„Există multe obiective pe care nu le putem atinge singuri, ci numai împreună. Sarcinile

sunt împărţite între Uniunea Europeană, statele membre şi autorităţile regionale şi locale ale

acestora.”1

Danuta Hübner, Comisar European pentru Politică Regională în perioada 22 noiembrie

2004 – 4 iulie 2009 preciza, în Cuvântul Înainte la Al Patrulea Raport privind coeziunea

economică şi socială, că: „acesta este primul privind coeziunea publicat după extinderile din

2004 şi 2007 şi care evaluează nivelul convergenţei realizat de cei 27 membri ai Uniunii. El

furnizează, de asemenea, o evaluare preliminară a impactului programelor de coeziune pentru

perioada 2000-2006 şi analizează primele rezultate ale programării pentru perioada 2007-2013.

Dar, în primul rând, raportul analizează noile provocări pe care va trebui să le înfrunte

dezvoltarea regională în deceniile care vor urma.

Sunt convinsă că aceste provocări vor remodela harta regională a Europei în următorii

ani şi vor pune în umbră descrierile tradiţionale pe care le utilizăm astăzi — precum cele

referitoare la noile şi vechile state membre. Impactul presiunii economice accentuate din partea

competitorilor globali, îmbătrânirea societăţilor noastre, dezvoltările de pe piaţa energiei,

schimbările climaterice şi polarizarea socială vor fi resimţite, cu intensităţi diferite, în toate

părţile Uniunii.

În unele regiuni, aceste provocări vor impune noi constrângeri asupra dezvoltării

economice. În altele, ele vor crea noi oportunităţi pentru ocuparea forţei de muncă şi creşterea

economică. Însă abordarea acestor provocări şi oportunităţi necesită o analiză solidă, o

capacitate de anticipare, precum şi răspunsuri politice creative, adaptate nevoilor regionale. Prin

urmare, prin acest raport, Comisia lansează dezbaterea privind modul în care politica de

coeziune poate continua cel mai bine să promoveze dezvoltarea regională şi convergenţa, în

vederea viitoarelor schimbări sociale şi economice.

Însă nu începem de la zero. După cum s-a observat, în mod evident, în ultimii ani, se ştie

că dezvoltarea regională şi convergenţa sunt cel mai bine stimulate printr-o guvernare la

niveluri multiple, realizată prin acţiunile coordonate ale Uniunii, ale statelor membre şi ale

autorităţilor locale şi regionale. Statele membre însăşi au recunoscut acest fapt prin

direcţionarea, în ultimul deceniu, a unei părţi de responsabilitate din ce în ce mai mari în

materie de investiţii publice spre autorităţile regionale şi locale.

1 Declaraţia de la Berlin cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a semnării Tratatului de la Roma

1

Pentru a demonstra importanţa contextului global în care se desfăşoară coeziunea

socială şi economică, raportul privind coeziunea conţine, pentru prima dată, comparaţii între

diverşi indicatori şi principalii noştri competitori din alte părţi ale lumii. Convergenţa durabilă

poate fi realizată doar dacă ţinem cont de cadrul mai larg în care operează economia UE. În

acest context global, reducerea decalajului ia diverse forme. Rolul politicii de coeziune este de a

ajuta economiile regionale să-şi găsească locul pe pieţele mondiale, în reţele şi grupuri globale

esenţiale, să poată să-şi măsoare punctele tari şi slabe cu provocările şi oportunităţile globale,

precum şi să promoveze internaţionalizarea acestora.

Pentru a putea privi spre viitor, este necesar să înţelegem trecutul. Al patrulea raport

privind coeziunea furnizează dovezi clare despre modul în care programele întreprinse în

perioada 2000-2006 au contribuit la o mai bună coeziune. Politica de coeziune a revigorat PIB-

ul, a creat locuri de muncă şi a îmbunătăţit competitivitatea regiunilor UE. Disparităţile

regionale în termeni de dezvoltare economică şi ocuparea forţei de muncă au scăzut, pe măsură

ce regiunile întârziate au redus decalajul, în timp ce părţile mai prospere ale UE au susţinut

investiţiile în noi competenţe, crearea de noi resurse de talente şi în formarea de reţele şi

grupuri.

Mai rămân multe de făcut. Extinderea UE la 27 de state membre a mărit disparităţile

geografice în cadrul Uniunii, un număr din ce în ce mai mare de cetăţeni europeni locuind în

regiuni dezavantajate. Reducerea acestor decalaje va fi, inevitabil, un proces de lungă durată,

motiv pentru care regiunile cel mai puţin dezvoltate reprezintă prima prioritate a politicii de

coeziune...

...Această viziune se reflectă în perioada următoare 2007-2013, în care politica de

coeziune va concentra investiţiile spre C&D şi inovaţie, infrastructură, competitivitate

industrială, formare, surse de energie regenerabile şi eficienţă energetică.

Noua Europă, care să răspundă aşteptărilor cetăţenilor noştri, nu poate fi realizată numai

prin acţiunile individuale ale Uniunii, ale statelor membre, sau ale regiunilor. Succesul

economic pretinde o cooperare strânsă între toate acestea. Europa nu poate creşte fără regiuni

puternice şi în plină dezvoltare. ”

Danuta Hübner

Coeziunea economică şi socială în UE. Contextul şi obiectivelepentru perioada 2007-2013

2

1. Conceptul de coeziune economică şi socială

În Europa ultimului secol, oamenii politici au devenit tot mai mult conştienţi de faptul

că stabilirea de relaţii economice interne şi internaţionale de durată, bazate pe încredere, precum

şi manifestarea solidarităţii cu indivizi şi/sau naţiuni mai slab dezvoltate au devenit

indispensabile pentru atingerea bunăstării generale. În ultimele decenii, creşterea producţiei şi a

consumului, progresul tehnologic, dezvoltarea serviciilor, precum şi frecventele crize (mai ales

în domeniul resurselor), au dus la intensificarea relaţiilor comerciale dintre ţări şi la accentuarea

dependenţei între naţiuni. Pe fondul creşterii interdependenţelor dintre state, asigurarea unui

grad cât mai înalt de coeziune economică poate conduce, pe termen lung, la obţinerea de

beneficii economice pentru toţi cei implicaţi.

Coeziunea poate fi definită ca reprezentând acea proprietate a elementelor constitutive

ale unui sistem, care asigură coerenţa şi unitatea ansamblului şi permite funcţionarea şi

perpetuarea sistemului. D. Tarschys (2003) distinge patru niveluri la care poate fi surprinsă

coeziunea: economic, social, cultural şi politic.

1.1 Coeziunea economică reprezintă suportul atingerii obiectivului general urmărit de

fiecare naţiune, cel al creşterii bunăstării. În Europa, cei treizeci de ani care au urmat războiului,

cunoscuţi şi sub numele de „cei treizeci de ani glorioşi”, au fost urmaţi de alţi douăzeci de ani

de creştere încetinită, pentru ca, în ultimul deceniu, procesul de creştere să fie reluat.

Specialiştii în istorie economică subliniază rolul esenţial jucat în secolul al XX-lea de cei trei

„i”: inovare, instituţii şi investiţii.

1.2 Coeziunea socială reprezintă un alt element important în dezvoltarea unui sistem

economic. Necesitatea atingerii coeziunii economice a fost conştientizată încă din perioada

revoluţiei industriale (secolul al XIX-lea), atunci când problemele de ordin social s-au dovedit a

reprezenta preţul plătit de societate pentru progresul tehnologic dobândit. Deoarece aceste

probleme afectau mai ales anumite categorii sociale, fie cele mai vulnerabile (femei, copii,

persoane în vârstă, persoane cu dizabilităţi fizice sau psihice etc.), fie cele mai expuse

modificărilor din economie (persoane necalificate sau slab calificate, categorii confruntate cu

şomaj structural etc.), a devenit tot mai evidentă necesitatea unei politici distincte, destinată

reducerii disparităţii dintre indivizi, regiuni sau state. Asemenea intervenţii au impus şi

remodelarea sistemelor fiscale şi bugetare, tocmai din dorinţa de a face faţă cheltuielilor în

creştere necesitate de susţinerea categoriilor sociale afectate.

