UTILIZAREA METODELOR AMELIORATIVE ÎN SCOPUL

ÎMBUNĂTĂȚIRII CANTITĂȚII DE MALȚ DIN ORZ

1

CAPITOLUL I Importanţă. Biologie. Ecologie...............................................................................................3

1.1. Importanţă........................................................................................................................................3

1.2. Compoziţie chimică...........................................................................................................................4

1.3. Răspândire........................................................................................................................................6

1.4. Sistematică. Origine. Soiuri..............................................................................................................6

CAPITOLUL II CENTRUL DE ORIGINE............................................................................................................9

CAPITOLUL III BIOLOGIA SPECIEI................................................................................................................11

CAPITOLUL IV PARTICULARITĂȚI ECOLOGICE............................................................................................14

4.1 Zone ecologice.................................................................................................................................17

CAPITOL V METODE AMELIORATIVE..........................................................................................................18

CAPITOLUL VI CONCLUZII..........................................................................................................................21

BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................................23

2

CAPITOLUL I Importanţă. Biologie. Ecologie

1.1. ImportanţăOrzul se numără printre cele mai vechi plante luate în cultură. Sunt menţiuni că el s-a

cultivat din epoca de piatră, o dată cu primele începuturi ale agriculturii.

Orzul se cultivă de circa 12.000 de ani (V. VELICAN, 1972). Cu 7.000 de ani înaintea

erei noastre se crede că orzul era cultivat pe scară largă (L. DRĂ-GHICI şi colab., 1975). La

chinezi, orzul era trecut printre cele cinci plante sfinte.

Orzul are multiple întrebuinţări: în alimentaţia omului, în furajarea animalelor şi în

industrie.

În alimentaţia omului, orzul deţine încă un loc însemnat în zonele unde cultura are o

pondere mai mare. Şanse de reuşită mai bună o are cultura orzului (faţă de celelalte cereale) în

unele zone cu condiţii de vegetaţie extreme, cum sunt cele de dincolo de Cercul Polar (reg.

Arhanghelsk etc.) cele de la mare altitudine (Tibet, Pundjab etc.), sau cele din nordul Africii

(Algeria, Maroc etc.) (N. ZAMFIRESCU şi colab., 1965). Chiar şi în aceste zone se caută

înlocuirea din alimentaţie a pâinii de orz, care are calităţi slabe (sfărâmicioasă, necrescută, greu

digestibilă), datorită lipsei glutenului, cu pâinea de grâu sau cu pâinea din amestec de faină de

grâu şi orz.

Orzul este folosit, însă, în alimentaţia omului sub formă de arpacaş („surogat de orez”).

Crupele obţinute din boabe de orz (prin „perlare”) se folosesc la prepararea supelor şi

sosurilor, iar măcinate (faină sau floricele) se folosesc în hrana sugarilor şi la prepararea unor

specialităţi. Prin prelucrarea unor malţuri speciale de orz se obţin: înlocuitori de cafea, diverse

preparate din lapte cu malţ, faină din malţ pentru îmbunătăţirea celei de grâu şi în prepararea

unor alimente, siropuri de malţ pentru obţinerea fulgilor de cereale, a dulciurilor, a prafurilor de

copt şi a unor medicamente.

O largă utilizare are orzul și în furajarea animalelor.

Substanţele nutritive din boabele de orz au o valoare nutritivă ridicată şi o bună

digestibilitate.

Boabele de orz reprezintă un furaj concentrat foarte bun pentru animalele puse la

îngrăşat, cele producătoare de lapte şi animalele tinere. El poate intra în raţia de concentrate în

proporţie de 20 - 25% în hrana păsărilor, 25 - 30% pentru tineretul diferitelor specii, animale în

3

gestaţie şi reproducători masculi, 30 - 35% la animale în lactaţie, 30 - 40% pentru animalele de

tracţiune şi 50 - 70% în raţia porcilor puşi la îngrăşat (L. DRĂGHICI şi colab., 1975).

Târâtele de orz au o bună valoare furajeră, conţinând 126 g proteină digestibilă şi 0,86

unităţi nutritive la kg.

Orzul este folosit în furajarea animalelor, singur sau în amestec (borceag de toamnă) sub formă

de masă verde, siloz sau fân.

Paiele de orz depăşesc valoarea nutritivă a celor de grâu, ovăz şi secară, fiind folosite ca

un bun nutreţ fibros. Pleava uscată, datorită asperităţilor, irită mucoasa tubului digestiv al

animalelor; de aceea, se foloseşte numai în amestec cu furaje suculente, concentrate sau cu

borhoturi.

Colţii (germenii) de malţ şi borhotul de bere au o bună valoare furajeră, contribuind la

stimularea producţiei de lapte a vacilor, căt și în obţinerea înaltului pentru fermentarea unor

băuturi, orzul este folosit din vechime, având o largă utilizare şi în zilele noastre.

La germinaţia boabelor de orz în germeni apar enzimele alfa si beta-amilaza (în cantitate

mai mare decât la grâu şi secară etc.), care participă în procesul de hidrolizare a amidonului în

glucide simple, fermentescibile.

