Referat

Disciplina: Institutii si politici europene

Tema: Consolidarea Institutiilor Europene

Student: Guran Adela-Mihaela

SIAISR-anul 1

CONSOLIDAREAINSTITUTIILOR EUROPENE

Consecinta majora a intrarii in razboiul rece este intarirea axei euro-atlantice. Domeniile economic si militar vor fi elementele de articulare ale primelor institutii europene. Mai intai, in domeniul economic, ajutorul american este solicitat incepand din primavara lui 1947. La 5 iunie 1947, in discursul sau de la Universitatea Harvard, generalul Marshall, secretarul Departamentului de Stat, propune statelor europene ajutorul SUA, care accepta sa se angajeze intr-o cooperare mutuala pentru a asigura revigorarea economiilor acestora. Acest ajutor urma sa se deruleze pe patru ani si trebuia sa favorizeze unificarea eforturilor europenilor pentru a rezista comunismului. In al doilea rand, acest plan ( European Recovery Program ) permitea economiei americane sa-si asigure reconversia la economia de pace, prin mentinerea prosperitatii. In fine, planul se adresa si Europei de Est, inclusiv URSS. Congresul american adopta un proiect de lege care permitea punerea in aplicare a planului Marshall. In aceste conditii, se deschide, la 12 iulie 1947, la Paris, o reuniune pentru cooperare economica europeana. Reunind 16 natiuni (Austria, Belgia, Danemarca, Elvetia, Franta, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Turcia ), aceasta conferinta va sfarsi prin crearea, la 16 aprilie 1948, a Organizatiei Europene de Cooperare Economica (OECE).

I. Organizatia Europeana de Cooperare Economica (OECE) si Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE) Functionarea OECE. Organizatia creata este incredintata unui consiliu ce cuprinde toate statele membre, reprezentate in principiu de catre ministrii lor de externe, si luand decizii numai prin consens. Consiliul este asistat de un comitet executiv permanent, de un secretariat si de multiple comitete tehnice orizontale si verticale. Importanta OECE este dubla. Pe de o parte, ea trebuie sa asigure o gestionare eficienta a celor peste 13 miliarde dolari acordati prin planul Marshall. Pe de alta parte, pe termen lung, OECE favoriza liberalizarea schimburilor intraeuropene, care erau caracterizate prin organizarea lor arhaica si existenta restrictiilor prohibitive. OECE a stabilit veritabile “coduri de eliberare a schimburilor” si a permis ca statele membre sa elimine gradual restrictiile lor cantitative din

comertul european. Odata cu infintarea Uniunii Europene a Platilor (UEP), in 1950, politica de liberalizare a comertului din OECE cunoaste un avans considerabil. Prin instituirea UEP, se permite introducerea unor compensatii multilaterale, care, in absenta convertibilitatii monedelor, creaza facilitati importante pentru dezvoltarea schimburilor comerciale intre tarile membre. Consiliul OECE a incredintat gestiunea UEP unui comitet de directie format din sapte membri, ceea ce pare sa sugereze un interes al acestui organism fata de formulele de integrare in detrimentul mecanismelor de cooperare. Se poate spune ca repartizarea ajutorului SUA, in cadrul planului Marshall, este punctul de plecare pentru crearea unei adevarate solidaritati europene a tarilor occidentale in cadrul unui razboi rece care taie Europa in doua. C. OCDE. Dupa 1960, OECE este inlocuit cu OCDE (Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica), avand ca scop coordonarea politicii economice a diverselor state membre; celor saisprezece li se adauga SUA si Canada. OCDE este un organism de studiu si reflexie, pentru ca avizul esential apartine totdeauna statelor membre. Sunt facute mai multe formule de integrare intr-o mare politica economica europeana-planul Pella, planul Sticker, planul Petsche-dar toate s-au izbit de refuzul constant al Marii Britanii. Dupa cum se poate observa, cele doua organisme, OECE si OCDE, au avut calitatea de a reuni Europa “libera” in defavoarea unei Europe “geografice”, prin refuzul URSS si a ţarilor de asa zisa “democratie populara” de a participa, in 1947, la Planul Marshall.

