care cuprinde explicaţii exagerate

întunecând astfel adevărul revelat din Sfânta Scriptură şi împiedicând mântuirea

oamenilor. În sprijinul acestei afirmaţii, sectele şi denominaţiunile de astăzi aduc

următoarele obiecţii:

1. Tradiţia nu poate fi o normă de credintă, ci ea este o “datină

omenească” (Matei 15, 3,6-9; Marcu 7,13), ea neputând înlocui Sfânta Scriptură şi

neputându-se bucura de autoritate divină.

Însă, aceste texte invocate de către sectanţi, în respingerea Sfintei Tradiţii, se

referă la unele tradiţii iudaice, şi nicidecum la Sfânta Tradiţie. În Sfânta Tradiţie se

află o parte a descoperirii divine, care nu se află consemnată în scris.

2. Sfânta Scriptură este completă şi nu are nevoie de Sfânta Tradiţie,

deoarece în Sfânta Scriptură se cuprinde tot ceea ce este necesar pentru mântuirea

omului. În sprijinul acestei afirmaţii sectanţii invocă textele de la Luca 1, 3-4 şi

Faptele Apostolilor 1,1.

Evanghelistul Luca s-a referit, prin aceste cuvinte, la Evanghelia pe care a

scris-o, şi nicidecum nu a dorit să afirme că tot ceea ce este necesar pentru

46

mântuire s-ar cuprinde numai în Sfânta Scriptură. Aceasta o demonstrează Sfântul

Evanghelist Ioan, care afirmă: “Deci şi alte multe minuni a făcut Iisus înaintea

ucenicilor săi, care nu sunt scrise în cartea aceasta” (Ioan 20,30).

3. În activitatea Sa, Iisus Hristos ne îndeamnă la citirea şi respectarea

Sfintei Scripturi, nu a Sfintei Tradiţii (Matei 15,29; Faptele Apostolilor 17,11;

Marcu 12,24).

Aici, Mântuitorul Iisus Hristos ceartă şi mustră pe cei care nu ştiau şi

nu respectau Sfânta Scriptură, adică Legea Vechiului Testament, condamnând pe

fariseii care falsificau învăţăturile cele vechi.Vechiul Testament vorbeşte despre

Mesia şi venirea Lui în lume.

4. Însuşi Sfântul Apostol Pavel, apostolul neamurilor, a interzis Sfânta

Tradiţie: ”să nu treceţi peste ceea ce e scris, ca să nu vă făliţi unul cu altul

împotiva celuilalt”(I Corinteni 4,6).

În acest text, Sfântul Pavel combate diferitele partide religioase din

acea perioadă, care îşi disputau întâietatea între Pavel şi Apollo, scoţând în

evidenţă faptul că acest conflict este străin de tradiţia creştină.

5. Cel care ar îndrăzni să schimbe Sfânta Scriptură “să fie

anatema”(Galateni 1,8-9; Apocalipsa 22, 18-19).

Însă, Sfânta Tradiţie nu are rolul de a schimba, de a scoate sau de a

adăuga ceva la Sfânta Scriptură, ci ea are rolul de a face înţeleasă Sfânta Scriptură

oamenilor. Sfânta Tradiţie se constituie într-un autentic ”fond şi element de viaţă

47

religioasă sacru şi indispensabil”66

în înţelegerea şi explicarea Tradiţiei scrise,

adică a Sfintei Scripturi.

6. Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de învăţăturile omeneşti, înşelătoare,

distincte de cele dumnezeieşti: “Luaţi aminte să nu vă fure cineva minţile cu

filozofia şi cu deşarta înşelăciune din predania omenească, după înţelesurile

cele slabe ale lumii şi nu după Hristos”(Coloseni 2,8).

Sfânta Tradiţie nu este filosofie sau datină umană, în acest text Sfântul Pavel

combătând filosofia gnosticilor şi neoplatonicienilor, şi nicidecum filosofia

creştină cupinsă în Sfânta Tradiţie.

7. Sfânta Scriptură este suficientă pentru credinţă şi mântuire, aducând

în sprijinul acestei afirmaţii textul paulin de la I Timotei 3,15-16.

Acest pasaj scripturistic se referă, însă, doar la Vechiul Testament, deoarece

Noul Testament nu a fost încă redactat, cel Vechi fiind o “călăuză spre Hristos”

(Galateni 3,24), spre Noul Testament.

8. Învăţăturile cuprinse în Sfânta Scriptură sunt singurele care au

valoare, pe când cele din Sfânta Tradiţie nu au nici o valoare, în acest sens aducând

ca argument textul scripturistic din Faptele Apostolilor 17,11.

De asemenea, acest text se referă tot la Vechiul Testament, mai precis acesta

face o comparaţie între credincioşii Vechiului Testament şi cei din Noul

Testament. Apoi, autorul dorea să scoată în evidenţă faptul că întreg Vechiul

Testament se referă la persoana lui Iisus Hristos.

66

† Nicolae, Mitropolitul Banatului, Temeiurile învăţăturii ortodoxe, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1981,

p.58;

48

9. “O, de s-ar îndrepta căile mele, ca să păzesc poruncile Tale” (Psalmi

118,5).

În baza acestui text, sectanţii afirmă că Sfânta Traditie nu are valoare de cale

de transmitere a Revelaţiei divine. Însă, aici se vorbeşte despre faptul că proorocul

David doreşte să-şi petreacă întreaga viaţă în concordanţă cu poruncile lui

Dumnezeu.

10. “Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi

acelea sunt care mărturisesc despre Mine” (Ioan 5,39).

Prin acest text, sectanţii doresc să scoată în evidenţă faptul că numai Sfânta

Scriptură este vrednică de cinstire şi de analiză. Luate în context, aceste cuvinte au

cu totul alt sens şi anume acela că Sfânta Scriptură mărturiseşte despre

dumnezeirea lui Iisus Hristos şi nicidecum că Sfânta Scriptură ar fi singura călăuză

de credinţă.

11. “Şi zadarnic Mă cinstesc ei, învăţând învăţături ce sunt porunci ale

oamenilor” (Matei 15,9).

Prin aceste cuvinte, sectanţii afirmă că Însuşi Mântuitorul a înlăturat Sfânta

Tradiţie. Dar, sensul acestor cuvinte este acela că Iisus Hristos a rostit acestea în

momentul când fariseii s-au mirat de faptul că ucenicii Lui mâncau pâine cu

mâinile nespălate. Prin învăţăturile omeneşti, Mântuitorul S-a referit la învăţăturile

fariseilor. Deci, acest text înlătură tradiţiile greşite ale fariseilor, tradiţii potrivnice

Sfintei Scripturi, şi nu Sfintei Tradiţii.

12. “Şi să nu dea ascultare basmelor iudaiceşti şi poruncilor unor

oameni, care se întorc de la adevăr” (Tit 1,14).

49

Prin aceste “basme”, Sfântul Apostol Pavel s-a referit la acelea pe care

Mântuitorul le-a numit “aşezământ al fariseilor”, şi nicidecum la Sfânta Tradiţie.

După cum s-a putut vedea, toate obiecţiile aduse de către sectanţi împotriva

Sfintei Tradiţii sunt neîntemeiate şi nefondate, ei dorind doar să producă dezbinare

în sânul Bisericii Ortodoxe şi să creeze disensiuni în rândul credincioşilor

ortodocşi, precum şi îndoială cu privire la adevărul Sfintei Tradiţii şi rolul ei,

alături de Sfânta Scriptură, în mântuirea oamenilor. Din partea creştinilor ortodocşi

se pune în mod firesc următoarea întrebare: “ Cum s-a putut păstra , de-a lungul

veacurilor, Sfânta Tradiţie neschimbată şi nealterată?” Răspunsul corect la această

întrebare poate fi dat în contextul respectării următoarelor condiţii indispensabile

recunoaşterii Sfintei Tradiţii:

1. “ Să nu consfinţească formulări cuprinzând în sine contraziceri sau

care se contrazic cu Tradiţia apostolică sigură şi să nu contrazică Sfânta

Scriptură. Numai astfel este posibil ca o învăţătură oarecare să fie «Tradiţie » şi

să provină de la Mântuitorul sau de la sfinţii apostoli, dacă ea a fost sub

înrâurirea directă a Sfântului Duh.

2. Tradiţia să fi fost ţinută de Bisericile apostolice şi să aibă continuitate

neîntreruptă până azi.

3. Să fi fost recunoscută şi urmată întotdeauna de întreaga Biserică

ecumenică.

4. Să fie în acord cu cea mai mare parte dintre părinţii şi scriitorii

bisericeşti. Când o tradiţie nu îndeplineşte aceste condiţii, ea nu poate fi

adevărată şi sfântă, deci nu poate fi admisă şi urmată.”67

67

Arhimandrit Cleopa Ilie, Despre credinţa ortodoxă, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981, p.25;

50

Dumnezeu a păstrat Tradiţia în Biserică pentru că El Însuşi a promis aceasta.

Hristos a spus că Îşi va zidi Biserica şi că porţile iadului nu-i vor sta împotrivă

(Matei 16,18). Hristos este Capul Bisericii (Efeseni 4,16) şi Biserica este Trupul

Său (Efeseni 1,22-23). Dacă Biserica ar fi pierdut Tradiţia apostolică atunci

Adevărul nu ar mai fi Adevăr, căci Biserica este “stâlpul şi temelia adevărului” (I

Timotei 3,15). Dacă Biserica ar fi încetat să existe, chiar şi pentru o singură zi,

atunci s-ar putea spune că în acea zi porţile iadului au biruit-o.

Ca dovadă că nu există nici o contradicţie între Sfânta Scriptură şi Sfânta

Tradiţie este faptul că însăşi Sfânta Scriptură afirmă şi întăreşte rolul Sfintei

Tradiţii. Când este vorba de Sfânta Tradiţie, cei mai mulţi sectari fac uz de textul

scripturistic de la Matei 15, 2-3: “Pentru ce ucenicii Tăi calcă datina bătrânilor?

Căci nu-şi spală mâinile când mănâncă pâine. Iar El, răspunzând, le-zis: De ce şi

voi călcaţi porunca lui Dumnezeu pentru datina voastră?” Dar, dând o interpretare

superficială acestui text, s-ar ajunge la concluzia că orice tradiţie sau datină are un

caracter negativ, fiind o adăugire omenească la cuvântul lui Dumnezeu. Însă,

Mântuitorul a spus nu că problema ar fi fost datina în sine, ci faptul că o anumită

datină calcă porunca lui Dumnezeu. Contrar celor afirmate de către sectanţi,

teologia ortodoxă mărturiseşte că Tradiţia şi Scriptura au aceeaşi valoare în viaţa

Bisericii, ca Trup Tainic al lui Hristos, şi în viaţa credincioşilor. Sfântul Apostol

Pavel ne îndeamnă să păstrăm şi să ţinem predaniile ( I Corinteni 11,3; II

Tesaloniceni 2,15 ), adică Sfânta Tradiţie, deoarece de la aceasta avem Sfânta

Scriptură, Sfânta Liturghie, Simbolul credinţei, Sfintele canoane, Sfintele Taine,

ierurgiile şi toate rânduielile liturgice. Toate acestea, pe care le avem astăzi, le

păstrăm ca moştenire de la Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, iar aceştia le-au primit

de la însuşi Iisus Hristos. Iată, deci, că izvorul Sfintei Tradiţii este chiar

Mântuitorul, Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru mântuirea neamului omenesc.

51

Ţinând cont de sfatul proorocului Solomon (Pilde 22,28: “Nu muta hotarul

străvechi pe care l-au însemnat părinţii tăi”) ,Sfântul Apostol Pavel ne face

cunoscut testamentul său: “Cele ce aţi învăţat şi aţi primit şi aţi auzit şi aţi văzut la

mine, acestea să le faceţi, şi Dumnezeul păcii va fi cu voi” (Filipeni 4,9). În acest

sens şi Evanghelistul Ioan mărturiseşte valoarea Sfintei Tradiţii şi importanţa ei în

continuitatea şi stabilitatea creştinismului: “ Multe având a vă scrie, n-am voit să

le scriu pe hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură

către gură, ca bucuria noastră să fie deplină” (II Ioan 1,12).

Acestea sunt câteva din multele argumente care atestă faptul că însăşi Sfânta

Scriptură ne spune să păstrăm şi să respectăm Sfânta Tradiţie, nu să o înlăturăm

sau să o transformăm într-o tradiţie modernă, formată din poezii, ceremonii sterile

şi cântări cu orga, chitara, etc. Deci, sectanţii interpretând Sfânta Scriptură numai

după placul lor, adică în scop subiectiv şi personal, neţinând cont de nici o regulă şi

fără o pregătire teologică specială şi respingând categoric Sfânta Tradiţie, ca viaţă

a Bisericii în Hristos, nu este de mirare faptul că ei se găsesc într-o adâncă rătăcire,

care la rândul ei generează alte şi alte confuzii în mintea şi viaţa acestor oameni,

care se autoexclud de la mântuirea oferită şi promisă de Mântuitorul Iisus Hristos.

52

Capitolul II

ATITUDINEA MIŞCĂRII ECUMENICE FAŢĂ DE SFÂNTA SCRIPTURĂ ŞI

SFÂNTA TRADIŢIE

II.1. Ecumenismul - origine şi evoluţie

În societatea de astăzi, în toate mediile posibile (mass-media, în

mediul teologic universitar, politic, sociologic, cultural etc.), se vorbeşte şi se

vehiculează din ce în ce mai mult despre ecumenism, întâlniri ecumenice, teologie

ecumenică, atitudine ecumenică, rugăciune comună şi slujire ecumenică. Discuţiile

cu privire la acest subiect antrenează pasiuni dintre cele mai aprinse, poziţii pro sau

contra ale celor două părţi constant prezente în amfiteatrele de conferinţe teologice:

susţinătorii care afirmă cu tărie misiunea ortodoxă făcută în rândul neortodocşilor,

în special în rândul mişcărilor neoprotestante, prin adunările ecumenice şi

adversarii acestei mişcări.

Etimologic, noţiunea de ecumenism provine din limba greacă, de la

substantivul οίκουμένη, care se traduce prin lume, univers sau, mai precis, de la

adjectivul οίκουμενικός, -ή,- όν, care înseamnă universal, ecumenic. Cu sensul de

pământul locuit,lumea îl întâlnim şi în Sfânta Scriptură: “Şi se va propovădui

această Evanghelie a împărăţiei în toată lumea (τή οίκουμένη) spre mărturie la

toate neamurile” (Matei 24,14); “În zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul

53

August să se înscrie toată lumea “( τήν οίκουμένην- Luca 2,1). Cu acelaşi înţeles

ca la Sfântul Evanghelist Luca îl găsim şi în cartea Faptele Apostolilor 17,31 şi

24,5. Apoi, în Epistola către Romani găsim următorul text: “În tot pământul a ieşit

vestirea lor şi la marginile lumii ( τής οίκουμένης) cuvintele lor” (Romani 10,18)

Din aceste exemple s-a dedus că οίκουμένη semnifică lumea locuită, pământul

locuit de către oameni, însă din perspectivă teologică această noţiune semnifică

locuinţa sau casa lui Dumnezeu pentru toţi oamenii, adică Biserica.

Pe lângă sensurile date mai sus, tratatele de specialitate mai consemnează şi

alte sensuri sau dimensiuni ale acestei noţiuni, cum ar fi:68

1. un sens geografic; din perspectiva acestui sens, noţiunea de

ecumenism derivă de la substantivul οίκος care înseamnă casă, clădire, edificiu,

înţelegându-se ridicarea unei clădiri, a unui edificiu; prin acest înţeles, sens,

ecumenism înseamnă casa, clădirea sau edificiul creştinilor;

2. un sens cultural, acesta căpătând valabilitate încă din perioada lui

Alexandru cel Mare, prin influenţa elenismului, care reprezenta la acea vreme

adevărata şi nobila cultură a umanităţii. Astăzi se afirmă din ce în ce mai des că

ecumenismul are o contribuţie ridicată la dezvoltarea culturii;

3. un sens politic, prin acesta înţelegându-se aspiraţiile umanităţii, dar şi

încercările variate ale oamenilor spre îndeplinirea acestui ţel;

4. un sens religios, care îl întâlnim pentru prima oară în discuţiile dintre

Bossuet şi Leibnitz, din care aflăm îngrijorarea acestora din cauza războaielor

religioase, precum şi consecinţele acestora în istoria umanităţii.

68

Julio H. de Santa Ana, L’Oecumenisme, traduit de l’espagnol par Ana Brun, Les Editions de Cerf, Paris, 1993,

pp.10-15 apud Pr.Petraru Gheorghe, Misiologie Ortodoxă, pp.267-268;

54

Ca idee, ecumenismul a apărut pe la mijlocul secolului al XIX-lea, în Anglia

şi America, cu scopul de a se realiza unirea câtorva confesiuni creştine ce se

autodenumeau “biserici”, însă noţiunea de ecumenism a

fost introdusă la Conferinţa Misionară Mondială din Edinburgh (Scoţia),

din anul 1910, conferinţă prezidată de către metodistul american John Mott (1865-

1955). Semnificativ este faptul că John Mott nu a ales pentru denumirea mişcării

sale termenul de universalism (de la latinescul universum,-univers), ci

corespondentul grecesc οίκουμένος, care aparţine terminologiei Bisericii Ortodoxe

răsăritene.

Din perspectivă ortodoxă, ecumenismul a existat dintotdeauna. Astfel,

încă din primul mileniu creştin avem cele şapte sinoade ecumenice, care constituie

baza viitoarelor întâlniri locale, iar patriarhul de Constantinopol s-a numit şi se

numeşte în continuare patriarh ecumenic, încât Biserica Răsăriteană a avut mereu

conştiinţa ecumenicităţii. La începuturile Mişcării ecumenice, Ortodoxia a fost şi

ea prezentă, încă din secolul al XIX-lea, mai precis prin Enciclica Patriarhilor

răsăriteni din anul 1848, apoi prin Enciclica Patriarhiei Ecumenice din anul 1902,

când patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea cerea opinia celorlalte Biserici

Ortodoxe surori cu privire la implicarea efectivă în încercarea de apropiere dintre

creştini, păstrând nealterat ceea ce aparţine Ortodoxiei.

