Republica Romană (din latină Res publica romana, „Lucrurile publice ale Romei”) a fost organizarea de stat a Romei și a teritoriilor sale în perioada cuprinsă între abolirea Regatului Romei (510 î.Hr.)[2] și până la numirea lui Cezar ca dictator pe viață în anul 44 î.Hr., sau, mai probabil, până în anul 27 î.Hr., anul în care Senatul roman i-a acordat lui Octavian titlul de Augustus.

Orașul Roma este situat pe malurile fluviului Tibru, foarte aproape de coasta de vest a peninsulei Italia. Roma era situată pe granița dintre teritoriul în care era vorbită limba latină, la sud de Roma, și cel în care se vorbea limba etruscă, la nord de Roma.

Adunările romane

Adunările romane erau alcătuite din cetățenii ce aveau că rol să voteze legile propuse de

senat și de magistrați, să aleagă magistrații, având atribuții administrative, juridice și religioase. Deciziile erau luate prin vot, iar calcularea rezultatelor se întocmeau în funcție de curii sau centurii. Problemele erau dezbătute în adunări contiones. Existau mai multe tipuri de adunări cetățenești (în latină Comitia), iar toate deciziile erau votate. Erau trei tipuri de adunări: comițiile curiate, comițiile tribute și comițiile centuriate, ce reprezentau trei modalități de adunare a poporului în funcție de criterii.

● Comițiile curiate erau cele mai vechi. Au fost fondate de regele legendar Romulus și cuprindea membri adulți din cetate organizați în 30 curii (erau cele trei ginti fondatoare-Tities, Ramnes și Luceres, fiecare având câte 10 curii). Comițiile curiate aveau un rol religios și un caracter aristocratic, reprezentând instanța ce vota principalele legi ale senatului. Din perioada Republicii, plebea avea acces la această adunare, ce era convocată în Forum, de către un lictor curiat, oferind investituta solemnă magistraților aleși, de a declara război sau decide semnarea tratatelor de pace. Curiile erau convocate pe Capitoliu, în prezența unui Pontifex Maximus, la fiecare început de luna, aducându-se la cunoștință sărbătorile și oficializându-se adopțiile. În timpul principatului, curiile erau reprezentate de 30 de lictori.

● După reformele militare și fiscale ale regelui Servius Tullius, poporul era organizat în cinci clase cenzitare plătitoare de tributum (impozit direct) și de o clasa cenzitară scutită de obligații fiscale și fără drepturi politice și militare. Cele cinci clase cenzitare erau organizate pe centurii, unități militare și electorale. Avea rol legislativ și electoral.Adunarea comițiilor centuriate-poporul înarmat, ce venea cu echipament militar propriu, se organiza în afară incintei sacre a Romei, pe Câmpul lui Marte (Vaticanul de azi), iar convocarea era inițiată și condusă de un magistrat ce deținea "imperium"-dreptul la comandă militară. Atribuțiile centuriilor erau votarea

legilor și alegerea magistraților senatului. Apelul la adunare era publicat înainte cu 30 de zile și afișat în Forum.

● Comițiile tribute își au originea din adunările vechi ale plebeilor (fondate în timpul conflictelor dintre patricieni și plebei, în anii 494-300 î.Hr.), ce își alegeau proprii magistrați ce reprezentau plebeii și decideau legile pentru aceștia. Legile erau extinse până la nivelul patricienilor în cazul în care erau votate de Senat. Din 287 î.Hr., deciziile plebeilor erau recunoscute și fără acordul senatorial. Comițiile tribute erau individualizate, având rolul de a alege magistrații inferiori din 104 î.Hr. 27 de triburi trase la sorți alegeau Marele Pontif. Adunările de triburi aveau atribuții juridice, dar le păstrau pentru probleme private. Convocarea triburilor era anunțată cu 17 zile înainte. Comitia adopta plebiscita-lex Hortensia, care capătă valoarea unei legi. Atribuțiile membrilor era să numere alegerea magistraților inferiori fără imperium, tribunii și edilii plebei.

Senatul roman

Prima și cea mai importantă instituție a Republicii Romane era Senatul Roman. Era principalul organism de conducere a statului. Conform istoricului Polybius, senatul dispunea de visteria statului, putea trimite soli în afara Italiei, rezolva dispute.

Conform tradiției, a fost fondat de Romulus. În Senat existau două partide neoficiale: optimații și popularii. Senatul a avut o importantă majoră, iar prestigiul său s-a format prin prisma participării instituționale a patricienilor bogați, aparținând aristocrației, și a plebeilor.[4] În epoca republicană era compus din 300 de membri, foști magistrați. În timpul dictaturilor lui Sulla și Cezar, numărul senatorilor va crește la 600-900. Sub Augustus, numărul de 600 de senatori va fi definitiv fixat.

Pentru ca un om să ajungă senator trebuia să fie cetățean roman, să aibă statutul juridic de om liber (exceptând liberții), vârsta de minim 46 de ani și onorabilitate. Treptat, vârstă legală va scădea la 30 de ani în Republica romană târzie, iar liberții vor putea intra și ei în senat, în contextul conflictelor civile și politice.

Senatorii purtau toga laticlavă - cu bandă lată de purpură, inelul de aur, pantofii "calcei", aveau un cal și locuri rezervate la spectacolele de teatru și circ.

Magistrații care dețineau "imperium" (responsabilitate) - consulii, pretorii, magisteri equitum, interrex și tribunii plebei - puteau convoca senatul. Ședințele senatoriale se desfășurau într-un "templum", un loc desemnat de magistrații care convocau senatul, fie în Curia Calabra pe Capitoliu, fie în Comitium sau în alte temple ori teatre. Ședințele durau o zi, dar se puteau prelungi.

Atribuțiile senatului erau decizionale, pregăteau ședințele comițiilor, soluționau crimele grave și împărțeau jurisdicția publică la Roma și în provincii. Pregătea ședințele, adunărilor poporului, examina proiectele de legi, administra viață religioasă (stabilea calendarul religios, jocurile, supraveghea activitatea preoților, structura panteonului, ridicarea lăcașelor de cult, raporturile dintre Roma și cultele străine). Prin "senatus-consulta", senatul dispunea de putere legislativă. Pe plan extern, senatul primea ambasadele străine, iar pe plan informal, influențau votul comițiilor.

Magistraturile

În cadrul magistraturilor republicii romane, existau două principii: anualitatea și colegialitatea. Anualitatea presupunea participarea unui număr cât mai mare de cetățeni în administrarea Romei, dar și o limitare temporală a puterii magistrale. Colegialitatea depindea de antipatia romanilor față de deținerea permanentă a puterii de către un magistrat superior, care tindea să ajungă tiran, având rolul controlului reciproc din partea participanților la o magistratură egală că prestigiu și putere. Magistrații romani se împărțeau în:

● ordinari, ce aveau un mandat doar de un an, precum consulii, editiil, pretorii, chestorii, tribunii plebei.

● extraordinari-își exercitau mandatul timp de 6 luni, precum dictatorii, magister equitum. Censorii aveau 18 luni.

Din perspectiva prestigiului, existau două categorii de magistrați-curuli: cei care ședeau

pe scaunul curul-consulii, pretorii, edilii curul, dictatorii, magister equitum; și necuruli-chestorii, edilii plebei, tribunii plebei.

Din punct de vedere al puterii deținute, erau magistrați care dețineau imperium-consulii, pretorii, dictatorii, magister equitum; și cei fără "imperium"-chestorii, censorii, edilii sau tribunii plebei. Imperium reprezenta dreptul de recrutare și comandă militară, atribuții administrative, civile și juridice. Cei care dispuneau de imperium puteau avea drept de arestare a nesupușilor și de "vocatio", dreptul de a constrânge înfățișarea acuzaților în față instanței. Puteau convoca comitia centuriada în afară Romei.

Consulii, în număr de doi, erau cei mai importanți magistrați. Erau aleși pentru un an, erau deținători de imperium, aleși de comitia centuriada. Erau aleși numai dintre patricieni, dar abia după secolul IV î.Hr., după impunerea legilor licino-sextiene, plebeii vor avea acces la consulat. Aveau atribuții juridice și civile, convocau și conduceau senatul, comițiile curiate și centuriade, dispuneau de imunitate pe timpul mandatului, coordonau strângerea impozitelor și puneau în aplicare legile votate de comiții. Recrutau și comandau o armata. Erau însoțiți de o garda de 12 lictori-purtători de fascii, se așezau

pe scaunul curul, purtau toga praetexta pe timp de pace și toga de culoare purpurie paludamentum pe timp de război.

Cenzorii, care erau doi, erau aleși pentru 18 luni, din 5 în 5 ani, desemnați de comițiile centuriade. Nu dispuneau de imperium, dar întocmeau recesamantul populației, organizau orașul, administrau parțial tezaurul public, întocmeau listele senatorilor și supravegheau moravurile. Censorii erau aleși dintre foștii consuli, despre care se credea că aveau o moralitate ireproșabilă.

Pretorul era magistrat ordinar, ales de comitia centuriada, deținea imperium, avea atribuții juridice la Roma. Supraveghea procesele și întocmea listele cu jurați. Dispunea de doi lictori la Roma și avea drept să se așeze pe scaunul curul. Din secolul III î.Hr., a apărut praetor peregrinus, însărcinat cu litigiile dintre provinciali și dispunea de 6 lictori.

Edilii, magistrați inferiori, erau de două tipuri-curuli-patricieni și plebei.

● Edilii curuli erau aleși de comițiile tribute, luau auspiciile, supravegheau festivalurile romane, activitatea edilitară și poliția orașului și supravegheau moravurile.