1.3 Coeziunea culturală reprezintă o a treia trăsătură caracteristică societăţilor

industriale avansate în care se evidenţiază o intensitate în creştere a comunicării şi răspândirea

sistemelor de valori culturale comune, procese favorizate atât de progresul tehnologic cât şi de

3

dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale. Coeziunea culturală s-a produs nu numai în

interiorul graniţelor şi culturilor proprii, prin consolidarea identităţilor naţionale (identificate

prin steaguri, embleme, imnuri, sărbători sau ritualuri naţionale), dar şi în afara acestor graniţe,

sub forma curentelor vestimentare, creaţiilor artistice (în domeniul teatrului, filmului, muzicii),

literare, a cluburilor şi /sau asociaţiilor cu idei, principii, valori comune etc. În plus, dezvoltarea

sistemelor de educaţie şi a mijloacelor de comunicare în masă a facilitat răspândirea anumitor

valori în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, contribuind la realizarea unei anumite coeziuni

culturale.

1.4 Coeziunea politică o trăsătură specifică evoluţiilor politice din ultimele secole,

evidentă însă mai ales în ultimele decenii pe fondul revoluţiei din tehnologie şi comunicaţii, a

reprezentat-o formalizarea normelor şi instituţiilor internaţionale (identificabilă printr-o serie de

elemente obiective legate de uniformitatea instituţională şi legislativă specifică). Numeroasele

mişcări (religioase, politice, civile, profesionale etc.) la care statele din Europa, dar şi din afara

Europei, au fost martore, mai ales începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au avut

ca principal obiectiv consolidarea coeziunii politice atât în plan intern, cât şi internaţional. La

nivel internaţional, urmărirea unor interese şi scopuri comune au condus la formarea de alianţe,

organizaţii şi alte categorii de entităţi, cu un grad mai ridicat sau mai redus de coeziune politică.

Pentru societatea europeană, coeziunea rămâne un pilon important, reprezentând

obiectivul acţiunilor întreprinse în domeniul dezvoltării regionale.

2. Politica de coeziune economică şi socială reprezintă o sumă de intervenţii la nivel

comunitar, incluzând atât politica de dezvoltare regională (orientată, în principal, către

reducerea disparităţilor teritoriale, regenerarea zonelor industriale în declin), anumite aspecte

ale politicii sociale (precum combaterea şomajului pe termen lung, sprijinirea procesului

educaţional şi de formare continuă), precum şi o parte a PAC (asistenţa acordată dezvoltării

rurale).

Conceptul de coeziune economică şi socială (CES) derivă din cel de convergenţă reală,

în sensul că obiectivele convergenţei nominale nu pot fi atinse decât în condiţiile în care

condiţiile de manifestare ale ofertei nu sunt divergente. Cu alte cuvinte, conceptul de CES face

trecerea către noţiunea de convergenţă reală. Un asemenea concept a devenit o realitate în

procesul integrării europene abia la finele anilor 80.

Cea mai importantă componentă a PCES o reprezintă, evident, politica de dezvoltare regională

(PDR).

3. Politica de dezvoltare regională include un ansamblu de măsuri planificate şi

promovate de către autorităţile administraţiei public locale şi centrale, în parteneriat cu diferiţi

4

actori economici, în vederea asigurării unei creşteri economice şi sociale dinamice şi durabile,

prin valorificarea eficientă a potenţialului local şi regional.

Altfel spus, PDR include toate acele măsuri, acţiuni care pot influenţa în mod

semnificativ dezvoltarea unei regiuni. Obiectivul principal al PDR îl reprezintă realizarea unei

cât mai eficiente şi echitabile repartiţii inter şi intraregionale în cadrul activităţilor şi a

rezultatelor acestora. Obiectivele specifice, la rândul lor, includ: reducerea şomajului, creşterea

nivelului de trai, atragerea investitorilor străini, îmbunătăţirea infrastructurii, echilibrarea

şanselor şi a condiţiilor sociale între mediul urban şi rural etc.

3.1 Coeziune teritorială

Unul din scopurile centrale ale UE, fixate în Tratat, (Articol 2) e de a ‘promova

progresul social şi economic şi un nivel înalt de ocupare profesională precum şi a atinge o

dezvoltare echilibrată si durabilă, în special prin crearea unui spatiu interior fără frontiere, prin

consolidarea coeziunii economice şi sociale şi prin crearea unei uniuni economice şi

monetare...’. Aceasta implică faptul că populaţia nu trebuie să fie dezavantajată indiferent de

locul unde locuieşte sau munceşte în spaţiul UE. Din acest motiv, în Proiectul de Constituţie a

fost inclusă coeziunea teritorială (Articol 3) în vederea completării obiectivelor de coeziune

economică şi socială ale UE. Importanţa acesteia e confirmată în Articolul 16 (Principii) al

Tratatului, care stipulează că cetăţenii trebuie să aibă acces la serviciile esenţiale, la

5

infrastructura de bază şi la învăţământ, subliniind importanţa serviciilor de interes economic

general în vederea promovării coeziunii sociale şi teritoriale.

Conceptul coeziunii teritoriale depăşeşte noţiunea de coeziune economică şi socială,

aceasta o completează şi o intensifică. În termeni politici, scopul este de a atinge o dezvoltare

echilibrată prin reducerea decalajelor existente, prin prevenirea discrepanţelor teritoriale şi prin

a contribui la coerenţa politicilor sectoriale cu impact teritorial şi a politicii regionale. Ideea e

de a lucra în direcţia ameliorării integrării teritoriale şi de a încuraja cooperarea între regiuni.

În cadrul UE, există o serie de aspecte ale echilibrului teritorial, care ameninţă

dezvoltarea armonioasă a economiei Uniunii în anii următori:

► la nivelul UE, o înaltă concentrare a activităţii economice şi a populaţiei în zona centrală sau

pentagonul (care se întinde între North Yorkshire în Anglia, Franche-Comté în Franţa,

Hamburg în Germania de nord şi Milano în Italia de nord), identificat în cel de-al Doilea Raport

de Coeziune şi care acoperă 18% din teritoriul UE15, unde locuiesc 41% din populaţie, 48% din

PIB şi 75% din cheltuieli pentru cercetare şi dezvoltare. Extinderea nu va face decât să

sporească acest grad de concentrare prin faptul de a adăuga mult la teritoriului UE şi la

populaţia ei, însă la PIB — va contribui relativ puţin;

► la nivel naţional persistenţa dezechilibrului între zonele metropolitane şi restul ţării în

termeni de dezvoltare economică, fapt care e o trăsătură caracteristică a ţărilor candidate;

► la nivel regional, creşterea, sau cel puţin menţinerea, numărului de decalaje teritoriale în

afară de cele calculate la PIB sau şomaj. Dezvoltarea economică e însoţită, în special, de

congestii în creştere şi poluare şi persistenţa excluderii sociale în principalele reţele urbane, pe

când o serie de zone rurale suferă din cauza legăturilor economice inadecvate cu oraşele mici

sau mijlocii din vecinătate şi, prin urmare, de obicei, economiile lor slăbesc. Ariile urbane mari

tind a se extinde în defavoarea localităţilor rurale din împrejurime odată cu creşterea activităţii

lor economice şi a numărului populaţiei, creând, aşa-numitele zone ‘rurbane’, pe când în zonele

rurale, în care nu există deloc oraşe, numărul populaţiei scade şi disponibilitatea serviciilor de

bază e în declin;

► în cadrul regiunilor şi oraşelor, dezvoltarea aşa numitelor ghetouri de sărăcie şi excludere

socială, de obicei, în zonele cu disponibilitate scăzută a serviciilor esenţiale;

► în multe din zonele specifice dezavantajate de caracteristicile lor geografice (insule, zone cu

populaţie scăzută din nordul îndepărtat şi unele zone muntoase) se înregistrează o populaţie în

scădere şi în curs de îmbătrânire, pe când accesul continuă a fi o problemă şi mediul ambiant

rămâne fragil, ameninţat, de exemplu, de incendii repetate, secete şi inundaţii;6

► în zonele periferice, cu o cumulare de dezavantaje naturale şi geografice (specificate în

Articolul 299.2 al Tratatului UE), continuarea problemelor severe economice şi sociale, care

sunt greu de soluţionat din cauza îndepărtării lor, a izolării, caracteristicilor topologice, climei, a

dimensiunilor mici ale pieţei şi dependenţa de un număr redus de produse.

