RELIGIOZITATEA ORIENTULUI APROPIATÎN EPOCA PRE-MOZAICĂ –

O ABORDARE DIN PERSPECTIVĂ BIBLICĂ

INTRODUCERE GENERALĂ

Lucrarea de față își propune să trateze religiozitatea din Orientul Apropiat în epoca pre-mozaică, religiozitate abordată din perspectivă biblică. Fundamentaţi pe Sfintele Scripturi, vom trece în revistă istoria, cultura şi civilizaţiile edificate de populaţiilor din Orientul Apropiat Antic (O.A.A.), vom baleia creaţiile lor literare şi artistice şi, mai ales, vom evidenţia credinţele şi comportamentele lor mito-magice și/sau religioase, în perioadele „preistorică” (10.000 – 3.500 î.e.n.), pre-avrahamică (3.500 – 2.000 î.e.n.), patriarhală (2.000 – 1.600 î.e.n.) şi pre-mozaică (1.600 – 1.450 î.e.n.). Respectiva lucrare va ajuta la o mai bună cunoaştere a religiozităţii populațiilor din întregul Orient Apropiat până la apariţia lui Moise şi va facilita o mai bună înţelegere a cadrului dării Torei (matan Torah) pe Muntele Sinai (aproximativ anii 1445 î.e.n.) şi a receptării sale de către poporul evreu.

Altfel spus, prin studiul de faţă construim capul unui pod care ne va duce spre un spaţiu geografic, istoric, cultural şi civilizaţional total diferit de cadrul în care noi, europenii postmoderni, ne trăim vieţile, dar, pentru cei care doresc să cunoască mai bine Torah, Învăţătura dumnezeiască revelată impropriu denumită „Lege”, această trecere a punţii este absolut necesară şi obligatorie: când poporul evreu a primit Torah ca teofanie supremă, israeliţii nu trăiau – şi nu trăiseră – într-un vid cultural1. Dimpotrivă, la darea Legii în cadrul sinaitic trecuseră deja câteva sute de ani de când poporul evreu interacţiona cu marile civilizaţii din Orientul Apropiat Antic şi gândirea sa fusese înrâurită, mai mult sau mai puţin, de convingerile şi comportamentele religioase ale altor populaţii.

După cum spune Biblia, întemeietorul etniei evreieşti a fost Avraham, un semit din Sumer. Acesta, precum şi patriarhii Iţhak şi Yaakov, au încheiat cu Dumnezeu legăminte date în contextul istoric şi cultural canaanean; ulterior, prin Iosif, evreii au ajuns să vieţuiască în Egipt, super-puterea militară a acelor vremuri, de unde au ieşit prin intervenţia divină săvârşită prin Moise, mijlocitorul. În cadrul ambiental sinaitic, poporul evreu a beneficiat de o teofanie absolut grandioasă, dar şechinah, slava vizibilă care umplea locul atunci şi acolo, a fost retrasă de pe Pământ. Astăzi există o altă slavă, o teofanie grandioasă, Torah, care este expresia caracterului sfânt al Celui Veşnic. Darea Legii (matan Torah) pe Muntele Sinai a fost o grandioasă teofanie, o manifestare istorică unică, obiectivă, făcută în faţa poporului evreu şi a elementelor ieşite din Egipt împreună cu acesta. Toţi oamenii care au trăit după această teofanie n-au mai avut 1 The Oxford History of the Biblical World (Michael D. Coogan, ed.), Oxford University Press, New York, USA, 2001, p. 20.

1

posibilitatea de a asista la ea, dar astăzi, în mod subiectiv şi personal, fiecare om poate avea acces la dreptarul aceleiaşi Legi date atunci. Acest fapt îl atestă şi apostolul Petru:

15 Mă voi strădui deci să vă fac să păstraţi în amintire aceste lucruri şi după plecarea mea. 16 Căci v-am făcut cunoscută puterea şi venirea Domnului nostru Isus Cristos, nu urmând nişte mituri alcătuite cu îndemânare, ci noi am fost martori oculari ai măreţiei Lui. 17 El a primit onoare şi slavă de la Dumnezeu Tatăl, atunci când, din slava sublimă, I s-a adresat un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în Care-Mi găsesc plăcerea!“2 18 Noi înşine am auzit acest glas adresându-se din cer, în timp ce eram cu El pe muntele cel sfânt. 19 Şi avem, de asemenea, mesajul profetic demn de încredere, la care bine faceţi că luaţi aminte, 3 pentru că este ca o lampă care luminează într-un loc întunecos, până când zorii şi steaua de dimineaţă vor răsări în inimile voastre. 20 Înainte de toate, trebuie să ştiţi că nici o profeţie din Scriptură nu s-a născut din propria imaginaţie4 a cuiva. 21 Căci nici o profeţie n-a fost adusă vreodată prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, conduşi de Duhul Sfânt.

A doua epistolă a apostolului Petru, 1:15-21.5

Altfel spus, apostolul Petru ne împărtăşeşte că el a avut privilegiul unic de a asista la o teofanie-cristofanie, dar el însuşi afirmă că existenţa mesajului profetic al Tanakh-ului, adică al corpus-ului de cărţi denumite – impropriu – Vechiul Testament, este la fel de importantă, o teofanie dintr-o categorie unică, aceea a Revelaţiei scrise.

Aşadar, atât Avraham, cât și Ițhak, Yaakov, Iosif și Moise au trăit în culturile vremurilor lor, fiecare încadrat într-un anumit Sitz im Leben, și vorbirea lui Dumnezeu cu ei s-a făcut şi în moduri definite de cadrul cultural. În consecinţă, după ce vom desluşi câteva dintre formele culturale şi religioase ale civilizaţiilor edificate în „Semiluna fertilă”, vom beneficia de aportul unui termen de comparaţie care ne va facilita înţelegerea Legii şi a întregului mesaj al Torei.

În plus, comprehensiunea rădăcinilor religiozităţii omenirii, ale istoriei civilizaţiei, și mai ales ale închinăciunii, atât în forma sa corectă, poruncită de Dumnezeu, cât şi în manifestările sale păgâne, va mai atrage după sine un beneficiu: se va constitui într-o cheie de lectură a prezentului, întrucât seva rădăcinilor s-a perpetuat şi a ajuns să hrănească şi să influenţeze contemporaneitatea… Să citim cum grano salis spusele lui Mircea Eliade:

Un număr considerabil de figuri supranaturale şi episoade mitologice, pe care le vom întâlni in tradiţiile religioase ulterioare, reprezintă foarte probabil „descoperiri” ale epocilor de piatră.6

Profesorii Alexandru Stan şi Remus Rus au aceeaşi convingere:

2 1:17. A se vedea Evanghelia după Matei, 17:5, Marcu, 9:7, Luca, 9:35 şi notele. N. tr.3 Sublinierea noastră.4 1:20 Sau: interpretare. N. tr.5 Versiunea Noua Traducere Română a Bibliei, disponibilă pe http://www.bibleserver.com6 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, „De la epoca de piatră la misterele de la Eleusis”, edit. Universitas, Chişinău, Moldova, 1992, trad. C. Baltag, p. 35.

2

…S-a observat că multe credinţe şi practici religioase întâlnite în religiile antice sau moderne au rădăcini adânci care se regăsesc în epoca paleolitică. De aceea credem util ca studiul religiilor să înceapă cu o scurtă incursiune în această epocă, fundamentală de altfel pentru înţelegerea religiei.7

Pentru o receptare cât mai corectă a acestei lucrări, este util să emitem câteva consideraţii şi să facem câteva precizări.

Mai întâi, în lumea academică discuțiile despre un subiect sau altul pornesc de la existenţa unor date obiective, cuantificabile – este mai ales cazul ştiinţelor nomotetice. În cazul ştiinţelor ideografice, unde lucrurile sunt mult mai alunecoase, oamenii de ştiinţă pornesc discuţia (vorbim în mod foarte teoretic), de la existenţa şi analiza datelor, dar fiecare dintre ei trece aceste date prin prisma sa subiectivă, filosofică, şi prin grila sa interpretativă. Omul de știință emite teorii, mai mult sau mai puţin articulate şi coerente, care sunt mai mult sau mai puţin acceptate de către comunitatea ştiinţifică.

Cu toate acestea în cadrul acestei lumi academice există un anumit consens (tacit): o dată ce proponentul unei anumite teorii se situează pe baze explicit iudeo-creştine, de foarte multe ori el este ostracizat, iar descoperirile sale contestate şi ridiculizate.

Aici facem prima precizare: autorul lucrării de faţă nu nutreşte ambiţia de a fi acceptat de către comunitatea academică, şi nici măcar de cea extrem de insignifiantă numeric a oamenilor de ştiinţă neo-evanghelici.8 Vom prezenta descoperiri şi date, mai ales vizavi de perioada începuturilor, de primordii, dar punctul nostru de pornire, de continuare şi de final este Biblia, nu aprobarea vreunei autorităţii exterioare ei, nici măcar a raţiunii omeneşti9, aşa cum ne îndeamnă Sfintele Scripturi:

4 (…) armele noastre de luptă nu sunt fireşti, ci sunt armele puternice ale lui Dumnezeu, prin care dărâmăm fortăreţe. Noi răsturnăm argumentele 5 şi orice înălţime semeaţă care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu, şi orice gând îl facem sclav ascultării de Cristos.

A doua epistolă a lui Pavel către corinteni, 10:4,5.10

Aşadar, într-adevăr, vom prezenta descoperiri făcute şi vom furniza fapte, dar nu ne vom simţi vulnerabili atunci când nu le putem înfăţişa, atât timp cât Sfintele Scripturi au ceva de spus despre un lucru sau altul.

Ca o prelungire a acestor afirmaţii, trebuie să spunem că, în scurgerea vremurilor, în discuțiile purtate despre religiozitate s-a pornit de la existenţa datelor şi fiecare cercetător a emis teorii în conformitate cu prisma sa filosofică şi cu grila sa interpretativă, teorii mai mult sau mai

7 Pr. conf. dr. Alexandru Stan, prof. dr. Remus Rus, Istoria religiilor, EIBMBOR, Bucureşti, 1991.8 Exemplul cel mai cunoscut de savant neo-evanghelic este creaţionistul Henry M. Morris, autor al câtorva cărţi despre „începuturile lumii”, de genul Creaţionismul ştiinţific sau Bazele biblice ale ştiinţei moderne, traduse de Societatea Misionară Română.9 O poziţie oarecum similară este adoptată de către ieromonah Serafim Rose, în Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, edit. Sophia, Bucureşti, trad. C. Făgeţan, p. 18.10 Versiunea Noua Traducere Română a Bibliei, disponibilă pe http://www.bibleserver.com

3

puţin articulate şi coerente; cele mai multe dintre acestea au fost exact aşa cum le spune numele, adică „teorii” (vorbind peiorativ).

A doua precizare este legată de faptul că perioada care ni se aşterne la picioare este aceea prea puţin desluşită, a originii civilizaţiei. Însă, întrucât obiectul nostru principal de studiu este religiozitatea oamenilor din Orientul Apropiat Antic (O.A.A.) din perioada „preistorică” și până la cea mozaică, achiziţiile care caracterizează preistoria în trecerea sa spre istorie, şi anume agricultura, creşterea animalelor, ceramica, metalurgia şi apariţia oraşelor11 vor fi amintite, dar nu vom insista asupra lor.

A treia precizare absolut semnificativă pentru înţelegerea acestei lucrări se referă la conţinutul conceptual al termenului „religiozitate”, pe care noi îl vom defini după cum urmează:

RELIGIOZITATE = ANSAMBLUL TRĂIRILOR INTERIOARE TRANSCENDENTE, MISTICE, ALE OAMENILOR, TRĂIRI CARE SE EXPRIMĂ ÎN COMPORTAMENTE „RELIGIOASE”.12

Aceste comportamente religioase sunt de trei tipuri:1. Tipul teoretic:

A. Istorisirea unor povestiri;B. Elaborarea unor concepte, credinţe, doctrine, dogme despre zeităţi şi viaţa după

moarte;C. Reverenţa faţă de anumite simboluri;

2. Tipul practic: instituirea unor moduri de adorare sau chiar a unui cult;3. Tipul social: constituirea unor grupări şi asociaţii de cult.13

A patra precizare se referă la faptul că gândirea pre-mozaicilor era totalmente străină de compartimentarea vieţii în „sectorul sacru” şi în „sectorul profan”, aşa cum se întâmplă modernilor – mai ales creştini, care, de pildă, divid săptămâna în 6 zile profane, de lucru, şi una sacră, sau au un anumit comportament în biserică şi un altul, diferit, la locul de muncă sau în societate. Gândirea anticilor din Orientul Apropiat, chiar în perioadele cele mai timpurii, era caracterizată de omologie, ei aveau o conştiinţă a unităţii lumii, pe care o învesteau cu sacralitate în ansamblul său, despre care vom vorbi mai târziu.

A cincea precizare este legată de modurile întrebuinţate pentru a ajunge să cunoaştem religiozitatea despre care vorbim. Am fi dorit să cercetăm terenul din punct de vedere arheologic, să recurgem la ajutorul istoricilor şi să studiem descoperirile prin intermediul lentilei mitologice a antropologiei culturale. Vom baleia izvoare nescrise (artefacte de genul obiectelor ceramice, armelor, monedelor, podoabelor, a materialelor şi decoraţiunilor folosite în construcţii – acestea fiind izvoare directe), şi vom trece cu vederea peste izvoare scrise (tăbliţe, inscripţii, liste de regi, 11 Henry M. Morris, Bazele biblice ale ştiinţei moderne, Societatea Misionară Română, Wheaton, Illinois, USA, 1993, trad. L. Cotrău, p. 423.12 În legătură cu conceptul „religie”, împărtăşim lamentaţia eruditului istoric al religiilor Mircea Eliade, care deplângea faptul că „Este regretabil că nu dispunem de un cuvânt mai precis…” Mircea Eliade, Nostalgia originilor, edit. HUMANITAS, Bucureşti, 1994, trad. C. Baltag, p. 5.13 Joachim Wach, Sociologia religiei, Polirom, Iaşi, 1997, trad. Fl. Iorga, studiu introductiv Nicu Gavriluţă, pp. 48-54, afirmaţie reiterată de Joseph Mitsuo Kitagawa, În căutarea unităţii – Istoria religioasă a omenirii, Ed. HUMANITAS, Bucureşti, 1994, trad. Claudia Dumitriu, p. 119.

4

papirusuri, manuscrise, documente oficiale, izvoare narative, cronici care se referă la o categorie socială, un popor, o religie sau o ţară) care sunt izvoare indirecte, fiindu-ne mijlocite de aportul autorului. Aceste tipuri de izvoare sunt complementare, cele scrise trebuind să fie confruntate cu cele nescrise şi cu evenimentele efective. Izvoarele indirecte ne vor oferi informaţii asupra unei perioade din care informaţiile scrise lipsesc sau sunt contradictorii.14 Şi vom face toate aceasta, dar nu atât de extensiv şi nici de intensiv pe cât am fi dorit, pe alocuri ne vom mărgini doar să menţionăm textele sacre reprezentative.

A şasea precizare vizează studierea efectivă a religiozităţii. Deşi ne-am străduit să studiem structurat, uneori (fapt inevitabil) elementele studiate s-au suprapus. Pattern-ul utilizat a fost următorul:

A. Zei:1. Teogonie sau teologie;2. Funcţiile zeilor;

B. Cosmologie:1. Cosmogonie;2. Funcţiile Cosmosului;

C. Antropologie:1. Antropogonie;2. Alcătuirea şi statutul omului;3. Rolurile şi funcţiile omului;4. Sufletul (sau „spiritul”, „dublul”), moartea şi viaţa de apoi, cultul morţilor;

D. Forme doxologice:1. Locaşurile de cult, ca axis mundi sau „centrul lumii”: altare, totemuri, capele,

temple, tabernacole;2. Sacerdoţiul sau preoţia;3. Ritualuri:

a. Jertfe: sacrificii, ofrande, libaţii;b. Purificări:c. Liturghii;d. Rugăciuni;e. Muzică sacră: imnuri, etc

4. Alimentaţie pură ritualic;5. Praznice: sărbători şi festivităţi;6. Divinaţia (aflarea voii zeilor) şi magia.

A şaptea precizare este făcută vizavi de cronologie: metoda de datare elaborată de profesorul american Libby se bazează pe ritmul de degradare a carbonului radioactiv – C14, care analizează perioade de timp de până la anul 20.000 î.e.n. Însă trebuie să reţinem faptul că, deşi profesorului Libby i s-a decernat premiul Nobel pentru descoperirea acestei metode, ea este departe de a fi precisă! De exemplu, în cartea Originea omului, destinul omului15, profesorul A.E. 14 Desigur, aceste informaţii sunt mult mai puţin explicite şi, deci, mai discutabile.

15 A.E. Wilder-Smith, Originea omului, destinul omului. Nu sunt specificate editura, oraşul, ţara, anul. Traducătorul a fost, probabil, Doru Motz.

5

Wilder-Smith a semnalat neajunsuri majore ale acestei metode de datare, care de cele mai multe ori aproximează şi are nevoie de alte sisteme auxiliare. De-asemenea, savantul creaţionist Henry M. Morris16 atrage atenţia asupra limitelor acestui sistem de datare. (Recomandăm cordial cititorilor noştri să lectureze cărţile acestui erudit.)