Orzul este utilizat la fabricarea berii şi din considerentul că paleele ce acoperă boabele le

apără de vătămări în manipulări, iar pe de altă parte, acestea, au rol de „filtru” în timpul separării

substanţelor solubile. Orzoaica, datorită uniformităţii boabelor, a conţinutului mai scăzut în

proteine şi mai bogat în amidon, este materia primă cea mai bună la fabricarea berii.

Boabele de orz se folosesc ca materie primă şi în industria alcoolului, dextrinei, glucozei

etc.

1.2. Compoziţie chimică

Compoziţia chimică a boabelor şi paielor de orz este prezentată în tabelul 3.22., iar

conţinutul în amidon şi proteină a orzului şi orzoaicei în tabelul 3.23. (după L DRÂGHICI şi

colab., 1975).

Tabelul 1.

Compoziţia chimică a boabelor şi paielor de orz.

4

Specificare Valorile medii(în %) la:

boabe ] paie

Apă 13,92 13,15

Proteină brută 10,53 2,87

Grăsime totală 2,08 1,40

Substanţe extractive neazotate 66,18 39,94

- din care amidon 55,16 -

Celuloză 4,85 38,65

Cenuşă 2,78 4,45

Tabelul 2.

Conţinutul boabelor în substanţe proteice şi amidon la orzul de toamnă şi orzoaica de

primăvară

Forma de cultură Proteină % S.U. Amidon % S.U.

minimă medie maximă minimă medie maximă

Orz de toamnă

(32 de soiuri)10,86 13,29 14,08 54,94 56,33 59,79

Orzoaica de primăvară

(73 de soiuri)9,48 11,61 13,08 57,23 59,60 62,28

Calitatea orzului se apreciază în funcţie de utilizări. Astfel, orzul furajer trebuie să aibă

boabele bogate în proteine, substanţe extractive neazotate şi grăsimi, iar celuloza să fie în

proporţie mai redusă. Ca valoare nutritivă orzul este superior porumbului, conţinând în cantitate

mai mare aminoacizii lizină şi triptofan.

Orzul pentru bere trebuie să aibă un conţinut scăzut în proteină (10 -12%), deoarece

aceasta îngreunează limpezirea berii, precum şi un conţinut cât mai mare de amidon, de care

depinde extractul berii. În acest sens, calităţi mai bune întruneşte orzoaica. Orzoaica pentru bere,

pe lângă conţinutul chimic amintit (mai puţine proteine şi mai mult amidon), este necesar să aibă

boabe mari (MMB 40 - 48 g), uniforme, cu încolţire uniformă şi energie germinativă mare, încât

obţinerea înaltului să se facă în timp scurt (altfel se poate mucegăi şi putrezi).

5

Orzul alimentar pentru arpacaş, surogat de cafea etc. trebuie să aibă boabe mari, golaşe,

cu conţinut proteic ridicat, şi procent cât mai redus de plevi. După cum s-a arătat, calitatea

panificabilă a fainii de orz este slabă, fiind lipsită de gluten.

1.3. Răspândire

În 2001 suprafaţa cultivată cu orz pe glob a fost de 54,26 milioane ha, iar producţia medie

de 26,0 q/ha („Production yearbook”, vol. 55, 2001). Suprafeţe mai mari cultivă Canada (4,3

milioane ha), S.U.A. (1,7 milioane ha) Turcia (3,5 milioane ha), Spania (2,9 milioane ha),

Germania (2,1 milioane ha), Franţa (1,7 milioane ha) etc, în 2001.

Dinamica suprafeţelor şi a producţiei la orz şi orzoaica la noi, în ţară se prezintă în tabelul

3 (Anuarul statistic al României, 2001).

Înainte de anul 1940 se cultiva, în principal, orz de primăvară. După 1945 s-au extins în

cultură „orzurile umblătoare”, putând fi semănate toamna sau primăvara. După 1950 a crescut

treptat ponderea orzului de toamnă, înlocuindu-l pe cel de primăvară mai puţin productiv. Noile

soiuri de orz de toamnă sunt foarte productive. Ca formă de primăvara a rămas numai orzul cu

două rânduri (orzoaica), deţinând o pondere mică din suprafaţa totală cultivată cu orz în ţara

noastră.

Tabelul 3

Suprafaţa şi producţia la orz şi orzoaica în România

Specificare 1938 1950 1960 1970 1980 1990 2001

Suprafaţa cultivată

(mii ha)692,4 534,3 265,7 288,5 809,5 749,0 411,9

Producţia totala

(mii tone)501,6 324,9 405,0 513,5 2348,7 2679,6 867,0

Producţia medie

(q/ha)7,24 6,08 15,24 17,80 29,02 31,77 21,05

1.4. Sistematică. Origine. Soiuri.

6

Sistematică. Cu clasificarea orzului (Hordeum) s-au ocupat mulţi cercetători, părerile

fiind uneori diferite.

Specia de orz cultivată, H. sativum Jessen, sau H. vulgare L. (în sens larg, după

MANSFELD, 1950), cuprinde următoarele convarietăţi (după MANSFELD, 1950, citat de L.

DRĂGH1CI şi colab., 1975).