II. Uniunea Europei Occidentale (UEO) A. Originile. O serie de miscari si personalitati se pronunta asupra modelului federal de constructie europeana, preconizand ideea Uniunii federale. Formula Statelor Unite ale Europei, utilizata de catre Victor Hugo in 1849 si mai apoi de Kolergi de Kondenhave (1921), a reaparut intre cele doua razboaie mondiale si a fost relansata de catre Winston Churchill cu prilejul celebrului discurs tinut la Universitatea din Zurich, in septembrie 1946. Doua conceptii se afirma relativ la acest proiect: “federalistii” si “maximalistii”. “Federalistii” doresc instaurarea unui guvern federal european. Ei admit limitarea suveranitatii statelor in folosul unei institutii centrale. Inspirandu-se din schema Statelor Unite ale Americii, ei intentioneaza sa introduca o delegare catre autoritatea federala a anumitor competente ale statelor. “Maximalistii” vad realizabil acest proiect prin convocarea unei adunari constituante europene si semnarea unui pact federal de catre guverne. B. Aparitia UEO. In acest context de dialog asupra federalizarii Europei, Franta si Marea Britanie semneaza, la 4 martie 1947, la Dunkerque, un pact de alianta mutuala destinat sa le garanteze contra oricarei amenintari germane si prevazand consultari reciproce in toate chestiunile interesand relatiile economice dintre cele doua state. In fata mai multor evenimente ce anunta “razboiul rece”, cele doua state hotarasc, in ianuarie 1948, sa initieze actiuni de unificare a Europei occidentale contra pericolului comunist. Ele propun statelor din Benelux sa participe la un sistem de garantii si securitate ale carei baze fusesera puse la Dunkerque. SUA fac cunoscut ca in cazul in care cele cinci tari amintite vor sa creeze un sistem de coordonare a apararii lor, America ar putea sa se arate dispusa sa participe in mod permanent la protectia militara a Europei occidentale. In acest context si al celui prilejuit de evenimentele circumscrise loviturii de la Praga, se incheie la Bruxelles, la 17 martie 1948, un tratat prin care tarile semnatare se angajeaza sa-si acorde asistenta mutuala in cazul unui atac agresiv in Europa. Totodata, acest tratat punea bazele cooperarii economice, sociale si culturale a statelor semnatare si prevedea reglarea pasnica a diferendelor. C. Functionarea UEO. Tratatul instituie un consiliu politic, organ suprem al Uniunii, compus din ministrii afacerilor externe ai tarilor membre, care delibereaza in unanimitate. Exista de asemenea un comitet de aparare compus din ministri ai apararii si insarcinat in special in orientarea politicii de aparare comuna. Comitetul de aparare este asistat de un comitet al