Însă, deşi au contestat principiile de datare cu C1417, profesorii Wilder-Smith şi Morris nu au propus în loc un alt sistem, astfel încât, de dragul orientării cronologice, vom prelua date dependente de savanți care au recurs la principiul datării cu C14, la care au adăugat folosirea stratigrafiei și a principiului tipologiei. Cum scria Anton Dumitriu, abordând sintagma „răsturnarea valorilor”, emisă de Oswald Spengler în Untergang des Abendlandes:

O criză însă nu poate fi o simplă răsturnare de valori; ea constă, în primul rând, în faptul – şi aici este gravitatea – că se înlătură valori care au avut o circulaţie, fără a fi înlocuite cu altele.18

Şi un ultim cuvânt: istoria şi religiozitatea străveche pot fi prezentate fie mai jovial, fie sobru, conform stilului funcţional ştiinţific. Înainte de a trece la fapte prezentate în stilul funcţional ştiinţific şi riguros, vom face o schiţă jovială a sa. Aşadar, să purcedem la drum prin preistorie…

Tribul nostru, întemeiat recent după coborârea din arca părintelui Noe, umblă cât e ziulica de mare după de-ale gurii: membrii săi vânează, pescuiesc, culeg roade crescute sălbatic… Facem şi noi la fel o vreme, până ne dumirim că s-a cam împuţinat vânatul, aşa că ne sedentarizăm: ne aciuăm într-o peşteră, ai cărei pereţi îi vom picta în culori diferite şi cu contururi variate de animale sălbatice, că încă nu s-a inventat tapetul. Pe când ieşim afară, în recunoaşterea locurilor, dăm peste agricultură, care se voia descoperită… De uimire, rostim „cuţu, cuţu!” şi ne trezim că am domesticit nişte căţei care se jucau prin preajmă. La întoarcerea spre peşteră, descâlcim nişte oi din scaieţii în care s-au prins şi, cu un drum, le domesticim şi pe ele…

O nelinişte tehnică nu ne dă pace, aşa că inventăm roata, ca să producem oale şi ulcele… Scăpăm din mână roata olarului şi ea se rostogoleşte pe jos, aşa că îi facem şi un car şi, sătui de meleagurile astea, ne pogorâm cu carul, cu turmele și câinii spre miazăzi, spre ţinutul Sumer, căruia unii îi spun Şinear.

Pe drum, găsim două fluvii. Unul e la soare-răsare şi-l numim Tigru; celălalt este la soare-apune: îl denumim Eufrat… Şi, dacă tot am poposit aici, ne-apucăm să inventăm irigaţiile, ca să facem câmpia asta mai mănoasă.

Pe tot parcursul drumeţiei noastre, simţim înlăuntrul nostru un fior: e nevoia de închinăciune, aşa că ne uităm cu luare aminte la felurile în care se închină cei din preajma noastră: figurine şi statuete sculptate… Puţin mai departe vedem o activitate susţinută şi ne apropiem, curioşi: nişte indivizi bărboşi rosteau comenzi pentru ridicarea unor temple, apoi pentru edificarea unor zigurate imense… La sfârşit, ei invocă ceva zeităţi, încurajaţi de nişte tipi înarmaţi şi periculoşi… Măi să fie, tocmai am fost martorii oculari ai întemeierii regalităţii şi a

16 Henry M. Morris, op. cit., loc. cit.17 Vezi şi Henry M. Morris, op. cit., pp. 426-439, precum şi „Apendicele” de la p. 453.18 Anton Dumitriu, Culturi eleate şi culturi heracleitice, ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1987, p. 14.

6

sacerdoţiului… Nu ne amestecăm prea mult în treburile lor; nu ştim de ce, dar nu credem că sunt mai mulţi zei, trebuie să fie altfel…

Nişte fermieri şi-au adus recolta la templu şi insistă să facem ceva cu ea; ce să facem?... Tu te uiţi la coşuri, iei două bucăţi de lut umed, le modelezi în formă de tăbliţe, iei un beţişor şi tragi nişte linii rebusistice pe o tăbliţă şi aceleaşi linii pe cealaltă tăbliţă… Dai primului fermier una dintre tăbliţe şi zici: „Asta-i chitanţa de donaţie făcută templului…”

Eu exclam: „Minunat, tocmai ai inventat scrierea!” Şi tu-mi răspunzi: „Ei, nu-i mare scofală… Mai încolo, voi inventa şi copiatorul, şi apoi computerul, ca să păstrez socotelile pe el… Dar acum am senzaţia că devin primul birocrat din istorie, şi sentimentul nu e plăcut, aşa că hai să plecăm de-aici!”

Apoi, prin anul 2.000 înaintea erei noastre (sau înaintea erei altora?...), ne ridicăm ochii spre orizont: de ce se ridică atâta praf?... Ce să fie oare?...

O caravană se apropie de noi. Dăm bineţe călătorilor, după obicei, apoi întrebăm căpetenia lor încotro călătoresc. El ne spune că se numeşte Avram, fiul lui Terah, că este un semit care locuia confortabil în belşugul cetăţii-stat Ur din Şinear şi că YHWH, un zeu nevăzut şi exclusivist, i-a poruncit să părăsească cetatea şi sistemul religios al acelor vremuri… Îl întrebăm dacă ne putem alătura caravanei sale, iar el, foarte ospitalier, porunceşte unor slugi să dea jos calabalâcul de pe două dintre cămilele sale, şi ne pofteşte să drumeţim împreună cu el spre Haran, Canaan, Egipt şi înapoi spre Canaan.

Vedem împreună locuri noi, aşezări care nu seamănă cu ale noastre, obiceiuri neînţelese de oamenii moderni, şi dăm o atenţie sporită credinţelor şi comportamentelor mitice, magice şi religioase…

Seceta şi foamea ne dau ghes, aşa că ne pogorâm iarăşi în ţinutul Egiptului, împreună cu Yaakov, nepotul lui Avraham, şi casa lui, şi ne facem locuinţă în ţinutul Goşen, unde ne păstorim liniştiţi turmele şi sporim periculos de mult demografia ţării gazdă.

Faraonul ne ia robi, aşa că noi strigăm spre YHWH, la care se închinau patriarhii şi vedem cum acest zeu nevăzut ne trimite un evreu de-al nostru, pe Moșe care încearcă să-l convingă pe faraon, rudă apropiată și fost coleg de academie regală, să ne lase să ieșim din țară.

Încrezându-se în zeii săi, Faraonul se încăpățânează să ne ţină robi şi-L provoacă pe YHWH, iar Acesta, prin plăgi, înfrânge, rând pe rând, zeităţile egiptenilor.

Mai apoi, Zeul israeliţilor ne cere să jertfim un miel, să ungem uşorii uşii cu sângele lui, să mâncăm Paştele şi azimile în grabă şi să ieşim din Miţrayim. Acest Zeu Însuşi ne călăuzeşte prin Moşe să trecem Marea Roşie şi ne aduce la Muntele Sinai unde, într-o privelişte care ne îngrozeşte, dă legi, porunci şi orânduieli. Aici, mai mult ca în timpul bătăliei zeilor din Egipt, primim învăţături adânci, care ne arată desluşit că Zeul straniu şi nevăzut al israeliţilor este adevăratul Făcător, Stăpân şi Zeu vrednic de închinăciunea noastră…

„Am păcătuit!”, strigăm noi mai pe urmă dimpreună cu poporul evreu… şi suntem pedepsiţi să rătăcim în pustia Sin timp de 40 de ani…

Îndurăm pedeapsa, moare o generaţie, dar se ridică alta şi începem să ne îndreptăm spre Canaan, ţinutul făgăduinţei dumnezeieşti.

7

Înainte de a intra în ţară facem un popas pentru a-l auzi pe Moşe, cu care am umblat o bucată bună de vreme: Stăpânul i-a poruncit să repete Legea în auzul urechilor noastre… Să-l auzim şi noi, cu nădejdea că repetarea ei va fi spre îmbunarea, şi nu spre înrăirea noastră…

** *

PARTEA I

8

RELIGIOZITATEA ORIENTULUI APROPIATÎN EPOCA PREISTORICĂ

CAPITOLUL I

SEMILUNA FERTILĂ

I. AREALUL GEOGRAFIC

Vorbind grosso modo, Orientul Apropiat era situat între Golful Persic, Marea Mediterană şi Marea Caspică şi poate fi împărţit în trei regiuni majore: „Semiluna fertilă”, imensul deşert sirian, situat la sud de Semilună şi care nu prezintă interes pentru studiul nostru, şi Mesopotamia, aflată la sud şi sud-vest de izohieta de 200 mm precipitaţii medii anuale, care defineşte Semiluna.

Imagine preluată de pe http://studylight.org/se/maps/view.cgi?js=yes&number=002

Regiunea la care se referă sintagma „Semiluna fertilă” constă dintr-o fâşie imensă de pământ, care are o formă semilunară; colţul sud-vestic al Semilunii este mărginit de Peninsula Sinai, podul terestru care face legătura cu Africa, apoi ea are ca graniţă naturală vestică Marea

9

Mediterană şi ocupă Levantul, deci coasta siro-palestiniană, după care se întinde spre terenul muntos al regiunii turceşti Anatolia, situată în Asia Mică, cu Munţii Taurus şi Antitaurus. „Semiluna” trece apoi spre nordul Mesopotamiei, având mai la nord Kurdistanul şi Armenia, pentru ca după aceea să se arcuiască, la est de fluviul Tigru, acceptând mărginirea impusă de şirul Munţilor Zagros din vestul Persiei, Iranul de astăzi. La sudul Semilunii se întind deşerturile enorme ale Arabiei.

Geografia şi ştiinţele sale auxiliare ne spun că regiunea Semilunii era fertilă ca rezultat al faptului că, întrucât era plasată în cadrul izohietei de 200 mm precipitaţii medii anuale – şi pe alocuri chiar 250 mm – avea o climă suficient de caldă pentru a permite plantelor agricole să se dezvolte abundent.

În zona tropicală şi subtropicală fauna şi mai ales vegetaţia abundentă au constituit condiţiile cele mai favorabile locuirii umane…19

Regiunea Mesopotamia, născătoarea de civilizaţii şi imperii, se află în sud-estul „Semilunii fertile” şi nu se încadrează în importanta izohietă menţionată mai sus, dar beneficiază de aportul vital al fluviilor Eufrat (în vest) şi Tigru (în est). Numele „Mesopotamia” provine din doi termeni greceşti, mesos, „între”, şi potamos, „râu”, desemnând „Ţara dintre râuri”. Desigur, această denumire grecească i-a fost dată după timpul împăratului Alexandru cel Mare, şi pentru geografii imperiilor elenist şi roman el indica pământul aflat între meandrele fluviilor sus-menţionate. Mesopotamia antică nu includea regiunile muntoase de la nord şi est, acolo unde se află izvoarele fluviilor respective, şi cu atât mai puţin vastul deşert siro-arab din sud-vest. Partea de nord a Mesopotamiei era desemnată de către evrei drept Aram-Naharayim, adică „Siria celor două râuri”20, care includea cea mai mare parte din întinderea teritorială a Imperiului Asirian antic. Spre sudul Aram-Naharayim-ului se întindeau luncile ţinutului care ulterior a ajuns să fie cunoscut sub numele de Babilonia. Trebuie reţinut faptul că în timpul mileniului al V-lea î.e.n., Mesopotamia, valea dintre cele două fluvii, Tigru şi Eufrat, nici măcar nu era locuită, după cum ne spune Emil Condurachi.21

În decursul timpului, după cum vom vedea, oamenii au făcut sisteme de irigaţii, fapt care a generat mai multe rezultate: prosperitate economică; creștere demografică; o coeziune socială bazată mai degrabă pe relaţii de vecinătate decât pe orânduirea gentilică; apariţia aşezărilor urbane şi a civilizaţiilor antice, precum şi a primelor imperii; apariția unui panteon religios având drept căpetenie un zeu sau o triadă de zeităţi.

II. „PREISTORIA” SEMILUNII FERTILE

Din punct de vedere ştiinţific, preistoria este o noţiune largă care înglobează perioada trăită de omenire de la apariţia sa până la apariţia scrisului (cca. 3.300 – 3.100 î.e.n.), care a făcut

19 Alexandru Diaconescu, Mari civilizaţii ale Orientului antic, edit. Accent, Cluj-Napoca, 2001, p. 19.20 Genesa, 24:10.21 Acad. Emil Condurachi, în „Introducerea” pe care o face cărţii Istoria începe la Sumer, de Samuel Noah Kramer, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, trad. C. Sabin, p. 8.

10

posibilă consemnarea listelor de regi, a evenimentelor istorice, şi până la apariţia oraşelor, despre care vom vorbi puţin mai jos.

Aici facem o oprire scurtă, din două motive:1. Dacă inventarea scrisului este unul din cele două elemente majore care determină

sfârşitul preistoriei, atunci avem o dilemă: este foarte posibil ca scrisul să nu fi apărut prin anii 3.300 î.e.n., ci mult înainte de acest moment. Sfintele Scripturi spun că Dumnezeu a făcut ca viețuitoarele să treacă prin fața lui Adam, ca într-o defilare colosală, iar el le-a dat nume22. O asemenea capacitate mintală, care i-a permis să inventeze nume pentru mii şi mii de specii de mamifere, de peşti, de păsări şi de insecte este pur şi simplu uluitoare. Incontestabil, după căderea în păcat această capacitate a fost grav avariată, dar a mai păstrat unele vestigii, şi este foarte probabil că i-ar fi îngăduit cu uşurinţă, lui Adam sau urmaşilor săi direcţi, să inventeze scrisul. 23 Păstrând în memorie acest detaliu, acum ne mulțumim să spunem că vom reveni asupra acestui subiect, dar până atunci nu vom vorbi despre preistorie, ci despre „preistorie”.

2. Fiind creat de Dumnezeu „după chipul şi asemănarea Sa24”, omul nu este o maimuţă evoluată25. Pentru o periodizare simplificată cu care vom opera în cadrul acestei lucrări, acceptăm termenul de „preistorie”, dar nu-l vom confunda cu cel de „primitivism”.

Să revenim la antropogeneză : potrivit Bibliei, Dumnezeu a creat în conformitate cu principiul antropic, principiu care stabileşte că toate lucrurile create trebuiau să fie benefice apariţiei şi existenţei omului. După ce l-a creat pe om şi a plăsmuit-o pe femeie (Genesa, 1:26 – 2:25), Dumnezeu i-a pus în Grădina Eden, despre care Sfintele Scripturi spun că ar fi unicul centru genic. După catastrofa produsă de Potop, este imposibil de localizat geografic şi nici nu ar fi necesar. Cu toate acestea, Grădina Eden era amplasată în Orientul Apropiat.

După Căderea în păcat, Adam şi Eva, proto-părinţii omenirii, au fost izgoniţi din Eden, dar apoi au preferat să nu umple faţa Pământului, cum li se poruncise (Genesa, 1:28), ci s-au sedentarizat, au întemeiat aşezări stabile, au început să cultive plante agricole, s-au înmulţit şi au trecut la procesul de edificare a civilizaţiei. Termenul latin civis înseamnă tocmai „oraş”, deci prin „civilizaţie” înţelegem aşezări urbane, care diferă de sate nu prin numărul de locuitori, ci prin faptul că în cadrul lor există un anumit nivel de dezvoltare socială, administraţie, economie, o sferă a serviciilor, o organizare şi o guvernanţă legală, politică, religioasă. Cain a fost primul care a întemeiat un oraş-cetate:

17 Cain a cunoscut-o pe soţia sa, iar ea a rămas însărcinată şi l-a născut pe Enoh. Cain a construit o cetate şi a numit-o Enoh, după numele fiului său.

Genesa, 4:17.26

22 Genesa, 2:19,20.23 A se vedea expunerea făcută de Henry H. Halley în Manual biblic, edit. Door of Hope, trad. D. Motz, ediţia a XXIV-a, a 23-a apariţie, 1972, oraşul şi ţara editurii neprecizate, pp. 44-55.24 Genesa, 1:26,27.25 Continuăm să aşteptăm cu interes descoperirea „verigii-lipsă” care va demonstra fără putinţă de tăgadă momentul în care o primată a devenit om…26 Noua Traducere Română, disponibilă pe http://www.bibleserver.com

11

Crâmpeiele de informaţie pe care le avem cu privire la ante-diluvieni şi la nivelul lor de cultură şi civilizaţie sunt extrem de puţine şi de opace: se ştie că a existat o populaţie ante-diluviană nu numai din sursa biblică, ci şi din peşterile identificate lângă Nazaret, unde au fost descoperite schelete umane, precum și a „cimitirului” de 10 persoane din Muntele Carmel27. Este posibil ca, din punct de vedere cultural, respectiva populaţie să fi făcut parte din civilizaţia Ubaid.

Al doilea crâmpei de informaţie este reprezentat de existenţa unui document denumit Listele regilor sumerieni, unde scrie despre domnii fabulos de lungi ale unor regi care au domnit 67 de sars28 înainte de un mare Potop. Probabil că se face referire la Potopul biblic.