Fig. 1. - Spiculeţe de orz, convar. hexastichum: a - spiculeţ central; b - spiculeţ lateral; c -

arista; d - glume; e - dintele glumei aristiform

Fig. 2. Diagrama aşezării spiculeţelor în spicul de orz: a - convar. distichum;

b - hordeum vulgare (cu patru muchii); c - Hordeum vulgare (cu şase muchii)

- Convarietatea hexastichon Alef. (sin hexastichum), care cuprinde orzuri cu câte trei

spiculeţe fertile la un călcâi al rahisului ( după W. LEONARD şi J. MARTIN, 1963, citat de

7

GH. BÎLTEANU, 1998). Cele cu spicul lax au aspect de patru rânduri, iar cele cu spicul dens de

şase rânduri, dar în realitate toate au tripleta fertilă ( după N. ZAMFIRESCU, 1965);

- Convarietatea intermedium Körn, cu spiculeţele centrale fertile (hermafrodite),

iar cele laterale total sau parţial sterile;

- Convarietatea distichon Alef. (sin. distichum), are spiculeţele centrale

fertile (hermafrodite), iar cele laterale sterile incomplet alcătuite (după L. TONIOLO, 1981, citat

de GH. BÎLTEANU, 1998);

- Convarietatea deficiens Voss, cu spiculeţele centrale fertile

(hermafrodite), iar cele laterale incomplete şi sterile, de obicei reduse la prezenţa glumelor.

Apar şi forme intermediare între convarietăţi le amintite, acestea fiind considerate

convarietate aparte („conv. Labile”).

Cele patru convarietăţi principale, prezentate mai sus, au numeroase varietăţi deosebite

după caracterele plevelor aristelor şi boabelor. În cultură sunt soiuri care se încadrează în

varietăţile aparţinând la două convarietăţi: hexastichum şi distichum. Boabele orzului cu două

rânduri se deosebesc de cele ale orzului cu şase rânduri şi prin faptul că perişorii „penei bâzâie”

sunt mai lungi ( după GH. BÎLTEANU, 1998).

Fig 3. - Spic (A) şi spiculeţe (B, C) de orz, covar. distichum: 1 - spiculeţ central fertil; 2 -

spiculeţe laterale sterile

8

Fig.4. - Pana bazală la boabele de orz: A -la H. v. convar distichum;

B - la H.v. convar. Hexasticum

Soiurile de orz şi orzoaica cultivate la noi în ţară se încadrează în:

- Convar. distichum (orzoaica)

- var. nutans (spic lax)

- var. erectum (spic dens

- Convar. hexastichum (comun)

- var. pallidum (spic lax)

- var. parallelum (spic dens)

Cele patru varietăţi menţionate mai sus au bobul gălbui, îmbrăcat în palei de culoare

gălbuie şi au aristele aspre.

CAPITOLUL II CENTRUL DE ORIGINE

Forma ancestrală şi „centrele genetice” au fost mult comentate, emiţându-se diverse

păreri. Astfel, COVAS (1950) stabileşte că orzurile cultivate cu două şi şase rânduri au ca punct

de plecare H. spontaneum.

Centrele genice ale orzului (după VAVILOV, 1928) sunt următoarele:

- Centrul est-asiatic (din Tibet până in Japonia), unde s-au format orzurile

cu 6 rânduri, aristate, cu bobul îmbrăcat, orzul mutic sau cu arista trifurcată şi

orzul golaş (care în zonele înalte este cereală panificabilă).

- Centrul vest-asiatic (Orientul Apropiat), unde s-au format în primul

rând orzurile cu 2 rânduri. Aici se află răspândit orzul sălbatic cu 2 rânduri (H. spontaneum).

- Centrul african (etiopian), unde se întâlneşte o mare variabilitate de

forme cu 6 rânduri, cu 2 rânduri şi intermediare şi de culori diferite a spicelor şi

9

boabelor.

Soiurile. La noi în ţară sunt în cultură soiuri de orz (cu 6 rânduri) de toamnă şi de

orzoaica (cu 2 rânduri) de toamnă şi de primăvară. Orzul cu 6 rânduri de primăvară s-a scos din

cultură, fiind depăşit în producţie de orzul de toamnă.( tabel 5 Soiurile de orzoaică de toamnă

create la I.N.C.D.A. Fundulea

Tabelul 5.

Soiurile de orzoaică de toamnă create la I.N.C.D.A. Fundulea

NR.CRT

SOIUL ANUL OMOLOGĂRII AUTORII

1 AZUGA 1973 Lazăr Drăghici, Desdemona Drăghici

2 VICTORIA 1977 Lazăr Drăghici, Desdemona Drăghici

3 GRIVITA 1981 Lazăr Drăghici, Desdemona Drăghici

4 LAURA 1992 Alexandru Bude, Zoia Duţă, Dumitru Ionescu

5 ANDRA 1994 Alexandru Bude, Dumitru Ionescu, Zoia Duţă

CAPITOLUL III BIOLOGIA SPECIEI

Temperatura minimă de germinaţie este de 3 -4° C, optima 20°C, maxima 28 - 30° C, iar

cantitatea de apă de circa 48% din masa boabelor. Orzul are germinaţie bipolară (fîg.5).