sefilor de state majore, el insusi asistat de trei comitete permanente: comitetul militar, comitetul inarmarii si comitetul comandantilor sefi din Europa occidentala. D. Evolutia UEO si disolutia sa. Urmare a semnarii tratatului de la Dunkerque, incepand din martie 1948, ministrul de externe francez, Georges Bidault, scrie generalului Marshall, pentru a-l invita sa stranga legaturile pe teren politic si militar dintre Lumea Veche si cea Noua. Statele Unite accepta sa angajeze negocieri ce vor sfarsi in aparitia Pactului atlantic si a Organizatiei Tratatului Atlanticului de Nord(NATO). Raspunsul american era si un rezultat al unei veritabile revolutii in politica externa a SUA, care, prin acceptarea de catre Congres a rezolutiei Vandenberg (dupa numele senatorului republican, presedinte al Comisiei Afacerilor Externe din Senat), la 11 iunie 1948, autoriza guvernul american sa incheie aliante in timp de pace. Odata cu infintarea NATO, la 4 aprilie 1949, comitetele militare ale UEO sunt absorbite de catre organismele militare ale NATO, ceea ce marcheaza o disolutie militara a UEO. De asemenea, se produce si o disolutie economica si politica prin acapararea de catre Organizatia Europeana de Cooperare Europeana si de catre Consiliul Europei, a atributiilor economice, politice si sociale ale Uniunii. E. Resurectia UEO. Incepand din 1950, UEO intra intr-o somnolenta, care va dura pana dupa 1989. Semnele unei iesiri din letargie se vad dupa 1954, urmare a refuzului parlamentului francez de a ratifica tratatul de constituire a Comunitatii Europene de Aparare(CEA). Refuzul francez este motivat de teama de a vedea Germania federala reinarmandu-se, fapt ce pune NATO in incurcatura. Pentru a iesi din dificultate, ministrul francez al apararii, Rene Pleven, propune, in octombrie 1950, aplicarea in practica a planului lui Robert Schuman de creare a unei armate europene comune, prin integrarea unitatilor militare apartinand la sase state europene interesate (Franta, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania). Aceasta initiativa creeaza premisa ca soldatii germani sa fie integrati , fara ca sa existe o armata germana regulata. Abia la 27 mai 1952, este semnat tratatul CEA. El nu va intra in vigoare din cauza reticentelor frenceze. Gaullistii, comunistii si o parte a stangii franceze vedea in CEA un embrion al viitoarei armate germane. Americanii fac presiuni asupra guvernului francez pentru a ratifica tratatul CEA, el fiind deja admis de parlamentele din Belgia, Olanda si RFG. Din cauza tergiversarilor Frantei, secretarul Departamentului de stat, J.Foster Dulles, declara, in decembrie 1953, ca, in cazul amanarii unei decizii a Frantei de ratificare a CEA, va avea loc o revizuire totala a politicii americane in Europa. Totusi, parlamentul francez nu tine seama de amenintarea americana si, la 30 august 1954, se opune ratificarii tratatului CEA. O iesire din impas se profileaza in contextul ideii lansate de ministrul britanic al afacerilor Externe, Anthony Eden, de a reda viata UEO. El propune sa fie admise in UEO Italia si Germania. Totodata, el propune sa se exercite un control european asupra viitoarei armate germane, iar Marea Britanie sa participe la dispozitivul militar est-european. Prin acordurile de la Paris, din 23 octombrie 1954, sunt integrate in UEO Italia si Germania; aceasta din urma redobandeste totala suveranitate si, in particular, dreptul de reinarmare, dar in conditii limitate. Din punct de vedere institutional, in noua UEO, rolul de motor il are un consiliu executiv, compus fie din ministrii de Externe, fie din ambasadorii la Londra ai statelor membre. Consiliul este supravegheat de o adunare parlamentara. Consiliul este asistat de o agentie de control a armamentelor si de un comitet permanent de inarmare. Deciziile sunt luate in unanimitate. Adunarea parlamentara se compune din reprezentantii statelor semnatare. Rolul sau este pur consultativ. Rolul jucat de UEO va fi foarte limitat. Marea Britanie se va opune cu obstinenta sa se angajeze intr-o veritabila politica de cooperare, dar mai ales de integrare. UEO a supravietuit ca si cadru de reuniuni, insa statutul sau a ramas foarte ambiguu in materie de aparare europeana. Totusi, dupa intrarea in vigoare a Tratatului Uniunii Europene, UEO este solicitata sa ocupe un loc important in ambianta institutionala si de aparare a continentului.