● Edilii plebei erau aleși prin plebiscit în cadrul comițiilor tribute, păzeau arhivele plebei, depuse în templul lui Ceres, convocau comitia tributa și supravegheau tranzacțiile comerciale ale plebeilor. Se ocupau cu aprovizionarea Romei și cultelor. Erau patru: doi edili curuli și doi curuli plebei.

Chestorii erau aleși de comitia tributa, indeplineua un pas către carieră politică și puteau accede la Senat. Aveau ca atribuții administrarea tezaurului public și supravegheau arhivele statului. Inițial erau doi, apoi erau patru, ulterior șase în Italia din secolul al III-lea î.Hr.

Tribunatul plebei, ca magistratură anuală și colegială, era o metodă de control din partea plebeior asupra consulatului. Era aleși anual dintre plebei și erau colegiali, de către comițiile tribute, având atribuții și drepturi. Persoană lor era sacrosanctă și inviolabilă la Roma, dispuneau de dreptul de intercessio-să se opună unei decizii ce contravenea intereselor plebei, aveau drept de veto și ius coercitionis-dreptul de a apară în instanța orice plebeu. Existau dezavantaje: puterea temporală anuală și limitată doar în cadrul Romei, precum și anularea competențelor lor în timpul unei dictaturi. Inițial doi, au crescut la cinci și ulterior, la 10 în secolul V î.Hr.

În timpul expansiunii romane, era nevoie de persoane care să guverneze noile provincii. Astfel, promagistratii-foști magistrați, îi înlocuiau pe magistrații în atribuțiile militare în provinciile atribuite lor. Spre sfârșitul republicii, când apăreau persoane care aveau

tendințe de a deține puterea permanent, au apărut consulatul "sine collega", dictatura sau tribunatul plebei pe viață, noi magistraturi în timpul triumviratului.

Romanii respectau două principii pentru oficialii lor: anualitatea sau durata de un an a mandatelor, și colegialitatea sau deținerea aceleiași funcții simultan de către cel puțin două persoane. Statutul suprem de consul, de exemplu, era întotdeauna deținut de două persoane în același timp, fiecare dintre ele exercitând o putere mutuală de veto asupra oricăror acțiuni ale celuilalt consul. Dacă de exemplu întreaga Armată Romană ieșea pe câmpul de luptă, era întotdeauna sub comanda celor doi consuli, care alternau zilele de comandă. Majoritatea celorlalte funcții erau deținute de mai mult de două persoane; în Republica târzie existau 8 pretori în fiecare an și 20 chestori.[5]

Dictatorii erau o excepție a anualității și colegialității, iar cenzorii doar a anualității. În vremuri de urgență militară era ales un singur dictator pentru un termen de 6 luni, pentru a deține singur comanda asupra statului roman. În mod regulat, însă nu anual, erau aleși doi cenzori: la fiecare cinci ani, pentru un mandat de 18 luni.

Coloana vertebrală a puterii militare romane era formată de către legiunile romane. Roma își folosea legiunile pentru a-și extinde granițele dincolo de malurile Tibrului, ajungând până la dominarea majorității spațiului european și mediteranean. De fiecare dată când Roma cucerea noi teritorii, zona era împărțită într-una sau mai multe provincii, fiecare aflată sub comanda unui guvernator ales de către Senat.

Instituțiile religioase

● Vestalele

Erau sub comanda regelui, iar în timpul Republicii, era sub comanda marelui Pontif, dar sub supravegherea Senatului. Erau organizate într-o serie de colegii de preoți:

● flaminii (în număr de 15, dintre care trei le dedicau cultul triadei străvechi: Jupiter-Marte-Quirinus),

● colegiul pontifilor, ● colegiul vestalelor (o slujeau pe zeiță Vestă, păzind focul sacru-simbol al vetrei

și căminului) ● colegiul salienilor (care își celebrau sărbătoriile în cinstea lui Marte) ● fețialii care desfășurau ceremoniile religioase pentru declarația de război,

aruncând cu lancea spre terenul inamicilor, și erau devotați lui Jupiter ● lupercii care în fiecare an, pe 15 februarie, celebrau purificarea și fertilizarea

cetății în față grotei de pe Palatin; ● colegiul augurilor ce studiau semnele cerești și zborul păsărilor. ● Augurii puteau întrerupe orice activitate, ședințele politice și alegerile, dacă

considerau că zeii nu sunt favorabili.

● Haruspicii interpretau organele interne ale mieilor sau vitelor sacrificate.

Funcțiile religioase erau ocupate doar de patricieni inițial, ulterior fiind gratuite și ocupate prin cooptare.

Istoria Republicii Romane: de la înființare la expansiune

Versiunea lui Livius a înființării republicii spune că fiul ultimului rege al Romei, Lucius

Tarquinius Superbus (Tarquin cel Mândru), Sextus Tarquinius, a violat o nobilă romană pe nume Lucreția.[6][7] Lucreția și-a obligat familia să acționeze, prin aceea că și-a adunat rudele masculine, le-a spus ce s-a întâmplat și apoi s-a sinucis.[8] Aceștia au fost obligați să o răzbune și au condus o răscoală prin care au expulzat din Roma casa regală (Tarquinii), aceștia găsindu-și un refugiu în Etruria.

Soțul Lucreției, Lucius Tarquinius Collatinus[9] și Lucius Junius Brutus au fost aleși primii doiconsuli, ofițerii șefi ai noii Republici. (Marcus Junius Brutus, care mai târziu avea să-l asasineze pe Gaius Iulius Cezar, a revendicat descendența sa din acest prim Brutus.)

Consulii timpurii au preluat rolurile regelui cu excepția înaltului său statut de preot în venerarea lui Jupiter Optimus Maximus la templul sacru de pe Colina Capitoliului. Pentru această îndatorire romanii au ales un Rex sacrorum[10] sau „rege al lucrurilor sfinte”. Până la sfârșitul Republicii, acuzația că un om puternic ar fi vrut să se facă rege a rămas un memento de clătinarea carierei pentru urmași (asasinii lui Iulius Cezar au spus că încercau doar să ferească Roma de reabilitarea ei ca monarhie).[11]

Patricieni și plebei

Toga era îmbrăcămintea caracteristică bărbaților cetățeni ai Romei; purtarea sa era interzisă celor ce nu erau cetățeni.

Cetățenii din Roma erau împărțiți în patricieni și plebei. Aceste două clase se moșteneau ancestral. Deși patricienii monopolizaseră toate oficiile politice și probabil majoritatea averilor în Republica timpurie, au existat și plebei avuți, menționați în diferite documente istorice. Pe de altă parte, multe familii de patricieni și-au pierdut în decursul

vremurilor atât bogăția cât și influența politică. Clasificările aveau sens predominant în funcțiile religioase, unde multe dintre posturile de preot erau sub restricția de a fi ocupate doar de patricieni.

Relația dintre plebei și patricieni s-a înăsprit. Plebeii doreau să aibă proprii magistrați, dar au fost refuzați. Între anii 494-493 î.Hr., au refuzat să se mai înroleze și s-au retras pe Aventin, sau pe Muntele sacru, pentru a clădi propria lor comunitate În contextul nefavorabil, se acceptă înființarea tribunilor plebei, ajungând la un număr de 10, care aveau influență numai în interiorul Romei, participând la ședințele senatului, exprimându-și opoziția-dreptul de vot și își apărau interesele, reprezentantul lor fiind sacră. Aveau drept de inițiativa legislativă, iar tribunii plebei erau aleși de adunările plebei, apoi de comițiile tributa. Tribunii aveau în subordine edilii și chestorii, asemenea consulilor.

Dar pentru a fixa cutumele juridice, a început un alt conflict. Magistraturile au fost suspendate în 451 î.Hr., instituindu-se o comisie de decemviri formată din 10 patricieni care conduceau cetatea și aveau că rol redactarea scrisă a legilor romane.

După terminarea mandatelor, decemvirii refuzau să predea puterea, astfel este formată o altă comisie, alcătuită din 5 patricieni și 5 plebei, care forează cele 12 pachete de legi. Legile erau redactate pe tabule de bronz și afișate în forum, făcând referire la normele procedurale de judecată, aspectele privind moștenirile, tutela, datorii, interdicția înmormântării în interiorul orașului, interdicția căsătoriei dintre patricieni și plebei. Ultima a fost abolită în 445 î.Hr., prin Lex Canuleia. Plebeii doreau să aibă accesul la magistraturi consulare prin legile licino-sextine în 367 î.Hr. Primul consul plebeu a fost numit în 343 î.Hr., atribuțiile juridice ale consulului fiind cincedate pretorului. Obțin accesul și la colegiile religioase-cel al augurilor, prin Lex Ogulnia în 300 î.Hr. Deciziile plebeilor-plebiscitele, capătă valoare ded legi prin lex Hortensia din 287 î.Hr., și au devenit obligatorii fără acceptul senatului pentru patricieni.

Începutul sfârșitului republicii romane

Succesele militare și diplomatice romane în jurul Mediteranei au avut ca rezultat noi și neobișnuite presiuni asupra structurilor vechiului oraș-stat. În timp ce conflictele dintre facțiuni deveniseră o parte tradițională a vieții romane, mizele erau acum mult mai ridicate; un guvernator provincial corupt se putea îmbogăți peste orice și-ar fi putut imagina strămoșii săi, iar un comandant militar victorios avea nevoie doar de sprijinul legiunilor sale pentru a putea conduce vaste teritorii.

Începând cu războaiele punice, economia romană a început să alunece în altă direcție, dovedindu-se mai târziu auto-distructivă. Familii puternice din Roma și-au însușit teritorii ce odată aparținuseră orașelor italiene la care s-au renunțat în favoarea lui

Hannibal în timpul războiului. Aceasta a dat startul unui proces care până la final va dezbina însăși Republica.