4. Fondul de coeziune

Fondul de Coeziune ajută statele membre cu un produs naţional brut (PNB) pe cap de

locuitor de mai puţin de 90% din media comunitară să-şi reducă diferenţele dintre nivelurile de

dezvoltare economică şi socială şi să-şi stabilizeze economiile. Acesta susţine acţiuni în cadrul

obiectivului „Convergenţă” şi se află sub incidenţa aceloraşi reguli de programare, de

gestionare şi de control ca în cazul FSE şi FEDR.

Pentru perioada 2007-2013, Fondul de Coeziune se adresează următoarelor ţări:

Bulgaria, Cipru, Estonia, Grecia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Portugalia, Republica Cehă,

România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria. Spania este eligibilă, pe bază tranzitorie, deoarece

PNB-ul său pe cap de locuitor este inferior mediei înregistrate pentru Uniunea Europeană cu 15

state membre.

Fondul de Coeziune finanţează acţiuni care fac parte din următoarele domenii:

* reţele transeuropene de transport, în special proiectele prioritare de interes european definite

de Uniunea Europeană;

* mediu. În acest context, Fondul de Coeziune poate interveni, de asemenea, în proiecte din

domeniul energiei sau al transporturilor, atâta vreme ce acestea prezintă avantaje clare pentru

mediu: eficacitate energetică, utilizarea de surse de energie regenerabile, dezvoltarea

transportului feroviar, sprijinirea intermodalităţii, consolidarea transporturilor publice etc.

Suspendarea asistenţei financiare furnizate prin intermediul Fondului de Coeziune se

produce prin decizia Consiliului (hotărând cu majoritate calificată) în cazul în care un stat

membru care înregistrează un deficit public excesiv nu a pus capăt situaţiei sau acţiunile

întreprinse se dovedesc a fi necorespunzătoare.

4.1 Fondul European de Dezvoltare Regională

Principalul obiectiv al Fondului European de Dezvoltare Regională este de a asigura

asistenţă financiară în scopul corectării principalelor decalaje între nivelurile de dezvoltare a

diferitelor regiuni. 7

Măsurile admisibile pentru intervenţia Fondul European de Dezvoltare Regională sunt

adaptate la obiectivele şi priorităţile politicii de coeziune, astfel:

Investiţii în infrastructură . Intervenţiile prin acest fond sunt concentrate pe creşterea

potenţialului economic, dezvoltare, adaptarea structurală şi la crearea şi menţinerea de locuri de

muncă durabile în regiunile selectate pentru Obiectivul 1. Totodată include şi investiţii care

contribuie la crearea şi dezvoltarea reţelelor trans-europene în sectoarele transporturilor,

telecomunicaţiilor şi energiei, ţinând cont de necesitatea de interconectare a regiunilor centrale

ale comunităţii, cu cele care prezintă dezavantaje structurale, care derivă din poziţia insulară,

lipsa căilor de acces şi situarea la periferie.

În regiunile sau zonele care intră în Obiectivele 1 şi 2, Fondul European de Dezvoltare

Regională poate participa la finanţarea investiţiilor în domeniul infrastructurii zonelor

industriale în declin, renovarea zonelor urbane degradate precum şi relansarea şi integrarea

zonelor rurale şi a celor dependente de pescuit. În acelaşi timp sunt finanţate activităţile

creatoare de locuri de muncă, inclusiv cele care vizează conectarea infrastructurilor de

comunicare şi de altă natură.

Dezvoltarea potenţialului intern prin iniţiative de dezvoltare locală şi ocuparea forţei de

muncă precum şi susţinerea activităţilor întreprinderilor mici şi mijlocii prin intermediul

stimulentelor acordate pentru crearea de noi locuri de muncă (cu excepţia măsurilor finanţate de

Fondul Social European).

Altfel spus, Fondul European de Dezvoltare Regională susţine în particular următoarele

sectoare:

• mediul productiv, în special pentru dezvoltarea competitivităţii şi investiţiilor durabile ale

întreprinderilor mici şi mijlocii, şi pentru creşterea capacităţii de atracţie a regiunilor prin

intermediul potenţialului infrastructurii lor;

• cercetarea şi dezvoltarea tehnologică în scopul favorizării dezvoltării de noi tehnologii;

• dezvoltarea societăţii informaţionale;

• dezvoltarea turismului şi a investiţiilor în patrimoniul cultural, inclusiv protecţia acestuia şi a

celui natural, cu condiţia de a crea locuri de muncă;

• protecţia şi ameliorarea mediului ţinând cont de principiul precauţiei şi acţiunile preventive în

sprijinul dezvoltării economice, utilizării depline şi eficace a energiei şi dezvoltarea surselor de

energie regenerabile;

• susţinerea egalităţii şanselor între bărbaţi şi femei prin crearea de întreprinderi şi infrastructură

de servicii care să faciliteze concilierea dintre viaţa de familie şi cea profesională.8

NB: Cele două Obiective menţionate mai sus prezintă următoarele caracteristici:

• Obiectivul 1 - promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor cu dificultăţi.

Cuprinde regiunile corespondente nivelului doi din Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale

Statistice (NUTS) al căror PIB/cap de locuitor este inferior nivelului de 75% din media

comunitară. El include în afară de acestea, regiunile ultraperiferice, departamentele franceze de

peste mări, ş.a. Comisia Europeană este responsabilă pentru definirea listei regiunilor cărora li

se aplică Obiectivul 1.

• Obiectivul 2 - Favorizarea reconversiei economice şi sociale a zonelor cu dificultăţi

structurale. Regiunile cărora li se aplică obiectivul 2 sunt zone care au probleme de reconverise

economică şi socială şi a căror populaţie şi suprafaţă sunt semnificative. Ele cuprind zone care

se află în faze de schimbări economice şi sociale în sectoarele industriale şi de servicii, zonele

rurale în declin, zonele urbane aflate în dificultate şi zonele dependente de pescuit care se

găsesc într-o situaţie de criză.

Sursa :Ministerul Mediului

4.2 Fondul Social European (FSE) – aspecte generale

Politica de coeziune a Uniunii Europene este finanţată prin două instrumente structurale:

fondurile structurale (Fondul Social European şi Fondul European de Dezvoltare Regională -

FEDER) şi fondul de coeziune.

FSE sprijină investiţiile în capitalul uman, dezvoltarea şi formarea profesională a

resurselor umane, în concordanţă cu Strategia Europeană pentru Ocupare revizuită, în timp ce

FEDER sprijină investiţii în infrastructură şi scheme de granturi pentru întreprinderi mici şi

mijlocii, cercetare şi dezvoltare, transfer tehnologic, construcţie instituţională şi asistenţă

tehnică. În România, FSE susţine dezvoltarea capitalului uman şi creşterea competitivităţii

acestuia pe piaţa muncii prin asigurarea oportunităţilor egale de învăţare pe tot parcursul vieţii

şi dezvoltarea unei pieţe a muncii moderne, flexibile şi incluzive care să conducă, până în 2015,

la integrarea durabilă pe piaţa muncii a 900.000 de persoane.

