Date post: | 28-Apr-2015 |
Category: |
Documents |
Upload: | andrada-pop |
View: | 43 times |
Download: | 4 times |
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Aspectele comunicarii eletorale. Imagine si ideologie
Introducere
Analiza pe care o propun în această lucrare reprezintă o încercare de a determina, nu o
„reţetă” pentru proiectarea comunicării electorale, ci o analiză prin intermediul căreia voi
încerca să subliniez transformările survenite în comunicarea electorală. Comunicarea
electorală presupune două componente majore, una de imagine şi alta ideologică, graniţa
dintre cele două fiind greu de precizat. Componenta de imagine se referă la la reprezentările
pe care le au oamenii despre o anumită personalitate sau o anumită formaţiune, iar cea
ideologică ia forma unei anumite concepţii cu valoare ideologică pe care fiecare actor politic
o propune în campania electorală. Prin urmare în această lucrare am încercat să răspund
problemei unui anume primat al ideologiei sau al imaginii în comunicarea electorală, prin
referire la un caz concret, şi anume campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din
anul 2000. Răspunsul la acestă problemă nu se poate impune ca un răspuns universal valabil,
deoarece preponderenţa uneia dintre cele două concepte este strâns dependentă de contextele
particulare.
În încercarea de a stabili ordinea celor două componente ale comunicării electorale
din perspectiva importanţei pe care un actor politic le-o acordă, am avut în vedere evoluţiile
înregistrate în domeniul comunicării electorale, evoluţii care iau forma „americanizării”. În
linii mari, acest fenomen se referă la o serie de practici de comunicare şi care vizează:
spectacularizarea comunicării electorale, profesionalizarea comunicării şi acţiunii politice,
diminuarea loialităţii politice, autonomia crescândă a mediilor de informare, comercializarea
politicului care de altfel este în stransă legătură cu faptul că mass media cunosc ele însele un
proces de comercializare.
Prin urmare, voi prezenta elementele pe care le implică acest fenomen, urmărind să
identific dacă acestea se pot regăsi şi în comunicarea electorală din România şi modul în care
Pagina 1 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
aceste elemente determină o preferinţă sporită pentru una din componentele de imagine sau
de ideologie.
Structura acestei lucrări a fost gandită plecând de la modelul de analiză a comunicării
de masă propus de Harold D. Lasswell care afirma că, pentru a înţelege procesul comunicării
de masă, este necesară studierea nivelelor ce corespund următoarelor întrebări: Cine spune?,
Ce spune? Prin ce canal?, Cui?, Cu ce efecte?. Adaptând acest model general de analiză a
comunicării de masă la comunicarea electorală, partea intâi a lucrării va dezbate fiecare din
cele cinci dimensiuni: emiţătorul de mesaj electoral, mesajul, mijloacele prin care sunt
transmise mesajele şi receptorii. Această parte a lucrării a delimitat cadrul teoretic în care îmi
voi desfăşura analiza şi a definit principalele concepte cu care voi lucra.
Partea a doua a lucrări propune o analiză la nivelul comunicării electorale. Campania
electorală din 2000 pentru alegerile prezidenţiale a avut un element de surpriză, şi anume,
ascensiunea electorală a candidatului Corneliu Vadim Tudor. Având în vedere faptul că, in
cazul acestor alegeri, electorii lui Corneliu Vadim Tudor care şi-au format o opţiune de vot pe
perioada desfăşurării campaniei electorale au fost în proporţie de 35%, putem afirma că, în
cazul acestui candidat, campania sa electorală a avut un efect semnificativ. O campanie
electorală este eficientă în primul rând prin componenta sa de comunicare. Măsura în care un
candidat reuşeşte sau nu să atragă cât mai mulţi electori de partea sa depinde într-o foarte
mare măsură de modul în care acesta îşi comunică mesajele. Analiza pe care o propun
reprezintă astfel o încercare de a determina elementele definitorii ale comunicării electorale
în cazul candidatului Corneliu Vadim Tudor şi măsura în care acesta, prin anumite tehnici
discursive, promovează o identitate ideologică sau o „imagine” printr-o comunicare
personalizată.
În final se regăsesc concluziile generale ale lucrării, precum şi câteva idei care au
rezultat pe parcursul întregii analize.
I.1. Comunicare, comunicare politică,
comunicare electorală
I.1.1. Procesul comunicării
Pagina 2 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
La baza tuturor proceselor, interacţiunilor şi relaţiilor interumane stă comunicarea iar
societatea există practic datorită procesului de comunicare, pentru că, fără acesta, structurile
sociale la nivel de micro şi macroclimat nu s-ar putea forma şi nici nu s-ar putea menţine. În
acest sens, Paul Watzlawick considera comunicarea ca pe o „conditio sine qua non a vieţii
omeneşti şi a ordinii sociale”1.
Procesul comunicării are o dispersie foarte largă în toate domeniile de activitate.
Probabil că nimeni nu va putea vreodată să definească toate domeniile de aplicabilitate ale
comunicării, atât datorită palierului larg al dispersiei sale, cât şi datorită caracterului dinamic
al acestui proces.
Comunicarea a fost percepută ca element fundamental al existenţei umane încă din
antichitate. În fapt, însăşi etimologia termenului sugerează acest lucru; cuvântul
„comunicare” provine din limba latină; „communis” înseamnă „a pune de acord”, „a fi în
legatură cu” sau „a fi în relaţie”, deşi termenul circula în vocabularul anticilor cu sensul de „a
transmite şi celorlalţi”, „a împărtăşi ceva celorlaţi”. În
prezent, a fi informaţi, a comunica, reprezintă principala dimensiune a existenţei fiecăruia
dintre noi, devenind atât de prezentă, încât nici măcar nu mai este percepută ca activitate
distinctă.
Conceptul de comunicare se află într-o spectaculoasă creştere de popularitate, atât în
limbajul uzual, cât şi în terminologia unor tot mai diverse domenii; acesta derutează prin
multitudinea ipostazelor sale şi tinde să se constituie într-o permanentă sursă de confuzii şi
controverse. Personalităţi nenumărate, aparţinând diverselor domenii de activitate, au încercat
să definească cât mai complet acest concept, astfel încât, elementele care îl constituie să
conţină referiri la cât mai multe domenii de activitate şi astfel, definiţia în sine să fie un punct
de referinţă unanim.
Incă de la inceputul secolului XX, Charles Cooley deja înţelegea prin comunicare
„mecanismul prin intermediul căruia relaţiile umane există şi se dezvoltă” (Social
Organisation). Gânditori precum J. Habermas şi N. Luhmann au considerat comunicarea
drept conceptul cheie al teoriei lor; unul a cercetat condiţiile de existenţă a consensului
raţional elaborând o teorie asupra activităţii comunicaţionale, celălalt a prezis că „raportul
dintre comunicare şi societate va fi reprezentat nu numai de subiectul unui studiu specific al
comunicării, ci şi de tema centrală a oricărei teorii asupra societăţii”. De asemenea, Anthony
Giddens scria: „consider că ideile mele implică punctul central al studiilor asupra comunicării
1 apud Michael Kunczik, Astrid Zipfel, Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998, p.12
Pagina 3 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
în ştiinţa socială în ansamblu” 2. Putem astfel afirma că studiul comunicării este, cu
desăvârşire, unul central, în ceea ce priveşte teoria socială şi ştiinţa socială.
Însă, pentru a ne apropia mai bine de domeniul pe care îl voi prezenta în această
lucrare – comunicarea politică – voi lua ca exemplu şi definiţia comunicării ce aparţine
autorilor Carl I. Hovland, Irving I. Janis şi Harold H. Kelley: “Comunicarea este un proces
prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a
schimba comportarea altor indivizi (auditoriul)”3.
Altfel spus, fiecare proces de comunicare are o structură specifică reprezentată de un
anume tip de relaţie dezvoltată de trinomul emiţător-mesaj-receptor. Aceasta este o relaţie de
interdependenţă care face ca orice proces de comunicare să se desfăşoare astfel: există cineva
care iniţiază comunicarea, emiţătorul, şi altcineva căruia îi este destinat mesajul, destinatarul.
Acest mesaj este o componentă complexă a procesului de comunicare, datorită faptului că
presupune etape precum codificarea şi decodificarea, presupune existenţa unor canale de
transmitere, este influenţat de dependenţa modului de recepţionare a mesajului, de
deprinderile de comunicare ale emiţătorului şi destinatarului, de contextul fizic şi psihosocial
în care are loc comunicarea.
I.1.2. Comunicarea politică
A defini „comunicare politică” este de asemenea o întreprindere dificilă, din cauza
multiplelor perspective de studiu, sau a diferitelor obiecte de cercetare la care se face
trimitere, dar şi datorită faptului că se sprijină pe concepte deja supraîncărcate de sens, ale
căror relaţii nu pot fi decât problematice şi ale căror manifestări sunt multidimensionale.
După cum am afirmat anterior, comunicarea este considerată un proces social
fundamental de la care porneşte orice alt fapt social. În aceste condiţii nici politica nu se
poate sustrage acestei reguli. Însă ce înţelegem prin politică? Activitatea politică priveşte
emergenţa problemelor colective, elaborarea unor proiecte de soluţii, relaţia dintre aceste
proiecte şi modalităţile lor de realizare. În fiecare dintre aceste procese, este implicată
comunicarea, iar contribuţia sa în activitatea politică este omniprezentă Comunicarea
pătrunde în orice activitate politică, în măsura în care comportamentele de acest gen implică
2 apud Jacques Gerstlé, Comunicarea politica, Editura Institutul European, Iasi, 2002, p.223 apud Mihai Dinu, Comunicarea, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p.9
Pagina 4 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
un recurs la o formă oarecare de comunicare. De altfel, ar fi imposibilă politica în absenţa
comunicării, pentru că însăşi societatea nu poate fi concepută în absenţa comunicării.
O primă definiţie a comunicării politice ar fi cea pe care ne-o oferă Andre Gosselin:
„un câmp în care se intersectează diverse modalităţi de persuadare a electoratului”. În aceeaşi
manieră A.Belanger consideră că prin comunicarea politică se realizează „o influenţare în
primul rând voită, apoi transformată în actiune, sau dimpotrivă, o acţiune omisă. Întotdeauna
este vorba de o intervenţie intenţională referitoare la un eventual comportament al
receptorului”. Aceste definiţii evidenţiază un scop anume al comunicării politice, şi anume
acela de a influenţa opinia publică. Nu putem însă reduce comunicarea politică strict la
intenţionalitatea sa.
Alţi autori asociază comunicarea politică cu mediul şi spaţiul de dispersie al acesteia.
Ideea de spaţiu politic apare şi în accepţiunea lui Domonique Wolton pentru care
comunicarea politică este „spaţiul în care se relaţionează discursurile contradictorii a trei
actori care au legitimitate de a se exprima în mod public asupra politicii: oameni politici,
jurnalişti şi opinia publica, prin intermediul sondajelor de opinie”.
Un alt unghi sub care este analizată comunicarea politică este cel al mijloacelor prin
intermediul cărora această formă de comunicare ajunge la nivelul receptorilor. Roland Cayrol
consideră că procesul comunicării poltice este rezultatul final al conlucrării convergente sau
divergente al unei „sfinte treimi”: „televiziunea, sondajele şi publicitatea”. De asemenea,
Pippa Norris propune un model interactiv, într-o oarecare măsură linear, căci consideră
comunicarea politică „un proces interactiv referitor la transmiterea de informaţie între
oamenii politici, noile media şi public. Procesul operează de sus în jos, de la instituţiile
guvernului către cetaţeni, orizontal, între oamenii politici, şi de jos în sus, de la opinia publică
spre autorităţi”.
Definiţiile expuse anterior se înscriu în cele doua abordări ale comunicării politice,
una centrată pe aspectul instrumental, cealaltă pe cel instituţional. Dimensiunea instrumentală
a comunicării politice se axează pe elementele de influenţare şi intenţionalitate, acest proces
fiind văzut ca o relaţie de persuasiune între interlocutori. A doua tendinţă în definirea
comunicării politice accentuează dimensiunea instituţională şi/sau structurala care face
trimitere la termeni precum „câmp”, „spaţiu”, „sistem”, „proces”; aici comunicarea politică
este înţeleasă ca un sistem alcătuit din resurse tehnologice, condiţii etice, profesionale,
reglementări normative şi convenţionale destinate publicităţii politice.
O abordare integrată a comunicării politice, adică înţeleasă atât ca o relaţie
pragmatică, cât şi ca o structură instituţională ne este oferită de autorul francez Gilles
Pagina 5 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Achache (Le marketing politique, 1989) care distinge între mai multe modele de comunicare
politică: dialogic, propagandistic, marketing politic. Cele trei modele pot fi rezumate astfel:
- Modelul dialogic: este un model care accentuează funcţia ideologică, ţine de
domeniul ideilor şi al ideologiilor. Spaţiul de comunicare se caracterizează prin omogenitate
şi continuitate, imagine a unui spaţiu public definit de interesul comun, şi loc de întâlnire al
argumentelor. În ceea ce priveşte forma mesajului şi canalele de comunicare, se preferă
mesajele verbale şi media discursive.
- Modelul propagandistic: aici se accentueaza funcţia teologică, fiind un model care
provine din domeniul marilor mituri politice şi care se bazează pe discursuri infalsifiabile.
Spaţiul comunicaţional este de asemenea continuu şi omogen dar se caracterizează printr-o
fuziune a actorilor într-o comunitate de credinţă. În ceea ce priveşte forma şi conţinutul
discursului, notăm predominanţa imaginii.
- Modelul marketing: unde notăm predominanţa funcţiei persuasive, este domeniul
actorilor politici, al limbajului politic. Spaţiul comunicaţional este discontinuu şi
concurenţial. În acest caz domină argumentaţia strategică-periferică; se utilizează toate
tipurile de media, dar se pune accent pe publicitate. Actorii sunt clar delimitaţi pe categorii,
un loc important avându-l receptorii mesajului politic, electoratul, în timp ce emiţătorii sunt
nevoiţi să construiască un mesaj cât mai seducător şi să prezinte o imagine cât mai
atrăgătoare şi pozitivă.
Tipologia expusă de Achache nu propune modele exclusive, ci ele pot coexista în
situaţiile de comunicare politică. Cu toate acestea, modelul marketing se bucură în ultimul
timp de o poziţie dominantă. Marketingul politic este un domeniu care se ocupă cu
„vânzarea” produsului politic către un public considerat „consumator de informaţii”.
Aplicabilitatea marketingului în politică este, în principal, reprezentată prin marketingul
electoral, care constituie forma sa cea mai avansată. Astfel, strategiile de marketing electoral
încearcă să optimizeze capacitatea de atracţie exercitată asupra electoratului de personalităţi
ale sferei publice, partide sau mişcări politice, prin compatibilizarea cu nivelul cerinţelor şi
dorinţelor a temelor majore ale dezbaterii electorale, a alegerii mijloacelor de comunicare în
masă, a modului de afişaj şi de folosire a mijloacelor publicitare, a pregătirii discursurilor şi a
liderilor.
Ca orice proces de comunicare, comunicarea politică, pentru a putea funcţiona,
necesită existenţa unor condiţii de baza (normative, tematice, comerciale, tehnologice, ş.a.).
În primul rând avem nevoie de proiecte şi intenţii. Oamenii politici, mass media, opinia
Pagina 6 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
publică, actorii individuali sau colectivi ai scenei politice reprezintă anumite instituţii sau
grupuri profesionale; de regulă, aceşti participanţi la comunicarea politică au o legitimitate
formală şi, deci, interese specifice. În plus avem nevoie de o tematică de interes public căci
oamenii politici, mass media, opinia publică şi experţii concură la definirea agendei publice.
Acestora li se adauga condiţiile normative (standarde şi reglementări juridice ce delimitează
marja de acţiune a oamenilor politici în spaţiul public), condiţii concurenţiale (piaţa mediatică
crează un cadru de negociere a agendei publice, respectiv a temelor prioritare pentru mass
media, politicieni şi public), condiţii expresive (comunicarea presupune diferite practici de
punere în scenă a politicului selectate pe bază de consultanţa şi tehnici de tip marketing) şi nu
în ultimul rând de condiţii tehnologice (mass media şi noile tehnologii de comunicare).
Dacă în rândurile de mai sus am expus condiţiile care generează procesul de
comunicare politică, în cele ce urmeaza mă voi referi la elementele distinctive ale acestui tip
de comunicare:
a) reţea de interacţiuni
Comunicarea politică implica o reţea de interacţiuni, o configuraţie de proiecte de
comunicare aparţinând unor actori sociali cu identităţi diferite; este greşit să o vedem doar ca
o releţie verticală între doi interlocutori, respectiv două proiecte de comunicare (actorul
politic şi electoratul, actorul politic şi adversarul său politic, actorul politic şi jurnaliştii,
jurnaliştii şi experţii). Nu este vorba numai de acte de comunicare iniţiate de oameni politici,
ci şi de intervenţii publice provenind de la actori sociali care nu au neapărat o identitate
politică. Comunicarea politică înglobează „contracte de comunicare” diferite, de unde şi
finalitatea sa aparent contradictorie: persuasiune şi, în acelaşi timp, informare; strategie şi, în
acelaşi timp, practică democratică.
b) dimensiunea reprezentativă
Comunicarea politică reprezintă un „teritoriu” simbolic în care actorii politici
negociază construcţia agendei publice, conferind vizibilitate unor proiecte care vizează
comunităţile, grupurile sociale şi societatea în ansamblu. Temele comunicării politice sunt
tratate ca teme reprezentative pentru interesul public; la fel se prezintă şi argumentele care se
întemeiază pe reprezentări, simboluri, valori şi practici care alcătuiesc gândirea convenţională
sau spaţiul „normalităţii” colective existent la un moment dat.
c) ritualizarea
La producerea comunicării politice contribuie interacţiunea dintre actori sociali care
reprezintă tipuri distincte de instituţii. De aici rezultă tipologia atât de diversă a intercţiunilor
Pagina 7 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
care generează comunicarea politică. Din acest punct de vedere, comunicarea politică este
mult mai convenţională şi mai ritualizată decât alte procese de comunicare.
d) rolul mass media
Mass media deţine rolul decisiv în procesul comunicării politice prin faptul că
constituie principala sursă pentru vizibilitatea publică a informaţiei politice, dar şi pentru
dezbaterea publică a acesteia. Mediatizarea este o condiţie intrinsecă a comunicării politice, şi
numai prin intermediul ei, prin modurile în care informaţia politică este pusă în scenă putem
intui diversitatea condiţiiolor care concură la producerea comunicării politice.
e) o practică democratică
Comunicarea politică nu este doar o activitate strategică, ci şi un mijloc prin care
publicitatea în politică, înţeleasă ca vizibilitate publică a politicului, poate deveni o practică
socială. În funcţie de practicile de comunicare politică dintr-o societate putem evalua gradul
de democratizare al respectivei societăţi.
I.1.3. Comunicare electorală
În literatura de specialitate există tendinţa de a reduce studiul comunicării politice la
cea de tip electoral. Într-adevăr, campania electorală pare a fi contextul cel mai relevant
pentru cercetarea mecanismelor şi practicilor de comunicare politică. Însă se uită că
democratizarea presupune, printre altele, existenţa unor mecanisme de vizibilitate a
politicului în contexte diverse – în context electoral, ceremonial, internaţional sau ca rutină
politică, etc. Viaţa politică reflectă o dinamică a contextelor, şi, implicit a spaţiilor de
comunicare politică. Comunicarea politică este implicată atât în lupta pentru obţinerea puterii
(comunicarea electorală), cât şi în exercitarea ei la diferite nivele (comunicare prezidenţială,
comunicare guvernamentală, comunicare de partid, comunicare politică locală, comunicare
politică internaţională).
Prin urmare, comunicarea electorală este o forma a comunicării politice care cuprinde
toate elementele componente ale acesteia, dar care se diferenţiază de aceasta prin faptul că ea
este posibilă doar într-un mediu concurenţial, pe parcursul campaniilor electorale locale şi
generale, respectiv parlamentare şi prezidenţiale.
Comunicarea electorală este o practică politică puternic reglementată de o întreagă
serie de coduri socio-politice care o legitimează ca:
Pagina 8 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
metodă de selecţie a liderilor politici, deoarece impune norma participării la selecţie
(pluralism politic, participare nediscriminatorie) şi norma majorităţii drept criteriu de validare
a selecţiei;
pocedură de desfăşurare a selecţiei, deoarece presupune un cadru legal şi tehnic de
selecţie a liderilor; instituţiile şi actorii politici care participă la campania electorală au
obligaţii şi drepturi specifice; cadrul juridic trebuie raportat la tipul de sistem electoral,
sistemul de partide şi sistemul media din ţara respectivă.
ritual, deoarece se desfăşoară după coduri socio-politice care reglementează
interacţiunea între participanţi;
practică naţională, deoarece este expresia unei anumite tradiţii politice, unui anumit
sistem politic şi a unui anumit grad de dezvoltare socio-economică, instituţională şi
democratică;
regim concurenţial, deoarece campaniile electorale sunt evenimente atipice întrucât
competiţia politică se desfăşoară într-un interval de timp considerabil care variază de la o ţară
la alta.
Studiul comunicării electorale a constituit de multă vreme un sector predilect al
cercetării în domeniul comunicării politice. Interesul pentru studiul mecanismelor de
campanie s-a consolidat mai ales şi prin evoluţia actuală a vieţii politice, care tinde să se
transforme într-o campanie permanentă, în care personalul angajat în politică încearcă să-şi
legitimeze acţiunile sprijinindu-se pe strategiile comunicării. Însă, pentru a înţelege modul în
care se desfăşoară azi comunicarea electorală, trebuie cunoscut modul în care au evoluat
campaniile de comunicare electorală şi, implicit, resursele electorale.
În studiul intitulat „Campaign Communications” (2001), autorul britanic Pippa Norris
prezină evoluţia „campaniilor de comunicare” şi, folosind criteriul „modernităţii”, el descrie
cele trei etape majore de dezvoltare.
Campaniile de comunicare pre-moderne le regăsim în perioada dezvoltării societăţii
industriale, începând cu secolul XIX până în anii ’50 ai secolului XX. În această perioadă a
fost caracteristică o comunicare interpersonală între candidaţi şi electorat, conform unor
proiecte pe termen scurt stabilite de conducerea partidului, iar contactul direct cu electoratul
se realiza prin adunările publice, meeting-urile de partid, dar mai ales prin contactarea directă
a alegătorului. Presa scrisă, mai ales cea de partid juca un rol important, însă, din 1920
radioul şi filmele încep să confere evenimentului electoral o dimensiune naţională. Un rol
activ important în organizarea şi proiectarea campaniei electorale îl aveau atât partidele, prin
membrii de partid care se implicau în toate operaţiunile de pregătire şi derulare a
Pagina 9 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
evenimentului electoral, cât şi reţelele de voluntari. Loialitatea politică puternică a
electoratului faţă de partide se întemeia pe criterii de clasă, religie, regiune; în aceste condiţii,
identificarea partizană constituia comportamentul electoral predominant.
Elementele campaniilor pre-moderne mai pot fi astăzi regăsite în cazul partidelor mici
care nu dispun de resurse financiare importante.
Campaniile de comunicare moderne. Modernitatea în materie de comunicare politică
începe în 1950 şi continuă până în anii ’80 (un exemplu elocvent este momentul septembrie
1960, şi anume dezbaterea televizată dintre Nixon şi Kennedy). Comunicarea electorală
devine o practică naţională, acţiunea partidelor la nivel local fiind din ce în ce mai puţin
autonomă. Acum se impun ca resurse de comunicare strategice consultanţa şi marketingul
politic, fapt care a marcat trecerea de la voluntariat la specializarea şi profesionalizarea
politicii. Comunicarea politică din perioada non-electorală devine la fel de importantă ca şi
comunicarea electorală propriu-zisă.
Rolul predominant al presei scrise de până atunci este preluat treptat de către
televiziunea naţională, în timp ce mediatizarea pozitivă a candidatului devine strategia
electorală de bază. Mai mult, presa scrisă renunţă la partizanat şi se dedică logicii comerciale.
În condiţiile ascensiunii televiziunii comunicarea electorală se centrează mai mult asupra
candidaţilor, ceea ce va determina şi o „personalizarea a politicii”.
În ceea ce priveşte electoratul, el nu mai este dependent de loialităţi politice, ci devine
mai pragmatic şi mai puţin implicat în procesul electoral.
Campaniile de comunicare postmoderne. Începând cu deceniul noua al secolului XX
se manifestă o fragmentare a televiziunii şi, ca urmare, pe lângă televiziunile naţionale apar
noi surse de comunicare precum televiziunea prin satelit şi cablu (Robert Denton denumeşte
acest fenomen drept „era teledemocraţiei”). Comercializarea comunicării electorale prin
recurgerea la tehnicile de marketing şi publicitate devine o condiţie obligatorie; mesajul
electoral este proiectat pentru a răspunde aşteptărilor electoratului. Are loc şi o
„permanentizare” a campaniei de comunicare, căci partidele şi candidaţii apelează în mod
constant la sondaje de opinie, focus-group-uri, sau întâlniri cu electoratul, atât în perioada
electorală, cât şi în perioada dintre campaniile electorale.
Tehnologia digitală a contribuit la apariţia unor practici de comunicare care, în opinia
lui Norris, ar aminti, pe de o parte, de activismul local din perioada campaniilor pre-moderne
(interacţiunea directă cu electoratul şi implicarea militanţilor locali) şi, pe de altă parte, ar
exprim condiţia pasivă a spectatorului de televiziune, o condiţie tipică pentru etapa modernă
(autorul are în vedere practici precum dezvoltarea reţelelor de conversaţie prin intermediul
Pagina 10 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Internetului, pagini web interactive create de unele agenţii guvernamentale, comunicarea
electronică la nivel de partid, etc).
Transformările survenite în comunicarea politică din ultimele decenii au fost evaluate
de unii autori ca luând forma fenomenului de ”americanizare”, tendinţă care se referă la o
serie de practici dezvoltate în SUA şi apoi „exportate” în ţările post-industriale, schimbând
radical poziţia omului politic. Autorul britanic Norris Pippa a evitat acest argument atunci
când a evaluat comunicarea electoarală din perioada actuală; faptul că unele practici de
comunicare electorală consacrate în SUA au penetrat alte spaţii naţionale, nu înseamnă că
asistăm la uniformizarea comunicării politice şi/sau electorale. Procesul
„americanizării” vizează evoluţii precum spectacularizarea comunicării politice,
profesionalizarea comunicării şi acţiunii politice, diminuarea loialităţii politice, autonomia
crescândă a mediilor de informare interesate mai degrabă să servească propria politică decât
să medieze construcţia agendei politice, comercializarea politicului care de altfel este în
stransă legătură cu faptul că mass media cunosc ele însele un proces de comercializare.
Fenomenul „americanizării” nu trebuie înţeles ca o uniformizare a comunicării
electorale. În diferite ţări în care modelul american s-a impus, există de asemenea şi practici
de comunicare electorală specifice spaţiilor naţionale. Mai mult, dezvoltarea acestui model nu
a însemnat renunţarea unor practici consacrate în perioada pre-modernă a campaniilor de
comunicare electorală, precum contactul direct al candidaţilor cu alegătorii, practici care
continuă să fie cultivate în multe ţări, inclusiv în SUA.
Astfel, fenomenul de „americanizare” poate fi un fenomen care să democratizeze, dar
care poate avea şi efecte perverse care să atace acţiunea politică. Este foarte important să se
ţină cont de cei care utilizează acest model, de tipul de democraţie care se practică în
societatea respectivă, precum şi de gradul de democratizare.