Armata romană din acel timp se baza pe proprietatea pământurilor: astfel, numai oamenii ce își puteau procura propriile arme și care dovedeau că dețineau pământ puteau servi în stadiul militar. Ideea era că oamenii care dețineau ferme aveau mai multe de pierdut pe câmpul de luptă și, astfel, ar fi luptat mai puternic și mai îndelungat decât mercenarii sau cei recrutați. Atât timp cât Roma avea o mare populație stabilă de tineri împroprietăriți, acest sistem a funcționat, soldații putându-se întoarce la fermelor lor să muncească când nu erau plecați în campanie. Aproape nesfârșita serie de războaie ce a urmat după cele punice a făcut însă ca armata să nu se mai poată relaxa după numai câteva luni; războaiele erau frecvente, departe de casă și, mai important decât orice, ajunseseră la punctul în care fermierii se puteau întoarce acasă doar în interval de câțiva ani. Ca rezultat, terenurile au ajuns nemuncite și înțelenite. Aceasta a forțat familiile acestora să rămână în urmă și să se împrumute pentru a cumpăra mâncare. Aceste împrumuturi s-au acumulat în sume majore prin care mulți fermieri, luptând în afară în numele Romei, au ajuns să-și piardă pământurile în fața creditorilor, care le-au consolidat înlatifundii.

Până în 133 î.Hr. problema devenise prea violentă pentru a putea fi ignorată în continuare. Însă mulți membri ai Senatului, în special patricienii și familiile vechi, aveau acum un interes serios în conservarea status quo-ului - cedarea oricărui teritoriu al lor însemna pierderea veniturilor vaste și a luxului prin care deveneau extrem de notorii încurajându-l. Mai mult, banii însemnau putere - banii cumpărau voturi, banii cumpărau imunitate de la judecată, banii puteau cumpăra orice în Republica Romană, iar fără ei nici un senator nu ar fi rezistat mult. Era o simplă amenințare la veniturile private ale Senatului. Pentru mulți era abilitatea de a candida pentru oficiu sau a urca pe scara puterii.

Așa și-au făcut apariția frații Gracchus. Tiberius Gracchus a început în 133 î.Hr., reforma în sistem pentru a permite soldaților care se întorceau din aproape constantele războaie sau îndatoriri ca garnizoană la granițele mereu crescânde ale Republicii imperiale să primească parcele de pământ, din teritoriile deținute, tehnic vorbind, de către Senat și poporul din Roma sau, cu alte cuvinte, din însuși partea statului. Însă multe dintre aceste terenuri erau chiar sursele de venit folosite de senatori pentru a se îmbogăți și orice mișcare pentru a li se lua era respinsă de puternice violențe din partea Senatului. Tiberius, pentru a-și legifera reformele, a trebuit să muncească în afara constituției Republicii. Acțiunile sale au fost etichetate ilegale. Senatul a răspuns prin masacrarea lui Gracchus și a 300 dintre adepții săi pe străzile din Roma.

Fratele său mai mic, Gaius Gracchus, a continuat eforturile reformei aproape zece ani mai târziu, promovând extinderea cetățeniei romane către toate orașele Italiei și stabilindechitatea ca o nouă forță în politica romană. Gaius, însă, a amenințat serios proprietatea Senatului, iar în rezultat Senatul a acționat împotriva sa cu forță armată, angajând mercenari cretani să-i masacreze pe el și adepții săi în timp ce retraseră pe Dealul Capitoliului și se baricadaseră înăuntru.

Marius și dictatura lui Sulla

O reacție conservativă a adus puterea înapoi Senatului, însă proasta administrare a Războiului iugurtin în 112 - 105 î.Hr. deasupra unui al doilea război al sclavilor în Sicilia a condus la câteva înfrângeri militare severe în fața triburilor germanice invadatoare precum în Bătălia de la Arausio în 105 î.Hr.. Aceste triburi amenințau să invadeze însăși Italia, însă Roma a și-a găsit salvarea în persoana lui Gaius Mariusun „novus homo“ (om nou: un om bogat, ai cărui străbuni nu s-au remarcat). Marius l-a înfrânt pe Iugurta în Africa în 105 î.Hr, câștigând și punând capăt războiului iugurtin. Aflat în campanie, însă, a aflat că a fost ales consul în „absentia“ pentru a putea combate pericolul germanic și s-a întors la Roma. A executat o reformă majoră asupra legiunilor romane. A permis recrutarea cetățenilor romani săraci și fără pământ în legiune. Alături de aceștia a mers la luptă și a fost victorios în fața invadatorilor germanici. După război, Marius a reușit să procure așezări pentru veteranii săi ca o recompensă pentru serviciile lor, însă doar înfruntând opoziție senatorială violentă. Era un semn al schimbării - trupele romane aveau de acum să fie formate aproape în întregime de către bărbați săraci, fără pământuri și slujbă care își priveau comandații ca binefăcătorii lor.

După criză, Senatul s-a dovedit încă o dată ineficient în rolul său, nereușind să rezolve nemulțumirile crescânde iscate între aliații Italiei. După asasinarea reformatorului Livius Drusus în 91 î.Hr., marea majoritate a aliaților Italiei s-au răsculat, începând Războiul social (latină:Socii - aliați). Romanii au putut încheia acest război în 88 î.Hr., doar prin oferirea cetățeniei romane tuturor italienilor locuind în sudulrâului Po.

În același timp, Mithridates al VI-a al Pontusului invada Bitinia, ultima dintre o serie de mai multe provocări în urma căreia Roma a fost forțată să acționeze. Lucius Cornelius Sulla s-a ridicat după Războiul social ca un nou om puternic de factură conservantă în Senat, servind sub Marius atât în Războiul iugurtin, cât și în campania sa împotriva triburilor germanice invadatoare, fiind singurul om dinăuntrul Romei ce l-ar fi putut provoca pe Marius însuși. Sulla a fost determinat să conducă noul război împotriva lui Mithridates și să iasă în sfârșit din umbra lui Marius.

Marius, deși îmbătrânit, voia, de asemenea, gradul de general. În final, Sulla a fost învingător și a mers să lupte împotriva lui Mithridates în Grecia, unde s-a dovedit un lider capabil și un soldat excelent, expulzându-l pe Mithridates în afara Greciei, înapoi în Asia, impunând un nou tratat de pace favorabil Romei. În timpul ce-a fost plecat, însă, Marius a făcut un pas fără precedent - a preluat controlul asupra Romei înarmând sclavi și foști-veterani, folosind forța pentru a i se acorda al șaptelea mandat în poziția de consul. S-a angrenat într-un măcel răspândit al oponenților săi, însă regimul lui nu fost unul durabil - la numai puține zile după alegerea sa murind de o hemoragie craniană masivă, în timp ce se afla în culmea puterii.

Sulla s-a întors la Roma în 83 î.Hr. pentru a se confrunta cu succesorul lui Marius, Carbo, care doar recent preluase comanda de laCinna, succesorul ales de către Marius și fost co-consul. Trupele aflate sub Carbo nu au oferit prea multă rezistență și acesta a fost înlăturat cu rapiditate, Sulla preluând controlul asupra Romei folosindu-se de propria sa armată, nu precum Marius, care folosise o forță voluntară.

Sulla s-a proclamat rapid dictator al Romei. Deși mandatul dura tehnic doar șase luni, Sulla l-a deținut timp de doi ani, folosindu-și armata pentru a menține puterea. Sulla dorea să dea timpul înapoi în vremurile de înainte de Gaius Gracchus. A curbat puterea adunărilor populare, reducând abilitatea liderilor populari de-a lucra în afara Senatului folosindu-se de sistemul curent, impunând puterea Senatului atât în deciziile judecătorești, cât și în pasarea legilor. El, însă, s-a dovedit a fi un tiran, instalând noua procedură a proscripției, prin care proprietatea unei persoane avea să fie confiscată de stat, iar protecția oferită de legi inexistentă. În alte cuvinte, era acum posibil să ucizi o persoană în afara legii, iar Sulla a creat un oficiu pentru ridicarea recompenselor pe capul oponenților care cauzau probleme. A folosit fondurile confiscate pentru a umple din nou trezoreria Romei, grav afectată de războaiele purtate în Grecia și conflictul civil din Italia. A proscris romani avuți ce vorbeau împotriva sa, chiar și unii care se aflau pur și simplu în calea lor sau aveau bogate proprietăți. Mii de aristocrați romani au fost uciși în proscrierile care au avut loc în următorii doi ani, până când Sulla s-a retras din postura de dictator în 79 î.Hr., murind la nici măcar un an mai târziu.

Deși Republica Romană a mai durat oficial încă cincizeci de ani, lupta dintre Marius și Sulla încetase adevărata libertate politică în Roma, aducând forța în procesul politic. Armatele erau acum pioni în jocul puterii politice - un general cu trupe loiale putea - și s-a întâmplat să - încalce legi, să ignore Senatul și să ceară orice dorea din partea provinciilor sale. Mai mult, dacă Senatul încerca să proscrie acești generali pentru oricare dintre păcatele lor, ei își puteau aduce trupele la Roma și puteau distruge facțiunea opoziției în oraș, arătând cu degetul către precedentul creat de Sulla. Senatul din Roma era acum doar pentru spectacol - generalii aveau acum ultimul cuvânt de spus. Consulii puteau fi aleși doar cu aprobarea generalilor de pe câmpul de luptă și

singurul ce putea contracara un posibil periculos comandant legionar era un altul de pricepere și armată similară. Și deși cu lecțiile lui Sulla și Marius învățat, Senatul din Roma s-a purtat în continuare de parcă el ar fi deținut adevărata putere în Republică - și atât timp cât trupele le-au permis să-și continue joaca, ficțiunea s-a menținut. Fără orice abilitate reală de a se apăra, Senatul a devenit mai arogant, fracționat, corupt și irațional, pecetluindu-și, în consecință, soarta.