Rădăcinile embrionare (în număr de 5 - 8, fig. 5) ajung la 15 - 30 cm în sol şi rămân

active mult timp după apariţia rădăcinilor coronare. Rădăcinile coronare pătrund în sol până la 60

10

sau chiar 100 cm (în diametru ocupă circa 90 cm), însă cea mai mare parte se răspândesc până la

25 cm adâncime. Sistemul radicular al orzului este mai redus (8,7% din masa totală a plantei)

decât al grâului, secarei sau ovăzului (9,8 - 10% din masa plantei) şi cu putere mai slabă de

solubilizare şi absorbţie a substanţelor nutritive din sol. La înfrăţire, fiecare „frate” formează

rădăcini proprii, ca şi la grâu, secară şi ovăz.

Fig. 5 - Germinaţia bobului de orz

Orzul are puterea de străbatere a solului mai redusă decât alte cereale. Semănat prea

adânc (6-7 cm), dacă solul formează crustă puternică, deseori colţul nu poate să răsară (L.

DRĂGHICI şi colab., 1975).

Înfrăţirea începe după apariţia frunzei a 3-a, durează circa 2-3 săptămâni şi se petrece în

condiţii bune, la temperatura de 8 - 12°C şi la umiditatea solului de 60 - 80 % din capacitatea de

câmp. Ea este influenţată de epoca, adâncimea şi densitatea de semănat, de fertilizare, ca şi la

celelalte cereale.

Orzul de toamnă are înfrăţirea mai bună decât cel de primăvară. La orzoaica înfrăţirea

este recomandabil să fie mai slabă, pentru a nu reduce uniformitatea plantelor şi, respectiv, a

boabelor.

Împăierea începe când primordiile spicului se află Ia circa 5 cm faţă de nivelul solului.

Pentru a forma paiul şi spicul, orzul de toamnă trebuie să parcurgă stadiul de vernalizare (35 - 45

zile, la 1-3°C) ca şi grâul de toamnă. La formele „umblătoare” vernalizarea se parcurge în timp

mai scurt (15 - 20 zile, la 2 -4°C), putându-se petrece şi primăvara. La formele de primăvară

durata vernalizării este de 10 - 15 zile, la temperaturi de 3 - 5°C.

Tulpina are 5-7 internodii, mai scurte cele bâzâie, influenţând rezistenţa la cădere,

înălţimea tulpinii este de 50 - 100 cm.

11

Frunzele sunt dispuse altern, câte una la fiecare nod, având limbul de 22 -35 cm lungime

şi l - 1,2 cm lăţime. Ligula este redusă, iar urechiuşele foarte bine dezvoltate, înconjurând tulpina

pe circa jumătate din circumferinţă.

Inflorescenţa la orz este un spic, având la fiecare călcâi al rahisului trei spiculeţe uniflore

(tripletă). La orzul cu şase rânduri sunt fertile toate trei spiculeţele; la cel cu două rânduri, numai

spiculeţul central din tripletă. Rahisul poate avea 5-12 cm. Numărul de boabe în spic variază

între 25 - 60 (orzul cu şase rânduri) şi între 15-30 (orzul două rânduri). Spicele de la orz pot fi

aristate, mutice sau cu arista trifurcată.

Primordiile inflorescenţei apar încă din primăvară, când se face diferenţierea spiculeţelor

şi organelor florale, continuând treptat toate etapele de organogeneză.

Cerinţele pentru fiecare etapă faţă de factorii de vegetaţie sunt similare cu cele arătate la

grâu şi secară.

Înflorirea se petrece în timpul înspicării. Mai întâi înfloresc spiculeţele din mijlocul

spicului, continuând spre extremităţi. Din „tripletă" înfloreşte mai întâi spiculeţul central. Un

spic înfloreşte în 3 - 6 zile, iar o plantă în 8 - 12 zile. O floare rămâne deschisă 20 - 90 minute

(fig.6, după A. WEIBE şi A. REID, 1961; citaţi de Gh. BÎLTEANU, 1998).

Polenizarea are loc înainte de deschiderea florilor, astfel că orzul este o plantă, în mod

obişnuit, autogamă. Alogamia apare foarte rar, în condiţii de temperatură scăzută la înflorire

(SUMESON, 1953). Temperatura ridicată şi umiditatea relativă scăzută determină ca înflorirea

să se producă în burduf, pe când vremea răcoroasă şi umedă împiedică deschiderea florilor

(HOFFMANN, 1958). Au înflorirea mai deschisă orzurile „golaşe" decât cele „îmbrăcate", cele

cu spicul „lax" decât cele "dense" (TSCHERMAK, 1923), iar în cazul tripletei, spiculeţele

laterale au mai frecvent înflorirea deschisă decât cele centrale (TAYLOR şi HARLAN, 1943,

citaţi de L. DRĂGHICI şi colab., 1975).

Formarea boabelor începe după fecundare: în primele 12 zile se dezvoltă mai mult

endospermul, apoi în următoarele două săptămâni se formează germenele (embrionul), după care

are loc depunerea substanţelor de rezervă, până la maturitatea (coacerea) deplină. La baza

fructului, în şănţuleţul ventral se dezvoltă seta bazală.

12

Fig. 6. - Floare de orz: a - paleea inferioară: b - paleea superioară;c - antere; d -

glume

Fructul este o cariopsă, îmbrăcată (concrescută) în palee, rar golaşă, cu MMB 25 -50 g

(mai mare la orzoaica decât la orz), iar procentul de pleve 7 - 15%. Fiind concrescute pe fruct,

plevele se desprind numai prin metode chimice (tratat cu acid sulfuric sau soluţie amoniacală). O

particularitate anatomică a orzului este faptul că are trei straturi cu aleuronă (fig. 7 după GH.