Luând ca referinţă tipologia propusă de Achace, voi plasa modelul marketing ca fiind
dominant în comunicarea politică/electorală actuală din România şi, pe parcursul acestei
lucrări voi încerca să identific dacă în spaţiul comunicării politice din România putem regăsi
elementele care să indice tendinţe de „americanizare”.
I.1.4. Comunicare politică – proces de influenţă socială
Pagina 11 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Elementul comun al diferitelor definiţii ale comunicării politice este
„intenţionalitatea”: comunicarea politică este înţeleasă ca fiind o acţiune teleologică – o
acţiune orientată, programată, proiectată pentru influenţare.
Influenţa socială este o acţiune exercitată de o entitate socială (persoană, grup etc.)
orientată spre modificarea atitudinilor, credinţelorşi comportamentelor altor persoane sau
grupuri sociale. Ea este asociată cu domeniul relaţiilor de putere şi control social, de care se
deosebeşte întrucât nu apelează la constrângere. Influenţa socială poate fi considerată ca o
formă specifică a puterii, a cărei resursă principală este persuasiunea. Efectele influenţei
sociale sunt profund dependente de context, întrucât acesta stimulează sau blochează
receptivitatea şi creează condiţii de acceptare, întărire şi manifestare a schimbărilor eventual
produse.
Analizând comunicarea ca proces de influenţă într-un cadru teoretic bazat pe
conceptul de putere, Denis McQuail afirma: „utilizarea termenului de influenţă implică
utilizarea puterii pentru a obţine conformarea celuilalt, în situaţii în care comunicarea este
principalul instrument, canal sau mijloc de exercitare a resurselor puterii”. Autorul distinge
cinci baze ale puterii, adică proprietăţi care îi dau comunicatorului posibilitatea să îşi exercite
influenţa: puterea recompensatoare, coercitivă, legitimă, referenţială, cea a expertului. În
situaţiile de influenţă prin comunicare (şi este cazul întregului proces de comunicare realizat
în spaţiul public) influenţa, chiar şi în forma persuasiunii nu poate fi eficientă decât dacă este
acceptată de receptor. Ori, aceşti cinci termeni care descriu tipurile de putere socială ca
atribute ale agentului influenţei, implică şi un tip special de coorientare a receptorului.
„Astfel, recompensa sau coerciţia sunt eficiente în cazul unei orientări calculative a
receptorului, influenţa legitimă se bazează pe supunerea reglementată normativ, puterea
referenţială depinde de identificarea cu comunicatorul, iar puterea expertului pe încrederea şi
convingerea receptorului”.
În strânsă legătură cu conceptul de influenţare se află şi noţiuni precum: persuasiune,
manipulare, propagandă.
Conceptul de persuadare a fost conceput iniţial pentru a se face o distincţie clară între
mijloacele politice de modificare a atitudinilor şi concepţiilor prin manipulare şi cele care fac
apel la convingere şi acţionează pe baza liberului consimţământ, a acţiunii benevole şi a
libertăţii de alegere. Dacă propaganda are ca rezultat impunerea voinţei propagandistului,
persuadarea se desfăşoară într-un cadru tranzacţional.
Persuasiunea se realizează în condiţiile în care se ţine cont de caracteristicile de
receptivitate şi reactivitate ale persoanelor influenţate. Ea este o activitate de convingere
Pagina 12 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
opusă impunerii sau forţării unei opţiuni organizată astfel încât să ducă la adoptarea personală
a schimbării aşteptate. Efectele persuasiunii sunt dependente atât de factorii personali
(persuabilitatea sau tendinţă individuală de a fi receptiv la influenţe şi de a accepta schimbări
în atitudini şi comportamente), cât şi de cei referitori la modul de organizare al influenţelor
(relaţii dintre sursă, mesaj, canal de transmitere, receptare şi context social).
Manipularea este acea acţiune de a determina un actor social (persoană, grup,
colectivitate) să gândească şi să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului,
iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsionează
intenţionat adevărul, lăsând însă impresia libertăţii de gândire şi decizie. Spre deosebire de
influenţa de tipul convingerii raţionale, prin manipulare nu se urmăreşte înţelegerea mai
corectă şi mai profundă a situaţiei, ci inculcarea unei înţelegeri convenabile, recurgîndu-se
atât la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât şi apelul la palierele emoţionale non-
raţionale. Intenţiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesizabile primitorului
acestuia. Din punct de vedere politic, manipularea reprezintă o formă de impunere a
intereselor unei clase, grup, colectivităţi, nu prin mijloacele coerciţiei, puterii, ci prin cele
ideologice, prin inducere în eroare. Din acest motiv, recurgerea la manipulare în situaţiile de
divergenţă de interese devine tot mai frecventă în societatea actuală, manipularea
reprezentând un instrument mai puternic decât utilizarea forţei.
Propaganda politică presupune un demers prin care un actor politic încearcă să
influenţeze atitudinal şi comportamental un anumit public-ţintă prin intermediul unor acţiuni
politice şi prin comunicare. Pe lângă dimesiunea comunicaţională, propaganda presupune şi
acţiuni sociale extrem de diverse, generate de actorii politici, prin care aceştia îşi pot realiza
obiectivele. Din această cauză, propaganda nu trebuie identificată cu comunicarea politică,
căci înseamnă mult mai mult, presupunând cu necesitate şi acţiuni de promovare a unei idei, a
unui candidat sau a unei instituţii, acţiuni care nu pot fi reductibile la procese de comunicare.
Acest termen a căpătat însă o conotaţie negativă, fiind adeseori asociat cu minciuna
instituţionalizată, manipularea, războiul psihologic sau dominarea ideologică. Aceasta se
datorează şi experienţei naţional-socialiste din Germania interbelică, J. Goebbels fiind unul
dintre cele mai reprezentative momente în istoria propagandei politice.
Propaganda deschisă, asumată politic şi social va determina întotdeauna atitudini
negative; ideea în sine că cineva vrea să ne convingă de ceva, nu doar să ne informeze, ci să
ne determine şi să facem ceva, nu este una acceptabilă fără rezerve. Totuşi, pentru a avea
eficienţă, ea trebuie să ţină cont de două cerinţe: să fie cât mai puţin vizibilă, manifestă sau
declarativă şi să nu fie continuă pentru a nu determina obişnuinţă, plictiseală sau oboseală.
Pagina 13 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Studiile asupra propagandei au jucat un rol fundamental în începuturile cercetării
comunicării politice. În 1927, Lasswell publică o lucrare despre tehnicile de propagandă din
timpul primului război mondial („Propaganda Technique in the World War”), definindu-le ca
managementul atitudinilor colective prin manipularea simbolurilor. În opinia autorului,
propaganda nu este bună sau rea, ci ea depinde de punctele de vedere, de mesajele pe care le
promovează, de caracterul adevărat sau fals al acestora.
Odată cu dezvoltarea metodelor de studiu al opiniei publice, ca şi cu extinderea
cercetărilor de psihologie socială în acea perioadă, studiul propagandei cunoaşte o extindere
remarcabilă. În 1937 a fost fondat Institutul de Analiză a Propagandei (Institut for
Propaganda Analysis), avându-l pe profesorul Clyde Miller de la Universitatea Columbia
drept director executiv. Aici s-a dezvoltat o teorie foarte detaliată a analizei propagandei
(„ABC’s of Propaganda Analysis”), publicată în volumul The Fine Art of Propaganda din
1937. Cele şapte tehnici de propagandă sunt:
etichetarea (name calling): a da unei idei o etichetă defavorabilă, şi de aceea a o
respinge sau condamna fără examinarea vreunei dovezi;
generalizarea sclipitoare (glittering generality): asocierea a ceva cu un atribut care
desemnează o virtute şi crearea astfel de acceptare sau aprobare fără o examinare prealabilă;
transferul (transfer): deplasarea respectului sau autorităţii a ceva respectat la ceea ce
vrei să faci respectat; funcţionează şi invers prin asocierea a ceva respingător la ceea ce vrei
să faci să apară drept respingător;
mărturia (testimonial): a avea o persoană respectată sau detestată care să afirme o idee
sau un program dat sunt bune sau rele;
oameni de bine (plain folks): metodă prin care vorbitorul încearcă să convingă
audienţa că el sau ideile lui sunt bune, deoarece sunt ale oamenilor cinstiţi, „de bine”;
măsluirea cărţilor (card-stacking): implică selecţia şi folosirea de falsuri, ilustraţii sau
diversiuni, în ansambluri logice sau ilogice, pentru a da cea mai bună sau mai proastă
imagine, după caz, unei idei, program, persoane sau produs;
platforma vagonului (band-wagon): a spune publicului că toţi ceilalţi membrii ai
comunităţii au aderat deja şi că mai bine aderă în ultimul moment decât să fie lăsaţi în urmă.
Studiile despre propagandă vor cunoaşte un declin vizibil dupa cel de al doilea război
mondial, locul lor fiind luat de cercetarea efectelor mass-media. Una din cauzele acestui
declin a fost şi faptul că analiza propagandei nu a beneficiat de o teorie coerentă, situaţie
explicabilă într-o anumită măsură prin diversitatea disciplinelor sociale (sociologie,
Pagina 14 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
psihologie, ştiinţe politice) din care se inspira. Sfârşitul ultimei conflagraţii mondiale a
însemnat detaşarea de excesele sale, inclusiv de cele din domeniul propagandei. Astfel
termenul de „comunicare de masă” şi „cercetarea comunicării” apar la mijlocul anilor ’40,
înlocuindu-i pe cei de propagandă şi analiza propagandei. Este la mijloc şi o problemă de o
restructurare a limbajului, dar şi una care ţine de consolidarea unei realităţi sociale, realitatea
mediatică, pentru care era nevoie de termeni noi şi de demersuri de cercetare diferite.
Acest capitol a avut drept scop stabilirea distincţiei dintre comunicare, comunicare
politică şi comunicare electorală şi identificarea elementelor caracteristice ale acestor tipuri
de comunicare.
În cele ce urmează mă voi referi strict la comunicarea electorală şi voi prezenta pe
rând componentele sale: emiţătorul, mesajul, canalul, receptorul şi efectul. Structura acestei
lucrări a avut drept punct de pornire modelul de analiză a comunicării de masă propus de
Harold D. Lasswell. Pentru a înţelege procesul comunicării de masă, autorul propune
studierea nivelelor ce corespund următoarelor întrebări: Cine spune?, Ce spune? Prin ce
canal?, Cui?, Cu ce efecte?.
Am folosit acest model general de analiză a comunicării de masă, prin adaptare la
comunicarea electorală şi în continuare voi dezbate fiecare din cele cinci dimensiuni,
începând cu capitolul următor care prezintă rolul emiţătorului în cadrul comunicării
electorale.
I.2. Emiţătorul mesajului electoral
I.2.1. Condiţia actorului politic
După cum am amintit şi în capitolul precedent, transformările survenite în
comunicarea politică din ultimele decenii plasează marketingul electoral pe un loc central în
organizarea şi desfăşurarea unei campanii electorale. Se observă prezenţa tot mai accentuată a
experţilor în publicitate, marketing, PR, stilişti, psihologi care sunt adevăraţi strategi care îşi
orientează acţiunile către succesul campaniei de mobilizare a electorilor. Strategia lor constă
în a determina o „ofertă” şi a o comunica cât mai bine, generând fluxul de comunicare şi
manipulând resursele simbolice. Gestionarea acestor resurse este permanent perturbată de
Pagina 15 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
provocările strategiilor adverse, într-o situaţie prin definiţie polemică. În această competiţie
polemică fiecare candidat încearcă să se singularizeze prin marca sa şi să se distingă
demarcându-se de ceilalţi. Construirea imaginii şi identităţii actorului politic sunt elemente
cheie ale marketingului electoral.
În prezent comunicarea politică este din ce în ce mai standardizată la nivelul formelor,
regulilor şi strategiilor, precum şi din punctul de vedere al situaţiilor de interacţiune politică.
Această standardizare a comunicării politice a avut loc în condiţiile globalizării spaţiului
public contemporan dar este strâns legată şi de fenomenul „americanizării comunicării
politice”, fenomen amintit în capitolul anterior. Evoluţiile din domeniul comunicării politice
au transformat condiţia politicianului, el devenind un „profesionist” al cărui „savoir faire” nu
se mai poate limita doar la experienţă şi instinct politic.
Americanizarea comunicării politice presupune adaptarea la acţiunea politică a unor
strategii de comunicare specifice „pieţei” (publicitare, economice şi a show-business-ului).
Aceste strategii permit ca politicianul să devină un „personaj” care face parte din memoria
colectivă – o prezenţă în imaginarul social.
Dintre aceste strategii, primele ar fi cele de proiectare care au fost importate din
marketing şi care structurează proiectul actorului politic ca „ofertă” (politică) construită în
conformitate cu „profilul pieţei”. Practicile bazate pe marketing politic transformă
evenimentele şi oamenii politici în „produse de vânzare”, iar electoratul este consumatorul de
produse. „Oferta” actorului politic este destinată „grupurilor sociale-ţintă” ale căror aşteptări,
percepţii şi nevoi sunt „diagnosticate” în prealabil pe baza unor tehnici de sondare a pieţei.
„Oferta” este, aşadar, proiectată după o „hartă” electorală care indică „segmentele” sociale
disponibile să accepte „oferta”.
Strategiile de mediatizare conferă „personajului” politic vizibilitate în spaţiul public.
În condiţiile în care televiziunea a devenit principala resursă de mediatizare, politicianul
trebuie să-şi proiecteze în aşa fel „oferta” încât ea să poată suporta constrângerile (situaţiile)
specifice arenei televiziuale. Canalele de televiziune, precum şi realizatorii, ca „voci”
publice, apelează la diferite formule de mediatizare care fixează anumite unghiuri de
vizibilitate a „ofertei”. Astfel, mediatizarea poate să distrugă, să deturneze sau să completeze
personajul proiectat de actorul politic. Din această cauză actorul politic trebuie să fie pregătit
să reziste dispozitivului televizual care stabileşte unghiurile de vizibilitate a „ofertei”
Startegiile discursive (importate mai ales din publicitate şi show-business) sunt
utilizate pentru a comunica mesajele politice, respectiv pentru ca actorul politic să poată oferi
electoratului „versiunea accentuată” a ofertei sale. O astfel de strategie poate focaliza atenţia
Pagina 16 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
publică asupra informaţiilor şi semnificaţiilor pe care actorul politic le consideră a fi cele
importante la nivelul ofertei sale şi la care electoratul trebuie să reflecteze în mod expres.
Aceste strategii implică utilizarea limbajului verbal şi nonverbal astfel încât să se poată
genera efecte de credibilitate. Actorul politic acţionează discursiv în sensul că el orientează
electoratul spre o anumită interpretare a ofertei politice, valorizând-o. În acest fel ei îşi
construiesc personajul de care au nevoie sau, altfel spus, îşi etalează credibilitatea.
S-a reproşat adesea acestor strategii că dezvoltă comercializarea politicului, că, pe
baza unui sistem de seducţie sofisticat, publicul este „indoctrinat” nu cu ideologii, ci cu
„imagini” şi „pseudorealităţi”; cu alte cuvinte, prea multa „comunicare” elaborată scenic şi
prea puţină substanţă politică.
Vina nu trebuie aruncată în întregime asupra modelului american de comunicare
politică. Într-adevar, el poate fi un fenomen cu efecte contradictorii, care poate să
democratizeze, dar şi să confişte acţiunea politică. Însă totul depinde de cei care utilizează
acest model, de tipul de democraţie care se practică în societatea respectivă, precum şi de
gradul de democratizare
I.2.2. Caracteristicile emiţătorului
Fie că doreşte o schimbare a direcţiei sau a intensităţii acţiunii receptorilor,
comunicatorul, actorul politic angrenat în campania electorală, trebuie să ţină cont de cele
două caracteristici esenţiale care pot influenţa într-un sens sau altul eficacitatea mesajului
său. Acestea sunt: credibilitatea şi atractivitatea.
Despre credibilitatea comunicatorului ca element important în schimbarea atitudinii
vorbesc experimentele lui C.I. Hovland, I.L. Janis şi H.H. Kelley (în Communication and
Persuasion, 1953). Autorii consideră credibilitatea ca fiind un amestec între prestigiul
individual, statutul acestuia şi aparenţa fizică; dacă este o persoană puternică, mesajul său
conţine credibilitate pentru că trezeşte atenţie asupra sa, dacă are o poziţie de prestigiu în
societate, aceasta sugerează că a câştigat deja anumite influenţe asupra celorlalţi, element
care va creşte credibilitatea.
J.W. McGuire considereă că se obţine credibilitate prin competenţă şi încredere
acordate acestuia de către alegători. Astfel, emiţătorul este perceput ca deţinând informaţii
pertinente, adevărate, şi fiind doritor să le transmită. Impactul persuasiv al sursei, considerată
credibilă, este cu atât mai eficace cu cât nivelul de educaţie, inteligenţa, statutul social şi
Pagina 17 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
competenţa profesională atribuite candidatului vor creşte. De asemenea, credibilitatea
acestuia va creşte cu cât este mai implicat în mesaj. Ca urmare a aprecierii pozitive/negative a
comunicatorului, informaţiile mesajului acestuia vor fi considerate pertinente, adevărate sau
nu, chiar şi fără a se ţine seama de argumentaţia discursului.
Putem explica credibilitatea şi prin teoria atribuirii care susţine că se atribuie
comportamentului oratorului, fie factori individuali (interni), fie factori situaţionali (externi).
În funcţie de informaţiile pe care le deţine despre candidat, înainte de a asculta mesajul
(trăsături de caracter ale oratorului, opiniile acestuia exprimate anterior, competenţa),
asociate cu situaţia din momentul discursului (lipsa de sinceritate ori obiectivitatea din
momentul discursului), alegătorul îşi va construi o reprezentare a candidatului de la care va
aştepta un anume comportament politic. Eficacitatea mesajului depinde de confirmarea sau
nu a acestor aşteptări.
Tot după J.W. McGuire, atunci când candidatul este atractiv (aspect fizic,
personalitate, mod de comportare), schimbarea atitudinală a alegătorului este determinată de
procese de identificare cu sursa, pe baza sentimentelor admirative pe care le încearcă faţă de
aceasta. Dacă schimbarea atitudinală, obţinută prin procesul de identificare cu sursa atractivă,
nu este integrată în sistemul de credinţe şi valori ale alegătorului, fiind dependentă de durata
legăturii afective stabilite între candidat şi alegător, atunci aceasta va putea fi oricând
revocată.
Atunci când se vrea amplificarea componentei de atractivitate, trebuie să se ţină cont
de următoarele elemente:
contactele repetate, directe sau prin intermediul mass-media, fac să crească
atractivitatea şi durabilitatea relaţiei;
stereotipul atractivităţii fizice este foarte puternic şi determină creşterea încrederii în
persoanele respective; oamenii se lasă influenţaţi de cei asemănători lor, având atitudini,
comportamente şi preferinţe asemănătoare acestora, considerându-i atractivi;
există posibilitatea de a considera atractivă persoana cu trăsături şi comportamente
diferite de ale noastre, în măsura în care acestea sunt cele care ne lipsesc şi pe care ni le-am
dorit, şi, astfel, complementaritatea generează atractivitate;
ceea ce convinge alegătorul de bunele intenţii ale candidatului este chiar imaginea pe
care acesta o proiectează din prezenţa fizică (emană energie, vitalitate), îmbrăcăminte
(corectă, elegantă şi de culoare închisă), gestică, coerenţă şi viteza discursului (pentru un bun
orator, aproximativ 300 de cuvinte / minut) la care se adaugă corectura prin unghiul
camerelor de luat vederi, atunci când acestea se folosesc.cu cât este mai dinamic, cu atât este
Pagina 18 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
mai convingător. Prin aspectul său propriu-zis cât şi prin stilul şi viteza optimă a discursului,
comunică energie, entuziasm, autoritate. Competenţa şi dinamismul ce străbat discursul
determină ascultătorul să-l accepte ca fiind credibil;
sunt foarte eficiente strategiile persuasive dacă, în urma analizării reacţiilor
auditoriului, oratorul stabileşte ce îl poate pune în valoare, ce-i poate creşte încrederea,
prestigiul, autoritatea. Prin imaginea substitutivă pe care şi-o confecţionează astfel, oratorul
poate anticipa mental preferinţele publicului pe care trebuie să-l convingă.
I.2.3. Gestionarea capitalului electoral
Campaniile electorale conferă candidaţilor anumite roluri înainte chiar ca aceştia să se
lanseze în competiţie. Astfel, fiecare candidat acţionează simultan în calitate de:
„candidat” – reprezentant al puterii politice vs. „candidat” al opoziţiei
„contra - candidat”
„politician” care dispune deja de o imagine publică alimentată de un trecut politic şi
de o memorie colectivă
Problema pe care o voi dezbate în continuare este cea a capitalului electoral cu care
fiecare actor politic intră în ecuaţia comunicării politice. Oricărui actor politic (formaţiune
politică sau lider al acesteia) îi sunt asociate la nivel de cunoaştere comună şi de reprezentări
sociale anumite etichete ideologice şi caracterizări valorice.
Actanţii politici generează acţiuni, gesturi, discursuri, luări de poziţie care, prin
acumulare, contribuie la construirea identităţii lor politice. Notorietatea lor, precum şi
popularitatea, credibilitatea, trăsăturile imaginii personale, localizarea în spaţiul politic se
desemnează sau se precizează în mod progresiv. Comunicarea politică se hraneşte din
amintiri, iar decizia electorală se construieşte în timp. Anumite acte săvârşite pe scena
politică lasă o urmă mai adâncă asupra opiniei. Ele se caracterizează prin aspectul lor
evocator, clasificator sau diferenţiator, iar durabilitatea lor ţine de concurenţa şi de rezonanţa
altor acte înfăptuite de acelaşi actant. În acest sens, Jacques Gerstlé afirma că o competiţie
între actanţi este mai întâi „o competiţie între o multitudine de amintiri de acte pline de
semnificaţie”.
Mai mult, imaginea unui actor politic nu este evaluată în termeni de bun sau rău în
sine, necorelat cu un anume tip de electorat. Electoratul este întotdeauna puternic structurat,
organizat pe diferite nivele. În aceste condiţii respectivul capital electoral trebuie valorificat
Pagina 19 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
în campanie în corelaţie cu caracteristicile diferitelor tipuri de electori. Imaginea este prin
definiţie subiectivă, aşa cum sunt şi părerile oamenilor despre semenii lor sau despre starea
societăţii.
Prin imagine se înţeleg acele calificative de identificare acordate de public unui
anumit actor sau ansamblul reprezentărilor sociale care există la nivelul unei populaţii, în
legătură cu un anumit obiect al atenţiei publice. O imagine poate fi analizată prin prisma unor
calificative valorice care sunt asociate de catre anumite segmente ale populaţiei, eventual de
întreaga populaţie, cu un anume actor politic. Astfel, acesta poate avea imaginea unui om
cinstit, corect, rigid, populist, simpatic, extremist, puternic, viril sau ambiţios etc. Imaginea
există şi poate fi analizată doar prin prisma unor asemenea atribute. Atributele au integrate
conotaţii de tip evaluativ, pozitive sau negative. Atât atributele, cât şi conotaţiile ataşate sunt
întotdeauna relative la un anumit tip de electorat, el fiind cel care le alocă.
Alături de componenta de imagine care există pe piaţa electorală, de diferenţierile
care se produc la nivelul diferitelor categorii de electori, există anumite atribute definitorii
care pot reprezenta un gen de imagine prototip a unui actor politic. Există, deci, atribute care
sunt extrem de importante, fie pozitive, fiind absolut necesare (de exemplu: curajul, cinstea),
fie negative, care ar fi bine să nu fie prezentate (un handicap fizic, o problemă mintală, etc.).
În acest mod se poate considera că imaginea reprezintă o etichetă – o reprezentare – pe care
populaţia o acordă unui actor politic, şi care este, în fond, un feed-back la acţiunile şi
mesajele lansate de către acesta şi evident, un răspuns acordat de către ceilalţi actori ai scenei
sociale, în primul rând de presă şi de ceilalţi competitori politici.
Un candidat care aspiră la o funcţie în stat sau care doreşte să şi-o menţină pe cea
câştigată, trebuie să aibă în vedere faptul că electoratul trebuie să aibă o imagine foarte bună
despre el, imagine ce trebuie susţinută prin diferite acţiuni, de ordin electoral sau nu. Această
imagine urmăreşte în primul rând promovarea omului şi în al doilea rând promovarea
candidatului împreună cu partidul din care provine. Din păcate mulţi politicieni nu utilizează
această procedură sau o utilizează într-o măsură insuficientă şi, un lucru foarte important, nu
este promovată de către mass-media. În acest caz, practica a arătat că, pentru a se obţine un
nou mandat, nu este nevoie doar de o campanie electorală bună şi eficientă înaintea alegerilor
ci, de un capital de încredere substanţial de mare al electoratului faţă de candidatul propus.
Astfel spus, electortul nu se lasă uşor convins decât dacă acel candidat a demonstrat că are o
bună imagine care s-a câştigat în timp. Evident, că există şi cazuri când un candidat care avea
o imagine favorabilă, însă nu foarte bună, a reuşit să câştige alegerile datorită mesajelor
eficient folosite în campania sa electorală precum şi datorită altor acţiuni cu caracter electoral
Pagina 20 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
reuşite (mă refer la campania electorală din anul 2000 când a câştigat Traian Băsescu deşi s-a
înscris în cursă foarte târziu. Aceasta a desfăşurat o campanie ce a utilizat, printre altele,
nenumărate afişe cu mesaje “glumeţe”, dar în acelaşi timp imperative care au condus la
convingerea electoratului şi implicit la câştigarea alegerilor).
După un început timid, campaniile electorale din România au început să crească în
spectaculozitate, semănând tot mai mult cu cele din ţările occidentale. De la mesaje simple de
genul “Votaţi candidatul X pentru că este cel mai bun….” s-a ajuns la mesaje ce trebuiesc
interpretate şi asociate cu imagini, cu coloristica întregului ansamblu, dar şi cu dispunerea
elementelor ce completează un afiş sau o reclamă electorală într-un ziar. Televiziunea a oferit
candidaţilor posibilitatea de a exprima mesaje cât mai complexe, prin tehnici elaborate, astfel
încât candidaţii au oportunităţi nenumărate de a se face cunoscuţi şi de a-şi face cunoscute
ideile şi aspiraţiile.
Publicul, electoratul, la rândul său a evoluat în timp şi a început să aibă aşteptări mai
mari, care nu mai sunt satisfăcute de mesajele simple de convingere sau dezbaterile TV. Ideea
de a se crea un mit, un idol dintr-un candidat a funcţionat şi funcţionează astfel încât
întâlnirile directe aduc, de cele mai multe ori, satisfacţii mari de partea ambelor tabere.
Din ce în ce mai mult, echipele de campanie inventează sau îmbunătăţesc tot mai
multe tehnici de comunicare în timpul campaniei. Privite din afară, aceste acţiuni seamănă tot
mai mult cu un adevărat spectacol în care evoluează actorii politici. Ei au în spate o întreagă
echipă care “netezeşte calea” prin diferite procedee pentru ca actorul politic, candidatul să
poată convinge cât mai mulţi electori să îi acorde votul lor.