Anii Șaptezeci și Șaizeci

Sulla, în anul care a urmat demisiei sale, în 78 î.Hr.. Pe timpul decadei anilor 70, politica a fost dominată de către optimați; cu toate acestea, constituția sullană a început să se destrame aproape imediat, puțin câte puțin.

Din 73 î.Hr. până în 71 î.Hr. Republica Romană avea să fie zguduită de către o revoltă a sclavilor condusă de Spartacus, care, conform surselor antice, era un „auxilia“ de origine tracă, dezertat din legiunile romane. Fusese capturat, pus în sclavie și antrenat ca gladiator. În 73 î.Hr., el și alți confrați s-au răzvrătit la Capua și au organizat o tabără militară pe Muntele Vezuvius. Sclavi din tot cuprinsul peninsulei italice i s-au alăturat, numărul lor ajungând în jur de 70.000. Cele mai bune legiuni romane lipseau din Italia; unele aflate în Spania sub comanda lui Gnaeus Pompeius Magnus, suprimând rebeliunea condusă de Quintus Sertorius, în timp ce altele luptau în Asia Mică sub comanda lui Lucius Licinius Lucullus împotriva lui Mithridates. Inițial, sclavii au avut un mare succes în fața legiunilor romane trimise, învingând fără oprire de-a lungul peninsulei. Însă în 71 î.Hr., Marcus Licinius Crassus a primit comanda militară și a zdrobit rebelii. Aproape 6.000 au fost crucificați, cei 10.000 de supraviețuitori care scăpaseră fiind interceptați de către Pompei în timp ce se întorcea cu armata sa din Spania. Deși Crassus a dus majoritatea greului Pompei și-a revendicat meritul pentru victorie, creând tensiune între el și Crassus.

Crassus și Pompei au candidat pentru consul în anul 70 î.Hr., ambii fiind aleși. Cei doi au petrecut majoritatea anului încercând să se depășească în extravaganța evenimentelor publice organizate. În ciuda caracterelor necooperante ale celor doi consuli, au fost adoptate două legi care înlăturau constituția lui Sulla; prima, tribunul a primit puterea de înainta legi; a doua, monopolul senatorial asupra judecăților s-a încheiat, iar calitatea de membru a fost împărțită egal între senatori, ecvestri și un grup cunoscut sub numele de „tribunii trezoreriei“.

Între timp, Lucullus lupta, chiar cu succes, împotriva lui Mithridates și a aliatului și ginerelui său,Tigranes cel Mare, regele Armeniei, dar a fost incapabil să calmeze teritoriile pe care le cucerise. În același timp, M. Antonius (tatăl lui Marc Antoniu) și Q. Caecilius Metellus încercau să înlăture ciuma de piraterie care necăjea Mediterana, cu grotească ineficiență, însă.

Datorită lipsei de succese, în 66 î.Hr., Pompei a primit o comandă militară extraordinară. Acesta a alungat pirații până în patruzecișinouă de zile și a început urmărirea lui Mithridates. Pompei i-a anihilat armata, iar Mithridates a fost un fugitiv în ultimii săi trei ani de viață. Pompei a dus până la capăt aceste succese cucerind întreaga coastă de est a Mediteranei, punând capăt dinastiei siriene Seleucid. Bogăția capătată din cuceririle sale a dublat venitul statului roman, iar Pompei l-a surclasat pe Crassus ca fiind cel mai înavuțit om din Roma.

Situația economică din Roma însăși, însă, era încă problematică. Datoriile erau probleme refractare pentru mulți, atât nobili dar și nu exclusiv. Această manta negativă a fost înlăturată de către Lucius Sergius Catilina, care a candidat pentru consul în 64 î.Hr. pentru mandatul din 63 î.Hr. sub platforma unei anulări complete a datoriilor - esențial o distribuire a bogăției. În ciuda nașterii sale sub statutul de nobil, politica sa i-a speriat pe optimați, care în schimb sprijineau un novus homo: Marcus Tullius Cicero. Cicero a fost ales la timp; Catilina a fost al treilea în lista preferințelor și a rămas în afară. El a mai candidat o dată în anul următor, însă de data aceasta a fost înfrânt și mai convingător. Atunci, alături de mai mulți senatori desfrânați, au început planificarea unui coup d’état care ar fi inclus incendierea Romei, înarmarea sclavilor și ascensiunea lui Catilina ca dictator. Cicero a aflat și a informat Senatul într-o serie de cuvântări briliante, în urma acestora acordându-i-se putere absolută („senatus consultum ultimum“) din partea Senatului pentru salvarea Republicii. A executat conspiratorii în oraș fără proces; co-consulul său, Gaius Antonius Hybrida înfrângând apoi armata lui Catilina în apropiere dePistoria. Niciunul dintre soldații lui Catilina nu a fost lăsat în viață.

Primul Triumvirat

În 62 î.Hr. Pompei s-a întors din est. Mulți senatori, în special din rândurile optimaților, s-au temut că Pompei va merge pe urmele lui Sulla și se va instaura ca dictator. În schimb, Pompei și-a demobilizat armata la ajungerea în Italia. Totuși, Senatul și-a menținut opoziția în oferirea pământurilor pentru veteranii lui Pompei și în ratificarea așezării estice a lui Pompei. În plus, Senatul îl punea acum la zid pe vechiul inamic al lui Pompei, Crassus, în încercările sale de-a câștiga puțină înțelegere din partea aliaților săi, fermierii cu taxă. Intrând acum în scena a fost un tânăr politician care din acest punct înainte avea să aibă o carieră de succes, însă nu atât de briliantă Gaius Iulius Cezar. Cezar a profitat de nemulțumirile dintre cei doi inamici ai săi, aducându-i într-o alianță degajată cunoscută ca Primul Triumvirat. În plus, a consolidat alianța sa căsătorindu-și fiica, Iulia Cezaris cu Pompei. Cei trei triumviri erau capabili de a domina politica Romei datorită influenței lor colective; primul pas a fost alegerea lui Cezar pentru consulat în 59 î.Hr..

În încercarea de a pasa legi din care atât Pompei, cât și Crassus ar fi avut de câștigat, Cezar a întâlnit o opoziție dură din partea colegului său consular conservator Marcus Calpurnius Bibulus, care s-a folosit de toate tacticile parlamentare pentru a bloca legislația. Cezar a apelat la tactica neconstituțională a violenței; Bibulus s-a aflat sub arest la domiciliu pentru majoritatea acelui an, iar Cezar a fost capabil să paseze aproape toată legislația sa. A fost numit apoi guvernator al Galiei Cisalpine și al Illyricum pentru o perioadă de cinci ani. Când guvernatorul Galiei Transalpine a murit neașteptat, Senatul a repartizat teritoriul tot lui Cezar.

Cezar și-a început slujba de guvernator în 58 î.Hr.. A început imediat o serie de campanii militare în întreaga Galie, cunoscute caRăzboaiele galice, ba chiar a avut câteva raiduri în Germania și Britania. Pe o perioadă de nouă ani a făcut ca triburile galice să se războiască între ele (divide și conduce) și a distrus toată opoziția. Aceste războaie au cauzat pierderi omenești și nu numai masive și au fost, tehnic, ilegale, considerând că Cezar și-a depășit autoritatea (care se limita la provinciile sale) în lansarea invaziilor, însă la Roma nimeni, în afară de inamicii lui din Senat, nu era interesat.

În acest timp, triumviratul de acasă necesita o relansare. În 56 î.Hr., cei trei oameni care dominaseră republica s-au întâlnit la Lucca, în provincia lui Cezar din Galia Cisalpină (cum legea interzicea unui om aflat în controlul unei armate să treacă în Italia). Cei trei triumviri au ajuns la un nou acord: Crassus și Pompei aveau să fie aleși încă o dată în poziția de consuli pentru anul 55 î.Hr.; Pompei păstra comanda legiunilor romane aflate în Spania (pe care le conducea în „absentia“), iar Crassus, dorind glorie militară pentru a se putea plasa la același nivel precum Cezar și Pompei, a primit o comandă de acest gen în est. Mandatul de guvernator al lui Cezar a fost extins pentru încă cinci ani.

În 53 î.Hr., Crassus a lansat o invazie a Imperiului Parthian (succesor al perșilor). Și-a condus armata adânc în deșert; aici, însă, legiunile romane nu erau obișnuite cu condițiile de luptă, pe când cavaleria parthiană era adepta unui astfel de climat Armata sa a fost învinsă după ce ajunsese departe în teritoriul inamic, încercuită la Bătălia de la Carrhae. Crassus însuși a fost capturat și mai târziu executat, turnându-i-se aur topit pe gât.

Moartea lui Crassus a îndepărtat o parte din balanța triumviratului; în consecință, Cezar și Pompei au început să se îndepărteze unul față de celălalt. În 52 î.Hr., Iulia a murit, mărind golul creat între cei doi. Pompei, care anterior fusese membrul senior al triumviratului și, într-adevăr, al republicii, începea să vadă autoritatea sa amenințată de acest partener junior, Cezar, ale cărui campanii în Galia îi extindeau vast prestigiul, norocul și puterea. În consecință, Pompei a început să se atașeze tot mai tare de optimați, care, la rândul lor, se opuneau lui Cezar și partidului său, populares.

În același timp, o răscoală galică unită, condusă de liderul carismatic Vercingetorix, care aproape a reușit să răstoarne prezența militară romană în Galia; însă Cezar, cu obișnuita sa viteză și briliantul mixaj al strategiei militare și cruzimii, a fost capabil să-l înfrângă pe Vercingetorix prin asaltul de la Alesia. Războaiele galice erau esențial terminate (o treime a tuturor bărbaților galici muriseră - o altă treime vândută în sclavie).