Mai târziu, în ianuarie 1920, Patriarhia Ecumenică emitea o altă

Enciclică, prin mitropolitul Dorotei al Brusei, care era în acea perioadă locţiitorul

patriarhului ecumenic, care a fost trimisă tuturor Bisericilor Ortodoxe surori şi

concepută după un plan în unsprezece puncte, după cum urmează:

55

1. “Acceptarea unui calendar uniform, permiţând prăznuirea simultană a

marilor sărbători de către toate bisericile;

2. Schimb de scrisori frăţeşti cu prilejul marilor sărbători ale anului

bisericesc, precum şi în alte împrejurări excepţionale;

3. Raporturi mai apropiate între reprezentanţii aflaţi în aceeaşi localitate

ai diferitelor Biserici;

4. Legături între şcolile teologice; schimb de reviste, lucrări teologice şi

lucrări bisericeşti, publicate de fiecare Biserică;

5. Trimiterea de tineri pentru studii de către o Biserică la şcolile altei

Bisericii;

6. Ţineri de conferinţe pancreştine pentru a examina probleme de interes

general pentru toate Bisericile;

7. Cercetarea imparţială şi cu stăruinţă mai multă asupra laturei istorice,

de la catedre şi prin lucrări, a diferenţelor dogmatice;

8. Respect reciproc al obiceiurilor şi tradiţiilor în vigoare, în diferite

Biserici;

9. Îngăduinţa de a se folosi reciproc casele de rugăciune pentru oficierea

slujbelor de înmormântare şi a cimitirelor pentru membrii de altă confesiune

care mor în ţară străină;

10. Reglementarea între diferite confesiuni a problemei căsătoriilor

mixte;

56

11. Ajutorul mutual pe care să şi-l dea Bisericile pentru întărirea evlaviei,

a carităţii şi a altor situaţii asemănătoare”69

.

Această enciclică constituie un document foarte important care a stat la baza

funcţionării Mişcării ecumenice, în acelaşi timp dând tonul şi ajutând la implicarea

cu curaj a Bisericii Ortodoxe. Prin aceasta, contribuţia Ortodoxiei devine

substanţială încă de dinaintea derulării întrunirilor acestei Mişcări, o parte din

temele enciclice fiind tratate în şedinţele ulterioare ale Mişcării ecumenice.

A urmat Declaraţia de la Toronto din anul 1950, la doi ani distanţă de

înfiinţarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor (C.E.B.) la Amsterdam

(Olanda, 1948) intitulat “ Biserica, Bisericile şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor”,

în care se preciza scopul C.E.B., şi anume acela de a se realiza şi menţine legătura

dintre Biserica Ortodoxă şi celelalte confesiuni creştine.

În anul 1952, a urmat o nouă Enciclică a Patriarhiei Ecumenice emisă de

către patriarhul ecumenic Atenagora, prin care se lansa apelul către întreaga

Ortodoxie de a participa activ la conferinţele organizate de C.E.B., prin aceasta

amplificându-se legăturile dintre toate Bisericile creştine.

Din perspectivă romano-catolică, originea ecumenismului este pusă pe

seama ţinerii sinoadelor locale de la Bari (1098), Lyon (1247) şi Ferrara- Florenţa

(1438-1439). Cu toate că există divergenţe de opinie în ceea ce priveşte originea

ecumenismului, pe care unii o leagă de existenţa Bisericii, între ortodocşi şi

romano-catolici, datorită Mişcării ecumenice, s-au produs reale îmbunătăţiri în

ceea ce priveşte procesul de unire dintre cele două Biserici, despărţire survenită în

anul 1054. Se ştie că între Ortodoxie şi Romano-Catolicism există multe puncte

comune, atât doctrinare, cât şi canonice şi cultice, deoarece amândouă acceptă 69

Petru I.David, Ecumenismul. Un factor de stabilitate în lumea de astăzi, Ed.Gnosis, Bucureşti, 1998, pp.32-33;

57

Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ca singurele metode autentice de transmitere a

Revelaţiei divine.

Biserica Romano-Catolică promovează un amplu ecumenism, mai ales în

rândurile tinerilor, aceştia fiind invitaţi, prin rugăciune, tăcere şi căutare, să meargă

la izvoarele Evangheliei. Aceste invitaţii se concretizează, mai ales, în întâlnirea

timp de o săptămână la comunitatea ecumenico-monahală de la Taizé (Franţa).

Această comunitate a fost înfiinţată de către fratele Roger, în anul 1940, fiind

alcătuită din monahi din peste 25 de ţări. Aici, tinerii sosiţi participă împreună cu

monahii comunităţii la rugăciunea comună, care este oficiată în Biserica

Reconcilierii, rugăciune care are o structură foarte simplă, ea rostindu-se în mai

multe limbi, printre care şi limba română, constând din:

Cântec de laudă;

Psalm;

Citiri din Sfânta Scriptură;

Timp de linişte şi de meditaţie;

Ectenie de cerere sau de mulţumire;

Ectenie de încheiere;

Cântece meditative.

Fiecare tânăr vine aici pentru a descoperi un sens pentru viaţa sa, pentru a se

pregăti a-şi asuma responsabilităţi, pentru a afla dimensiunea creştină a existenţei.

În afară de rugăciune, tinerii, urmând acest “pelerinaj al încrederii pe Pământ”, se

întâlnesc şi discută despre anumite teme, schimbă impresii, petrec în tăcere şi

58

meditaţie, servesc masa împreună etc., totul desfăşurându-se într-o reală

comuniune creştină. Temele propuse pentru anul 2003 au fost următoarele:

a) Care este noua viaţă pe care Iisus ne-o propune?

b) Dumnezeu nu poate decât să iubească.

c) A dăinui întru încredere: să citim epistola către Filipeni a

Sfântului Apostol Pavel.

d) A aprofunda o viaţă de comuniune cu Dumnezeu prin

rugăciune: o săptămână de linişte.

Fiecare dintre aceste teme era precedată de o introducere biblică, zilnică, mai

lungă sau mai scurtă.

Ecumenismul promovat de către Biserica Romano-Catolică se regăseşte şi în

alte ţări, precum şi în ţara noastră, unde au loc întâlniri ale tinerilor cu scopul de a

se cunoaşte şi a deveni misionari. Astfel, în anul 2003, a avut loc a IX-a întâlnire

naţională a tineretului, desfăşurată la Oradea, tema centrală fiind: “Tinerii sunt

soarele sau furtuna zilei de mâine”. Timp de cinci zile, ei au petrecut în rugăciune,

cântare, participare la slujbele religioase, meditaţii, discuţii în grupuri mici,

program cultural, conferinţe, etc. Prin toate aceste activităţi, Biserica Romano-

Catolică este cunoscută pentru implicarea tinerilor în misiunea pe care ea o

desfăşoară.

Din perspectivă protestantă, originea ecumenismului este fixată în timpul

reformei lui Martin Luther, mai precis în anul 1517. După cum am văzut, ideea de

ecumenism îşi face apariţia în acest mediu protestant, şi tot aici întâlnim primele

asociaţii creştine, care au precedat înfiinţarea C.E.B. Astfel, avem Alianţa

Evanghelică (1846), Uniunea Creştină a lui Vladimir Guette, Asociaţia Bisericilor

59

Anglicane şi Răsăritene (1864), Conferinţa Internaţională a Misiunilor, Alianţa

Bisericilor Reformate, Uniunea de la Utrecht, Parlamentul Religiilor de la Chicago

(1893)70

, asociaţii care au stat la baza constituirii Mişcării ecumenice, încât este

recunoscut faptul că Protestantismul a avut un rol imens în promovarea Mişcării

ecumenice. Aceste asociaţii, împreună cu alte iniţiative misionare, au dat naştere,

în secolul al XX-lea la organizarea unor conferinţe misionare, mai întâi cu

participare predominant protestantă pentru ca mai apoi să participe şi delegaţi

ortodocşi şi romano-catolici. Astfel, s-au ţinut următoarele conferinţe misionare,

tratând câte o temă specifică:

1. Edinburgh (Scoţia), 1910: “Evanghelizarea lumii în această

generaţie”;

2. Ierusalim (Israel),1928: “Mărturia noastră este Iisus Hristos”;

3. Tambaram (Madras- India), 1938 : “Misiunea mondială a Bisericii”;

4. Witby (Canada), 1947: “O lume, un Hristos”;

5. Willingen (Germania), 1952: “Misiune sub Cruce”;

6. Achimota (Accra- Ghana), 1957-1958: “Misiunea creştină mondială

este a lui Hristos, nu a noastră”;

7. Mexico-City (Mexic), 1963: “Misiune în şase continente”;

8. Bangkok (Thailanda), 1972-1973: “Mântuirea lumii astăzi”;

9. Melbourne (Australia), 1980: “Vie Împărăţia Ta”;

10. Pattaya (Thailanda), 1980: “Toată lumea trebuie să audă cuvântul

Lui”; 70

Pr. Petraru Gheorghe, op.cit., pp.269-270;

60

11. San Antonio (Texas, S.U.A.), 1989: “Facă-se voia Ta. Misiune după

modelul lui Hristos”;

12. Salvador de Bahia (Brazilia), 1996: “Chemaţi la o singură speranţă.

Evanghelia în diverse culturi”.71

Toate aceste conferinţe misionare au avut un rol foarte important în

răspândirea şi actualizarea religiei creştine, însă, pe de o parte, acestea nu au făcut

altceva decât să fie transmisă şi doctrina protestantă. Dar, este de remarcat şi rolul

pozitiv al acestor misiuni, în sensul că teritorii necreştine au fost încreştinate

definitiv la credinţa în Hristos. Un alt aspect pozitiv poate fi considerat acela

conform căruia acum s-au plantat seminţele unui dialog teologic civilizat, al unui

respect interconfesional, dar şi organizării administrative a Mişcării ecumenice.

Aşadar, ecumenismul a evoluat foarte mult, în special în a doua parte

a secolului al XX-lea, el fiind singurul capabil care a putut realiza decenţa cu

privire la schimbul de opinii şi respectul pe care îl merită fiecare confesiune

creştină, dar, cu toate acestea, “ecumenismul adevărat va începe în ziua în care

Bisericile vor merge la întâlniri şi colocvii fără veşmintele lor fastuoase, fără alai,

neîmpăunându-se cu cărţile lor sacre, ci vor veni cu rănile pe care vor să şi le

vindece, cu problemele de dezlegat, cu crizele de rezolvat. Căci aceste crize,

repetăm nu pot fi rezolvate decât împreună”.72

71

Ibidem, pp.260-263; 72

Vladimir Zielinsky, Dincolo de ecumenism, trad.rom. de Carmen Dobre, Ed.Anastasia, Bucureşti, 1998, p.116;

61

II.2. Mişcarea ecumenică- constituire şi perspective

Străduinţa conducătorilor bisericilor în noul context al întrunirilor

creştine, în scopul de a dezbate principalele puncte teologice care sunt comune

tuturor confesiunilor, dar şi a unor probleme sociale, devine din ce în ce mai

evidentă. În dorinţa de a realiza cât mai des astfel de întruniri, văzând şi progresele

la care s-a ajuns, atât în plan teologic, cât şi în plan socio-politic, la propunerea

organizatorilor acestor întruniri, au luat naştere principalele organizaţii ale Mişcării

ecumenice. Aceste organizaţii ecumenice sunt următoarele:

1. Consiliul Ecumenic al Bisericilor (C.E.B.);

2. Conferinţa Bisericilor Europene (C.B.E.);

3. Conferinţa Creştină pentru Pace (C.C.P.).

Fiecare dintre aceste trei organizaţii sunt alcătuite din diferite secţii

specifice, cu scopul de a delimita mai precis responsabilităţile. De asemenea,

fiecare organizaţie, în decursul timpului, a contribuit la întrunirea membrilor

respectivi în mari adunări generale.

Consiliul Ecumenic al Bisericilor a fost definit ca “o comunitate a

Bisericilor din lumea întreagă care mărturisesc pe Iisus Hristos ca Domn şi

Mântuitor şi se străduiesc să răspundă vocaţiilor comune spre slava lui Dumnezeu

Cel Unul, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”, fiind alcătuit, la rândul său, din trei mişcări

sau organizaţii:

a) Creştinismul Practic ( Life and Work);

b) Credinţă şi Constituţie (Faith and Order);

62

c) Mişcarea misionară.

C.E.B. este organizat după cum urmează:

A. Adunarea Generală, organul deliberativ;

B. Comitetul Central;

C. Comitetul Executiv;

D. Secretariatul General. Noul secretar general, începând cu 1

ianuarie 2004, este pastorul metodist Samuel Kobia, originar din

Kenya.73

C.E.B a organizat şi susţinut următoarele adunări generale, fiecare

tratând o anumită temă:

1. Amsterdam (Olanda), 1948: “Dezordinea lumii şi planul de mântuire

al lui Dumnezeu”;

2. Evanston (S.U.A.), 1954: “Hristos- nădejdea lumii”;

3. New Delhi (India), 1961: “Iisus Hristos- Lumina lumii”;

4. Uppsala (Suedia), 1968: “Iată, le înoiesc pe toate”(Apocalipsa 21,5);

5. Nairobi (Kenya), 1975: “Iisus Hristos liberează şi uneşte”;

6. Vancouver (Canada), 1983: “Hristos- viaţa lumii”;

7. Camberra (Australia), 1991: “Vino, Duhule Sfânt”;

73

Pr.Nicolae Moşoiu, Lucrările Comitetului Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Geneva, 20 august-2

septembrie 2003, în rev.”Telegraful român”, 1-15 septembrie, nr.33-36, 2003, p.6;

63

8. Harrare (Zimbabwe), 1998: “Să ne întoarcem către Dumnezeu cu

bucurie şi speranţă.”74

Conferinţa Bisericilor Europene reprezintă cel de-al doilea organism

constitutiv al Mişcării ecumenice, fiind format din Bisericile Ortodoxe, Vechi–

Catolice şi cele Protestante din Europa şi a fost definit ca “ o comunitate a

Bisericilor din Europa, care recunosc pe Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor şi care

se străduieşte să apropie pe diferiţi creştini europeni unii de alţii printr-o

cunoaştere reciprocă cât mai reală, să contribuie la o înţelegere cât mai veridică a

popoarelor europene între ele, în special al celor din Est şi Vest şi să ajute la

promovarea vieţii creştine cu popoarele celorlalte continente”. C.B.E. este

constituită din următoarele secţii:

a) Adunarea plenară;

b) Prezidiul;

c) Comitetul consultativ;

d) Secretariatul.

C.B.E. a organizat şi susţinut următoarele adunări generale, tratând

următoarele teme:

1. Nyborg ( Danemarca), 1959: “Creştinismul european în lumea

secularizată de azi”;

2. Nyborg, 1960: “Slujirea Bisericii într-o lume în transformare”;

3. Nyborg, 1961: “Biserica în Europa şi criza omului modern”;

4. Nyborg, 1964: “Trăirea împreună a continentelor”; 74

Petru.I.David, op.cit., pp.67-99;

64

5. Portschach (Austria), 1967: “A sluji şi a împăca sarcina de azi a

Bisericilor Europene”;

6. Nyborg, 1971: “Slujitorii lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor”;

7. Engelberg (Elveţia), 1974: “Unitate în Hristos şi pace pe pământ”;

8. Gania (Creta-Grecia), 1979: “În puterea Duhului Sfânt, liberi pentru

lume”;

9. Stirling (Scoţia), 1986: “Lucrarea Sfântului Duh în lume”;

10. Praga (Cehoslovacia),1992: “Dumnezeu uneşte în Hristos o

nouă făptură”.75

Conferinţa Creştină pentru Pace este al treilea organism al Mişcării

ecumenice, fiind denumit ca “o mişcare ecumenică în cadrul căreia îşi găseşte

expresie responsabilitatea creştinilor faţă de pace, dreptatea socială şi o viaţă

demnă pentru toţi oamenii”. Acest organism este structurat după cum urmează:

a) Adunarea generală;

b) Comitetul pentru continuarea lucrărilor;

c) Comitetul de lucru;

d) Preşedintele;

e) Secretarul general;

f) Secretariatul internaţional;

g) Comitetele regionale;

75

Ibidem, pp. 136-159;

65

h) Comisia şi Biroul cu sediul la Praga.

Ca şi celelalte organizaţii ecumenice, şi C.C.P. a susţinut întruniri, cu

următoarele teme:

1. Praga (Cehoslovacia), 1961: “Iisus Hristos – speranţa lumii”;

2. Praga, 1964: “Legământul meu cu el era viaţă şi pace” (Maleahi 2,5);

3. Praga, 1968: “Caută şi urmează pacea” (I Petru 3,11 );

4. Praga, 1971: “Responsabilitatea noastră comună într-o lume mai bună:

mila şi adevărul s-au întâmpinat” (Psalmi 112, 4);

5. Praga, 1978: “Dumnezeu cheamă creştinii la solidaritate pentru pace,

dreptate şi eliberare”;

6. Praga, 1985: “Dumnezeu cheamă: alege viaţa!”76

Aşadar, Mişcarea ecumenică este constituită din aceste trei organisme, care la

rândul lor sunt constituite în secţii specifice, ocupându-se cu rezolvarea problemelor

care intră în componenţa lor. În afară de adunările generale ale fiecărui organism

ecumenic, fiecare secţie constitutivă unui organism ecumenic a organizat şi ea

diferite întruniri, uneori preliminarii unei adunări generale, la care s-au discutat atât

aspecte teologice şi sociale, cât şi probleme organizatorice şi administrative. Pentru

a stimula participarea Bisericilor la aceste întruniri ecumenice, dar şi pentru

aprofundarea tematicii pe care o propune Mişcarea ecumenică, este nevoie din

partea participanţilor, şi nu numai, de studii serioase de specialitate unite cu

rugăciunea sinceră şi smerită, de consfătuiri, întruniri şi conferinţe locale, sesiuni în

care să se abordeze principalele teme care pot fi propuse Mişcării ecumenice, de

76

Ibidem, pp. 168-173;

66

relaţii culturale, de circulaţia literaturii teologice şi religioase pentru scoaterea în

evidenţă a tezaurului doctrinar, precum şi spiritualitatea specifică fiecărei Biserici,

de generalizarea unor elemente comune de înnoire creştină, dar şi de participarea la

acţiunile liturgice, irenice şi filantropice, toate acestea făcându-se în unire deplină,

liberă şi conştientă cu dragostea creştină, fără de care nu se poate ajunge la nici un

rezultat concret.