Datorită complexităţii campaniilor electorale de astăzi, mai ales sub influenţa
tehnicilor de marketing, candidatul nu mai este un propagandist al unor idei sau doctrine, ci
un “produs politic” fabricat de profesionişti ai publicităţii politice şi “vândut pieţei
electorale”. Termenii de genul electorat încep să fie înlocuiţi, aşa cum am arătat deja, cu
“public ţintă”, adaptând limbajul politic la cel publicitar. Astfel “liderii politici” sunt
denumiţi “emiţători de mesaje politice”, presa devine “suport media”, iar creatorii de mesaje-
“copywriteri”.
Marketingul politic “vinde” produsul politic către un public considerat “consumator
de informaţii”. Şarmul candidatului este prelucrat mai mult decât o idee din programul politic
al partidului său. Discursul -din ce în ce mai diluat- este “ambalat” în zâmbete curtenitoare,
fiind prezent în medii artistice, cu unicul scop de a seduce alegătorul. Tehnicile persuasive ale
“publicităţii care vinde produsele” sunt adaptate din viaţa comercială în cea politică, iar
imaginea omului politic este prezentată într-o formă vandabilă. Omul politic este înconjurat
Pagina 21 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
de familie şi de prieteni, artişti de marcă îl însoţesc peste tot, se organizează mari spectacole,
în care sobrietatea şi prestanţa sunt înlocuite facil cu zâmbetul şi dezinvoltura.
Se spune pe bună dreptate că în timpul campaniilor electorale de azi, candidatul îşi
lasă identitatea proprie în “garderoba de acasă”, aceasta fiind prelucrată de activitatea
profesioniştilor din publicitate.
Omul politic încearcă din ce în ce mai mult să-şi impună o imagine proprie care să
capteze şi să fixeze atenţia publicului. Această imagine este o reproducere, mai mult sau mai
puţin fidelă a sa. Este ansamblul de trăsături alese pentru a fi prezentat în faţa opiniei publice.
Imaginea face o persoană cunoscută sau recunoscută. Ea crează sau consolidează
notorietatea; imaginea îndeajuns de individualizată şi de creionată captează interesul
publicului. Astfel, omul politic trebuie să accepte să joace permanent personajul pe care şi l-a
ales; trebuie să consimtă la imaginea care sprijină propaganda electorală. Niccolo
Machiaveli avertiza în Principele: „lumea vede bine ceea ce eşti pe dinafară şi puţini văd ceea
ce eşti pe dinăuntru; iar cei puţini nu îndrăznesc să contrazică opinia mulţimii care are de
partea ei măreţia statului care îi susţine...pentru că poporul nu judecă decât ceea ce vede”
Hannah Arendt,
observând numai „partea blestemată” a fenomenului, denunţă practicile acestora: „politica e
făcută, pe de o parte, prin fabricarea unei anumite imagini, şi, pe de altă parte, prin arta de a
face această imagine să fie credibilă”. Schwartzenberg, în Statul
spectacol acuză şi el violent această practică, în numele căreia politica înseamnă persoane
sau, mai degrabă, personaje; fiecare conducător pare că îşi alege o funcţie şi îşi ia un rol, ca
într-un spectacol; politica devine regie. Fiecare conducător îşi etalează calităţile şi pozează în
vedetă. Astfel se produce personalizarea puterii politice iar aceasta, la rândul ei, se raportează
la psihologia colectivă. Un personaj simbolizează naţiunea, statul sau partidul. De aceea,
trebuie să facă apel la diverse trăsături şi influenţe pe care autorul le clasifică în câteva roluri
stereotipe ce îşi au propriile lor etichete: Eroul - distant, rece, omul de excepţie, şef
providenţial, adesea idol; Omul obişnuit - extras dintr-o politică de mâna a doua; Liderul
şarmant – încearcă mai mult să seducă, decât să convingă; Părintele naţiunii - figura tutelară a
autorităţii. Mergând până la identificare cu analogia politică/spectacol, Schwartzenberg
consideră că omul politic are şansa de a fi autentic, dar preferă să se deghizeze, fabricând un
personaj care captează atenţia şi frapează imaginaţia, ambiţia lui fiind aceea de a juca rolul
principal. Autorul eludează însă faptul că nici un om politic nu ar avea şanse în competiţia
electorală dacă nu ar apela la asemenea procedee menite să inflameze periodic imaginarul
politic al oamenilor.
Pagina 22 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Aceste evoluţii le-a semnalat şi Robert Denton („Dangers of ‚Teledemocracy’: How
the Medium of Television Undermines American Democracy”, 2000) care a avertizat asupra
faptului că retorica electorala este tot mai ‚familiară’, personalizată, ‚intimă’, ‚charismatică’,
şi mai puţin programatică şi analitică: „Politicienii sunt mai puţin dispuşi să-şi argumenteze
opiniile; în schimb, ei încearcă să spună ceva prin care noi, audienţa, să ne identificăm, să
proiecteze o imagine în legătură cu cele afirmate şi să comunice audienţei ceva despre
personalitatea lor”.
Pe baza celor afirmate anterior putem afirma că gestiunea imaginii în marketingul
electoral este deci extrem de importantă. O strategie bine pusă la punct, bazată pe evaluarea
aşteptărilor populaţiei, poate fi spulberată dacă omul politic care o promovează nu dispune de
o imagine favorabilă. Inainte de formarea imaginii dorite, trebuie să se ţină cont de faptul că
orice program, partid, om sau idee politcă poate avea o imagine formată anterior. Greşelile
cele mai frecvente intervin atunci când se ignoră acest lucru şi se crede că formarea unei
imagini politice poate începe de la zero, fără să se ţină cont de contextul social, de trecutul
sau de acţiunea adversarilor.
I.3. Mesajul electoral
În cadrul activităţii politice se rostesc sau se scriu, se aud sau se citesc anumite
cuvinte. Vorbitorii pot fi mulţi sau puţini; sala şi auditoriul pot fi mari sau mici. Cele spuse
pot alcătui un discurs, sau pot fi doar o contribuţie la dezbatere sau la o convorbire; pot fi
concepute pentru a servi scopuri diferite, pot fi potrivite unor auditorii diferite şi pot avea
diverse structuri. Acestea iau forma mesajului politic. Mesajul politic implică discursuri,
declaraţii, interviuri, sloganuri, evocări, angajamente, promisiuni sau atacuri la adresa
adversarilor politici. Mă voi limita în cele ce urmează doar la discursul politic.
În general procesul comunicării constă într-un schimb de informaţii. Convertit în
propaganda electorală, acest proces suferă de o dublă distorsiune: funcţia lui de informare
cedează funcţiei de influenţare a unui comportament determinat, iar mecanismul desfăşurării
lui nu mai este reciprocitatea, inerţia schimbului, ci sensul unic. Mesajul propagandei
electorale aparţine astfel unei retorici eminamete teleologice: scopul său este transparent şi
exclusiv: influenţarea deciziei de vot a recptorilor în sensul dorit de emiţător.
Pagina 23 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Comunicarea politică, ca de altfel orice alt proces de vorbire, presupune folosirea
limbii. În acest sens, Jessica Evans („The Language of Election Campaigning”) afirma că
limba este un instrument esenţial al politicii. Este un instrument folosit spre a obţine efectul şi
impactul dorit asupra audienţei. Situaţia politică în care importanţa limbii este maximă este
campania electorală. Aici, actorii politici luptă pentru a câştiga puterea. Autoarea apreciază
această luptă ca fiind de fapt „un război al cuvintelor”.
Politica este un univers de forţe, dar şi un univers de semne cu eficacitate socială.
Discursul (utilizarea limbajului) permite găsirea acordului, a compromisului, având deci o
virtute pacificatoare în relaţiile sociale. Însă discursul serveşte şi conflictului, strategiei,
manipulării, dominaţiei. Semnele sunt şi arme, resurse în lupta politică, nu numai posibilităţi
pe care o oferă prin agresarea directă a adversarului, dar şi pentru că au în sine reprezentări
ale lumii, percepţii ale realităţii sociale şi fizice. Politica este deci un univers al comunicării,
al discursurilor.
I.3.1. Discurs politic – discurs electoral
Discursul este un mod de utilizare a limbii şi limbajelor (limbaje nonverbale, limbaje
specializate) pe baza căruia un actor social prezintă interlocutorilor săi o interpretare a unor
fapte. Altfel spus, discursul este o modalitate de organizarea a conţinutului comunicării
printr-un ansamblu de operaţii enunţiative, logistice, tematice, care permite comunicarea unui
conţinut suplimentar privind modul în care locutorul evaluează într-un anumit moment ceea
ce se comunică, poziţia sa, poziţia interlocutorului.
Pentru a înţelege mai bine ceea ce discursul politic este, trebuie să clarifică mai întâi
relaţia dintre cele două concepte cheie. În acest sens ne este de folos argumentaţia facută de
Teun Van Dijk care arată că discursurile, respectiv caracteristicile formale ale acestora (genul
discursului, limbajul, retorica, argumentele, relevanţa informaţiei, etc.) constituie pentru
actorii sociali şi politici nişte scheme de interpretare ale diferitelor evenimente şi interacţiuni
politice. Discursul şi politica pot fi astfel asociate în două moduri: a) din perspectivă socio-
politică, procesele şi structurile politice sunt constituite din evenimente, interacţiuni şi
discursuri politice situate în contexte politice; b) din perspectivă socio-cognitivă,
reprezentările politice sunt alimentate de reprezentările individuale ale acestor discursuri,
interacţiuni şi contexte. Aşadar discursul mediază între „instituţii, domeniul public şi
experienţele individuale”. De aceea, orice discurs este în acelaşi timp: o structură socială (un
ansamblu de reguli, convenţii şi practici sociale), o structură individuală (o schemă de
interpretare pe care fiecare dintre noi a acumulat-o în timp, de-a lungul propriei bibliografii
Pagina 24 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
sociale) şi un eveniment (o schemă de interpretare care exprimă o anumită viziune despre
interlocutor, şi, în general, despre întreaga situaţie de comunicare).
Termenul „discurs politic” acoperă diferite moduri în care limbajul şi datele politice
pot fi folosite, de la conversaţiile obişnuite la prezentări formale ale şefilor de stat şi de
guverne, de la articole jurnalistice la acte şi legi ale Parlamentului, de la simple statistici în
jurnale la analize complexe ale agenţiilor guvernamentale.
Discursul electoral este un gen al discursului politic, fiind aşadar o practică politică
specializată, generat de un eveniment convenţional (campania electorală) şi construit pe baza
unor convenţii de interacţiune (dezbaterea electorală) şi comunicare specifice (practici
specifice de comunicare electorală).
I.3.2. Construcţia discursului electoral
Comunicarea electorală este un schimb activ de idei între diferiţi actori politici care
participă la campanie. Acest schimb se realizează într-un spaţiu al discursului public, în care
se dezbat programe, atitudini, opinii. Pentru că este profund ritualizat şi provoacă
evenimente, este denumit generic: “discurs electoral”. Discursul electoral este o tehnică de
campanie care asigură cadrul propice pentru creşterea notorietăţii candidatului, pentru
promovarea programului şi a ofertei politice, fiind în acelaşi timp şi o metodă activă de
devalorizare a adversarilor.
În timpul campaniei electorale, oamenii politici încearcă să convingă publicul prin
tehnici discursive să voteze cu partidul sau formaţiunea respectivă. Măsura în care un actor
politic reuşeşte sau nu să atraga cât mai mulţi electori de partea sa depinde într-o foarte mare
măsură de modul în care acesta îşi organizează şi îşi prezintă discursul electoral.
Un prim pas pentru convingerea auditoriului este să te faci înţeles; reuşita persuasiunii
depinde astfel în mare măsură de inteligibilitatea mesajului. Iar un mesaj este cu atât mai
inteligibil cu cât este mai simplu – este cu totul contrar ştiinţei persuasiunii să se transmită o
imagine sau o realitate complexă.
O importanţă la fel de mare o prezintă şi ordinea în care sunt prezentate argumentele.
În acest sens, studiul întreprins de Hovland, Lumsdaine şi Sheffield este edificator. Aceşti
autori au ajus la concluzia că mesajele bilaterale (argumente pro şi contra) sunt mai eficiente
la oamenii cu o educaţie superioară, în vreme ce mesajele unilaterale (doar argumente pro)
sunt mai convingătoare pentru cei cu nivele de educaţie scăzută. Când persoanele cu educaţie
Pagina 25 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
superioară recepţionează mesajele de tip unilateral, se poate trezi suspiciunea că în mod
deliberat cealaltă faţă a adevărului le este ascunsă, ceea ce duce la dezvoltarea de rezistenţă în
faţa persuasiunii şi scăderea eficacităţii acesteia; persoanele cu o educaţie mai scăzută pun
mai puţin la îndoială ceea ce aud.
Strategiile persuasive sunt cu atât mai persuasive dacă apelurilor raţionale li se alătură
emoţiile pozitive. Însă este posibil ca mesajul să fie eficient şi dacă se asociază cu emoţii
negative, prin inducerea fricii. Frica este eficace ca agent persuasiv dar ea poate produce şi un
efect de tip bumerang. În mesajul care face apel la frică este esenţială prezenţa mijloacelor de
a o înlătura, de a o reduce. Cel mai eficient mesaj este cel în care schimbarea de atitudine ar
duce la scăderea fricii, altfel, dacă nici o cale eficientă de a o înlătura nu e prevăzută în mesaj,
subiecţii pot dezvolta o evitare defensivă şi rezistenţa să devină mai puternică pe măsură ce
frica este sporită.
O abordare complementară a eficacităţii comunicării ne propune şi studiul lui Wilbur
Schramm „The Process and Effects of Mass Communications”, studiu ce are valoarea unui
adevărat cod al comunicării eficiente. Autorul se concentrează pe studiul condiţiilor de
eficienţă ale comunicării pentru că îşi dă seama că acest proces are loc în contexte diferite, că
este influenţat de o multitudine de factori, cea mai riscantă atitudine fiind aceea de a postula o
relaţie automată între mesaj şi efect. Autorul american relevă că efectul comunicării este
rezultatul a patru factori: mesajul, situaţia în care comunicarea este receptată şi în care ar
trebui să aibă loc răspunsul, trăsăturile de personalitate ale receptorului, normele şi coeziunea
grupului din care face parte receptorul. Dintre acestea, Schramm insistă asupra mesajului,
întrucât acesta este singurul pe care comunicatorul îl controlează cu adevărat. El defineşte
astfel patru condiţii sau reguli ale reuşitei comunicării:
1. „mesajul trebuie să fie astfel conceput şi transmis, încât să câştige atenţia
receptorului avut în vedere”. Pentru aceasta, mesajul trebuie să ajungă la receptor şi să se
distingă printr-o caracteristică anume, pentru a putea fi selectat. Selecţia depinde de calitatea
mesajului, dar mai ales de corespondenţa dintre acesta şi nevoile/interesele receptorului. „Nu
există comunicare dacă nu vorbim destul de tare încât să fim auziţi, dacă scrisoarea noastră
nu ajunge la destinaţie sau dacă îi zâmbim persoanei potrivite în timp ce priveşte în altă
parte”; (p 13)
2. „mesajul trebuie să folosească semne care se referă la experienţa comună, atât a
sursei cât şi a receptorului”(p.14). Oamenii codifică experienţele pe care le trăiesc şi prin
acest fel ei conferă lucrurilor o valoare simbolică. Atunci când comunicăm este nevoie să
conferim acelaşi înţeles sau un înţeles similar lucrurilor sau experienţelor avute în vedere. În
Pagina 26 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
caz contrar se vorbesc limbi diferite. Este extrem de important ca nimic din ceea ce se spune
să nu contrazică frontal modul în care receptorul vede şi clasifică lumea. „În comunicare, ca
şi în zborul cu avionul, regula este ca, atunci când bate un vânt puternic, să nu aterizezi
împotriva vântului decât dacă eşti obligat să o faci” (p.14)
3. „mesajul trebuie să stimuleze nevoile resimţite de peronalitatea receptorului şi să
sugereze o modalitate de a satisface aceste nevoi”. Din această perspectivă, mesajul urmează
să creeze o nevoie sau o tensiune care poate fi satisfăcută. Apoi, mesajul va controla evoluţia
lucrurilor, sugerând ce tip de acţiune să fie aleasă.
4. „mesajul trebuie să sugereze o modalitate de a satisface acele nevoi în concordanţă
cu situaţia grupului în care se află receptorul în momentul comunicării respective”. Grupul
exercită o presiune normativă şi receptorul va elege dintre răspunsurile ce se prefigurează pe
cel care se exprimă sau se apropie cel mai mult de standardele şi valorile grupului respectiv.
În ansamblul lor, cele patru reguli fundează un învăţământ capital pentru orice
comunicator avizat: „cunoaşteţi-vă audienţa!”, adică aşteptările şi nevoile destinatarului, felul
de limbaj accesibil acestuia, atitudinile şi valorile recunoscute şi acceptate şi la care trebuie
făcut apel, normele de grup prezente în contextul în care efectul intenţionat urmează să aibă
loc. Acestea sunt de fapt patru reguli cheie pentru ca mesajul să provoace răspunsul
intenţionat şi anticipat.
I.3.3. Particularităţi ale discursului electoral
Într-un sistem democratic acţiunile celor care vor să acceadă la putere ori să o
păstreze sunt, cele mai multe, acţiuni, procedee şi angajamente de ordinul discursivităţii,
deoarece discursul este calea cea mai eficientă de a intra în legătură cu cei care pot acorda
legitimitatea. Însă, a realiza legitimarea discursivă a puterii presupune, nu de puţine ori,
recursul la o serie de practici care particularizează discursul electoral. Astfel, discursul
electoral se individualizează prin aceea că el poate fi ambiguu, că are un caracter disimulat şi
că este, prin excelenţă, imperativ şi polemic. În cele ce urmează le voi discuta pe larg pe
fiecare:
ambiguitatea intenţionată. Prin exprimare ambiguă apar mai multe sensuri dintre care
nu se ştie care este cel preferat. Un discurs ambiguu oferă auditoriului o amplitudine
opţională mult mai diversificată decât un discurs precis pentru care opţiunile auditoriului sunt
fie pentru, fie contra. Aria de cuprindere a unui discurs bazat pe o retorică a ambiguităţii se
Pagina 27 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
amplifică în mod considerabil şi sporeşte şansele ca tot mai mulţi dintre receptori să adere la
ideile expuse şi să acţioneze în consecinţă. Mai mult, un discurs fondat pe o retorică a
ambiguităţii lasă receptorului impresia că îl consideră co-participant la instaurarea de sensuri.
Spre deosebire de discursul exact care poate fi contracarat mai uşor (argumentele
contra pot fi mai lesne formulate tocmai pentru că raportarea la sens este clară), un discurs
care-şi plasează auditoriul în ambiguitate este mai dificil de supus respingerii pentru că
întotdeauna el se poate refugia strategic în unul sau altul dintre sensurile care sunt vizate prin
atac. Exprimarea ambiguă face apel la argumente diverse, sentimente, insinuări, interogaţii
retorice, afirmaţii cu tentă contradictorie care pun în încurcătură semantica auditoriului, astfel
încât, fiecare dintre cei prezenţi vor găsi un element de identificare şi vor fi influenţaţi de
ceva.
disimularea. Caracterul disimulat al discursului electoral invită receptorii la a vedea şi
altceva, dincolo de ceea ce se spune în mod direct. Un discurs electoral trebuie să ţină în cel
mai înalt grad seama de auditoriul căruia îi este adresat. De cele mai multe ori, actorul politic
trebuie să pună la dispoziţia auditoriului ceea ce acesta din urmă ar vrea să audă în legătură
cu anumite aspecte ale domeniului politic. Însă între ceea ce se doreşte a fi şi ceea ce este el
în realitate, există de foarte multe ori o discrepanţă flagrantă. Astfel apare dismularea. A da
prin discursul electoral auditoriului ceea ce el vrea să audă este, în acest context, o chestiune
de pragmatism politic (niciodata, un pretendent al puterii nu va spune ca nivelul de trai ar
putea să scadă chiar dacă el va prelua puterea, şi asta pentru că electoratul nu vrea să audă aşa
ceva).
Caracterul disimulat al discursului electoral este reclamat de foarte multe ori şi de
ceea ce numim „obsesia imaginii”. Grupurile de putere, în lupta lor pentru ascensiunea la
putere sunt preocupate excesiv de imaginea pe care o au în ochii electoratului. Discursul
propus trebuie să ţină cont de acest efect de imagine şi, în virtutea lui, el trebuie să propună
ceea ce face bine imaginii pe care grupul de putere urmăreşte s-o aibă în faţa electoratului.
Datorită obsesiei imaginii favorabile, anumite realităţi sunt distorsionate, anumite priorităţi
amânate (dacă dăunează imaginii), anumite asperităţi atenuate.
Spargerea echilibrului dintre ceea ce spune şi adevăratele intenţii poate avea însă un
efect de bumerang asupra atingerii scopurilor discursului electoral. Disimularea excesivă
poate duce la pierderea credibilităţii sursei.
caracterul imperativ. Având ca raţiune de a fi influenţarea comportamentului
receptorilor în sensul dorit de emiţător, discursul electoral trebuie să treacă de la „a spune” la
„a face”. Eşecul în acţiune este un eşec în discurs.
Pagina 28 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Imperativitatea discursului electoral poate fi de multe ori brutală, lipsită de orice
precauţii şi dominată numai de ambiţia atingerii scopului. Dacă acest lucru este vizibil pentru
auditoriul în faţa căruia se produce discursul, atunci şansele de reuşită se diminuează în mod
simţitor. Aceasta determină nerecunoaşterea mecanismelor discursive ale convingerii şi
persuasiunii, a relaţiei dintre orator şi auditoriul său sau chiar inabilitatea discursivă a
oratorului.
Caracterul imperativ al discursului nu trebuie să fie unul de natură declarativă, ci unul
raţionalizat, fundamentat, căci altfel şansele de transpunere în fapt a prescripţiilor sunt
minime şi stau, mai totdeauna, sub semnul provizoratului.
caracterul polemic. Un discurs electoral susţine în faţa auditoriului doctrina şi
interesele proprii ale unui grup de putere, dar în acelaşi timp critică oferta grupurilor de
putere opuse. Acest caracter polemic îi dă posibilitatea actorului politic să-şi fundamenteze
opţiunile proprii prin intermediul confruntării cu opiniile contrare (superioritatea propunerilor
proprii nu poate ieşi în evidenţă decât prin confruntare cu opiniile contrare, mai ales prin
critica acestora). Caracterul critic şi polemic este un mijloc prin care se pun faţă în faţă
diferite opţiuni în vederea unui act decizional bazat pe cunoaşterea şi evaluarea alternativelor.
Pentru receptor, caracterul polemic este un semn al luptei pentru putere. El de
asemenea ia la cunoştinţă alternativele posibile, fie în sensul confirmării unei aşteptări (în
acest caz discursul electoral câştigă semnificativ din punct de vedere al capacităţii de
legitimare a puterii politice), fie în sensul neîmplinirii idealurilor sale (în această situaţie
discursul are puţine şanse pe linia legitimării grupului de putere pe care îl reprezintă).
I.3.4. Limbajul în discursul electoral
Am afirmat adeseori că elementul central al strategiei unui discurs este acela de a-l
adapta la aşteptările şi nevoile publicului ţintă. Aceasta implică la nivelul discursului
folosirea limbii pe care publicul o vorbeşte curent, fără neologisme, fără artificii lingvistice şi
cuvinte pretenţioase. Mesajul discursului se exprimă clar pentru a avea un canal deschis de
comunicare cu publicul şi pentru a menţine interesul auditoriului. Deşi în politică se întâlnesc
adeseori subiecte greu de înţeles, un candidat de succes este cel care reuşeşte să folosească
limba pe care omul mediu o înţelege. Mai exact, trebuie folosită limba română “de acasă”.
Folosirea terminologiei de specialitate, străină publicului obişnuit, dar cunoscută de
Pagina 29 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
profesionişti, are rolul de a crea imaginea unui tehnocrat dar, dacă de multe ori această
metodă poate da roade electorale, ea poate fi în acelaşi timp şi o capcană.
Arta emiţătorului de mesaje constă deci, în primul rând în selecţia acelor cuvinte ce
întrunesc un anumit grad de familiaritate din punct de vedere al receptorilor vizaţi, în sensul
că aceştia din urmă le cunosc corespondenţa materială din experienţa personală. Receptorul
poate extrage din cuvinte acele semnificaţii – la care de fapt emiţătorul doreşte să ajungă –
deoarece are capacitatea de a reţine singur concluziile printr-un act individual de reflexie. El
va avea deci convingerea de a fi înţeles corect situaţia desemnată şi va adopta
comportamentul pe care îl va estima drept cel mai adecvat. O serie de cercetări
experimentale, printre care se numără şi cele ale lui Richard D. Anderson, au arătat că
„limbajul comun” şi în acelaşi timp „familiar” reduce numărul inferenţelor la care
interlocutorul apelează pentru a construi mesajul unui discurs (spre deosebire de limbajul
elaborat care sporeşte numărul acestora). Mai mult autorul a evidenţiat că exprimarea
mesajelor politice într-un limbaj comun încurajează participarea democratică, permiţând
cetăţenilor să perceapă diferenţele dintre candidaţi, diferenţe care altminteri sunt estompate
de limbajul distanţării. Cetăţenii sunt stimulaţi să împărtăşească aceeaşi identitate cu cea a
candidatului, fapt care îi motivează să participe la vot.
Apelul la un limbaj comun şi deci apropierea faţă de auditoriu determină două
premise cognitive pentru participare:
în primul rând participarea politică este opţiune; deşi participarea politică este
concepută ca „a lua parte la procesul politic”, a vota, a fi activ într-o campanie, sunt forme ale
„a lua poziţie”. Un limbaj comun încurajează să iei o anumită poziţie, mărind diferenţele
dintre politicieni.
în al doilea rând, participarea politică presupune costuri. Nu doar a vota, a intra in
campanie sau contribuţiile presupun costuri, ci şi simplul fapt de a te informa, a deosebi între
candidaţi/partide. Expunerea la un limbaj comun creşte disponibilitatea cetăţenilor de a
suporta costurile informării, al perceperii poziţiilor pe care candidaţii favoriţi sau nu le au.
Acest studiu, având la bază analiza retoricii sovietice, arată că, dacă elitele
nondemocratice se adresează publicului utilizând un limbaj al distanţei sociale, în spaţiul
public democratic, comunicarea politică s-ar desfăşura într-un registru cât mai familiar pentru
electorat. Limbajul comun determină efectul de „apropiere” socială, de unde rezultă şi
utilitatea strategică pentru actorul politic.
Nu de multe ori s-au criticat discursurile politice ale oamenilor politici ai zilelor
noastre că ignoră regulile oratoriei, acordându-se o importanţă majoră doar tehnicii de
Pagina 30 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
comunicare şi nu modului în a se comunica4. Dispariţia oratoriei – privită, în mod tradiţional,
ca o condiţie sine qua non a discursului politic – se datorează în special faptului că politicienii
de azi sunt mai puţin angajaţi ideologic. În acest sens se poate observa problema distincţiei
stânga – dreapta care este din ce în ce mai puţin operaţională. Partidele au o identitate slabă a
programelor politice; programele politice au o mult mai mică importanţă comparativ cu
imaginea liderilor şi partidelor care are o substanţă mai curând simbolică decât politică, chiar
dacă se bazează într-un anumit grad pe programele politice.Efectul discursului politic asupra
receptorului depinde astfel în mai mare măsură de eficacitatea discursivă decât de
predominarea conceptelor şi a ideologiei exprimate. Studii şi teste de evaluare a parametrilor
de receptare a unor mesaje cuprinse în discursurile politice diverse au relevat în special o
atenţie sporită acordată expresivităţii discursurilor.