Până în 50 î.Hr. toată rezistența galică fusese înlăturată și Cezar avea o armată loială de veterani pentru a avansa în ambițiile sale militare. Cum Cezar se apropia de finalul carierei sale ca guvernator, cei mai mari lideri politici și militari ai Republicii Romane erau presați în a găsi teren comun, iar o criză creștea, dovedindu-se mai târziu ultimul cui de pe coșciugul Republicii.

Războiul civil și dictatura lui Cezar

Problema cheie era dacă Cezar va fi capabil sau nu să câștige postul de consul pentru 48 î.Hr. in absentia. Postul lui Cezar de guvernator avea să expire la finele lui 49 î.Hr., la fel ca și imunitatea sa juridiciară. Avea să fie cu siguranță acuzat de violarea constituției în perioada consulatului său din 59 î.Hr., ceea ce ar fi dus la moartea carierei sale politice sau chiar a vieții sale. Dacă i se permitea să candideze in absentia, și-ar fi putut asuma imediat consulatul, și apoi un nou mandat de guvernator, păstrându-și continuă imunitatea. Optimații se opuneau extrem de tare candidaturii lui Cezar in absentia, iar la 1 februarie 49 î.Hr., au pasat o lege prin care îl declarau pe Cezar un inamic public și îi cereau reîntoarcerea la Roma pentru a fi judecat. Pompei a primit autoritate absolută pentru a apăra Republica Romană. Aceste vești au ajuns la Cezar probabil la 10 ianuarie, tot atunci fiind datată și celebra sa vorbă: "Alea iacta est" (Zarurile sunt aruncate) - de fapt, în limba greacă, citându-l pe Menander. Cezar a trecut râul Rubicon (granița dintre Galia Cisalpină și Italia în timpul Republicii Romane) cu armata sa. Războiul civil începuse.

Conducând o armată veterană, Cezar și-a croit cu ușurință calea prin Peninsula Italiei, întâlnind o slabă rezistență din partea legiunilor de curând recrutate. Singura excepție a fost la Corfinium, unde Gnaeus Domitius Ahenobarbus a fost învins. Cezar l-a iertat, sub remarcabila sa politică de grațiere. Dorea să știe toată lumea că nu avea să devină viitorul Sulla. A luat Roma fără a întâlni opoziție, iar apoi a mărșăluit către sud pentru a încerca să-l oprească pe Pompei, care încerca să se retragă din Brundisium de-a lungul Mării Adriatice către Grecia. Cezar s-a apropiat, dar Pompei și armatele sale au scăpat în ultima clipă.

În 48 î.Hr. Pompei controla mările, iar legiunile sale le depășeau cu mult pe ale lui Cezar; însă legiunile ultimului, după zece ani de campanii riguroase deveniseră veterani experimentați. Din pricina lipsei sale de flotă, Cezar a încercat să-și solidifice controlul asupra vestului Mediteranei, notabil la Massilia și în Spania. Cele două armate s-au

întâlnit pentru prima dată în Bătălia de la Dyrrhachium, la 10 iulie, unde Pompei a înregistrat o victorie majoră. Totuși, Pompei nu a reușit să fie constant, iar Cezar și-a putut regrupa forțele și câștiga o victorie decisivă în Bătălia de la Pharsalus la 9 august. Pompei a fugit către Egipt, unde a sperat să găsească sprijin.

Cezar ajunge în Alexandria, capitala Egiptului ptolemeic, găsind grânarul Mediteranei în starea unui război civil. Agenți ai tânărului regePtolemeu al XIII-lea, îl asasinaseră pe Pompei și îi prezentaseră capul acestuia lui Cezar, crezând că acest gest îl va bucura și îl va sprijini pe Ptolemeu în lupta împotriva surorii sale, Cleopatra. A avut efectul opus. Cezar a început o legătură cu Cleopatra, iar Ptolemeu a încercat să-l distrugă pe Cezar în orașul Alexandria. O lungă bătălie, ajunsă până la urmă în afara orașului, amintită ca una dintre cele mai periculoase din cariera lui Cezar, a fost însă o victorie. Astfel Cleopatra ajunge pe tronul Egiptului alături de un alt frate, Ptolemu al XIV-lea. Mai tărziu, Cleopatra a născut fiul lui Cezar, Cezarion, întitulat Ptolemeu Cezar. Auzind de o invazie în Asia Mică condusă de către Pharnaces al II-lea al Pontusului, fiul vechiului inamic al Romei Mithridates, a avansat într-acolo în 47 î.Hr., înregistrând o victorie rapidă la Bătălia de la Zela. Atunci Cezar a pronunțat fraza ajunsă celebră mai târziu: „Veni, Vidi, Vici“ -- Am venit, am văzut, am cucerit.

În 46 î.Hr. Cezar a mers către nordul Africii pentru a se ocupa de rămășițele pro-Pompei care încercau să se regrupeze sub conducerea lui Cato cel Tânăr și a lui Titus Labienus. A întâlnit un mic pas-înapoi în Bătălia de la Ruspina înainte de a-i învinge în Bătălia de la Thapsus. Sinuciderea lui Cato i-a cauzat multă amărăciune lui Cezar. El își dorea să-l ierte pe Cato, refractarul său inamic, pentru a câștiga popularitate printr-o astfel de clemență. În 45 î.Hr., a mers în Spania și a câștigat în lupta finală împotriva trupelor pro-Pompei în îngrozitoarea Bătălie de la Munda. Spunea că înainte luptase întotdeauna pentru victorie, dar în Munda a luptat pentru viața sa. S-a întors la Roma. Avea mai puțin de un an de trăit.

Cezar a regulat foarte strâns achiziționarea grânelor subvenționate de către stat, prostituatelor și a interzis celor ce își permiteau aprovizionarea privată cu grâne de la cumpărarea sa din partea statului. A reformat calendarul, trecând de la unul lunar la calendarul solar și a oferit numele gintei sale lunii a șaptea (iulie). Acest calendar, cu mici retușuri făcute de către Octavian (care câțiva ani mai târziu a redenumit a opta lună în august, după unul dintre titlurile sale) și Papa Grigore în 1582. Schimbările și implicit, calendarul au rezistat până în zilele noastre. A reformat, de asemenea, și problema datoriilor. În același timp, a continuat să accepte imense onoruri din partea Senatului. A fost numit Pater Patriae (Părintele țării), începând purtarea îmbrăcăminții vechilor împărați romani. Aceasta a adâncit ruptura dintre Cezar și senatorii republicani aristocratici, mulți dintre cei pe care îi grațiase în timpul războiului civil.

În 45 î.Hr. a fost numit dictator pentru zece ani. Această numire a fost urmată de cea din 44 î.Hr., dictator pe viață. O dublă problema se crease; în primul rând, toată puterea politică ar fi trebuit a fi concentrată în puterile lui Cezar pe viitorul previzibil, având ca posibil efect subordonarea Senatului la dorințele sale; în al doilea rând, numai moartea lui Cezar ar fi putut pune capăt. Astfel, un grup de aproximativ 60 de senatori, conduși de către Gaius Cassius Longinus și Marcus Junius Brutus, a conspirat pentru asasinarea lui Cezar în scopul salvării republicii. Și-au îndeplinit fapta în Idele lui martie, la 15 martie, 44 î.Hr., cu trei zile înainte de plecarea lui Cezar în est pentru a apăra parthianii.

Al doilea Triumvirat și triumful lui Octavian

După asasinarea lui Cezar, prietenul și locotenentul său șef, Marcus Antonius, s-a folosit de ultimul testament al lui Cezar într-un strălucit discurs împotriva asasinilor, incitând mulțimea. Asasinii au fugit către Grecia. În testament, nepotul său Octavianus, totodată fiul adoptiv al lui Cezar, a fost numit moștenitorul său politic. Octavian s-a întors din Grecia (unde el și prietenii săi, Marcus Vipsanius Agrippa și Gaius Mecenas, ajutau la regruparea legiunilor macedonene pentru invazia planificată asupra Parției) și a strâns o mică armată din rândurile veteranilor lui Cezar. După câteva neînțelegeri inițiale, Antonius, Octavianus și Marcus Aemilius Lepidus au format al doilea Triumvirat. Puterea lor îmbinată a dat triumvirilor forță absolută. În 42 î.Hr., i-au urmărit pe asasinii lui Cezar în Grecia, unde, datorită mai ales calităților de comandant militar ale lui Antoniu, i-au înfrânt în Bătălia de la Filippi, la 23 octombrie al aceluiași an.

În 40 î.Hr., Antoniu, Octavian și Lepidus au negociat Pactul de la Brundisium. Antoniu a primit cele mai bogate provincii din răsărit: Achaeași Macedonia (în Grecia actuală), Epirus, Bithinia și Asia (în Turcia actuală), Siria, Ciprul și Cirenaica. Antoniu avea, de asemenea, avantajul strategic de a fi foarte aproape de Egipt, pe atunci cea mai mai bogată regiune mediteraneeană. De cealaltă parte, Octavian a primit provinciile romane din apus: Italia, Galia (Franța actuală) și Hispania (actualmente Spania și Portugalia). Aceste teritorii erau mai sărace, însă în mod tradițional ofereau o mai bună bază de recrutare a soldaților. Lepidus a primit mica provincie a Africa (Tunisiaactuală) pentru a o guverna. De aici înainte, lupta pentru puterea supremă se va da între Antoniu și Octavian.

În apus, Octavian și Lepidus trebuiau întâi să se ocupe de Sextus Pompeius, fiul în viață a lui Pompei, care luase controlul asupra Siciliei și desfășura operațiuni de piraterie în întreaga Mediterană, periclitând transporturile cruciale de grâne egiptene către Roma. În 36 î.Hr., Lepidus, în timp ce asedia forțele lui Sextus Pompeius în Sicilia, a ignorat ordinul lui Octavian ca nicio capitulare să nu fie permisă. Atunci Octavian a mituit legiunile lui Lepidus, iar acestea l-au părăsit. Efectul imediat a fost înlăturarea puterii militare și politice de care dispunea Lepidus.