Cooperarea dintre Bisericile membre în cadrul Mişcării ecumenice este

posibilă datorită unor elemente comune, fără de care este imposibilă înaintarea spre

o înţelegere deplină. Aceste elemente comune se regăsesc în Declaraţia Consiliului

Ecumenic din 1961, fiind de o mare importanţă:

1. “Toate Bisericile din Mişcarea ecumenică au la bază Biblia, izvorul şi

cheagul unităţii creştine, chiar dacă nu se înţeleg asupra câtorva versete.

2. Ele cred în Sfânta Treime şi mărturisesc că Hristos este Fiul lui

Dumnezeu, Mântuitorul neamului omenesc, prin jertfa Sa de pe cruce -

izvorâtă din dragoste – care este universală şi eternă.

3. Harul izvorât din jertfa Sa aduce îndreptarea vieţii şi dă iertarea

păcatelor.

4. Toate Bisericile membre admit că Biserica Domnului Hristos

depăşeşte corpul credincioşilor; deci ei îi aparţin şi cei ce fac parte din alte

Biserici. În consecinţă, există o « Ecclesia extra ecclesiam », care se recunoaşte

prin validitatea Botezului.

5. Aceste Biserici admit o preoţie universală, cu o ierarhie harică pentru

funcţii cultice sau dialectice.

6. Toate practică un cult.

67

7. Ele sunt de acord asupra principiilor de viaţă morală predicate de Iisus

şi consideră iubirea pârghie a vieţii sociale.

8. Toate recunosc că creştinii trebuie să slujească lui Dumnezeu şi

oamenilor prin Biserică- nu înafară de ea.

9. Bisericile membre admit să primească sfaturi, în scopul de a mărturisi

lumii pentru Hristos, venit din cer pentru mântuirea noastră.

10. Ele se obligă să se ajute reciproc şi să se abţină de la invective şi

atacuri nedemne de sentimentele de frate. Bisericile pot avea discuţii extreme şi

sincere din dragoste, cu scopul de a învinge obstacolele care stau în calea zidirii

trupului lui Hristos. Dar este exclusă o atitudine negativă, de jignire şi de

distrugere reciprocă.

11. Bisericile membre cu relaţii spirituale întreolaltă. Se pot ajuta şi

învăţa reciproc, pentru ca viaţa lor bisericească să fie permanent înnoită şi în

pas cu vremea.

12. În sfârşit, Bisericile ecumeniste nu se tem că trebuie să renunţe la

moştenirea lor, sau să ia hotărâri contra convingerilor lor. Ele se decid liber

asupra hotărârilor care se iau, pentru că nu există o supra-Biserică.”77

Desigur că, unele din aceste puncte comune pot fi interpretabile, dintr-o

perspectivă ortodoxă, însă scopul Mişcării ecumenice nu trebuie neglijat, şi anume:

apropierea dintre Biserici şi unitatea creştină atât de mult dorită. De fapt, aceste

două deziderate reprezintă perspectivele Mişcării ecumenice, fiecare confesiune şi

Biserică dorind acest lucru cât mai repede posibil, însă la aceasta trebuie să se

77

N.Chiţescu, Mişcarea ecumenică, în rev.“Ortodoxia”, nr.1-2,1962, pp.40-45, apud Prot. Stavr.Dr.Simeon Radu,

Despre ecumenismul creştin, importanţa şi realizarea lui în istorie, în rev.”Mitropolia Ardealului”, nr. 9-10, 1970,

pp.642-643;

68

pornească de la Scriptura scrisă şi de la Tradiţia Bisericii, Scriptura transmisă prin

viu grai şi cea care lămureşte şi face înţeleasă Scriptura scrisă. Acestea se regăsesc

într-o deplină întrepătrundere în conştiinţa şi teologia Bisericii Ortodoxe, încât ea

poate fi caracterizată prin păstrarea şi transmiterea credinţei autentice, moştenită în

chip integral de la Iisus Hristos şi prin unitatea euharistică. Această transmitere şi

vizualizare a credinţei se face prin actul rugăciunii liturgice, care reprezintă o

mărturisire a adevărului de credinţă, o participare mistică la dumnezeire, întrucât

cerem împărtăşirea harului necreat care sfinţeşte pe adevăratul luptător şi trăitor în

Hristos. Rugăciunea ne apropie la modul cel mai intim şi ne face să împărtăşim

acelaşi Duh Sfânt, iar motorul rugăciunii este încredinţarea lăuntrică că Dumnezeu

îl ascultă pe credincios, încredinţare izvorâtă din puterea credinţei lui.

Însă, pentru a se ajunge la unirea reală dintre Biserici, nu cum au fost cele

din mileniul al II-lea creştin, este nevoie de foarte multă înţelepciune din partea

membrilor Mişcării ecumenice şi de foarte mult timp de reflecţie şi studiu. În acest

sens, Mişcarea ecumenică îşi propune să formeze şi să promoveze omul şi teologul

cu vocaţie ecumenică, receptiv la mentalitatea şi viziunea ecumenică, deschis spre

realităţile cu care se confruntă omenirea, propovăduitor şi mărturisitor al valorilor

creştine şi umane comune Bisericilor membre Mişcării ecumenice. În acest sens,

un obstacol în calea realizării dialogului sincer şi respectuos îl constituie

prozelitismul practicat de către unele denominaţiuni, precum şi sectarismul

antiecumenic şi abaterea gravă de la adevărul credinţei din partea unor grupări

religioase. Astfel, declaraţia Comisiei privind mărturia creştină, prozelitismul şi

libertatea religioasă, adoptată de către Comitetul Central al Consiliului Ecumenic

în anul 1961, definea noţiunea de “prozelitism” astfel: “Prozelitismul nu este ceva

absolut străin de mărturie, ci el este falsificarea mărturiei. Mărturia creştină este

falsificată atunci când intervin linguşirea, corupţia, presiunea asupra cuiva, sau

69

intimidarea- pe cale ascunsă sau deschisă- pentru a înfăptui o aşa-zisă convertire;

când ridicăm succesele Bisericii noastre mai presus de slava lui Hristos; când

săvârşim incorectitudinea de a compara ca ideală Biserica noastră faţă de

realizările actuale ale altor Biserici; când căutăm să câştigăm teren pentru cauza

noastră aducând mărturii mincinoase împotriva altei Biserici; când ne ocupăm de

propria persoană, individual sau ca grupare religioasă, înlocuind astfel dragostea de

aproapele pentru fiecare suflet cu care venim în contact. O astfel de deformare a

mărturiei creştine indică lipsă de încredere în puterea Duhului Sfânt, lipsă de

respect faţă de fiinţa umană şi nerecunoaşterea caracterului autentic al Evangheliei.

Este foarte uşor să recunoşti aceste greşeli la alţii, dar pe de altă parte este necesar

să admitem că noi trăim cu toţii ameninţaţi de ispită să cădem noi înşine într-una

sau alta din ele.”78

În momentul în care prozelitismul este eradicat de către toate

confesiunile şi denominaţiunile creştine, şi nu numai, atunci se poate vorbi despre

o autentică misiune creştină şi încercare de unire din partea Bisericilor membre

Mişcării ecumenice.

Această structură a Mişcării ecumenice are datoria de a spori dragostea

creştină, respectul faţă de persoana umană şi faţă de valorile morale, culturale,

sociale şi religioase ale fiecărei Biserici, filantropia (diaconia), de a evita polemica

nejustificată şi dispreţul faţă de o anumită spiritualitate, promovând adevăratele

valori, singurele care împodobesc real viaţa noastră: pacea, omenia, bunătatea,

întrajutorarea, decenţa, cinstea, onestitatea, respectul reciproc etc. Concomitent cu

aceste valori, Mişcarea ecumenică a îndemnat, îndeamnă şi va îndemna mereu pe

creştini la o reconvertire la Hristos, la o întoarcere la Hristos şi la învăţăturile Sale,

la redescoperirea sensului real al acestei vieţi telurice, la conştientizarea tuturor

78

Diac.Asist.Ion Bria, Un obstacol în calea ecumenismului: prozelitismul confesional, în rev.”Biserica Ortodoxă

Română”, nr.9-10, 1970, p.1057;

70

darurilor pe care Dumnezeu ni Le-a făcut. Unicitatea şi unitatea mesajului pe care

Tatăl L-a transmis prin Fiul trebuie să dea şi unitatea văzută a Bisericii lui Hristos,

sfâşiată de foarte multe ori în cei 2000 de ani de creştinism. Aceasta este şi dorinţa

Mântuitorului Iisus Hristos, încă de pe timpul când El era prezent fizic pe pământ:

“Ca toţi să fie una” (Ioan 17,21). Plecând de la această dorinţă a Mântuitorului,

care reprezintă de fapt testamentul Său cel mai scump, şi de la realitatea trinitară,

conform căreia între Persoanele Sfintei Treimi, cu toate că sunt distincte, dar în

baza perihorezei trinitare, adică a întrepătrunderii reciproce, există o unitate

perfectă, Mişcarea ecumenică are conştiinţa că “orice unitate despre care vorbeşte

Ioan are originea în acţiunea divină, nu în cea umană.”79

Acest aspect clarifică

rolul rugăciunii comune, ecumenice, de dinaintea şi de după fiecare sesiune a unei

adunări generale convocată de către organismele ecumenice abilitate. Fără

rugăciune nu se poate realiza unitatea şi fără ea nu există unitate. Dacă Mântuitorul

însuşi S-a rugat Tatălui Său pentru unitatea noastră creştinească, cu atât mai mult

suntem noi datori să ne rugăm pentru unitatea creştină, rugăciune făcută în

contextul Adunărilor generale ale C.E.B, cât şi în cadrul săptămânii de rugăciune

comună pentru unitatea creştină, care se oficiază în fiecare an. Acest spirit de

rugăciune pentru unitatea creştină este intensificat, de asemenea, şi în rugăciunile

şi ecteniile cuprinse în Liturghia ortodoxă.

II.3. Problema “Scripturii” şi a “Tradiţiei” în conferinţele ecumenice şi

teologia ecumenică

După cum s-a putut constata din cele prezentate, Mişcarea ecumenică

are menirea de a chema toate confesiunile şi Bisericile creştine la apropiere, 79

Pr.Nicolas Stebbing C.R., Anglicanism şi Ortodoxie. Perspective religioase pentru o lume postmodernă,

trad.rom.de Pr.Mircea Szilagy, Ed.Marineasa, Timişoara, 2003, p.140;

71

cunoaştere şi dialog în perspectiva unirii Bisericilor şi a unităţii creştine. Această

unire prin slujire şi dialog ecumenic pe care o doreşte întreaga creştinătate se poate

realiza prin studiu interdisciplinar şi analiză profundă a temelor cu elemente

comune tuturor creştinilor, care ar putea facilita şi înfiripa un dialog constructiv. În

acest context, un rol sine qua non îl are Ortodoxia, care, cu toate că nu deţine

majoritatea portofoliilor în organizaţiile care alcătuiesc Mişcarea ecumenică, are un

cuvânt hotărâtor în ceea ce priveşte clarificarea unor aspecte controversate şi greu

de înţeles pentru celelalte confesiuni. Ortodoxia are conştiinţa că posedă, întreg şi

neştirbit, adevărul revelat al lui Hristos, sub cele două forme- Sfânta Scriptură şi

Sfânta Tradiţie- precum şi faptul că ea este singura care poate da răspunsuri

concrete la marile dileme ale protestantismului actual. Ea are vocaţia de a mărturisi

pe Iisus Hristos, de a proclama Evanghelia aşa cum a fost primită, Evanghelie în

care ne este prezentată Persoana lui Iisus Hristos, Persoana a II-a a Sfintei Treimi,

ca Fiu născut din veci din Dumnezeu Tatăl şi ca Mântuitor, născut din Fecioara

Maria, al neamului omenesc. Rolul Mişcării ecumenice nu este de a-I schimba

identitatea lui Iisus Hristos, aşa încât El să fie acceptat după puterea de percepţie a

fiecăruia, ci este acela de a regăsi încrederea în identitatea Fiului, care ne este

prezentată în Revelaţia divină. Această identitate a Mântuitorului este mărturisită şi

transmisă generaţiilor următoare în chip neştirbit, de către Biserica Ortodoxă. Prin

actele sale liturgico-sacramentale, Biserica Ortodoxă face posibilă cunoaşterea

mesajului evanghelic, înţelegerea lui, precum şi transmiterea acestuia tuturor

creştinilor receptivi la invitaţia pe care ea o adresează.

De-a lungul timpului s-au făcut studii ample şi foarte serioase în ceea

ce priveşte problemele grele, de neînţeles în chip raţional, pe care le promovează

teologia. Foarte multe studii, tratate de teologie, conferinţe, sesiuni, interviuri etc.

au fost şi sunt axate pe Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, pe dogma

72

soteriologică, pe persoana Maicii Domunului, a cinstirii sfinţilor, pe ecclesiologie,

eshatologie etc. La o simplă lecturare a temelor tratate în Adunările generale ale

celor trei organizaţii ecumenice ce alcătuiesc Mişcarea ecumenică se poate uşor

constata că majoritatea au pus accent pe Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, El

fiind singurul care poate realiza unirea Bisericilor şi unitatea creştină. Însă, pentru

a scoate în evidenţă Persoana Mântuitorului, conferenţiarii au făcut apel la textele

Sfintei Scripturi, la cărţile care formează această Scriptură, punându-se astfel în

discuţie valoarea şi autoritatea Sfintei Scripturi în viaţa ecclesială. Astfel, pe lângă

temele generale propuse spre discuţie şi analiză de către Mişcarea ecumenică, au

mai avut loc, în cadrul unor şedinţe preliminare, dezbateri ale unor subiecte care au

avut tangenţă cu tema generală. În astfel de şedinţe, în cadrul unor secţii, au avut

loc şi dezbateri privitoare la Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, analizându-se

diferite aspecte care pot contribui la lămurirea şi aplanarea unor divergenţe. Toate

aspectele legate de abordarea Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii au fost destinate

celei de a doua mişcări din alcătuirea C.E.B., şi anume “Credinţă şi Constituţie”

(Faith and Order). Această mişcare are principalul rol de a facilita apropierea

Bisericilor pe plan doctrinar şi teologic, cercetarea şi analizarea problemelor de

natură dogmatică.

Încă de la conferinţa preliminară a acestei mişcări, a fost abordată şi

tema “Despre Sfânta Scriptură”. Această conferinţă a avut loc la Geneva (Elveţia)

în perioada 9-20 august 1920, cu participarea a 120 de delegaţi din toate Bisericile

creştine, sub conducerea mitropolitului Gherman Strinopoulos al Seleuciei,

delegatul Patriarhiei Ecumenice. Din partea Bisericii Ortodoxe Române a

participat profesorul doctor Dragomir Demetrescu şi părintele profesor doctor

Gheorghe Rădulescu din Constanţa.80

Cu toate că delegaţii ortodocşi nu au avut

80

Petru I.David, op.cit.,pp.57-58;

73

drept de vot, ei au adus o contribuţie esenţială în ceea ce priveşte rolul Sfintei

Scripturi în viaţa Bisericii şi a credincioşilor, producând interesul din partea

protestanţilor pentru adâncirea sensului real al Scripturii în viaţa comunităţii

creştine.

După această Conferinţă preliminară, a urmat prima conferinţă

mondială a Mişcării “Credinţă şi Constituţie” ţinută la Lausanne (Elveţia), în

perioada 3-21 august 1927. Au participat 394 de delegaţi. Biserica Ortodoxă

Română a fost reprezentată de către mitropolitul Nectarie al Bucovinei, profesorul

Grigore Cristescu, profesorul Nicolae Colan şi preotul Trandafir Scorobeţ. Una din

temele care s-au dezbătut la această primă conferinţă mondială a fost şi: “Mesajul

Bisericilor către lume: Evanghelia”, comisia hotărând în unanimitate, împreună cu

delegaţii ortodocşi, că pe viitor trebuie păstraţi termenii prin care sunt redate

dogmele creştine, cât şi expresiile clasice formulate în cadrul Sinoadelor

ecumenice, precum şi dreptul Bisericii întregi, nu bisericilor în parte, de a

interpreta şi comenta Sfânta Scriptură.81

Prin această conferinţă s-a scos în relief

impactul pe care îl are Sfânta Scriptură asupra lumii, modul de percepţie din partea

oamenilor simpli, precum şi contextul în care este transmis mesajul scripturistic.

Tot acum s-a clarificat şi s-a conştientizat aspectul privind sensul profund şi

bogăţia de învăţături care este cuprinsă în paginile Sfintei Scripturi, rolul acesteia

la optimizarea şi îmbogăţirea culturii profane, şi s-a demonstrat că Sfânta Scriptură

este superioară oricărei culturi, oricărei filozofii despre viaţă şi fericire, muncă şi

responsabilitate, ea fiind normativă în descoperirea sensului pentru o viaţă

autentică, fericită, optimistă şi cu nădejdea în ajutorul pe care Dumnezeu îl poate

da omului, în încercarea acestuia de a se elibera de sub orice dictatură şi despotism,

81

Ibidem, pp.59-60;

74

regăsind adevărata libertate în Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, căci “Domnul este

Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate “ (II Corinteni 3,17).