I.3.5. Tendinţe actuale de construcţie a discursului electoral
Am amintit în primul capitol despre transformările survenite în comunicarea politică
din ultimele decenii, transformări cunoscute sub denumirea de „americanizare”. Discursul
politic şi în special cel electoral este poate exemplul cel mai relevant cu privire la aceste noi
practici politice. Sub influenţa „americanizării”, retorica politică este din ce în ce mai
familiara, personalizată, conversaţională, intimă, charismatică, şi mai puţin programatică şi
analitică. Politicienii sunt mai puţin dispuşi să-şi argumenteze opiniile; în schimb ei încearcă
să spună ceva prin care auditoriul să se identifice, să proiecteze o imagine în legătură cu cele
afirmate şi să comunice audienţei ceva despre personalitatea lor. Mai mult, discursul electoral
este calificat drept accesibil, simplist, dar mai ales divertisment. Expresia artistică nu mai este
considerată o caracteristică secundară a discursului electoral, exclusiv decorativă şi
manipulatorie, ci un element constitutiv al acestuia.
Actualele evoluţii ale strategiilor de comunicare la nivelul discursului electoral,
destinate mai mult să producă „spectacolul politic”, pot fi rezumate astfel:
discursul electoral este conceput într-o formă simplistă, fiind centrat nu atât pe teme,
cât pe slogane atractive, mici fraze politicianiste (‚soundbites”) şi atacarea adversarului;
4 Ellis Conklins, Oratory? Today’s politicians have lost the fine art, în Los Angeles Herald Examiner, 24 sept 1988
Pagina 31 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
distincţia dintre orientările politice tradiţionale (stânga/dreapta) este din ce în ce mai
puţin operaţională, discursul actual fiind evaziv, implicit, cu foarte puţine luări de poziţie
explicite;
personlizarea discursului electoral care se manifestă prin concentrarea asupra
dimensiunii psihologice a discursului, prin punerea în evidenţă a unui anumit tip de
personalitate, un anumit „personaj” sau „caracter”;
depolitizarea discursului şi transformarea acestuia într-o „conversaţie populistă şi
demagogică” ca urmare a faptului că acesta se adresează unui public extrem de diversificat.
Aceste noi resurse de comunicare politică modelate după logica marketingului şi a
mediatizării au suscitat reacţii predominant negative în literatura de specialitate, astfel încât
unii autori, printre care se numără si Barrie Axford, vorbesc despre „sfârşitul politicii
realiste”.
I.4. Mijloace de comunicare ale mesajului electoral
I.4.1. Mediatizarea vieţii politice
Mass media au un rol tot mai important în viaţa politică, atât internă cât şi
internaţională. Nu doar profesioniştii care activează în politică acordă o atenţie susţinută
pregătirii strategiilor mediatice, dar şi populaţia, ea obţinând informaţii esenţiale graţie
mijloacelor de comunicare de masă (mai ales cele oferite de audio-vizual care sunt
considerate mai credibile).
Dar ce se înţelege prin media? În teoria generală a comunicării, termenul desemnează
orice mijloc de comunicare, natural sau tehnic, care permite transmiterea unui mesaj. În
limbajul curent, sensul termenului este mai restrictiv, trimiţând la o situaţie caracterizată de
dominaţia mijloacelor de difuzare colectivă şi care permit răspândirea informaţiei în rândurile
unui public mai numeros, eterogen şi anonim. Mijloacele de informare sunt în principal:
televiziunea, radioul, presa scrisă, chiar dacă noi tipuri mediatice şi-au făcut apariţia o dată cu
inovaţiile tehnologice, precum telematica, reţelele prin cablu, sateliţii care însumează
teledifuziunea şi telecomunicaţia.
Însă, dintre toate mijloacele de comunicare de masă, televiziunea deţine locul central
în dinamica şi configuraţia spaţiului public. Prin faptul că televiziunea are o adresabilitate
Pagina 32 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
generală (spre deosebire de presa scrisă), se generează o dinamică a reacţiilor şi efectelor care
va constitui un nou tip de opinie publica. După cum afirmă Dominique Wolton, efectul public
este acela că „guvernanţii sunt constrânşi să se explice mereu în faţa publicului, fiind astfel
supuşi unei legitimări mediatice repetate. Jocul politic îşi schimbă astfel natura. Cel care
vorbea nu mai este astfel stăpânul jocului. Şi astăzi nici un responsabil politic nu mai poate
guverna fără să se explice cu regularitate la televiziune”. Televiziunea (audiovizualul în
genere) devine o „cheie” a spaţiului public iar comunicarea audiovizuală o dimensiune
esenţială a oricărei politici. Reuşita acestei comunicări este primordială pentru succesul
politic. Prin comunicarea audiovizuală, credibilitatea oamenilor politici, în primul rând a
guvernanţilor, este sistematic expusă judecăţii marelui public. Omul politic nu mai dispune de
un capital de credibilitate constant. Televiziunea îl obligă să îşi pună mereu în joc
credibilitatea, să fie într-o permanentă confruntare cu judecata publică. Se crează o nouă
relaţie în care omul politic care controlează „emiţătorul” (puterea), nu mai controlează şi
reacţiile receptorilor, adică efectele.
În virtutea faptului că televiziunea îi obligă pe oamenii politici la un dialog permanent
cu publicul şi expunându-i judecăţilor critice ale acestora, este discutabil să se susţină ca
televiziunea constituie inevitabil „instrumentul puterii” (se infirmă astfel ipoteza dominării
opiniei publice prin televiziune). Ca mediator al dialogului public, televiziunea are o logică a
influenţării care îi este proprie, devenind o instituţie mai influentă decât puterea (influenţă
care derivă din suscitarea judecăţii publice). Ea chiar îi constrânge pe oamenii politici să-i
schimbe discursul.
D. Wolton şi J.L.Missika („La Folle du logis. La télévision dans les sociétés
démocratiques”, Fayard, 1983) vorbesc despre principalele schimbări induse în spaţiul public
sub influenţa televiziunii, care pot fi sintetizate în următoarele repere:
1. lărgirea câmpului dezbaterii publice şi antrenarea publicului larg în exerciţiul
judecării deciziilor şi actorilor politici prin programele de dezbateri ale tv şi prin sondaje
generează un efect mai puţin aşteptat: creşterea rolului alegerilor şi al electoratului, creşterea
importanţei principiului alegerii şi votului;
2. dimensiunile publicului tv şi adresabilitatea tv către toţi au ca efect pozitiv
democratizarea dezbaterii publice;
3. mediatizarea mai puternică a câmpului politic a favorizat emergenţa unui public
mijlociu şi a obligat publicul cultivat să se adapteze unei situaţii mai puţin elitiste. Aceasta
înseamnă: creşterea numărului participanţilor în sfera vieţii publice, multiplicarea circuitelor
Pagina 33 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
de participare şi exprimare, depăşirea restrângerii spaţiului public la un număr limitat de
actori şi argumente, şi atenuarea clivajului opiniei în opinie cultivată şi opinie populară.
4. descreşterea relativă a rolului „cadrelor intermediare ale politicii” (partide,
formaţiuni politice, lideri de opinie) au dus la o „criză a actorului politic” şi a
reprezentativităţii politice. În noul spaţiu public actorul politic trebui să-şi conceapă acţiunea
politică şi identitatea politică apreciind realist situaţia exprimată prin relaţiile dintre mass
media, opinia publică şi instituţiile politice. Reprezentativitatea politică a actorilor politici
începe să fie depăşită de reprezentativitatea lor comunicaţională. În aceste condiţii are loc o
redefinire a identităţii actorului politic;
5. formarea „societăţii mediatice” are drept consecinţă şi apariţia unui nou gen de
vedete politice. Actorii politici şi acţiunea politică apar drept construcţii mediatice – actorul
politic oferă „reprezentaţii”, discursul său ia o alură publicitară, actorul politic tradiţional
cedează locul unor personalităţi mediatice când nu intră el însuşi în acest rol (intelectualul
mediatic, starurile care se afirmă pe scena politică, etc.);
6. dezvoltarea televiziunii şi a celorlalte media conferă spaţiului public un plus de
autonomie faţă de decizia politică; opiniei publice i se conferă un rol de actor cu pondere
întreagă în jocul politic. Decizia politică devine dependentă, graţie jocului comunicaţional
lărgit şi diversificat, nu numai de influenţa directă a autorităţii ci şi de cea a opiniei legitime
suscitate şi prezente în spaţiul public prin acţiunea comunicării de masă.
I.4.2.Televiziunea şi persoanlizarea politicului
Puterea tot mai mare pe care o deţine televiziunea are ca efect şi vizualizarea politicii.
Publicul obţine prin televiziune o cunoaştere fizică a actorilor politici, se familiarizează cu ei,
ceea ce aduce schimbări considerabile în percepţia scenei politice. Politica fiind receptată
direct, se ajunge la noi relaţii între actorii politici şi cetăţeni. Oamenii au posibilitatea de a
vdea şi judeca direct acţiune şi calitatea fiecărui actor politic, de a compara direct ideile
programele, dar mai ales competenţele şi performantele discursive ale politicienilor.
Neîndoielnic că această situaţie specifică de comunicare politică, accentuat personalizată, îi
favorizează pe cei ce deţin un mai mare capital de competenţe comunicaţionale, o forţă de
adresabilitate superioară şi, mai ales, o imagine carismatică. Politica este adusă în casele
tuturor, devenind dintr-o lume neobişnuită şi depărtată de omul de rând, ceva familiar
fiecăruia.
Pagina 34 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Mass media, îndeosebi televiziunea, construiesc actualitatea politică şi campaniile
electorale mai mult ca peilejuri de competiţii între lideri şi persoane, decât între programe.
Politica devine spectacol care pune „în scenă” pe înşişi actorii principali ai acesteia:
candidaţii.
Personalizarea politicii prin intermediul televiziunii determină o serie de efecte. În
primul rând, televiziunea funcţionează ca instrument de legitimare socială în ierarhia vieţii
publice (actorul politic dobândeşte un statut public, el se legitimează în funcţie de instituţia
pe care o reprezintă şi în funcţie de numărul în numele cărora se prezintă şi vorbeşte). O altă
funcţie este aceea că televiziune contribuie la democratizarea vieţii politice (contribuie la
deliberarea informaţiei publice, semnalează abuzurile puterii -„watchdog”- stimulează
participarea politică a publicului -„mobilizing agent”-)
Impunerea televiziunii în ansamblul sistemelor mediatice este un factor ce a obligat la
reconsiderarea puterii de influenţă a media. Aceasta atinge şi atrage audienţe de dimensiuni
fără precedent; puterea de atracţie şi de seducţie a televiziunii este incomparabilă cu cea a
altor media. Ca urmare a invaziei televiziunii în spaţiul mediatic, dogma efectului minimal
începe să se destrame. Impactul media asupra publicului creşte în intensitate şi ca urmare a
tendinţelor care domină azi comunicarea politică, dar mai ales cea electorală: personalizarea
politicului, liderul politic ca imgine publicitară şi politicul ca spectacol. Astfel, atunci când se
cercetează puterea de influenţă a media, trebuie să se aibă în vedere şi aceste aspecte.
I.4.3. Efecte ale mass media
Ştiinţa comunicării acordă un loc esenţial efectelor pe care le produc procesele de
comunicare. Indiferent de nivel, instanţa care emite mesaje intenţionează să obţină un efect
asupra receptorului. Prin aceasta se recunoaşte implicit că efectul se referă la urmările voite
pe care le are receptarea mesajului. Înţelegem prin efect al comunicării ansamblul de procese
şi de consecinţe pe care le presupune receptarea mesajelor , procese şi consecinţe care nu pot
fi atribuite decât actului de comunicare.
De-a lungul timpului, mass media au fost acuzate de a fi îndemnat oamenii înspre o
largă gamă de activităţi şi comportamente, pe care altfel nu le-ar fi luat în considerare, şi
înspre acceptarea unor credinţe, valori şi idei, pe care nu le-ar fi susţinut altfel. Nu există prea
mari îndoieli referitoare la faptul că introducerea, dezvoltarea şi prezenţa diferitelor mass
Pagina 35 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
media au avut anumite tipuri de "efecte" şi "influenţe" asupra societăţii ca întreg şi, în
consecinţă, asupra grupurilor sociale şi asupra indivizilor.
Dezbaterea asupra influenţei mass media şi efectelor lor asupra publicului a cunoscut
mutaţii semnificative de-a lungul timpului, cercetătorii efectelor comunicării de masă
distingând mai multe modele care înglobează cele mai importante perspective teoretice
asupra acestui fenomen. Cercetările privind importanţa şi puterea de a influenţa a media,
capacitatea lor de a produce anumite efecte s-au articulat fie sub ideea „efectelor
atotputernice”, fie în ideea „efectelor minime”. Aceste interpretări sunt în strânsă relaţie cu
modul în care a fost perceput receptorul: un receptor pasiv, supus unei influenţe directe a
mesajelor, fie un utilizator activ şi selectiv al mediilor şi conţinuturilor.
În general se vorbeşte despre trei mari modele ale efectelor comunicării de masă:
modelul propagandei media, modelul efectelor minime si modelul consumatorului5.
Dezvoltarea modelul propagandei media („propaganda model”), popular între cele
două războaie mondiale a fost posibilă datorită eficacităţii propagandei realizate în diferite
contexte în timpul războiului (prezentarea filmelor cu mare impact la public privind
atrocităţile războiului, propaganda nazistă, etc.). Cu toate acestea, teoriile care sunt înglobate
în acest model sunt lipsite de suportul practic al cercetărilor care să le confirme. Din acest
motiv, specialiştii au contestat ulterior acest model, argumentând fundamentarea sa pe
speculaţii şi nu pe evidenţe empirice.
Acest model are la bază o perspectivă „mecanicista” comunicator-receptor în care
mass media au o influenţă directă, nemijlocită asupra publicului receptor. Astfel, principalele
componente ale acestui model sunt: membrii audienţei sunt indivizii pasivi şi receptivi la
orice mesaj mediatic; au loc schimbări pe termen scurt, imediate şi masurabile în gândirea,
atitudinile şi comportamentele oamenilor; influenţa media asupra audienţei este una directă.
Odată cu cercetările conduse de Lazarsfeld şi Katz din 1940, ipotezele modelului
propagandei-media au fost infirmate, rezultatele evidenţiind o altă realitate care avea să
devină noul model al efectelor mesajelor media, modelul efectelor minime („the minimal
effects model”). S-a demonstrat astfel că foarte puţini cetăţeni şi-au schimbat intenţia de vot
pe parcursul campaniei electorale prezidenţiale americane, şi mai mult, chiar aceia care şi-au
modificat-o în acest timp, au fost influenţaţi mai mult de prieteni, vecini sau alţi parteneri de
discuţii, decât de media. Atitudinile şi opiniile politice se cristalizează de-a lungul campaniei
electorale, dar opţiunea finală reprezintă mai mult poziţia socială decât expunerea la mass
5 Valentina Marinescu, Simona Ştefănescu, Efectele comunicării asupra comportamentului electoral, în Ioan Drăgan, Construcţia simbolică a câmpului electoral, Institutul European, Iaşi, 1998
Pagina 36 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
media. Spre deosebire de modelul anterior, modelul efectelor minime a demonstrat că
informaţia (mesajul) media nu ajunge la individ direct, ci prin medierea unor lideri de opinie
ai grupului din care acesta face parte. Acest model insistă şi asupra importanţei expunerii
selective la mass media: aflându-se în faţa unei multitudini de surse de informare, cetăţenii nu
sunt doar nişte receptori pasivi ai mesajelor media, ci sunt capabili să discearnă între mesajele
difuzate prin media, să filtreze aceste mesaje, respingându-le pe cele neinteresante şi
acordându-le atenţie celor interesante pentru ei.
Ideea expunerii selective la media a fost mai târziu dezvoltată într-un nou model al
influenţei media: modelul consumatorului („consumer model”), model pe care unii autori îl
suprapun, total sau parţial, modelului utilizării şi satisfacţiei („uses and gratifications
model”). Acest model consideră cititorul, ascultătorul, telespectatorul, ca fiind un participant
activ în procesul de comunicare şi arată că nu este suficient să aflăm dacă cetăţenii s-au expus
la un anumit mesaj politic transmis prin media, ci este necesar să aflăm de ce s-au expus la
acel mesaj şi ce anume aşteptau să câştige din această experienţă. Mai mult, efectele media
sunt condiţionate de diferenţele dintre indivizi, căci acelaşi mesaj mediatic poate avea
influenţe diferite asupra diferiţilor indivizi. Media prin ele însele nu sunt percepute ca şi
cauze suficiente pentru efecte asupra audienţei, ci numai una dintre sursele de influenţă,
alături de altele care se exercită în mediul social şi psihologic al individului
Modelul consumatorului este o perspectivă psihologică a comunicării care insistă
aupra utilizării şi alegerii individuale. Efectele media sunt explicate, în acest fel, în termenii
scopurilor, funcţiilor şi utilizărilor controlate de pattern-urile de selecţie ale receptorilor.
Alte studii contemporane sau ulterioare focalizate asupra efectelor comunicării de
masă au condus la noi dezvoltări ale modelului consumatorului.
Una dintre acestea este teoria ‚agenda setting’ (McComb şi Shaw) conform căreia în
decursul campaniilor electorale programul (agenda) dezbaterilor publice este fixat de media.
„Presa nu spune oamenilor cum să gândească, în schimb, ea indică oamenilor la ce anume să
se gândească”.
În anul 1984 Elisabeth Noelle-Newmann elaborează modelul ‚spiralei tăcerii’ potrivit
căruia oamenii, pentru a evita izolarea când este vorba despre problemele publice importante,
caută în mediul în care trăiesc indicii privitori la opinia dominantă, opinii aflate în ascensiune
sau în declin. Dacă o persoană crede că propria opinie coincide cu opiniile aflate în declin, ea
este mai puţin înclinată să o exprime public. Drept rezultat, opiniile percepute drept
dominante devin şi mai puternice, în timp ce declinul celorlalte se accentuează.
Pagina 37 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
În concluzie, putem afirma că mass media au un rol decisiv, constituind principala
resursă pentru vizibilitatea publică a informaţiei politice şi, implicit, pentru dezbaterea
publică a acesteia; mass media sunt cele care pot media interacţiunea dintre participanţii la
comunicarea politică şi care furnizează imagini ale acestei interacţiuni. Numai prin
intermediul mass media, prin modurile în care informaţia politică este pusă în scenă, putem
intui diversitatea condiţiilor care concură la producerea comunicării politice. Aşadar,
mediatizarea este o condiţie intrinsecă oricărui act de comunicare politică.
I.5. Receptorii mesajului electoral
I.5.1. Electoratul ca public – ţintă
Scopul principal al oricărui actor politic pretendent al puterii este de a câştiga de
partea sa cât mai mulţi electori. Prin urmare, comunicarea mesajelor, a programelor politice
se realizează în scopul de a produce un efect la nivelul segmentului ţintă care poate fi
măsurabil prin prisma cantităţii şi calităţii informaţiei (respectiv cu cât este mai puţin
distorsionată) recepţionate de ţintă şi prin prisma modificării atitudinii în sensul dorit de sursa
emiţătoare de mesaj.
Am amintit în rândurile de mai sus noţiunea de public ţintă. Ea exprimă segmentarea
pieţei electorale, sau, cu alte cuvinte, grupe de alegători omogeni din diferite puncte de
vedere. Este limpede că nici o idee politică nu poate fi pe placul întregii populaţii şi nici un
candidat nu se bucură de popularitate unanimă. Sau, fiecare partid are suporterii care îl
apreciază şi eventual votează pentru el şi, mai mult, ataşamentul pentru un partid este extrem
de diferit chiar între suporterii în cauză. Astfel, în funcţie de anumite criterii (mediul şi zona
de rezidenţă, vârsta, sexul, nivel de instruire, ocupaţia) putem segmenta electoratul în diferite
grupuri, diferite tipuri de omogenizare demografică şi socială cărora li se asociază diferite
tipuri de comportamente, inclusiv cele electorale.
Prin urmare, cunoaşterea caracteristicilor populaţiei careia i se adresează mesajele
oamenilor politici este un element cheie în planificarea comunicării electorale. Comunicarea
permite oamenilor politici să transmită informaţii, idei, concluzii, puncte de vedere, atitudini,
programe politice, oferte venite în sprijinul unor necesităţi. Pentru aceasta, specialiştii în
comunicare politică trebuie să adapteze foarte bine mesajul la necesităţile segmentelor ţintă în
Pagina 38 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
concordanţă cu ideologia partidului. Deci, un mesaj bun, eficient trebuie să ţină cont de
nevoile, interesele, preocupările segmentelor ţintă. Din acest punct de vedere este foarte
importantă pregătirea campaniei electorale pe următoarele coordonate:
Care sunt cerinţele populaţiei, structurate pe categorii „problematice”?
Sunt mesajele compatibile cu segmentele-ţintă stabilite, mai precis cu necesităţile
acestora?
Există incompatibilităţi ale punctelor de vedere: om politic – segment-ţintă?
Cât de numeroase sunt segmentele-ţintă ce nu împărtăşesc punctele de vedere ale
partidului?
Cât de numeroşi sunt indecişii şi în ce segmente ţintă se regăsesc?
În ce măsură oferta politică îi poate interesa pe indecişi?
Există grupuri-ţintă aderente mesajului unui partid care să stabilească relaţii cu
grupurile indecise, dar care sunt interesante din punct de vedere al partidului respectiv?
O cale eficientă pentru ca mesajul cel mai potrivit să ajungă la persoanele cele mai
potrivite şi în modul cel mai adecvat are în vedere urmatoarea schemă:
.
I.5.2. O tipologie a electoratului
Se impune în acest moment distincţia între electori decişi şi cei indecişi, stabili,
conjuncturali. Prin aceasta se înţelege că unii oameni votează la toate alegerile pentru aceleaşi
Pagina 39 din 75
dorinţele aşteptările
mesaje
grup ţintă
vot
nevoile aspiraţiile
unui de votanţi
pentru a le adresa în vederea obţinerii
unui raspuns favorabil, cuantificat prin
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
formaţiuni, alţii, de la un scrutin la altul, se reorientează; unii se decid cu foarte mult timp
înainte cu cine vor vota, alţii se decin cu puţin timp înainte de ziua votării.
De ce este importantă această tipologie? În cursa electorală, actorul politic nu işi
fixează drept public ţintă electoratul care are deja preferinţe politice, care „merge” cu alte
partide. Alegătorii ţintă vor fi, în primul rând electorii fideli, stabili ai respectivului
candidat/partid, dar, mai cu seamă, cetăţenii care nu s-au hotarât, cei care au un interes scăzut
pentru politică, cei care nu şi-au format încă o opinie, cei care oscilează sau au slabe simpatii
pentru un partid sau altul.
Există o mare varietate de diferenţieri între electori, însă o tipologie care să ne vină în
sprijinul nostru este modelul cercurilor concentrice. Potrivit acestui model, există mai multe
zone de susţinători (cercuri) în funcţie de gradul „apropierii” de un anumit partid.
Fig.1. Modelul cercurilor concentrice
primul cerc este cel al susţinătorilor, numiţi şi activiştii partidului. Aceştia se implică
activ în activităţile formaţiunii respective şi manifestă un nivel maxim al încrederii faţă de
acestea. La nivel local ei deţin un rol foarte important, fiind instrumentele esenţiale ale
persuasiunii politice la nivel comunitar. Calitatea de membu oficial al unei formaţiuni nu
implică în mod obligatoriu un activism accentuat din partea acestora, la fel cum există şi
mulţi simpatizanţi care să nu fie memrii ai formaţiunii.
al doilea cerc al electorilor este cel al votanţilor de încredere. Deşi nu au o implicare
reală în viaţa partidelor sau în activităţile politice desfăşurate de acestea, ei manifestă o
încredere deplină faţă de acestea şi votează necondiţionat partidul. Datorită faptului că
încrederea lor se bazează în primul rând pe un ataşament cu substrat valoric şi mai puţin pe
elemente exterioare (imaginea, conjunctura), aceştia sunt consideraţi şi votanţi „ideologici”.
Manifestă o stabilitate mare în comparaţie cu alte categorii, ei votând constant cu formaţiunea
în cauză, fără a se raporta la mediul politic, factorii conjuncturali sau la campania electorală.
Acest electorat, exprimat procentual, reprezintă limita minimă „garantată” a stabilităţii
politice a unei formaţiuni.
Pagina 40 din 75
activiştii partidului
electorii de încredere
electorii de campanie
electorii conjuncturali
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
a treia zonă este cea a votanţilor de campanie. Aceşti electori sunt ataşaţi partidului
dar nu sunt nişte votanţi necondiţionaţi. Aprecierea faţă de formaţiune este condiţionată de un
factor exterior - o personalitate politică sau culturală, o acţiune şocantă la nivel local - iar
dispariţia acestui factor exterior poate pune în pericol aprecierile pozitive faţă de partidul în
cauză. Deşi manifestă o stabilitate mică în opţiuni, numărul acestora este foarte mare, fiind,
de fapt cea mai importantră categorie de electori din punct de vedere numeric ai unui partid.
al patrulea cerc îl reprezintă votanţii conjuncturali. Aceşti electori îşi formează o
opţiune doar pe parcursul campaniei electorale, de regulă, în finalul acestora. Ei se raportează
strict reactiv la viaţa politică şi sunt puternic influenţaţi de propaganda din campanii, în
primul rând de disputele directe din finalul acestora.
Astfel, comunicarea politică se adresează pe de o parte electorilor stabili, în scopul de
a-i menţine, dar mai ales îi are în vedere pe potenţialii electori, în special, cei conjuncturali.
Însă modelul cercurilor concentrice nu mai funcţionează în al doilea tur de scrutin
decât pentru o parte din partide. În cazul electorilor care nu au votat în primul tur cu unul din
cele două partide care au rămas în cursa electorală vor acţiona spaţiile de convergenţă /
divergenţă. Acestea reprezintă compatibilităţile şi incompatibilităţile pe care electorii le
percep în relaţiile lor cu partidele sau, cu alte cuvinte, modul în care se pot deplasa electorii
pe axa electorală în timpul campaniei, între cele două tururi de scrutin. În realitate, aproape
orice elector are mai multe preferinţe politice care sunt de regulă graduale. Electorii votează
pentru o anumită formaţiune politică dar pot simpatiza şi altele pentru care ei pot să fie
consideraţi votanţi ascunşi sau de rezervă. Trebuie să li se acorde de asemenea o atenţie
sporită acestor votanţi de rezervă căci ei pot fi, în anumite condiţii, un important rezervor de
susţinători pentru un partid.
Prin urmare, intensitatea votului, profilul electoratului, spaţiile de convergenţă/
divergenţă sunt elemente cheie prin care analizăm electoratul, condiţie a unei comunicări
eficiente.
I.5.3. Comportamentul electoral şi mediatizarea politicului
Studiile asupra electoratului au urmărit cercetarea modului în care oamenii au tendinţa
să voteze la alegeri şi motivele pentru care votează astfel, influenţa pe care o au asupra
votului factori precum afilierea la un partid, legăturile cu familia şi cu prietenii, vârsta,
Pagina 41 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
religia, ocupaţia, locul de reşedinţă, nivelul de ocupaţie, convingerile ideologice, nivelul
venitului, statutul social, etc.