În răsărit, Antoniu se afla în război împotriva parților. Campania lui nu a fost atât de reușită precum și-ar fi dorit, deși era mult mai reușită decât cea a lui Crassus. A început o relație amoroasă cu Cleopatra, care a dat naștere celor trei fii ai săi. În 34 î.Hr., la Donațiile din Alexandria, Antoniu a „dăruit” mult din jumătatea estică a imperiului copiilor săi și ai Cleopatrei. În Roma, acest fapt, precum și dezvăluireatestamentului lui Marc Antoniu (în care acesta își exprima dorința, devenită ulterior faimoasă, de a fi îngropat în iubita sa cetateAlexandria), au fost folosite de către Octavian într-un război de propagandă, în care îl acuza pe Antoniu că ar fi devenit „barbar” și un „sclav al Cleopatrei”, trădând astfel cauza Romei. Octavian a încercat să nu-l atace pe Antoniu direct, pentru că acesta era încă foarte popular la Roma; în schimb, întreaga vină a fost pusă pe umerii Cleopatrei.

În 31 î.Hr. a început în sfârșit războiul. Aproximativ 200 de senatori, o treime a Senatului, l-au abandonat pe Octavian pentru a-i sprijini pe Antoniu și Cleopatra. Sfâtuitorul-șef și extraordinarul lider militar al lui Octavian, Agrippa, a capturat Methone în Grecia. Marea confruntare finală a Republicii romane s-a întâmplat la 2 septembrie 31 î.Hr., în Bătălia navală de la Actium, unde flota lui Octavian aflată sub comanda lui Agrippa a înfrânt mai marea flotă a lui Antoniu și Cleopatrei; cei doi iubiți au fugit către Egipt. Datorită victoriei lui Octavian și priceputa sa folosire a propagandei, negocierii și mituririi, multe legiuni din Grecia, Asia Mică și Cyrenaica i s-au alăturat.

Octavian și-a continuat marșul în jurul Mediteranei către Egipt, primind supunerea regilor locali și a guvernatorilor romani întâlniți în cale. A ajuns în sfârșit în Egipt în 30 î.Hr., dar înainte ca Octavian să-și fi capturat inamicul principal, Antoniu s-a sinucis. Cleopatra a făcut la fel în câteva zile, în luna august.

Perioada războaielor civile se încheiase în sfârșit. De atunci înainte, nu mai rămase nimeni în Republica romană care putea și ar fi vrut să i se împotrivească lui Octavian, cum fiul adoptiv al lui Cezar a preluat controlul absolut. A desemnat guvernatori loiali lui în jumătate dintre provinciile „de frontieră“, unde era situată majoritatea legiunilor, asigurându-se astfel că nici un guvernator nu ar putea să încerce detronarea sa. De asemenea, a reorganizat Senatul, înlăturând membrii periculoși și de neîncredere și exttinzându-l prin aducerea suporterilor săi din provinciile și din afara aristocrației romane, oameni de la care se aștepta urmarea ordinelor sale. Din păcate, a lăsat majoritatea instituțiilor republicane aparent intacte, slabe ca organizare. Consulii au continuat să fie aleși, tribunii plebeilor au continuat să ofere legislație și dezbaterile încă răsunau prin Curia romană. Din păcate, Octavian influența totul și avea ultimul cuvânt de spus, dispunând de legiunile sale oricând, dacă era necesar.

Senatul roman și cetățenii romani, obosiți de războaiele civile care parcă nu se terminau niciodată și neliniștiți, erau dispuși să arunce incompetența și instabilitatea conducere a

Senatului și a adunărilor populare în schimbul voinței de fier a unui singur om care ar fi putut aduce Roma înapoi la normal. Până în 27 î.Hr. tranziția, deși subtilă și ascunsă, a fost completă; în acel an Octavian a oferit înapoi Senatului toate puterile sale extraordinare, și într-o manieră premeditată, Senatul a refuzat și l-a votat pe Octavian August sau „cel venerat“. Întotdeauna se ferea grijuliu de titlul de rex (rege) și, în schimb, a luat titlurile de princeps (primul cetățean) și imperator.

Cauzele colapsului

Într-adevăr, Republica se afla pe moarte încă din 133 î.Hr., odată cu uciderea fraților Gracchus. Moartea lor a semnalat sfârșitul dezbaterilor și procedurilor legale; din acel moment vremurile oferind puterea oricui era dispus să meargă până la capăt. Omorurile au devenit comune în timpul alegerilor, unde mase de persoane erau eliminate de către partidele de opoziție pentru a-și speria inamicii. Se acceptase, ba chiar se încurajase în unele regiuni, ca forța să fie folosită pentru „conservarea Republicii“. Senatorii care nu puteau bloca reforma legal foloseau asasinatele și delictele criminale pentru a o stopa. Reformatorii care nu-și puteau trece legile prin Senat se foloseau de nervozitatea crescândă a populației romane pentru a intimida Senatul, sau apelau la generali puternici și armatele lor pentru sprijin militar. De fiecare dată când cineva folosea violența pentru a dobândi ceva, altcineva lovea înapoi și mai tare pentru a-l contracara. Când Marius și-a folosit armata sa de gladiatori, sclavi și plebei pentru a captura Roma, Sulla a lovit folosind legiuni profesioniste. Rezultatul a fost o stabilitate pe termen scurt și slăbirea pe termen lung a structurilor guvernamentale.

Schimbarea s-a manifestat și prin punerea oamenilor înaintea Republicii - nu mai era posibil să supraviețuiești în noua lume vicioasă a politicii romane rămânând loial ideilor străbunilor. Politicienii puternici se întreceau pentru a deveni „primii între cei egali“, prin orice mijloace posibile, iar oamenii ambițioși erau ținuți în scurt de către alți competitori la fel de ambițioși. Marius și Sulla au fost primii, iar exemplul lor a dat naștere Primului Triumvirat al lui Cezar, Crassus și Pompei și celui de-al Doilea Triumvirat, compus din Octavian, Lepidus și Antoniu.

Mai mult, Senatul s-a dovedit, de multe ori, egoist, arogant, stupid și incompetent în atât de multe privințe încât populația romană nu mai avea încredere în el pentru a conduce. Când cineva provenit din rangurile lor venea și se dovedea capabil, romanii încercau să formeze o grupare prin care sperau să reînvie Republica și să readucă sens sistemului. Senatul, folosind orice mijloace, a călcat în picioare acești campioni unul câte unul, începând cu frații Gracchus. De fiecare dată când se întâmpla astfel, poporul roman devenea mai dornic de a accepta măsurile extreme pe care reformatorii trebuiau să le implementeze pentru a-și asigura legile și viața. Trecerea Rubiconului de către

Cezar a fost o trădare, dar nimănui din afara Senatului nu i-a păsat, pentru ca el promitea o adevărată schimbare într-o republică coruptă și nefuncțională.

Înăuntrul Senatului, puternicul, tradiționalistul și bogatul partid conservator se afla constant în dispută cu orice reformator de orice gen care se ivea. Frații Gracchus au lucrat în afara sistemului constituțional folosind adunările populare în locul Senatului; Marius a trebuit să lupte doar pentru a face schimbările necesare recrutării de soldați din clasele inferioare; Sulla a înspăimântat senatorii cu execuții pentru acceptarea reformelor care erau intenționate pentru conservarea puterii Senatului, iar Cezar a trebuit sa cucerească efectiv întregul teritoriu roman pentru a putea trece legi rămase restante de cel puțin un veac. Cu cât senatul lupta mai greu pentru păstrarea acelui status quo, cu atât mai dispuși erau reformatorii să continue, până când conflictul s-a sfârșit odată cu dictatura lui Cezar.

Lipsa de încredere pe care cetățenii romani o resimțeau față de Senat era evidentă în reacțiile trupelor alor căror comandanți le cereau să comită o trădare. Legiunile erau dispuse să-și urmeze comandanții pentru că nu purtau o dragoste specială Senatului, care doar refuza să le plătească și să le recunoască drepturilor lor de-a primi pământuri la întoarcerea din război. N-a existat nici-un moment în care un comandant care a cerut pornirea unui marș asupra Romei să fi fost refuzat, nici un singur moment în care legionarii să se alăture Senatului. Au ales să urmeze nume precum Sulla, Pompei și Cezar, și nu idealurile antice ale Republicii. Singurul lucru care-i ținea împreună era legătura dintre ei. Neputința Senatului de a vedea noua realitate l-a costat scump. Senatul nu a putut să se adapteze schimbării puterii structurale și, ca rezultat, a fost înlăturat de cei care au putut face acest lucru.

O parte a problemei era că guvernul Romei nu era creat pentru a conduce un imperiu. Republica era adaptată cu guvernarea unui oraș-stat, unul care, chiar și la fondarea sa, creștea în scopuri și putere, dar niciodată nu și-ar fi dorit extinderea peste barierele Italiei centrale. Când erau capturate teritorii peste mări, Republica s-a dovedit ineficientă de a le guverna. Provinciile deveniseră feude ale guvernatorilor, care au continuat în a abuza de ele și a le implica în aventuri militare fără acordul Senatului. În cele din urmă, guvernatorii se luptau chiar cu Roma când se simțeau amenințați. Nu exista sistem de contabilitate, nici o tradiție antică de a pedepsi guvernatorii corupți - problema era una nouă, iar Republica, atât de tradiționalistă, nu s-a schimbat pentru a soluționa problemele ivite. Odată ce Republica a devenit un imperiu, doar un împărat îl putea conduce eficient, nu o adunare oligarhică. Însă a fost nevoie de aproximativ un secol înainte ca acest concept să fie înțeles.