Însă, cea mai mare conferinţă ecumenică a mişcării “Credinţă şi

Constituţie” care a dezbătut pe larg problemele legate de Sfânta Scriptură şi Sfânta

Tradiţie a fost cea de la Montreal (Canada), din perioada 12-26 iulie 1963. La

această întrunire, cu un puternic accent doctrinar, au participat aproape 500 de

delegaţi din toate Bisericile. Din partea Bisericii Ortodoxe Române au participat

Iustin Moisescu, mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Teoctist Arăpaşu, episcop al

Aradului, diacon profesor Nicolae Nicolaescu şi profesor Nicolae Chiţescu. La

această conferinţă s-au dezbătut şi analizat:

1. Biserica în planul lui Dumnezeu;

2. Scriptură, Tradiţie şi tradiţie;

3. Lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos şi ministeriul Bisericii Sale;

4. Cultul şi unitatea Bisericii;

5. Toţi în acelaşi loc: metoda dezvoltării împreună.

După cum se vede, tema “Scriptură, Tradiţie şi tradiţii” a făcut parte din

secţia a doua şi, în cele ce urmează redăm câteva spicuiri din raportul acestei secţii,

care ne interesează în mod special: “ În cele de faţă noi facem distincţie între

numeroasele sensuri ale cuvântului tradiţie. Vorbim astfel de Tradiţie (cu T

mare), de tradiţie (cu t mic) şi de tradiţii. Prin Tradiţie înţelegem Evanghelia

însăşi, transmisă din generaţie în generaţie, în şi prin Biserică, Hristos însuşi

prezent în viaţa Bisericii. Prin tradiţie indicăm cursul tradiţiei. Termenul tradiţii îl

luăm în două sensuri: pentru a indica de-o parte diversitatea formelor de expresie,

de altă parte ceea ce se numeşte tradiţii confesionale…Cuvântul are însă şi alt sens

75

atunci când vorbim de tradiţii culturale (…) Tradiţia orală şi scrisă a profeţilor şi

apostolilor, sub îndrumarea Sfântului Duh, a dus la întocmirea Scripturilor şi la

canonizarea Vechiului şi Noului Testament, Biblia Bisericii. Faptul însuşi că

Tradiţia precede Scripturile demonstrează semnificaţia tradiţiei, dar în acelaşi timp

arată Biblia ca tezaur al Cuvântului lui Dumnezeu. Biblia pune problema Tradiţiei

şi a Scripturii într-un fel mai mult sau mai puţin implicit; istoria teologiei creştine o

pune într-un fel explicit. Dacă în Biserica primară relaţia aceasta nu constituia o

problemă, de la Reformă « Scriptură şi Tradiţie » au devenit subiect de controversă

(…) Astfel putem spune că existăm ca şi creştini prin Tradiţia Evangheliei

(paradosis-ul kerygmei ), atestată în Scriptură şi transmisă în Biserică şi prin ea,

prin puterea Sfântului Duh. Luată în acest sens tradiţia este actualizată în

propovăduirea Cuvântului, în administrarea tainelor, în cult, în instrucţia creştină,

în teologie, în misiunea şi mărturia adusă lui Hristos prin viaţa membrilor Bisericii

(…).

Tradiţia în forma sa scrisă, ca Sfântă Scriptură (cuprinzând Vechiul şi Noul

Testament) trebuie interpretată de Biserică în fiecare situaţie nouă. Aceste

interpretări ale Tradiţiei se manifestă în cristalizarea tradiţiei, în mărturisirile de

credinţă, în formele liturgice ale tainelor şi ale altor elemente de cult, în

propovăduirea Cuvântului şi în expunerile teologice ale doctrinei Bisericii (…). Ca

document, Scripturile nu sunt decât « litera ». Duhul este acela care este Domnul şi

care dă viaţa. De aceea putem spune că interpretarea corectă (luând acest cuvânt în

sensul său cel mai larg), este interpretarea care este condusă de Sfântul Duh.” 82

În acest raport, Bisericile membre Mişcării ecumenice au concluzionat, într-

o atmosferă irenică, că aceste întâlniri au loc în credinţa şi nădejdea în Dumnezeu –

82

Rev. Foi et vie, Paris, an LXIII, nr.1, ianuarie-februarie 1964, pp.18-36; cf.Lukas Vischer, Foi et Constitution

(1910-1963), Neuchatel, 1968, pp.172-185 apud †Nicolae, Mitropolitul Banatului, op. cit., pp.126-131;

76

Treime, şi că, în ciuda deosebirilor dintre doctrinele fiecărei Biserici, se poate

ajunge la un dialog ecumenic care poate să găsească elemente comune şi să

înainteze pe calea unităţii creştine. De asemenea, tot în acest raport se face

deosebirea clară între Tradiţie, înţeleasă ca Evanghelia însăşi, având aceeaşi

valoare şi autoritate ca ea, Tradiţie care este transmisă fidel din generaţie în

generaţie, numai în şi prin Biserică, şi tradiţii, prin care se înţeleg varietatea

formelor de expresie locale creştine, legate de spiritualitatea, cultura şi ethosul unei

anumite regiuni. S-a conştientizat faptul că prin Tradiţie se transmite credinţa cea

adevărată în Iisus Hristos, atestată în Sfânta Scriptură şi proclamată prin Biserică,

Biserica fiind singura care poate interpreta Tradiţia scrisă sub conducerea harului

Duhului Sfânt. Prin acest raport, s-a mărturisit că Sfânta Scriptură este egală şi are

aceeaşi valoare cu Sfânta Tradiţie, ele fiind cele două metode prin care s-a transmis

Revelaţia divină şi singurele în care se află cuprins adevărul revelat. S-a scos în

relief şi faptul că aprofundarea şi analizarea Sfintei Scripturi nu se poate face

oricum, ci numai cu ajutorul Bisericii, încât între Scriptură, Tradiţie şi Biserică

există o legătură indisolubilă, singura legătură care poate descoperi taina Persoanei

Fiului lui Dumnezeu.

La toate temele care s-au dezbătut în cadrul acestei întruniri de la Montreal,

aportul delegaţiei ortodoxe a fost semnificativ, încât ea a avut datoria majoră “ de a

afirma cu sfinţenie în toată puritatea ei splendoarea dreptei credinţe şi, în acelaşi

timp, aceea de a face acest lucru în spirit cu adevărat ecumenist”.83

Prin această

conferinţă s-a făcut un important pas înainte, deoarece s-a putut observa că

problemele dogmatice pot fi soluţionate fără a apela la polemică, la atitudini

contradictorii, încât confesiunile creştine au demonstrat că se pot înţelege, că se pot

83

Prof. N.Chiţescu, Aspecte ale Conferinţei mondiale pentru “Credinţă şi Constituţie” de la Montreal (12-26 iulie

1963), în rev.” Ortodoxia”, nr.4-6, 1963, p.631;

77

respecta, că pot face apel la reverenţă în faţa adevărului mărturisit de Ortodoxie şi

că pot face un pas mai departe pe calea cunoaşterii reciproce, în vederea unităţii

creştine.

Următoarea conferinţă care a dezbătut problema Scripturii a avut loc tot la

iniţiativa mişcării “Credinţă şi Constituţie”, întrunire care a avut loc la Louvain

(Belgia), în perioada 2-12 august 1971, participând, de asemenea, delegaţi din toate

Bisericile creştine inclusiv din partea Bisericii Ortodoxe. La finalul şedinţelor,

Comitetul I, care s-a ocupat de “Autoritatea Bibliei”, a prezentat un raport din care

spicuim următoarele: “ Biblia este punctul comun de referinţă al tuturor creştinilor

şi al tuturor Bisericilor. Ea este temeiul credinţei lor şi criteriul comportării lor.

Faptul că în ultimă analiză toate Bisericile îşi probează şi verifică propovăduirea şi

învăţătura prin intermediul Scripturii le dă o orientare comună. Mişcarea

ecumenică însăşi s-a caracterizat mereu prin strânse contacte cu Scriptura. Studiul

Scripturii a adunat pe creştinii de originile cele mai felurite. În cadrul Mişcării

ecumenice ei au învăţat să citească Biblia într-o perspectivă nouă. Orizontul lor s-a

lărgit (…).

Problema autorităţii Bibliei nu poate fi desprinsă de procesul interpretării ei

în Biserică. Referirea la inspiraţie pune chestiunea acţiunii Duhului în comunitatea

Bisericii într-un fel nou. Dacă în cadrul exegezei actuale se pare mereu că Scriptura

este rezultatul acţiunii Duhului, trebuie avut în vedere şi lungul lanţ al martorilor

inspiraţi care influenţează această exegeză. Duhul a chemat şi inspirat pe primii

martori. Dar mărturia lor odată stabilită, nu este independentă de Duhul. Pentru a fi

transmisibilă, ea trebuie să fie citită în Duhul. După cum odinioară a chemat

martorii, tot astfel astăzi, dezvăluind aceste mărturii indispensabile, face să nască

credinţa, supunerea şi mărturia. Duhul lucrează în Biserică.”84

84

Rev. Istina, Paris, an XVI, nr.3/1971, pp.312-325 apud †Nicolae, Mitropolitul Banatului, op.cit., pp.131-136;

78

Prin acest raport, s-a întărit ideea că Sfânta Scriptură reprezintă o autoritate

reală prin care putem cunoaşte cuvântul şi voinţa lui Dumnezeu. S-a scos în

evidenţă faptul că ea reprezintă punctul comun al tuturor Bisericilor, confesiunilor

şi denominaţiunilor creştine şi că de la înţelegerea şi interpretarea ei corectă se

poate ajunge la un real progres în apropierea Bisericilor. Însă, pentru a se ajunge

aici este nevoie ca ea să fie transpusă pentru necesităţile timpului nostru,

învăţăturile ei să fie proclamate cu alte cuvinte, care fac posibilă înţelegerea ei de

către oamenii zilelor de astăzi, din ce în ce mai secularizaţi, dar evitându-se

diluarea sensului real al conţinutului ei.

Se vorbeşte despre Revelaţie şi multiplicitatea interpretărilor, însă numai

Biserica a recunoscut în aceste scrieri actele cu autoritate referitoare la lucrarea

Mântuitorului, autoritatea ei devenind evidentă numai în măsura în care ea

primeşte calificativul de autorizată din partea Bisericii. În procesul ei de

interpretare a cuvântului lui Dumnezeu, Biserica este călăuzită de către Duhul

Sfânt, încât Sfânta Scriptură trebuie citită numai în Duhul, Cel care lucrează

permanent în Biserică, atât în proclamarea cuvântului scripturistic, cât şi în Sfintele

Taine şi toate rugăciunile pe care Biserica le oficiază în numele Sfintei Treimi.

O altă conferinţă importantă care a dezbătut problema Sfintei Scripturi a fost

cea desfăşurată la Accra (Ghana), în perioada 23 iulie-5 august 1974. La această

întrunire a Comisiei “Credinţă şi Constituţie” s-a făcut o referire specială în ceea ce

priveşte raportul dintre Vechiul şi Noul Testament, încât la sfârşitul şedinţelor s-a

întocmit un raport, din care relatăm următoarele: “Biblia constă dintr-un mare

număr de cărţi de toate felurile care, în cele două colecţii, se referă la un singur «

subiect », tratat în moduri diferite. Cei mai mulţi dintre noi indică acest subiect ca

fiind Legământul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu noi. În acţiunea prin care El ne

79

mântuie şi comunică cu noi, El vrea să fie Dumnezeul nostru şi ne-a hărăzit să fim

poporul Său şi să trăim ca atare. Pentru că e vorba de acest singur subiect în toate

cărţile Bibliei, atât în Vechiul cât si în Noul Testament, putem spune că ele

formează toate împreună Sfânta Scriptură. În acest cadru comun, scrierile

Vechiului Testament mărturisesc despre alegerea dumnezeiască a lui Israel având

în vedere toate naţiunile, iar scrierile Noului Testament mărturisesc despre

reînnoirea acestui Legământ în Iisus ca Mesia lui Israel şi Domnul tuturor, pentru

mântuirea tuturor(…). De aceea proclamarea Vechiului Testament nu poate fi

contrară mărturiei centrale a Noului Testament. Iisus Hristos este orizontul

propovăduirii bazate pe Vechiul Testament, precum Vechiul Testament trebuie să

fie perspectiva de fond a fiecărei propovăduiri bazată pe Noul Testament”.85

Acest raport a scos în evidenţă un lucru foarte important pentru teologia

creştină, şi anume faptul că Scriptura se descoperă în Liturghia şi cultul

Bisericii, iar mesajul lui Dumnezeu către lume se află cuprins atât în Vechiul

cât şi în Noul Testament. În ceea ce priveşte Vechiul Testament, conferenţiarii au

mărturisit că el nu este depăşit sau perimat, ci că în el se găseşte cuvântul lui

Dumnezeu, rămânând actual şi după Hristos, împreună cu Noul Testament,

formând Scriptura integrală şi desăvârşită.

Problema Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii a fost tratată şi de către

fiecare Biserică creştină în parte. În acest sens, fiecare Biserică aprofundează

această problemă cu scopul de a intra în dialog interteologic cu o altă Biserică,

pentru a se ajunge la apropierea dintre ele. Un astfel de dialog a iniţiat şi Biserica

85

Idem, an XX, nr.2, aprilie-iunie, 1975, pp.253-261, apud †Nicolae, Mitropolitul Banatului, op.cit., pp.137-139;

80

Ortodoxă Română cu Biserica Anglicană, între acestea regăsindu-se multe

elemente comune.

Începutul dialogului anglicano-ortodox l-a reprezentat întrunirea membrilor

celor două Biserici la Conferinţa VII, susţinută în palatul Lambeth (Londra-

Anglia), reşedinţa arhiepiscopului de Canterburry, în anul 1930, unde au fost

discutate şase puncte de credinţă, între care primele două referindu-se la Revelaţia

divină şi la Scriptură şi Tradiţie. Observându-se rezultatele satisfăcătoare din

această primă întrunire, membrii celor două Biserici au hotărât ca următoarea

întâlnire să aibă loc la Bucureşti, în perioada 1-8 iunie 1935. Delegaţia Bisericii

Ortodoxe Române a susţinut o serie de conferinţe, tratând diferite teme de

actualitate, printre care şi tema referitoare la “Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie”

susţinută de către eminentul profesor de teologie Vasile Loichiţa, precum şi tema

“The Prayer Book şi cele 39 de articole de credinţă”, susţinută de către rev. dr. A.

J. Macdonald. În referatul său, părintele Loichiţa a arătat că “învăţătura cea vie a

Bisericii cu caracterul ei de autoritate este criteriul cel mai sigur al Tradiţiei, cu

ajutorul căruia, din izvoarele tradiţiei, putem scoate cu judecată teologică sigură

adevărata Tradiţie, adică adevărul descoperit (revelat) şi pe acesta, apoi, îl putem

deosebi de elementele cu totul umane pe care torentul tradiţiei le poartă, fatal, ca

pe un nisip împreună cu aurul adevărului revelat”86

, iar în privinţa Sfintei Scripturi,

adică a Cuvântului lui Dumnezeu în formă scrisă, acelaşi profesor demonstrează că

“Sfânta Scriptură este baza documentară şi obiectul prim al dialogului, cuvântul lui

Dumnezeu dat oamenilor şi condiţiile cerute pentru mântuire; izvor de credinţă,

sursă de descoperiri, dar şi Legea document al arătării lui Dumnezeu în lume”.87

Considerată ca fiind un real succes în aprofundarea dialogului anglicano-ortodox,

86

Diac. Petru I. David, Premise ale dialogului anglicano – ortodox: aspectul Revelaţiei divine, teză de doctorat, în

rev. “Studii Teologice”, nr. 3-6, 1976, p. 444; 87

Ibidem, p. 457;

81

această conferinţă s-a încheiat cu următoarea concluzie, în legătură cu tema ce ne

interesează în mod deosebit: “Revelaţia divină ni s-a transmis prin Sfânta Scriptură

şi Sfânta Tradiţie. Tot ce este necesar pentru mântuire poate fi bazat pe Sfânta

Scriptură aşa cum este completată, explicată, interpretată şi înţeleasă în Sfânta

Tradiţie, prin conducerea Duhului Sfânt care sălăşluieşte în Biserică. Suntem de

acord că prin Sfânta Tradiţie înţelegem adevărurile care vin de la Domnul nostru şi

Apostoli, definite de Sfintele Sinoade sau învăţate de Sfinţii Părinţi, care sunt

mărturisite unanim şi continuu în Biserica ecumenică şi sunt învăţate de Biserică

sub conducerea Sfântului Duh. Noi aprobăm că ceea ce conţine Tradiţia nu este

contrar Sfintei Scripturi. Deşi acestea două pot fi în mod logic diferite şi deosebite,

totuşi ele nu pot fi separate una de alta şi nici de Biserică”.88

De asemenea, dialogul anglicano-ortodox a continuat cu aceeaşi notă irenică

şi optimistă, delegaţiile celor două Biserici întrunindu-se într-o nouă conferinţă, de

data aceasta la Londra, în anul 1968. Printre temele care au fost dezbătute la

această conferintă s-a numărat şi cea referitoare la Sfânta Scriptură, scoţându-se

încă o dată în evidenţă importanţa vitală a Scripturii în viaţa şi convieţuirea

creştinilor. În acest sens, delegaţia anglicană a menţionat faptul că “Evanghelia

constituie o proclamare a iubirii lui Dumnezeu către toţi oamenii şi a voii Sale ca

toţi oamenii să fie una în familia copiilor lui Dumnezeu. De aceea ea este

Evanghelia împăcării. Laicii sunt şi ei agenţi ai împăcării. Acasă, la locul de

muncă, în disputele industriale, la exercitarea puterii economice, ca patroni sau ca

angajaţi, iar în cadrul mult divizant al disputelor rasiale, laicilor le revine

88

“Actele Conferinţei dintre Comisia Bisericii Ortodoxe Române şi Delegaţia Bisericii Anglicane, Bucureşti, 1-8

iunie, 1935”, în “Arhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române”, Dosar nr.391, p.365 apud Doctorand Ioan

N.Şurubaru, Izvoarele Revelaţiei divine în Biserica Anglicană, în rev. “Glasul Bisericii”, nr.12, 1968, p.101;

82

îndatorirea de a exercita influenţă creştină vizând dreptatea socială, îndurarea şi

pacea”.89

În ceea ce priveşte subiectul despre Sfânta Tradiţie, amintim doar faptul că

acesta a fost tratat separat la întrunirea Comisiei mixte de la Chambésy (Elveţia),

între 23-30 iulie 1981, Biserica Ortodoxă Română fiind reprezentată de către

profesorul Nicolae Chiţescu şi preotul Silviu Pufulete.