Până în prima jumătate a secolului al XX-lea, identitatea tradiţională a partidelor se
întemeia pe loialităţi politice puternice: alegătorii partizani aparţineau anumitor clase, aveau o
anumită religie precum şi o apartenenţă regională. Cercetările asupra comportamentului
electoral iniţiate de Lazarsfeld demonstrau că o campanie electorală nu face decât să
consolideze opţiunea partizană a alegătorilor. Evoluţiile socio-economice precum mobilitatea
socială şi teritorială, creşterea nivelului de educaţie, proliferarea noilor tehnologii de
comunicare au generat însă un proces de dezangajare politică a electoratului. Campaniile nu
mai au un rol strict formal în formarea opţiunilor de vot, mulţi alegători stabilindu-şi opţiunea
de vot pe parcursul evenimentului electoral.
Norris Pippa pune desprinderea electoratului de anumite loialităţi politice pe seama nu
numai a dezvoltării societăţii de masă, creşterii nivelului de educaţie, mobilităţii sociale sau
faptului că deosebirile de rasă şi gen au fost depăşite, ci şi pe seama partidelor care tind să
recurgă la aşa-numitele strategii de comunicare de tip „catch all”, strategii concepute pentru a
atrage alegătorii de la alte partide, deci, alegători cu alte opţiuni şi loialităţi politice.
În opinia lui Jacques Gerstlé noile modele de explicare a comportamentului electoral
lasă astăzi mai mult loc factorilor de comunicare. Acest fapt se explică mai întâi prin
transformarea campaniilor şi prin modernizarea spaţiului politic, care slăbesc ponderea pe
termen îndelungat a unor variabile precum tradiţiile istorice, caracteristicile sociale,
economice şi culturale ale individului. Autorul vede în declinul relativ al identificării
partizane şi în sporirea instabilităţii electorale o cauză a reconsiderării rolului factorilor de
scurtă durată în determinarea opţiunilor electorale.
Deci, alegătorii nu mai recurg la criterii stabile de evaluare a actorilor politici. Aceste
cercetări confirmă evaluările sociologilor şi politologilor cu privire la „individualizarea
comportamentului electoral” - votul este impregnat de subiectivitatea alegătorului, fiind
vorba de o decizie din ce în ce mai puţin bazată pe afiliere şi loialitate - şi la „socializarea
politică permanentă” a electoratului (Mayer, Perrineau, 1992). Prin urmare, variabilele
structurale (afilierea la un partid, vârsta, religia, ocupaţia, locul de reşedinţă, nivelul de
ocupaţie, convingerile ideologice, nivelul venitului, statutul social) nu mai sunt suficiente
pentru explicarea votului şi trebuie conjugate cu variabilele de campanie (contextul electoral,
discursurile electorale, practicile de mediatizare a politicului).
Alegătorul utilitar care calculează costurile şi beneficiile personale rezultate dintr-o
anumită opţiune electorală este înlocuit de alegătorul sensibil la conjunctura politică,
Pagina 42 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
respectiv la mediatizarea acesteia. (S. Iyengar, D. Kinder, News that Matter). Mediatizarea
plasează alegătorul în situaţii de evaluare a actorilor politici. Acest model situaţional pleacă
de la o serie de ipoteze privind factorii şi mecanismele de influenţare a comportamentului
electoral:
alegătorul suportă înfluenţa unor factori care favorizează construcţia individuală a
votului: oferta candidatului, personalitatea sa, dezbaterea publică a mizei electorale şi a
mizelor acesteia, evenimentele din timpul campaniei electorale care pot conferi o anumită
semnificaţie acţiunii electorale
factorii de mai sus influenţează memoria pe termen scurt a a alegătorului cu privire la
candidat, dar şi criteriile cu care electorul evaluează situaţia personală şi climatul politic al
momentului. Cercetările au relevat că, la momentul votului sau după vot, alegătorii nu reţin
informaţiile la care au avut acces în timpul campaniei (nu pot oferii detalii asupra ofertei
candidatului); în schimb ei pot formula o serie de impresii referitoare la candidat. Deci
mediatizarea întreţine memoria atitudinală a electoratului: publicul reţine despre un candidat
nu atât fapte, argumente, cât impresii şi atitudini produse la momente diferite.
practici de mediatizare electorală precum cadrajul (framing) şi focalizarea informaţei
politice (priming) pot acţiona ca mecanisme de influenţare a votului6
aceste două practici de mediatizare menţin publicul conectat la un flux informaţional
cu ajutorul căruia publicul îşi ajustează constant impresiile despre candidat în funcţie de noile
criterii de evaluare pe care le furnizează mass media;
Acest model arată că practicile de mediatizare nu modifică opţiunea iniţială, ci permit
alegătorului să-şi justifice preferinţa, să o plaseze într-un cadru mai complex din punct de
vedere al criteriilor de evaluare. Aşadar, alegătorul este mai puţin rigid şi mai dispus să
evalueze politicianul‚ în situaţie şi nu neapărat prin prisma loialităţii faţă de un personaj sau o
familie politică. În acelaşi timp, actorul politic este judecat în interacţiune; tot ceea ce el va
afirma pe parcursul unei campanii electorale sau ceea ce alţii vor afirma despre el poate
deveni pentru electorat un criteriu de evaluare a votului.
Astfel se explică atât creşterea importanţei personalităţii (imaginii) unui candidat –
căci se votează mai mult pentru o persoană decât pentru un partid sau un program – precum şi
a impactului actualităţii politice asupra percepţiei politice a alegătorilor.
6 Prin cadraj construcţia mediatică a unei probleme duce la configurarea ei ca miză “publică vitală”, orientând imputarea publică, adică atribuirea responsabilităţilor şi a cauzelor, a posibilităţilor remedierii acestora. Prin focalizare atenţia electoratului se orientează spre anumite teme şi probleme şi care devin criterii de evaluare a protagoniştilor disputei electorale
Pagina 43 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Comunicarea electorală în campania pentru
alegerile prezidenţiale – 2000
În literatura de specialitate, transformările survenite în comunicarea electorală din
ultimele decenii au îmbrăcat forma aşa-zisei “americanizări”. După cum am prezentat acest
fenomen în prima parte a lucrării, “americanizarea” vizează aspecte precum:
spectacularizarea comunicării electorale, profesionalizarea comunicării şi acţiunii politice,
diminuarea loialităţii politice, autonomia crescândă a mediilor de informare interesate mai
degrabă să servească propria politică decât să medieze construcţia agendei politice,
comercializarea politicului care de altfel este în stransă legătură cu faptul că mass media
cunosc ele însele un proces de comercializare. Retorica politică sub influenţa
“americanizării” este din ce în ce mai familiară, mai personalizată, mai charismatică. Această
evoluţie este în strânsă legătură cu tendinţa tot mai accentuată de a proiecta un “personaj”, “o
imagine”, şi mai puţin o “identitate ideologică”.
Analiza pe care o propun în această lucrare reprezintă o încercare de a identifica
relaţia dintre ascensiunea semnificativă de care s-a bucurat candidatul Partidului România
Mare, Corneliu Vadim Tudor, la alegerile prezidenţiale din campania electorală 2000 şi
modul în care acesta a utilizat resursele de comunicare în sensul promovării fie a unei
identităţi ideologice, fie a unei imagini distincte. Aceste elemente comunicaţionale nu pot fi
înţelese însă înafara unui contextul în care au acţionat.
Premise şi ipoteze de cercetare
Cercetările experimentale în materie de comportament electoral au pus în evidenţă
faptul că alegătorii nu mai recurg la criterii stabile de evaluare a candidaţilor. Aceste cercetări
au confirmat o “individualizare a comportamentului electoral”. Comportamentul electoral
poate fi analizat pe de o parte, cu ajutorul varibilelelor structurale (afilierea la un partid,
vârsta, religia, ocupaţia, locul de reşedinţă, nivelul de ocupaţie, convingerile ideologice,
nivelul venitului, statutul social) şi, pe de altă parte cu ajutorul variabilelelor de campanie
(contextul electoral, discursurile electorale, practicile de mediatizare a politicului).
Individualizarea comportamentului electoral este rezultatul declinului influenţei variabilelor
structurale, concomitent cu creşterea importanţei variabilelor de campanie.
Prin urmare, având în vedere câteva elemente care au caracterizat campania electorală
din 2000, şi anume instabilitatea ridicată a intenţiilor de vot pe parcursul anului electoral şi în
preajma campaniei electorale, ponderea considerabilă a votanţilor care s-au decis asupra
Pagina 44 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
opţiunii lor de vot în timpul campaniei electorale şi în ziua votului (37% conform sondajului
exit-poll realizat de Metro Media Transilvania, 26 noiembrie), identităţile electorale confuze
ale candidaţilor, ataşamentul politic redus al electoratului, discursurile electorale care nu se
mai bazează atât pe argumente ce ţin de zona ideologică din care provin, cât pe tehnici
discursive, mediatizarea televizuală, se poate observa că, într-adevăr, un rol tot mai important
în decizia de vot l-au avut variabilele de campanie. Toate acestea evidenţiază un electorat
sensibil la campania electorală.
Un caz concret în acest sens este campania candidatului C.V.Tudor: în primul rând
pentru că acest politician a fost singurul care a reuşit să îşi dubleze scorul electoral în
perioada campaniei electorale, în al doilea rând, în cazul său, 34,7% din cei care l-au votat s-
au hotărât să voteze după dezbaterile televizate şi, nu în ultimul rând, deoarece candidatul
PRM a fost unul dintre puţinii candidaţi care a transformat dispozitivul emisiunilor electorale
într-o resursă de vizibilitate eficientă.
Pornind de la aceste elemente, ipotezele mele de cercetare au fost următoarele:
candidatul Corneliu Vadim Tudor a acumulat un capital de imagine semnificativ pe
parcursul campaniei, apelând la diferite resurse, în primul rând retorice şi mediatice, resurse
care au putut fi pe deplin exploatate într-o conjunctură electorală specifică (ipoteza
principală);
această evoluţie a fost posibilă în condiţiile în care comunicarea electorală din
România tinde să se “americanizeze” (ipoteza secundară)
Voi testa ipotezele printr-o analiză de discurs. Această analiză va identifica
elementele de retorică electorală a textului şi organizarea argumentativă a acestuia care au
capacitatea de a promova o imagine a emiţătorului, care pun în evidenţă un anumit tip de
personalitate, un anumit „personaj” (retorica electorală personalizată). Analiza discursului
electoral nu poate fi desprinsă de o anumită conjunctură în care acţionează şi din această
cauză voi prezenta şi elementele care alcătuiesc contextul electoral în care a acţionat actorul
politic.
Am ales ca unitate de analiză “tema” cu ajutorul căreia am încercat să pun în evidenţă
o anumită structură a discursului electoral şi modul de argumentare prin identificarea
elementelor de retorică electorală. Materialul de analiză l-a constituit discursul susţinut de
candidatul Corneliu Vadim Tudor la televiziunea publică în data de 7 decembrie 2000,
discurs intitulat “Mesajul către Naţiune al preşedintelui moral al României”.
Pagina 45 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Contextul electoral
Fiecare campanie electorală are particularităţile ei ce îi conferă un relief aparte. Deşi,
în general, normele care reglementează o campanie electorală sunt aceleaşi, mereu apar
contexte diferite, probleme specifice, confruntări particulare. Diferă de multe ori nu numai
actorii, nu numai partidele şi coaliţiile de partide, ci chiar dominantele momentului, ceea ce
face ca şi mesajele, sloganurile, programele, discursurile să fie specifice. Campania electorală
din 2000 nu a adus o confruntare în care competitorii să aibă cât de cât şanse apropiate de
câştig. Actorii principali, PDSR şi reprezentantul său în cursa prezidenţială, Ion Iliescu, nu au
fost confruntaţi cu riscul de a pierde competiţia.
Ca imagine de ansamblu, până foarte aproape de final, campania electorală a părut a
nu avea o miză reală. Pentru alegerile parlamentare câştigătorul era aproape sigur cu mult
înaintea campaniei. PDSR a apărut în toate sondajele de opinie de dinaintea campaniei ca
fiind câştigătorul detaşat (de exemplu, la sfârşitul lunii august, conform unui sondaj realizat
de Metro Media Timişoara, PDSR era creditat cu 52 de procente ). Problema votului pentru
Preşedinţie nu a fost mult diferită, cel puţin în prima parte a campaniei. Ion Iliescu era sigur
calificat în turul al doilea. Dacă a existat un moment de suspans în timpul acestei campanii,
acela a fost reprezentat de alegerea celui de-al doilea candidat Ultimele două săptămâni de
campanie, în urma ascensiunii oarecum neaşteptate a lui Corneliu Vadim Tudor au dinamizat
competiţia.
Pentru a înţelege campania electorală din 2000 trebuie să avem în vedere şi o serie de
evenimente precedente acesteia. După alegerile din 1996, majoritatea electoratului privea cu
încredere schimbarea guvernării. Această încredere a luat forma “perioadei de graţie” pe care
populaţia a acordat-o guvernului după alegeri (de altfel, una dintre cele mai lungi perioade de
graţie de care s-a bucurat un guvern). Când se proiectează atâta încredere, atunci şi
dezamăgirea care urmează este foarte mare. În perioada 1999 - 2000 s-a consemnat o
degradare a nivelului de viaţă (conform Barometrelor de Opinie Publică - CURS). Acest
decalaj între ceea ce s-a promis şi ceea ce s-a realizat a avut ca efect şi anularea posibilităţii
forţelor ce au alcătuit coaliţia de a reprezenta o alternativă. Mai mult, forţele care au alcătuit
miezul coaliţiei s-au despărţit în perioada preelectorală, au avut candidaţi proprii în cursa
electorală, ceea ce a accentuat fărâmiţarea.
Acest fundal de dezamăgire a fost şi cauza unui fenomen care de altfel a fost întâlnit
şi în campania precedentă: votul negativ. În 2000, cetăţeanul a votat nu pentru cei care au
Pagina 46 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
venit la putere, ci mai ales în contra celor care guvernaseră până atunci. Votul negativ este
expresia unui protest, a unei sancţiuni. Care au fost, în aceste condiţii, alternativele?
Potrivit unui sondaj de opinie realizat de CURS, la 22 noiembrie, lupta pentru locul
doi în cursa prezidenţială se dădea între C.V.Tudor (21%), Th. Stolojan (15%) şi M. Isărescu
(11%). Succesul lui C.V.Tudor poate fi corelat şi cu faptul că acest candidat, fără îndoială un
bun orator, o personalitate cu o experienţă considerabilă în dezbaterea publică, a avut drept
competitori specialişti de mare valoare, dar debatteuri mult mai modeşti.
Campania electorală din 2000 a marcat, înacelaşi timp şi sfârşitul unei politici excesiv
ideologice, al unei politici care a făcut din ideologie principalul criteriu de referinţă. Această
campanie a redimensionat şi a acordat un loc cu totul special abordărilor pragmatice, aplicate,
mult mai detaşate de repere ideologice şi mai apropiate de contexte particulare, de împrejurări
specifice. Această tendinţă poat fi şi un răspuns la faptul că marea majoritate a electoratului,
atunci când îşi formează o opţiune politică, nu este interesată dacă un candidat este de dreapta
sau de stânga. Potrivit unui sondaj realizat de SAR şi CURS (sondaj de opinie în două valuri,
la începutul şi sfîrşitul campaniei; 5-7 octombrie 2000; 21-22 noiembrie 2000) 70% din
eşantion declara că nu iau în consideraţie identitatea ideologică a unui candidat atunci când
votează.
Mass media în campania electorală din 2000
Pe ansamblu, campania electorală pentru alegerile generale din anul 2000 se remarcă,
din perspectivă mediatică, printr-un rol secundar pe care media l-a jucat în desfâşurarea sa.
Comparativ cu anii trecuţi când mass media şi-a asumat rolul de formator de opinii politice
pe perioada campaniei, în 2000, aceasta a avut doar rol de a accentua tendinţa.
Raportul de monitorizare a presei realizat de Agenţia de Monitorizare a Presei –
Academia Caţavencu a relevat faptul că atitudinea generală a presei scrise şi a audio-
vizualului a fost predominant neutră faţă de actorii angajaţi în cursa electorală; dacă unele
dintre cotidiene au manifestat tendinţe moderate de favorizare sau defavorizare a unor
candidaţi, principalele posturi TV (ProTV, Antena1, TVR1) au manifestat în programele de
ştiri o neutralitate aproape de 100%.
Aceasta se datorează şi faptului că în 2000 campania electorală a fost caracterizată de
stricte reglementări al Consiliului Naţional al Audiovizualului (CNA) prin Decizia 240 din 9
octombrie 2000. Această decizie interzicea difuzarea spoturilor electorale în cadrul altor
emisiuni cu excepţia celor dedicate în întregime campaniei electorale (Articolul 21,
Pagina 47 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
paragraful 1) şi restrângea discutarea chestiunilor legate de campanie la aceste emisiuni
(Articolul 8, paragraful 1), interzicând în mod special buletinelor de ştiri includerea ştirilor
referitoare la campanie (Articolul 16, paragraful 2). Prezenţa candidaţilor în buletinele de ştiri
era permisă doar în măsura în care ştirile nu erau legate de campanie şi aleasă doar în funcţie
de valoarea informativă. Alte paragrafe ale aceluiaşi articol 8 interziceau candidaţilor să se
atace reciproc, iar gazdele emisiunilor erau făcute răspunzătoare pentru desfăşurarea în
condiţii civilizate a dezbaterilor (Articolul 13). Acest cadru suprareglementat a fost justificat
de campaniile negative trecute, însă a impus reguli greoaie, dar mai ales prohibitive pentru o
desfăşurare normală a campaniei electorale.
În perioada dintre cele două tururi de scrutin au avut însă loc o serie de evenimente
care au generat discuţii controversate pe tema comportamentului mass media care ar fi
încălcat regulile cominicării electorale democratice. Aceste evenimente s-au produs pe
fundalul ascensiunii puternice a lui C.V.Tudor şi clasificării sale în turul al doilea. În faţa
eventualităţii ca alegerile să fie câştigate de liderul PRM, presa a demarat o campanie de
negativizare a acestui lider politic. Pe parcursul câtorva zile numai, numărul articolelor
negative privitoare la acest lider politic s-a triplat faţă de perioada anterioară primului tur de
scrutin. Atacurilor la adresa candidatului PRM, considerat a reprezenta o mişcare
antidemocratică, li s-au alăturat şi mesajele de susţinere a candidatului Ion Iliescu, emise atât
de mass media cât şi de unii reprezentanţi ai societăţii civile.
Campania electorală ca joc televizat
Televiziunea publică şi canalele private au plasat candidaţii într-un regim de
mediatizare extrem de restrictiv. Principalele constrângeri au fost reprezentate de timpul
extrem de redus alocat pentru fiecare intervenţie a candidatului (între treizeci de secunde şi
trei minute), precum şi cadrul propriu-zis în care s-a petrecut intervenţia candidatului care
semăna mai mult cu desfăşurarea unui concurs televizat. Această situaţia a fost cauzată pe de
o parte, de reglementările CNA, pe de altă parte, de tendinţa de comercializare a
dispozitivelor televizuale, sau, cu alte cuvinte, datorită faptului că televiziunile au exploatat
evenimentul electoral pentru a atrage atenţia publicului mai mult asupra produsului mediatic
atractiv decât asupra participării candidaţilor. Dacă în campnia din 1996 candidaţii erau cei
care utilizau emisiunile electorale pentru a exploata o platformă electorală concepută după
criterii comerciale, în 2000, candidaţii au devenit ei înşişi resurse pentru comercializarea
emisiunilor electorale ale posturilor de televiziune. Exploatarea emisiunilor electorale ca
Pagina 48 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
spaţii de divertisment politic a generat şi un regres considerabil în ceea ce priveşte
mediatizarea programelor politice ale candidaţilor. Mai mult, candidaţii nu au putut
interacţiona unii cu alţii, deoarece “comunicarea orizontală” între ei a fost strict mediată de
moderatori/jurnalişti (de altfel, rolul acestora a fost mai mult decorativ, constând în
administrarea timpilor de antenă şi în distribuirea luărilor de cuvânt).
În ceea ce priveşte turul al doilea de scrutin al campaniei prezidenţiale, candidatul Ion
Iliescu a refuzat să participe la emisiunile electorale programate alături de C.V.Tudor. În
consecinţă, fiecare candidat a participat la o emisiune electorală difuzată de televiziunea
publică.
Discursul electoral- element al contextului electoral
Discursul dinaintea celui de-al doilea tur al candidatului C.V.Tudor difuzat la
televiziunea publică a fost enunţat sub forma unui monolog. Acest discurs însă a fost cu totul
diferit de imaginea pe care presa i-a construit-o lui Vadim, şi anume cea a unui personaj
vulcanic, agresiv. Înaintea alegerilor din toamna anului 2000, opinia publică şi clasa politică
se aşteptau să vadă în campanie un personaj mai apropiat de imaginea pe care şi-a susţinut-o
ani de zile: un partid care atacă vehement, care acuză şi calomniază, un partid ‘zgomotos’.
C.V.Tudor a venit însă cu un mesaj moderat. În afara mizanscenei (sfeşnic cu lumânări
tricolore, biblia, bustul lui Eminescu, colierul-medalie purtat de candidat) tonul lui C.V.Tudor
a fost fad, ritmul - monoton, mimica şi mişcările - sărace. C.V.Tudor a mizat în schimb pe
inundarea spaţiului cu cuvinte.
Prima observaţie care se impune din analiza structurii argumentative a discursului
electoral al lui Corneliu Vadim Tudor este aceea că fiecare treaptă argumentativă se
circumscrie, în mare parte, discursului şi valorilor de tip populist-autoritarist, în timp ce
ideile, conceptele şi obiectivele naţionaliste sunt în mare parte absente. Invocarea
argumentului naţionalist se realizează în calitate de idee-suport, de justificare suplimentară
pentru un alt concept. El a lipsit însă din scheletul esenţial de idei care a structurat discursul.
Centrul de greutate al discursului candidatului a fost reprezentat de mesajul din sfera de
semnificaţii şi simboluri populist-autoritariste.
Din acest discurs electoral pot fi decupate patru teme principale :
Pagina 49 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
a)”revoluţia demnităţii naţionale”, votul din 26 noiembrie este asociat cu trezirea
conştiinţei poporului român ;
b) “prigoana barbară” împotriva persoanei sale ; C.V.Tudor îi atacă pe cei care au
iniţiat campania de negativizare a sa, campanie pusă pe seama unor jocuri de putere; critica se
îndreaptă în special impotriva lui I.Iliescu şi a PRO TV-ului ca actori de baza in acest joc de
culise ;
c) critica adusă PDSR-ului şi liderului acestuia, Ion Iliescu;
d) prezentarea programului electoral şi implicit chemarea la vot a populaţiei.
Debutul discursului este expresia legitimităţii sale electorale ce reflectă în întregime
starea politică si economică în care se află societatea românească. Justificarea şi/sau
atribuirea venirii sale la conducerea ţării îşi au originea în trezirea la realitate a poporului
român-votul acordat PRM-ului şi liderului acestuia pe 26 noiembrie 2000, vot ce echivalează,
in viziunea sa, cu o adevarată “revoluţie a demnităţii naţionale, a transpunerii în viaţă a
imnului Deşteaptă-te române”.
Tema revoluţiei demnităţii naţionale este dezvoltată demonstrativ, printr-o serie de
explicaţii ce subliniază starea de criză a societăţii la momentul electoral. Analiza narativă
abordează acţiunea individuală ca “istorie” localizabilă în timp şi spaţiu şi explică această
acţiune ca pe o cauzalitate emergentă. Această temă este argumentată şi prin elemente de
retorică populistă, şi anume flatarea electoratului : “ei bine, la 26 noiembrie, …s-a dovedit că
românii sunt un Popor mare“, “să fie învăţătură de minte pentru orice tâlhar, sau şarlatan, sau
aventurier care crede că îşi poate bate joc de un popor eroic fără a-şi primi binemeritata
pedeapsă“.
Evoluţia în competiţia electorală permite candidatului arogarea unor pretenţii de
veridicitate referitoare la competenţa sa politică, la gradul de informare asupra mersului
societăţii în ansamblu, asupra cunoaşterii celor mai bune metode de contracarare a degradării
accelerate în care s-a înscris societatea românească (pretenţie de performanţă).
În întreaga sa argumentaţie electorală, Corneliu Vadim Tudor se auto-
identifică în postura de "mână de fier", de care România are nevoie, apelând deci la ideea de
autoritate. Pentru a-si justifica opţiunea, el apelează în discursul sau la un "preambul" în care
înfăţişează un peisaj puternic negativ al Romaniei "paralizate de structuri mafiote". În acest
fel, se construieste o viziune aproape apocaliptică, a haosului care aşteaptă o forţă a ordinii.
De altfel, haos-ordine este axa pe care se construieşte întregul său discurs în cadrul acestei
Pagina 50 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
emisiuni. Urmând această logică, opţiunea sa pentru personajul Preşedintelui autoritar, care
vine să instaureze reguli într-o lume destabilizată devine legitimă si justificată. Legitimitatea
candidatului a fost construită şi prin exploatarea intensă a faptului că nici el, şi nici partidul
pe care-l coduce nu au făcut parte din structurile puterii, fapt care îl diferenţia considerabil de
ceilalţi candidaţi.
Enunţarea mesajelor care fac referire la, corupţie, anarhie, haos, constituie pivotul
discursurilor sale. Efectele politice ale acestor mesaje sunt multiple. În primul rând, partidul
se prezintă ca un partid al ordinii, ceea ce l-a ajutat să câştige voturile celor care, de-a lungul
anilor tranziţiei, s-au dovedit reticenţi în faţa vremurilor tulburi, preferând liniştea regimurilor
autoritare. În al doilea rând, prin astfel de declaraţii, realitatea capătă nuanţe apocaliptice.
Aceasta însemnă pe de o parte că majoritatea românilor nu îşi pot da seama de gravitatea
situaţiei, de adevărata realitate a tranziţiei, pe de altă parte că Vadim Tudor este un vizionar,
că el are capacitatea de a vedea dincolo de pragul percepţiei normale. El se consideră printre
puţinii care disting şi înţeleg adevărata realitate.
Trecerea de la construirea unei imagini simbol a degradării iremediabile a societăţii la
conturarea uneia reale se face prin diverse tehnici şi strategii de persuasiune cu impact
profund asupra auditoriului.”Spiritul malefic, al inconştienţei şi egoismului “, “solidaritatea
hoţilor “, ”luxul orbitor, recepţiile, balurile şi paradele de veşminte scumpe şi bijuterii”,
”jafurile care ar face invidioasă şi Mafia siciliană “, “pădurile de vile“, “lăcomia bolnavă “ îşi
găsesc expresia în ruina ţării. Critica este acum îndreptată nu numai împotriva guvernării
anterioare, ci se adresează tuturor celor care de 11 ani au fost la conducerea ţării. Astfel se
prezintă o imagine a clasei politice segmentată în două tabere :„noi” cei buni, care am meritat
să câştigăm şi „ceilalţi”, cei răi care inevitabil trebuie înlăturaţi. Este evidentă opoziţia ei /
noi, opoziţie care drenează nemulţumiri şi frustrări difuze spre o logică simplă generatoare, la
rândul ei, de atitudini tranşante.
