UNIVERSITATEA TRANSILVANIA

BRAŞOV

FACULTATEA DE DREPT

SPECIALIZAREA DREPT - ZI

DREPTUL LA LIBERTATE ŞI LA SIGURANŢĂ

LECTOR UNIVERSITAR

BARBU SILVIU GABRIEL

STUDENT: TRANDAFIR IOANAAnul IV, grupa 8

BRAŞOV2010

CUPRINS

INTRODUCERE.......................................................................................1CAPITOLUL 1..........................................................................................2Dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei.........................................2

1.1. Definiţia dreptului la libertate şi siguranţă.................................31.2. Caracterele juridice ale dreptului la libertate şi siguranţă........41.3. Noţiunea de privare de libertate..................................................5

Capitolul 2...............................................................................................7Prezentarea cazurilor de arestare prevăzute în art. 5 § 1 lit. c din

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.........................................72.1. Reglementare................................................................................72.2. Cazurile de privare licită de libertate - art. 5 § 1 lit. c din Convenţie.............................................................................................8

Capitolul 3.............................................................................................11Jurisprudenţă........................................................................................11

2

INTRODUCERE

Transformările din societatea românească care au avut loc după 1990, au condus la crearea unei noi ordini de drept şi la necesitatea armonizării legislaţiei naţionale în materia arestării preventive cu legislaţia europeană şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Procesul de compatibilizare a legislaţiei naţionale la cerinţele ce decurg din dispoziţiile Convenţiei în domeniul dreptului penal şi procesual penal, implică sistematizarea, modernizarea şi actualizarea instituţiilor de control, prevenire şi de tratament juridic.

Sistemul de justiţie penală din Uniunea Europeană se sprijină pe principiul libertăţii, democraţiei şi statului de drept, fiind asigurată respectarea drepturilor fundamentale aşa cum sunt ele garantate prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Protocoalelor sale adiţionale.

O caracteristică generală a documentelor internaţionale privind drepturile omului, este importanţa conferită protecţiei libertăţii şi securităţii persoanei. Potrivit art. 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului „orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa” iar potrivit art. 9„ nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar.” Spre deosebire de aceste documente internaţionale care stabilesc, aşa cum am arătat, principiile generale necesare respectării dreptului la libertate şi siguranţă, art. 5 din Convenţie reglementează în concret condiţiile în care privarea de libertate este permisă, oferind în acelaşi timp, modalităţile procedurale care asigură exercitarea controlului judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei reţinerii sau detenţiei provizorii.

Astfel, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a devenit tratatul cel mai perfecţionat şi cel mai eficace în domeniul drepturilor omului din întreaga lume.

3

CAPITOLUL 1.

Dreptul la libertatea şi siguranţa persoanei

Întreaga doctrină consacrată analizei dispoziţiilor art.5 din Convenţie subliniază importanţa deosebită a dreptului fundamental pe care acest text îl consacră pentru orice persoană, anume dreptul la libertate şi la siguranţă. Este vorba despre un drept inalienabil , iar garanţiile sale privesc toate persoanele, inclusiv cele care se găsesc în stare de detenţie.

Articolul 5. din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale modificată prin Protocolul nr.11 vizează dreptul la libertate şi siguranţă , care constituie un veritabil Cod de procedură penală european1

În acest sens Curtea Europeană a statuat că scopul Convenţiei " este acela de a proteja libertatea şi siguranţa persoanei împotriva arestărilor şi deţinerilor arbitrare, deoarece nimeni nu poate fi privat de libertatea sa".

Articolul 5 este cel mai lung şi mai detaliat dintre toate articolele Convenţiei şi Protocoalelor sale. În acelaşi timp, aceasta înseamnă că el comportă numeroase aspecte şi că redactorii Convenţiei, au ţinut să enunţe cu multă precizie condiţiile în care o persoană poate fi privată de libertate, ca şi garanţiile de care poate şi trebuie să fie însoţită această privare de libertate. Iar jurisprudenţa Comisiei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului a rafinat şi mai mult aceste condiţii, limite şi garanţii.

Acest articol începe prin afirmarea dreptului fiecărei persoane la libertate şi la siguranţă şi determină în acelaşi timp, cazurile şi condiţiile în care est permis să se deroge de la acest principiu , în special în vederea asigurării ordinii publice .