FSE sprijină investiţiile în dezvoltarea resurselor umane direcţionate către următoarele

priorităţi:

1. Creşterea adaptabilităţii forţei de muncă, întreprinderilor şi antreprenorilor pentru sprijinirea

schimbărilor economice prin:

a. promovarea învăţării pe tot parcursul vieţii şi creşterea investiţiilor în capitalul uman pentru

asigurarea accesului la formare, dezvoltarea calificărilor şi competenţelor profesionale,

9

diseminarea mijloacelor TIC, e-learning, promovarea antreprenoriatului şi inovaţiei, precum şi

iniţierea de afaceri;

b. elaborarea şi diseminarea unor forme inovative şi mai productive de organizare a muncii,

identificarea competenţelor şi profesiilor cerute pe piaţa muncii, dezvoltarea serviciilor de

sprijin pentru ocupare şi formare.

2. Încurajarea accesului la ocupare şi incluziune sustenabilă pe piaţa muncii pentru persoanele

aflate în căutarea unui loc de muncă şi a celor inactive, precum şi prevenirea şomajului în

special în rândul şomerilor pe termen lung şi a tinerilor prin:

a. implementarea măsurilor active şi preventive cum ar fi formarea personalizată, căutarea unui

loc de muncă, reorientare şi iniţiere de afaceri;

b. accesul la piaţa forţei de muncă prin creşterea participării femeilor, a migraţilor;

c. modernizarea şi consolidarea instituţiilor şi serviciilor publice de ocupare.

3. Sprijinirea incluziunii sociale în rândul persoanelor dezavantajate în vederea susţinerii

integrării lor în muncă şi combaterea tuturor formelor de discriminare pe piaţa muncii prin:

a. integrarea şi (re)inserţia pe piaţa muncii a persoanelor dezavantajate prin măsuri de ocupare

în domeniul economiei sociale, facilitarea accesului la educaţie şi formare profesională;

b. diversitatea la locul de muncă şi combaterea discriminării pe piaţa muncii.

4. Extinderea şi îmbunătăţirea investiţiei în capitalul uman prin elaborarea şi implementarea

reformelor în sistemele de educaţie şi formare precum şi crearea de reţele între instituţii de

învăţământ superior, centre de cercetare şi dezvoltare şi întreprinderi.

5. Promovarea parteneriatelor la nivel naţional, local şi transnaţional prin colaborarea actorilor

relevanţi pentru sprijinirea reformelor în domeniul ocupării şi a incluziunii pe piaţa muncii.

In cadrul obiectivului Convergenţă, intervenţiile FSE susţin extinderea şi îmbunătăţirea

investiţiei în capitalul uman prin:

1. dezvoltarea şi implementarea de reforme în educaţie şi formare pentru a răspunde priorităţilor

unei societăţi bazate pe cunoaştere şi a necesităţii de învăţare pe tot parcursul vieţii;

2. creşterea participării în educaţie şi formare iniţială şi continuă, inclusiv prin acţiuni de

reducere a abandonului şcolar, egalitate de şanse şi creşterea accesului şi calităţii în educaţie şi

formare;

3. dezvoltarea potenţialului uman în cercetare şi inovare, prin studii post-universitare şi

formarea cercetătorilor. În aceeaşi măsură, Fondul Social European sprijină acţiunile

transnaţionale şi interregionale prin schimbul de informaţii, experienţe, rezultate şi bune

practici.10

FSE - cheltuieli si activitati eligibile

Consideraţii generale ale FSE - pe bază de rambursare a cheltuielilor eligibile:

- începutul perioadei de eligibilitate trebuie să coincidă cu data de aprobare a Programului

Operaţional pentru pentru perioada 2007 – 2013;

- sfârşitul perioadei de eligibilitate pentru efectuarea cheltuielilor şi derularea activităţilor este

31 decembrie 2015.

Concordanţa cu:

- Politica comunitară;

- Regulamentul FSE;

- Programul Operaţional;

- Domeniul prioritar descris in Programul Complement;

- Legislaţie naţională.

Cheltuieli eligibile:

Faptul că un proiect este considerat eligibil pentru cofinanţare din FSE nu înseamnă neapărat că

cheltuielile angajate de proiect sunt declarate eligibile doar pe aceasta bază, trebuind să ţină

seama şi de condiţiile generale şi specifice de eligibilitate. De aceea este necesar ca beneficiarul

să diferenţieze aceste cheltuieli.

Astfel, cheltuielile sunt eligibile dacă sunt îndeplinite următoarele:

Condiţii generale:

- cheltuielile sunt reale, efective, realizate în perioada derulării unui proiect aprobat, în

interiorul perioadei de eligibilitate a POS DRU. Aceasta înseamnă că o cheltuială nu poate fi

decontată/rambursată dacă este făcută înainte de aprobarea proiectului sau după încetarea

duratei proiectului.

- proiectele pot fi aprobate şi derulate în perioada de eligibilitate a POS DRU , respectiv 007-

2013 pentru contractare si 2007-2015 pentru derularea efectivă.

Condiţii specifice

Sunt considerate eligibile următoarele tipuri de cheltuieli:

- alocaţiile sau salariile plătite de un terţ in beneficiul participanţilor la o operaţiune/proiect

finanţat din FSE şi certificate către beneficiar;

- în cazul granturilor, costurile indirecte care nu pot depăşi 20% din cele directe;

- costurile de amortizare a bunurilor depreciabile alocate pe durata operaţiunii, în măsura în care

nu sunt procurate dintr-un grant public;

- cheltuieli de management (maxim 3%);11

- taxe notariale şi legale în limita plafonului maxim prevăzut de L 36/1995, dacă sunt direct

legate de implementarea proiectului;

- cheltuieli de consultanţă direct legate de implementarea proiectului;

- cheltuieli legate de contabilitate direct legate de implementarea proiectului;

- costuri de audit conform cerinţelor PO, cu excepţia auditului final al proiectului, deoarece

acesta se efectuează după terminarea proiectului;

- leasing-ul de echipamente în limitele legale; leasing-ul este finanţabil doar pe perioada

implementării proiectului;

- costuri de regie ( electricitate, apă,chirie, costuri cu personalul implicat direct în proiect ) în

cazul în care aceste costuri sunt reale şi legate de implementarea proiectului, în limita de 2%.

Sunt considerate neeligibile următoarele tipuri de cheltuieli:

- costul deprecierii unui bun sau echipament care a făcut obiectul achiziţiei dintr-un ajutor

comunitar sau de stat;

- achiziţia de bunurilor imobile;

- dobânzi şi comisioane bancare;

- tranzacţii financiare;

- taxe pentru administrare de conturi, cu excepţia cazurilor când în Programul Operaţional se

specifică obligativitatea deschiderii unui

cont distinct pentru gestionarea proiectului;

- comisioane/pierderi din tranzacţii valutare;

- litigiile şi penalităţile;

- cheltuieli pentru achiziţii de echipamente şi maşini second-hand;

- cheltuielile de construcţii şi reparaţii, cu excepţia amenajărilor pentru nevoile persoanelor cu

disabilităţi şi dacă această amenajare este considerată ca una de mică anvergură;

- investiţiile în maşini, dispozitive şi echipamente a căror valoare totală depăşeşte 10% din

costul proiectului;

- achiziţia de automobile;

- asigurări.