Odată cu această campanie se poate observa o trecere de la tematica „naţională” la cea
„socială”. Acest discurs, ca de altfel şi celelalte din această campanie au pus un tot mai mare
accent pe imaginea lui C.V.Tudor de justiţiar. Votul pentru C.V.Tudor a fost rezultatul
jocului de imagine pe mitul Eroului Justiţiar, iar nu un simplu “vot al sărăciei” după cum au
avut tendinţa mulţi să afirme. Dacă “votul sărăciei” ar fi fost factor central pentru explicarea
succesului liderului PRM, atunci bazinul său electoral ar fi trebuit să fie altul decât cel din
zona Banat-Ardeal. Într-adevăr, el utilizează ca temă de campanie ”sărăcia”, însă marşează pe
această direcţie, pentru a vorbi despre ”dezastru” şi ”marea hoţie” (cuvinte asupra cărora
exercită un adevărat monopol). Deşi aceste afirmaţii au fost întărite de prezenţa cifrelor, (“în
Pagina 51 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
11 ani s-au furat şi s-au scos din România, în bănci străine, 11 miliarde de dolari, anul şi
miliardul. In 11 ani au răsărit păduri de vile, de ordinul câtorva zeci de mii…”,”există unii
care nu se mulţumesc cu o singură vilă,ci au câte 3, 4 şi chiar 5 vile, nu numai în ţară, ci şi în
străinătate”) impactul mesajului nu a fost maxim şi a generat o lipsă de credibilitate deoarece
au lipsit argumentele concrete, nume de politicieni, acuzaţii cu dovezi, cazuri relevante de
îmbogăţiri şi corupţi. Atacul la clasa politică în general şi, în particular la directori de ziare şi
posturi de televiziune, după cum vom vedea mai târziu, nu a reuşit să fie foarte convingător.
Un element omniprezent în discursurile lui C.V.Tudor este apelul la spaţiul simbolic
comun populat de opinii colective, naraţiuni, mitologii şi simboluri politice împărtăşite de
electorat la un moment dat. Aceste enunţuri au avantajul de a diminua considerabil distanţa
socio-cognitivă dintre candidat şi electorat. In realitate, abia dacă se mai poate vorbi despre
un mesaj politic în afara miturilor politice fundamentale : ‘Eroul Salvator’, ‘Unitatea’,
‘Conspiraţia’, ‘Vârsta de aur’. Miturile sunt stereotipuri care constituie nodul central al
reprezentării sociale pe care un popor o are despre el însuşi. Acestea sensibilizează,
stimulează reprezentarea comună a indivizilor, întrucât accesează cele mai profunde
sentimente ale acestora, adică cele referitoare la trecutul istoric al comunităţii, transformate
prin decantare în stereotipuri de gândire şi limbaj.
In strânsă legătură cu recurgerea la mitul salvatorului (”Eu sunt singurul care poate
lua taurul Mafiei de coarne, dacă nu se va înţelege asta va fi rău şi pentru Ţară, şi pentru tihna
din multe cămine europene”, ”eu am fost acela care am izbit nucleul dur al Mafiei din
România, eu i-am tăiat caracatiţei braţele…”) se află şi asocierea liderului cu o serie de
acţiuni miraculoase, măsurile revoluţionare care induc restabilirea echilibrului în societate
(”voi fi reformatorul ţării mele”, ”tot ce voi face va fi lichidarea Mafiei, cu Legea în mână şi
confiscarea marilor averi realizate prin fraudă…numai aşa vom putea începe o viaţă nouă”).
Invocarea unor simboluri sacre ale poporului român din literatură, istorie, religie
(”Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară, /Prea facurăţi neamul nostru de ruşine şi
ocară.”–M.Eminescu, exemplul vindicativ al ciobanului din Mioriţa, ”balaurii care ne înghit
de vii “-T.Vladimirescu), proverbe şi zicători (”Spune-mi cu cine te împrieteneşti ca să-ţi
spun ce fel de om eşti"), imnul national, conferă un caracter puternic, incontestabil
discursului, il face uşor receptibil şi astfel reduce distanţa cu electoratul.
În contextul în care, după succesul înregistrat în primul tur de scrutin, s-a demarat o
campanie de negativizare a liderului PRM, o mare parte din acest discurs este dedicată
atacului împotriva celor care au iniţiat această “prigoană barbară“. Dacă iniţial aceştia nu au
Pagina 52 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
nume, sunt fictivi, pe parcurs însă se vor concretiza în special în persoana lui I. Iliescu şi nu
în ultimul rând a PDSR-ului în general (tema “prigoanei barbare“).
Orice discurs politic este menit să convingă, iar aceasta devine posibilă prin
demonstraţii (de altfel, aceasta este o strategie frecvent folosită şi cu efecte pe masură).
Necesitatea demonstraţiei implică faptul că ideile sunt mai uşor acceptate dacă ele pot fi
demonstrate sau dacă există dovezi care sa le susţină. Ca urmare, în menţinerea imaginii de
victimă (procedeu care de cele mai multe ori determină o reacţie bumerang, obţinându-se o
solidarizare cu cel aflat în pericol), C.V.Tudor recurge la o serie de exemple şi dovezi care
să-i susţină pledoaria. Termenii folosiţi au rolul de a accentua şi de apela la afecţiunea şi
empatia publicului: “v-aţi năpustit în haită“, “prigoana barbară împotriva mea, a familiei
mele, a părinţilor mei morţi (în credinţele poporului şi în viziunea despre viaţă şi moarte,
morţii ocupă o poziţie intangibilă, inatacabilă, sacră, iar faptul că ‘prigoana’ i-a atins şi
părinţii săi morţi pune la zidul infamiei pe cei care îndrăznesc să sfideze valorile sacre ale
ortodoxiei), “bombardament fără precedent în istoria politicii şi a presei româneşti “,
“campanie de demonizare“, “sinistru arsenal al terorii“, “hăituire primitivă“, “campanie de
exterminare“,etc. Tema denigrării şi a persecuţiei persoanei sale este realizată pe un
fundament puternic negativ, construit prin utilizarea pronumelor şi adverbelor negative şi a
conjuncţiilor cu o astfel de nuanţă: “nici“, “niciodată“, “nimeni“.
Atacurile împotriva celor care au demarat campania sa de denigrare se îndreaptă şi
către ProTv, incriminat de complicitate cu PDSR (această incriminare este argumentată de o
posibilă recompensă din partea PDSR-ului - anularea datoriilor la stat, lucru însă care nu este
probat cu dovezi clare).
C.V.Tudor a exploatat această situaţie şi pentru a dezminţi aşa-zisul său extremism:
acţiune reparatorie de anulare a acestei “etichete“ se realizează prin argumentarea sofistică
(“numai că nimeni nu poate produce nici cea mai mică dovadă concretă a acestui aşa-zis
extremism- este limpede că, dacă eu aş fi fost aşa, până acum ar fi avut de suferit în vreun fel
toţi acei piraţi de presă care mi-au bălăcărit familia, dar uite că nimeni nu i-a atins nici măcar
cu o floare“). Această dezminţire este construită şi prin tehnica ‘mărturiei’ - A.Iorgovan -
parintele constitutiei- care a pledat pentru a demonstra injusteţea etichetarii lui C.V.Tudor ca
extremist. Antisemitismul său este de asemenea respins prin tehnica “oamenilor de bine“
(“preşedintele Comunităţii Evreilor din Oradea, ing.Felix Kopelman, mi-a trimis prin fax un
mesaj în care mă felicita de ziua mea de naştere, dar şi pentru rezultatele obţinute în alegeri“)
şi cea a “generalizărilor sclipitoare“ – liderul PRM aseamănă campania sa de negativizare cu
“Noaptea cuţitelor lungi“.
Pagina 53 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
O parte semnificativă a discursului este centrată pe critica la adresa contracandidatului
său, I.Iliescu, împotriva căruia construieşte un set întreg de acuzaţii, în alcătuirea cărora
porneşte piramidal: determină capital de imagine negativ mai întâi la adresa membrilor
PDSR, anturajului liderului PDSR, I.Iliescu, pentru ca în final să-l critice virulent şi pe
Iliescu. În articularea ideilor sale, C.V.Tudor se bazează pe un substrat preexistent cu privire
la imaginea de partid corupt a PDSR-ului şi aderă la un complex de mituri, prejudecăţi,
credinţe adânc înfipte în subconştientul individului.
În competiţia electorală, publicul trebuie să aibă posibilitatea alegerii şi, prin urmare,
fiecare candidat încearcă să folosească cu eficienţă mijloacele de care dispune, să-şi creeze un
avantaj, printr-o serie de strategii. Se remarcă la nivelul discursurilor lui C.V.Tudor o
constanţâ în a utiliza argumentaţia periferică7. Dacă, pe de o parte, C.V.Tudor are capacitatea
oratorică de a crea imagini pozitive persuasive, el poate totodată să şi negativizeze; îşi
concentrează atenţia asupra punctelor slabe ale adversarului, atacându-le cu multa siguranta.
Negativizarea imaginii lui I Iliescu în faţa publicului se desfaşoară prin sofisme: dacă
membrii PDSR sunt corupţi, iar Iliescu nu a obtinut rezultate in contraatacarea coruptiei
inseamna ca este si el corupt .
Negativizarea contracandidatului său se realizează şi prin apelul la frică: Iliescu este
perceput ca un exponent al spaţiului sovietic.Prin venirea lui I.Iliescu la conducerea ţării se
induce o ameninţare a populaţiei ţării, căci aceasta ar fi echivalentă cu întoarcerea la vechiul
regim, fraternizarea cu ruşii, abandonarea valorilor. Se poate vorbi de o strategie de
poziţionare reciprocă: poziţia lui C.V.Tudor în raport de dominaţie poate căpăta o serie de
aspecte; plasarea ca stăpân incontestabil care ştie tot şi care este superior prin poziţia sa
instituţionalizată, punerea în dificultate a adversarului,care devine inferior. Aceastăn poziţie
inferioară este sugerată atât prin atacul competenţelor intelectuale şi fizice ale lui I.Iliescu
Mai mult, ‚pactizarea‘ cu duşmanul în trecut atrage după sine răspunderea prezentă în faţa
istoriei: trecerea de la apărarea valorilor sovietice la a celor occidentale este o dovadă a
‘cameleonismului’ politic al lui Iliescu .
Ultima parte a discursului, de altfel şi cel mai restrâns ca întindere, prezintă
programul electoral. Mesajul lui C.V.Tudor a beneficiat de un argument major: lipsa
mesajelor economice. Majoritatea partidelor au venit, în campanie, cu explicaţii economice
7 argumentaţie care pleacă de la persoana interlocutorului şi care constă în neacceptarea unor afirmaţii pe motiv că persoana care le susţine nu are calitatea morală să le avanseze
Pagina 54 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
riguroase, dar şi rigide în acelaşi timp. Soluţiile la problemele economice nu difereau şi
conţineau, în majoritatea lor, elemente nepopulare. Prin urmare, opţiunea liderului PRM de a
evita un astfel de mesaj a fost benefică. Un paragraf foarte restrâns se referă la 6 măsuri care
vor fi adoptate: asigurarea salariului minim pe economie, facilităţi de angajare pentru
absolvenţii de facultăţi pentru promoţia din 2001, modernizarea agriculturii şi complexelor
zootehnice, despăgubirea investitorilor FNI. C.V.Tudor nu demonstrează însă care sunt
metodele şi condiţiile de implementare ale acestora, instrumentele şi mijloacele practice prin
care le asigură finalitatea. C.V.Tudor dispune de o analiză atentă a electoratului, cunoaşte
problemele cu care se confruntă acesta, şi îşi construieşte această succintă dimensiune
economică a discursului său în consecinţă. Mesajul trebuie să determine motivarea
electoratului, să satisfacă una sau mai multe nevoi ale receptorului, să facă apel la interesul
personal.
Arogarea unei pozitii de superoiritate, precum si mitul eroului salvator, formulate
explicit- “daca mă va ajuta bunul D-zeu să salvez ţara de la pieire”- sunt evidente şi în
această parte a discursului sau. La baza acţiunii reparatorii stă competenţa sa politică,
individualizată prin expresii ca : ’voi face’, ’voi depune’, ’eu sunt singurul care…’ cu rol în
mărirea credibilităţii.
De remarcat este şi modul în care candidatul PRM îşi încheie discursul. Dacă marea
majoritate a discursului său s-a bazat pe o critică aspră, cu un înalt grad de tendenţiozitate, în
final sunt invocate formule sacre (“există totuşi cineva care te vede, judecă şi cântăreşte totul,
din slava Cerului ”, “dacă mă va ajuta bunul Dumnezeu”, “Doamne, ocroteşte-i pe români!”),
face apel la înţelegere şi iertare. Modul în care este construit finalul crează condiţiile unor
mecanisme psihologice în rândul celor celor care au receptat acest discurs: afirmaţii pozitive,
favorabile din final determină o impresie generală asupra discursului de aceeaşi factură, şi
tinde în general să le anuleze pe cele negative, tendenţioase.
Concluzii
Ceea ce am urmărit pe parcursul acestei lucrări a fost să determin dacă proiectarea
comunicării electorale tinde să acorde o importanţă sporită componentei de imagine şi mai
puţin celei ideologice.
Pagina 55 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Campania electorală din 2000 a scos în evidenţă o amplificare a tehnicilor de tip
marketing. Aceasta presupune adaptarea la acţiunea politică a unor strategii specifice „pieţei”
care transformă proiectul actorului politic într-o „ofertă”, construită în conformitate cu
„profilul pieţei”. Aceste tendinţe comerciale s-au manifestat mai ales în rândul mass media, a
televiziunii în principal, care de altfel este şi cea mai importantă resursă de vizibilitate a
candidaţilor. Emisiunile electorale au fost exploatate ca spaţii de divertisment politic şi mai
puţin ca mediatizare a platformelor electorale.
Comercializarea dispozitivelor televizuale a însemnat o exploatare a evenimentului
electoral pentru a atrage atenţia publicului mai mult asupra produsului mediatic atractiv,
decât asupra participării candidaţilor. Candidaţii au devenit ei înşişi resurse pentru
comercializarea emisiunilor electorale ale posturilor de televiziune, lucru care a determinat o
adaptare a strategiilor de comunicare ale candidaţilor în această direcţie. Campania electorală
a pus în faţa electorilor mai mult o competiţie între lideri şi persoane, şi mai puţin între
programe politice. Politica a devenit astfel un „spectacol” care a pus „în scenă” actorii săi
principali: candidaţii.
La nivelul retoricii electorale se remarcă o tendinţă de personalizare, în sensul că se
urmăreşte să se pună în evidenţă cu ajutorul tehnicilor discursive un anumit tip de
personalitate, un „personaj” distinct, şi mai puţin să fie expresia unor valori ideologice.
Limbajul utilizat este unul familiar, comun, care are capacitatea de a reduce distanţa socială
dintre candidaţi şi public, lucru care are capacitatea de a spori identificarea electorilor cu
politicienii, pe care îi simt ca fiind „de-ai lor”. Această distanţă socio-cognitivă dintre
candidat şi electori este diminuată considerabil şi prin apelul la un spaţiu simbolic
comunpopulat de opinii colective, naraţiuni, mitologii şi simboluri politice. Discursurile
politice sunt folosite în special ca prilej de a face referiri la experienţele personale ale
emiţătorului de „bun creştin”, „mare iubitor de ţară”, „justiţiar”, „luptător împotriva mafiei”.
Discursul politic devine astfel mai accesibil şi mai stimulativ pentru alegători.
Astfel, aceste resurse de comunicare (tehnologice, expresive, simbolice) amplifică
vizibilitatea publică a omului politic situat într-un context predominant comercial, în care
politicul se întrepătrunde cu publicitatea şi divertismentul.
Potrivit acestor evoluţii, se poate afirma că în prezent comunicarea electorală tinde să
devină personalizată, punând în special accentul pe componenta sa de imagine. Aceste
evoluţii sunt însă în strânsă legătură cu fenomene precum: extinderea politicii-show,
comercializarea mass media şi a politicii, diminuarea loialităţilor politice, elemente care ne
indică un anumit grad de „americanizare” a comunicării electorale în România.
Pagina 56 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
ANEXA nr. 1
Mesajul către Naţiune al Preşedintelui moral al României
(mesaj citit în direct de către CorneliuVadim Tudor
la TVR, 6 decembrie 2000)
Stimaţi compatrioţi, prin voinţa Poporului Suveran au fost trimişi în Parlamentul
României nu mai puţin de 121 de senatori şi deputaţi ai acestui partid, care poartă numele
sfînt al Ţării, aşa cum s-a întemeiat ea la 1 Decembrie 1918. Poate că cea mai mare izbîndă a
noastră este cîştigarea mandatului de senator al României pentru martirul Ilie Ilaşcu. în ziua
de 26 noiembrie s-a produs ultima revoluţie din România secolului XX. A fost revoluţia
demnităţii naţionale, a transpunerii în viaţă a Imnului „Deşteaptă-te, române!" Iar românii s-
au deşteptat şi au optat pentru cel mai naţional şi mai justiţiar partid, care a făcut dovada că
pătimeşte, efectiv, pentru cauza naţională. Aflaţi încă sub stare de şoc, unii încearcă să afle
explicaţiile acestui fenomen. Dacă ar şti puţină Istorie, s-ar uita înapoi, în timp, la acele
„momente astrale” ale Neamului Românesc, cind, după ani şi ani de umilinta, de răbdar
eîngerească, de lacrimi şi sînge - românii au dat un iureş năvalnic şi şi-au răsturnat opresorii.
La 26 noiembrie 2000, mămăliga a făcut explozie pentru ultima oară în acest mileniu şi praful
şi pulberea s-au ales din şandramaua unui regim putred, ticălos pînă în măduva oaselor, care
de 11 ani şi-a tot bătut joc de ei şi atîta a întins coarda, pînă ce aceasta a pleznit. Aici, în
această incapacitate de a-şi explica triumful forţelor naţionale, se vede cel mai bine ce
prăpastie s-a căscat între clasa politică şi presă, pe de o parte - şi Poporul Român, pe de altă
parte. Acei politicieni şi ziarişti care le ţin isonul într-un mod foarte suspect au trăit de
pomană 11 ani. Ei nu au cunoscut drama milioanelor de români, nu s-au dus la uşa văduvei
sau a săracului, n-au auzit geamătul stins al bătrînului, s-au ţinut departe de mizeria satelor, a
tîrgurilor şi a oraşelor, ca nu care cumva să se mînjească ori să-şi strice cheful de viaţă.
Niciodată nu s-a trăit mai rău în România, dar, parcă în duşmănie, niciodată nu s-a afişat un
lux mai orbitor, nu s-au organizat mai multe recepţii, baluri şi parade ale veşmintelor scumpe
şi ale bijuteriilor. Un spirit malefic, al inconştienţei şi al egoismului, i-a făcut pe ciocoii vechi
să-şi dea mîna cu ciocoii noi, într-o impresionantă solidaritate a hoţilor. Ei chefuiesc
împreună, vînează împreună, îşi trimit odraslele la studii în străinătate şi fură vîrtos,
perfecţionînd, zi de zi, un sistem al jafului care ar face invidioasă şi Mafia siciliana, în 11 ani,
Pagina 57 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
s-au furat şi s-au scos din România, în bănci străine, 11 miliarde de dolari - anul şi miliardul,
în 11 ani, au răsărit păduri de vile pretutindeni, de ordinul cîtorva zeci de mii, fapt care nu e
deloc condamnabil, în sine, fiindcă toată lumea aspiră către prosperitate - însă nu ştiu cum se
face, dar vilele acestea, unele cît nişte transatlantice, cu piscine şi pază militarizată, nu sînt
ale muncitorilor, nu sînt ale soldaţilor, nu sînt ale pensionarilor, nu sînt ale veteranilor de
război, nu sînt ale oamenilor de rînd, ci ale unor miniştri, şi parlamentari, şi magistraţi, şi capi
ai Poliţiei, şi vameşi, şi tartori ai Regiilor petrolului şi gazelor naturale. Există unii care nu se
mulţumesc cu o singură vilă, ci au cîte 3, 4 şi chiar 5 vile, nu numai în Ţară, ci şi în
străinătate. Avem de-a face cu o lăcomie bolnavă, pe care n-o pot numi nici măcar animalică,
fiindcă un cîine, de pildă, mănîncă şi el cît poate, îşi mai îngroapă un os, după care îşi vede de
treaba lui - pe cînd „tagma jefuitorilor" adună cu o furie bezmetică, pentru cîteva generaţii de
acum încolo. Am crezut, o vreme, că „spuma murdară a revoluţiei", de care vorbea
romancierul german Heinrich Mann, se va duce la fund, sau va fi azvîrlită pe mal şi măturată
de vîntul stîrnit de trecerea timpului. N-a fost aşa, ea a crescut şi s-a îngroşat, sufocînd totul
în preajmă.
In cei 11 ani care au trecut de la Revoluţia din Decembrie 1989, transformată în
lovitură de Stat de către o echipă de conspiratori antrenată, din timp, de KGB, România a
devenit un stat de tip mafiot. O spun cu durere în suflet, dar aceasta e realitatea pe care o trăiţi
zi şi noapte. Tot ce am spus eu s-a adeverit. Reţelele Mafiei şi ale crimei organizate se
întrepătrund cu structurile Statului, căruia îi paralizează funcţiile vitale. Practic, nu există nici
un domeniu al afacerilor de tip mafiot, de la exportul de copii pentru băncile de organe şi
traficul de carne vie, pînă la contrabanda de arme, ţigări, cafea, alcool şi droguri, în care să nu
se întîlnească şi nume de demnitari ai Statului, de miniştri (mai vechi şi mai noi), de generali
de Poliţie, de şefi ai Justiţiei, de capi ai Serviciilor Secrete, de fruntaşi ai unor partide politice.
Şi nimeni nu ia nici o măsură! Şi România se surpă pe noi, şi cade tavanul şcolilor pe capul
copiilor, şi mamele astupă ferestrele cu ziare sau cîrpe, ca să nu vadă pruncii că s-a făcut ziuă
afară şi să nu ceară de mîncare, şi ghilotina unei „reforme" criminale lichidează totul, pînă la
pămîntul negru, iar Ţara se vinde, bucată cu bucată, la străini - şi nimeni nu vrea să priceapă
că şi răbdarea de înger a românului are o limită, fiindcă s-a ajuns la situaţia de „care pe care" .
Ei, bine, la 26 noiembrie tot putregaiul acestui „lagăr de exterminare" a sărit în aer. Nu cu
furci şi topoare, nu cu incendierea conacelor boiereşti, ca la 1907 - ci aşa cum ne-a învăţat
chiar Europa civilizată: prin exercitarea dreptului democratic la vot! încă o dată în Istorie, s-a
dovedit că românii sînt un Popor mare. încă o dată în Istorie, românii şi-au potrivit gîndurile
şi paşii după orologiul lui Dumnezeu şi, atunci cînd au simţit că a venit ziua crucială, au lovit
Pagina 58 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
năpraznic „balaurii care ne înghit de vii" , cum zicea Tudor Vladimirescu. Să fie învăţare de
minte pentru orice tîlhar, sau şarlatan, sau aventurier care crede că îşi poate bate joc de un
Popor eroic fără a-şi primi binemeritata pedeapsă. „Prea v-aţi arătat arama, sfîşiind această
Ţară/Prea făcurăţi Neamul nostru de ruşine şi ocară" - scria Mihai Eminescu, acum aproape
120 de ani, şi se cuvine să ne amintim de el, fiindcă acesta e nu numai Anul Jubileului
Naşterii lui Isus Christos, ci şi anul Jubileului Naşterii acelui sfînt care este Poetul Naţional al
românilor. Şi uite-aşa se face că într-o duminică din zodia de foc a Săgetătorului, ciobanul
din „Mioriţa" a înviat din morţi şi i-a pălit cu baltagul pe vînzătorii care i-au prăpădit turma.
„Votul e mai puternic decît sabia!" -spunea preşedintele american Abraham Lincoln. Ce nu
vă convine, domnilor cîrcotaşi de profesie, care trăiţi numai din ură şi nu scrieţi cu cerneală,
ci cu otravă? Cum vă permiteţi să insultaţi milioane de români şi să-i faceţi în fel şi chip, ba
proşti, ba nevrotici, ba schizofrenici, ba analfabeţi ? în ce Ţară din lume v-aţi putea permite
voi să jigniţi un Popor întreg, călcînd în picioare, cu brutalitate, Legile Ţării şi toate
principiile democratice pe care vă prefaceţi că le apăraţi? împotriva cui apăraţi aceste
principii democratice? împotriva Poporului, v-o spun eu. Fiindcă o panică teribilă a pus
stăpînire pe voi atunci cînd aţi văzut că şi ei, oamenii cei mulţi, şi anonimi, şi flămînzi ai
acestei Ţări, au descoperit fructele dulci ale democraţiei. Deodată, aţi rămas goi-puşcă, în
lumina reflectoarelor. Nu v-a mai crezut nimeni. Lumea rîdea de voi ca de nişte caricaturi.