În orice caz, din cauza păcătoşeniei oamenilor, Elohim a decis să-i pedepsească prin trimiterea unui potop cataclismic, salvându-l doar pe Noe şi familia sa extinsă, formată din soţia sa, fiii lor şi soţiile acestora. Astfel a murit populaţia proto-sumeriană, care În timpul Potopului despre care vorbim, descris în Genesa, capitolele 6-8, Noe şi familia sa extinsă, mişpachah, au fost adăpostiţi de Dumnezeu fiind închişi într-o arcă pe care o construiseră ei.

Reconstrucţia arcei în mărime naturală, imagine preluată de pe http://www.pbase.com/paulthedane/image/78108238

După Potop, supravieţuitorii au ieşit din această arcă ce ajunsese pe lanţul muntos Ararat, aflat în estul regiunii turceşti Anatolia.

27 Sălăşluirea în peşteri oferea oamenilor adăpost de fiarele sălbăticite, dar peşterile erau utilizate şi ca locuri de îngropare ale membrilor răposaţi.28 Adică 241.200 de ani.

12

Muntele Ararat, imagine preluată de pehttp://en.wikipedia.org/wiki/Mount_Ararat

Coborând din arcă, Noe şi familia lui s-au răspândit, ajungând în alte arealuri şi populând Pământul.29Nu vom insista asupra acestui subiect, Internetul oferă din abundenţă resurse pentru studiu, ne vom mulţumi să facem câteva referiri la zona Orientului Apropiat şi re-popularea sa.

Mai întâi de toate, precizăm că în textul sacru al Tanakh-ului (Vechiul Testament) numele Sumer, de care ne vom ocupa extensiv, nu figurează, dar „Șinear” din Genesa, 10:10, Isaia, 11:11 și Zaharia, 5:11 se referă la această regiune, la fel ca și „Caldeea” din Ieremia, 50:10 și Ezechiel, 16:29.

Capitolul 10 din cartea Genesa, aşa-numita „Tabelă a neamurilor”, vorbeşte despre aceasta; noi îl vom fragmenta din motive care vor fi lesne identificate ulterior30:

29 Genesa, 9:18,19. Aşadar, afirmaţia „Semiluna fertilă este leagănul civilizației omenești”, este, mai întâi de toate, biblică, şi abia apoi ştiinţifică.30 Noua Traducere Română, disponibilă pe http://www.bibleserver.com

13

1 Aceasta este genealogia31 fiilor lui Noe – Sem, Ham şi Iafet – şi aceştia au fost fiii care li s-au născut după potop. 2 Fiii32 lui Iafet au fost: Gomer, Magog, Madai, Iavan, Tubal, Meşek şi Tiras. 3 Fiii lui Gomer au fost: Aşchenaz, Rifat şi Togarma. 4 Fiii lui Iavan au fost: Elişa, Tarşiş, Chitim şi Dodanim33. 5 Din aceştia s-au răspândit în teritoriile lor neamurile de pe coastă, fiecare neam având limba lui şi fiind organizat pe clanuri în propriul său teritoriu.13 Din Miţrayim provin ludiţii, anamiţii, lehabiţii, naftuhiţii, 14 patrusiţii, casluhiţii şi caftoriţii; din casluhiţi provin filistenii. 15 Lui Canaan i s-a născut Sidon, întâiul său născut, şi Het; 16 din el provin şi iebusiţii, amoriţii, ghirgasiţii, 17 hiviţii, archiţii, siniţii, 18 arvadiţii, ţemariţii şi hamatiţii. După aceea clanurile canaaniţilor s-au răspândit, 19 iar hotarele lor se întindeau de la Sidon spre Gherar, până la Gaza şi apoi spre Sodoma, Gomora, Adma şi Ţeboim, până la Laşa. 20 Aceştia au fost urmaşii lui Ham, potrivit clanurilor lor, după limbile lor, în ţările şi în cadrul neamurilor lor. 21 I s-au născut fii şi lui Sem, fratele mai mare al lui Iafet34; Sem a fost strămoşul tuturor fiilor lui Eber. 22 Fiii lui Sem au fost: Elam, Asur, Arpahşad, Lud şi Aram. 23 Fiii lui Aram au fost: Uţ, Hul, Gheter şi Maş35. 24 Lui Arpahşad i s-a născut Şelah, iar lui Şelah36 i s-a născut Eber. 25 Lui Eber i s-au născut doi fii: numele unuia era Peleg37, pentru că în timpul vieţii lui a fost împărţit pământul, iar numele fratelui său era Ioktan. 26 Lui Ioktan i s-au născut Almodad, Şelef, Haţar-Mavet, Iarah, 27 Hadoram, Uzal, Dikla, 28 Obal, Abimael, Şeba, 29 Ofir, Havila şi Iobab. Toţi aceştia au fost fiii lui Ioktan. 30 Regiunea în care locuiau se întindea de la Meşa spre Sefar, muntele de la răsărit. 31 Aceştia au fost urmaşii lui Sem, potrivit clanurilor lor, după limbile lor, în ţările şi în cadrul neamurilor lor. 32 Acestea au fost clanurile fiilor lui Noe, potrivit urmaşilor lor, în cadrul neamurilor lor; din ei s-au răspândit neamurile pe pământ, după potop.

Genesa, 10:1-5,13-32.Să inserăm şi versetele 6-12 din acest capitol:

6 Fiii lui Ham au fost: Cuş, Miţrayim38, Put şi Canaan.

31 10:1 Vezi nota de la 2:4. N. tr.32 10:2 Fiii poate însemna aici descendenţi sau chiar neamuri (şi în vs. 3, 4, 6, 7, 20-23, 29, 31).33 10:4 Cele mai multe mss ale TM; unele mss ale TM, PentSam, LXX şi 1 Cron. 1:7: Rodanim.34 10:21 Sau: Sem, al cărui frate mai mare era Iafet.35 10:23 TM; LXX şi 1 Cron. 1:17: Meşek.36 10:24 TM; LXX: Lui Arfaxad i s-a născut Cainan, iar lui Cainan…37 10:25 Peleg înseamnă împărţire.38 10:6Miţrayim înseamnă Două Egipturi, probabil cu referire la Egiptul de Sus şi cel de Jos; şi în v. 13.

14

7 Fiii lui Cuş au fost: Seba, Havila, Sabta, Rama şi Sabteca. Fiii lui Rama au fost: Şeba şi Dedan. 8 Lui Cuş39 i s-a născut Nimrod; acesta a ajuns un om puternic pe pământ. 9 El a fost un vânător puternic înaintea Domnului; de aceea se spune: „Ca Nimrod, vânător puternic înaintea Domnului.“ 10 Primele centre ale regatului său au fost: Babel, Erec, Akkad şi Calne40, în ţara Şinar. 11 Din acea ţară, el s-a dus în Asur41 şi a construit Ninive, Rehobot-Ir, Calah 12 şi Resen, care este între Ninive şi Calah; aceasta este cetatea cea mare.

Imagine preluată de pe http://www.bibliotecapleyades.net/sitchin/sitchinbooks03_03a.htm

Lumea ştiinţifică nu poate stabili provenienţa sumerienilor, emiţând ipoteza că ar fi venit de undeva, din estul zonei. În conformitate cu Genesa, capitolele 10 şi 11, ipoteza pe care o emite autorul acestor rânduri este aceea că, cel mai probabil, sumerienii erau hamiţi.

În altă ordine de idei, din punct de vedere antropologic, este foarte probabil că trăsăturile lui Noe au fost singularizate şi adâncite în fiecare dintre copiii săi: Iafet a moştenit caracteristicile care au dus la apariţia rasei albe, Sem a avut copii ale căror caracteristici care pot fi regăsite între evrei şi arabi, precum şi rasa galbenă, iar Ham a fost progenitorul rasei negre; este foarte probabil că, de pildă, Cuş a fost negru: în definitiv, el a dat numele său Etiopiei, o ţară de negri. Acum putem pricepe mai bine întrebarea retorică a lui Ieremia: „Poate un etiopian să-şi schimbe pielea?...”, mai ales dacă ne aducem aminte că, în original, etiopianul era scris „cuşi”. În 39 10:8 Nu acelaşi cu cel din vs. 6-7; probabil strămoşul cassiţilor, în Mesopotamia (vezi Gen. 2:13).40 10:10 Babilonia.41 10:11 Asiria.

15

consecinţă, şi Nimrod, vânătorul puternic, trebuie să fi fost negru, iar sumerienii se denumeau „oameni cu capetele negre”.

După descoperirile ştiinţifice recente privitoare la rolul ADN-ului, nu mai este greu de crezut pentru nimeni faptul că Ham era negru iar Iafet, fratele său era alb. Inserăm mai jos o imagine a patru fraţi, două perechi de gemeni, şi în fiecare pereche de gemeni unul este alb iar celălalt are pielea măslinie.

Imagine preluată de pe http://www.soundchristian.com/man/

Textul biblic de mai sus aminteşte, în treacăt despre Nimrod, războinicul puternic, marele tiran hamit descendent din Cuş. Fondând în Sumer aşezările Babel, Erec (sumerianul Uruk), Agade (Akkadu) şi Calneh, el a întemeiat astfel o formaţiune pre-statală semnificativă! Aici au avut loc evenimentele din capitolele 10-11 din Genesa, inclusiv construirea blasfemiatoare a turnului Babel şi confuzia limbilor. Vom trata mai târziu despre religiozitatea sumerienilor.

A. MEZOLITICUL TÂRZIU: 12.500 – 9.500 î.e.n.

1. Economia mezoliticuluiIstoricii consideră că mezoliticul a început prin anii 20.000 î.e.n., când oamenii aveau o

economie de tip „prădalnic”, fiind definiţi ocupaţional: ei vânau, pescuiau, culegeau, manifestau interes pentru descoperirea materiilor prime şi pentru confecţionarea uneltelor. După datele de astăzi, agricultura, la fel şi domesticirea animalelor, ar fi apărut prin anii 9.000 î.e.n.:

În mezolitic, când principala formă de economie pare să fie vânatul, apare domesticirea animalelor şi descoperirea valorii alimentare a cerealelor sălbatice. (…) Mezoliticul este asociat cu mai multe descoperiri importante: arcul, funia, năvodul, barca.42

42 Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, Dicţionar al religiilor, edit. HUMANITAS, Bucureşti, 1993, trad. C. Baltag. Cap. 26: „Religiile din preistorie”, p. 242. Vezi cam acelaşi citat în Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase,

16

Istoricii vorbesc despre „cultura natufiană”, apărută chiar la sfârşitul pleistocenului – în timpul căreia ar fi avut loc trecerea spre agricultură. Numele culturii natufiene provine de la localitatea Wadi-en-Natuf, iar cultura în sine cunoaşte o fază timpurie (12.500 – 10.000 î.e.n.) şi o fază târzie (10.000 – 9.500 î.e.n., aşezarea Mureybet). În Levant, adică în Siria şi Palestina, au fost descoperite numeroase localităţi aparţinând acestei perioade, aşezări stabile de oameni sedentarizaţi, care aparţin acestei culturi.

Din punct de vedere antropologic, natufienii aparţineau probabil trunchiului semito-hamit, aveau constituţii suple, iar înălţimea lor depăşea puţin 155 cm.

Istoricii mai spun și faptul că natufienii țineau încă de economia „prădalnică”, lucru pe care-l vom discuta mai jos.

2. Artă și religiozitateÎn natufian exista şi o industrie de prelucrare a oaselor în cârlige şi harpoane, unelte

penetrante. Pe plan artistic, natufienii fasonau oasele animale, sculptau figurine mici. Mircea Eliade comentează:

Spre deosebire de schematismul geometric specific desenelor şi picturilor mezoliticului european, arta natufienilor este naturalistă: s-au scos la lumina zilei mici sculpturi de animale şi figurine umane, adesea în postură erotică (…). Simbolismul sexual al pilonilor sculptaţi în formă de falus este atât de „evident” că nu poţi să te îndoieşti de semnificaţia lor magico-religioasă.43

„Amanţii din Ain Sakhri”.

p. 29.43 Ibid., pp. 33,34.

17

http://www.britishmuseum.org/explore/highlights/highlight_objects/pe_prb/p/ ain_sakhri_ lovers_figurine.aspx

În sud-estul Turciei, la Göbekli Tepe44, a fost descoperit un sanctuar ridicat prin anii 9.000 î.e.n. Situl arheologic de-aici, „Catedrala de pe deal”, este în plină cercetare şi s-a descoperit mai puţin de 5% din el, dar animalele sculptate pe monoliţii de-aici (vulpi, lei, scorpioni, şerpi, vite) par să facă parte dintr-un sistem de simboluri sacre.

În lumea academică există o multitudine de teorii emise cu privire la incapacitatea „primitivilor” de a elabora religii coerente. În funcţie de descoperirile care se vor face la acest sit este foarte posibil ca aceste teorii să fie răsturnate.

http://en.wikipedia.org/wiki/Göbekli_Tepe

În legătură cu credinţele religioase din mezolitic, Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu opinează: „…Religia are în centrul său zeiţe, urmaşe ale acelor Venera steatopige din paleolitic. S-au regăsit statuete în săpăturile de la Hacilar, Çatal-Hüyük45, Ierihon (în jurul anilor 7.000 î.Hr.) (...) Zeiţele sunt deseori reprezentate ca femei-pasăre sau şarpe, au un posterior dezvoltat (pe care sunt adesea figurate testicule în statuete falice) şi au ca însoţitori diverse animale ca

44 A se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/Göbekli_Tepe şi http://www.ancient.eu.com/article/234/45 Vizavi de această aşezare, prof. Alexandru Diaconescu ne spune în opera citată, la pagina 26, că la începutul mileniului al VII-lea î.e.n., aici exista civilizaţie agricolă, după cum arată descoperirile făcute în tell-ul de 500 x 300 m şi înalt de 17,5 m. Au fost descoperite 13 niveluri de locuire, aşezarea a atins până la 13 ha şi a durat până către 4.500 a. Chr. În cursul săpăturilor s-au găsit dovezi de cultură a grâului, orzului, lintei şi mărului.

18

taurul, ursul, ţapul, cerbul, broasca ţestoasă, broasca râioasă etc.”46 Vom dezbate mai jos această afirmaţie, încadrată în contextul său.

Venus din Willendorf, imagine preluată de pe http://en.wikipedia.org/wiki/Mother_Goddess

Pe lângă figurinele feminine, în locuinţele din Natuf, ca decoraţii interioare, apar bucranii (capete de tauri), coarne de auroci (strămoşii vitelor). Acestea sunt reprezentări care, amintind de falusuri, ţin de cultul fertilităţii masculine.

46 Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, op. cit., loc. cit., pp. 241-243.

19

Bucraniihttp://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/9/95/Ankara_Muzeum_B20-08.jpg

Mircea Eliade mai consemnează:

Mai puţin evidentă este importanţa activităţii imaginare declanşate de intimitatea cu diferite modalităţi ale materiei. Lucrând cu un silex sau cu un ac primitiv, legând piei de animale sau panouri de lemn, pregătind o undiţă sau un vârf de săgeată, modelând o statuetă în lut, imaginaţia decelează analogii nebănuite intre diferite niveluri ale realului: uneltele şi obiectele sunt încărcate de nenumărate simbolisme, lumea lucrului — microuniversul care confiscă atenţia meşteşugarului timp îndelungat — devine un centru misterios şi sacru, bogat în semnificaţii.Lumea imaginară creată şi continuu îmbogăţită prin contactul cu materia se lasă cu greu surprinsă din creaţiile figurative sau geometrice ale diferitelor culturi preistorice. Dar ea ne este accesibilă şi din experienţele propriei noastre imaginaţii. Mai ales această continuitate la nivelul activităţii imaginare ne poate permite să „înţelegem” existenţa oamenilor trăind in acele epoci îndepărtate. Dar activitatea imaginară a omului preistoric, spre deosebire de aceea a oamenilor din societăţile moderne, era înzestrată cu o dimensiune mitologică.47

Vizavi de religiozitatea celor care au trăit în natufian, precizăm faptul că ei practicau două tipuri de înmormântări: unul dintre tipuri era îngroparea craniilor, iar celălalt era înhumarea întregului corp, într-o poziţie ghemuită, cu genunchii traşi sub bărbie şi cu mâinile încrucişate peste piept, o poziţie foetală, aşa cum erau înhumaţi şi morţii din Egiptul pre-dinastic.

Puţin mai jos vom prezenta mai jos concepţia noastră privitoare la aceste tipuri de înmormântări.

Deşi nu se încadrează neapărat în sfera intereselor noastre, ne îndreptăm acum atenția asupra descoperirii focului şi inventării uneltelor.

În paleolitic omul a descoperit focul: mai întâi a descoperit focul natural, iar apoi l-a produs şi artificial. Acest fapt a determinat schimbări esenţiale şi imediate: a îmbunătăţit capacitatea de apărare a omului, în special faţă de animale, dar i-a permis şi prepararea hranei prin frigere şi coacere; mai târziu, în neolitic, omul va putea să şi fiarbă hrana.

Un alt beneficiu adus de foc este acela că a permis iluminarea locuinţei (în peşteră şi nu numai), şi a sporit capacitatea de rezistenţă la condiţiile de mediu (frig). Din neolitic, va fi întrebuinţat la arderea lutului, iar apoi în metalurgie.