III. Consiliul Europei A. Originea. In aceeasi epoca, alte organizatii de cooperare apar, in special Consiliul Europei. Este vorba de structuri de cooperare si nu de integrare; fata de o asemenea perspectiva anumite state se opun, este cazul Marii Britanii. Particularitatea Consiliului Europei (CE) rezida in faptul ca el s-a nascut din miscarea de opinie creata de congresul miscarilor pan-europene reunite la Haga, in mai 1948. Rolul de catalizator al CE l-a avut acelasi discurs al fostului premier britanic, Winston Churchill, la Universitatea din Zurich, din 19 decembrie 1946. Cu acel prilej premierul britanic se pronunta pentru unificarea Europei, avand ca si nucleu reconcilierea franco-germana. El sugereaza constituirea intre cele doua state a unei confederatii care ar garanta comunitatea destinului lor. Pentru sprijinirea proiectului sau, Churchill va intemeia in Marea Britanie Miscarea pentru Europa Unita. Dupa model englez se vor constitui alte miscari pan-europene. Un comitet de coordonare este creat la Haga, in 1947, unde se tine si primul congres. Acest congres s-a bucurat de participarea unor oameni politici proeminenti: Winston Churchill, Robert Schuman, Alcide de Gasperi, Paul Henri Spaak, Paul Reynaud, Leon Blum, Jean Monnet. La acest congres cele doua curente pan-europene - “federalistii si maximalistii” - devin mai pragmatice, dar divergentele dintre ele sunt inca mari. Un comitet de studiu este insarcinat sa concilieze cele doua teze in divergenta. O formula de compromis este stabilita la inceputul anului 1949. Potrivit acesteia, organizatia doreste sa se comporte ca un organism de decizie al unui comitet de ministri, care va lua hotararile in unanimitate; membrii acestui comitet trebuind sa voteze individual, ei fiind desemnati dupa o procedura fixa de catre fiecare guvern. Pe aceasta baza a fost stabilita componenta Consiliului Europei, avand ca fundament Conventia din 5 mai 1949 , semnata la Londra, de cele cinci state membre ale organizatiei de la Bruxelles, la care se adauga mai tarziu si Germania. B.Competentele CE sunt foarte largi. Ele vizeaza infaptuirea unei uniuni mai stranse intre semnatarii Conventiei din 5 mai 1949, privitoare la promovarea idealurilor si principiilor ce constituie bunul comun al statelor democratice europene si la favorizarea progresului lor economic si social. Cu exceptia apararii, toate domeniile sunt acoperite, inclusiv drepturile omului si libertatile sale. In cursul primei sesiuni a Adunarii Consiliului Europei de la Strasbourg, “federalistii” isi exprima regretul ca nu au putut face sa triumfe teza lor. Ei vor afirma un puternic optimism estimand ca aceasta institutie ar putea fi un laborator de idei, un loc de dialog si o tribuna pentru Europa. La deschiderea adunarii, in august 1949, Georges Bidault a mentionat perspectiva viitoare a Europei largite la dimensiunile continentului. C. Functionarea. Consiliul Europei este constituit prin reuniunea statelor membre, care accepta sa se supuna respectului obligatiilor definitivate prin Tratatul de la Londra. potrivit acestui tratat “orice membru al Consiliului Europei recunoaste principiul in virtutea caruia orice persoana plasata sub jurisdictia sa trebuie sa se bucure de drepturile omului si de libertatile sale fundamentale”. Alaturi de membrii Consiliului, celelalte state, considerate capabile sa respecte dispozitiile tratatului, puteau deveni membri asociati. Ele se bucura de aceleasi drepturi si obligatii ca si statele membre, dar nu pot fi reprezentate in Comitetul ministrilor. Exista si o a treia categorie de state, cele asociate partial, putand participa la lucrarile consiliului. Consiliul Europei a fost creat sub forma unei organizatii dotate cu “personalitate morala”. Pentru a exprima aceasta personalitate, au fost infiintate organe competente: adunarea consultativa si comitetul ministrilor. In optica promotorilor acestei institutii, cea mai importanta instanta era adunarea, ce reunea opinii si nu guverne, facand din ea motorul acestui organism. Rolul sau nu este decat consultativ si recomandarile pe care ea le adreseaza comitetului de ministri trebuie sa primeasca o majoritate de doua treimi din voturile exprimate. Comitetul de ministri functioneaza pe baza recomandarilor statelor membre.