BÎLTEANU, 1998).

Perioada de vegetaţie activă a orzului de toamnă este de 100 - 120 zile, iar de la semănat

250 - 270 zile (se coace cu 7 - 10 zile înaintea grâului de toamnă). Orzul şi orzoaica de primăvară

au perioada de vegetaţie de 90 - 120 zile (orzoaica de primăvară este mai tardivă cu câteva zile

ca orzul de primăvară).

13

Fig. 7. - Secţiune prin cariopsă de orz: A - longitudinală: g - palee: t - tegument;

e- endosperm; r - radiculă; p - pilor iză; tg - tigela cu nodul embrionar; m - muguraş;

c - coleoptil; em - embrion; (s - scutellum; ep - strat epitelial; cr - coleoriză);

B - transversală: g -palee; t - tegument; a - strat aleuronic; am - celule cu amidon

Perioada de vegetaţie este influenţată de latitudine, altitudine şi de condiţiile de cultură.

La desprimăvărare timpurie şi la temperaturi mai scăzute se prelungeşte perioada de vegetaţie, în

special creşterea vegetativă.

CAPITOLUL IV PARTICULARITĂȚI ECOLOGICE

Orzul are un mare areal de răspândire, din zonele arctice (orzul cu 4 rânduri) până la zona

ecuatorială - aridă (orzul cu 6 rânduri), iar unele forme reuşesc şi la altitudini foarte mari (var.

coeleste).

Orzul are o multitudine de forme cultivate, adaptate la diverse condiţii pedoclimatice.

Orzoaica reuşeşte bine în zone temperate şi umede.

Ca latitudine, orzul cultivat depăşeşte limita cercului polar (până la 70 grade latitudine),

iar ca altitudine apare în cultură la 1.900 m în Alpi, la 2.700 m în Caucaz şi până la 4.700 m în

Tibet.

14

Cerinţele climatice ale orzului sunt, în general, mai reduse decât la grâu, dar aceste

cerinţe sunt dependente de forma cultivată. Orzul este mai rezistent Ia temperaturi ridicate decât

grâul, secara şi ovăzul.

Orzul de primăvară (furajer), având perioada de vegetaţie scurtă, reuşeşte în climate aspre

sau în cele uscate. Suma de grade a acestuia pe perioada de vegetaţie este de 1.200 - 1.800° C.

Orzoaica, pentru a realiza calitatea cerută în fabricarea berii, se cultivă în zone mai

răcoroase şi umede, unde conţinutul proteic în boabe este mai scăzut, prin prelungirea perioadei

depunerii amidonului. Suma de grade pentru orzoaica este de 1.300-1.000° C.

Orzul de toamnă este mai sensibil la iernare decât grâul sau secara de toamnă, rezistând

până la -15° C la nivelul nodului de înfrăţire (dacă a parcurs procesul călirii). Sub strat de zăpadă

orzul călit şi bine înrădăcinat suportă şi temperaturi de -28° C, (chiar -30°C). Orzul de toamnă

este sensibil la ger, dacă nu s-a „călit" în condiţii bune. Apar pierderi mari la orzul de toamnă, la

gerurile survenite în „ferestrele iernii" sau la gerurile venite după pornirea în vegetaţie, la

desprimăvărare. Suma de grade la orzul de toamnă este de l .700 - 2.100° C.

În general orzul are cerinţe reduse faţă de umiditate, având coeficientul de transpiraţie de

300 - 400, dar există diferenţe mari între formele de cultură, după cum s-a arătat mai sus.

Perioadele critice faţă de apă sunt din fazele formării paiului până la înspicare, când se parcurg

etapele de organogeneză (cerinţe similare cu ale grâului).

Având perioada de vegetaţie mai scurtă, orzul evită seceta, maturizându-se înainte de

secetele de vară. Deci, orzul scapă mai uşor de şiştăvire decât grâul. Dacă seceta intervine mai

timpuriu, orzul suferă mai mult decât grâul, având sistemul radicular mai puţin dezvoltat şi mai

la suprafaţă (fiind mai expus uscării solului).

Cerinţele faţă de sol. Orzul este mai pretenţios decât grâul, având sistemul radicular cu

capacitate mai redusă de absorbţie şi perioada de vegetaţie mai scurtă. Orzul „merge bine” pe

soluri cu textură mijlocie, permeabile, cu pH -6,5 - 7,5 şi fertile. Potrivite pentru orz sunt

cernoziomurile, şi solurile aluviale solidificate.

15

Fig. 8. - Zone de cultură a orzului şi orzoaicei de toamnă: I - foarte favorabile;

II - zone favorabile; III - zone puţin favorabile; IV - zone improprii

16

Fig. 9. - Zone de cultură a orzoaicei de primăvară: I - zone foarte favorabile;II zone

favorabile; III - zone puţin favorabile; IV - zone improprii

Orzoaica este, în general, mai pretenţioasă faţă de sol decât orzul. Ea se poate cultiva în

limitele pH-ului de 5,0 - 7,5. Orzoaica de primăvară este cultivată în zona solurilor brune de

pădure.