Gabriel Stan şi Victoriana Boşcăneanu au schiţat foarte bine traseul inventării uneltelor:

Dintr-o zonă de economie la alta, omul şi-a dovedit capacitatea de dezvoltare printr-o serie de invenţii şi descoperiri care i-au marcat definitiv evoluţia:a) Inventarea uneltei, care a presupus:

1. preconceperea formei anterior operaţiei de prelucrare a nucleului;2. alegerea materiei prime;3. organizarea exploatării unor depozite de silex;4. distribuţia sa, posibil prin schimb, la mare distanţă;5. controlul şi organizarea operaţiei de debitaj;

47 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, p. 35.

20

6. stocarea materiei primei;b) tehnica elaborării uneltei: cioplirea, în paleolitic; şlefuirea, în neolitic (de la care derivă şi denumirile celor două epoci ale pietrei);c) trecerea de la uneltele universale (cu funcţii multiple: tăiat, despicat, răzuit, din protopaleolitic şi paleoliticul inferior) la uneltele monofuncţionale (un început de specializare, din paleoliticul mijlociu şi mai ales din paleoliticul superior – răzuitoare, dăltiţe, vârfuri);d) din mezolitic, specializării şi diversificării li se adaugă o nouă invenţie: „piesa de schimb standard”, care este microburin-ul: criteriul calificării câştigă preponderenţă în raport cu cel al abilităţii native;e) din neolitic, o dată cu tehnica şlefuirii se realizează, ca invenţie, toporul şlefuit cu gaură de înmănuşare şi unelte noi, legate de cultivarea plantelor;f) inventarea plugului, în neoliticul final, care este asociat cu primele mijloace de transport cu roată şi tracţiune animală; folosit pe scară largă încă din Hallstadt, plugul cunoaşte din La Tène introducerea brăzdarului din metal.Acestor invenţii li se adaugă altele, nu mai puţin importante: inventarea curselor şi capcanelor, încă din paleolitic; uneltele specializate pentru pescuit şi vânat, arcul şi săgeata, din mezolitic; invenţiile legate de arta focului, din neolitic, ceramica, metalurgia aramei şi plumbului, dar şi roata şi carul, roata olarului, arhitectura monumentală; mijloacele de transport pe apă (monoxila, din mezolitic, căreia i se adaugă, în zonele riverane, barca cu vâsle; posibil, din neolitic, bărci sau corăbii, evident de mic tonaj…

B. TRANZIŢIA SPRE NEOLITIC

Pentru a înţelege mai bine tranziţia spre neolitic, vom reda o cronologie a preistoriei Orientului Apropiat48:

Data înaintea erei noastre

Levant Anatolia Nordul Mesopotamiei

Sudul Mesopotamiei

9.500

Proto-neolitic (PPN A49)

8.700

Neolitic pre-ceramic(PPN B – C)

Neolitic pre-ceramic

(PPN B – C)

7.000

Neolitic ceramic Proto-Hassuna

48 Apud Marc Van De Mieroop, A History of the Ancient Near East, ca. 3000 - 323 BC , Blackwell Publishing, Oxford, UK, second edition, 2007, p. 14. Datele cronologice sunt aproximative.49 PPNA provine din englezescul Pre-Pottery Neolithic A, adică „neolitic pre-ceramic A”.

21

6.500 Çatal-Hüyük

Amuq B Hassuna/ Samarra

6.000

Halaf Halaf Halaf Ubaid timpuriu

5.500

5.000

4.500 Ubaid Ubaid Ubaid Ubaid târziu

4.000 Uruk timpuriu

Chalcolitic

3.500 Uruk Uruk târziu

Care sunt trăsăturile caracteristice ale acestor culturi despre care vom vorbi pe mai larg mai jos? Pentru a da un răspuns aceste interogaţii, vom face apel la cuvintele lui Marc Van De Mieroop:

Cele mai remarcabile aspecte ale acestor culturi sunt vasta lor răspândire geografică şi contactele la mare distanţă. Reţinând faptul că acestea erau comunităţi mici a căror organizare nu o depăşea pe cea sătească, răspândirea unei acumulări culturale ca şi cea de la Halaf din Zagrosul central şi până la coasta mediteraneeană este uluitoare. Există rămăşiţe limitate şi diferenţele locale sunt estompate, dar aspectele rămăşiţelor materiale ale Halaf-ului sunt cât se poate de specifice, cum ar fi planul de construcţie unic al caselor sale care iese în evidenţă ca element distinctiv al acestei culturi. În acelaşi timp, observăm că materialele de lux erau obţinute din regiuni foarte îndepărtate. De exemplu, obsidianul se putea procura în mod natural numai din Anatolia centrală, dar el se găseşte în situri pretutindeni în Orientul Apropiat. Succesul aşezării Çatal-Hüyük, un sit mare din Anatolia centrală, care a existat de prin 7.200 până prin 6.000, este considerat adesea ca fiind rezultat din negoţul său cu această rocă vulcanică. Tot din regiuni îndepărtate se obţineau şi bunuri de un prestigiu mai redus. Ceramica de Ubaid din sudul Mesopotamiei a fost descoperită de-a lungul Golfului Persic în zone atât de sudice cum ar fi Oman, iar savanţii au interpretat aceasta ca fiind rămăşiţe ale unor expediţii de pescuit şi de scufundare după perle.O altă caracteristică a acestor culturi timpurii este longevitatea lor. Cultura Halaf a dăinuit aproape o jumătate de mileniu şi a fost infiltrată treptat de cea a sudicului Ubaid. Durata acestuia, de aproape două milenii, şi marele grad de continuitate culturală pe care-l demonstrează sunt surprinzătoare. Aceşti factori par să sugereze că, o dată ce în Mesopotamia inferioară s-au stabilit comunităţi, ele au păstrat o dezvoltare stabilă şi locală. Ele au păstrat aceeaşi cultură materială pe toată durata existenţei lor, doar devenind treptat tot mai extensive şi mai complexe.50

50 Marc Van De Mieroop, op. cit., p. 15.

22

1. Agricultură, industrie, stratificare socialăAşezarea Abu Hureira sau Mureybet a fost fondată pe cursul mijlociu al Eufratului în

epoca finală a natufianului. În aceeaşi perioadă a fost fondată şi aşezarea Gerade pe râul Orontes, în nordul Siriei. Aceste aşezări, dimpreună cu Aswad, lângă Damasc, prezintă interes pentru studiul nostru ca urmare a faptului că, în prima fază a neoliticului pre-ceramic A (PPNA), cuprins între 9.500 – 8.700 î.e.n., aici se semnalează cultivarea intenţionată a plantelor: în Mureybet au fost descoperite boabe carbonizate de alac (grâu cu un singur bob în spic), care creşte doar pe coastele Munţilor Zagros şi în Kurdistanul irakian. În Aswad au fost descoperite boabe de grâu amidonier, care creşte numai în Valea Iordanului. Există dovezi de cultivare a unor legume ca lintea, mazărea şi măzărichea.51 Acest lucru va duce la un nou tip de economie, care se întemeiază pe cultura cerealelor.52

Neoliticul pre-ceramic B (PPNB) datează între 8.700 – 6.500 î.e.n., şi în această perioadă „arealul locuit de comunităţile agricole se extinde, cuprinzând pantele Munţilor Taurus şi Antitaurus, precum şi cursurile superioare ale Eufratului şi Tigrului. (…)

„În neolitic omul adoptă soluţii tehnice noi, de protejare a plantelor comestibile cu împrejmuiri, de afânare a solului şi de îndepărtare sistematică a buruienilor prin plivire; astfel s-a născut şi cultivarea primitivă a plantelor. Devenit producător al mijloacelor sale de existenţă, omul dispune, din acel moment, şi de rezerve de hrană; în perspectivă istorică, agricultura primitivă a avut drept consecinţe creşterea demografică, perfecţionarea uneltelor şi inventarea unor ocupaţii umane noi.”

La începutul mileniului al VII-lea nordul Siriei pierde întâietatea agricolă în faţa Podişului Anatolian: aşezarea reprezentativă pentru Anatolia este Çatal-Hüyük. La apogeul înfloririi sale, această aşezare se întindea pe 13 ha, era un focar de unde comunităţile agricole au migrat spre Balcani şi restul Europei şi a continuat să aibă influenţe până prin 4.500 î.e.n.53

De-asemenea, civilizaţia agricolă trece şi spre nordul Mesopotamiei (Kurdistanul iraqian, aşezările de la Djarmo şi Tepe Guran), spre coastele Munţilor Zagros, iar spre sud-est atinge Câmpia Susianei (Elamul). În faza finală a neoliticului pre-ceramic B (PPNB) comunităţi agricole ajung să locuiască pe coasta Mării Mediterane, la Ugarit (azi, Ras Şamra), iar apoi la Byblos.

În ceea ce priveşte partea opusă Anatoliei, sud-estul Semilunii: în mileniul al VI-lea comunităţi umane au trecut dincolo de limitele sale şi au început lucrări de agricultură, populând pentru prima dată Mesopotamia.

51 Alexandru Diaconescu, op. cit., p. 23.52 Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, op. cit., loc. cit.53 Actualmente, această aşezare este o movilă de 500 x 300 m, înaltă de 17 m.

23

http://www.bu.edu/mzank/Jerusalem/mp/fertilecrescent.jpgZonele albastre erau favorabile agriculturii celei mai timpurii, zonele verzui sunt câmpiile aluvionare,

unde oamenii au făcut şi sisteme de irigaţii, iar zonele roşiatice sunt deşerturi.

Din punctul de vedere al industriei, în această perioadă apare o „industrie” incipientă de materiale de construcţie: bolovani de calcar sunt arşi în cuptoare gigantice, apoi ghipsul şi varul sunt folosiţi pentru pereţii şi podelele locuinţelor din aşezările din nordul Siriei.

Ca rezultat al creşterii numerice a comunităţilor, pe planul dezvoltărilor sociale apar diferenţieri, cum ar fi centralizarea puterilor şi a funcţiilor, apar elite care deţin controlul asupra resurselor agricole, apar ştampile de lut, care erau folosite pentru a sigila vasele cu provizii ale clanurilor, pachetele sau lăzile, se ivesc şefi de clan care au însemne de statut, de genul cuţitelor sacrificiale şi al anumitor podoabe, mai ales din materiale importate, conducătorii comunităţilor au locuinţe mai mari sau structurate diferit.

2. Artă şi religiozitatePrivitor la religiozitatea din această perioadă, au fost descoperite „structuri construite de

dimensiuni considerabile, care serveau reuniunilor comunităţii şi cultului morţilor”, cranii ale strămoşilor expuse în încăperile principale, fie pictate, fie „decorate cu lut şi scoici pe post de ochi şi gură”.54

C. NEOLITICUL TÂRZIU: 6.500 – 4.500 î.e.n.54 Alexandru Diaconescu, op. cit., p. 24.

24

1. MigraţiiÎn timpul epocii de piatră timpurii, zona aflată la nord de Golful Persic era mlăştinoasă;

nu putem şti cât de întinsă spre nord era zona mlăştinoasă. În neolitic, în prima jumătate a mileniului al VI-lea, în partea nordică a Mesopotamiei a fost fondată așezarea Tepe Gawra, la 20 km nord-est de Ninive, în regiunea care astăzi este Kurdistanul irakian. Vasele ceramice decorate produse aici aveau o structură delicată.

Din aşezarea Tepe Gawra au emigrat oameni care au fondat alte aşezări săteşti, care sunt incluse în cultura denumită Hassuna, dezgropată în situl Tell Hassuna, la sud de oraşul modern Mosul. Aşezarea Tepe Gawra este importantă nu numai pentru că din ea a originat cultura Hassuna, ci şi pentru că din ea a iradiat cultivarea plantelor din zona Mesopotamiei.

Imagine preluată de pe http://en.wikipedia.org/wiki/Halaf_culture

O altă cultură care ilustrează neoliticul mesopotamian este Samarra (5.500 – 4.500). Din această cultură face parte şi aşezarea de la Çoga Mami şi importanta aşezare de la Tell es-Sawan. De menţionat faptul că aceste aşezări trec dincolo de izohieta de 200 mm precipitaţii medii anuale, şi ele cultivau grâul şi secara, plantă care are nevoie de irigaţii.

Aici trebuie să abordăm puţin chestiunea irigaţiilor. „La sud de izohieta de 200 mm precipitaţii medii anuale clima este atât de aridă încât agricultura nu se poate realiza decât prin

25

irigaţii. Odată însă pus la punct sistemul, productivitatea muncii devine foarte mare.”55 Pentru a putea cultiva în sudul izohietei, locuitorii din neoliticul nordului mesopotamian au trebuit să pună la punct, deci, sisteme de irigaţii. Nu exista alternativă, întrucât inundaţiile fluviilor Tigru şi Eufrat

…nu aveau un efect benefic, ca în Egipt, ci erau neregulate şi devastatoare. Cele două fluvii nu purtau un mâl roditor ca Nilul, ci doar sfărâmături de rocă bazaltică din zona Munţilor Armeniei şi Antitaurus, pe care le depuneau la revărsare.Din această cauză, în Mesopotamia agricultura nu se baza pe îndiguiri, ci pe aducerea apei printr-un canal principal, de la care porneau radial canale secundare, până la ogorul avut în vedere. În rest, căldura aproape permanentă şi solul roditor au făcut ca în „Ţara dintre cele două fluvii” productivitatea muncii agricole să fie foarte ridicată.56

2. Artă și religiozitateSăpăturile efectuate în Çatal-Hüyük la nivelul X (cca. 5.750 î.e.n.) au revelat faptul că în

fiecare casă exista câte un sanctuar, o încăpere de 4 x 5 m, care demonstra existenţa cultului fertilităţii: au fost descoperite bucranii, capete de taur, ale căror coarne simbolizau forţa creatoare masculină şi, de-asemenea, multe figuri feminine, posibile zeiţe al fertilităţii, statuete ale triadei zeiţa-mamă – zeiţa-fiică – pruncul divin sau figuri ceramice în poziţie de naştere.

Faptul că nu există un templu comun pentru întreaga aşezare, ci fiecare locuinţă are sanctuarul sau lăcaşul său de cult demonstrează că societatea era încă gentilică şi nu este nici măcar proto-urbană.

D. FAZA HALAF57

Tell Halaf este un sit arheologic din nord-estul Siriei, aproape de graniţa turcă. El aparţine de cultura neolitică, dăinuind de prin 6.100 până în 5.400 î.e.n., dar a dat numele său unei culturi răspândite, care a dăinuit până prin 4.500 – 3.750 î.e.n., când această cultură halafiană a coborât în nordul Mesopotamiei, manifestându-se şi prin cultura Ubaid/ Obeid.

1. Artă și religiozitateLegat de faza halafiană trebuie neapărat să menţionăm ceramica de-aici; ea era cu mult

superioară celei din așezările din alte părţi ale Asiriei. De fapt, standardul acestei manufacturi şi design-ul ceramicii halafiene nu au mai fost vreodată atinse în antichitate.58 Se produceau vase rafinate şi fragile, arse în cuptoare închise, la foc intens şi supravegheat. Ele erau pictate frumos, cu motive diverse, geometrice sau animaliere. Bolurile erau adesea decorate în interior cu reprezentări de plante, animale şi oameni.

55 Ibid., p. 28.56 Ibid., p. 28.57 A se vedea http://ancientneareast.tripod.com/Halaf_Culture.html58 R.K. Harrison, Old Testament Times – A Social, Political and Cultural Context, Baker Books, Grand Rapids, Michigan, USA, 2005, p. 38.

26

Imagine preluată de pe http://en.wikipedia.org/wiki/Halaf_culture

O descoperire de excepţie a fost cea a unei vaze pe care era reprezentată o caretă cu roată spiţată, fapt care arată marea vechime a transporturilor pe roţi.

Figurinele umane descoperite aici reprezentau, în general, femei nude, cu caracteristici sexuale exagerate, amintind de aurignacianul timpuriu.

Zeiţa-Mamă, aici ca zeiţa Cybele. Această statuetă datează doar de prin sec. VI î.e.n.,dar conceptul de „Zeiţă-mamă” există din preistorie, după cum vom argumenta mai jos.

http://en.wikipedia.org/wiki/File:Ankara_Muzeum_B19-36.jpg

27

Bucranii http://en.wikipedia.org/wiki/ Ç atalhöyük

Mircea Eliade scrie:

Cultura zisă de la Tell Halaf (…) apare în momentul dispariţiei culturilor din Anatolia. Ea cunoaşte cuprul şi pare să fie creaţia unei populaţii coborând din nord, poate din fugarii de la Hacilar şi Çatal Hüyük. Complexul religios de la Tell Halaf nu diferă prea mult de culturile care ne-au reţinut până in prezent. Morţii erau îngropaţi însoţiţi de ofrande, printre care figurine din lut. Taurul sălbatic era venerat ca epifanie a fertilităţii masculine. Imagini de tauri, bucranuri [motive ornamentale figurând capete de taur descărnate — nota trad.], capete de berbeci şi securea dublă aveau, desigur, un rol cultual, în legătură cu zeul furtunii, atât de important in toate religiile Orientului Apropiat antic. Totuşi nu s-au găsit figurine masculine, în timp ce imagini ale zeiţei abundă; întovărăşită de porumbei, cu sâni exageraţi, reprezentată de multe ori în poziţie ghemuită, e greu să nu recunoaştem imaginea exemplară a Zeiţei-Mame (…).59

59 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, p. 48.