Problema referitoare la tema de faţă a fost tratată şi analizată şi în cadrul

dialogurilor iniţiate de către Biserica Ortodoxă Română cu celelalte Biserici, cum

ar fi: cu luteranii, cu reformaţii, cu vechii-catolici, cu uniaţii, cu vechii-orientali şi

nu în ultimul rând cu romano-catolicii. Şi cu aceste Biserici, Biserica Ortodoxă

Română a avut parte de reale progrese, atât în ceea ce priveşte mărturisirea

învăţăturii ortodoxe celorlalte Biserici, cât şi aportul comun în adâncirea

învăţăturilor cuprinse în Revelaţie, scoţându-se în evidenţă faptul că Sfânta

Scriptură şi Sfânta Tradiţie constituie cu adevărat cele două mijloace prin care ne

este făcută accesibilă Revelaţia divină. Aceste teme au fost trecute şi pe lista cu

subiectele viitorului Sinod panortodox, care va avea un cuvânt hotărâtor de spus în

ceea ce priveşte realizarea unităţii creştine. Astfel, încă de la lucrările primei

conferinţe panortodoxe de la Rhodos (Grecia), din perioada 24 septembrie-1

octombrie 1961, s-au luat în discuţie aceste teme. În urma consfătuirilor s-a propus

viitorului Sinod panortodox lista completă a temelor, dintre care fac parte şi

temele, cuprinse în Comisia I-a – “ Despre credinţă, dogmă şi cultul dumnezeiesc”

– legate de Sfânta Scriptură (Inspiraţia Sfintei Scripturi, autoritatea cărţilor

anaghinoscomena ale Vechiului Testament în Biserica Ortodoxă, editarea

ştiinţifică a textului bizantin al Noului Testament), şi Sfânta Tradiţie (definirea

89

The Lambeth Conference 1968. Resolutions and Reports, SPCK and Seabury Press, London, 1968, p.31-32 apud

Pr. Asistent Alexandru I.Stan, Biserica Ortodoxă şi religiile necreştine. Consideraţii istorice, teologice şi

ecumenice, teză de doctorat, în rev. “Ortodoxia”, nr.3, 1984, p.346;

83

noţiunii şi întinderea cuprinsului ei). Cât priveşte ţinerea Sfântului şi Marelui

Sinod al Bisericii Ortodoxe de Răsărit, s-a hotărât, la cea de-a patra Conferinţă

panortodoxă desfăşurată între 8-16 iunie 1966 la Chambésy, pregătirea temelor

într-un Sinod pregătitor şi printr-o serie de discuţii presinodale de către fiecare

Biserică în parte. Cum era de aşteptat, din aceste teme face parte şi cea referitoare

la “Izvoarele Revelaţiei”.

Din aceste aspecte sumare surprinse mai sus rezultă în mod indubitabil că

problema Scripturii şi a Tradiţiei a fost tratată cu respect şi reverenţă de către

Mişcarea ecumenică, care, la rândul ei, a propus-o spre dezbatere tuturor

Bisericilor cu scopul de a pleca pe drumul unităţii creştine de la un punct comun:

mesajul lui Hristos găsit în Sfânta Scriptură şi experiat în Tradiţia Bisericii.

Teologia ecumenică are datoria de a face cunoscut pe Iisus Hristos, în maximă

fidelitate faţă de evanghelia Sa, de a-L mărturisi ca unicul şi adevăratul Dumnezeu.

Hristos este Capul Bisericii, Trupul Său mistic, şi numai din această perspectivă

trebuie mărturisit: un singur Dumnezeu şi o singură Biserică. De aceea Hristos

trebuie proclamat de către Mişcarea ecumenică ca fiind “şi esenţă, şi fiinţă, şi viaţă,

şi minte, şi raţiune, şi inimă, şi conştiinţă, şi bine, şi faptă bună, şi dragoste, şi

lumină, şi cale, şi adevăr, şi dreptate, şi bucurie, şi mântuire, şi înviere, şi înălţare,

şi nemurire, şi veşnicie, şi rai, şi El e toate acestea prin Dumnezeu-omenitatea Sa,

prin trupul Său Dumnezeu- omenesc: prin Preasfânta Biserică, Biserica

apostolească, Biserica Sfinţilor Părinţi, Biserica Sfintei Predanii- Biserica

Ortodoxă.”90

Pentru a ajunge la scopul pe care şi l-a propus, teologia ecumenică trebuie să

ţină cont de teologia ortodoxă, fără de care nu se poate concepe unitatea creştină.

90

Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, trad.rom. din limba sârbă de Adrian Tănăsescu,

Mănăstirea Sfinţilor Arhangheli – Petru Vodă, 2002, p.73;

84

Numai teologia ortodoxă este în măsură să aducă o contribuţie esenţială în ceea ce

priveşte dezvoltarea teologiei ecumenice, întrucât Ortodoxia are conştiinta păstrării

şi mărturisirii nealterate a adevărului revelat, precum şi prezenţa reală a Trupului şi

Sângelui Mântuitorului în Sfânta Taină a Euharistiei. Pentru a se ajunge la unitate,

în primul rând trebuie ajuns la unitatea euharistică, cea care dă şi unitatea creştină.

Însă şi din partea Ortodoxiei se cere mult discernământ şi multă smerenie, aşa încât

“mărturia ortodoxă în cadrul Mişcării ecumenice trebuie să fie nu doar o afirmaţie

triumfalistă a faptului că reprezentăm Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi

Apostolică, ci şi o strădanie în spiritul dragostei, smereniei, şi slujirii de a fi şi mai

angajaţi în Mişcarea ecumenică, în calitate de slujitori credincioşi ai lui Hristos

într-un proiect care depăşeşte orice interes instituţional sau confesional…un proiect

pe care nu-l putem controla sau influenţa pozitiv prin mijloace lumeşti, ci numai

prin convertire la Hristos şi prin practicarea credinţei adevărate, inseparabilă de

iubire”.91

Tocmai acesta a fost şi motivul pentru care Biserica Ortodoxă Română a

intrat în C.E.B. Într-un interviu acordat la postul de radio-televiziune Canada, cu

prilejul celei de a III-a Adunări generale a C.E.B., de la New Delhi, mitropolitul

Iustin Moisescu afirma că: “ Biserica Ortodoxă Română se încadrează în Consiliul

Ecumenic al Bisericilor, cu intenţia de a pune întregul ei tezaur de credinţă şi

pietate- la lumina Scripturii Sfinte şi a Tradiţiei Bisericii- în serviciul Evangheliei

în lumea contemporană”.92

În noul context european, Ortodoxia este chemată să răspundă marilor

întrebări cu care se confruntă omenirea. Lumea este din ce în ce mai însetată după

spiritualitate, şi, de aceea, Biserica Ortodoxă trebuie să-şi promoveze spiritualitatea

sa bazată pe cuvântul cuprins în textele scripturistice şi pe mărturia şi trăirea

91

Protos.Conf.dr. Daniel Ciobotea, art. cit., p.129; 92

Pr.Alexandru Ionescu, Lucrările celei de a III-a Adunări generale a C.E.B., în rev. “Biserica Ortodoxă Română”,

nr.3-4, 1962, p.284;

85

Sfinţilor Părinţi. Epoca patristică este o sursă şi un reper foarte important pentru

regăsirea spiritualităţii de către omenire. Spiritualitatea patristică este vie,

autentică, dinamică, plină de duhul lui Hristos, singura capabilă a da viaţă şi a pune

în mişcare ecumenismul. La rândul său, ecumenismul trebuie să se împărtăşească

din această trăire ortodoxă pentru a fi credibil în faţa oamenilor. Mişcarea

ecumenică trebuie să facă apel la conştiinţa Ortodoxiei, de a o chema în procesul

evanghelizării necreştinilor şi chiar a unor creştini, pentru că altfel ajungem să se

afirme la scară globală că “ecumenismul e numele de obşte pentru creştinismele

mincinoase…iar toate aceste creştinisme mincinoase, toate aceste biserici

mincinoase, nu sunt altceva decât erezie peste erezie”.93

Teologia ecumenică trebuie umplută cu viaţa în Hristos, prin chemarea

Duhului Sfânt în Biserica Dumnezeului celui viu, cu practicarea virtuţilor cardinale

–“ credinţa, nădejdea şi dragostea” (I Corinteni 13,13) – cu optimizarea

rugăciunii eclesiale, cu participarea la suferinţa celuilalt. Cel care vrea să realizeze

cu adevărat unitatea văzută a creştinilor trebuie să urmeze pe Hristos şi să iubească

pe aproapele său sincer şi dezinteresat. Aceste cuvinte îi sunt adresate teologului cu

vocaţie şi viziune ecumenică, cu deschidere spre valorile moral-religioase ale

celorlalte Biserici, însă, cu toată această implicare în cunoaşterea altei tradiţii şi

spiritualităţi, nu trebuie să se uite niciodată următorul principiu fundamental pentru

un teolog care cu adevărat are ceva de spus în această epocă ecumenică :” teologul

se roagă la masa de lucru şi studiază teologia stând în genunchi”.94

Însă, aceste

cerinţe se găsesc foarte frumos expuse şi trăite în Ortodoxie. Ortodoxia este viaţă

în şi prin Hristos şi, de aici, teologia ecumenică, trebuie să plece în mărturisirea

adevărului, deoarece semnele şi vestigiile unităţii creştine se găsesc în Ortodoxie.

93

Sfântul Iustin Popovici, op.cit., p.118; 94

Pr. Nicolas Stebbing C.R, op.cit., p.23;

86

Sfânta Scriptură şi Tradiţia eclesială a Sfinţilor Părinţi constituie punctul de plecare

în refacerea unităţii creştinilor şi a unităţii euharistice.

87

Capitolul III

DOCTRINA ORTODOXĂ DESPRE SFÂNTA SCRIPTURĂ ŞI

SFÂNTA TRADIŢIE

III.1. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie - metodele transmiterii

Revelaţiei divine

După cum s-a văzut într-un capitol anterior, prin Revelaţia divină înţelegem

acţiunea sau mecanismul prin care Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului,

Se face cunoscut pe Sine oamenilor, descoperindu-le acestora voia şi planul Său,

ca aceştia să-L cunoască, atât cât este posibil, să-L preamărească întru iubire şi să-

şi adapteze viaţa conform cerinţelor cerute de către El, în vederea mântuirii şi a

vieţii veşnice, adică a comuniunii de iubire veşnică cu Dumnezeu Tatăl, Fiul şi

Sfântul Duh. Fără Revelaţie e imposibilă cunoaşterea lui Dumnezeu şi, implicit,

incapacitatea omului de a intra în comuniune veşnică cu Creatorul său. Însă,

această Revelaţie s-a dat omenirii, ca dar din partea lui Dumnezeu, în diferite etape

istorice, începând cu cea dată prin însuşi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat,

adică Revelaţia Noului Testament. Cu toate că Revelaţia s-a dat treptat, în etape,

pentru ca omul să poată înţelege conţinutul ei, totuşi ea este unică şi unitară,

deoarece unul este Dumnezeu Cel ce S-a descoperit, încât Revelaţia îşi are originea

într-un singur izvor, şi anume Dumnezeu, care prin Fiul Său, S-a descoperit

oamenilor, Fiul fiind însuşi Adevărul, adică însăşi Revelaţia. Prin faptul că a atins

apogeul în Iisus Hristos, se poate spune că “revelaţia dumnezeiască e de fapt istoria

88

relaţiilor dintre Dumnezeu şi umanitate sau, invers, istoria restituită ca revelaţie şi

dialog”.95

Revelaţia divină s-a transmis oamenilor prin două metode, pe două căi,

aceea a Sfintei Scripturi şi aceea a Sfintei Tradiţii, încât în acestea două găsim

întreg conţinutul Revelaţiei dumnezeieşti. Prin aceste două metode, Dumnezeu a

binevoit să vină în întâmpinarea omului, pentru ca să-l ridice pe acesta la viaţa cea

netrecătoare. Însă, aceste două căi, din punct de vedere cronologic, nu apar

deodată, ci pe rând. Este binecunoscut faptul că Iisus Hristos nu ne-a lăsat nimic

scris, ci toate învăţăturile date de El au fost propovăduite oral, ceea ce înseamnă că,

la început, ele au circulat pe cale orală. Această circulaţie a învăţăturilor

Mântuitorului Iisus Hristos s-a constituit în Sfânta Tradiţie şi prin aceasta s-a

afirmat că Sfânta Tradiţie precede Sfânta Scriptură. Sfânta Scriptură a apărut în

momentul când o parte din Sfânta Tradiţie a fost consemnată în scris, în acest fel

luând naştere Vechiul Testament şi apoi Noul Testament.

Urmând îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos, Care a lăsat ca testament

răspândirea învăţăturilor Sale la toate neamurile (Matei 28,19-20), în predica lor,

Sfinţii Apostoli s-au folosit însă şi de scriere. Însăşi Evangheliile pe care le avem

astăzi în canonul biblic sunt scrieri cu caracter misionar, cu atât mai mult

epistolele, îndeosebi cele pauline.

Sfânta Scriptură este alcătuită din două mari părţi, şi anume: Vechiul

Testament şi Noul Testament. În Vechiul Testament este cuprinsă Revelaţia divină

de la Adam şi Eva până la Iisus Hristos. În el găsim multe adevăruri revelate care

se referă la credinţa în Dumnezeu şi conformarea voinţei omului voinţei lui

Dumnezeu, fiind considerat inspirat de către Duhul Sfânt. Însuşi Mântuitorul Iisus

95

Preot prof.univ.dr. Dumitru Popescu, Diacon Doru Costache, op.cit., p.22;

89

Hristos şi Sfinţii Apostoli au respectat cărţile ce alcătuiesc Vechiul Testament,

numindu-le “Scripturi” ( Matei 21,42;22,29; Luca 24,32; Ioan 5,39; Faptele

Apostolilor 18,24 ), “Scriptura ” (Luca 4,21; Ioan 20,9; Iacob 2,8 ), “Scripturile

Sfinte” (Romani 1,2) sau “sfintele Scrieri” (II Timotei 3,15). Vechiul Testament

este alcătuit din 39 de cărţi canonice, la care se mai adaugă 13 cărţi şi fragmente

necanonice, neinspirate, dar bune de citit, numite anaghinoscomena. Vechiul

Testament este considerat ca fiind istoria pregătirii neamului omenesc pentru

primirea mântuirii prin Iisus Hristos, adusă în Noul Testament, şi ambele sunt părţi

integrante aceluiaşi scop divin: mântuirea. Toată Sfânta Scriptură a Vechiului

Testament este o mărturie indirectă despe Iisus Hristos. În repetate rânduri,

Mântuitorul se referă în cuvântările Sale la texte din cărţile Vechiului Testament

pentru a scoate în evidenţă faptul că în Persoana Sa se împlinesc toate cele

profeţite despre venirea Lui “la plinirea vremii” (Galateni 4,4), Vechiul Testament

fiind făgăduinţa, iar Noul Testament, împlinirea. Vechiul Testament a fost umbra

celor viitoare, Noul Testament, adevăr şi realitate. Sfântul Apostol Pavel numeşte

legea lui Moise, lege cuprinsă în Vechiul Testament, “pedagog către Hristos”

(Galateni 3,24).

În ceea ce priveşte Noul Testament, s-a afirmat că acesta reprezintă

împlinirea şi desăvârşirea Legii Vechi de către Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Iisus

Hristos, Care a declarat în mod expres: “Să nu socotiţi că am venit să stric legea

sau proorocii. N-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5,17). Toate cele 27 de

cărţi, care constituie Legea cea nouă, adică Noul Testament, vorbesc despre

Persoana şi lucrarea Mântuitorului în lume, precum şi despre bunurile vieţii

viitoare, încât Noul Testament reprezintă “un imens urcuş pentru înţelegerea lui

Dumnezeu şi o vastă contribuţie umană pentru desăvârşirea celor care cred în

90

Dumnezeu cel viu.”96

În formarea Noului Testament intervine lucrarea divină a

inspiraţiei, fapt ce constituie garanţia autenticităţii şi superiorităţii Noului

Testament faţă de Vechiul Testament. Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte că

Evanghelia predicată de către el ” nu este după om “ (Galateni 1,11), ci e primită

prin Revelaţia lui Iisus Hristos, cu ajutorul Duhului Sfânt, deoarece “Sfântul Duh

este iniţiatorul Sfintei Tradiţii, El, prin inspiraţie a alcătuit Sfânta Scriptură, El,

prin asistenţă, a consfinţit Tradiţia, El, prin sobornicitatea urmaşilor Mântuitorului,

a ajutat la formularea învăţăturii de credinţă.”97

Sfânta Scriptură este rezultatul cooperării dintre Dumnezeu şi om. Şi fiindcă

Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu, şi nu al omului, urmează că autorul

Sfintei Scripturi este Dumnezeu, iar omul este autorul secundar. Fiind autorul

principal al Sfintei Scripturi, El îşi descoperă voia Sa, împărtăşeşte credincioşilor

adevărul Său dumnezeiesc, privind mântuirea lor, şi fereşte de greşeală pe autori pe

toată durata scrierii. Fiind scrisă sub înrâurirea Duhului Sfânt de către autori care

au fost sprijiniţi şi feriţi de rătăcire în comunicarea adevărurilor divine în timpul

scrierii, Sfânta Scriptură are o îndoită autoritate: divină, pentru că temeiul ei este

inspiraţia divină, şi umană, întrucât scriitorii ei sunt demni de crezare, în cărţile

întregi şi autentice, încât până astăzi Sfânta Scriptură “a rămas cum e: divină,

nemuritoare, izvor de energii sufleteşti, putere de viaţă şi prin aceasta de cultură.”98

Motivul principal pentru care Sfânta Scriptură este “sfântă” îl constituie

faptul că ea îşi are izvorul în Dumnezeu, Izvorul sfinţeniei, şi că a fost scrisă sub

înrâurirea divină. Ea este divină prin modul în care a fost scrisă şi prin conţinutul

ei, care conţine voia şi “cuvântul lui Dumnezeu” (Marcu 7,13). De asemenea,

96

Diac.Petru I.David, op. cit., p.329; 97

Ibidem, p.356;

98

Profesor Dr.Teodor M.Popescu, Biserica şi cultura, Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p.53;

91

Sfânta Scriptură este numită “Cuvântul lui Dumnezeu întrupat” (Ioan 1,1-14),

“duh şi viaţă” (Ioan 6,63), “lege împărătească” (Iacob 2,8), “puterea lui

Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede” (Romani 1,16), “descoperirea

lui Iisus Hristos” (Galateni 1,12), “legea Domnului” (Psalmi 1,2), cartea ce

cuprinde o parte din Tradiţia cea una a Evangheliei lui Hristos (Ioan 20,30-31;