S-a constatat că orzul are o toleranţă relativ bună în faza de germinaţie, la un anumit grad

de salinitate al solului (L. MUNTEAN, 1979). Sunt contraindicate pentru orz şi orzoaica solurile

sărăturoase, cât şi cele prea uşoare (nisipoase) sau prea grele (argiloase).

4.1 Zone ecologice

Zonele de favorabilitate în ţara noastră, la orz, sunt dependente de forma de cultură: orz şi

orzoaica de toamnă, respectiv orzoaica de primăvară ( după L. DRǍGHICI şi colab., 1975).

Orzul şi orzoaica de toamnă. Orzul preferă terenuri plane sau uşor ondulate, de tip

cernoziom sau aluviuni, cu regim termic şi precipitaţii favorabile.

Zone foarte favorabile sunt: Câmpia de Vest, sudul Câmpiei Române, Estul Bărăganului

şi S - E Dobrogei, precum şi pantele domoale din Câmpia Jijiei.

17

Zona favorabilă este învecinată cu precedenta, dar include şi mari suprafeţe în Câmpia

Transilvaniei.

Puţin favorabile sunt zonele cu terenuri nisipoase (Oltenia, Câmpia de N-V) sărăturate şi

cele excesiv de umede (din Vestul şi N-E Munteniei), soluri puternic acide, neamendamentate,

puternic erodate (Moldova şi nordul Dobrogei) şi regiuni cu temperaturi mai scăzute din Nordul

şi S-E Transilvaniei şi Nordul Moldovei.

În zonele de câmpie nu temperaturile scăzute influenţează semnificativ nivelul recoltelor

(frecvenţa acestei cauze este de maximum 5 - 8%, deci o dată la 15 - 20 de ani); neajunsul cel

mai mare îl constituie caracterul secetos al toamnelor, care îngreunează pregătirea terenului,

semănatul şi, deci, răsărirea orzului. Frecvenţa toamnelor secetoase din intervalul de 10 ani sunt:

2 - 3 ani în Vest, 3 - 4 ani în Câmpia Transilvaniei şi 4 - 6 ani în Sudul şi mai ales în S-E ţării.

Orzoaica de primăvară întâlneşte condiţii foarte favorabile în Ţara Bârsei, depresiunile

Sf. Gheorghe, Tg. Secuiesc, în bazinele Oltului, Someşului şi Mureşului, în Câmpia Timişului şi

Podişul Sucevei; zone favorabile sunt văile Crişurilor, porţiuni din Podişul Someşului, Valea

Şiretului şi porţiuni din zona colinară, precarpatică din Moldova; puţin favorabile sunt zonele cu

climat continental din Moldova şi Muntenia, precum şi zonele cu terenuri improprii pentru

orzoaica (uşoare, nisipoasa, acide, grele, impermeabile) din S-E Olteniei şi N-E Munteniei.

CAPITOL V METODE AMELIORATIVE

Activitatea de creare de soiuri de orz de toamnă, desfăşurată în cadrul I.C.C.P.T.

Fundulea (în prezent, I.N.C.D.A Fundulea), reprezintă o continuare, pe plan superior, a lucrărilor

de ameliorare a acestei plante, iniţiate în anul 1921 şi dezvoltate pe parcurs. Soiurile create

anterior înfiinţării Institutului, şi anume Cenad 395 şi Extensiv 1, obţinute (de Mader şi Dotzler

în perioada 1921-1927, premergătoare constituirii I.C.A.R.) prin selecţie individuală din

populaţiile locale din Banat şi mai ales Cenad 396 (obţinut de Ecaterina Constantinescu în 1942)

şi Cenad 345 (obţinut de V. Şiclovan în 1959), create prin hibridare urmată de selecţie, au

determinat o îmbunătăţire continuă a rezistenţei la ger, creând posibilitatea extinderii orzului de

toamnă în toate zonele ţării în locul orzului de primăvară pentru furaj. Acest proces, încheiat în

anul 1961, a determinat, pe de o parte, creşterea importanţei economice a culturii orzului de

toamnă şi, pe de altă parte, o diversificare accentuată a condiţiilor ecologice, cu efect direct

asupra orientării lucrărilor ulterioare de ameliorare. În acest context, a avut loc reorganizarea

18

activităţii de ameliorare a orzului de toamnă, aceasta fiind preluată, începând cu anul 1962, de

către I.C.C.P.T. Fundulea.

Pe parcursul desfăşurării lucrărilor de ameliorare a orzului de toamnă în cadrul

institutului, de la înfiinţare şi până în prezent, au fost create şi înregistrate 14 soiuri (tabelul 5),

fiecare dintre acestea marcând etape superioare în procesul continuu de îmbunătăţire a capacităţii

de producţie, a precocităţii şi a unor însuşiri de rezistenţă la factori nefavorabili, precum şi în

ceea ce priveşte diversificarea germoplasmei utilizate.

Soiurile de creaţie mai recentă, înregistrate după anul 1990, au marcat în continuare

progrese genetice, în special sub aspectul stabilităţii recoltelor, ca efect al îmbunătăţirii

rezistenţei la principalii factori nefavorabili de mediu (stres hidric şi termic).