De aceea art.5 parag.1 prevede lista exhaustivă a circumstanţelor în care o persoană poate fi in mod legal privată de libertatea sa. Aceste circumstanţe trebuie să primească o interpretare restrânsă, riguroasă, deoarece ele reprezintă excepţii de la o garanţie fundamentală a libertăţii individuale.

Curtea rămâne suverană în a aprecia modul în care circumstanţele unei cauze reprezintă punerea în discuţie a imperativelor art.5 din Convenţie.

1 Leontin Coraş, Arestarea preventivă, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2006, p.205

4

1.1. Definiţia dreptului la libertate şi siguranţă

Definirea dreptului la libertate şi la siguranţă ce aparţine fiecărei persoane semnifică însăşi determinarea domeniului de aplicaţie a art.5 din Convenţie.

Astfel, dreptul la libertate reglementat în art.5 are în vedere libertatea individuală , adică libertatea fizică a persoanei : " Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă."

Acest lucru nu înseamnă însă că expresia "siguranţă" nu îşi are locul în acest context, protecţia siguranţei, în contextul art.5, are în vedere orice ingerinţă arbitrară a puterii publice în libertatea personală a individului. Cu alte cuvinte,orice decizie luată în domeniul acestui text trebuie să îndeplinească acele condiţii de fond şi de formă impuse de legea naţională.

În legislaţia noastră ,în temeiul art.23 din Constituţie, revizuită in 2003 libertatea individuală priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinută în sclavie sau în orice altă servitute, de a nu fi reţinută, arestată sau deţinută decât în cazurile şi după formele expres prevăzută de Constituţie şi legi.2

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului 3 „dreptul la libertate şi dreptul la siguranţă „ privite împreună” constituie un drept fundamental care nu cunoaşte alternativă; există stare de libertate sau stare de lipsire de libertate, după cum starea de semi-libertate, de libertate sub supraveghere sau de liberare condiţionată sunt privite ca lipsiri de libertate”.

Cât priveşte sensul noţiunii de „lipsire de libertate” şi domeniul său de aplicaţie, Curtea a statuat că acesta este dat de calificarea lor în sistemul naţional de drept, care însă nu „leagă” instanţa europeană. Ori de câte ori se examinează legalitatea privării de libertate, instanţa europeană are în vedere cerinţele art. 5 şi anume lipsirea de libertate a unei persoane să nu fie arbitrară. În al doilea rând, se are în vedere situaţia concretă a fiecărei persoane cu privire la care instanţa naţională a dispus privarea sa de libertate, natura măsurii dispuse, durata, efectele precum şi circumstanţele concrete ale cauzei.

2 I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, ediţia XI, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 179.3 C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Vol.1. Drepturi şi libertăţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.263.

5

1.2. Caracterele juridice ale dreptului la libertate şi siguranţă

Caracterul de drept fundamental

Privite împreună, dreptul la libertate şi dreptul la siguranţă, constituie un drept fundamental, care nu cunoaşte alternativă, există stare de libertate sau stare de lipsire de libertate, după cum starea de semi-libertate, de libertate sub supraveghere sau de liberare condiţionată pot fi privite ca lipsiri de libertate.

În acest sens, Curtea a decis că internarea unei persoane într-un anumit centru special de educare, cu interdicţia de a ieşi din acel centru constituie o privare de libertate, pe când aplicarea unor pedepse disciplinare unui deţinut nu constituie, o asemenea măsură.

Un aspect foarte important care trebuie precizat, se referă la poziţia pe care o adoptă Curtea, în a aprecia modul în care circumstanţele unei cauze reprezintă punerea în discuţie a imperativelor art.5 .Aceasta înseamnă că, deşi reclamantul este cel care intentează plângere în faţa instanţei europene, cu indicarea drepturilor prevăzute de Convenţie pe care le consideră încălcate, ea poate ajunge la concluzii diferite privitoare la drepturile nesocotite de autorităţile statale, mai ales atunci când este vorba despre libertatea acestuia.

Caracterul de drept inalienabil

Având în vedere că art.5 îl proclamă pentru "orice persoană", acest lucru înseamnă că nimeni nu poate fi exclus de la recunoaşterea lui; el aparţine fiecărui individ dotat cu capacitate juridică, persoană majoră sau minoră, incapabil sau interzis pe cale judecătorească. Din caracterul inalienabil al acestui drept rezultă o consecinţă juridică deosebit de importantă: aşa cum a decis Curtea Europeană, nimeni nu poate renunţa la exercitarea lui.