Adunarea s-a gasit destul de repede in situatia de a intelege ca aceasta cale directa i-ar permite sa promoveze federalismul european. Ea adopta o conceptie asa-zis “functionalista“ in constructia europeana, constand in crearea de autoritati specializate pentru fiecare sector de activitate si careia sa-i fie delegate puteri de decizie si de gestiune. Singurele autoritati care au functionat au fost: Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), Comunitatea Europeana de Aparare (CEA), Comunitatea Economica Europeana (CEE). Dar, ele nu au iesit dintr-o initiativa a CE, el avand mai mult rolul de liant intre aceste institutii, devenind fundamentele Uniunii Europene. D. Eficacitatea Consiliului Europei. CE nu a fost un organism deposedat de toata puterea. El a stabilit si a propus spre ratificare statelor membre numeroase conventii euuropene, dintre care unele de o mai mare sau mai mica importanta, cum este Conventia europeana a drepturilor omului. Dupa 1974, lucrurile incep sa se schimbe. In cursul summit-ului de la Paris, din decembrie 1974, au fost luate doua decizii institutionale de mare greutate. Un consiliu european, compus din sefi de state si de guverne este instituit, el substituindu-se summit-urilor precedente, care au avut mai mult o desfasurare episodica. Pentru a ranforsa activitatea Consiliului, Comisia europeana participa la reuniunile la care erau abordate chestiuni comunitare, iar presedintele Comisiei trebuia sa participe la intregul ansamblu de deliberari. Actul Unic European si Tratatul asupra Uniunii Europene de la Maastricht marcheaza incontestabil un sensiibil progres in directia functionarii si competentelor Consiliului european. Consiliul Europei va dobandi in conditiile erei post-comuniste atributul unui forum deschis larg catre celelalte tari europene, pentru a le pregati in vederea aderarii la Uniunea Europeana.

IV. Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO) A. Originea. Ministrul Afacerilor Externe al Frantei, Robert Schuman, a propus, la 9 mai 1950, intr-o declaratie facuta in numele guvernului francez, ca productia franco-germana de carbune si otel sa fie pusa sub inalta autoritate a unei organizatii comune, deschisa participarii si a altor state din Europa. Acest plan raspundea la trei necesitati:a.organizarea siderurgiei europene si a industriilor de baza; b.reglarea pe noi baze a raporturilor franco-germane; c.reluarea eforturilor de unificare a Europei;B. Relansarea siderurgiei. In 1949, fata de o probabila criza europeana a otelului, producatorii germani, englezi si francezi se ingrijesc sa constituie un cartel similar cu Intelegerea internationala a otelului dintre cele doua razboaie mondiale. C. Fundamentarea noilor raporturi franco-germane. Ruptura dintre Est si Vest si imaginea infricosatoare a crizelor internationale de dupa 1945 i-au condus pe englezi si pe americani sa accelereze revitalizarea economiei Germaniei. Franta este nevoita sa renunte la politica sa de separare a Ruhrului de Germania si sa se alature acordurilor de la Washington, care, in aprilie 1949, prevedeau restabilirea unui stat si a unui guvern autonom al Germaniei de Vest. In septembrie, in Germania este ales primul presedinte si este desemnat cancelarul Konrad Adenauer. Acest fapt a facut ca tot mai mult sa se auda la Washington, ideea ca Germania trebuie sa fie adusa in randul tarilor care sa participe la apararea atlantica. Pentru Franta se ridica o problema fundamentala, aceea de a accepta definitiv ancorarea RFG in randul tarilor democratice si iubitoare de pace. Franta trebuia sa actioneze cu prudenta pentru ca Germania occidentala, odata cu independenta asigurata, de dragul unitatii germane, putea sa alunece spre neutralitate, iar in schimbul Germaniei de Est ea putea sa cada sub influenta sovietica. In plus, experienta arata ca nici un tratat de alianta sau de cooperare nu era suficient pantru ca Germania sa nu isi urmeze propriile interese nationale. Trebuia obtinut angajamentul Germaniei ca isi va indrepta interesele sale vitale catre o integrare franco-germna ireversibila.