Încă de la începutul activităţii Institutului de la Fundulea, au fost abordate şi cercetări

privind crearea de soiuri de orz de toamnă cu două rânduri (orzoaică) pentru bere, această

preocupare având un caracter de noutate pentru ţara noastră. Necesitatea obţinerii unor forme de

orzoaică pentru bere pretabile pentru cultura de toamnă a fost generată de faptul că satisfacerea

cerinţelor de materie primă de calitate a industriei de malţ şi bere nu era posibil de realizat numai

pe seama soiurilor de orzoaică de primăvară, ca urmare a arealului restrâns de cultură a acestora.

La aceasta s-a adăugat şi faptul că dezvoltarea capacităţilor de prelucrare a industriei de malţ şi

bere, sub aspect teritorial, a avut loc şi în zonele de cultură a formelor de toamnă. Deşi încă din

anul 1963 un număr restrâns de întreprinderi agricole de stat au cultivat, în vederea valorificării

şi a înmulţirii seminţelor, soiul de orzoaică de toamnă Brucker 34, de provenienţă austriacă,

adevărata introducere în cultură a orzoaicei de toamnă în ţara noastră a avut loc în anul 1973,

odată cu autorizarea şi, respectiv, înregistrarea soiurilor Beta cu 2 rânduri şi Azuga.

Soiul Azuga (1973), primul soi autohton de orzoaică de toamnă, a fost obţinut la

I.C.C.P.T. Fundulea prin selecţie individuală aplicată asupra unei populaţii hibride, realizată cu

participarea soiului de orzoaică de toamnă Brucker 34 şi a soiului de orzoaică de primăvară

Firlbecks Union. În comparaţie cu soiul Beta cu 2 rânduri, creat în Ungaria, soiul Azuga s-a

remarcat prin însuşiri superioare de calitate tehnologică, prin precocitate, însă şi prin nivel mai

scăzut de rezistenţă la ger, ceea ce a limitat arealul recomandat de cultură la zonele de câmpie

din vestul ţării, din Oltenia şi din vestul Munteniei. Soiul Azuga a fost cultivat pe suprafeţe

restrânse, fiind înlocuit în cultură prin soiul Victoria.

19

Soiul Victoria (1977) a fost obţinut prin selecţie genealogică în populaţia hibridă 8(0-2R-

S’HIVER) x F 831-68. În comparaţie cu soiul Beta cu 2 rânduri, pe care l-a înlocuit în cultură la

numai doi ani după înregistrare, soiul Victoria era mai precoce cu 5-6 zile şi posedă un potenţial

de producţie mult superior, cu peste 2000 kg/ha.

Lucrările ulterioare de ameliorarea orzoaicei de toamnă pentru bere au condus la

obţinerea soiului Griviţa (1981). Prin acest soi s-a reuşit pentru prima dată să se combine

precocitatea pronunţată cu formarea de boabe mari şi uniforme. Deşi producţiile de boabe ale

soiului Griviţa nu au fost superioare celor obţinute la soiul Victoria, totuşi capacitatea de

producţie exprimată în cantităţile de malţ şi, respectiv, extract, realizabile la unitatea de

suprafaţă, a plasat soiul Griviţa într-o categorie valorică superioară. Soiul Griviţa a fost omologat

în 1981 şi avut în genealogie soiul Azuga şi o linie autohtonă de orzoaică de toamnă (Fundulea

1328-69)

După anul 1990, au fost omologate şi înregistrate două soiuri de orzoaică de toamnă

(Laura şi Andra), care au marcat la rândul lor progrese genetice semnificative. Soiul de

orzoaică de toamnă Laura a fost înregistrat în anul 1992 şi a fost obţinut prin selecţie individuală

în soiul Griviţa, fiind mai precoce decât aceasta cu 4 zile. Rezistenţa la cădere, secetă şi arşiţă i-a

definit superioritatea faţă de soiurile Victoria şi Griviţa. De asemenea, în perioada de testare, s-a

dovedit mai productiv decât soiul Victoria, în medie cu 7%.

Soiul de orzoaică de toamnă Andra, înregistrat în 1994, cel mai performant soi

autohton, a fost obţinut prin selecţie genealogică în combinaţia hibridă Egmond x Griviţa. Soiul

se încadrează în grupa genotipurilor semiprecoce, iar capacitatea de producţie, superioară

soiurilor Victoria şi Griviţa, în medie cu 9%, este conferită în principal de capacitatea ridicată de

înfrăţire productivă. Analizele fizico-chimice au pus în evidenţă valori corespunzătoare ale

indicatorilor de calitate tehnologică, în vederea utilizării pentru obţinerea de malţ şi bere.

La nivelul întregului program de ameliorarea orzului de toamnă, derulat la Fundulea de-a

lungul anilor , numeroasele soiuri, linii şi populaţii locale utilizate ca surse de gene au provenit

majoritar (69%) din ţări europene, celelalte continente având o pondere cuprinsă între 1%

(Australia) şi 13% (America de Nord). Pentru transferul de gene utile, vizând îmbunătăţirea

diferitelor caractere şi însuşiri, în cadrul programului de ameliorare au fost utilizate surse

valoroase de gene.