Deşi dreptul la libertate şi siguranţă este un drept inalienabil, acesta are un caracter relativ. În anumite situaţii legitime, legale şi strict determinate, el poate fi limitat. Astfel, art. 5 § 1 prevede şase cazuri în care o persoană poate fi privată de libertate, acestea fiind limitative şi de strictă interpretare.

6

1.3. Noţiunea de privare de libertate

Paragraful 1 al art. 5 stabileşte că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazurilor, limitativ prevăzute la lit. a – f din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Acest articol din Convenţie garantează oricărei persoane dreptul la libertate şi la siguranţă,mai puţin şase categorii de circumstanţe precizate de restul dispoziţiei care oferă lista completă a excepţiilor de la regula generală4.

Convenţia scoate în evidenţă legătura indisolubilă dintre libertăţile fundamentale şi regimul democratic. Orice societate democratică trebuie să asigure un sistem de drept clar, limpede, de natură a permite limitarea libertăţii persoanei doar în condiţiile şi în limitele stabilite de lege. În acelaşi timp, orice formă de privare a libertăţii persoanei, reglementată prin dispoziţiile cuprinse în legea internă, trebuie să respecte prevederile şi scopul instituit prin art. 5 din Convenţie.

Arestarea sau deţinerea, regăsite în sistemele de drept naţionale sunt, în opinia Curţii, concepte autonome care au primit o semnificaţie compatibilă cu scopurile ei, având mai puţină importanţă semnificaţia lor din legislaţiile interne. Examinarea de către Curte a acestor noţiuni, precum şi a domeniului lor de aplicaţie, are ca punct de plecare sistemele naţionale de drept supuse examinării, dar acest aspect nu leagă instanţa europeană, ea fiind îndrituită să verifice dacă lipsirea de libertate a persoanei a fost sau nu arbitrară. Ori de câte ori detenţia provizorie este legitimă şi legală, potrivit dreptului naţional, dar nelegitimă şi în afara scopurilor instituite prin art. 5 din Convenţie, se va constata încălcarea acestora şi pe cale de consecinţă posibila condamnare a statului în cauză. Dispoziţii similare celor cuprinse în art. 5 § 1 din Convenţie se regăsesc atât în legea fundamentală cât şi în codul de procedură penală, ambele garantând atât libertatea individuală cât şi siguranţa persoanei.

Paragraful 1 al art. 5 din Convenţie, obligă ca orice privare de libertate să fie efectuată în conformitate cu dispoziţiile legale.

Pentru ca o detenţie să fie legală, în sensul Convenţiei, este necesar şi obligatoriu a se încadra în cel puţin una dintre cele şase cazuri prevăzute în art. 5 § 1, scopul ultim fiind acela de a proteja individul împotriva aplicării arbitrare a legii. Statele au obligaţia de a stabili o concordanţă între dispoziţiile cuprinse în legea naţională şi prevederile Convenţiei, Curtea urmând a examina în ce măsură această concordanţă există. În opinia Curţii, interesează cum s-a luat decizia privării de libertate şi nu de ce.

Caracterul rezonabil al deciziilor autorităţilor judiciare naţionale nu constituie obiect de examinare pentru instanţa europeană, sarcina Curţii 4 Donna Gomien, Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Ed.All, Bucureşti,1991,p.27

7

fiind aceea de a determina legalitatea detenţiei şi nu dacă aceasta se justifică. Legalitatea detenţiei presupune atât concordanţa dintre dreptul intern şi dispoziţiile Convenţiei.

Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern însă acest lucru nu este suficient. Instanţa europeană a decis că ”legalitatea detenţiei”5 prin raportare la dispoziţiile cuprinse în dreptul intern, este un element esenţial, dar nu decisiv. Curtea trebuie să se asigure că normele de drept intern în materie sunt conforme cu dispoziţiile Convenţiei şi, mai mult, trebuie să exercite un anumit control asupra modului cum au fost aplicate normele interne pentru a vedea dacă acestea au fost respectate de instanţa naţională.