D. CECO si unificarea Europei. Evenimentele europene, din 1950, demonstrau ca nici NATO, nici OECE, si nici CEE nu ajungeau, din cauza reticentelor britanice si scandinave, sa depaseasca stadiul cooperarii europene si sa angajeze Europa pe o cale de unificare si de federalizare. Trebuiau gasite noi formule . In cadrul dat, declaratia lui Schuman rezolva ansamblul problemelor ce framantau in momemtul respectiv comunitatea europeana; dar anunta si aspectele de integrare de mai tarziu. Bunaoara, infiintarea Inaltei Autoritati Europene a CECO, al carei prim presedinte a fost francezul Jean Monnet si care dispunea de importante puteri de decizie, constituie fermentul federalismului Europei. De asemenea, integrarea Ruhrului cu regiunile carbonifere franceze, a cocseriilor germane cu siderurgia franceza, contribuie la stabilirea unei solidaritati in productie ce anunta circulatia libera a marfurilor si capitalului.Declaratia lui Schuman, pregatita de Jean Monnet, a avut un mare rasunet, fiind imediat aprobata de catre guvernul german, apoi de catre cel italian si de cele din Benelux. Marea Britanie, in schimb, a anuntat ca nu putea accepta sa puna resursele sale sub controlul unei autoritati comunitare. La 18 aprilie 1951 era semnat, de catre cei sase, tratatul ce instituia CECO, el intrand in vigoare trei luni mai tarziu. Aceasta noua comunitate comporta anumite elemente de federalism: transferul anumitor competente statale le nivelul Inaltei Autoritati Europene a statelor membre, extinderea puterilor comunitare asupra inteprinderilor si cetatenilor acestor state, suprapunerea ordinii juuridice europene peste cea a statelor si posibilitatea institutiilor comunitatre de a proceda ele insele la anumite revizuiri ale tratatelor. Inca din aceasta epoca era evident ca procesul de constructie europeana nu se putea limita la CECO; trebuiau create alte institutii cu rol integrator mai mare, asa cum vor fi Comunitatea Europeana de Aparare(CEA) si Comunitatea Economica Europeana(CEE).

V. Comunitatea Europeana de Aparare (CEA) A. Proiectul CEA. La 26 septembrie 1950, un comunicat al Consiliului Atlanticului de Nord, reunit la New York, anunta crearea unei forte atlantice unificate, precizand ca el studia cum ar putea Germania contribui la aceasta forta. Incepand de la reuniunea anterioara a Consiliului, Franta a facut opozitie la reinarmarea Germaniei, dar fara prea multa speranta. Era din ce in ce mai dificil se sa sustina crearea unui sistem de aparare comun, fara a se avansa spre est, prin integrarea Germaniei intr-un astfel de sistem. B. Planul Pleven. Ministrul francez al Apararii, Rene Pleven, propune, in octombrie 1950, un plan de iesire din impas, plan care-i poarta numele. Se intentiona sa se asigure participarea Germaniei la apararea atlantica fara sa se reconstituie in acelasi timp o armata autonoma. In aceasta directie, o armata europeana urma sa fie constituita sub autoritatea unui ministru european al apararii, numit de catre guvernele tarilor aderente, asistat de un consiliu de ministri, responsabil in fata unei adunari europene. In armata europeana creata, contigentele urmau sa fie incorporate la nivelul cel mai inalt posibil in asa fel incat sa se asigure o integrare completa. Planul lui Pleven relua propunerea facuta, in august 1950, de catre adunarea consultativa a Consiliului Europei (CE), de a solicita crearea unei armate europene unificate, care sa actioneze in cooperare cu SUA si Canada. Proiectul ministrului francez al Apararii a fost mai intai considerat un mijloc de tergiversare a lucrurilor. Insa, in urma esecului negocierilor asupra modalitatilor de integrare a armatei germane in forta atlantica comuna, SUA s-a raliat sistemului propus de Franta. Se ajunge la semnarea taratatului din 27 mai 1952 de constituire de catre Germania, Franta, Italia si tarile din Benelux, a CEA. Insa, acest acord trebuia dublat de un proiect de comunitate politica. C. Proiectul comunitatii politice. In cursul elaborarii tratatului, din 27 mai 1952, privind constituirea CEA, a fost inserat articolul 38 care prevedea pregatirea de propuneri ce tind