Principiul Parteneriatului din perspectiva FSE

Principiul parteneriatului implică o colaborare strânsă pe bază de dialog sistematic între

toate organismele implicate în administrarea diferitelor fonduri şi programe; consultarea şi

implicarea tuturor partenerilor încă din fazele iniţiale de programare, precum şi în etapa de 12

implementare. Punerea în practică presupune o dublă abordare: de ”sus în jos”, prin luarea în

considerare a planurilor şi strategiilor sectoriale elaborate la nivel naţional, cât şi de „jos în

sus”, prin utilizarea informaţiilor transmise prin Planurile de Dezvoltare Regională. Principiul

Parteneriatului promovează o strânsă colaborare între Comisia Europeană şi autorităţile

naţionale, regionale şi locale, partenerii economici şi sociali şi alte organisme competente,

consideraţi actori relevanţi în gestionarea şi absorbţia fondurilor structurale. Acest principiu

este relevant pentru gradul de descentralizare care caracterizează întreaga politică de coeziune

economică şi socială precum şi aplicabilitatea principiului subsidiarităţii Conform

Regulamentelor Consiliului European în cadrul Statului Membru parteneriatele presupun

implicarea actorilor relevanţi precum: autorităţile regionale, locale, urbane şi alte autorităţi

publice competente; parteneri economici şi sociali; orice alt organism considerat a fi în măsură

să reprezinte societatea civilă, organizaţiile civile şi organismele însărcinate cu promovarea

egalităţii dintre bărbaţi şi femei.

Formalizarea parteneriatelor implică: o structură legală, un comitet de

conducere(reprezentanţii tuturor partenerilor); un sector definit şi activităţi stabilite, grupate pe

domenii de activitate; un plan de activitate; resursele necesare (personalul, sediile, aspectele

financiare). Încurajarea parteneriatului poate fi realizată prin „crearea unor structuri

regionale/naţionale care să răspundă de definirea şi dezvoltarea parteneriatelor şi care va

finanţa, monitoriza, evalua şi susţine parteneriatele” (prima Conferinţă Naţională privind

parteneriatele – Bucureşti 11 aprilie 2006, în cadrul Proiectul PHARE nr. RO2003/ 005-

551.05.01.04.01.01, asistenţă acordată MMSSF pentru elaborarea şi implementarea politicii din

domeniul ocupării).

De ce avem nevoie de parteneriate? Parteneriatele îmbunătăţesc gradul de coordonare a

politicilor şi de adaptare la condiţiile specifice locale; conduc la o mai bună utilizare şi orientare

a programelor; integrează preocupările societăţii civile în exerciţiile de planificare strategică

printr-o participare democratică mai mare şi mai extinsă geografic; stimulează implicarea

companiilor private în proiectele locale; promovează un grad mai mare de satisfacţie faţă de

politicile publice. (parteneriatele locale OCDE pentru o administraţie publică mai bună, 2001).

Din experienţa anterioară au rezultat următoarele avantaje a parteneriatelor: o mai bună

coordonare a activităţilor, transparenţă în acţiunile întreprinse, dezvoltarea unei mai bune

capacităţi instituţionale la nivel sectorial (este vorba despre activităţi sau operaţiuni dintr-un

anumit domeniu/sector) şi teritorial; o mai bună absorbţie a resurselor prin îmbunătăţirea

procesului de identificare a nevoilor, prioritizarea acestora la nivel regional, sectorial, de 13

domeniu şi identificarea de soluţii adecvate finanţabile din Fondul Social European şi o mai

bună diseminare a informaţiilor.

Parteneriatul a fost definit ca fiind ”o metodă de succes pentru rezolvarea problemelor la

nivel regional şi local” (Paolo PEDROSO, Conferinţa “Lecţii învăţate în cadrul procesului

elaborării în parteneriat a Planurilor Regionale de Acţiune pentru Ocupare”19.07.2006,

Bucureşti). Parteneriatul la nivel regional şi local pot fi utilizate pentru recunoaşterea comună

existenţei unei probleme, discutarea unor soluţii alternative; adoptarea unor strategii comune;

întărirea unei strategii comune la fiecare nivel de responsabilitate. Parteneriatul la nivel local

permite o mai bună identificare a problemelor comunităţii, găsirea de noi resurse şi parteneri;

depăşirea obstacolelor datorate lipsei de comunicare; o mai bună folosire a oportunităţilor.

Exemple de obiective urmărite de parteneriate din diferite State Membre: În Irlanda,

parteneriatele au fost formate pentru promovarea egalităţii de şanse şi integrării socio-

economice; În Marea Britanie, parteneriatele locale au fost formate pentru rezolvarea diferitelor

probleme ale comunităţii prin cooperare la nivel local; În Austria (Pacte Teritoriale de Ocupare

a Forţei de Muncă TEP), parteneriatele sunt formate pentru o mai bună coordonare şi corelare a

politicii de ocupare a forţei de muncă cu alte politici în scopul ameliorării situaţiei ocupării

forţei de muncă la nivel regional şi local (forumul OCDE LEED pe teme de parteneriate şi

administraţie locală). Parteneriatele au cunoscut diferite motivaţii precum: În Catalonia/Spania:

politica UE de ocupare a forţei de muncă a reprezentat motivaţia şi punctul de plecare al

formării parteneriatelor în Catalonia; În Ungaria: creşterea ratei şomajului, deplasarea forţei de

muncă şi ineficienţa comunicării între organizaţii; În Norvegia: necesitatea unei dezvoltări

economice ulterioare şi coordonarea intersectorială a activităţilor la nivel naţional; În

Portugalia: experienţa anterioară în domeniul parteneriatelor şi necesitatea unui proces mai

descentralizat de dezvoltare a politicilor (forumul OCDE LEED pe teme de parteneriate si

administraţie locală).

5. POLITICA DE COEZIUNE 2007-2013

5.1 Introducere

14

Politica de coeziune a Uniunii Europene, integrată în tratate începând din 1986, şi-a

fixat ca obiectiv să reducă diferenţa între nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni, pentru a

consolida coeziunea economică şi socială.

Odată cu integrarea celor zece ţări noi în 2004, apoi a Bulgariei şi României în 2007,

acest efort de armonizare a trebuit întărit. Principalii beneficiari ai Fondului au fost chemaţi să

contribuie la dezvoltarea economică a noilor lor parteneri. În acelaşi timp, întreaga Uniune face

faţă unor provocări rezultând dintr-o accelerare a restructurării economice ca urmare a

globalizării, a deschiderii schimburilor, a efectelor revoluţiei tehnologice, a dezvoltării

economiei cunoaşterii, a unei populaţii pe cale de îmbătrânire şi a unei creşteri a imigraţiei.

Pentru a răspunde acestor provocări diferite, s-a dovedit necesar, aşadar, un nou

dispozitiv legislativ.

Arts. 3-7 şi15-18 RG + perspective financiare

Obiectiv "Convergeţa" 78,54%(incluido programa especial RUPs) (264.000 M€)

Programe şi instrumente

Elegibilitate Priorităţi Alocări

Obiectiv "Cooperare teritorială europeană" 3,94%(13.200 M€)

Obiectiv " Competitivitate şi forţa de muncă " 17,22%(57.900 M€)

Programe Regionale şi naţionale

FEDERFSE

Fondul de Coeziune

Regiuni cuPIB/hab.