Articolul 5 urmăreşte protejarea libertăţii persoanei fizice şi,în mod deosebit, interzicerea oricărei arestări sau deţineri arbitrare, însă nu oferă protecţie împotriva formelor mai puţin grave de limitare a libertăţii individuale cum ar fi spre exemplu unele reglementări care nu restrâng în mod grav libertatea unui individ.

Capitolul 2.

Prezentarea cazurilor de arestare prevăzute în art. 5 § 1 lit. c din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

5 D. Bogdan, M. Selegean, Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Ed. All Beck, Bucureşti., 2005, pp. 133 – 134.

8

2.1. Reglementare

Dreptul la libertate şi la siguranţă

"1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale :

c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia."

O caracteristică generală a documentelor internaţionale privind drepturile omului, este importanţa conferită protecţiei libertăţii şi securităţii persoanei. Potrivit art. 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului „orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa”iar potrivit art. 9„ nimeni nu poate fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar.”

Art. 5 din Convenţie reglementează în concret condiţiile în care privarea de libertate este permisă, oferind în acelaşi timp, modalităţile procedurale care asigură exercitarea controlului judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei reţinerii sau detenţiei provizorii.

Doctrina consacrată analizei dispoziţiilor art. 5 din Convenţie, subliniază importanţa deosebită a dreptului fundamental pe care acest text îl consacră pentru orice persoană, şi anume, dreptul la libertate şi la siguranţă. Dispoziţiile art. 5 scot în evidenţă, pe de o parte, faptul că dreptul la libertate şi la siguranţă este un drept inalienabil iar garanţiile prevăzute de acesta privesc toate persoanele, inclusiv cele aflate în stare de arest preventiv sau în stare de deţinere urmare pronunţării unei hotărâri de condamnare definitivă. Textul oferă o prezentare completă a condiţiilor în care privarea de libertate este permisă precum şi circumstanţele în care o persoană poate fi privată de libertate astfel încât să fie respectat scopul esenţial, şi anume, protejarea individului împotriva arbitrariului autorităţilor statale.

În ceea ce priveşte art.5 parag.1 lit. .c., privarea de libertate este admisă atunci când ea este făcută pentru că există motive plauzibile de a bănui o persoană de săvârşirea unei infracţiuni sau există motive temeinice de a se crede în necesitatea împiedicării săvârşirii unei asemenea fapte antisociale, sau există temei că această persoană s-ar sustrage urmăririi, după săvârşirea unei infracţiuni ; în oricare dintre

9

aceste situaţii privarea de libertate are un scop precis definit : aducerea acestei persoane în faţa autorităţii judiciare competente.

Se observa existenţa unei strânse legături între privarea de libertate permisă de textul analizat şi garanţiile de care aceasta trebuie să fie însoţită, pentru că în oricare din situaţiile reglementate, persoana arestată trebuie adusă în faţa autorităţii judiciare competente care va decide asupra legalităţii măsurii arestării sau deţinerii sale6.

De asemenea, trebuie precizat faptul că acest text legal permite exclusiv privarea de libertate în cadrul unei proceduri penale. Se reglementează, practic, deţinerea preventivă a unei persoane acuzată de săvârşirea unei fapte penale.

Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca reţinerea sau arestarea preventivă a unei persoane să se facă in conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute în legea naţională care la rândul lor trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului

Curtea a statuat că nu este suficient ca o privaţiune de libertate să fie conformă cu dreptul intern; ea trebuie să se conformeze noţiunii mai largi de „legalitate” în sensul Convenţiei.

2.2. Cazurile de privare licită de libertate - art. 5 § 1 lit. c din Convenţie.

Astfel, art. 5 § 1 lit. .c prevede cazurile în care o persoană poate fi privată de libertate, acestea fiind limitative şi de strictă interpretare.

A. Potrivit textului, privarea de libertate a unei persoane este considerată ca fiind legitimă dacă a fost arestată sau deţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.

Această primă situaţie prevăzută de art.5 parag.1 lit. c este aceea în care o persoană poate fi reţinută, când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o faptă incriminată de normele interne de drept penal.

6 C.Bârsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Vol.1. Drepturi şi libertăţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.311

10

Instanţa europeană a cercetat întotdeauna respectarea condiţiei existenţei unor bănuieli legitime, plauzibile, verosimile care să justifice arestarea unei persoane.