21,25), cartea în care sunt puse înainte gândurile dumnezeieşti scrise spre învăţarea

noastră (Romani 15,4; I Corinteni 10,11). În toată Sfânta Scriptură întâlnim

“cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6,68), încât întreaga Sfântă Scriptură se constituie

ca un adevăr sfinţitor (Ioan 17,17) şi mântuitor al omului şi, de aceea, ea “este

folositoare mai întâi de toate pentru a răspunde întrebărilor fundamentale ale

existenţei umane.”99

Sfânta Scriptură este o realizare în istoria Bisericii creştine. Ea este comoara

cea mai scumpă din întreaga literatură universală pe care o deţine omenirea din

cele mai vechi timpuri. Fără ea nu se poate concepe Creştinismul, cultul, doctrina,

morala, disciplina şi organizarea Ortodoxiei, încât, în viziunea acesteia, Sfânta

Scriptură apare “ca o înregistrare a efortului milenar al umanităţii de a-L înţelege

pe Dumnezeu, de a-I vorbi, de a-L adora, de a-I răspunde”100

, însă pe de altă parte,

“ Sfânta Scriptură este în acelaşi timp consecinţă a revelării lui Dumnezeu şi

document al Revelaţiei, dar este şi revelantă, ca iradiere a conţinutului revelaţional

cu care este încărcată”.101

În ceea ce priveşte Sfânta Tradiţie, ca modalitate de transmitere a Revelaţiei

divine, putem spune că în ea se cuprind toate învăţăturile şi doctrinele creştine

transmise de la o generaţie la alta. Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte că “credinţa

99

Preotul Profesor John Breck, Puterea cuvântului în Biserica dreptmăritoare, trad.rom. de Monica E.Herghelegiu,

Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1999, p.33; 100

Pr.Nicolas Stebbing C.R., op.cit., pp.85-86; 101

Anca Manolache, Biblia şi Revelaţia în Biserica Tradiţiei, în rev. “Mitropolia Banatului” , nr.5, 1987, p.35;

92

vine în auzire” (Romani 10,17), ceea ce înseamnă că rolul hotărâtor în transmiterea

adevărului evanghelic, în perioada Bisericii primare, l-a avut predica orală. Este

binecunoscut faptul că prima comunitate creştină s-a format în ziua Cincizecimii,

prin convertirea a 3000 de suflete, în urma predicii înflăcărate a Sfântului Apostol

Petru şi a celorlalţi. Din această cuvântare observăm faptul că Sfinţii Apostoli sunt

transmiţătorii Evangheliei lui Iisus Hristos, încât conţinutul predicii lor îl

reprezintă cuvântul lui Dumnezeu. Deci, la început, ei se foloseau de predica orală

ca mijloc de răspândire a adevărurilor mântuitoare. Momentul Cincizecimii

constituie unul din primele momente din istoria mântuirii, în care are loc adâncirea

şi dezvoltarea Tradiţiei deja existente, încât “Tradiţia nu este o păstrare pasivă a

dogmelor, ci o dezvoltare şi o adâncire a acestora, ţinând seama de experienţa

actuală a Bisericii.”102

Sfinţii Apostoli nu numai că au transmis învăţăturile lui Iisus Hristos

comunităţilor creştine înfiinţate de către ei, ci ei au vegheat ca această învăţătură să

se păstreze şi să circule fără nici o adăugire şi nici o ştirbire. După cum

Mântuitorul Iisus Hristos a încredinţat Evanghelia Apostolilor Săi, tot aşa Apostolii

au încredinţat-o Bisericii, iar aceasta a păstrat-o şi a transmis-o intactă până astăzi,

având conştiinţa că pe linie dogmatică şi cultică stă în legătură directă cu Biserica

primară. Aşadar, rolul şi contribuţia Sfintei Tradiţii la înţelegerea teologiei “este de

a face transparentă şi viabilă doctrina de credinţă pentru fiecare generaţie, oferind

şi perspective de universalitate.”103

Plecând de la acest aspect, teologia a remarcat faptul că viaţa şi activitatea

Bisericii se structurează pe Sfânta Tradiţie, care s-a păstrat în epoca apostolică prin

102

Pr.Prof.Dr.Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Ed. România Creştină, Bucureşti, 1999, p.76; 103

Idem, Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae şi hermeneutica ecumenică, în rev.“Biserica Ortodoxă Română”,

nr.4-6, 2000, p.171;

93

viu grai şi în practica Bisericii, dar începând cu secolul al II-lea după Hristos

numeroase învăţături şi practici ale ei au fost fixate sau consemnate de către

Biserică într-o serie de monumente sau documente. Astfel, conţinutul Sfintei

Tradiţii a fost tezaurizat de către Biserica Ortodoxă în opt izvoare:

1. Simbolurile de credinţă; simbolul de credinţă este un rezumat sau o

formă prescurtată a credinţei. Biserica creştină utilizează trei simboluri de

credinţă:

a) apostolic sau roman, care este cel mai vechi şi care se fundamentează

pe două formule, una trinitară şi alta hristologică, fiind folosit de către Biserica

Romano-Catolică la Taina Sfântului Botez şi de către protestanţi în cult, predici

şi învăţături. În forma dezvoltată el conţine câteva adaosuri, dintre care cele mai

importante sunt privitoare la coborârea la iad şi despre comuniunea sfinţilor.

Mişcarea ecumenică prin conferinţa de la Laussane, din anul 1927, a propus ca

acest simbol să fie un credo comun şi un inel de legătură între bisericile

despărţite;

b) atanasian, de origine occidentală, fiind atribuit Sfântului Atanasie cel

Mare, este cel mai lung simbol, cuprinzând şi adaosul Filioque, fapt pentru care

s-a renunţat la ipoteza conform căreia autorul lui ar fi Sfântul Atanasie. Astăzi,

acest simbol este utilizat de către Biserica Anglicană;

c) niceo-constantinopolitan, care are valoare şi autenticitate absolută

pentru Biserica Ortodoxă, numindu-se aşa, deoarece a fost alcătuit de primele

două Sinoade ecumenice desfăşurate la Niceea (325) şi Constantinopol (381).

Primul Sinod a formulat primele şapte articole, pe când ultimele cinci articole

au fost fixate de al doilea Sinod ecumenic. Astăzi, el este folosit de către

Biserica Ortodoxă, Biserica Romano-Catolică, la Sfânta Liturghie, dar cu

94

adaosul Filioque şi de unele biserici protestante, iar din a doua jumătate a

secolului al XX-lea el este receptat şi de către comunitatea ecumenică.

2. Cele 85 de canoane apostolice, însă acestea nu sunt alcătuite de către

Sfinţii Apostoli şi nici nu sunt contemporane lor, ci sunt alcătuite într-o

perioadă care începe cu cea apostolică şi durează până în secolul al V-lea. Li s-a

dat această denumire pentru a avea o mai mare autoritate şi credibilitate.

3. Definiţiile dogmatice şi canoanele celor şapte Sinoade ecumenice

şi ale celor nouă sinoade locale, aprobate de către Sinodul VI ecumenic.

Acestea sunt hotărârile cu valoarea şi cu circulaţia cea mai mare în Ortodoxie.

Împăraţii bizantini le publicau şi le acordau aceeaşi autoritate ca şi legilor de

stat.

4. Mărturiile de credinţă ale martirilor şi cele din secolul al XVII-lea

: mărturisirea Sfântului Petru Movilă (1642), mărturisirea patriarhului Dositei al

Ierusalimului (1672), mărturisirea lui Ghenadie Scolarul, mărturisirea lui

Mitrofan Kritopoulos.

5. Hotărârile dogmatice ale Sinoadelor ecumenice şi locale împotriva

ereziilor.

6. Scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Literatura patristică e unul din

izvoarele cele mai substanţiale ale Sfintei Tradiţii. Biserica le socoteşte ca

având autoritate dogmatică, dar mai ales exegetică, fiind cel mai bun comentar

al Sfintei Scripturi, încât gândirea şi învăţăturile patristice sunt indispensabile

teologiei ortodoxe.

95

7. Cărţile de cult şi ritualurile cultice, îndeosebi Sfânta Liturghie, care

sunt adevărate colecţii de texte patristice cu un cuprins liturgico-dogmatic,

mărturisind învăţătura oficială a Bisericii.

8. Mărturiile istorico-arheologice (monumente funerare, lăcaşuri de

cult, icoane, pictura, arhitectura creştină etc.).

Clarificând aceste aspecte, s-a spus pe drept cuvânt că “Tradiţia e un ieri

care devine mereu azi (…).Ea oferă un cadru, oferă inspiraţie, sevă de jos, din

trecut, pentru un copac ce trebuie să crească azi cu crengile lui, să-şi împlinească

rostul lui, coroana lui, în lumea de azi, în cadrul mentalităţilor de azi, în contextul

culturii şi civilizaţiei de azi.”104

Cu toate că este dispusă spre discuţii actuale, dar,

în acelaşi timp, fiind stabilă în Tradiţia apostolică, Sfânta Tradiţie comportă două

aspecte: un aspect statornic şi unul dinamic. Aspectul statornic al Sfintei Tradiţii

începe de la evenimentul mântuitor de la Cincizecime şi ţine până la moartea

ultimului Apostol, fiind fixată apoi în scris de către Biserică până în perioada

Sinoadelor ecumenice, aspect în care Biserica recunoaşte fondul Tradiţiei

dumnezeieşti apostolice preluate de ea. Acest aspect statornic formează temelia de

neclintit a Bisericii Ortodoxe, iar păstrarea acestui tezaur îi dă dreptul Bisericii

Ortodoxe să se considere unică, sfântă, sobornicească şi apostolească. Făcând uz

de aspectul statornic, consemnat în cele opt monumente enumerate mai sus,

Tradiţia a dat răspuns şi a lămurit cu precizie, pe baza Sfintei Scripturi, marile

probleme doctrinare din primele secole creştine. Tradiţia este viaţa însăşi a

Bisericii, care se

104

Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1983,

p.158;

96

continuă până la sfârşitul veacurilor, deoarece Duhul Sfânt, Care e sufletul

Bisericii, lucrează mereu în ea, constituindu-se astfel aspectul dinamic al Sfintei

Tradiţii.

Aspectul dinamic al Sfintei Tradiţii s-a manifestat în sensul aprofundării

izvoarelor Tradiţiei statornice, permanente, în special scrierile Sfinţilor Părinţi,

scoţând în relief unele sensuri care se pot adapta unei epoci şi mentalităţi diferite,

îndeosebi epocii contemporane, aşa încât Tradiţia “nu este numai trecutul, ci şi

prezentul, în care locuieşte deja viitorul.”105

Desigur, că s-a realizat un progres în

toate domeniile Tradiţiei, dar nu e valabil decât acela care se sprijină pe Sfânta

Scriptură şi pe Tradiţia apostolică, însă acest progres constă în dezvoltarea,

clarificarea şi înţelegerea dogmelor şi a elementelor de viaţă creştină prezente în

învăţătura şi practica Bisericii Ortodoxe încă din perioada primară. “A păzi «

tradiţia dogmatică » nu înseamnă a fi legat de formele doctrinei: a fi în Tradiţie

înseamnă a păzi adevărul viu în lumina Duhului Sfânt, sau, mai corect, a fi păzit în

Adevăr de puterea de viaţă făcătoare a Tradiţiei; această putere păzeşte înnoirea

neîntreruptă, ca tot ce purcede de la Duhul Sfânt.”106

Având călăuzitor pe Duhul Sfânt, prin aspectul dinamic al Sfintei Tradiţii se

înţelege nu numai opera Bisericii de ordin cultic, administrativ şi organizatoric, ci

şi aprofundarea, accentuarea şi precizarea unor noţiuni dogmatice, care au temeiul

în Revelaţia divină şi care sunt primite în întreaga Biserică Ortodoxă. Acelaşi Duh

Sfânt care a inspirat pe autorii scrierilor biblice, asistă la dezvoltarea şi adâncirea

credinţei şi a învăţăturii creştine până la sfârşitul veacurilor, El lucrând atât în

Biserica primară, cât şi în Biserica de astăzi, în Trupul tainic al lui Iisus Hristos.

Tradiţia nu înseamnă încremenire, ci este viaţă autentic creştină în adevărul

105

Serghei Bulgakov, Ortodoxia, trad.rom. de Nicolae Grosu, Ed.Paidea, Bucureşti, 1997, p.35; 106

Vladimir Loski, Tradiţie şi tradiţii, trad.rom. de Paraschiv V.Ion, în rev. “Studii Teologice” , nr.7-8, 1970, p.594;

97

Bisericii şi, de aceea, “devotamentul faţă de Tradiţie nu înseamnă, în primul rând,

acceptarea formulelor sau a datinilor moştenite de la generaţiile trecute, ci mai

degrabă experienţa sau trăirea personală, pururea nouă şi directă a Duhului Sfânt

care se află în prezent, aici şi acum.”107

În concluzie, din cele prezentate succint până aici, se poate afirma că atât

Sfânta Scriptură, cât şi Sfinta Tradiţie constituie cele două metode de transmitere a

Revelaţiei divine, amândouă fiind autentice şi, de aceea, în Biserica Ortodoxă ele

se bucură de aceeaşi autoritate. Nici Sfânta Scriptură nu conţine întreaga Revelaţie

divină, nici Sfânta Tradiţie, ci Revelaţia divină se găseşte exprimată întreagă, atât

cât a voit Mântuitorul, în ambele căi, adică în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

Sfânta Scriptură nu se identifică cu Revelaţia divină şi nici Sfânta Tradiţie, ci

fiecare se constituie într-o mărturie inspirată a acesteia. Excluzând una dintre

aceste căi, nu se poate înţelege cealaltă cale sau metodă de transmitere şi nu se

poate identifica şi clarifica o învăţătură de credinţă, periclitând chiar mântuirea

oamenilor, ci aceste două metode trebuie luate în ansamblu, încât între ele există o

strânsă legătură de comuniune şi reciprocitate.

107

Episcop Kallistos Ware, Ortodoxia, calea dreptei credinţe, ed a-II-a, trad.rom.de E.Chiosa, G.Jacotă şi

Pr.D.Ailincăi, Ed.Trinitas, Iaşi, 1999, p.9;

98

III.2 Raportul dintre Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi Sfânta

Biserică

După cum s-a putut vedea din cele prezentate anterior, între Sfânta Scriptură

şi Sfânta Tradiţie, adică între cele două căi de transmitere a Revelaţiei divine,

există un raport de reciprocitate, ele condiţionându-se reciproc, deoarece Sfânta

Tradiţie reprezintă interpretarea Sfintei Scripturi, iar Sfânta Scriptură reprezintă

criteriul Sfintei Tradiţii. Pentru înţelegerea corectă a Sfintei Scripturi este nevoie

de contribuţia Sfintei Tradiţii încât aceasta completează şi comentează Sfânta

Scriptură, devenind, în acelaşi timp, apărătorul şi interpretul Sfintei Scripturi. Însă,

interpretarea Sfintei Scripturi poate căpăta o valoare autentică numai dacă ea este

făcută în cadrul Bisericii, Trupul tainic al lui Iisus Hristos, singura care nu poate

deforma adevărul divin revelat şi tocmai de aceea Sfântul Apostol Pavel a numit

Biserica ca fiind “stâlpul şi temelia adevărului”. (I Timotei 3,15).

În ziua Cincizecimii, Sfântul Duh S-a coborât în Biserică şi de atunci este

mereu prezent în ea şi în Sfintele Taine pe care ea le oficiază, descoperindu-i

adevărul până la sfârşitul veacurilor, garantând interpretarea corectă a Sfintei

Scripturi, adică afirmând şi întărind rolul sfintei Tradiţii în viaţa Bisericii. De aici

apare inevitabil legătura dintre Biserică şi căile transmiterii Revelaţiei divine, încât

“Tradiţia se numeşte Biserică din cauză că aceasta o cuprinde, adică, deoarece

Tradiţia se găseşte în Biserică şi, totodată, este confirmată de Biserică; iar Biserica

însăşi, care explică şi formulează Tradiţia, se numeşte Tradiţie, din cauza

conţinutului, adică, deoarece, nu învaţă nimic altceva decât ceea ce a fost dat de

Apostoli.”108

Aceasta

108

Hr.Andruţos, Simbolica, trad.din limba greagă de Iustin Moisescu, profesor universitar, Ed.Centrului

Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955, p.108;

99

înseamnă că Tradiţia, care e manifestarea Sfântului Duh, aparţine Bisericii în

întregimea ei. Iisus Hristos a făgăduit Apostolilor că nu-i va părăsi şi că le va

trimite pe Sfântul Duh, ca să-i înveţe adevărul. Tradiţia adevărată se găseşte unde e

Sfântul Duh, adică în Sfânta Biserică. Cine trăieşte în Biserică, trăieşte în Duhul

Sfânt şi deci în Tradiţie şi după preceptele cuprinse în Sfânta Scriptură, şi cine nu

acceptă Tradiţia şi ignoră învăţăturile Sfintei Scripturi, refuză să creadă în lucrarea

şi puterea Sfântului Duh în Biserică.

Biserica este păstrătoarea Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, adică a

Revelaţiei divine, şi de aceea teologia ortodoxă a afirmat că “Revelaţia e gândirea

lui Dumnezeu.”109

Biserica a formulat canonul Sfintei Scripturi şi tot ea are grijă ca

Tradiţia să se păstreze nealterată, socotindu-se totdeauna ca deţinătoarea adevărului

lui Iisus Hristos. Ar fi o mare greşeală să se creadă că atât Sfânta Scriptură, cât şi

Sfânta Tradiţie ar putea exista fără Biserică, fiindcă şi una şi alta se află în cea mai

strânsă legătură cu Biserica. Fără Biserică, Tradiţia n-ar fi putut exista, încetând de

a mai fi practicată şi transmisă. Dar, nici Biserica n-ar fi putut exista fără Tradiţie,

căci ca aplicare continuă a conţinutului Revelaţiei, Tradiţia este un atribut al

Bisericii şi ea “constituie temelia conştienţei infailibile a Bisericii, nefiind

nicidecum un mecanism care ar asigura cunoaşterea fără greş a Adevărului, în

afara şi pe deasupra conştiinţei personale a oamenilor, în afara oricărei judecăţi şi

raţionament din partea lor.”110

Biserica este un curent al vieţii noi în Sfântul Duh.