28

E. FAZA UBAID/ OBEID: SCHIMBĂRI SOCIALE ŞI RELIGIOASE

Cultura Ubaid (5.300 – 3.500 î.e.n.) a fost descoperită lângă cetatea antică Ur. „Această cultură reprezintă, de fapt, începuturile aşezării sumerienilor în Mesopotamia, căci primul nivel de locuire într-o serie de viitoare oraşe-state ca Eridu, Ur, Nippur sau Uruk (Warka) se încadrează în cultura Obeid”, ne spune profesorul Diaconescu60, iar Emil Condurachi mai face nişte precizări:

Continuând tradiţiile economice mai vechi, purtătorii acestei culturi mai practică încă vânătoarea şi pescuitul. Încetul cu încetul, însă, agricultura şi creşterea vitelor capătă o pondere din ce în ce mai mare în viaţa lor economică. Sunt aclimatizate câteva din plantele cele mai caracteristice regiunii mesopotamiene – alacul, spre exemplu. Sunt, de asemenea, domesticite unele animale (…). Ceramica pictată, lucrată cu mâna şi împodobită cu figuri de animale şi păsări, ca şi ţesăturile simple, satisfăceau nevoile încă modeste ale acestei străvechi populaţii, care întrebuinţează deocamdată foarte rar obiectele de aramă. Câteva topoare plate de aramă, oglinzi şi ace cu gămălie din acelaşi metal dovedesc totuşi că, în timpul acestei faze, populaţia mesopotamiană trecuse în perioada aramei, denumită de arheologi perioada eneolitică.61

Mai jos, sub formă de studii de caz, vom puncta istoria şi religiozitatea aşezărilor menţionate de profesorul Diaconescu, dar nu înainte de a scrie câteva cuvinte despre faza chalcoliticului şi de a face o comparaţie între religiozitatea oamenilor din „preistorie” şi spusele Sfintelor Scripturi.

F. FAZA CHALCOLITICULUI: 4.500 – 3.300 î.e.n.

Termenul „chalcolitic” provine din cuvintele greceşti chalkos, cupru şi lithos, piatră. În perioada chalcolitic piatra este treptat înlocuită cu cuprul. Trebuie semnalat faptul că metalurgia nu apare acum, ci acum ea doar capătă proporții. Henry M. Morris, apud Cyril Stanley Smith, face observaţia că „Cele mai vechi obiecte de metal, modelate artificial, sunt nişte mărgele de aramă descoperite în nordul Irakului, datând de la începutul mileniului al 9-lea î.d.Cr.”, iar apoi îi citează pe Halet Campbel şi Robert Braidwood:

…Înainte de anul 7.000 î.d.Cr., oamenii din Cayönü Tepesi nu numai că cunoşteau metalul, dar chiar modelau obiecte din cupru autohton prin şlefuire şi ciocănire.62

60 Alexandru Diaconescu, op. cit., p. 29.61 Emil Condurachi, op. cit., pp. 9-10.62 Henry M. Morris, op. cit., pp. 424, 425.

29

III. HOMO RELIGIOSUS DIN „SEMILUNA FERTILĂ” ÎN PERIOADA PREISTORIEI

Dacă am dori să studiem religiozitatea oamenilor din perioada „preistorică” din „Semiluna fertilă” pe baza pattern-ului de mai sus (pp. 5-6), atunci aplicabilitatea sa ar fi extrem de limitată: nu avem acces la izvoarele orale ale oamenilor trăitori în preistorie – deci studiul efectuat prin prisma antropologiei culturale ne este refuzat. Nu putem studia comunităţile de „preistorici” nici din perspectiva istoriei religiilor, întrucât nu au fost descoperite textele lor sacre: ştiinţa spune că respectivele comunităţi nu cunoşteau scrisul, erau pre-literate, lucru despre care vom mai vorbi. „Terenul de cercetare” aparţine, deci, unui spaţiu şi unor timpuri de mult apuse. Pe vremuri, Rudolf Otto vorba despre un fior sau chiar un cutremur lăuntric, mistic, al închinătorilor, un mysterium tremendum et fascinans… Noi nu avem acces la cunoaşterea „tainei cutremurătoare”, şi nu cunoaştem nici onirismul şi nici măcar visele lor, fie în stare de veghe, fie cele din timpul somnului. Avem aceeaşi problemă cu „dublul” lor: „Această structură mentală reflectă convingerea că trupul material al fiinţei umane este dublat de un element independent şi imaterial (dublu, spirit, suflet etc.)”63 Nu cunoaştem, aşadar, concepţiile preistoricilor despre acestea şi despre imaginarul lor. „…Credinţele şi ideile nu sunt fosilizabile64”.

Ceea ce avem, concret, sunt nişte „documente” preistorice constând din oseminte umane, mai ales cranii, unelte de piatră, pigmenţi, îndeosebi ocru roşu, hematit, gravuri, picturi rupestre, pietre pictate, statuete sculptate în os şi în piatră. Însă ele, spune Mircea Eliade la un moment dat, par să fie „opace” semantic65 şi chiar şi încercarea de a le încadra într-un sistem de semnificaţii nu are foarte mult succes pentru interpretarea lor.

Singurul element incontestabil e faptul că la temelia existenţei acestor „documente” se poate identifica o religiozitate. De unde vine ea? Cum spuneam, răspunsurile sunt foarte diferite, dar există o constantă: lumea academică repudiază persoanele care afirmă că religiozitatea este dată de Dumnezeu, astfel încât un istoric al religiilor de calibrul lui Mircea Eliade a găsit o altă formulare:

„Sacrul” este un element în structura conştiinţei, şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe. La nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, căci alimentaţia, viaţa sexuală şi munca au o valoare sacramentală. Altfel spus, a fi, sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi religios.66

Şi, în altă parte, acelaşi istoric contesta evoluţia gândirii abstracte de tip religios a omului: „Homo faber a fost totodată homo ludens, sapiens şi religiosus.”67

63 Lucian Boia, op. cit., p. 30.64 Mircea Eliade, p. 6.65 Ibid., pp. 6, 4-5.66 Ibid., p. VIII.67 Ibid., p. 7.

30

Aşa cum am spus, marele istoric lăsa să se înţeleagă faptul că religiozitatea este în esenţa omului, prezentă încă de la apariţia sa. Este ceea ce Florin Georgescu denumea „teza coincidenţei dintre începuturile fiinţei umane şi a originii credinţelor religioase”.68

Alexandru Stan şi Remus Rus, doi profesori care provin din spaţiul teologic creştin, afirmă aceeaşi idee:

Departe de a fi o dimensiune dobândită de-a lungul unei perioade de timp, religia apare în istoria omului ca fiind co-extensivă cu el. Descoperirile arheologice relevă faptul că acolo unde au existat fiinţe umane au existat şi practici care atestă existenţa de credinţe religioase.69

Convingerea noastră, bazată pe Sfintele Scripturi, este, cum spuneam mai sus, că omul este creat de Elohim, Dumnezeul creator despre care vorbeşte întreaga Biblie, chiar începând cu Genesa, 1:1. Când a creat omul, antropogeneză consemnată în cartea Facerea, capitolele 1 şi 2, Făcătorul a pus în el „trei nevoi fundamentale: nevoia de transcendent, nevoia de semnificaţie şi nevoia de comunitate. (…) Cele trei nevoi definesc dependenţa lui de Dumnezeu, valoarea lui derivată, respectiv natura lui comunitară.”70 Creat de Dumnezeire, omul a fost întotdeauna un homo religiosus, a avut înzidită în sine nevoia de a crede în Dumnezeu şi de a I se închina. Apologetic vorbind, omul „va rămâne de-a pururi un subiect credincios.”71

Pe aproximativ aceeaşi linie discursivă se deplasează şi istoricul Lucian Boia. În tratarea pe care o face ansamblurilor sau structurilor arhetipale „susceptibile (…) să acopere esenţialul unui imaginar aplicat evoluţiei istorice”, profesorul Boia vorbeşte despre „Conştiinţa unei realităţi transcendente”, pe care o precizează ca fiind: „realitate invizibilă, insesizabilă, dar cu atît mai semnificativă faţă de realitatea evidentă şi tangibilă. Este domeniul supranaturalului şi al manifestărilor sale perceptibile care compun miraculosul. Supranaturalul poartă cel mai adesea amprenta sacrului”, iar apoi încheie evidenţiind: „Tot acest complex defineşte o caracteristică mentală universal prezentă, intrinsecă condiţiei umane.”72

Întrebarea care se ridică acum este: cum s-a obiectivat nevoia de transcendent a grupurilor umane din „Semiluna fertilă” din epoca preistorică, relaţionate la Genesa, capitolele 1-11?

Tocmai acesta este momentul în care Sfintele Scripturi ne vin în ajutor cu desluşiri semnificative: ele ne arată faptul că după Căderea în păcat din Genesa, 3:1-6, nevoia de transcendent din om a fost, într-adevăr, desfigurată, dar a continuat să-şi revendice dreptul la existenţă:

Atunci li s-au deschis ochii, şi-au dat seama că sunt goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut învelitori cu ele.

Genesa, 3:7.

68 Florin Georgescu, Societate şi religie, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pp. 11,12.69 Pr. conf. dr. Alexandru Stan, prof. dr. Remus Rus, op. cit., p. 15.70 John Stott, apud Beniamin Fărăgău, Genesa – Un nume legat de Dumnezeu, ori de „cărămizile şi smoala” realizărilor noastre?, Risoprint, Cluj-Napoca, 2009, ed. a doua revizuită, p. 46.71 Florin Georgescu, op. cit., p. 9.72 Lucian Boia, op. cit., p. 28.

31

Termenul chagor (Strong 2290) tradus aici drept „învelitori” semnifică mai degrabă „acoperitori”. O dată ce proto-părinţii noştri, Adam şi Eva, şi-au dat seama de goliciunea lor, ei au încercat s-o acopere şi să revină la Dumnezeu conform planului născocit de gândirea lor şi prin propriile lor forţe.

Să spunem lucrurile altfel: după ruperea de Dumnezeu, născocirea unui plan pentru acoperirea şi „cârpirea” dezastrului, pentru apropierea de Dumnezeu prin eforturi proprii şi nevoinţă personală în vederea mântuirii, semnifică primele manifestări ale religiei antropocentrice păgâne care-l mână pe om spre truda deznădăjduită şi falimentară de a se mântui prin fapte!

Apogeul acestei religii antropocentrice păgâne, rod al răzvrătirii, este format din două culmi: prima culme este aceea a politeismului, iar cealaltă este cea a persecutării – într-o formă sau alta – a celor care au credinţe religioase diferite.

Genesa, 4:3,5-8, la fel ca şi Genesa, 10:8-12 şi 11:1-9, confirmă prima culme a acestei religii antropocentrice păgâne.

La secole după aceste întâmplări, un rabin evreu, unul din mai-marii partidei „nazarinenilor”, Şaul din Tarsul Ciliciei, căruia creştinii îi spun apostolul Pavel, încapsula în câteva versete nişte adevăruri inspirate şi majore:

19 … ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci Dumnezeu le-a arătat. 20 De la crearea lumii, însuşirile Lui invizibile – puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui – au fost percepute clar, fiind înţelese din ceea ce a fost creat, pentru ca ei să fie fără scuză, 21 pentru că, deşi L-au cunoscut pe Dumnezeu, ei nu L-au slăvit ca Dumnezeu şi nici nu I-au mulţumit, şi astfel gândirea lor a devenit fără folos, iar mintea lor nesăbuită s-a întunecat. 22 Pretinzând că sunt înţelepţi, au înnebunit23 şi au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o imagine făcută după asemănarea omului muritor, a păsărilor, a patrupedelor şi a animalelor mici73. 24 De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăţiei, ca să urmeze poftele inimilor lor, dezonorându-şi astfel trupurile între ei. 25 Ei au schimbat adevărul lui Dumnezeu într-o minciună şi s-au închinat şi au slujit creaţiei în locul Creatorului, Care este binecuvântat în veci, amin!74

Epistola lui Pavel către romani, 1:19-25.

Redăm un scurt comentariu privitor la căderea în păcat şi derapajul spre politeism, comentariu scris de mitropolitul ortodox Irineu Mihălcescu, care, fiind mason o perioadă din viaţa sa, cunoaşte păgânismul din interior:

Dar prima pereche de oameni ieşită din mâna lui Dumnezeu a călcat voia Lui şi s-a înstrăinat de El. Ca urmare a acestui păcat numit originar, mintea li s-a întunecat, inima s-a pervertit şi voinţa li s-a slăbit. Aceste triste urmări ale păcatului au mers crescând, încât omenirea străveche a ajuns în

73 1:23 Sau: animalelor care mişună; sau: animalelor care se târăsc; termenul ebraic tradus în greacă face referire la toate celelalte animale mai mărunte, distincte de vite şi de animalele sălbatice mari; de asemenea, termenul poate include şi insectele (vezi Gen. 1:24 şi nota). N.tr.74 Versiunea Noua Traducere Română a Bibliei, disponibilă pe http://www.bibleserver.com

32

scurtă vreme într-o stare de decădere generală. În această stare, oamenii au uitat că Dumnezeu este Unul, că este Duh şi că este Creatorul şi Pronietorul şi, cu mintea lor întunecată şi rătăcită, şi-au făcut mai mulţi dumnezei şi i-au înfăţişat sub chip omenesc şi de animale sau, ceea ce este şi mai grav, au îndumnezeit şi ceea ce era neînsufleţit în jurul lor sau deasupra capului lor, ca: râuri, lacuri, izvoare, mare, arbori, stânci, vântul, ploaia, fulgerul, tunetul, soarele, luna, stelele, lumina, întunericul etc.Aşa s-a ajuns de la monoteismul primitiv curat şi spiritual, la politeismul cu toate formele lui: zoolatrie, fiziolatrie, astrolatrie, la animism şi fetişism (…)75

În ceea ce priveşte a doua culme a acestei religii antropocentrice păgâne, rod al răzvrătirii, spuneam că ea este demascată de persecuţiile aplicate de păgâni celor care aveau alte credinţe religioase. Cititorii care doresc să afle mai multe despre formele de manifestare ale păgânismului au la dispoziţie o multitudine de surse, printre care se află şi istoria Bisericii (sau, mai bine scris, a „Bisericii”), unde le recomandăm analizarea sutelor de mii de crime pe care această instituţie le-a săvârşit de-a lungul veacurilor.

Însă Elohim, maiestuosul Creator, are şi numele de YHWH, care arată faptul că Îşi asumă şi rolul de Mântuitor şi, atât în Genesa, 3:21, cât şi în tot restul Bibliei şi al istoriei, El Însuşi face acoperirea sau, altfel spus, ispăşirea păcatului: mai întâi El acoperă perechea omenească cu piei de animale (probabil miei), apoi acoperă/ispăşeşte păcatul prin intermediul sistemului sacrificial din Pentateuh şi, finalmente, ispăşind/ştergând păcatul prin crucificarea Fiului Său, adevăratul Miel de jertfă. Altfel spus, în locul religiei antropocentrice şi păgâne a răzvrătirii omeneşti, în care omul însuşi se apropie de Dumnezeu cu jertfa închircitoare a faptelor sale, îmbrăcat cu straie de frunze de smochin, Făcătorul Însuşi pune religia teocentrică a harului îndreptător pe care El îl dăruieşte celor căzuţi în păcat.

În ceea ce priveşte religiozitatea preistoricilor, există date concrete pe care le deţine atât comunitatea academică ne-creştină, cât şi noi. Desigur, grila noastră interpretativă diferă.

Datele concrete în posesia cărora suntem sunt următoarele:1. exista un cult al sexualităţii şi fertilităţii (manifestat sub forma de statuete ale

Zeiţei-Mamă, ale falusurilor, bucraniilor, ale închinării la tauri şi, mai târziu, la ţapi);

2. exista ofiolatrie (închinarea la şerpi);3. exista unui tratament special aplicat morţilor, în diverse forme;4. exista un cult al plantelor agricole şi al agriculturii;5. exista un studiu al legităţilor aştrilor (astronomie), un discurs elaborat despre ei

(astrologie) şi, întrucât aştri erau zei, exista o închinare adusă lor (astrolatrie). Pe planul imediat, concret, exista calendarul, în funcţie de care se prăznuiau sărbătorile religioase peste care, frecvent, se suprapuneau şi cele agricole.

În rândurile care urmează noi propunem citirea datelor existente prin următoarea grilă interpretativă personală.

A. Sexualitatea, cultul fertilităţii şi religiozitatea, din perspectiva biblică

75 Mitropolit Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare, ed. a doua, Edit. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994, p. 19.