Nu există o definiţie a noţiunii de motive plauzibile, Curtea statuând că acestea urmează a fi examinate de statele naţionale în raport de circumstanţele fiecărui caz în parte, dar este obligatoriu ca datele ce rezultă din dosar să creeze convingerea că respectiva persoană a comis infracţiunea.

Curtea7 a stabilit, de asemenea, că nu se poate spune că există bănuieli rezonabile, legitime, dacă actele sau faptele reţinute împotriva persoanei arestate nu constituiau o infracţiune în momentul când ele au fost săvârşite. Plauzibilitatea bănuielilor pe care se întemeiază o arestare, constituie un element esenţial al protecţiei cuprinse în text împotriva unei privări arbitrare de libertate.

Persistenţa motivelor care au condus la arestarea preventivă a unei persoane bănuite că a comis o infracţiune este o condiţie sine qua non a legalităţii menţinerii ei în continuare.

B. Cea de-a doua situaţie prevăzută de art. 5 parag.1lit. c care justifică detenţia preventivă a unei persoane este aceea în care există motive temeinice pentru a se crede că măsura preventivă se impune pentru împiedicarea săvârşirii unei noi infracţiuni.

In literatura de specialitate8 s-a arătat că această dispoziţie nu este de natură a „autoriza” o politică de prevenire generală împotriva unei persoane sau a unor categorii de persoane care s-ar pretinde a fi periculoase prin înclinarea lor permanentă spre delicvenţă. Situaţia reglementată de text doreşte a conferi statelor naţionale „un mijloc de a împiedica săvârşirea unei infracţiuni concrete şi determinate.”

C. În fine, a treia situaţie reglementată de textul analizat, priveşte deţinerea unei persoane bănuite că a săvârşit o infracţiune, spre a o împiedica să se sustragă urmăririi penale.

Autorităţile statale au facultatea să recurgă la această privare de libertate spre a asigura prezenţa persoanei în cauză în faza de urmărire penală şi împiedicarea sustragerii ei, din diverse motive , de la această urmărire.

Deţinerea provizorie pentru acest motiv trebuie examinată în raport cu circumstanţele fiecărei cauze, instanţele naţionale având libertatea de

7 C. Bîrsan, op. cit., p. 312.8 C. Bârsan, op.cit., p.316.

11

a constata existenţa pericolului de fugă şi dacă acesta se justifică pe toată durata detenţiei.

Nu trebuie pierdut din vedere că, pe toată durata urmăririi penale şi după trimiterea ei în judecată, potrivit dispoziţiilor art. 5 parag.3 , persoana deţinută are dreptul să ceară punerea ei în libertate , în măsura în care nu mai există riscul enunţat, va putea obţine încetarea deţinerii preventive.

Instanţele naţionale sunt primele chemate a aprecia atât dacă există riscul invocat şi atunci se impune privarea de libertate a persoanei în cauză, cât şi dacă nu se mai justifică deţinerea ei, fie în faza de continuare a urmăririi penale, fie în faza de judecată.

Ori de câte ori autorităţile naţionale dispun deţinerea provizorie a unei persoane, existând riscul de fugă al celui acuzat, Curtea va exercita un control riguros asupra motivelor care au determinat luarea măsurii preventive.

Capitolul 3.

Jurisprudenţă

CEDO, secţia III, hotărârea O'Hara versus Marea Britanie, 16 octombrie 2001, 37555/979

Terorismul şi combaterea sa ridică probleme speciale, în măsura în care poliţie poate fi chemată să aresteze o persoană suspectă pe baza unor informaţii credibile, dar pe care nu le poate divulga fără a compromite securitatea informatorului.

9 http://www.echr.coe.int

12

În urma unei crime comise în Irlanda de Nord în 1985, patru informatori de încredere au spus poliţiei că reclamantul era membru al IRA şi a fost implicat în comiterea faptei. Un inspector de poliţie, căruia superiorul său i-a comunicat aceste informaţii, l-a arestat pe reclamant în temeiul legii din 1984 privind dispoziţii temporare în domeniul combaterii terorismului. După ce a fost deţinut vreme de şase zile şi 13 ore, reclamantul a fost pus în libertate fără a fi acuzat de vreo infracţiune. Acţiunea în instanţă a reclamantului, care s-a plâns de arestarea sa abuzivă a fost respinsă, pe motiv că, la momentul arestării, existau informaţii suficiente pentru a se putea dispune arestarea.