75% EU-25Efect Statistic

Regioni cu PIB/hab.75% EU-15 y >

75% EU-25

SM cu PNB/hab. 90% EU-25

I+D+imediu inconjurator şi prevenirea riscurilorAccesibilitate la infrastructuraResurse umane,capacitate administrativa

transporturi (RTE) transport sustenabilmediu inconjuratorenergíi neconventionalee buna

67,34%= 177.800 M€

8,38%= 22.140 M€

23,86%= 62.990 M€

Programe regionale(FEDER) şi programenaţionale/regionale(FSE)

SM propun o lista de regiuni

(NUTS Isau NUTS II)

"Phasing-in“(regioni care ies din actualul

Obiectiv 1)

I+D+imediu inconjurator şi prevenirea riscurilor

Accesibilitate•Strategie europeana

•in vederea• crearii de locuri de munca

•

83,44%= 48.310 M€

16,56%= 9.580 M€

Programe şi reţele Transfrontaliereşi transnaţioane

(FEDER)

Regiuni de granita si regiuni

de coopeare transnationala

I+D+imediu inconjurator şi prevenirea riscurilor

AccesibilitateCultura si educatie

36% transfrontaliera12% vecin./ISPA48% naţional 4% retele

Politica de coeziune2007-13

3 obiective

BUGET: 336.100 M€(0,41% din

PIB UE)

Pentru perioada 2007-2013, acesta este compus din următoarele elemente:

• un regulament general. Defineşte regulile comune, aplicabile Fondului European de

Dezvoltare Regională (FEDER), Fondului Social European (FSE) şi Fondului de Coeziune. Pe

baza principiului gestionării împărţite între Uniune, statele membre şi regiuni, acest regulament

prezintă un nou proces de derulare a programelor, precum şi norme noi pentru gestionarea

financiară, controlul şi evaluarea proiectelor. Politica de coeziune este reorganizată în jurul a

trei noi obiective prioritare: convergenţa, competitivitatea regională şi ocuparea forţei de muncă

şi cooperarea teritorială europeană;

15

• un regulament pentru fiecare din sursele de finanţare (Fondul European de Dezvoltare

Regională, Fondul Social European, Fondul de Coeziune şi Instrumentul de asistenţă pentru

preaderare);

• un regulament nou creează o autoritate transfrontalieră pentru a pune în practică programele

de cooperare.

Pentru perioada 2007-2013, politicii de coeziune i-a fost atribuit un buget de 347 de

miliarde de euro (exprimat în preţurile actuale), adică peste o treime din întregul buget

european. Dar ea nu se rezumă la un simplu ajutor financiar. Miza este ameliorarea

competitivităţii şi potenţialului de creştere la nivel local, regional şi naţional. Competitivitatea

economiilor este de folos tuturor teritoriilor Uniunii, inclusiv regiunilor convergenţei.

5.2 Obiective şi reguli generale

Vechile obiective ale Fondurilor Structurale, precum şi iniţiativele comunitare din

perioada 2000-2006 fac loc unei noi arhitecturi care simplifică sistemul.

• În 2007-2013, fondul de Coeziune nu mai funcţionează independent, ci face parte din

obiectivul convergenţă. Aceleaşi reguli de derulare a programelor şi de gestionare se aplică

celor trei Fonduri.

• Cele trei obiective noi integrează misiunile vechilor obiective 1, 2 şi 3, precum şi pe cele ale

vechilor iniţiative comunitare: Interreg III, Equal şi Urban II.

• Interreg III este reluat sub obiectivul cooperare teritorială europeană.16

• Programele Urban II şi Equal sunt integrate obiectivelor convergenţă şi cooperare teritorială

europeană.

• Programul “Leader +” şi Fondul european de orientare şi garantare agricolă (FEOGA) sunt

înlocuite cu fondul european agricol pentru Dezvoltare rurală (FEADR), Instrumentul financiar

de orientare a pescuitului (IFOP) devine fondul european pentru Pescuit (FEP). FEADR şi FEP

au, de acum înainte, propriile lor baze legale şi nu mai fac parte din politica de coeziune.

Obiectiv convergenţă

Obiectivul convergenţă vizează să stimuleze creşterea şi ocuparea forţei de muncă în

regiunile mai puţin dezvoltate. Pune accentul în special pe inovaţie şi societatea cunoaşterii, pe

adaptabilitatea la schimbările economice şi sociale şi pe calitatea mediului şi eficacitatea

administrativă. Este finanţat de FEDER şi FSE, dar şi de Fondul de Coeziune şi vizează statele

membre şi regiunile mai puţin dezvoltate.

Obiectiv competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă

Obiectivul competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă acoperă toate zonele

Uniunii Europene care nu sunt eligibile pentru obiectivul convergenţă. Este menit să contribuie

la consolidarea competitivităţii şi atractivităţii regiunilor, precum şi a ocupării forţei de muncă,

anticipând schimbările economice şi sociale. Este finanţat de FEDER şi FSE.

Obiectiv cooperare teritorială europeană

Obiectivul cooperare teritorială europeană vizează consolidarea cooperării la nivelurile

transfrontalier, transnaţional şi inter-regional. Acţionează în completarea celorlalte două

obiective, întrucât regiunile eligibile sunt aceleaşi ca pentru convergenţă sau competitivitate

regională şi ocuparea forţei de muncă. Este fi nanţat de FEDER. Vizează promovarea unor

soluţii comune pentru autorităţile din diferite ţări, în domeniile dezvoltării urbane, rurale şi de

coastă, dezvoltarea relaţiilor economice şi inter-relaţionarea întreprinderilor mici şi mijlocii

(IMM). Cooperarea este axată pe cercetare, dezvoltare, societatea informaţiei, mediu,

prevenirea riscurilor şi gestionarea integrată a apei.

5.3 Resurse financiare

Repartizare pe obiective

Resursele disponibile se ridică la 308,041 miliarde de euro (exprimate în preţurile din

2004) sau 347,410 miliarde de euro (exprimate în preţurile actuale):

• 81,5% pentru obiectivul convergenţă;

• 16% pentru obiectivul competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă;

• 2,5% pentru obiectivul cooperare transfrontalieră europeană.17

5.4 Repartizarea pe state membre

18

Comisia procedează la repartizări indicative anuale pe stat membru, în funcţie mai ales

de următoarele criterii: populaţie eligibilă, prosperitate naţională şi regională, precum şi rata

şomajului.

5.5 Principii de intervenţie

În cadrul celor trei obiective, principiile de intervenţie sunt aceleaşi ca pentru perioada

2000-2006, şi anume: complementaritate, coerenţă, coordonare, conformitate şi adiţionalitate.

Sunt introduse principii noi: proporţionalitatea, egalitatea între bărbaţi şi femei şi

nediscriminarea, dezvoltarea durabilă şi concentrarea Fondurilor asupra priorităţilor de la

Lisabona. Aceste principii sunt comune celor trei obiective.

Principiul de adiţionalitate: pentru regiunile acoperite de obiectivul convergenţă, Comisia şi

statul membru verifi că nivelul cheltuielilor publice. Fondurile Structurale nu trebuie să se

substituie cheltuielilor structurale publice ale unui stat. Pentru noua perioadă de derulare a

programelor, există în plus un mecanism de corecţie fi nanciară în caz de nerespectare a acestui

principiu, ceea ce nu era cazul în 2000-2006. Fondurile trebuie, de acum înainte, să ţintească

priorităţile Uniunii Europene în ceea ce priveşte promovarea competitivităţii şi crearea locurilor

de muncă (astfel cum au fost defi nite prin anexa 4 la regulamentul general). Comisia şi statele

19

membre se preocupă ca cel puţin 60% din cheltuielile tuturor statelor membre pentru obiectivul

convergenţă şi cel puţin 75% din cheltuielile pentru obiectivul competitivitate regională şi

ocuparea forţei de muncă să se atribuie acestor priorităţi.

Principiul de proporţionalitate: nou introdus, constă în modularea obligaţiilor imputate

statelor membre, în funcţie de suma totală a cheltuielilor unui program operaţional.

Această regulă priveşte:

• alegerea indicatorilor pentru a măsura un program, obligaţiile în materie de evaluare, de

gestionare, de rapoarte (conform articolului 13.1);

• controlul: dacă programul nu depăşeşte 750 milioane de euro şi contribuţia Comisiei nu

depăşeşte 40% din totalul de cheltuieli publice, statul are mai puţine obligaţii. Autoritatea de

audit nu este obligată să prezinte Comisiei o strategie de audit (articolul 74).