20

În anul 1992 s-a iniţiat un program de inducere de haploizi şi de obţinere de linii

homozigote dublu haploide (DH) la orzul şi orzoaica de toamnă, prin utilizarea sistemului

biotehnologic „bulbosum”. Principiul sistemului bulbosum constă în eliminarea selectivă şi

treptată a cromozomilor de Hordeum bulbosum, în primele faze de dezvoltare ale embrionului şi

endospermului, în încrucişarea de tip Hordeum vulgare L. (2n = 2n = 14) x Hordeum bulbosum

L. (2n = 2n = 14), urmată de regenerarea de plante prin cultura „in vitro” a embrionilor haploizi.

Adaptarea şi dezvoltarea în cadrul I.N.C.D.A. Fundulea a acestei metode, capabilă să

asigure obţinerea rapidă a unei uniformităţi genetice absolute, a reprezentat şi reprezintă o şansă

deosebit de eficientă de abordare a unor obiective punctuale, printre care îmbunătăţirea

semnificativă a indicatorilor de calitate. Comparată cu metoda clasică de ameliorare, ale cărei

cicluri însumează perioade a câte 10-12 ani, noua metodă conduce la scurtarea semnificativă a

duratei de obţinere de noi soiuri (cu până la 5 ani).

CAPITOLUL VI CONCLUZII

Orzoaica pentru malţ nu se recoltează Ia umiditate mai ridicată de 15%, deoarece numai

astfel se asigură o mare capacitate germinativă a boabelor; dacă recoltatul se face, totuşi la

umiditatea boabelor peste 15%, se trece imediat la uscarea acestora până la umiditatea de

păstrare (14%).

Orzul de toamnă se coace cu 7 - 10 zile înaintea grâului. EI trece foarte repede în

„răscoacere”, aşa încât pericolul pierderilor, dacă se întârzie recoltarea, este mai mare decât la

grâu.

Capacitatea de producţie a actualelor soiuri de orz de toamnă cultivate în ţara noastră este

ridicată, permiţând obţinerea unor producţii medii de 50 - 70 q/ha. Soiurile de orzoaica de

toamnă şi de primăvară asigură producţii medii de 40 - 60 q/ha, în funcţie de condiţiile de

cultură.

Raportul boabe: paie este la orz de circa l : 1,5.

De menţionat că orzul de toamnă asigură producţii care depăşesc, în multe judeţe ale ţării

noastre, pe cele ale porumbului.

21

Tehnologia de cultură a orzului de toamnă este mult mai simplă decât a porumbului şi,

deci, producţia obţinută mai ieftină. Trebuie remarcat însă că extinderea orzului în cultură duce

implicit la amplasarea lui şi pe terenuri mai puţin favorabile, situaţie care se întâlneşte acum la

porumb.

Lucrările de ameliorare a orzului de toamnă, cu 2 şi 6 rânduri de boabe în spic,

desfăşurate în ultimii ani la I.N.C.D.A. Fundulea, au avut ca principal obiectiv îmbunătăţirea

rezistenţei la stresul biotic şi abiotic pe fondul unor progrese genetice semnificative privind

calitatea tehnologică. Prin îmbunătăţirea rezistenţei la patogenii generatori de micotoxine, se

vizează crearea condiţiilor de integrare a culturii orzului ca sursă de materie primă, sanogenă,

atât pentru furaj, cât şi pentru prelucrări industriale alimentare.

BIBLIOGRAFIE

22

1. Axinte M., Gh.V. Roman, I. Borcean, L.S. Muntean, 2006. Fitotehnie. Editura “Ion Ionescu de

la Brad” Iaşi.

2. Ciontu C., Băbeanu Narcisa, Marin D., Şchiopu T., Gîdea M., 2001. Agrotehnică - lucrări

practice. AMCUSAMV.Bucureşti.

3. Bîlteanu Gh., 1998. Fitotehnie, vol I – Cereale şi leguminoase pentru boabe, Ediţia a doua.

Editura Ceres, Bucureşti.

4. Bîlteanu Gh., Bîrnaure V., 1989 – Fitotehnie. Editura “Ceres”, Bucureşti.

5. Bîlteanu Gh., Al. Salontai, C. Vasilică, V. Bîrnaure, I. Borcean, 1991 – Fitotehnie. Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

6.http://www.horticulturabucuresti.ro/fisiere/file/Manuale%20An%20I%20Horti%20invatamant

%20la%20distanta/Fitotehnie.pdf

7. Costache D., Ghenţa Mihăilescu, Negoescu Maria, Popa Tr., Roman Gh.V., Tacu Florentina,

Ştefan V., 1982. Lucrări practice de fitotehnie, Partea I – Cereale şi leguminoase pentru boabe.

Atelierul de Multiplicat Cursuri, Institutul Agronomic „N.Bălcescu” Bucureşti.

8.http://www.horticulturabucuresti.ro/fisiere/file/Manuale%20An%20I%20Horti%20invatamant

%20la%20distanta/Fitotehnie.pdf

9. Manualul inginerului de tehnologie alimentară,C. Banu și colaboratorii; Vol.I și II, Ed.

Tehnica, Bucureşti, 2002.

10. AN. I.N.C.D.A. FUNDULEA, VOL.LXXV, 2007, VOLUM JUBILIAR GENETICA ŞI

AMELIORAREA PLANTELOR REZULTATE OBŢINUTE ÎN AMELIORAREA ORZULUI

DE TOAMNĂ LA FUNDULEA ALEXANDRU BUDE, LILIANA VASILESCU

23

24