„Echipa de zgomote" cu care aţi ţinut sub teroare o Ţară întreagă, timp de 11 ani, şantajînd-o
cu represaliile străinătăţii, nu mai făcea nici două parale. Şi se băgaseră atîtea milioane de
dolari în voi, şi tăiaserăţi atîta frunză la cîini pe la burse internaţionale, şi simpozioane, şi
instructaje tipice spionajului! Atunci, în loc să dispăreţi, pur şi simplu, să vă pulverizaţi în
neantul din care aţi apărut, v-aţi năpustit împotriva mea, în haită. Nici nu se terminaseră bine
alegerile şi, pe toate posturile de Televiziune centrale, s-a declanşat o prigoană barbară
împotriva mea, a familiei mele, a părinţilor mei morţi, a partidului pe care îl conduc. S-a
pornit un bombardament fără precedent în istoria politicii şi a presei româneşti. Ziaristul Ion
Cristoiu numea această prigoană „linşaj" şi „proces de demascare de tip Stalinist". Niciodată,
în România, n-a fost vînat un om, un singur om, mai rău ca un animal al pădurii. În această
campanie de demonizare a mea aţi folosit armele celui mai sinistru arsenal al terorii, pe care
încă nu ştiu unde să-l încadrez. E nazism? E Stalinism? E Ku-Klux-KIan? Probabil că este
cîte puţin din toate, încă nu e prea tîrziu să-mi popularizaţi adresa pe micile ecrane şi în
ziarele voastre, care trăiesc din şantaj şi „taxă de protecţie", pentru a asmuţi lumea să mă
omoare. Ce atîta pierdere de vreme, doar voi înşivă aţi spus că pentru apărarea democraţiei
poate fi folosit şi pistolul şi orice metodă e bună. Dar cine deţine etalonul democraţiei şi cine
Pagina 59 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
stabileşte de partea cui e dreptatea? Aţi mers pînă acolo, încît aţi instigat cîţiva studenţi,
învrăjbiţi de nişte agitatori de profesie, să organizeze joi, 7 decembrie, un fel de procesiune
cu zvastici naziste, pelerine şi cizme, ca-n „Noaptea cuţitelor lungi", marş care să treacă,
obligatoriu, şi prin faţa casei mele - nu v-aţi gîndit o clipă că am copii mici de crescut, că îi
puteţi înspăimînta cu acest spectacol grotesc, născocit de cîteva minţi bolnave ? Dacă eu aş fi
fost extremist, cum pretindeţi voi, aş fi organizat un contra-miting, nu cu cîteva zeci de
rătăciţi, cărora li s-au dat bani, ci cu 25 000 de oameni, pentru a-mi apăra familia, şi nu ştiu
pe unde aţi fi scos cămaşa. Numai că eu n-o fac, eu respect regulile democraţiei şi mă rog la
Dumnezeu să vă trezească la realitate, să opriţi inchiziţia! Lumea vede şi judecă şi habar n-
aveţi ce bumerang reprezintă asemenea hăituire primitivă. Aţi mers pînă acolo, încît m-aţi pus
la zidul de execuţie nu numai pe mine, dar l-aţi stigmatizat şi pe tînărul şi curajosul ziarist
Dan Diaconescu, care „îndrăznise" să mă invite la TELE 7 abc, miercuri, 29 noiembrie. Cu
numai o jumătate de oră înainte de emisiune, aceasta a fost anulată, iar Dan Diaconescu a
fost, pur şi simplu, concediat de către noua conducere străină a postului. Cum e posibil aşa
ceva ? în ce Ţară trăim? în ce secol? Aspirăm să ne integrăm în Europa, sau în jungla Africii
Negre ? O altă grozăvie, săvîrşită de aceiaşi propagandişti de teapa lui Goebbels: aşa cum se
ştie, preşedintele Comunităţii Evreilor din Oradea, ing. Felix Kopelman, mi-a trimis, prin
Fax, un Mesaj în care mă felicita de ziua mea de naştere, dar şi pentru rezultatele obţinute în
alegeri, exprimîndu-şi convingerea că eu pot face multe pentru o adevărată reconciliere
naţională. Imediat, s-a dezlănţuit şi împotriva lui o hărţuire inimaginabilă, omul fiind,
literalmente, terorizat de tot felul de „ziarişti" români şi străini, pentru a dezminţi sau a
retracta acel salut. La fel s-a încercat instigarea împotriva mea a altor doi intelectuali evrei de
valoare: acad. Nicolae Cajal şi scriitorul Dorel Dorian. Spre cinstea lor, cei trei au respins
aceste presiuni şi au declarat că nu există nici un fel de pericol la adresa evreilor. Nu numai
că eu îi preţuiesc pe evrei, care sînt Poporul Bibliei, dar unora dintre ei le dăruiesc hrană şi
medicamente, în cadrul Programului Umanitar „Cina Creştină", iar la rugămintea şefului lor,
acad. Nicolae Cajal, eu şi ceilalţi 27 de senatori şi deputaţi ai PRM am votat, nu demult,
pentru retrocedarea bunurilor comunitare ale evreilor: în mod concret, e vorba de Sinagoga şi
Templul Coral din Bucureşti, de mai multe băi rituale, de Teatrul Evreiesc de Stat şi de
Spitalul Caritas. lată, aici, globul din argint, în palma lui Dumnezeu, pe care l-am primit în
dar de la o organizaţie din Ierusalim, prin omul admirabil care este Sandu David. Şi atunci, ce
mai rămîne din aşa-zisul meu antisemitism ? Şi unde oare, decît în „România Mare", au
apărut cele mai multe studii şi articole împotriva fascismului, care a făcut posibil odiosul
Diktat de la Viena şi ne-a îndoliat Ţara, ba chiar, datorită Pactului dintre Hitler şi Stalin, încă
Pagina 60 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
există consecinţe grave şi acum, prin despărţirea de Patria-Mamă a Basarabiei şi a Bucovinei
de Nord ?
Această campanie de exterminare nu s-a limitat numai la mine, ci a avut în vedere şi
memoria părinţilor mei. în repetate rînduri, eu am afirmat, şi la Antena 1, şi la TELE 7 abc, şi
în cărţile mele, că iubiţii şi regretaţii mei părinţi au fost creştini după Evanghelie, dar eu am
fost botezat ortodox, m-am cununat ortodox, la Biserica Amzei, şi mi-am botezat fetiţele tot
în ritul ortodox. Naşul meu de cununie a fost preotul Gelu Bogdan, de la Biserica Sf. Vineri,
iar la slujbă a asistat şi cel care avea să devină Arhiepiscopul şi Vicarul Bucureştilor,
Teodosie Snagoveanu. Nu ştiu ce ar trebui să fac mai mult pentru a dovedi că sînt creştin
ortodox - poate cumva să mă călugăresc, să mă îmbrac cu o rasă monahală legată cu sfoară şi
să mănînc, precum sfinţii în pustie, lăcuste şi faguri de miere şi să beau apă de ploaie din
căuşul copitelor de cai ? Şi faţă de cine să fac eu dovezile astea? Nu cumva faţă de nişte atei
nefericiţi, şi homosexuali rămaşi şomeri după falimentul postului „Europa liberă" ? Dar e o
curată nebunie! Nu credeam că acum, în România sfîrşitului de Mileniu, cu cîteva zile înainte
de Jubileul a 2 000 de ani de la Naşterea lui Isus Christos, să se mai practice prigonirea
creştinilor, mai rău ca pe vremea turcilor, care ne-au respectat credinţa, sau ca pe vremea cînd
Armata Roşie transforma bisericile în grajduri. Nimeni, în România, n-a făcut mai multe
donaţii la bisericile şi la mînăstirile ortodoxe, aşa cum am dat eu aproape toată agoniseala
mea, la peste 60 de lăcaşuri, începînd cu Mînăstirea Sîmbăta de Sus, a lui Constantin
Brâncoveanu, la care iconostasul e realizat din dania şi obolul meu, şi asta se poate citi pe
placa de marmură de la intrare, unde, printre noii ctitori, figurează şi Fundaţia „România
Mare". Chiar astăzi, de Moş Nicolae, am făcut daruri la cei 150 de copii orfani ai Revoluţiei
din Bucureşti, de care eu am grijă din 1990 şi pînă acum - dar posturile de Televiziune nu
popularizează asemenea acţiuni filantropice. Tot eu, şi nu altcineva, i-am redescoperit, i-am
repus în drepturi şi i-am publicat pe marii poeţi ortodocşi Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile
Voiculescu, Vasile Militam. Niciodată eu nu mă voi dezice de părinţii mei, care au fost nişte
sfinţi. Dar, în această veritabilă criză de „delirium tremens", postul de Televiziune PRO TV i-
a jignit grav şi pe creştinii după Evanghelie, numindu-i „sectă" - ori ei reprezintă un „cult",
diferenţă de la cer la pămînt. în timp ce cultele sînt recunoscute şi ocrotite de Lege, sectele
sînt interzise. A fost insultat şi Poporul American, unde trăiesc peste 100 de milioane de
baptişti. A fost tocată, mărunt, şi telegrama de felicitare pe care eu i-am adresat-o
preşedintelui ales al Americii, dl. George W. Bush, în finalul căreia îl rugam pe acest creştin
practicant, care umblă cu Biblia la piept şi se roagă pe genunchi, să citească Psalmii 23 şi 91
ai Regelui David, în ideea că asta îi va da tărie în lupta cu forţele răului. Unde nu dă
Pagina 61 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Dumnezeu să existe în România mai mulţi politicieni care să aibă relaţii excelente cu
puternica şi influenta comunitate baptistă din SUA? Tot acest „cor al broaştelor" face caz de
o orientare pro-americană, pe care ar avea-o, dar îl vînează pe un cetăţean american, care e
predicator din Texas, căsătorit cu nepoata mea şi stabilit în România. Şi ne mai mirăm că
America ne priveşte aşa cum ne priveşte ! Sînt singurul politician român care are în familie
un pastor american, dar, în loc să-l rugăm să-şi folosească toate relaţiile de peste Ocean
pentru apărarea intereselor României, iată că el este pus la stîlpul infamiei, în vreme ce se
folosesc milioane de dolari pentru un pretins lobby pe la diverse firme străine! Pentru a vă
face o idee despre stadiul înalt la care a ajuns „democraţia" la PRO TV, vă voi spune că
postul cu pricina a primit nu mai puţin de 3 proteste, de la Cultul Creştin Baptist, Cultul
Creştin după Evanghelie şi Alianţa Evanghelică din România, care îşi exprimă revolta faţă de
această discriminare religioasă foarte gravă, cu consecinţe internaţionale neplăcute - dar nici
unul dintre proteste n-a fost difuzat pe post, toate au fost aruncate la coş, le am eu, în copie, şi
le ţin la dispoziţia tuturor acelora care vor să vadă cine practică asuprirea şi demascarea
creştinilor de parcă ar fi nişte răufăcători. Mai repede decît se aşteptau unii, am aflat şi ce se
ascunde în spatele campaniei furibunde de denigrare a mea: cele peste 20 de firme-căpuşă ale
lui Adrian Sârbu, de la PRO TV, au de plătit la Bugetul Statului nu mai puţin de 800 de
miliarde de lei, iar liderii PDSR-ului i-au promis că îi vor anula datoriile dacă mă lichidează
pe mine. Cu o asemenea sumă fenomenală, s-ar putea asigura mîncarea în TOATE spitalele
din România, pînă la Paşte. Nicăieri în lumea civilizată nu sînt iertaţi cei care se fac vinovaţi
de evaziune fiscală - aduceţi-vă aminte de marea actriţă italiană Sophia Loren, care a stat la
închisoare din cauza fiscului, sau de tatăl celebrei sportive germane Steffi Graf, ori de
impresarul lui Michael Jackson, Marcel Avram. Numai la noi, un personaj corupt şi abuziv,
ca şeful PRO W, încalcă toate legile, practică şantajul cu demascarea pe micul ecran, îi
cheamă la ordine pe generalii de Poliţie, ca pe nişte copii de mingi, şi, în vreme ce azvîrle în
aer cu ceva confetti şi baloane colorate, ca un fel de spoială peste mizeria cronică a
populaţiei, el îi buzunăreşte pe români. Unealta lui cea mai logoreică e un actor ratat, un fel
de „poznă a firii", cum zicea cronicarul. Acesta face pe lupul moralist, dar a venit timpul ca
lumea să ştie cu ce afaceri de tip mafiot se îndeletniceşte: de 1 an de zile, el percepe „taxă de
protecţie", de 2 miliarde de lei pe lună, de la un mare producător de alcool, care e şi patronul
unei echipe de fotbal (iată de ce actorul cu pricina se preface a fi un fân al acestei echipe); în
acest an, infractorul a cumpărat, cu numai 5 000 de dolari, un autentic bacşiş, Sanatoriul
pentru copii rahitici de la Eforie Sud, în urma unei licitaţii trucate; acelaşi personaj de o
rapacitate ieşită din comun a pus mîna, tot ca urmare a unei licitaţii trucate, pe Institutul de
Pagina 62 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Optică Militară din Bucureşti, care are o clădire de 9 etaje, cu sute de laboratoare şi birouri şi
cu o aparatură de mai multe zeci de milioane de dolari - preţul plătit Mafiei de la FPS de către
actorul-afacerist este de 30 de ori mai mic decît cel real, nu mai vorbim de pagubele aduse
cercetării şi tehnicii militare. Şi, ca dovadă că sînt bine informat: chiar numărul de mîine al
„Evenimentului zilei" mă acuză de cele mai aberante fapte. Aşa se explică violenta cîrdăşie
dintre Mafia politică şi Mafia din presă - eu am fost acela care a izbit „nucleul dur" al Mafiei
din România, eu i-am tăiat „caracatiţei" braţele şi acum, într-o agonie dezgustătoare, mă
împroaşcă şi mă spurcă pe toate canalele. Aceeaşi explicaţie e valabilă şi pentru acele ziare
centrale care trăiesc, efectiv, tot din furat, din şantaj, din „taxă de protecţie" şi care ştiu bine
că, dacă voi veni la Putere, li se vor închide robinetele jafului, ale reclamelor de la FPS, ale
sponsorizărilor de la tot felul de afacerişti băştinaşi şi străini, în realitate, neavînd ce să spună
concret despre mine, fiindcă eu nu am făcutabsolut nimic de care să-mi fie ruşine, duşmanii
mei şi ai Ţării au umflat, artificial, gogoaşa unui pretins extremism. Numai că nimeni nu
poate produce nici cea mai mică dovadă concretă a acestui aşa-zis extremism - este limpede
că, dacă eu aş fi fost aşa, pînă acum ar fi avut de suferit în vreun fel toţi acei piraţi de presă
care mi-au bălăcărit familia, dar uite că nimeni nu i-a atins nici măcar cu o floare, însuşi
avocatul Antonie Iorgovan, părintele Constituţiei, actualmente senator PDSR de Prahova, a
pledat, strălucit, la un proces artificial, pentru a demonstra ceea ce ştie toată lumea - că noi nu
sîntem extremişti. Şi atunci, în disperare de cauză, ei se leagă de cuvinte, în mod concret,
acelaşi PRO TV a extras dintr-un discurs polemic şi metaforic de-al meu, vechi de aproape 3
ani, cîteva cuvinte, în care vorbeam de salvarea Ţării cu mitraliera - dar, prin cele mai
diabolice mijloace ale cenzurii de tip Stalinist, au fost tăiate şi începutul, şi sfîrşitul frazei, în
care eu afirmam că nutresc speranţa că nu se va ajunge aici şi dezastrul cumplit al Ţării se va
rezolva pe cale paşnică. Dar, în definitiv, cine îmi reproşează mie un cuvînt, un simplu
cuvînt? Nu cumva chiar aceia care n-au mînuit cuvintele polemice, ci chiar mitraliere, în
decembrie 1989, în martie 1990, în iunie 1990, în septembrie 1991, în februarie 1999?Atunci
au murit oameni, ucişi în numele aceleiaşi democraţii de tip Idi Amin sau Pol Pot, care mă
incriminează pe mine acum. Timp de 11 ani muncitorii, pensionarii, studenţii, păgubiţii de la
FNI, chiriaşii, ba chiar şi savanţii fizicieni de la Măgurele au fost bătuţi la sînge, de gorilele
cu „cagule negre", numai pentru că şi-au cerut drepturile. Acesta e adevăratul şi singurul
extremism, domnilor: ţinerea sub teroare a populaţiei, „poliţia politică" a ambelor regimuri
defuncte, înfometarea unei Ţări întregi, lichidarea industriei, agriculturii, zootehniei, armatei,
sănătăţii, învăţămîntului, justiţiei, băncilor, turismului. Nu credeam că se împinge josnicia
pînă acolo încît să se mintă că eu aş face execuţii publice pe stadioane, după modelul chinez,
Pagina 63 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
sau că voi închide discotecile pentru tineri, ori că ziariştii vor fi băgaţi la Canal sau în alte
lagăre de muncă, aşa cum a minţit un nefericit de le laşi, corespondent al Agenţiei France
Presse, din Mahalaua Ţicăului. Aştept, cu nerăbdare, ziua în care PDSR şi noii săi aliaţi mă
vor acuza că voi otrăvi apele şi ffntînile, aşa cum au speriat lumea, efectiv, în decembrie
1989, aceiaşi profesionişti ai intoxicării.
In canonada jenantă pusă la cale împotriva mea se minte, din zori şi pînă noaptea, că
vezi, Doamne, comunitatea internaţională ar fi extrem de îngrijorată din pricina ascensiunii
mele şi că România s-ar putea scufunda în Mare, ca Atlantida, ori că mai are puţin şi va cădea
de pe Glob. Hai să fim serioşi! Tratamentul dur la care e supusă Ţara noastră nu mi se
datorează mie, care mi-am afirmat, în repetate rînduri, ataşamentul categoric la valorile
civilizaţiei occidentale şi la idealul de integrare euro-atlantică. Voi sînteţi cei care au terfelit
imaginea Ţării, voi sînteţi cei care au transformat România într-o placă turnantă a
criminalităţii şi într-un exportator de violenţă. Eu nu fac altceva decît să mă lupt pentru
stoparea degradării umilitoare, iar ultimul Raport al Comisiei Europene, care arată că
România e una dintre cele mai corupte Ţări, confirmă justeţea luptei mele. Toată avalanşa
asta de citate din presa străină nu păcăleşte pe nimeni, fiindcă textele sînt comandate, scrise şi
plătite de aici, de la Bucureşti. Occidentul nu va trata cu hoţii, care au jefuit fondurile
comunitare, ci cu oamenii integri, ca mine, care cînd spun o vorbă, apăi aşa va fi! Aşa după
cum s-a văzut, nici o Ţară şi nici o oficialitate occidentală n-au formulat nici cea mai mică
obiecţie la adresa triumfului PRM, totul nu e decît o diversiune şi o ploaie de fumigene,
pentru înspăimîntarea populaţiei. Vrăjmaşii Ţării mă răstignesc, dar ei uită un lucru: oamenii
simpatizează cu victima! Astăzi, a fost dat publicităţii un sondaj IMAS, care mă creditează pe
mine cu 56%, iar pe contracandidatul meu cu 44%, iar diferenţa va creşte. Eu nu numai că nu
sînt izolat pe plan extern, dar îmi face plăcere să vă anunţ că ieri, 5 decembrie, am primit,
printr-un emisar special, una dintre cele mai importante distincţii internaţionale: Medalia de
Aur şi Diploma „Omul Anului 2000", decernate de Institutul Biografic American din New
York. Port la gît această medalie cu eşarfă de mătase mov, iar diploma o am aici, alături.
Dacă aş fi fost aşa cum încearcă să mă picteze unii, n-aş fi primit, doar în acest an, două
prestigioase distincţii: Medalia de Aur „Omul Anului 2000" şi Medalia de Aur a Academiei
Mondiale de Medicină „Albert Schweitzer", pentru acţiuni umanitare.
Doamnelor şi domnilor, acesta este ultimul meu mesaj către Poporul Român în
actuala campanie electorală. Aşa după cum vedeţi, unul dintre scopurile diversiunii a fost
atins: în loc să mă ocup de prezentarea programului meu prezidenţial şi de priorităţile social-
economice ale PRM, a trebuit să demontez, punct cu punct, acuzaţiile aberante care mi s-au
Pagina 64 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
adus. Acelora care se întreabă de ce nu a avut loc nici o dezbatere publică între mine şi
contracandidatul meu, aşa cum se întîmplă în toată lumea civilizată, le voi răspunde că acesta
evită, mai pe româneşte fuge de un asemenea dialog, procedeu care nu îi face cinste. Este
regretabil că dl. Ion Iliescu nu acceptă un dialog, în direct, absolut necesar pentru ca populaţia
să poată compara cele două oferte electorale - dar el a intervenit, brutal, şi în dreptul meu
legal de a-mi împărţi spaţiul de antenă acordat de Legea Electorală pe postul public de
Televiziune: iniţial, eu am intenţionat să vorbesc astăzi 30 de minute şi mîine 30 de minute,
pentru a fi sigur că mă vor recepţiona mai multe categorii de cetăţeni, lată că n-a fost posibil
şi PDSR-ul a dictat şi a bătut cu pumnul în masă. De altfel, ştiu că s-a instaurat o stare de
nemulţumire şi nervozitate faţă de aroganţa la care au revenit liderii acestui partid. Nu mai
departe decît acum 4 ani, PDSR-ul a pierdut alegerile într-o manieră catastrofală, iar ieşirea
din scenă a d-lui Ion Iliescu părea a fi definitivă, îi reamintesc acestuia că populaţia era atît de
scîrbită şi revoltată, încît ar fi fost în stare să voteze cu oricine, şi cu Petrache Lupu, numai să
scape de el. Ion Iliescu a avut Ţara pe mînă timp de 7 ani, dar a condus-o din ce în ce mai rău,
pînă a făcut posibilă explozia socială din noiembrie 1996. încă ne sînt proaspete în memorie
declaraţiile unor lideri, care susţineau că „Dumnezeu e PDSR-ist" şi că ei vor conduce Ţară
pînă în anul 2050. Să mai vorbim de miliardele de dolari prăduite în primii 2 ani
postdecembrişti? Să mai vorbim de ruinarea economiei naţionale? Să mai vorbim de reţelele
de tip mafiot patronate de Regimul Iliescu ? Am zeci de documente, dintre care aleg unul
singur, din lipsă de timp: traficul de armament şi ţigări efectuat de aeronava IL-18 pe
Aeroportul Otopeni, în anii 1995 şi 1996, avion înmatriculat E.R. 75929. în perioada iunie-
decembrie 1995 au fost 16 transporturi, iar în perioada ianuarie-noiembrie 1996 au fost 22 de
transporturi. Reţineţi, e vorba de un singur avion, cel implicat, mai tîrziu, şi în Afacerea
Ţigareta II. în realitate, aşa după cum îmi mărturisea căpitanul Valentin Vasilescu,
comandantul adjunct al Aeroportului Militar Otopeni, în timpul Regimului Iliescu au fost
desfăşurate mai multe sute de asemenea „operaţiuni speciale". Noi nu sîntem împotriva
comerţului, fie el şi cu arme, dar în ce buzunare sau conturi au intrat sutele de milioane de
dolari cîştigate şi de ce nu s-au plătit taxele vamale ? La fel de scandaloasă a fost contrabanda
cu petrol şi benzină, de care a scris şi presa internaţională. La fel de revoltătoare au fost
activităţile de tip mafiot ale directorului SPP de atunci, Dumitru Iliescu, cu maşini, cu arme şi
muniţie, cu alte bunuri şi valori, toate în afara Legii. Atunci cînd am ridicat acest caz
infracţional în faţa Senatului României, urmarea a fost că dl. Ion Iliescu, în loc să se
debaraseze de infractor, mi-a ridicat mie imunitatea parlamentară. Un caz similar s-a petrecut
în privinţa generalului Victor Marcu, prim-adjunct al directorului SRI: acesta l-a informat pe
Pagina 65 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
şeful Statului despre ilegalităţile lui Virgil Măgureanu, dar, ce paradox inimaginabil, a doua
zi a fost dat afară chiar generalul care îndrăznise să sesizeze abuzurile şi actele ilegale ! De
fapt, una dintre problemele d-lui Ion Iliescu este aceasta: n-a avut „mînă bună" la oameni, s-a
înconjurat, aproape sistematic, de indivizi dubioşi şi puşi pe căpătuială, ca Gelu Voican
Voiculescu, Silviu Brucan, Mihai Bujor Sion, Dumitru Iliescu şi alţii ca ei. „Spune-mi cu cine
te-nsoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti!" - sună o zicală românească. Ne amintim, cu toţii, scena
ridicolă în care un comando de 40 de parlamentari PDSR l-a însoţit pe deputatul Gabriel
Bivolaru la Parchetul General, ca un fel de „trupă de şoc" şi de intimidare a Justiţiei. Am aflat
şi ce se ascundea în spatele acestei demonstraţii fără precedent, fiindcă nicăieri actul de
justiţie nu se exercită sub presiunea străzii: acest Gabriel Bivolaru îşi cumpărase, în 1996,
locul de deputat, ducînd cîte o valiză cu cîte 1 miliard de lei acasă la doi dintre fruntaşii
PDSR-ului. Exemplele sînt mai numeroase şi toate arată că PDSR-ul a pierdut atunci
alegerile fiindcă era perceput de populaţie drept cel mai corupt partid, în vara anului 1997,
PDSR-ul s-a spart în două, aşa după cum se ştie, pe fondul Afacerii Costea - personaj care a
pompat milioane de dolari şi într-o parte, şi în alta. Dar, nu-mi propun să fac un proces
PDSR-ului, deşi lumea se întreabă de unde a avut acest partid acum, în campania electorală,
atîtea zeci de milioane de dolari, în timp ce noi n-avem bani de afişe sau de bannere. Şi lumea
se mai întreabă cum au reuşit să ia trenul corupţiei, din mers, şi cei nou-veniţi la pupitrul de
comandă: de pildă, un primar PDSR de sector a cîştigat, în numai 6 luni, din iunie 2000 pînă
acum, 6 miliarde de lei, iar un viceprimar a cîştigat 2 miliarde de lei, ambii din atribuirea
unor lucrări de construcţii către propriile lor firme, evident, fără licitaţie. Aroganţa de care
vorbeam s-a propagat cu viteza fulgerului. Am să vă dau un singur exemplu: vineri, 1
Decembrie, un alai PDSR-ist s-a prezentat la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca şi a încercat
să intre, cu forţa, în Loja Centrală, pentru a urmări spectacolul dat de Primărie în cinstea Zilei
Naţionale. Un funcţionar obştesc, pe nume lonuţ Ţene, le-a spus năvălitorilor că Loja cu
pricina e rezervată primarului Gh. Funar şi oaspeţilor de la Bucureşti şi Chişinău. „Şi ce
dacă? Noi am cîştigat alegerile!" - a răspuns vicepreşedintele Filialei Judeţene PDSR, un
anume Apahideanu, după care, nici una, nici două, i-a tras bietului om, o persoană delicată,
poet cu mai multe cărţi publicate, trei palme răsunătoare. Chiar aşa, domnilor? Aţi ajuns să
bateţi lumea numai pentru că nu face sluj în faţa voastră? Iar vă purtaţi de parcă aţi avut nu
37%, ci 87% ? Se vede treaba că din operele complete ale şefului vostru n-aţi reţinut decît
mîna vîrîtă în beregata unui ziarist şi faimoasa întrebare: „De ce urli, mă, animalule?" La ce
oare trebuie să se mai aştepte cetăţenii României de la nişte oameni care sînt puşi pe răfuială
şi reglări de conturi, pe inocularea unei psihoze că vine tăvălugul şi PDSR-izează Ţara?
Pagina 66 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
Domnule Iliescu, am să vă pun acum, în lipsă, cîteva dintre întrebările pe care vi le-aş
fi adresat dacă aţi fi avut bărbăţia să vă confruntaţi cu mine. Motivul invocat de dvs., cum că
eu aş fi agresiv şi v-aş jigni, nu rezistă, fiindcă am mai participat împreună, în turneul
electoral preliminar, la mai multe emisiuni de Televiziune, şi la TVR, şi la TVR Internaţional,
şi la ANTENA 1, unde nu numai că nu v-am deranjat cu nimic, dar chiar v-am luat apărarea
în faţa violenţei unor contracandidaţi. Acum, aţi adoptat o poziţie de tip apartheid. Dvs. aţi
prins din zbor acest clişeu, al aşa-zisului meu extremism, care nu se poate proba prin nimic
concret, şi faceţi caz că Occidentul vă apreciază echilibrul şi echidistanţa. Să admitem că ar fi
aşa. Atunci cum vă explicaţi, totuşi, eşecurile numeroase pe care le-aţi avut şi pe plan extern,
timp de 7 ani? în afară de invocarea obsesivă a Pactului de la Montcloa, din Spania, şi de
cîteva şabloane despre strategii şi parteneriate, ce mai ştiţi dvs. în materie de politică? Şi, în
general, ce termen de funcţionare poate avea „limba de lemn" pe care o utilizaţi, de 50 de ani
încoace? lată începutul unui articol din cunoscuta publicaţie britanică „The Independent", nr.
din 27 noiembrie a.c., care n-a fost popularizat de presa de la Bucureşti, citez: „Vechiul aliat
al fostului dictator comunist al României, Nicolae Ceauşescu, părea că va recîştiga puterea
seara trecută, mişcare care ar putea îngropa candidatura României la Uniunea Europeană şi
NATO. (...) Dl. Iliescu, 70 de ani, activează în politică din perioada stalinistă a anilor '50".