Art. 5 § 1 lit. versus Curtea admite că terorismul şi combaterea sa ridică probleme speciale, în măsura în care poliţie poate fi chemată să aresteze o persoană suspectă pe baza unor informaţii credibile, dar pe care nu le poate divulga fără a compromite securitatea informatorului. Totuşi, chiar dacă nu se poate impune unui stat să stabilească caracterul plauzibil al motivelor ce pot justificarea arestarea unei persoane, noţiunea de „rezonabilitate” nu poate fi redusă atât de mult încât să pună în pericol garanţiile cuprinse în art. 5 § 1 lit. c din Convenţie. Astfel, statul trebuie să furnizez măcar anumite informaţii care să convingă Curtea de existenţa unor suspiciuni plauzibile.

În speţă, Curtea a constatat că dreptul intern cunoştea acelaşi criteriu pentru justificarea unei arestării, anume caracterul plauzibil al suspiciunilor îndreptate împotriva persoanei în cauză. De asemenea, Curtea a constatat că acest respectarea acestui criteriu a fost verificat de către trei instanţe interne, iar în cursul procedurii a fost audiat, inclusiv de către reclamant, şi poliţistul care a dispus arestarea. În plus, contestând validitatea informaţiilor obţinute de către poliţie, reclamantul nu a pus nici un moment în cursul procedurii interne la îndoială buna credinţă a poliţiştilor. În aceste condiţii, constatând că dreptul intern i-a oferit reclamantului suficiente garanţii contra arbitrariului, Curtea a considerat că detenţia sa nu a fost arbitrară, astfel că art. 5 nu a fost violat.

În cauza Pantea contra României, reclamantul a invocat, printre altele, că arestarea sa a fost dispusă în absenţa unor motive plauzibile necesităţii de a-l împiedica să se sustragă urmăririi, după comiterea unei infracţiuni. Instanţa europeană a constatat că într-adevăr potrivit normelor Codului român de procedură penală în vigoare la data faptelor, procurorul care instrumenta cauza a dispus prin ordonanţă arestarea preventivă a reclamantului la 5 iulie 1994, cu motivarea că el s-a sustras urmăririi penale iar menţinerea lui în libertate ar prezenta un pericol public; or din dosar reieşea că , la 6 aprilie 1995, Curtea de Apel

13

Oradea a decis că plasarea reclamantului în detenţie a fost ilegală deoarece el nu s-a sustras urmăririi penale şi s-a prezentat la toate convocările parchetului. De altfel, însuşi Guvernul a admis ilegalitatea deciziei procurorului, sub două aspecte: eliberarea mandatului de arestare nu se impunea, în absenţa unei justificări emiterii lui, pe de o parte, iar pe de alta, nu au fost respectate prevederile legii interne care obligau pe procuror să arate în ordonanţa de reţinere faptele pentru care el a considerat că menţinerea reclamantului în libertate reprezenta un pericol public, ceea ce el a omis să facă.

Ca atare , Curtea a considerat că deţinerea reclamantului în arest preventiv este contrară dispoziţiilor art.5 parag.1 lit. c din Convenţie.

Un important număr de cauze au ridicat probleme cu privire la art.510parag.1 li. c , cu referire la aplicarea diferitelor texte de lege antiteroriste în Regatul Unit. În cauza Lawless contra Irlandei, Curtea a statuat că un stat nu poate menţine un individ în stare de detenţie fără a-l aduce în faţa unui tribunal şi fără a avea intenţia să o facă.

În cauza Brogan contra Regatului Unit, Curtea a susţinut totuşi că menţinerea în stare de detenţie a unor reclamanţi avea ca scop să determine înaintarea anchetei organelor de poliţie cu privire la fapte ce permiteau fundamentarea unor bănuieli concrete şi că prin urmare, nu ar fi contrară articolului 5 parag. 1 lit. c 11

BIBLIOGRAFIE

C. Bârsan – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, Vol.1. Drepturi şi libertăţi

D. Bogdan, M. Selegean - Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Donna Gomien - Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

I. Muraru , E.S. Tănăsescu – Drept constituţional şi instituţii politice Leontin Coraş - Arestarea preventivă Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului http://jurisprudentacedo.com/

10 Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului 11 http://jurisprudentacedo.com/

14

http://www.echr.coe.int

15