33

Vizavi de credinţele religioase din mezolitic – şi nu numai – Mircea Eliade şi Ioan Petru Culianu opinau că „…Religia are în centrul său zeiţe, urmaşe ale acelor Venera steatopige din paleolitic. S-au regăsit statuete în săpăturile de la Hacilar, Çatal-Hüyük, Ierihon (în jurul anilor 7.000 î.Hr.) (...) Zeiţele sunt deseori reprezentate ca femei-pasăre sau şarpe, au un posterior dezvoltat (pe care sunt adesea figurate testicule în statuete falice) şi au ca însoţitori diverse animale ca taurul, ursul, ţapul, cerbul, broasca ţestoasă, broasca râioasă etc.” Cadrul acestor cuvinte este mai larg:

Cu agricultura, ritmurile de viaţă şi credinţele religioase se schimbă destul de radical. La vânători, destinul uman este strâns legat de acela al vânatului; la agricultori, obiectul solidarităţii mistice devine vegetaţia: cerealele în bazinul mediteranean (…) Cu agricultura, misterele femeii revin în centrul religiei: ea este comparată cu glia hrănitoare, graviditatea ei simbolizează viaţa ascunsă a seminţei şi regenerarea; ciclul ei menstrual devine solidar cu toate ciclurile naturale, cum ar fi cel al lunii, al fluxului şi refluxului, al plantelor şi al anotimpurilor.76

Iar Joseph Campbell scria şi el:

...nimeni nu poate vorbi cu certitudine despre locul religios şi social al femeii din această perioadă77, căci evidenţele răzleţe ale oaselor şi cioburilor neşlefuite de ceramică nu ne revelează nimic despre soarta ei. Va trebui să citim, ipotetic, din evidenţele următorului mileniu (4.500 – 3.500 î.e.n.), când printre cioburi apar o multitudine de figurine feminine. Aceasta sugerează că evidenta analogie dintre femeia care dă viaţă şi puteri hrănitoare şi cele ale pământului trebuie să-l fi condus deja pe bărbat spre asocierea feminităţii fertile cu o idee a maternităţii naturii.78

Însă, din punctul de vedere al autorului studiului prezent, şi cu toată deferenţa datorată acestor iluştri savanţi, aceste alineate trebuie plasate în categoria simplelor teorii. Argumentele pe baza cărora contestăm veridictatea relaţiei pe care istoria religiilor o vede şi o afirmă în repetate rânduri ca existând între, pe de-o parte, sexualitatea şi fertilitatea omenească şi, pe de altă parte, fertilitatea agricolă, sunt următoarele: mai întâi, cititorii atenţi au sesizat că nu vorbim despre sexualitate fără a adăuga repede şi termenul „fertilitate”. Această asociere are temeiuri importante: Dumnezeu a creat primul om, pe Adam, „Pământescul”. Din acest bărbat, adică iş – pe care rabinii evrei îl denumesc Adam Qadmon, omul primordial, şi despre care speculează că ar fi fost androgin – este modelată sau plăsmuită işah, femeia, pentru a-i fi un ajutor potrivit bărbatului. Între cei doi nu doar că trebuia să existe o „potrivire”, o complementaritate, dar li s-a şi dat porunca de a creşte, de a se înmulţi, de a popula Pământul şi de a-l supune, or această poruncă, chiar dacă a fost dată în ambientul edenic din Genesa, 1:28, a rămas valabilă, fiind

76 Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, op. cit., pp. 241-243.77 Perioada neoliticului cuprinsă între 5.500 – 4.500 î.e.n. N. ns.78 Joseph Campbell, The Masks of God – Primitive Mythology, Penguin Compass, New York, USA, 1991, p. 139.

34

reiterată după Potop, în Genesa, 9:1. Mai mult, cunoaşterea Evei de către Adam79 şi a soţiei lui Cain de către acesta80 a fost făcută cel puţin cu scopul înmulţirii oamenilor.81

Dar din punctul de vedere biblic, importanţa sexualităţii culminate în fertilitate îşi are rădăcinile în Proto-Evanghelia din Genesa, 3:15, unde este atestat pentru prima dată faptul că o femeie va avea o sămânţă, sau, de fapt, un „sămânţ”. După cum am demonstrat într-o altă lucrare care trata Proto-Evanghelia, atunci când Dumnezeu a promis că femeia va avea un „sămânţ” care va zdrobi capul şarpelui, Eva a intuit că Dumnezeu va trimite pe Pământ un copil de parte bărbătească, şi acest copil, deşi va fi om, va avea obârşie divină, va aduce izbăvirea oamenilor din tărâmul deşertăciunii şi Pământul muşcat de către entropie, refăcând relaţia dintre om şi Dumnezeu.

După ce auzise cu urechile ei promisiunea dumnezeiască din Genesa, 3:15, Eva ştia că, la un moment dat, o femeie va avea sămânţă şi, cumva, Îl va naşte pe... Domnul, astfel încât, aflată la experienţa primei naşteri umane din această lume, Eva a crezut că L-a născut chiar pe Acela care urma să aducă izbăvirea, şi a strigat „Am născut un om: pe Domnul!”82 …Nu ştia că femeia despre care vorbise Dumnezeu că va avea „sămânţ” va fi Maria, evreica Myriam, la câteva mii de ani după aceea… Cum zicea Arnold Fruchtenbaum, exclamaţia a fost aproape corectă, momentul, însă, era prost ales!

Cunoaştem, desigur, naraţiunea ulterioară: întâiul-născut era Cain, care a fost urmat ulterior de Abel.

Acum facem un pas mai departe vizavi de promisiunea divină, sexualitate şi fertilitate, precum şi despre manifestarea religiozităţii: cândva, mai târziu, Cain a adus lui YHWH, DOMNULUI, o jertfă vegetală, iar Abel una animală. Aici trebuie să sporim atenţia, întrucât apar fapte de o natură specială: Dumnezeu nu poruncise niciunde fraţilor să aducă jertfe!... Mai mult, Abel aduce jertfă miei şi grăsimea lor. Pe vremuri, Iustin Martirul şi Filosoful spunea că „în Vechiul Testament erau umbre, în Noul Testament erau chipuri, în veşnicie vor fi realităţi.” Parafrazându-l, putem spune şi noi că mieii înjunghiaţi de Abel erau umbre care pre-închipuiau sistemul de jertfe mozaice din Leviticul, care urma să devină realitatea realmente reală în înjunghierea Mielului pe Golgota.

Aşadar, dacă Dumnezeu nu poruncise fraţilor să aducă jertfe, şi nici măcar nu li Se arătase, de unde ştiau ei despre Dumnezeu şi despre necesitatea sau măcar posibilitatea aducerii jertfelor?... Să fi avut ei parte de intuiţii religioase aleatorii?

Desigur că acesta ar fi un posibil răspuns, dar mult mai simplu şi mai la îndemână pare să fie explicaţia că Adam şi Eva istoriseau copiilor lor, cu nostalgie, poate cu patos, despre primordii, adică despre modul în care fuseseră ei creaţi, despre părtăşia caldă pe care o avuseseră cu Dumnezeu, despre Grădina desfătărilor, despre ispitire şi căderea în păcat, despre acoperitorile încropite şi despre hainele de piele oferite lor cu multă bunăvoinţă de către Dumnezeu, înainte de

79 Genesa, 4:1.80 Genesa, 4:17.81 Negaţia valorii de adevăr a acestei afirmaţii se învederează în Genesa, 38:8-10, unde Onan este pedepsit cu moartea pentru evitarea fertilităţii.82 Genesa, 4:1. Este regretabil că marea majoritate a traducerilor Bibliei inserează cuvinte care în original nu apar, anume, „cu ajutorul”.

35

a-i izgoni în frigul istoriei şi, mai presus de orice nostalgie a desăvârşirilor pierdute, proto-părinţii istoriseau despre nădejdea venirii „Sămânţului”.

Or, această relatare a fost narată de Adam de mii de ori în următorii 930 de ani, cât a trăit el, apoi a fost preluată de toţi urmaşii săi. La naşterea lui Noe, cel din care urma să fie repopulat Pământul, Adam nu murise de mult timp şi, oricum, deja în conştiinţa mulţimilor de oameni intrase „epoca de aur” a Edenului, fapt atestat de miturile prezente la imensa majoritate a populaţiilor existente, atunci şi acum.

Aşadar, grila interpretativă pe care o oferim pentru citirea cultului fertilităţii nu este, aşa cum o face Mircea Eliade şi alţii, un sistem de conexiuni între penetrarea solului cu plantatorul, în timpul efectuării muncilor agricole, penetrarea pieilor de animale cu un ac primitiv, în timpul coaserii lor şi penetrarea femeii în timpul actului sexual, considerată un fel de glie umană rodnică. Nu, ci noi vedem sexualitatea cu care omul a fost înzestrat de Dumnezeu la creaţie, acceptarea mandatului cultural de a se înmulţi (fertilitatea), precum şi deosebit de importanta Proto-Evanghelie din Genesa, 3:15, unde, după Căderea în păcat a cuplului omenesc primordial, Dumnezeu, vorbind cu şarpele, îi pecetluieşte destinul:

Voi pune duşmănie între tine şi femeie,Între sămânţa ta şi sămânţa ei83;El îţi va zdrobi capul,Iar tu îi vei zdrobi călcâiul.84

După acest moment, este foarte posibil ca nădejdea pe care o aveau femeile să fie aceea că unul dintre copiii pe care-i vor naşte va fi „sămânţa femeii” promisă ca Izbăvitor, după cum, după alte câtva milenii, fiecare evreică nutrea nădejdea nemărturisită că prin ea va veni Mesia.

În acest sens, despre statueta aşa-numită „Venus din Willendorf”, redată mai sus, s-a spus că ea are chipul brăzdat pentru că, de fapt, ea nu are chip, fiind „femeia universală”. Convingerea noastră, pe de altă parte, este că ea nu are chip întrucât promisiunea că o femeie va da naştere unui fiu-izbăvitor, Proto-Evanghelia, fusese rostită, dar încă nu se ştia cine va aduce pe lume Izbăvitorul. În decursul generaţiilor născute după Căderea în păcat se vorbea despre Născătoare şi parthenogenesis, adică despre femeia care urma să zămislească un copil fără ajutorul unui bărbat şi care, desigur, era o taină pentru oameni. Faptul că Născătoarea va da naştere fiului-izbăvitor prin partenogeneză a fost, la rândul său, preluat în conştiinţa religioasă şi bifurcat: un filon a dus spre ceea ce mitologia denumeşte „mitul Zeiţei-Mame”. Celălalt filon al promisiunii din Genesa, 3:15, s-a ţinut foarte aproape de conceptul de „Zeiţă-mamă”, dar a fost sublimat în miturile despre o zeiţă a fertilităţii, a dragostei şi sexualităţii. La un moment dat, acest filon va fi obiectivat în forme de artă (sculpturi, picturi, statui), iar ulterior cele două filoane se vor reîntâlni în statueta „Fecioara cu pruncul în braţe”: această statuetă este, simultan, atât Zeiţa-Mamă, Născătoarea prin partenogeneză, cât şi zeiţa dragostei şi a fertilităţii. Statueta şi închinarea adusă ei şi pruncului din braţele ei, poate fi întâlnită în multe religii păgâne, sub forma duetului sumero-

83 Cu referire la sămânţa femeii, cf. NTR.84 Versiunea Noua Traducere Română (NTR), disponibilă pe http://www.bibleserver.com

36

akkadian Inanna-Dumuzi, apoi Iştar-Tamuz, Isis-Osiris, Venus şi Adonis şi, ulterior, „creştinată”, va fi perpetuată până astăzi în religiile catolică şi ortodoxă, prin personajul Maica Domnului cu Pruncul în braţe.85

Joseph Campbell ne îndreptăţeşte:

(...) Ştim îndeajuns de bine care erau funcţiile unor asemenea chipuri în perioadele imediat următoare – funcţii care au rămas până în ziua de azi. Ele furnizează ajutor psihologic magic femeilor la naştere şi zămislire, stau în locurile sfinte ale caselor pentru a primi la sine rugăciunile zilnice şi a-i proteja pe ocupanţi de pericole fizice, precum şi spirituale, servesc drept suport pentru gândire în meditaţiile sale asupra tainei fiinţei şi, întrucât sunt, frecvent, fermecător de frumoase, slujesc drept ornamente în casele celor evlavioşi. Ele merg cu agricultor pe ogoarele lui, protejează recolta, protejează animalele din ogradă. Ele sunt păzitorii copiilor, veghează asupra marinarului aflat pe mare şi asupra negustorului pe drum.Mai mult, un număr de roluri tipice şi aparent perene ale acestei zeiţe-mamă pot fi descoperite pur şi simplu citind atent „Litania din Loreto”, litanie romano-catolică, care este adresată Fecioarei-Mame Maria. Acolo ea este denumită Sfânta Mamă a lui Dumnezeu, Mama Harului Divin şi Mama Sfatului Bun; Fecioara cea mai renumită, Fecioara cea mai puternică, Fecioara cea mai credincioasă; şi este lăudată ca Oglindă a Dreptăţii, Scaun al Înţelepciunii, Sursă a Bucuriei noastre, Poartă a Cerului, Luceafăr, Sănătate a celor bolnavi, Loc de scăpare a păcătoşilor, Mângâietoare a celor îndureraţi şi Regină a păcii, Turn al lui David, Turn de fildeş şi Casă de aur.Printre simbolurile asociate cu marea zeiţă din artele arhaice ale Mediteranei găsim oglinda, tronul regesc al înţelepciunii, poarta, luceafărul de dimineaţă şi de seară şi o coloană flancată de lei ridicaţi pe labele din spate. Mai mult, printre numeroasele sale figurine neolitice o vedem gravidă, ghemuită ca pentru a naşte, ţinând un bebeluş la sân, apucându-şi sânii cu ambele mâini, sau doar unul dintre ei, în timp ce cu cealaltă mână arată spre organele ei genitale (...) Sau, iarăşi, o putem vedea înzestrată cu un cap de vacă, purtând în braţe un copil cu cap de taur, stând goală pe spinarea unui leu sau flancată de animale ridicate pe labele din spate, lei sau ţapi. Braţele ei pot fi desfăcute, ca şi cum ne-ar primi, sau întinse, ţinând flori sau şerpi. Ea poate fi încoronată cu zidul unei cetăţi. Sau, din nou, poate şedea între coarnele unui taur puternic sau călărind pe spinarea lui.86

Revenind: aserţiunea noastră este aceea că, iniţial, simbolurile sexualităţii, adică figurinele feminine şi falusurile, bucraniile sau coarnele ţapilor nu vizau concupiscenţa pură: până în vremurile mai recente, sexualitatea era văzută ca având drept scop primordial naşterea de copii, procrearea, nu plăcerea hedonistă. Aceste simboluri figurate aveau mai degrabă o funcţie sacrală: antediluvienii nădăjduiau că, reprezentând falusuri şi figurine feminine cu caracteristici sexuale exagerate, şi manifestându-se reverenţios faţă de ele, ei vor grăbi venirea în lume a „Sămânţului” femeii, Cel despre care Dumnezeu Însuşi promisese că urma să vină să inverseze efectele blestemului dumnezeiesc în care trăiau, să învingă boala, frica, păcatul, moartea, şi care urma să readucă „vârsta de aur”, epoca paradisiacă

85 A se vedea şi Joseph Campbell, The Masks of God, vol. I: Primitive Mythology, Penguin Books, New York, USA, 1991, p. 143.86 Ibid., pp. 139, 140.

37

pierdută prin păcat. Sir James George Frazer87 a denumit aceste acţiuni drept „magie homeopatică” (sau simpatetică); de fapt, ea este o formă de obiectivare a unei conştiinţe de un tip special: conştiinţa unităţii lumii, în care totul are legături inextricabile cu totul şi influenţează acest tot. Vom vorbi despre acest aspect mai târziu, când vom analiza mentalitatea sumero-akkadiană.

Pe lângă funcţia sacrală, dar, în opinia noastră, doar a doua ca valoare, era funcţia cultului fertilităţii, funcţie care avea trei aspecte. În primul rând, aspectul economic: toate populaţiile din Orientul Apropiat Antic îşi doreau mulţi copii, în special băieţi, care să-şi ajute familiile în activităţile agricole, pastorale etc. În al doilea rând, aspectul militar: în timpuri de război băieţii puteau fi oşteni destoinici. În al treilea rând, sterilitatea unui cuplu îl punea pe acesta în pericolul de a îmbătrâni fără ajutor, de a nu avea cui să lase moştenirea şi, mai târziu, în cadrul societăţii evreieşti, de a i se stinge numele.

B. Ofiolatria, din perspectiva biblică

Vom discuta acum despre ofiolatrie, închinarea la şerpi. Mai întâi vom insera câteva fapte, apoi câteva teorii emise de istoria religiilor şi de antropologia culturală, iar în final vom tâlcui ofiolatria din perspectiva biblică.

„Nostalgia originilor pierdute”, de care vorbea Mircea Eliade, a funcţionat şi în privinţa păstrării şarpelui ca entitate de care trebuie ţinută seama, într-un fel sau altul. Dacă am crede afirmaţiile lui Joseph Campbell, care scrie că în Levant se aducea închinare şarpelui cu şapte milenii înainte de scrierea cărţii Genesa,88 am înţelege, o dată în plus, că şarpele era un zeu străvechi.

Articolul „Serpent (symbolism)” de pe site-ul de popularizare Wikipedia debutează în felul următor:

Şarpele este unul dintre cele mai vechi şi mai răspândite simboluri mitologice. Şerpii au fost asociaţi cu unele dintre cele mai vechi ritualuri cunoscute de omenire şi reprezintă expresia duală a binelui şi răului.89

Articolul ne spune că şerpii, ca simbol pozitiv, reprezintă forţa vieţii sub multiplele sale aspecte: pe planul fizic, şarpele înfăţişează sexualitatea pătimaşă, fertilitatea, vindecarea. Pe planul spiritual, el semnifică accesul la cunoaştere, la gnoză: şarpele îţi poate deschide accesul la o nouă informaţie şi cunoaştere, la o stare de conştienţă modificată şi extinsă, o „iluminare” prin gnoză, care tămăduieşte sufletul, „naşte din nou” sau înnoieşte viaţa. Nu ne vom mira, aşadar, să descoperim că, de pildă, „caldeenii aveau un singur cuvânt pentru viaţă şi şarpe”, sau că

87 Sir James George Frazer, Creanga de aur, vol. I, edit. Minerva, Bucureşti, 1980, Prefaţă, Tabel cronologic şi traducere de Octavian Nistor, note de Gabriela Duda. Vezi „Prefaţa”, p. IX, şi cap. III: „Magia simpatetică”.88 Joseph Campbell, The Masks of God, vol. al III-lea: Occidental Mythology, Penguin Books, New York, USA, 1991, p. 9.89 http://en.wikipedia.org/wiki/Serpent_(symbolism)

38

„simbolismul şarpelui este legat de însăşi ideea de viaţă; în arabă, şarpele este el-hayyah, iar viaţa el-hayat.”90.