Chiar astăzi, 7 decembrie, la Postul de Radio „Vocea Americii" , politologul Vladimir
Tismăneanu a avertizat că aceia care îl vor vota acum pe Ion Iliescu, peste 1 an de zile vor
regreta. Apropo, cînd aţi devenit dvs., din admirator al stalinismului biruitor, un aşa de
înfocat adept al capitalismului şi Occidentului? Am aici o fotocopie a articolului scris de dvs.
la Moscova şi publicat în ziarul „Scînteia", la 28 august 1951, citez: „Pentru orice student
român este o cinste şi o fericire să studieze în Uniunea Sovietică, în ţara ştiinţei, tehnicii şi
culturii celei mai avansate din lume (...) Noi avem foarte multe de învăţat şi din faptul că ne
aflăm într-o asemenea ţară ca Uniunea Sovietică, în mijlocul unor asemenea oameni ca
oamenii sovietici. (...) Avem de învăţat nespus de mult din felul de a trăi şi a gîndi al omului
sovietic, al acestui om de o mare înălţime morală, cult, modest". Şi acum, paragraful de
senzaţie: „Cu toţii simţim prietenia, îndrumarea şi ajutorul tovarăşilor noştri sovietici, ne
bucurăm împreună de succesele construcţiei noastre paşnice şi simţim aceeaşi revoltă contra
canibalilor americani care săvîrşesc bestialităţi de nedescris împotriva eroicului popor
coreean şi care pregătesc un nou război mondial. De la oamenii sovietici avem de învăţat ce
înseamnă adevăratul patriotism" - am încheiat citatul. Semnează, Ion Iliescu, Student Anul III
la Institutul Energetic Molotov, Moscova. Aşadar, în tinereţea dvs. stalinistă îi înfieraţi pe
americani ca fiind nişte canibali şi nişte bestii, pe cînd omul sovietic, ehei, era un model de
Pagina 67 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
patriotism, de omenie, de o mare înălţime morală.În vremea aceea, ce se întîmpla în
România, din pricina oamenilor sovietici care erau idolii dvs.? Păi, ce să se întîmple: 300 000
de oameni, floarea culturii, ştiinţei, religiei şi oştirii române erau exterminaţi la Canal şi în
Lagăre de către trupele de ocupaţie sovietice, în acelaşi timp, zeci de mii de militari români şi
sute de mii de civili din Basarabia şi Bucovina îngheţau sub viscolele năpraznice ale Siberiei,
de le-au putrezit oasele la capătul lumii, tot din pricina „marii înălţimi morale a omului
sovietic". La tragedia lor de a muri de frig, de foame şi de bătăi în Uniunea Sovietică, dvs.
răspundeaţi cu „Fericirea de a studia în URSS", fericire, totuşi, întunecată de norii negri ai
canibalilor americani, care erau gata-gata să provoace atunci, după 1951, cel de-al Ill-lea
război mondial. Nobile şi înălţătoare pagini aţi mai scris la vîrsta de 21 de ani, d-le Ion Iliescu
! Aşa că nu-i de mirare că în iulie 1956, aşa după cum arată presa vremii, aţi fost cooptat în
Biroul Politic al CC al UTM şi cariera dvs. a început ! Nu vreau să vă scriu eu biografia şi
nici nu vă reproşez păcatele tinereţilor, deşi cine a pactizat atunci cu duşmanul Ţării sale e
poate mai vinovat decît acesta în faţa Istoriei. Totuşi, cum v-aţi dat biografia la întors, cum aţi
devenit, din duşman al americanilor mîncători de oameni, nu-i aşa, pro-american ?! O
asemenea metamorfoză ciudată nu s-a mai văzut decît la gîndacul lui Kafka! în realitate, d-le
Iliescu, dvs. n-aţi făcut altceva decît să vă aranjaţi ploile şi viaţa de aşa manieră, încît să
conduceţi tot timpul, indiferent de regimul politic. Născut să fiţi şef, acum nu concepeţi o altă
ipostază decît aceea de a reveni în fruntea Statului Român, deşi nu mai sînteţi la vîrsta la care
puteţi desfăşura o activitate energică pentru Ţară, de vreme ce nici acum 10 ani n-aţi făcut
mare lucru. Printre întrebările pe care aş fi vrut să vi le pun, d-le Iliescu, este şi una
referitoare la asasinarea fostului dvs. şef şi tovarăş de drum, Nicolae Ceauşescu. Ani de zile
aţi negat că aţi fi avut vreun amestec, dar aşa ceva e ridicol, fiindcă nu mişca nimic în
structurile noii puteri fără ştirea şi acordul dvs. Am aici o copie după actul prin care, la 24
decembrie 1989, în calitate de preşedinte al CFSN, dvs. aţi instituit Tribunalul Militar
Excepţional, a cărui sentinţă de condamnare la moarte, după cum a mărturisit şi Silviu
Brucan, era deja stabilită. Unde intervine ilegalitatea? La 24 decembrie nu funcţiona nici un
CFSN, şedinţa de constituire avînd loc abia la 28 decembrie 1989, şi nici măcar atunci nu aţi
fost ales preşedinte. Aşadar, aceea a fost o crimă calificată, pe baza unui grosolan fals în acte
publice, a încălcării Legilor Ţării şi a funcţionării unui Tribunal ilegal. Dar, dincolo de toate
acestea, rămîne asasinatul oribil, a doi oameni bătrîni, efectiv nituiţi cu 600 de gloanţe el şi cu
700 de gloanţe ea, căreia i-a zburat şi o parte a craniului, încît martorii povestesc că un cîine
al Regimentului de la Tîrgovişte, Rex, i-a mîncat creierul şi i-a băut sîngele. Cum a fost
posibil să se întîmple o asemenea atrocitate la un Popor născut creştin? Şi de ce aţi „livrat"
Pagina 68 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
marfa în sfînta zi de Crăciun, cînd românii nu taie nici măcar porcul, de-aia şi este Ignatul cu
cîteva zile înainte? Citez dintr-un document secret: „De altfel, Gorbaciov stăruia, încă din 22
decembrie 1989, pentru asasinarea lui Ceauşescu. Scenariul asasinării urma să fie declanşat
de parola «Recursul la metodă» sub conducerea directă a lui Ion Iliescu". Eu n-am să vă
întreb, d-le Ion Iliescu, aşa cum v-a întrebat dl. Emil Constantinescu, în 1996, dacă dvs.
credeţi în Dumnezeu. Aţi mărturisit-o singur, sînteţi liber cugetător, adică ateu. Eu am să vă
întreb dacă l-aţi visat vreodată pe Nicolae Ceauşescu, dacă aţi avut vreodată imaginea acelui
bătrîn ciuruit de gloanţe înainte de a fi ucis de lipsa insulinei. Dar pe tinerii omorîţi DUPĂ
asasinarea lui Ceauşescu i-aţi visat ? Pe ei cine i-a împuşcat, d-le Iliescu? Să nu-mi răspundeţi
că teroriştii, fiindcă povestea asta n-o mai cred nici copiii dintre blocuri, care frecventează
lucrări mai elevate, ca textele formaţiei BUG Mafia şi ale altor trupe de succes. Vă spun eu ce
s-a întîmplat: acel război româno-român s-a declanşat pentru a justifica uciderea soţilor
Ceauşescu şi a instaura panica şi teroarea în populaţie, aşa încît legitimitatea puciştilor să
apară drept necesară şi salvatoare. Poeta Leonida Lari, pe atunci deputat în Parlamentul de la
Moscova, I-a auzit pe Mihail Gorbaciov spunînd, la microfon, că acum a vorbit cu tovarăşul
Ion Iliescu, care a cerut ajutorul trupelor sovietice. Exact acelaşi dialog I-aţi reprodus şi dvs.,
la Bucureşti, de faţă cu numeroşi martori. Noroc cu bravul general Ştefan Guşe, care s-a opus
intervenţiei ruseşti. Din păcate, curajul i-a fost fatal: nu peste mult timp, muntele acela de om,
prieten bun al meu, avea să moară de cancer, la numai 53 de ani, medicii militari din jurul
meu, senatorul loan Cârciumaru şi deputatul Ion Marinescu, comentînd că generalul a fost
iradiat. La fel a fost suprimat şi şeful trupelor USLA, colonelul Gh. Ardeleanu. în aceeaşi
manieră brutală, cu o salvă de rachete, a fost pulverizat, din ordinul generalului KGB-ist
Nicolae Militam, elicopterul cu care erau aduşi la Bucureşti generalii Nuţă şi Mihalea, care
ştiau prea multe despre amestecul străin. Apoi, i-aţi băgat la închisoare pe colegii şi tovarăşii
dvs., dintre care doi au şi murit destul de repede: fostul preşedinte al MAN Nicolae Giosan s-
a prăpădit în temniţă, iar fostul ministru de Externe loan Totu s-a spînzurat. N-aveţi, oare,
nici o remuşcare, d-le Ion Iliescu? Nici faţă de tinerii stîlciţi în bătaie în iunie 1990, sau faţă
de cei ucişi de forţele de represiune în septembrie 1991? Pe cîţi munţi de cadavre sînteţi
capabil să mai călcaţi pentru a vă eterniza la Putere? Şi cîţi ani vreţi să mai domniţi, poate
cumva pînă la vîrsta de 900 de ani a lui Matusalem? Nici o problemă, se poate aranja şi asta,
vorbim cu specialiştii în inginerie genetică şi vă clonăm, dvs. să fiţi fericit!
In privinţa candidaturii dvs. iarăşi s-a comis o fărădelege: dvs. pretindeţi că n-aţi avut
decît un singur mandat prezidenţial, 1992-1996. Eroare gravă! Dar între 1990 şi 1992 cine a
fost preşedintele României ? Hai să admitem că numărătoarea începe din decembrie 1991, de
Pagina 69 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
cînd a fost votată Constituţia - şi tot rămîne aproape 1 an, pînă în septembrie 1992, timp în
care aţi semnat documente oficiale şi tratate internaţionale în calitate de preşedinte al Ţării.
Există un precedent: aşa după cum se ştie, imediat după asasinarea lui John Kennedy,
vicepreşedintele Lyndon Johnson a depus Jurămîntul, în avion, şi a devenit noul preşedinte al
Americii, pentru a se evita vidul de putere. Acel prim mandat al lui a durat doar 1 an, pînă la
alegerile din 1964, pe care le-a cîştigat, şi a mai beneficiat de încă un mandat, pînă în 1968.
Acolo, cariera lui prezidenţială s-a încheiat, întrucît Constituţia SUA prevede numai 2
mandate. Este exact cazul dvs. Acum, vă luptaţi, din răsputeri, pentru cel de-al 3-lea mandat.
Cine ne asigură pe noi că, dacă îl veţi obţine, nu veţi schimba Constituţia pentru a mai cîştiga
şi alte mandate, eventual o domnie pe viaţă ? Unde scrie că numai dvs. puteţi conduce Ţara
asta? O societate se guvernează după legi şi reguli, iar dacă ele sînt încălcate se deschide
calea către multe samavolnicii. D-le Iliescu, ce aţi vrea să faceţi dvs. nou pentru Poporul
Român, în comparaţie cu cei 7 ani în care I-aţi condus, aşa cum I-aţi condus ? Cine v-a
împiedicat să vă transpuneţi în viaţă programele atunci? Astăzi, pretindeţi că aţi căpătat mai
multă experienţă, ceea ce e comic. Pentru numele lui Dumnezeu, aveţi aproape 71 de ani, iar
la sfîrşitul unui eventual nou mandat veţi avea 75 de ani, să vă dea Dumnezeu sănătate ! V-aţi
născut în timpul marii crize mondiale, în martie 1930. România intră în Secolul XXI şi în
Mileniul III, nu credeţi că şi noile generaţii au dreptul la un preşedinte născut după cel de-al
ll-lea război mondial, care să le vorbească pe limba lor, să le înţeleagă, să nu fie mereu nevoit
să le explice de ce i-a făcut canibali pe americani şi să folosească şi alt limbaj decît „sinergia
faptelor" şi „meandrele concretului" ? D-le Iliescu, daţi o şansă celor peste 10 milioane de
copii, de adolescenţi şi de tineri, care au respect faţă de bătrîni, dar nu pot fi obligaţi să se
întoarcă în trecut ori să aştepte ca, din 4 în 4 ani, să vă maturizaţi dvs. şi să căpătaţi
experienţă. Aţi avut, duminica trecută, una dintre explicaţiile votului masiv pe care tinerii mi
l-au dat mie, iar nu dvs. Eu sînt cu 20 de ani mai tînăr decît dvs. Nu contest că am făcut şi eu
destule greşeli în viaţă, însă în nici un caz mizeriile de care mă acuză unii acum. Prin
încăpăţînarea dvs. de a deveni, pentru a treia oară, preşedintele României, şi de a refuza orice
dialog cu cel de-al doilea partid din Ţară, riscaţi să aruncaţi în haos şi să-i ridicaţi pe 3 000
000 de români împotriva altor milioane de fraţi ai lor. La urma urmei, ce v-am cerut noi? Nu
v-am cerut nimic ! Nici funcţii guvernamentale, pe care, oricum, nu ştiu cu ce drept le tot
împarte PDSR-ul acum la clientela sa lacomă, nu v-am cerut nici alianţe. Ba chiar Prinţul
Paul de România m-a vizitat, şi-a oferit serviciile de mediator, însă nici nu l-aţi băgat în
seamă. Au stat ei, la masa dialogului, israelienii şi palestinienii, sud-coreenii şi nord-coreenii,
negrii şi albii în Africa de Sud - şi n-ar fi putut avea nişte tratative civilizate două partide
Pagina 70 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
româneşti? Păi electoratul de-asta a şi votat, masiv, pentru schimbarea defunctului regim, ca
să cooperăm şi să scoatem Ţara din prăpastia crizei! Imaginaţi-vă ce atmosferă bună ar fi fost
în Ţară şi ce climat de siguranţă şi muncă s-ar fi instaurat dacă, măcar în plan parlamentar, s-
ar fi realizat o colaborare a PDSR cu PRM care, prin redistribuire, au acum 72% dintre
mandatele de senatori şi deputaţi, iar guvernul, fie şi al dvs., ar fi putut funcţiona. Dar dvs. v-
aţi opus cu o vehemenţă ilogică şi, în orice caz, improprie politicienilor de anvergură, în
aceeaşi zi de marţi, 28 noiembrie, care era chiar ziua mea de naştere, în loc să primesc şi eu
un telefon de felicitare, aşa cum e omeneşte, m-am pomenit atacat, brusc, din direcţii
similare: ziarele „Izvestia" şi „Nezavisimaia Gazeta", care apar la Moscova, Piotr Lucinscki
şi, cu voia dvs., ultimul pe listă, Ion Iliescu. Această strategie avea să capete o explicaţie a
doua zi, cînd un general al Serviciilor Secrete al Ţării mi-a comunicat că ordinul venise de la
KGB. Acum era clar. Haideţi să ne uităm pe hartă: Rusia ştie că a pierdut, irevocabil,
Iugoslavia, care se integrează rapid în Europa Occidentală, şi atunci se încearcă să se creeze
un cap de pod, prin România, spre Balcani. Garanţia funcţionării acestui plan o reprezintă
realegerea dvs. în funcţia de preşedinte. Orice explicaţie aţi da, cu suficienţa care vă
caracterizează, nu rezistă în faţa faptelor concrete. Pentru că ura cu care dvs. aţi exclus, încă
din start, orice dialog, chiar la nivel de „Bună ziua", cu PRM, numai printr-un ordin extern se
explică. De altfel, mai mulţi ofiţeri ne-au mărturisit că Dosarul KGB al dvs. a fost sustras din
arhiva SRI, la începutul lui 1990, de viitorul general Vasile Lupu, care, evident, şi-a făcut mai
multe copii. Şi acum, întreb cancelariile occidentale şi ambasadele acreditate la Bucureşti:
vrea cineva ca România să recadă în spaţiul de influenţă al acelor tendinţe revanşarde ale
imperiului ex-sovietic ? Aşa ne îndreptăm spre NATO, cu un om care îi sataniza pe americani
şi a avut, toată viaţa, legături indestructibile cu Moscova ?!
Doamnelor şi domnilor, departe de mine gîndul de a-l descalifica pe dl. Ion Iliescu în
faţa dvs. Lumea vede şi judecă: în timp ce domnia-sa a condus Ţara timp de 7 ani, eu n-am
condus nimic şi aş putea face pentru Poporul Român şi idealurile sale mai mult decît un om
şovăielnic, care a fost, în ultimii 11 ani, prizonierul unor cercuri de interese de tip mafiot. Nu
ştiu cum se face, dar de venirea mea la Putere nu se tem nici muncitorii, nici gospodinele, nici
şomerii, nici minerii înfometaţi, nici militarii, nici dascălii, ci se tem exact aceia care, pînă
acum cîtva timp, îl terfeleau pe dl. Ion Iliescu în fel şi chip. Am aici ziarul „Ziua" din 29
octombrie 1996, puteţi vedea şi dvs.: „Caracatiţa Mafiei politico-financiare a preşedintelui
României a trecut Atlanticul. Ion Iliescu a topit în SUA peste 4 milioane de dolari sustras! de
la popor". Alte titluri, tot în „Ziua": „A fost o lovitură de Stat. lată dovada nr. 8. Ion Iliescu a
stat legat la firul scurt cu Gorbaciov". Alt titlu: „Parola «Opriţi măcelul!» a declanşat
Pagina 71 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
teroarea". Alte publicaţii, care acum îl apără, îl acuzau că, pe vremea cînd era prim-secretar la
laşi, au fost arestate şi chiar au murit destule femei care îşi făceau chiuretaj. Timp de 7 ani, d-
na Doina Cornea a răguşit strigînd „Nu mai vrem, nici un pic, preşedinte bolşevic!" La
vremea aceea, eu i-am luat apărarea lui Ion Iliescu. Răsplata ? O vedeţi şi dvs., stimaţi
locuitori ai României: dl. Ion Iliescu a fost îmbrăţişat, cu o căldură suspectă, ca un fel de
salvator al democraţiei şi părinte al Patriei, exact de către aceia care îl făceau Antichrist.
Niciodată n-a existat, în Istoria României, o asemenea scenă de cameleonism colectiv.
Aceasta e, cu adevărat, „marea năpîrlire". Mai mult decît atît, în dispreţul propriului electorat,
care l-a votat tocmai ca să scape de partidele care au ruinat Ţara în ultimii 4 ani, PDSR-ul a
defilat, la braţ, cu liderii UDMR, PD şi PNL, pe care, cu numai cîteva săptămîni înainte, îi
ameninţa cu celulele puşcăriilor! Deruta a fost totală printre membrii şi simpatizanţii PDSR-
ului, oameni cinstiţi şi cu frica lui Dumnezeu. Ulterior, simţind pulsul populaţiei, negocierile
au fost îngheţate, dar asta e valabil pînă duminică, încercînd să dreagă busuiocul, conducerea
PDSR-ului a făcut o gafă şi mai mare. Dar, fiecare doarme aşa cum îşi aşterne. Insă e păcat
de Ţara asta, că intră în iarnă nu numai cu cămările goale, ci şi cu sufletul gol şi cu un
sentiment de trădare care produce traume adînci.
In fine, să ne ocupăm puţin de programul meu prezidenţial. Din numeroasele măsuri
pe care le preconizez, voi începe cu cîteva, mai stringente: în primul rînd, dacă mă va ajuta
bunul Dumnezeu să devin preşedinte şi să-mi salvez Ţara de la pieire, voi asigura cancelariile
lumii, inclusiv reprezentanţele diplomatice acreditate la Bucureşti, că voi respecta cu
fermitate angajamentul nostru de integrare a României în structurile euro-atlantice, precum şi
toate tratatele şi acordurile internaţionale la care Ţara noastră este parte. Nu de mine trebuie
sa se teamă Occidentul, fiindcă eu sînt un om al păcii şi dialogului, hotărît să modernizez
România - Occidentul trebuie să se teamă de ultima mare migraţie din Istorie, aceea a
gangsterilor, a traficanţilor de droguri şi arme, a ucigaşilor, a prostituatelor, a violatorilor de
copii, care se tot revarsă, ca lava unui vulcan, prin România către inima Europei. Aşa cum
românii au apărat, sute de ani, valorile civilizaţiei creştine a Occidentului împotriva
expansiunii otomane - acum le vor apăra contra crimei organizate, a imigraţiei ilegale şi a
altor primejdii. Eu sînt singurul care poate lua taurul Mafiei de coarne, dacă nu se va înţelege
asta va fi rău şi pentru Ţară, şi pentru tihna din multe cămine europene. Apoi, voi depune cele
mai cinstite şi statornice demersuri pentru o adevărată reconciliere naţională. N,u voi băga la
puşcărie politicieni şi ziarişti, nu voi face nici o execuţie publică, dimpotrivă, am să-i apăr de
furia populaţiei pe cei vinovaţi de jaf şi abuzuri. Tot ceea ce voi face va fi lichidarea Mafiei,
cu Legea în mînă, şi confiscarea marilor averi realizate prin fraudă. Acest drept nu mi-l poate
Pagina 72 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
lua nimeni, fiindcă numai aşa vom putea începe o viaţă nouă. în paralel, voi lua toate
măsurile care se impun pentru asigurarea securităţii alimentare a populaţiei, cu orice preţ,
pînă vom ieşi la primăvară şi va da firul ierbii. Nu este normal ca România să sufere de
foame. Un studiu efectuat de un organism al ONU - e vorba de FAO - a stabilit că România,
cu pămîntul ei bogat şi cu regimul hidrografic excepţional, inclusiv cu cei aproape 200 de km
de Litoral al Mării Negre, cu o faună excepţională, poate hrăni nu 22 de milioane, ci 80 de
milioane de locuitori. Ca stil de muncă, voi vizita fiecare judeţ al Ţării, în primele 3 zile ale
fiecărei săptămîni, însoţit de specialişti în multiple domenii, dar şi de investitori români şi
străini, pentru a inventaria problemele grave cu care se confruntă populaţia şi a le găsi o
rezolvare rapidă, în privinţa investitorilor străini, îi voi invita să vină înapoi pe cei de la
marile firme şi concerne General Motors, General Electric, Siemens, Bayer, A.E.G.,
Deutsche Telecom, British Telecom, Marlboro şi pe toţi ceilalţi alungaţi de Mafia pestriţă
care a controlat şi a dijmuit totul. Voi ordona anchete prezidenţiale pentru stabilirea modului
în care s-au efectuat privatizările, iar acele privatizări frauduloase vor fi anulate. Voi instaura
austeritatea de sus şi pînă jos, începînd cu mine şi cu familia mea. Voi solicita Parlamentului
şi Guvernului să adopte actele normative şi să acţioneze pentru ca:
1) In maximum 6 luni, să fie asigurat salariul minim pe economie de 2 milioane de lei,
iar pensia minimă de 1,5 milioane de lei.
2) Pana la Anul Nou li se va face dreptate tuturor pagubitilor de la FNI, din fondurile
institutiei vinovate, CEC-ul, si , eventual, si cu ajutorul AVAB-ului.
3) Vor fi asigurate facilităţi de angajare pentru absolvenţii de facultăţi din promoţia
anului 2001.
Intreaga suprafaţă agricolă a României, de cea 9 milioane de hectare, să fie cultivată şi
să se reînceapă munca la amenajările funciare şi la refacerea sistemelor de irigaţii.
5) Toate complexele zootehnice care s-au dovedit rentabile vor fi redeschise.
6) Renegocierea acordurilor cu FMI şi Banca Mondială în funcţie de apărarea
Interesului Naţional.
Evident, avem mult mai multe proiecte şi măsuri, dar acestea apar mai importante în
prima fază. Totul pe fundamentul reinstaurării rolului Statului în viaţa social-economică.
Dragi compatrioţi, se apropie Sărbătorile de Iarnă. Din nefericire, ele sînt mai triste
astăzi decît oricînd, preţurile la alimente şi la carburanţi iar au luat-o razna şi voi nu aveţi nici
Pagina 73 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
o instanţă morală şi legală la care să vă mai plîngeţi. Apar astăzi în faţa voastră cu smerenia
care se cuvine atunci cînd te ştii privit de poporul lui Ştefan cel Mare, al lui Mihai Viteazul,
al lui Avram lancu, al lui Eminescu, al lui lorga, al lui Brâncuşi, al lui Enescu. Ce popor
mesianic ! Păcat de conducătorii cei slabi pe care i-a avut în diverse perioade istorice. „Bună
Ţară, rea tocmeală" -zicea cronicarul. Aceasta e luna iertării, ca să intrăm curaţi la suflet în
Noul Mileniu. Vă iert şi pe voi, prigonitorii mei, care nu puteţi pricepe că un om e altfel decît
voi, că e o oaie albă într-o turmă de oi negre, că nu merge la furat cu hoţii, că nu se
destrăbălează cu destrăbălaţii, că nu numai că nu ia de la săraci, ca toţi bogătaşii de azi, ci,
dimpotrivă, îşi dă şi haina de pe el şi nici un om sărman n-a plecat de la uşa lui fără vreun
ajutor, oricît de mic. îi rog, totodată, pe cei pe care i-am mîhnit în vreun fel, sau i-am
nedreptăţit, fără voia mea - să mă ierte. Este înfiorător de greu, într-o lume care se
abrutizează, să-ţi păstrezi cumpătul, să rămîi un om adevărat, să nu te atingi de aurul care te
ispiteşte, să nu gîndeşti şi să nu făptuieşti urîciuni, chiar şi atunci cînd nu te vede nimeni -
există, totuşi, cineva care te vede, judecă şi cîntăreşte totul, din slava Cerului. Acelora care se
întreabă care e secretul succesului meu le voi răspunde cu simplitate, dovedind că nu m-a
orbit această izbîndă şi că trebuie să fug de păcatul trufiei: eu nu sînt decît un om, un simplu
om, ridicat din mijlocul Poporului meu, iar inima mea este cutia aceea de rezonanţă care
vibrează la nedreptăţi, la plînsul şi la durerile oamenilor. Nici eu nu-mi explic de ce mă doare
atîta suferinţa celor din jur, oameni şi animale, dar o iubire năvalnică îmi inundă pieptul şi
atunci sar în ajutorul lor. Parcă se petrece ceva magic cu mine şi trec peste orice primejdie
pentru a micşora suferinţa care domneşte în această „Vale a Plîngerii". Nu ştiu ce oieri, ce
plugari, ce preoţi, ce soldaţi, ce femei milostive mi-au trimis, pe fluviul de sînge al
generaţiilor, această patimă clocotitoare, de a face dreptate celor năpăstuiţi. Ca mîine, vor
răsuna colindele de Crăciun şi un crîmpei de lumînare, într-o ramură de brad, ne va face să ne
aducem aminte de copilărie şi de părinţi. Mesajul meu e de pace şi de bună învoire. Nu sînt
aşa de bun cum mă cred cei 220 000 de membri ai PRM, dar nici pe departe nu sînt aşa de rău
cum mă zugrăvesc cei care nu mă cunosc. Am să fiu reformatorul Ţării mele.
Duminică, România va juca ultima şansă a ei. îi rog pe magistraţii, pe preşedinţii
secţiilor de votare, pe cei care numără şi transportă voturile, dar şi pe observatorii străini - să
fie corecţi, să nu-şi facă păcatul grav de a năpăstui un om care nu vrea altceva decît binele
Poporului Român. Primesc informaţii că duminică voi fi furat „la sînge", ceea ce ar putea
provoca reacţii populare imprevizibile, îi invit pe membrii minorităţii maghiare, ai minorităţii
ţiganilor, ai altor etnii, să nu voteze cu mafia care i-a adus şi pe ei în sapă de lemn, să-şi
Pagina 74 din 75
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.
asculte vocea inimii şi să aleagă un om care le va fi prieten şi apărător, îi rog pe cetăţeni să
vină, duminică, la vot. Jos Mafia ! Sus Patria ! Doamne, ocroteşte-i pe români ! La Mulţi Ani,
Popor Român, şi Sărbători Fericite !
Pagina 75 din 75