Fiecare credincios care face parte din comunitatea creştină, adică din Biserică,

trăieşte numai dacă stă în unire cu viaţa organică a acestui Trup al lui Iisus Hristos.

Tocmai de aceea, “Biserica nu este o şcoală de învăţământ teoretic, cu scopul în el

însuşi sau mântuitor prin el însuşi, ci

109

Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului, ed. a-II-a, Ed.Moldova, Iaşi, 1994, p.9; 110

Vladimir Loski, art.cit.,p.592;

100

locul Vitezdei pentru cei ce cred, locul sfinţilor şi mântuitor în care e activă

continuu puterea lui Dumnezeu.”111

Autoritatea supremă în Biserică aparţine

Sfântului Duh, care vorbeşte şi lucrează prin viaţa organică a Bisericii în totalitatea

ei, prin glasul episcopului care are o poziţie bine definită faţă de Biserică.

Episcopul nu este deasupra comunităţii, ci în ea, el fiind reprezentantul ei, glasul

ei. El vorbeşte în numele Bisericii, dar poate să nu fie glasul ei dacă nu respectă

învăţăturile ei, adevărul ei. Adevărul e dat Bisericii. De aceea, numai trăind în

Biserică, trăieşti în adevăr, deoarece adevărul scripturistic este existenţă în această

viaţă sobornicească, în comuniune, a Trupului lui Iisus Hristos, încât “atât Sfânta

Scriptură cât şi Biserica sunt cele mai reale întrupări ale existenţei.”112

Afirmaţia că adevărul e dat Bisericii trebuie completată cu următoarea

afirmaţie: conţinând adevărul, Biserica e infailibilă, nu atât pentru că exprimă

corect adevărul, ci pentru că ea conţine adevărul. Numai în lumina Bisericii putem

înţelege şi defini adevărul, deoarece conştiinţa ei e deasupra persoanelor sau

raţiunii individuale. Biserica explică Scriptura în conţinutul ei autentic prin

Tradiţia apostolică păstrată de ea neschimbată. Dar, la rândul ei, tradiţia aceasta a

format şi menţinut Biserica, iar Biserica are menirea să păzească întreg şi

neschimbat conţinutul Sfintei Scripturi în sensul lui autentic, pe care i l-a transmis

Tradiţia apostolică, pentru că “prin sfintele Scripturi suntem îndreptaţi spre virtute

şi contemplaţie netulburată.”113

Însăşi Sfânta Scriptură n-ar fi existat fără Biserică, căci lista cărţilor

canonice a fost stabilită de către Biserică şi în Biserică. Sfânta Scriptură nu s-a

scris în afara Bisericii, ci în Biserică, iar Biserica este cea care a dat mărturie

despre autenticitatea apostolică a Sfintei Scripturi prin Sfânta Tradiţie. Nu Biserica

111

Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, Sfântul Duh în Revelaţie şi în Biserică, în rev. “Ortodoxia”, nr.2, 1974, p.238; 112

Pr.Conf.Ioan Mihălţan, Scriptură, Biserică, Traditie, în rev. “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr.3, 1989, p.38; 113

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad.rom. de pr.D. Fecioru, Ed.Scripta, Bucureşti, 1993, p.180;

101

a luat fiinţă prin mijlocirea Sfintei Scripturi, ci Sfânta Scriptură a luat naştere în

sânul Bisericii, ca fixare în scris a unei părţi din Tradiţia apostolică, deci a unei

părţi a Revelatiei divine, încât Sfânta Scriptură este înţeleasă ca “tradiţie

intensificată”, iar Sfânta Tradiţie este înţeleasă ca “Scriptură lărgită”114

, dar aceasta

numai în cadrul Bisericii, deoarece “o Biserică a Scripturii fără Tradiţie se

cantonează într-o anumită arie geografică, istorică şi culturală, devenind

anacronică şi irelevantă; o Biserică a Tradiţiei fără Scriptură îşi pierde identitatea

apostolică, deschizându-se necritic unor « aggiornamente » fără sfârşit”.115

Tradiţia apostolică apare odată cu Biserica şi Biserica odată cu Tradiţia

apostolică. Dar Sfânta Scriptură ia fiinţă după întemeierea Bisericii şi, desigur, în

sânul Bisericii, şi aceasta dă garanţie de la început că Sfânta Scriptură este o parte

autentică a Tradiţiei, iar din punct de vedere cronologic trebuie situată prima ca

fiind Sfânta Traditie, iar din această Sfântă Tradiţie o parte s-a fixat mai târziu în

scris, luând naştere Tradiţia scrisă, adică Sfânta Scriptură, această naştere având

loc în interiorul Bisericii. Biserica se mişcă în interiorul Revelaţiei divine, deci al

Sfintei Scripturi şi al Sfintei Traditii, iar Sfânta Tradiţie este vie în Biserică şi Cel

care face ca să existe o împletire între Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi Sfânta

Biserică este persoana Duhului Sfânt şi a lucrării Sale în lume şi în Biserică.

Prezenţa Duhului Sfânt în Biserică şi în sinoade nu înseamnă inspirare şi revelare

de dogme, ci supraveghere divină şi ferirea de greşeli. În cadrul dezbaterilor

sinodale nu se anulează activitatea umană, ci aceasta este supravegheată şi ferită de

greşeli. Tocmai pentru că este asistată de către Duhul Sfânt, “ Biserica se mişcă în

sfera revelaţiei, adică a Scripturii şi a Tradiţiei.”116

114

Pr.Prof.Univ.Dr.Dumitru Popescu, Diac.Doru Costache, op.cit., p.51;

115

Ibidem, p.55; 116

Paul Negruţ, Revelaţie, Scriptură, Comuniune. O interogaţie asupra autorităţii în cunoaşterea teologică,

Ed.Cartea Creştină, Oradea, 1996, p.89;

102

Iată de ce Biserica, în totalitatea ei, deţine adevărul şi că tot ea este

posesoarea infailibilităţii, deoarece Duhul Sfânt a fost dat întregului Trup a lui

Hristos, adică Bisericii, pentru că “Tradiţia este permanentizarea dialogului

Bisericii cu Hristos”117

şi ea “ne face contemporan pe Hristos, deci şi cele citite în

Scriptură. Tradiţia nu ne asigură numai legătura orizontală cu trecutul, ci şi

evenimentul vertical al legăturii prezente cu Hristos. Scriptura fără Tradiţie ar

rămâne închisă în trecut.”118

Romano-catolicii, prin papa, au ridicat magisteriul şi Biserica deasupra

Sfintei Scripturi, în virtutea infailibilităţii papale, şi au făcut Scriptura total

dependentă de Biserică. Plecând de la această concepţie despre suprematia

magisteriului faţă de Sfânta Scriptură, s-a ajuns la introducerea de noi dogme în

învăţătura romano-catolică: infailibilitatea papală, primatul papal, imaculata

concepţie, înălţarea cu trupul a Sfintei Fecioare Maria la cer, Filioque, etc.

După cum am văzut, teologia protestantă a trecut în cealaltă extremă: de la

dependenţa Sfintei Scripturi faţă de Biserică, la dependenţa Bisericii faţă de Sfânta

Scriptură. Ea a aşezat Sfânta Scriptură deasupra Bisericii şi a transformat conştiinţa

liberă a fiecărui credincios în criteriu de interpretare a Sfintei Scripturi. O

consecinţă a aplicării acestui principiu îl reprezintă eliminarea unor capitole

esenţiale pentru viaţa creştină: Sfânta Tradiţie, ierarhia bisericească, rolul faptelor

bune pentru mântuire etc.

Ţinând calea cea dreaptă, Ortodoxia mărturiseşte că “elementele Bisericii

apostolice se aseamănă cu o casă în care Hristos este uşa, Sfânta Tradiţie pereţii,

iar Sfânta Scriptură este acoperământul ei.”119

Pentru teologia ortodoxă criteriul de

117

Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă,,p.43; 118

Idem, Sfânta Tradiţie. Definirea noţiunii şi întinderii ei, în rev. “Ortodoxia”, nr.1, 1964, p.77; 119

Diac.Asist.Ioan Caraza, Sfânta Tradiţie la unii teologi evanghelici actuali şi punctul de vedere ortodox, în rev.

“Ortodoxia”, nr.2, 1980, p.333;

103

interpretare nu este nici suveranul pontif, adică papa, nici credinciosul, ci Biserica

în totalitatea ei, încât ea “e universală prin credinţă, dar în misiunea ei se

acomodează străduinţelor specifice a fiecărui popor, într-o independenţă tot aşa de

mare ca şi poporul însuşi, Biserica are în acest sens o misiune eminamente

spirituală şi un caracter sobornicesc.”120

Chiar şi hotărârile Sinoadelor ecumenice

devin normative şi capătă autoritate numai atunci când sunt receptate de către

Biserica Universală, Sobornicească.

Sfânta Scriptură a fost dată prin inspiraţie din mulţimea învăţăturilor Sfintei

Tradiţii, iar Biserica primeşte o parte dintre aceste scrieri în virtutea infailibilităţii

ei şi îşi exercită dreptul de discernământ pentru aceste scrieri prin asistenţa

Duhului Sfânt. În timp ce Sfânta Scriptură ne redă cuvântul lui Dumnezeu filtrat

prin cuvintele oamenilor, Sfânta Tradiţie ne transmite adevărul ei prin intermediul

a zeci de generaţii care s-au interpus de la primirea acestui adevăr şi până la

transmiterea lui către noi. Dar, “în transmiterea Tradiţiei Biserica este, pe de o

parte, constrânsă de « credinţa ce s-a dat sfinţilor, odată pentru totdeauna » (Iuda

3), iar pe de altă parte, este dependentă de condiţiile şi exigenţele acestui mesaj, de

experienţă umană a Bisericii- sensus fidelium.”121

Sfânta Tradiţie a asigurat peste

veacuri Bisericii statornicia ei neclintită în adevărurile de credinţă primite de la

Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli. Sfânta Tradiţie este o formă a Revelaţiei divine, ca

şi Sfânta Scriptură şi ambele sunt indispensabile în viaţa Bisericii. Sfinţii Apostoli

au dat Revelaţiei o expresie adecvată pentru toate timpurile, pentru cerinţele

religioase ale sufletului uman din orice vreme. Sfinţii Apostoli au fost organe ale

Revelaţiei în Iisus Hristos, nu numai în sensul că au cunoscut cei dintâi conţinutul

vieţii creştine şi adevărul despre modul în care omul se poate împărtăşi de ea ca să

120

Pr.Prof.D.Stăniloae, Coordonatele ecumenismului din punct de vedere ortodox, în rev. “Ortodoxia”, nr.4, 1967,

p.540; 121

Preot Profesor Doctor Ion Bria, Liturghia după liturghie. O tipologie a misiunii apostolice şi mărturiei creştine

azi, Ed.Athena, Bucureşti,1996, p.86;

104

se mântuiască, ci şi în sensul că ei au dat cea mai potrivită expresie umană a

cuvântului lui Dumnezeu. Dacă în Sfânta Scriptură avem cuvântul scris de către

Sfinţii Apostoli, în Tradiţia din primele secole creştine avem precizarea în crezuri,

în rugăciuni, în argumentarea sacramentală a ierarhiei bisericeşti, toate acestea

găsindu-se în Biserică. “Dacă Sfânta Scriptură este forma inspirată, fixă şi pură a

Tradiţiei, Tradiţia este forma continuă în care este viabilă Sfânta Scriptură, sau

Scriptura în procesul de asimilare, transmitere şi interpretare neîntreruptă în

Biserică.”122

Dacă în Biserică s-ar impune necesitatea unei noi formulări

dogmatice, ea ar trebui să se întemeieze pe formulările Tradiţiei din primele opt

secole acordându-i-se aceeaşi valoare normativă ca şi Scripturii. Întrucât Biserica

Ortodoxă nu şi-a dezvoltat învăţătura peste formulile şi hotărârile Sinoadelor

ecumenice şi ale Sfinţilor Părinţi, se poate spune că învăţătura, cultul, organizarea

ierarhică şi viaţa spirituală a ei coincide cu Tradiţia apostolică, dar “hermeneutica

Tradiţiei pleacă de la faptul că Evanghelia eternă se înţelege în cursul transmiterii

şi comunicării ei în viaţa istorică a Bisericii.”123

Tradiţia este vie şi dinamică, putând fi deci extinsă, căci în fiecare timp

Biserica trăieşte cu aceeaşi intensitate învăţăturile Sfintei Scripturi şi valorile

moştenite de la Sfinţii Apostoli. De la Sfinţii Apostoli şi până la ultimul Sinod

ecumenic (787), credinţa oficială a Bisericii a trecut în cult, unde învăţătura devine

doxologie, cuvântare de mărire a lui Dumnezeu, după cum rugăciunea şi Sfintele

Taine sunt pline de adevărurile Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii, formulate

oficial de către Biserică. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie devin cultice,

doxologice, liturgice şi se încredinţează spre păstrare clerului şi poporului

dreptcredincios, adică Bisericii în totalitatea ei. Privind şi analizând situaţia

122

Idem, Scriptură şi Tradiţie. Consideraţii generale, în rev. “Studii Teologice”, nr.5-6, 1970, p.397; 123

Idem, Spre plinirea Evangheliei. Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea TRADIŢIEI, Ed.

Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002, p.7.

105

Bisericilor şi denominaţiunilor actuale, constatăm că practica Bisericii Ortodoxe

corespunde întru totul cu credinţa şi practica primelor opt secole creştine, că ceea

ce se crede este în deplin acord cu ceea ce mărturisea Vicenţiu de Lerin: “Quod

semper, quod ubique, quod ad omnibus creditum est” (ceea ce s-a crezut totdeauna,

şi în acea vreme, pretutindeni şi de toţi). Biserica Ortodoxă se consideră

păstrătoarea prin excelenţă a adevărului revelat, pentru că a văzut cu claritate

întrepătrunderea dintre Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi Sfânta Biserică şi a

contribuit la soluţionarea tuturor problemelor.

Raportul dintre Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi Sfânta Biserică nu poate

fi exprimat în termenii vreunei alternative, pentru că între ele există un raport de

intercondiţionare şi de reciprocă împlinire şi confirmare. Fară Biserică nu ar fi fost

Scriptura şi nici Tradiţia. Biserica, condusă de către Duhul Sfânt, înţelege Sfânta

Scriptură sub inspiraţia aceluiaşi Duh Sfânt, în lumina Tradiţiei, care este opera

aceluiaşi Duh Sfânt, precum şi Tradiţia în lumina Scripturii. Deşi este plină de

Scriptură şi de Tradiţie, Biserica trebuie mereu să-şi călăuzească şi potrivească

paşii după mărturiile Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii.

106

CONCLUZII

Societatea de astăzi este dominată de o explozie de cultură, în cea mai

mare parte superficială şi insuficientă, care conduce la un relativism al adevărului.

Diferite tradiţii şi culturi afirmate în ultimul timp pe scena internaţională au creat

un cadru intelectual larg şi deschis în care este dificil de selectat şi apreciat

adevărul. Sub aspect religios se poate afirma că întâlnirea dintre religie şi cultură a

dat tonul unui transfer de cunoştinţe dinspre cultură către religie. Dacă se exclude

şi se neglijează principiul care în Creştinism este cunoscut sub numele de

“inculturaţie” (acceptarea unor adevăruri din ştiinţă sau cultură şi trecerea lor prin

prisma Revelaţiei divine), există riscul ca adevărul revelat să fie diluat până la

dispariţie de contactul cu gândirea profană. Aceasta este doar una din explicaţiile

cu privire la fenomenul sectar de astăzi: renunţând la interpretarea Sfintei Scripturi

cu ajutorul harului Duhului Sfânt şi făcând apel la explicaţii izvorâte din gândirea

subiectivă şi personală, sectele au ajuns în situaţia de a crea o nouă învăţătură de

credinţă.

O caracteristică esenţială a tuturor sectelor de astăzi este adversitatea

faţă de Biserica Ortodoxă şi refuzul recunoaşterii ei. Această caracteristică

izvorăşte din faptul că, la origine, secta reprezintă o formă de protest faţă de

Biserica instituită de către Mântuitorul Iisus Hristos. După cum am văzut la timpul

potrivit, sectele neagă tot ceea ce nu are fundament în Sfânta Scriptură, ba chiar şi

unele învăţături cuprinse parţial în Sfânta Scriptură, respingând categoric tot ceea

ce, în teologia Bisericii Ortodoxe, înseamnă Sfânta Tradiţie. Din gândirea anumitor

secte se observă faptul că acestea consideră mass-media ca o nouă etapă a

107

Revelaţiei divine, care le permite să-şi transmită doctrina, doctrină nocivă şi străină

duhului creştin autentic al Bisericii Ortodoxe. În faţa unei asemenea concurenţe,

Biserica Ortodoxă trebuie să se prezinte cu Sfânta Scriptură autentică şi cu Sfânta

Tradiţie, care constituie pentru ea baza de neînlocuit în lucrarea sa permanentă de

sfinţire, de învăţare şi de conducere a omenirii spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Revelaţia divină ne-a fost transmisă pe cele două căi sau metode: Sfânta

Scriptură şi Sfânta Tradiţie, acestea avându-şi unicul Izvor în persoana lui Iisus

Hristos, Izvorul unităţii creştine. În acestea se găseşte tot ceea ce este necesar

omului pentru mântuire, încât dispreţuirea uneia dintre ele ar pune în pericol

legătura de comuniune dintre om şi Dumnezeu. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie

aparţin Bisericii şi împreună formează temeiurile învăţăturii creştin-ortodoxe,

pentru că ele conţin, păstrează cu maximă fidelitate şi transmit una şi aceeaşi

Revelaţie divină supranaturală, dar fiecare într-un mod propriu. Biserica nu este

subordonată Sfintei Scripturi, aşa cum afirmă greşit romano-catolicii, şi nici Sfânta

Scriptură nu e subordonată Bisericii, după cum afirmă protestanţii, ci ele sunt egale

şi dependente una de alta, alături de Sfânta Tradiţie.