Astfel, în diverse culturi, şarpele este reprezentat ca având înzestrări diferite: şarpele Ouroboros91 simbolizează mitul eternei reîntoarceri, pe larg comentat de Mircea Eliade92. Găsit sub forma caduceului, sau încolăcit pe toiagul (axis mundi) lui Aesculap, el este simbol al medicinii şi farmacologiei. El este o zeitate, aşa cum era în gnosticismul ofit93, adică ramura gnosticilor care se închinau la şarpe, şi care se prea poate să fi fost mişcarea spirituală care a sculptat şarpele Glykon94.

Şarpele Glykon, imagine preluată de pehttp://ro.wikipedia.org/wiki/Glykon

Înţelegem astfel apariţia religiilor păgâne care se închină la şarpe, fie el şi cu pene, Quetzalcoatl95, şarpele mayaşilor şi aztecilor.

90 Articolul „Şarpe”, în Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. al III-lea, edit. Artemis, Bucureşti, trad. L. Zoicaş et al., p. 299. 91 A se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/Ouroboros92 A se vedea, de pildă, Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2011, trad. M. și C. Ivănescu.93 A se vedea http://ro.wikipedia.org/wiki/Gnosticism şi http://en.wikipedia.org/wiki/Ouroboros94 A se vedea http://ro.wikipedia.org/wiki/Glykon95 A se vedea http://en.wikipedia.org/wiki/Quetzalcoatl

39

Quetzalcoatl, şarpele cu pene al mayaşilor şi aztecilor.Imagine preluată de pe http://en.wikipedia.org/wiki/Quetzalcoatl

Şi, la fel, înţelegem şi edificarea „Movilei Marelui Şarpe” din statul nord-american Ohio, despre care se ştiu atât de puţine lucruri.

http://en.wikipedia.org/wiki/Great_Serpent_Mound

În zoroastrism, Spiritul Rău se numea Ahriman şi era atât reprezentat ca un şarpe, cât şi denumit şarpe, şi prima lui creaţie a fost tocmai un şarpe. Şarpele creat reuşeşte să distrugă pacea şi Paradisul, şi-l doboară pe Yima, domnitorul epocii de aur, adică primul om.96

Privind lucrurile din perspectivă biblică, trebuie să spunem că Sfintele Scripturi nu vorbesc mult şi nici foarte desluşit despre ofiolatrie, ci mai degrabă aluziv. În Grădina Eden, femeia-işah a dialogat cu şerpişorul subtil. Cartea Apocalipsa va revela acest şarpe ca fiind nu

96 Franz Delitzsch, Messianic Prophecies in Historical Succession, translated by Samuel Ives Curtiss, Wipf and Stock Publishers, Oregon, USA, 1997, p. 33.

40

doar un personaj reptilian, ci chiar demonic, Balaurul cel mare, Dragonul, Şarpele cel vechi97. Prin acel prim contact şi dialog cu şarpele-Şarpe, şi prin căderea proto-părinţilor în păcat, sunt sădite seminţele ofiolatriei. Unul dintre efectele care survin destul de curând după căderea în păcat este prima omucidere: inspirat de Cel Rău98, Cain se ridică împotriva lui Abel, fratele său, şi-l ucide. Această crimă fratricidă va fi definitorie pentru istoria concertă şi vizibilă a omenirii, dar în spatele ei va sta, de fapt, Satan, hoţul şi ucigaşul. El e venit în lume să fure, să înjunghie şi să distrugă99: victimele sale sunt fie drepţii Vechiului Testament100, fie toate popoarele101, fie „Sămânţa lui Dumnezeu”, unde sămânţa sunt fie evreii102, ca personaj colectiv din care urma să provină Mesia, fie Mesia Însuşi103, ca adevărata Sămânţă promisă de YHWH-Mântuitorul, fie cei care-L urmează pe El104.

Cu toate acestea, începând cu Proto-Evanghelia din Genesa, 3:15, a fost profeţită victoria „Sămânţului” asupra lui Satan şi repetată în alte profeţii mesianice. Victoria a fost concretizată prin viaţa fără păcat şi moartea pentru păcat şi în locul păcătoşilor a lui Yeşua105, declarată, de pildă, în Întâia epistolă a lui Ioan, 3:8b („Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului”), şi confirmată în Epistola către coloseni, 2:15. Nimicirea lui Satan, şarpele-Şarpe, va fi finalizată în Apocalipsa, 12:9 şi 20:2,3,10.

Credincioşii în Mesia cel victorios pot fi încrezători în destinul lor: în salutul final din Epistola către romani, 16:20, lor li se face promisiunea că „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre”.

C. Existenţa unui tratament special aplicat morţilor, din perspectiva biblică

Cercetători ai preistoriei, paleontologi, antropologi, au arătat faptul că, în epoca „preistorică”, cei vii aplicau morţilor un tratament special. Profesorul Diaconescu ne spune următoarele:

97 Apocalipsa, 12:9; 20:2.98 Întâia epistolă a apostolului Ioan, 3:12a.99 Evanghelia după Ioan, 10 :10a.100 A se vedea, de exemplu, cartea Iov, capitolele 1; 2; 40; 41; 42:6; Ezechiel, 28:11-19.101 A se vedea, de exemplu, Isaia, 14:11-15.102 A se vedea, de exemplu, ura edomiţilor împotriva israeliţilor, profeţită în Genesa, 25:22-26, şi concretizată în diverse rânduri: cartea profetului Obadia (841-825 î.e.n.) şi Psalmul 137:7 vorbesc despre o bucuria edomiţilor cu ocazia unei invadări a Ierusalimului, posibil cea a unei alianţe filisteano-arabă, din timpul regelui Iehoram (848-841 î.e.n., vezi II Cron. 21:16,17). Atunci edomiţii chiar s-au alăturat invadatorilor (Obadia, 11-14). A se vedea şi Exodul, 1:15-2:10, unde faraonul încerca să nimicească poporul israelit, sau capitolul 31 din cartea profetului Ieremia, un capitol al consolării, totuşi, unde profetul o prezintă figurativ pe Rachel ca jelindu-şi copiii, o parte din ei fiind omorâţi, o altă parte fiind duşi în exil: Yisrael, Regatul din Nord, în Asiria (II Regi, 17:5,6), iar Yehudah, Regatul din Sud, în Neo-Babilonia (II Cronici, 36:17 şi 20).103 A se vedea Evanghelia după Matei, cap. 2, unde regele idumeu (sau edomit) Hordos (Irod), încearcă să-l omoare pe Pruncul Yeşua (Iisus), sau Evanghelia după Ioan, 13:2, unde Iuda este inspirat în mod satanic.104 Evanghelia după Matei, cap. 10; 24:9105 A se vedea, de exemplu, Evanghelia după Ioan, 8:46a; Epistola către romani, 4:25; 6:10 etc.

41

În centrul unor aşezări apar structuri construite de dimensiuni considerabile, care serveau reuniunilor comunităţii şi cultului morţilor, care sporeşte în importanţă pe măsura sedentarizării. Îngroparea defuncţilor sub podelele locuinţelor, ca şi cultul craniilor strămoşilor ce erau expuse în încăperile principale, arată convingerea statorniciei, a faptului că generaţie după generaţie va locui acelaşi spaţiu. În faza Mureybet IV B (8.200 – 7.500 î.e.n.) craniile strămoşilor erau pictate, iar la Ierihon, în aceeaşi perioadă, ele erau decorate cu lut şi scoici pe post de ochi şi gură.106

Iar Mircea Eliade, vorbind despre îngroparea craniilor, sau înhumarea întregului corp, într-o poziţie ghemuită, cu genunchii traşi sub bărbie şi cu mâinile încrucişate peste piept, o poziţie foetală, crede că nu se ştie precis dacă cei vii, care înhumaseră cadavrele în această poziţie făcuseră aceasta de teamă că morţii ar putea reveni sub formă de „cadavre vii”, sau, dimpotrivă, aleseseră această poziţie cu nădejdea unei re-naşteri viitoare:107

Şi într-un caz şi în celălalt se poate presupune că e vorba de un act magico-religios, întrucât capul (i.e. creierul) era considerat drept sediu al „sufletului”. De multă vreme, graţie viselor şi experienţelor extatice şi para-extatice, se recunoscuse existenţa unui element independent de corp, pe care limbile moderne îl desemnează prin termenii „suflet”, „spirit”, „suflu”, „viaţă”, „dublu” etc. Acest element „spiritual” (nu poate fi numit altfel, pentru că era perceput ca imagine, viziune, „apariţie” etc.) era prezent în corpul întreg; el constituia întrucâtva „dublul” său. Dar localizarea „sufletului” sau a „spiritului” în creier a avut consecinţe considerabile (…); pe de o parte, exista credinţa că se poate asimila elementul „spiritual” al victimei, consumând creierul său; pe de altă parte, craniul, sursă de putere, devenea obiect de cult.108

Profesorul Alexandru Diaconescu consemnează în cheie eliadiană:

Deja o dată cu „revoluţia neolitică” misterul naşterii, vieţii şi morţii a fost rezolvat pe plan intelectual prin asimilare cu ritmurile naturale bazate pe reînnoirea ciclică a vegetaţiei. Omul a ajuns astfel în mod inductiv la ideea post-existenţei, a învingerii morţii prin înviere, prin regenerare, după modelul naturii. Mai mult chiar, el a înţeles că în spatele fenomenelor aparent aleatorii există ritmuri ale firii şi constante cosmice; altfel spus, el a înţeles că dincolo de aparenţe se găsesc esenţele. Dar structura realului nu a fost înţeleasă doar ca având două planuri (primul direct perceptibil şi aparent haotic, iar cel secund, ascuns la prima vedere dar semnificativ), ci această „a doua realitate” a fost resimţită în mod iraţional ca ceva maiestuos şi terifiant, ca ceva guvernat de o forţă divină (numen îi spuneau romanii). Acest „altceva” decât realitatea palpabilă se constituia într-un mister fascinant, care putea fi revelat (şi nu dedus prin metode logice) datorită „epiphaniilor” sale, adică a variatelor forme de manifestare a forţelor divine în spaţiul profan. Cultivatorul primitiv a revalorizat astfel universul, descoperindu-i sacralitatea. În ultimă instanţă, omul religios este cel care percepe lumea ca încărcată de sens şi de

106 Alexandru Diaconescu, op. cit., p. 24.107 A se vedea şi cel mai vechi mormânt şamanic descoperit, http://news.nationalgeographic.com/news/2008/11/081104-israel-shaman-missions.html şihttp://www.dailymail.co.uk/sciencetech/article-1082966/Archaeologists-discover-12-000-year-old-grave-witch-doctor.html108 Alexandru Diaconescu, op. cit., p. 34.

42

semnificaţii profunde, pentru el reperele fundamentale ale existenţei fiind neomogene, căci el distinge între un timp sau un spaţiu profan şi unul sacru.109

Din nou, din punctul nostru de vedere, este clar că omul „preistoric” se comporta magico-religios, dar nu datorită faptului că şi-ar fi descoperit sufletul cu ajutorul „viselor şi experienţelor extatice şi para-extatice”, ci datorită relaţiei cu Dumnezeu pe care o avusese iniţial, în Grădina Eden, şi a chipului lui Dumnezeu rămas în el, chiar şi după Cădere, grav avariat, dar nu nimicit. Încă de la Adam, omul „preistoric” ştia că a devenit „un suflet viu” întrucât Creatorul suflase în nările sale suflare de viaţă110. După Cădere, a aflat şi faptul că, la moarte, trupul său se va întoarce în ţărâna din care fusese luat (Genesa, 3:19). Dar omul „preistoric” avea, într-un fel, şi intuiţia unei învieri fizice, materiale, sau măcar a unei călătorii a decedatului într-un alt plan de existenţă, altfel el nu ar fi purtat de grijă de semenul său mort, prin îngropare, sau prin păstrarea craniului, şi prin aducerea de ofrande acestui mort. Dacă după moarte nu există nici o diferenţă esenţială între un om mort şi un animal mort, atunci la ce vor fi servit decorarea craniilor cu scoici, cu hematit sau ocru, aducerea de ofrande? Cel viu îl orna pe mort cu ocru ca să pară că este viu, sau îi ducea de mâncare raţia cuvenită oricărui membru al ginţii? Pompiliu Caraioan, un sociolog ateu care a făcut asemenea speculaţii „ştiinţifice” şi le-a şi publicat, a reuşit doar să se acopere de penibil.111

D. Plantele agricole şi agricultura, din perspectiva biblică

Continuăm cu demersul nostru care contestă opinia că agricultura ar fi fost o descoperire şi, mai mult, că „Revoluţia agricolă” din neolitic ar fi fost cea mai îndelungată revoluţie a omenirii şi s-a întins pe parcursul a mii de ani. Prezentăm câteva versete din cartea Genesa care ne vor ilumina cu privire la existenţa vegetaţiei şi la caracterul său ciclic:

11 Atunci Dumnezeu a zis: „Să dea pământul vegetaţie: plante care să facă sămânţă şi pomi fructiferi care să dea rod cu sămânţă în el, potrivit soiului lor!“ Şi aşa a şi fost. 12 Pământul a dat vegetaţie: plante care fac sămânţă potrivit soiului lor şi pomi care dau rod cu sămânţă în el, potrivit soiului lor. Dumnezeu a văzut că acest lucru era bun. 13 A fost o seară şi a fost o dimineaţă: ziua a treia. 14 Dumnezeu a zis: „Să fie nişte aştri pe bolta cerului, care să despartă ziua de noapte; ei să fie semne care să arate anotimpurile, zilele şi anii…

Genesa, 1:11-14.

22 Atâta timp cât va dăinui Pământul, nu vor înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea.“ Genesa, 8:22.

109 Ibid., p. 416.110 Genesa, 2:7.111 Pompiliu Caraioan, Geneza sacrului, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1967, pp. 22-25.

43

Relaţia omului cu această vegetaţie este redată după cum urmează:

15 Domnul Dumnezeu l-a luat pe Adam şi l-a aşezat în grădina Eden, ca să o lucreze şi să o păzească.

Genesa, 2:15.

17 Iar lui Adam i-a zis: „Pentru că ai ascultat de soţia ta şi ai mâncat din pomul din care-ţi poruncisem să nu mănânci, blestemat este pământul din cauza ta; cu trudă îţi vei lua hrana din el toată viaţa ta. 18 Spini şi mărăcini îţi va da, iar tu vei mânca din plantele câmpului. 19 Cu sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea, până când te vei întoarce în pământ, pentru că din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.“

Genesa, 3:17-19.

2b … Abel era păstor, iar Cain – plugar.

Genesa, 4:2b.

20 Noe a început să lucreze pământul şi a plantat o vie112.

Genesa, 9:20.

Spuneam mai sus că se afirmă că natufienii ţineau încă de economia prădalnică:

Locuitorii recoltau în mod intensiv grâu amidonier şi orz sălbatic. Dovada sunt secerile cu lame microlitice şi râşniţele primitive. Absenţa oricăror săpăligi sau instrumente pentru plantat arată că încă nu se trecuse la cultivarea acestor cereale. După resturile osteologice se vâna gazela şi capra sălbatică.113

Aici facem un comentariu: într-adevăr, absenţa săpăligilor sau a altor unelte plantatoare ne duc la concluzia logică a faptului că natufienii nu cultivau pământul. Însă aceasta nu era neapărat din cauză că ei n-ar fi ştiut să-l cultive. Porunca divină din Genesa, 2:15, privea dominarea naturii prin cultivarea solului, nu prin jefuirea sa. După cum am văzut din Sfintele Scripturi, proto-părinţii izgoniţi din Eden s-au sedentarizat, iar Cain, Abel, Set, urmaşii de mai târziu, au luat în serios porunca divină: Cain devenise agricultor, iar Abel, crescător de animale.

Omul sedentarizat s-a plasat faţă de natură într-o relaţie reciproc avantajoasă, o relaţie de simbioză în care îi dedica acestui partener egal o parte din timpul, eforturile, inteligenţa sa, re-domesticind animale, grădinărind, secerând cereale sălbăticite, şi ajungând să cultive şi chiar să facă comerţ. La rândul său, natura, partenerul simbiotic egal, „s-a îngrijit” ca omul să-şi poată produce hrana, să-şi poată face provizii, să experimenteze prosperitatea, să-şi dedice mai mult timp meditaţiei, să cunoască o explozie demografică.

112 9:20 Sau: Noe, om al pământului, a fost primul care a plantat o vie. N. tr.113 Alexandru Diaconescu, op. cit., p. 23.