Principiul de parteneriat este vast, şi anume orice organ corespunzător reprezentând

societatea civilă, partenerii ecologişti, organizaţiile neguvernamentale şi organismele

responsabile de promovarea egalităţii între bărbaţi şi femei pot să participe la negocierile

privind utilizarea Fondurilor structurale. Nu participă doar la gestionare, ci şi la fi ecare stadiu

al programării (punerea în aplicare, supraveghere şi evaluare).

5.6 Orientări strategice comunitare

Comisia a propus, în urma unei cooperări strânse cu statele membre, orientările

strategice ale Uniunii în privinţa politicii de coeziune. Acestea au fost adoptate oficial prin

Decizia Consiliului din 6 octombrie 2006.

Drept urmare, fiecare stat membru prezintă un cadru de referinţă strategic naţional

coerent cu aceste orientări strategice şi care va servi drept referinţă pentru programarea

Fondurilor. Există, deci, de acum înainte, o interacţiune mai mare între cele trei niveluri de

decizie şi de acţiune: nivelul comunitar, nivelul naţional şi nivelul implementării programelor.

5.7 Cadru de referinţă strategic naţional

Cadrul de referinţă strategic naţional (CRSN) este un nou tip de instrument al sistemului

de derulare a programelor, aplicabil în cursul perioadei 2007-2013. Nu este un instrument de

gestionare, cum era Cadrul comunitar de sprijin (CCS) utilizat pe parcursul perioadelor

precedente; defi neşte mai ales priorităţile politice, propunând totodată elemente cheie de

implementare.

CRSN se aplică obiectivului convergenţă şi obiectivului competitivitate regională şi

ocuparea forţei de muncă. Dacă statul membru hotărăşte, poate să se aplice şi obiectivului

cooperare teritorială europeană.20

CRSN este pregătit de statele membre, care îşi consultă partenerii şi care dialoghează cu

Comisia.

Puncte principale pe care trebuie să le conţină CRSN:

• partenerii şi actorii care au fost implicaţi în pregătirea sa;

• o analiză a situaţiei socio-economice, a punctelor forte şi slabe ale întregului teritoriu, ţinând

cont de tendinţele economiei europene şi mondiale;

• o defi niţie a strategiei alese, lista programelor operaţionale pentru obiectivele convergenţă şi

competitivitate regională şi ocuparea forţei de muncă, alocarea anuală indicativă a fi ecărui

Fond pentru fi ecare program;

• precizări privind contribuţia CRSN la priorităţile strategiei de la Lisabona;

• pentru regiunile vizate de obiectivul convergenţă: informaţii despre coordonarea cu FEADR

(Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală) şi cu FEP (Fondul European pentru

Pescuit); informaţii care permit verificarea faptului că este respectat principiul de adiţionalitate;

acţiunile avute în vedere pentru consolidarea efi cacităţii administrative.

6. Contribuţia efectivă şi preconizată la dezvoltarea socio-economică a României

Pentru România, implementarea politicii de coeziune aduce perspectiva atingerii

convergenţei reale cu restul Uniunii, precum şi un proces susţinut de modernizare a ţării,

concordant cu principiile dezvoltării moderne şi durabile. Prin susţinerea investiţiilor în

infrastructură, mediul de afaceri, menţinerea şi crearea de noi locuri de muncă şi în consolidarea

administraţiei publice, politica de coeziune este un factor cheie în stimularea creşterii

economice durabile şi îmbunătăţirea poziţiei competitive a regiunilor ţării în cadrul economiei

europene şi mondiale.

Din perspectiva României, politica de coeziune reprezintă modelul cel mai eficient de

politică de dezvoltare, sprijinind în mod direct regiunile pentru atingerea nevoilor socio-

economice fundamentale, dar şi pentru a face faţă provocărilor generate de actuala criză

economică globală. Contribuţii relevante în acest sens pot fi subliniate pentru România în ceea

ce priveşte dezvoltarea infrastructurii de bază regionale şi locale, calificarea şi recalificarea

forţei de muncă, valorificarea potenţialului de afaceri local şi regional, valorificarea

potenţialului turistic naţional, regional şi local, ca şi factori esenţiali pentru un mediu economic

atractiv şi eficient.

Conform strategiei CSNR, se aşteaptă ca intervenţiile prin intermediul instrumentelor

structurale să aibă un impact strategic semnificativ, prin inducerea unei creşteri suplimentare de

15-20% a PIB până în 2015, precum şi prin contribuţiile preconizate pe piaţa muncii 21

(crearea/menţinerea a cca. 150.000 - 200.000 locuri de muncă, creşterea ratei de ocupare cu

23% în sectorul productiv, respectiv 14% în sectorul serviciilor), ceea ce reprezintă o

importantă reducere a disparităţilor de dezvoltare economică şi socială dintre România şi statele

membre UE.

Sunt de subliniat beneficiile majore aduse de politica de coeziune la nivel instituţional,

prin respectarea principiului subsidiarităţii, promovarea guvernării la mai multe niveluri şi a

parteneriatului, a cooperării instituţionale şi îmbunătăţirea planificării strategice şi a dezvoltării

integrate. În mod special pentru România, politica de coeziune are deja un rol cheie în

modernizarea instituţiilor, a cadrului legal, instituţional şi financiar - bugetar, în concordanţă cu

abordarea programatică pe termen mediu. De asemenea, cerinţele implementării fondurilor

structurale şi de coeziune induc o abordare mult mai strategică, mai corelată şi mai coerentă a

diverselor politici sectoriale. Implementarea politicii de coeziune va accelera totodată procesul

de integrare a României în modelul social european bazat pe solidaritate.

Un alt beneficiu preconizat pentru România este generat de obiectivul orizontal teritorial

al politicii de coeziune, care contribuie la maximizarea efectelor măsurilor de politică orientate

pe obiectivele convergenţei. Includerea dimensiunii teritoriale la nivelul politicii de coeziune va

permite o mai bună valorificare a potenţialului teritorial naţional, prin sprijinirea polilor de

22

creştere şi dezvoltare urbană, facilitând totodată implicarea reală a nivelelor regional şi local în

procesul de implementare a diverselor politici naţionale de dezvoltare. Obiectivul Cooperare

Teritorială Europeană reprezintă de asemenea un bun exemplu cu privire la valoarea adăugată a

politicii de coeziune pentru România.

Politica de coeziune asigură nu numai reducerea disparităţilor de dezvoltare socio-

economică între regiuni şi ţări, dar şi creşterea competitivităţii la nivelul întregii Uniuni: este o

politică pentru UE, o politică incluzivă, care contribuie direct şi indirect la rezolvarea

problemelor pentru întreaga Europă. Criza economică globală a arătat că toate regiunile din

Europa au nevoie de sprijin pentru modernizarea şi eficientizarea capacităţilor regionale şi

locale, pentru a putea trece la un model superior şi sustenabil de dezvoltare, adaptat cerinţelor şi

provocărilor actuale şi de viitor. În acest context, este esenţial ca toate regiunile UE să poată

beneficia de pe urma politicii de coeziune, diferenţiat în funcţie de nivelul de dezvoltare şi de

problemele specifice cu care se confruntă. Prin caracterul său flexibil, anticipativ, politica de

coeziune oferă această oportunitate şi asigură adaptarea rapidă a procesului de dezvoltare

regională la noile provocări socio-economice apărute la nivel european, naţional şi regional.

Pentru perioada de după 2010, principalele provocări sunt deja conturate: ieşirea din

criza economică şi financiară, globalizarea, reducerea resurselor şi progresul tehnologic,

îmbătrânirea populaţiei şi migraţia internaţională, schimbările climatice şi securitatea

energetică. Politica de coeziune dispune de suficientă flexibilitate pentru a mobiliza resurse

comunitare şi naţionale pentru gestionarea eficace a marilor provocări, însă este esenţială

abordarea lor complementară la nivelul politicilor europene şi în funcţie de gradul în care

afectează diversele regiuni ale UE, precum şi de capacitatea diferită de acţiune a regiunilor.