În final, eșecul Senatului de a controla generalii a cauzat un dezastru în Republică. Senatul era adesea prea dispus în a-și proteja prietenii, aliații și membrii de proscrierile

legale pentru până și cele mai evidente și extraordinare delicte și datorită acestui fapt a pierdut încrederea cetățenilor romani. Când Cezar a luat în cele din urmă în stăpânire Roma pentru el însuși, a fost întâmpinat cu aplauze, pentru că el promisese reforme pe care poporul roman le dorea încă din vremea fraților Gracchus.

Legiunile Romei au demolat fizic Republica, dar Senatul era cel care permisese o lume unde un astfel de lucru era posibil în aplauzele cetățenilor.

Marcus Tullius Cicero (n. 3 ianuarie 106 î.Hr. – d. 7 decembrie 43 î.Hr.) a fost un filozof, politician, jurist, orator, teoritician politic, consul și constituționalist roman. El a jucat un rol important în perioada de sfârșit a Republicii romane. Activitatea sa literară și politico-socială s-a concretizat în domenii atât de numeroase, încât Cicero poate fi calificat drept un om universal,homo universalis. El a fost autorul roman care a exercitat cea mai profundă influență asupra literaturii latine și s-a manifestat ca unul dintre cei mai prolifici scriitori, mai prolific chiar decât Seneca și Augustin.

Viața

Cicero s-a născut la Arpinum în Latium în data de 3 ianuarie 106 î.Hr., într-o familie de

cavaleri și notabili municipali. După ce a urmat cursurile școlare obișnuite la Arpinum, Cicero este dus la Roma de către tatăl său, pe când avea 17 ani, iar în 88 î.Hr. ascultă expunerile lui Philon din Larissa, exponent al Noii Academii și elev al lui Carneade. A debutat ca orator și avocat în 81 î.Hr. Pentru a-și desăvârși formația intelectuală, audiază la Atena prelegerile filosofilor, iar în insula Rhodos devine elevul oratorului Molon. Începe o carieră senatorială și se angajează în viața politică. În 76 î.Hr., Cicero devine quaestor, iar apoi senator. În iulie 64 î.Hr. este ales consul pentru anul 63 î.Hr. În timpul consulatului său, Cicero descoperă așa numita conjurație a lui Catilina. El va ordona arestarea și executarea complicilor lui Catilina - fapt ce atrage nemulțumirea partidei popularilor în frunte cu Caesar, care-l va urmări cu înverșunare. După 60 î.Hr., orientarea politică și existența lui Cicero intră într-o adâncă criză. Începând din martie 58 î.Hr., petrece mai mult de un an de exil înGrecia; este o perioadă foarte dificilă pentru el. După ce, în 51-50 î.Hr., fusese proconsul în Cilicia, Cicero a încercat în van să-i reconcilieze între ei pe Caesar și Pompeius, aflați acum în conflict. În cele din urmă trece de partea lui Pompeius și a optimaților republicani, însă după înfrângerea acestora, se află printre primii care se întorc în Italia și obțin iertarea din partea lui Caesar. După asasinarea lui Caesar, în care se prea poate să fi fost implicat, Cicero devine destul de rapid șeful republicanilor, sperând într-o instaurare a republicii, lucru care atunci era imposibil. A încercat să-l manipuleze pe tânărul Octavianus (viitorul împărat Augustus, 27 î.Hr.-14 d.Hr.) împotriva lui Marcus Antonius, pe care îl considera cel mai primejdios

dușman al republicii, însă fără succes. În 7 decembrie 43 î.Hr. a fost ucis chiar de către oamenii lui Marcus Antonius.

Opera

Cicero a alcătuit o operă imensă. Se pot distinge în primul rând discursurile ciceroniene

în număr de 58, care reprezintă o fericită armonizare între talentul nativ, (ingenium), cultura vastă (doctrina) și practica forului (usus forensis). Discursurile acoperă o perioadă de 38 de ani (81-43 î. Hr.) de activitate retorică pusă în slujba cetățeanului și a cetății, "de la interesul sau nevoia cărora niciodată nu m-au sustras odihna, plăcerea sau somnul" (Pro Archia poeta, VI, 12). Între aceste discursuri se disting :

● In Verrem (Împotriva lui Verres) - o serie de șapte discursuri ținute în 70 î.Hr. împotriva lui C. Verres, guvernatorul nedemn al Siciliei (73-70 î.Hr.), care era acuzat de a fi comis abuzuri foarte grave și malversațiuni în timpul guvernării Siciliei;

● se remarcă de asemenea In Catilinam (Împotriva lui Catilina, Catilinarele), poate cele mai cunoscute cuvântări ciceroniene pronunțate împotriva lui L. Sergius Catilina, după descoperirea conspirației acestuia împotriva republicii;

● celebre sunt și cele 14 discursuri pronunțate împotriva lui Marcus Antonius, In Marcum Antonium, care dorea să urmeze politica lui Caesar.

Cicero s-a remarcat și ca un teoretician al artei retorice, fiind socotit unul dintre părinții oratoriei antice. În tratatele sale, el face o incursiune în istoria oratoriei antice și o analiză a principalelor curente retorice care aveau adepți în epoca sa (aticismul și asianismul), dezbătând problema formării oratorului și a funcției sale în societate; oratorul ideal (orator summus et perfectus) este, în concepția lui, prototipul omului și cetățeanului desăvârșit, o personalitate complexă. El își materializează ideile în tratate numeroase, dintre care sunt demne de amintit:

● De oratore libri tres (Trei cărți despre orator) - tratat alcătuit în 55 î. Hr., dedicat lui Quintus, fratele său și redactat sub forma unui dialog între celebritățile forului roman Crassus și Marcus Antonius (omonim al generalului);

● Partitiones oratoriae (Diviziunea părților artei elocinței) alcătuit în 54 î.Hr., un adevărat manual de retorică în formă dialogală între Cicero-tatăl și fiul său Marcus;

● deosebit de valoroase sunt și alte două lucrări ca Brutus, scris în 46 î.Hr., în care Cicero își proclamă idealurile sale de armonizare a tuturor ideilor școlilor retorice, opunându-se curentului aticist, prea simplu și sobru, care apăruse la

Roma între 51-50 î.Hr. și tratatul Orator, unde Cicero își apără din nou idealul său retoric moderat, amenințat de influența crescândă a aticismului.

Cicero are, de asemenea, o deosebită pasiune pentru filozofie, insuflată, după propria-i

mărturie, de reprezentanții principalelor doctrine din acea vreme (epicureismul, stoicismul, neoacademismul) pe care îi audiase la Roma sau în Grecia, cu unii dintre ei păstrând relații chiar familiare (cum ar fi stoicii Diodotus și Posidonius, academicienii Philon și Antiochos).

Cicero se va dedica întru totul filozofiei după anul 56 î.Hr., când, dezamăgit de situația politică, caută un rost al existenței sale în scris, propunându-și să dea Romei o literatură filozofică proprie, în măsură să o elibereze de sub tutela spirituală a Greciei. Opera sa filozofică, chiar dacă nu reprezintă un corpus doctrinar, trebuie apreciată pentru adaptarea modelelor filozofiei grecești la spiritualitatea și mentalitatea romană și, mai ales, pentru impunerea unui limbaj filosofic latin, la crearea căruia Cicero are un merit incontestabil. Dintre lucrările sale cu caracter filosofic, merită menționate:

● De republica (Despre stat) - dialog politic pe tema celei mai bune forme de guvernare și a calităților conducătorului ideal;

● De legibus (Despre legi) - tot un dialog politic pe tema legislației și a tipului ideal de constituție;

● De natura deorum (Despre natura zeilor) - scriere pe tema existenței și esenței divinității;

● De divinatione (Despre divinație) - abordând tema divinației ca har și artă a prezicerii viitorului;

● și în sfârșit De fato (Despre destin) - o expunere asupra problemei destinului.

Cicero are și o vastă corespondență (peste 800 de scrisori) scrisă între anii 68 și 43 î.Hr.,

care este în același timp un dosar intim al scriitorului și o adevărată frescă a vieții Romei din vremea sa. Omul Cicero ni se descoperă aici cu o surprinzătoare sinceritate prin atitudinile politice și civice, prin viața zilnică din for sau din familie.

Cato cel Bătrân (Marcus Porcius Cato sau Cato maior - 234 î.Hr - 149 î.Hr.) om de stat, scriitor şi istoric, care a jucat un rol important în perioada preclasica de apogeau a Republicii romane. În 214 î.Hr este numit Tribun Militar, in 204 î.Hr. - Chestor, in 199.Hr. - Edil (Aedile), in 198 î.Hr. - Pretor in 195 î.Hr., si in sfarsit in anul 184.Hr devine Consul. Viata lui Marcus Porcius Cato, supranumit Censorul, datorita rigorii morale atestate cu prilejul exercitarii uneia dintre magistraturile pe care le-a asumat, sau cel Bătrân, cel "mai in varsta", Maior, in opozitie cu un omonim al sau din secolul I-ul î.Hr. care ii era de altfel descendent, ne este bine cunoscuta. Diverse izvoare ne-o prezinta; printre ele se remarca un dialog ciceronian si mai multe biografii, precum cele

ale lui Cornelius Nepos, Plutarh si a unui anonim, care figureaza intr-o culegere consacrata barbatilor ilustri ai Romei. Cato s-a nascut intr-o familie plebeiana de proprietari mijlocii de pamant. Supranumele de Cato este pus in legatura cu vocabulul sabin catus, "inteleptul", care i s-a acordat.