44

Despre alte bogăţii pe care natura, partenerul simbiotic, le-a revărsat asupra omului, să citim ceea ce ne spune profesorul Alexandru Diaconescu:

…Omul a învăţat să-şi stăpânească tot mai bine pornirile instinctuale, organizarea sa socială s-a perfecţionat şi – în mod firesc – problemele existenţei şi ale vieţii au început a fi abordate sub aspect intelectual într-un mod cu totul diferit faţă de epoca precedentă. Organizarea locuinţei şi a spaţiului locuit, ca şi evoluţia lăcaşelor de cult, a lăsat urme arheologice care ilustrează noua viziune asupra lumii şi a sensului vieţii. În tot acest proces trecerea de la cioplirea la şlefuirea uneltelor a jucat un rol cu totul secundar. La fel şi descoperirea ceramicii, asociată de unii procesului de neolitizare.114

Însă chestiunea principală pe care dorim s-o evidenţiem este aceea că această cultură natufiană, şi altele ca ea, este alcătuită din oameni care, trăind după Căderea omului în păcat, au înjghebat o cultură în care, în loc să respecte porunca dumnezeiască de a cultiva natura, au preferat să o jefuiască, să o spolieze prin economia „prădalnică”. Aşadar, nu ne miră comportamentul de subzistenţă al omului, care se pare că are înscris în el „legea efortului minim”. Adică, dacă solul tot îmi oferă ceea ce am nevoie, de ce să mai trudesc, lucrându-l?... Cert, aceasta este o încălcare a porunci de a munci, dar nu este singura poruncă divină încălcată de oamenii degeneraţi: în definitiv, Potopul a fost trimis tocmai din cauza păcătoşeniei generaţiei ante-diluviene.

Există şanse – reduse, dar există – ca, la un moment dat, să fie descoperite sate la fel de vechi ca şi cele din natufian, în care agricultura nu se făcea prădalnic, ci cu plantatorul şi chiar cu plugul.

E. Existenţa calendarului

În ceea ce priveşte existenţa calendarului, Biblia afirmă că şi aceasta se datorează Creatorului care a vrut ca Universul creat să fiinţeze într-o ordine, nu în haos:

14Dumnezeu a zis: „Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii; 15şi să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să lumineze pământul.” Şi aşa a fost. 16Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, şi anume: luminătorul cel mai mare ca să stăpânească ziua, şi luminătorul cel mai mic ca să stăpânească noaptea; a făcut şi stelele. 17Dumnezeu i-a aşezat în întinderea cerului, ca să lumineze pământul, 18să stăpânească ziua şi noaptea, şi să despartă lumina de întuneric. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun. 19Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a patra. Genesa, 1:14-19, trad. D. Cornilescu.

114 Id., ibid., p. 18.

45

Luminătorii despre care este vorba aici au funcţii multiple: ei despart ziua de noapte (v. 14a); sunt plasaţi pe firmament pentru a lumina Pământul (v.15, 17b); luminătorul mai mare stăpâneşte ziua; luminătorul mai mic stăpâneşte noaptea (16, 18a); separă lumina de întuneric (18).Invităm cititorii să acorde o atenţie sporită următorului fapt: conform părţii a doua a

versetului 14, luminătorii trebuiau să fie şi nişte semne (ebr., otyiot), or semnele sunt purtătoare de mesaj, semnele întotdeauna indică spre ceva. În acest caz luminătorii, soarele şi luna, indică spre „vremuri”, precum şi spre zile şi ani.

Aici trebuie făcute câteva clarificări: ceea ce aici apare ca „vremuri”, un slavonism, în original figurează ca fiind mo’adim (singular, mo’ed). Acest mo’adim nu semnifică „vremurile” în sensul de „totalitatea elementelor meteorologice care determină starea atmosferei”, nici nu înseamnă ere sau epoci determinate istoriceşte sau geologic, şi nici măcar timpuri, anotimpuri, sezoane, aşa cum redă Noua Traducere Română a Bibliei. Termenul mo’ed, înseriat de savantul Strong cu numărul H 4150, are mai multe conotaţii: în sensul primar, mo’ed înseamnă o întâlnire la un timp stabilit; în mod specific, un festival; în mod convenţional, un an; prin implicaţie, o adunare (convocată pentru un scop clar definit). Din punctul de vedere tehnic, înseamnă congregaţia în sine; prin extensie, locul întâlnirii; de-asemenea, un semn(al) (desemnat în prealabil; semn, timp prestabilit, (loc de) adunare (solemnă), congregaţie, (vreme) desemnată, hotărâtă, soroc; solemn(itate), sinagogă, (timp) fixat, stabilit, praznic sau semn) stabilit.115

Cadrul versetului 14 din Genesa 1 este cel al creaţiei, iar scopul întemeierii mo’adim [vremurilor] este înfiinţarea unui calendar care, pe de-o parte, guvernează fiecare aspect al vieţilor plantelor, animalelor, precum şi al oamenilor, fapt extrem de important pentru o societate pastorală şi agricolă şi, pe de cealaltă parte, care desemnează timpurile speciale de închinare.116

Aceste funcţii ale luminătorilor sunt parţial repetate în Deuteronom, 4:19; Psalmii, 74:16; 136:7.

O consideraţie aparte merită Psalmul 104:19:

19El a făcut luna ca să arate vremurile (mo’adim); Soarele ştie când trebuie să apună.

Luna, astrul selenar, este aceea care indică mai precis timpurile prestabilite. Nu este de mirare, deci, că evreii (la fel ca alte popoare din antichitate) aveau un calendar lunar, determinat de fazele Lunii: lună nouă, primul pătrar, lună plină, ultimul pătrar.117

Cu toate acestea, după Căderea în păcat, omul, care are înzidită în sine nevoia de închinăciune, a început să se închine creaţiei: pasajul paulin de mai sus este relevant pentru acest

115 În cadrul capitolului 23 din Levitic pot fi luate simultan toate conotaţiile termenului mo’ed, el însemnând, în acest caz, o adunare care se întruneşte într-un loc stabilit, adică la Ierusalim, la un timp stabilit, adică de Praznice, cu scopul clar definit, acela de a prăznui în cinstea lui YHWH.116 Henry Ross Cole, “The Sacred Times Prescribed in the Pentateuch: Old Testament Indicators of the Extent of Their Applicability,” disertaţie de doctorat, p. 59, apud Samuele Bacchiocchi, God’s Festivals in Scripture and History, vol. I, p. 37.117 În viitor sperăm să publicăm o lucrare mai amplă vizând calendarul, denumită „Relaţii între Praznicele lui YHWH şi Evenimentul cristic”.

46

tip de închinare care, într-o primă fază, post-diluviană, ne lasă să înţelegem că, prin construirea turnului Babel (Gen. 11:1-9), oamenii au dorit să se închine aştrilor, „oştirii cerului”. Vom discuta acest aspect când vom ajunge la discuţia despre turnul Babel.

Reafirmăm: omenirea cunoştea existenţa calendarului nu datorită ciclului menstrual al femeilor, şi nici datorită observaţiilor de natură astronomică şi astrologică făcute din templele plasate în vârful platformelor sau zigguratelor, ci mulţumită Revelaţiei dumnezeieşti din Genesa, 1, îndeosebi a versetului 14. După Potop, existenţa calendarului şi a anotimpurilor a fost reiterată:

22 Atâta timp cât va dăinui Pământul, nu vor înceta semănatul şi seceratul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea.“

Genesa, 8:22.

BIBLIOGRAFIE:

47

Articole:Art. „Acad, Akkad”, de D.J. Wiseman, în Dicţionar biblic, J.D. Douglas (red. princ.),

edit. Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. L. Pup, J. Tipei.Art. „Accad”, în Fausset’s Bible Dictionary, din Bible Works 7.Art. „Accad, Akkad”, în Holman Bible Dictionary, Trent C. Butler (gen.ed.), Holman

Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991.Art. „Accad”, în Nelson’s New Illustrated Bible Dictionary, Ronald F. Youngblood (gen.

ed.), Thomas Nelson Publishers, Nashville, Tennessee, USA 1995.Art. „Babel”, de D.J. Wiseman, în Dicţionar biblic, J.D. Douglas (red. princ.), edit. Cartea

Creştină, Oradea, 1995, trad. L. Pup, J. Tipei.Art. „Babel, Babylon”, în Fausset’s Bible Dictionary, din Bible Works 7.Art. „Babel”, de Bob Cate, în Holman Bible Dictionary, Trent C. Butler (gen.ed.),

Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991.Art. „Babel”, în Nelson’s New Illustrated Bible Dictionary, Ronald F. Youngblood (gen.

ed.), Thomas Nelson Publishers, Nashville, Tennessee, USA 1995.Art. „Erec”, de T.C. Mitchell, în Dicţionar biblic, J.D. Douglas (red. princ.), edit. Cartea

Creştină, Oradea, 1995, trad. L. Pup, J. Tipei.Art. „Erech”, în Holman Bible Dictionary, Trent C. Butler (gen.ed.), Holman Bible

Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991.Art. „Erech”, în Nelson’s New Illustrated Bible Dictionary, Ronald F. Youngblood (gen.

ed.), Thomas Nelson Publishers, Nashville, Tennessee, USA 1995.Art. „Nippur”, de Hugh Tobias, în Holman Bible Dictionary, Trent C. Butler (gen.ed.),

Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991.Art. „Sumer, Sumerieni”, de F.R. Steele și D.J. Wiseman, în Dicţionar biblic, J.D.

Douglas (red. princ.), edit. Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. L. Pup, J. Tipei.Art. „Sumer”, de Rich Murrell, în Holman Bible Dictionary, Trent C. Butler (gen.ed.),

Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991.Art. „Sumer”, în Nelson’s New Illustrated Bible Dictionary, Ronald F. Youngblood (gen.

ed.), Thomas Nelson Publishers, Nashville, Tennessee, USA 1995.Art. „Şarpe”, de Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, în Dicţionar de simboluri, vol. 3, edit.

Artemis, Bucureşti, trad. L. Zoicaş et al.Art. „Ur”, de D.J. Wiseman, în Dicţionar biblic, J.D. Douglas (red. princ.), edit. Cartea

Creştină, Oradea, 1995, trad. L. Pup, J. Tipei.Art. „Ur”, de David M. Fleming, în Holman Bible Dictionary, Trent C. Butler (gen.ed.),

Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991.Art. „Ur”, în Nelson’s New Illustrated Bible Dictionary, Ronald F. Youngblood (gen. ed.),

Thomas Nelson Publishers, Nashville, Tennessee, USA 1995.

Cărți:Bacchiocchi, Samuele, God’s Festivals in Scripture and History, vol. I…..

48

Banu, Ion, Sensuri universale şi diferenţe specifice în filozofia Orientului antic, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, vol. I.

Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, edit. HUMANITAS, Bucureşti, 2000, trad. T. Mochi.

Borbely, Ştefan, Mitologie generală, edit. Limes, Cluj-Napoca, 2004.Campbell, Joseph, The Masks of God: vol. I: Primitive Mythology, şi vol. al III-lea,

Occidental Mythology, Penguin Books, New York, USA, 1991.Caraioan, Pompiliu, Geneza sacrului, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.Coogan, Michael D. (ed.), The Oxford History of the Biblical World, Oxford University

Press, New York, USA, 2001.Daniel, Constantin, Acsan, Ion, Tăbliţele din argilă – Scrieri din Orientul antic.

Traducere, Prefaţă, Cuvinte înainte şi Note de Constantin Daniel şi Ion Acsan, edit. Minerva, Bucureşti, 1981.

Delitzsch, Franz, Messianic Prophecies in Historical Succession, translated by Samuel Ives Curtiss, Wipf and Stock Publishers, Oregon, USA, 1997, p. 32.

Deshayes, Jean, Civilizaţiile vechiului Orient, edit. Meridiane, Bucureşti, 1976, trad. C. Tănăsescu, vol. I şi al III-lea.

Diaconescu, Alexandru, Mari civilizaţii ale Orientului antic, edit. Accent, Cluj-Napoca, 2001.

Dumitriu, Anton, Culturi eleate şi culturi heracleitice, edit. Cartea Românească, Bucureşti, 1987.

Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I: „De la epoca de piatră la misterele din Eleusis”, edit. Universitas, Chişinău, Moldova, 1992, trad. C. Baltag.

Eliade, Mircea, Nostalgia originilor – Istorie şi semnificaţie în religie, edit. HUMANITAS, Bucureşti, 1994, trad. C. Baltag.

Fărăgău, Beniamin, Genesa – Un nume legat de Dumnezeu, ori de „cărămizile şi smoala” realizărilor noastre?, Risoprint, Cluj-Napoca, 2009, ed. a doua revizuită.

Frazer, Sir James George, Creanga de aur, vol. I, edit. Minerva, Bucureşti, 1980, Prefaţă, Tabel cronologic şi traducere de Octavian Nistor, note de Gabriela Duda.

Georgescu, Florin, Societate şi religie, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.Halley, Henry H., Manual biblic, edit. Door of Hope, trad. D. Motz, ediţia a XXIV-a, a

23-a apariţie, 1972, oraşul şi ţara editurii neprecizate.Harrison, R.K., Old Testament Times – A Social, Political and Cultural Context, Baker

Books, Grand Rapids, Michigan, USA, 2005.Holland, Glenn S., Gods in the Desert: Religions of the Ancient Near East, Rowan and

Littlefield Publishers, Lanham, Maryland, USA, 2010.Kernbach, Victor, Miturile esenţiale, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.Kitagawa, Joseph Mitsuo, În căutarea unităţii – Istoria religioasă a omenirii, edit.

Humanitas, Bucureşti, trad. C. Dumitriu.Kramer, Samuel Noah, Istoria începe la Sumer, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, trad. C.

Sabin, cu o „Introducere” de acad. Emil Condurachi.*** Sumerian Mythology, carte disponibilă pe

http://www.sacred-texts.com/ane/sum/index.htmLongman, Tremper, III, Dillard, Raymond B., An Introduction to the Old Testament,

Zondervan, Grand Rapids, Michigan 49530, USA, AER Edition January 2009.

49

Mihălcescu, Mitropolit Irineu, Teologia luptătoare, ed. a doua, Edit. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994.

Morris, Henry M., Bazele biblice ale ştiinţei moderne, Societatea Misionară Română, Wheaton, Illinois, USA, 1993, trad. L. Cotrău.

Stan, Alexandru, pr. conf. dr., Rus, Remus, prof. dr., Istoria religiilor, EIBMBOR, Bucureşti, 1991.

Tokarev, S.A., Religia în istoria popoarelor lumii, Edit. Politică, Bucureşti, 1974, trad. I. Vasilescu-Albu.

Van De Mieroop, Marc, A History of the Ancient Near East, ca. 3000 - 323 BC, Blackwell Publishing, Oxford, UK, second edition, 2007.

Wach, Joachim, Sociologia religiei, Polirom, Iaşi, 1997, trad. Fl. Iorga, studiu introductiv Nicu Gavriluţă.

Wilder-Smith, A.E., Originea omului, destinul omului. Nu sunt specificate editura, oraşul, ţara, anul apariţiei. Trad. D. Motz.

Dicționare:Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, vol. al III-lea, edit. Artemis,

Bucureşti, trad. L. Zoicaş et al. Eliade, Mircea, Culianu, Ioan P., Dicţionar al religiilor, Humanitas, Bucureşti, 1993, trad.

C. Baltag.Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie generală, cu o „Postfaţă” de Gh. Vlăduţescu,

Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.Dicţionar biblic, J.D. Douglas (red. princ.), edit. Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. L.

Pup, J. Tipei.Holman Bible Dictionary, Trent C. Butler (gen. ed.), Holman Bible Publishers, Nashville,

Tennessee, USA, 1991.Fausset Bible Dictionary, în Bible Works 7.Nelson’s New Illustrated Bible Dictionary, Ronald F. Youngblood (gen. ed.), Thomas

Nelson Publishers, Nashville, Tennessee, USA 1995.

SITOGRAFIE:

Noua Traducere Română a Bibliei, disponibilă pe http://www.bibleserver.comhttp://abacus.bates.edu/~mimber/Rciv/roman.cal.htmhttp://ancientneareast.tripod.com/Halaf_Culture.htmlhttp://en.wikipedia.org/wiki/Code_of_Ur-Nammuhttp://en.wikipedia.org/wiki/Eriduhttp://en.wikipedia.org/wiki/Lipit-Ishtarhttp://en.wikipedia.org/wiki/Göbekli_Tepehttp://en.wikipedia.org/wiki/Standard_of_Urhttp://en.wikipedia.org/wiki/Sumer

50

http://en.wikipedia.org/wiki/Tower_of_Babelhttp://en.wikipedia.org/wiki/Urhttp://en.wikipedia.org/wiki/Urukaginahttp://etcsl.orinst.ox.ac.ukhttp://geography.about.com/library/weekly/aa011201a.htmhttp://news.nationalgeographic.comhttp://studylight.org/se/maps/browse.cgi?st=1#001http://www.ancient.eu.com/article/234/http://www.ancient.eu.com/image/356/http://www.asian-center.net/ancienthistory/ch1.1.htmlhttp:// www.bloganavazquez.com http://www.bu.edu/mzank/Jerusalem/p/period1-1.htmhttp://www.crystalinks.com/sumerart.htmlhttp://www.dailymail.co.ukhttp://www.sacred-texts.comwww.mesianic.org

51