Sfânta Scriptură este cuprinsă şi interpretată în mod autentic de către Sfânta

Tradiţie, în Biserică. Nu orice tradiţie putea fi Sfânta Tradiţie mai înainte de Sfânta

Scriptură, ci numai acea Tradiţie din care a putut fi alcătuită Sfânta Scriptură,

precum şi cea de după Sfânta Scriptură care explică Sfânta Scriptură în lumina

Sfintei Tradiţii. Sfânta Tradiţie nu înseamnă doar “posedare” a Sfintei Scripturi, ci

primirea ei prin credinţă ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, sub asistenţa Duhului

Sfânt, care rămâne pentru totdeauna în Biserica Mântuitorului. Între Sfânta

Scriptură, Sfânta Tradiţie şi Sfânta Biserică există o legătură indisolubilă, ele

alcătuind un tot unitar ale cărui părţi se intercondiţionează şi se completează

reciproc într-o unitate perfectă. Nu se poate înţelege corect Sfânta Scriptură decât

108

numai în contextul cel larg al Sfintei Tradiţii, care nu este numai conştiinţa vie şi

dinamică a Bisericii, ci şi manifestarea şi lucrarea Duhului Sfânt în ea. Calitatea

specifică a Sfintei Tradiţii faţă de Sfânta Scriptură constă în faptul că Sfânta

Tradiţie a fost forma iniţială şi primordială transmiterii adevărului revelat.

Aşadar, Biserica este aleasă de către Mântuitorul Iisus Hristos să păstreze şi

să transmită adevărul revelat. Ea este comuniunea şi împreună trăirea cu Hristos a

celor ce cred şi se botează în numele Lui. Biserica ia naştere, ca realitate istorică, în

ziua Cincizecimii, încât adevărul propovăduit de către Biserică nu este unul

teoretic, ci o realitate vie, este un mod de viaţă nouă, viaţă împreună cu Hristos.

Sfânta Scriptură este legată de Biserica apostolilor, care este în concordanţă cu

învăţăturile Sfinţilor Părinţi, a Sinoadelor Ecumenice, de aceea înţelegerea ei este

condiţionată de rămânerea ei în Biserică. Toate Bisericile creştine primesc Sfânta

Scriptură şi, parţial sau integral, Tradiţia apostolică, excepţie făcând unele

denominaţiuni de astăzi care neagă totalmente rolul şi importanţa Sfintei Tradiţii.

Lipsită de cârma Tradiţiei şi de interpretarea Sfintei Scripturi cu ajutorul harului

Duhului Sfânt, teologia protestantă se adaptează la viaţa fiecărei epoci istorice

introducând practici şi învăţături, care sunt străine Revelaţiei divine. Exemplul cel

mai concludent îl avem astăzi când, sub impactul mişcărilor feministe, Biserica

Anglicană acceptă hirotonia femeilor, lucru foarte grav în iconomia mântuirii. Atât

neglijarea Revelaţiei divine cât şi a Sfintei Tradiţii, a determinat pe romano-

catolici, protestanţi şi neoprotestanţi să vină cu învăţături noi, dincolo de

Evanghelia lui Iisus Hristos, adâncind mereu separaţia dintre Biserici. Pentru

eliminarea acestei despărţiri şi cu dorinţa de unitate creştină vine în întâmpinare

Mişcarea ecumenică, care încearcă şi astăzi, la masa dialogului civilizat şi sincer

rediscutarea problemelor controversate din teologie. În acelaşi timp ea încearcă să

surprindă şi potenţialele elemente comune sau tangenţiale de doctrină, cu scopul de

109

a înfiripa un nou dialog şi de a ajunge la un numitor comun şi la o concluzie

comună. Însă, conţinutul acestei concluzii trebuie să se raporteze la Revelaţia

divină, cu o precisă argumentare din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, fără de

care nu se poate concepe şi realiza mult dorita unitate creştină.

110

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române (I.B.M.B.O.R.), Bucureşti, 1988;

2. Noul Testament cu Psalmii, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982;

3. Novum Testamentum, Graece et Latine, editio XXVII, Nestle-Aland,

Editura Deutsche Bibelgesellschaff, Stuttgart, Germany, 1999;

4. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr.D.Fecioru, Editura

Scripta, Bucureşti, 1993;

5. Tertulian, De Praescriptione haereticorum, trad. de Prof. Nicolae

Chiţescu, în “Apologeţi de limbă latină”, colecţia “Părinţi şi Scriitori

Bisericeşti”, nr.3, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981;

II. CONCORDANŢE BIBLICE, DOCUMENTE, DICŢIONARE ŞI

MANUALE

6. Adventiştii de ziua a şaptea cred…O expunere biblică a celor 27 de

puncte fundamentale de doctrină, trad. de Dumitru Popa, Casa de Editură

“Cuvântul Evangheliei”, Bucureşti, 1993;

111

7. Bria, pr.prof.dr.Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, D.T.O., ediţia

aII-a,

Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994;

8. Carrez, Maurice, Morel, François, Dicţionar grec-român al Noului

Testament, trad. de Gh.Badea, Societatea Biblică Interconfesională din

România, Bucureşti, 1999;

9. Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de

Bucureşti, 1993;

10. Conciliul Ecumenic Vatican II, Constituţii, decrete, declaraţii, ediţie

revizuită, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 2000;

11. Concordanţă Biblică tematică, Editura Trinitas, Iaşi, 2000;

12. Dicţionar Biblic, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995;

13. Guţu, Gh., Dicţionar Latin-Roomân, ediţie revăzută şi completată,

Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997;

14. Îndrumări Misionare, coordonator Pr.Prof.Dr. Dumitru Radu, Editura

I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986;

15. Langa, Tertulian, Credo. Dicţionar teologic creştin din perspectiva

ecumenismului catolic, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997;

16. Mircea, Preot Dr.Ioan, Dicţionar al Noului Testament, A-Z, Editura

I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1995;

17. Moisa, Constantin, Dicţionar biblic, vol.III, Editura Stephanus,

Bucureşti, 1998;

112

18. Peţinis, Lambros, Dicţionar grec-român, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1976;

19. Vocabular de Teologie Biblică, Editura Arhiepiscopiei Romano-

Catolice de Bucureşti, 2001;

III. CĂRŢI, STUDII, ARTICOLE

20. Andruţos, Hr., Simbolica, trad. de profesor Iustin Moisescu, Editura

Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955;

21. Antim, Radu, Societatea “Martorii lui Iehova” în contextul

fenomenului sectar, Editura Arhidiecezană, Cluj-Napoca, 1996;

22. Ardelean, Teodor, Fariseii lui Iehova, Editura Politică, Bucureşti,

1983;

23. Bartoş, Emil, Iminenţa şi pericolele tradiţiei creştine: un studiu

comparativ, în “Plērōma”, revista învăţământului superior teologic penticostal

din România, nr.1, Bucureşti, 2003;

24. Basarab, pr.prof.dr. Mircea, Aspecte din istoria interpretării Sfintei

Scripturi, în “Ortodoxia”, nr.4, 1989;

25. Beldie, Econ.I.C., Sistemul bibliocentric al teologiei ortodoxe, Galaţi,

1927;

113

26. Breck, preotul profesor John, Puterea cuvântului în Biserica

dreptmăritoare, trad. de Monica Herghelegiu, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti,

1999;

27. Bria, pr.prof. dr.Ion, Liturghia după liturghie. O tipologie a mărturiei

creştine azi, Editura Athena, Bucureşti, 1996;

28. Idem, Scriptură şi Tradiţie. Consideraţii generale, în “Studii

Teologice”, nr.5-6, 1970;

29. Idem, Spre plinirea Evangheliei. Dincolo de apărarea Ortodoxiei:

exegeza şi transmiterea TRADIŢIEI, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002;

30. Idem, Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae şi hermeneutica

ecumenică, în “Biserica Ortodoxă Română”, nr.4-6, 2000;

31. Idem, Tratat de Teologie Dogmatică şi ecumenică, Editura România

Creştină, Bucureşti, 1999;

32. Idem, Un obstacol în calea ecumenismului: prozelitismul confesional,

în “Biserica Ortodoxă Română”, nr.9-10, 1970;

33. Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, trad. de Nicolae Grosu, Editura

Paideia, Bucureşti, 1997;

34. Caraza, Diac. Asist. Ion, Sfânta Tradiţie la unii teologi evanghelici

actuali şi punctul de vedere ortodox, în “Ortodoxia”, nr.2, 1980;

35. Idem, Trăirea Sfintei Scripturi în Biserica Ortodoxă, în “Ortodoxia”,

nr. 2-3, 1994;

114

36. Cârstoiu, Protos. Justinian, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie- căi de

transmitere şi de păstrare ale Revelaţiei divine supranaturale, în “Biserica

Ortodoxă Română”, nr. 7-12, 1998;

37. Chiţescu, Prof.Nicolae, Aspecte ale Conferinţei Mondiale pentru

“Credinţă şi Constituţie” de la Montreal (12-26 iulie 1963), în “Ortodoxia”,

nr.4-6, 1963;

38. Idem, Mişcarea ecumenică, în “Ortodoxia”, nr.1-2, 1962;

39. Idem, Scriptură, Tradiţie, şi tradiţii, în “Ortodoxia”, nr.3-4, 1963;

40. Ciobotea, Protos. Conf.dr. Daniel, Mărturia ortodoxă şi Mişcarea

ecumenică, în “Ortodoxia”, nr.1, 1989;

41. Idem, Unitate şi misiune. O perspectivă ortodoxă, în “Ortodoxia”,

nr.4, 1989;

42. Comşa, Grigorie, Cheia sectelor din România, Arad, 1930;

43. Constantineanu, Preot. Al., Sectologie. Istoricul şi combaterea

sectelor din România, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1943;

44. Crainic, Nichifor, Nostalgia paradisului, ediţia a III-a, Editura

Moldova, Iaşi, 1994;

45. David, diac. Petre I., Călăuză creştină pentru cunoaşterea dreptei

credinţe în faţa prozelitismului sectant, Editura Arhiepiscopiei Ardealului,

1987;

46. Idem, Călăuză creştină. Sectologie, ediţia a II-a, Editura Episcopiei

Argeşului, Curtea de Argeş, 1994;

115

47. Idem, Ecumenismul. Un factor de stabilitate în lumea de astăzi,

Editura Gnosis, Bucureşti, 1998;

48. Idem, Ghid tematic pe temeiul Bibliei în dialogul asupra credinţei

creştine, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, Bucureşti, 1985;

49. Idem, Invazia sectelor. Coarnele fiarei apocaliptice în mileniul III,

vol.I, Editura Crist-1, Bucureşti, 1997;

50. Idem, Premise ale dialogului anglicano-ortodox: aspectul Revelaţiei

divine, teză de doctorat, în “Studii Teologice”, nr.3-6, 1976;

51. Idem, Sectele religioase, pericol al vieţii, al moralei în societatea

contemporană, în “Glasul Bisericii”, nr.5, 1986;

52. Felea, Preot Prof. Ilarion, Ereticii şi rătăcirile lor doctrinare, Editura

România Creştină, Bucureşti, 1999;

53. Hrisostom, Arhiepiscopul de Etna, Auxentie, Episcopul de Foticeea,

Scriptură şi Tradiţie, trad. de Mariana Chiper, Editura Bunavestire, Galaţi,

2003;

54. Ică, Ioan I., Problemele teologiei existenţialist demitologizante în

protestantismul actual, în “Mitropolia Banatului”, nr. 7-9, 1971;

55. Ilie, Arhimandrit Cleopa, Despre credinţa ortodoxă, Editura

I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981;

56. Ionescu, Pr. Alexandru, Lucrările celei de a III-a Adunări generale a

C.E.B, în “Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3-4, 1962;

57. Ispir, Dr.Vasile Gh., Sectele religioase din România, Tiparul

Tipografiei Diecezane, Arad, 1928;

116

58. Lossky, Vladimir, Tradiţie şi tradiţii, trad. de Paraschiv V.Ion, în

“Studii Teologice”, nr.7-8, 1970;

59. Macsim, Preot Nicolae, Concepţii protestante mai noi despre Sfânta

Scriptură, teză de doctorat, în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr.5-8, 1975;

60. Manolache, Anca, Biblia şi Revelaţia în Biserica Tradiţiei, în

“Mitropolia Banatului”, nr.5, 1987;

61. Mayer, Jean-François, Sectele. Neconformisme creştine şi noi religii,

ediţia a II-a, trad. de Ruxana Pitea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998;

62. McDowell, Josh, Mărturii care cer un verdict, trad. de Eugen Paul,

Societatea Misionară Română, 1992;

63. Mihălţan, Pr.Conf.Ioan, Scriptură, Biserică, Tradiţie, în “Mitropolia

Moldovei şi Sucevei”, nr.3, 1989;

64. Moşoiu, Pr.Nicolae, Lucrările Comitetului central al Consiliului

Ecumenic al Bisericilor, Geneva, 26 august-2 septembrie 2003, în “Telegraful

român”, 1-15 septembrie, nr.33-36, 2003;

65. Nazarie, Iconom.Constantin, Combaterea principalelor învăţături

adventiste, după mai mulţi autori, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti,

1913;

66. Negruţ, Paul, Revelaţie, Scriptură, Comuniune. O interogaţie asupra

autorităţii în cunoaşterea teologică, Editura Cartea Creştină, Oradea 1996;

67. † Nicolae, Mitropolitul Banatului, Temeiurile învăţăturii ortodoxe,

Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1961;

117

68. Niculcea, Drd.Adrian, Scriptură, Tradiţie şi Mărturisire în dialogul

dintre Biserica Luterană din R.F.G. şi Biserica Ortodoxă Română, în “Studii

Teologice”, nr.5-6, 1982;

69. Petraru, pr.lect.dr. Gheorghe, Baptiştii, în “Analele Universităţii

«Al.I.Cuza» din Iaşi” (serie nouă) Teologie, Tomul VI, Editura Universităţii

“Al.I.Cuza”, Iaşi, 2001;

70. Idem, Biserica Ortodoxă şi fenomenul secularizării, în “Analele

Universităţii «Al.I.Cuza» din Iaşi”, Teologie, Tomul II, 1995-1996;

71. Idem, Creştinii după Evanghelie, în “Analele Universităţii

«Al.I.Cuza» din Iaşi” Teologie, Tomul III, 1995-1996;

72. Idem, Misiologie Ortodoxă, vol. I, Revelaţia divină şi misiunea

Bisericii, Editura Panfilius, Iaşi, 2002;

73. Idem, Ortodoxie şi prozelitism, Editura Trinitas, Iaşi, 2000;

74. Idem, Penticostalii, în “Analele Universităţii «Al.I.Cuza» din Iaşi”

Teologie, Tomul IV, 1997-1998;

75. Plămădeală, Dr. Antonie, Mitropolitul Ardealului, Biserica slujitoare,

Sibiu, 1986;

76. Idem, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea Ortodoxă, Sibiu, 1983;

77. Popescu, pr.prof.univ.dr. Dumitru, Costache, Diacon Doru,

Introducere în dogmatica ortodoxă. Teme ale credinţei din perspectivă

comparată, Editura Libra, Bucureşti, 1997;

78. Popescu, Profesor Dr. Teodor M., Biserica şi cultura,

Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996;

118

79. Idem, Privire istorică asupra schismelor, ereziilor şi sectelor. Cauze

sociale ale apariţiei lor, în “Studii Teologice”, nr. 7-8, 1950;

80. Popovici, Sfântul Iustin, Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, trad. de

Adrian Tănăsescu, Mănăstirea Sf. Arhangheli- Petru Vodă, 2002;

81. Rezuş, Prot. Dr. Petru, Filosofia confesiunilor creştine, în “Altarul

Banatului”, nr.7-8, Caransebeş, 1944;

82. Ridenour, Fritz, De fapt, care este diferenţa?, G.B.V., 1991;

83. Sandru, prof.univ.dr. Trandafir, Dogmatica Bisericii lui Dumnezeu

Apostolice Penticostale, Editura Institutului Teologic Penticostal de grad

universitar, Bucureşti, 1993;

84. Scrima, André, Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiţia

răsăriteană, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996;

85. Simeon, Pr.Adrian, Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi, Editura

Pelerinul, Iaşi, 1997;

86. Spanache, Prep.Drd.Diac.Florin, Cauzele sociale ale prozelitismului

contemporan, în “Analele Universităţii «Al.I.Cuza» din Iaşi”, Teologie, Tomul

III, 1995-1996;

87. Stan, Pr.Asistent Alexandru I., Biserica Ortodoxă şi religiile

necreştine. Consideraţii istorice, teologice şi ecumenice, teză de doctorat, în

“Ortodoxia”, nr.3, 1984;

88. Stebbing C.R., Pr.Nicolas, Anglicanism şi Ortodoxie. Perspective

religioase pentru o lume postmodernă, trad. de Mircea Szilagy, Editura

Marineasa, Timişoara, 2003;

119

89. Stăniloae, pr.prof.dr.Dumitru, Coordonatele ecumenismului din punct

de vedere ortodox, în “Ortodoxia”, nr.4, 1967;

90. Idem, Sfântul Duh în Revelaţie şi în Biserică, în “Ortodoxia”, nr.2,

1974;

91. Idem, Sfânta Tradiţie. Definirea noţiunii şi întinderii ei, în

“Ortodoxia”, nr.1, 1964;

92. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ediţia a II-a, Editura

I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996;

93. Şurubaru, Doctorand Ioan N., Izvoarele Revelaţiei divine în Biserica

Anglicană, în “Glasul Bisericii”, nr.1-2, 1968;

94. Tipei, John F., Hermeneutica penticostală: o retrospectivă, în

“Plērōma”, nr.2, 2003;

95. Vasilescu, Magistrat Dumitru, Despre mormoni, în “Studii

Teologice”, nr.9-10, 1963;

96. Vernette, Jean, Sectele, trad.de Cleopatra Sava, Editura Meridiane,

Bucureşti, 1996;

97. Walter, Martin, Împărăţia cultelor eretice, trad. de Elena Jorj, Editura

Cartea Creştină, Oradea, 2001;

98. Ware, Episcop Kallistos, Ortodoxia, calea dreptei credinţe, ediţia a

II-a, trad. de E. Chiosa, G.Jacotă şi Pr.D.Ailincăi, Editura Trinitas, Iaşi, 1999;

99. Würtz, Bruno, Doctrinele principalelor secte ale creştinismului

contemporan, Timişoara, 1988;

120

100. Zielinsky, Vladimir, Dincolo de ecumenism, trad. de Carmen

Dobre, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998.