Dupa cum o declara intr-un discurs, Cato a ostenit intens in tinerete pe mica "mosie", pe care i-o lasase mostenire tatal. Dupa batalia de la Cannae (216 î.Hr.), s-a angajat ca simplu soldat in armata romana, in care s-a distins rapid, incat cu prilejul luptei de la Zama a ajuns sa detina un anumit post de comanda. În 199 î.Hr., Cato devine edil al plebei si incepe o cariera a demnitatilor, care culmineaza cu exercitarea consulatului in 195 i.Hr. Devenit adversar inversunat al Scipionilor, Cato determina in mare parte exilarea voluntara a Africanului. De asemenea Cato era ostil reformelor sociale, Censor in 184 i.Hr., Cato dobandeste o reputatie deosebita, datorita luptei acerbe pe care o initiaza impotriva luxului. Batranetea lui Cato este marcata de combaterea neinduplecata a aristocratiei deschise spre noile moravuri si de impotrivirea fata de expansiunea in Orient, de unde considera ca se importau deprinderi decadente, ostile traditiilor romane. Lupta lui Cato nu a fost Cartagina, ci cu mentalitatea cartagineza. Om politic si scriitor, Cato a fost un conservator lucid, luminat, care accepta tehnologiile noi ale vremii si le dorea pentru maretia Romei. Bun jurist, agricultor, militar si orator, Cato se opune, in numele traditiilor romane, moravurilor noi, mentalitatii aristocratilor elenizati, influentei orientale in general, considerate de el drept corupatoare. Cato isi incheia orice discurs, indiferent de tema abordata, printr-un apel la distrugerea Cartaginei: Carthago delenda est!

Cato este singurul istoric si prozator preclasic din care ni s-a conservat o opera aproape integrala. Opera literara a lui Cato a fost destul de bogata. Ea rezida in numeroase discursuri, dintre care antichitatea cunostea 150, dar noi astazi nu dispunem de fragmente decat din 80 de cuvantari. Cato a scris si precepte adresate fiului sau, cu privire la medicina, arta militara, oratorie, o monografie istorica si un tratat de agricultura.

Despre agricultura (De agri cultura)

De agricultura, cateodata mentionat si sub titlul De re rustica. Aceasta lucrare, inceputa de autor la batranete, cand depasise simtitor varsta de saptezeci de ani, constituie, mai degraba decat un tratat de agronomie, un jurnal rustic, in care autorul isi noteaza impresiile, cu scopul de a stimula gustul romanilor, indeosebi al proprietarilor mari si mijlocii de pamant, pentru cultivarea ogoarelor. in prefata, Cato precizeaza ca stramosii

11 laudau "pe un barbat bun, spunand ca e taran si bun cultivator" (De agr., praef., 2); apoi adauga ca din "tarani se ivesc si barbati foarte vigurosi si osteni foarte zelosi' (De agr. praef., 4).

De fapt la Roma in aceasta perioada literatura nera in majoritatea ei tehnica sau istorica. - apreciata, cum am aratat in introducere, tot ca sector al literaturii beletristice - a fost multa vreme axata pe tratatele de arhitectura si de economie rurala. Acest fenomen ni se pare semnificativ, deoarece romanii, pragmatici, intretineau un adevarat cult al pamantului, al hinterlandului agricol. Pentru ca ei erau de fapt esentialmente citadini, iar satele faceau parte totdeauna din sfera oraselor. Pe de alta parte, in cursul secolului al II-lea i.Hr., economia rurala se afla in plina expansiune. Grecii oferisera modelele unor tratate de agronomie, destul de specializate, in vreme ce lucrarile romanilor asupra economiei rurale erau indeosebi destinate consultarii cotidiene de catre cei interesati ti aveau deci aplicatii practice toarte clare.

Elogiul agriculturii, inchipuit ca testament spiritual al stramosilor, formeaza motivul generator al intregului text. Dar mesajul catonian este intors spre necesitati practice, spre obtinerea celui mai bun randament agricol. Sau, altfel spus, acest mesaj, bazat pe experienta personala a autorului, presupune o psihologie de om de afaceri, conservator, dar lucid, atent la nevoile cele mai pragmatice.

Originile (Origines)

Dar Cato a fost si primul istoriograf roman de limba latina dedicat monografiei istorice. Cato a alcatuit, in sapte carti, monografia "Originile", Origines, in principiu consacrata obarsiei asezarilor si populatiilor italice. Din aceasta monografie ni s-au pastrat relativ numeroase fragmente.

De fapt titlul este valid mai ales pentru primele trei carti, redactate catre 168 i.Hr. si publicate ca o prima transa a monografiei. Ele trateaza despre fundarile oraselor italice si abunda in explicatii etnologice. Emerg preocupari clare pentru evidentierea identitatilor romana si italica. Cartea a patra inaugureaza a doua sectiune a monografiei, debutand de altfel cu o noua prefata. insa in aceasta sectiune cercetatorii moderni au deslusit doua compartimente, rezervate primul cartilor a patra si a cincea si al doilea cartilor a sasea si a saptea. intreaga sectiune secunda a fost publicata in 149 i.Hr. Nici in aceasta sectiune nu s-a operat cu metodele istoriei panoramice, deoarece Cato a continuat sa procedeze "pe alese" si sa conceapa expansiunea romana ca rodul si prelungirea virtutilor fondatorilor. in aceasta sectiune, Cato prezinta al doilea razboi

punic si alte campanii militare romane pana la cea intreprinsa de Servius Sulpicius Galba in Hispania.

In realitate "pamantul italic", terra Italia, constituie structura generatoare a Originilor. Patriotismul italic vibrant anima intensiv textul catonian; dar, fara indoiala, Roma constituie centrul Italiei indragite de Cato. in acest mod Cato raspunde orizontului de asteptare al proprietarilor italici si romani, legati de "obiceiul stramosilor", mos maiorum, de traditiile austere. Istoricul se opune nobililor, nu fiindca erau aristocrati, ci intrucat unii dintre ei se transformasera in purtatorii de cuvant ai moravurilor elenizante, care, printre altele, preconizau la Roma acceptarea puterii sau macar influentei exercitate de anumite personalitati ilustre. Cato militeaza asadar pentru concordia sociala, insa si pentru un republicanism consecvent, total. Eroul sau aproape mitic este Republica, de fapt terra Italia, organizata de ea. De aceea, cand relateaza campaniile militare romane, Cato nu mentioneaza numele nici unui general roman. in Originile nu apar decat doua nume proprii: cel al elefantului Syrius si al unui tribun militar, un simplu ofiter, Caedicius. Adevaratul erou, adevaratul cuceritor este poporul Italiei si mai ales al Romei, incat generalii nu sunt decat slujitorii lui.

In acelasi timp, Cato se invedereaza, cum am aratat, ca primul istoric roman, care introduce discursul personajelor ca procedeu caracteristic istoriografiei latine. Practica un stil sobru, sever, elevat, insa intemeiat pe o sintaxa arhaica. Vocabularul sau este de asemenea arhaizant, dar recurge la anumite ornamente retorice si imprumuta unele cuvinte din lexicul poetilor, in special din cel al lui Ennius. Ca toti arhaizantii, Cato apeleaza frecvent la asonante si la aliteratii. Si in Originile Cato repeta anumite cuvinte si utilizeaza parataxa, desi in masura mai redusa decat alti arhaizanti. Este evident ca prozatorul asuma gustul asprimii, asimetriei si ingrosarii duetului liniar, acuzarii unor detalii9. Ceea ce il inscrie pe o directie limpede expresionista, cea practicata de curentul Naevius-Plaut-Cato-Accius.

Alte opere

Este posibil ca Despre agricultura sa fi fost conceputa ca parte integranta a unei enciclopedii destinate fiului autorului. Oricum in fragmente din preceptele adresate fiului Marcus" apar idei interesante si revelatoare pentru mentalitatea lui Cato. intr-un asemenea fragment, Cato interzice consultarea medicilor greci, care ii considera barbari pe romani APLIN., Nat. Hist., 29, 7). in sfarsit, intr-un fragment celebru, Cato defineste astfel oratorul: "oratorul este, fiule Marcus, un barbat bun, priceput sa vorbeasca"8. De asemenea a ramas ilustra exortatia lui Cato de a se acorda prioritate absoluta subiectului, materiei si nu stilului: "stapaneste subiectul, vorbele vor urma", rem tene,

uerba sequentur. Vigoarea incisiva caracterizeaza si discursurile lui Cato sau fragmentele ramase din ele. in aceste fragmente, mesajul masiv, percutant, este promovat intr-un stil care incepe sa asume subordonarea, sa diminueze utilizarea Juxtapunerii, a parataxei.

Concluzii despre Cato

Autorul Originilor constituie asadar o personalitate complexa si pregnanta. Om politic si scriitor, Cato ni se dezvaluie ca un conservator lucid, am spune luminat, care accepta tehnologiile noi ale vremii si exalta nu numai Roma, ci si intreaga Italie. Bun jurist, agricultor, militar si orator, Cato se opune, in numele traditiilor strabune, nu numai reformelor sociale, ci si moravurilor noi, mentalitatii Scipionilor si aristocratilor eienizanti, influentei grecesti in general, considerate de el drept corupatoare. Desigur prozatorul blameaza Grecia elenistica si nu vechea Sparta. De asemenea el este un republican consecvent, nu numai fanatic, ci si feroce. Scriitor arhaizant, stangaci, putin rudimentar, Cato se declara preocupat exclusiv de substanta mesajului. Cato cel Batran sau Maior a devenit ulterior pentru romani simbolul autoritatii elevate, vechilor mentalitati, cateodata chiar al unui conservatorim arhaic. Dar in acest caz a intervenit un metatext care a ocultat luciditatea catoniana. Cu toate astea Cato a fost intotdeauna respectat de romani si de alte popoare.