catre instruirea unei structuri federale si confederale susceptibile sa asigure coordonarea comunitatii care s-ar fi creat. Reuniti la Luxemburg, la 10 septembrie 1952, cei sase ministri ai afacerilor externe decid sa anticipeze ratificarea tratatului, astfel ca punerea in aplicarea articolului 38 sa duca la constituirea unei adunari formate din membrii adunarii parlamentare a CECO, insarciata sa elaboreze un proiect de tratat ce ar fi instituit o Comunitate politica europeana. D. Organismele si functionarea Comunitatii politice europene. Proiectul a fost terminat de elaborat la 9 martie 1953, el prevazand crearea unui Consiliu executiv european, ales da catre parlamentul comunitatii si asistat de un consiliu de ministri ai statelor semnatare; un parlament legislativ compus din cele doua camere: camera popoarelor, aleasa prin vot universal si senatul, ales de catre parlamentele nationale; o curte de justitie si un consiliu economic si social. Comunitatea astfel constituita trebuia sa absoarba intr-o perioada de doi ani CECO si CEA; sa asigure prin elaborarea unei legislatii, dupa avizul consiliului de ministri, realizarea uni piete fondate pe libera circulatie a marfurilor, capitalurilor si persoanelor; sa asigure coordonarea politicii externe a statelor membre.E. Esecul CEA si al Comunitatii politice. In timp ce Germania, Olanda si Belgia intarzie ratificarea tratatului ce urma sa instituie CEA, pana in 1954, pentru a permite modificarile considerate necesare de catre constitutiile lor, in Franta se dezvolta o opozitie foarte puternica contra CEA. Ea va sfarsi in rasturnarea guvernului, care supusese spre aprobare proiectul de ratificare, iar adunarea nationala a refuzat, pe acelasi motiv, sa-si deschida lucrarile. Inarmarea Germaniei este atunci acceptata in cadrul reinnoit al UEO, conditionata de admiterea acestei tari in NATO, in timp ce Marea Britanie isi ia angajamentul de a mentine pe continent patru divizii. Prin urmare, Europa celor sase se reduce in 1954 numai la CECO.

VI. CONSTRUCTIA COMUNITATII ECONOMICE EUROPENE (CEE)

1. CEE si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA) A. Preliminarii. Dupa esecul CEA si al Comunitatii politice, guvernul olandez ia initiativa de a relansa politica de integrare europeana, propunand crearea unei piete comune, pe care dorea sa o instaureze incapand din 1952. Tarile membre ale Benelux-ului, prin vocea Olandei, se adreseaza Frantei, Germaniei si Italiei printr-un memorandum, cerand crearea unei piete comune intre cei sase, prin care sa asigure libertatea circulatiei marfurilor, serviciilor, capitalurilor si fortei de munca. B. Conferinta de la Messina(1955). Cu putin timp inainte de esecul CEA, Jean Monnet a demisionat de la presedentia Inaltei Autoritati a CECO, pentru a se consacra problemelor unui Consiliu de actiune pentru SUA si Europa. In iunie 1955, se deschide la Messina, in Italia, o conferinta pentru a examina memorandumul olandez. Ca urmare a acestei conferinte, se creeaza un comitet de delegati guvernamentali care, la 21 aprilie 1956, emite raportul cunoscut sub numele de raportul Spaak, care a stabilit necesitatea instituirii unei comunitati insarcinate cu infiintarea si gestionarea unei piete comune generale si a unei comunitati a energiei atomice. C. Conferinta de la Venetia (1956 ) si Tratatul de la Roma (1957). La 29 mai 1956 se reuneste la Venetia conferinta ministrilor Afacerilor Externe, care aproba raportul Spaak si instituie o conferinta interguvernamentala insarcinata sa-l puna in practica. Conferinta isi va avea sediul la Bruxelles, fiind prezidata de M. Spaak. De la inceput s-au ivit dificultati, datorate faptului ca Franta dorea includerea teritoriilor de peste mari in piata comuna europeana, in timp ce Germania nu era de acord cu finantarea unor proiecte extra-europene ale Frantei. Un compromis este realizat, Franta si Germania s-au gasit alaturi pentru semnarea Tratatului de la Roma, la 25 martie 1957, act ce marcheaza inceputul infaptuirii Pietei Comune sau a