Atingerea până la 30 septembrie 2009 a unui procentaj al alocării Lisabona de 9,43%

(1/6 din ţinta orientativă pentru perioada 2007-2013) reprezintă un rezultat iniţial rezonabil din

perspectiva realizării contribuţiei estimate a politicii de coeziune implementate în România la

obiectivele europene fundamentale stabilite prin Strategia de la Lisabona.

De asemenea, pentru următoarea perioadă de programare este important să se crească

concentrarea tematică pentru sectoarele pro-dezvoltare, în concordanţă cu obiectivul privind

creşterea economică şi ocuparea forţei de muncă. Priorităţile tematice ar trebui să rămână

suficient de flexibile astfel încât fiecare ţară sau regiune să poată concentra resursele alocate

prin politica de coeziune către acele domenii ce reprezintă o prioritate pentru propriile nevoi de

dezvoltare, cu încadrarea în liniile strategice generale agreate la nivelul UE.

23

Sub această perspectivă, politica de coeziune reprezintă pentru România principalul

instrument prin care se stimulează dezvoltarea socio-economică la nivel naţional, regional şi

local, cu luarea în considerare a tuturor principiilor unei dezvoltări moderne şi sustenabile. Prin

mobilizarea potenţialului endogen de dezvoltare al regiunilor şi valorificarea multidimensională

a acestuia, politica de coeziune creează premizele unui proces de convergenţă accelerată pentru

România, atât din punct de vedere economic, cât şi social şi teritorial.

Strategia promovată prin intermediul Programului Operaţional Regional va urmări

mobilizarea resurselor şi activarea potenţialului regional şi local care pot avea cea mai mare

influenţă directă asupra dezvoltării regionale şi locale, prin:

• dezvoltarea polilor de creştere urbani regionali/locali, prin adoptarea unei abordări de

dezvoltare regională policentrică şi îmbunătăţirea legăturilor dintre zonele rurale şi cele urbane;

• creşterea accesibilităţii în interiorul Regiunilor, în special a accesibilităţii centrelor urbane şi a

legăturilor acestora cu zonele înconjurătoare;

• sprijinirea dezvoltării infrastructurii sociale şi economice pe baza nevoilor regionale,

facilitând realizarea unei dezvoltări teritoriale echilibrate;

• îmbunătăţirea mediului de afaceri şi a competitivităţii Regiunilor ca locaţii pentru afaceri;

• valorificarea potenţialului turistic al Regiunilor, contribuind totodată la atingerea obiectivului

global şi a celor specifice ale CSNR privind diminuarea disparităţilor de dezvoltare economică

şi socială dintre România şi celelalte state membre ale UE.

Nevoia de creştere a calităţii capitalului uman din România şi-a sporit relevanţa în

contextul socio-economic actual. Investiţiile în îmbunătăţirea sistemului educaţional şi de

formare profesională iniţială şi continuă, o mai bună corelare a cererii şi ofertei pe piaţa forţei

de muncă, adaptabilitatea companiilor şi a angajaţilor necesită investiţii suplimentare,

promovarea de măsuri active de ocupare cu accent în special pe mediul rural, sprijinirea

incluziunii sociale a grupurilor vulnerabile, în special a minorităţii rome, precum şi o implicare

mai accentuată a partenerilor sociali în implementarea obiectivelor POS DRU care privesc piaţa

muncii sunt şi mai necesare în condiţiile în care efectele crizei economice s-au manifestat direct

asupra forţei de muncă, impunând luarea unor măsuri structurale pentru contracararea acestor

efecte Situaţia existentă la nivelul anului 2009 (ex. Participarea scăzută la educaţie şi formare,

în special pentru grupurile vulnerabile, creşterea ratei şomajului în cursul anului 2009 ca efect

direct al crizei economice etc.) confirmă faptul că direcţiile prioritare de investiţie în resursele

umane menţionate prin strategia CSNR şi implementate prin POS DRU sunt relevante şi

necesare în contextul actual al crizei economice. O menţiune specială trebuie făcută în privinţa 24

măsurilor vizând şomerii, unde, având în vedere creşterea semnificativă a numărului de şomeri

în perioada 2009-2010, se impune o direcţionare eficientă a sprijinului acordat acestui grup ţintă

prin intervenţii menite să conducă la o reintegrare cât mai rapidă pe piaţa muncii.

În concluzie, contextul economic actual, modificările socio-economice care au survenit

în perioada de referinţă, precum şi ritmul accesării instrumentelor structurale prin prisma

proiectelor depuse în cadrul diverselor apeluri de proiecte, nu impun o modificare a strategiei

aprobate la nivel de CSNR şi programe operaţionale, obiectivele globale şi specifice

menţinându-şi relevanţa faţă de elementele care se impun a fi corectate în plan socioeconomice

pentru a diminua decalajul de dezvoltare faţă de celelalte state membre şi regiuni europene.

Totodată, strategia naţională de alocare a instrumentelor structurale îşi menţine coerenţa

în raport cu obiectivele strategiilor naţionale şi europene relevante.

Pe de altă parte, dinamismul economic şi social, schimbarea contextului general ca

urmare a crizei, necesitatea adaptării la o situaţie concretă (sectorială sau naţională), precum şi

experienţa acumulată în primii ani de implementare efectivă, pot conduce la unele ajustări sau

recalibrări la nivelul anumitor domenii de intervenţie sau axe prioritare, pentru a asigura

atingerea obiectivelor strategice stabilite prin CSNR şi programe operaţionale.

Acestea pot consta, de exemplu, în modificarea criteriilor de eligibilitate şi selecţie, a

categoriilor de cheltuieli eligibile, a beneficiarilor şi grupurilor ţintă vizate sau a alocărilor

financiare pentru anumite tipuri de intervenţii. Este de aşteptat ca în anul 2010 să fie necesare o

serie de ajustări care ar putea conduce inclusiv la modificări ale programelor operaţionale

aprobate.

În contextul menţinerii relevanţei strategiei de ansamblu privind implementarea în

România a fondurilor structurale şi de coeziune, prioritatea absolută pentru Guvernul

României o reprezintă perfecţionarea sistemului de accesare şi implementare în scopul

accelerării absorbţiei fondurilor, pentru a asigura o infuzie rapidă de capital în economie în

vederea diminuării efectelor crizei economice, a facilita realizarea unor investiţii esenţiale la

nivel naţional, regional şi local, precum şi a evita dezangajări automate ale sumelor alocate

României.

B I B L I O G R A F I E25

1. Agenda teritorială a Uniunii Europene, Reuniunea Informală a Miniştrilor Europeni

Responsabili cu Dezvoltarea Urbană şi Coeziunea Teritorială, Leipzig, 24-25 mai 2007

2. Cartea Verde privind Coeziunea Teritorială, calea de urmat. Inforegio, nr.28, decembrie 2008

3. Matei, Lucia – Managementul dezvoltării locale. Descentralizare. Inovaţie. Risc, Ediţia a II-

a, Editura Economică, Bucureşti 1999

4. Politica de coeziune: raport strategic pentru anul 2010 privind punerea în aplicare a

programelor pentru perioada 2007-2013. Comisia Europeană, Bruxelles, 31.03.2010

5. Raport general privind activitatea Uniunii Europene – 2009, Comisia Europeană, Bruxelles,

2010

6. Raportul Strategic Naţional 2009 privind implementarea Fondurilor Structurale şi de

Coeziune, Guvernul României, Bucureşti, ianuarie 2010

7. Regiuni în dezvoltare, Europa în dezvoltare. Al patrulea raport privind coeziunea economică

şi socială. Comunicare din partea Comisiei Europene, 2007

9. Un nou parteneriat pentru coeziune-convergenţă, competitivitate, cooperare. Al treilea Raport

de coeziune economică şi socială. Oficiul de publicaţii al Comunităţii Europene, Luxemburg,

2004

26