Comunitattii Economice Europene (CEE) si a Comunitatii Europene a Energiei Atomice (CEEA). D. Pe plan institutional, cele doua comunitati sunt analoge din punct de vedere al scopurilor cu CECO, dar din punct de vedere juriidic ele sunt diferite. In timp ce tratatul de la Paris, care a pus bazele CECO, este un tratat-regulament, tratatul de la Roma este un tratat-cadru, care vizeaza nu numai o uniune economica, ci si o uniune vamala. 2. Constituirea AELS A. Originea AELS. Aparitia CEE si instituirea unei uniuni vamale prin crearea pietei comune a celor sase, a nelinistit Marea Britanie din considerente economice si politice. Marea Britanie intentioneaza sa obtina avantajul ca OECE sa stabileasca cat mai rapid posibil o zona de liber-schimb cu celelalte unsprezece state din aceasta organizatie, care ar fi convenit in cadrul OECE la o conventie de asociere cu uniunea vamala a celor sase. In iulie 1956, Consiliul de ministri ai OECE a incredintat spre studiu aceasta propunere unui grup de lucru, care, in ianuarie 1957, a elaborat un raport. Consiliul intreprinde actiuni de realizare a zonei de liber-schimb prin intermediul unui comitet interguvernamental prezidat de minstrul englez al afacerilor europene, M.Maudling. In fata exigentelor celor sase de a accepta crearea zonei de liber-schimb, prin armonizarea tarifelor exterioare si a regimurilor produselor agricole, Marea Britanie decide, la 16 noiembrie 1958, sa se retraga de la negocieri, ea intreprinzand demersurile pentru constituirea Asociatiei Europene a Liberului Schimb (AELS). Conventia constitutiva se semneaza la Stockholm, la 4 februarie 1960, de catre Marea Britanie, Suedia, Norvegia, Danemarca, Austria, Elvetia, Portugalia. B. Functionarea AELS. Conventia prevedea suspendarea taxelor vamale si a restrictiilor cantitative pentru produsele originare din aceste tari. Fiecare stat ramane stapanul politicii sale vamale si comerciale vis-a -vis de tarile terte. Asociatia este condusa de un consiliu in care fiecare stat membru dispune de un vot; consiliul ia in unanimitate deciziile necesare aplicarii tratatului. Totodata, consiliul prevede, intre altele, ca asociatia poate incheia acorduri cu alte state sau uniuni de state. C. Europa occidentala era divizata. Aici erau doua organizatii CEE si AELS, ceea ce i-a ingrijorat pe protectorii americani. In urma unei calatorii a subsecretarului de stat american, Duglas Dillon, guvernele american, francez, german, la care s-a alaturat si cel englez, au invitat statele membre ale OECE, Comisia CEE, SUA si Canada sa tina la Paris o conferinta destinata sa reintareasca colaborarea economica a lumii libere. Pentru a rezolva intr-un fel aceasta problema, la 14 februarie 1960, la initiativa guvernului american are loc o conferinta, care afirma ca problema relatiilor comerciale ale CEE era o chestiune de interes mondial, ce nu putea fi redusa numai la relatiile sale cu tarile OECE sau cu cele ale AELS. Aparand o astfel de pozitie, SUA se ingrijea de propriile sale interese, insa ele au contribuit involuntar la intarirea CEE, prin indepartarea presiunilor britanice in ceea ce priveste zona liberului schimb. Totodata, conferinta a decis sa intareasca OECE, care ia locul OCDE si unde SUA si Canada vor participa din plin. Ambitiile tratatului de la Roma din 1957, vizand crearea CEE, trec dincolo de formarea unei zone de liber-schimb si a unei uniuni vamale, pantru ca tratatul isi propune sa elimine toate restrictiile la circulatia marfurilor, capitalurilor si oamenilor, pentru a stimula productia. Evolutia constructiei europene este extrem de contrastanta. Pentru urmarirea acestei evolutii ne vom referi la principalele sale momente.

1. De la nasterea CEE la prima sa criza (1962) A. Institutiile europene au inceput sa functioneze la 1 ianuarie 1958. Primele reduceri la tarifele vamale si largirea cotelor de produse interschimbabile au avut loc la 1 ianuarie 1959. Deschiderea schimburilor a avut un efect imediat si masiv, mai mult decat previziunile

estimative. Piata comuna a avut un formidabil impact psihologic, intreprinderile facand un considerabil efort de adaptare; numeroase asociatii profesionale se constituie in cadrul celor sase. B. Aspecte comunitare. Paralel cu punerea la punct a uniunii vamale, guvernul face propuneri pentru a se institui o politica agricola comunitara. Bazele sale urmau sa fie: libera circulatie a produselor, unitatea preturilor interne, un sistem de taxe comun la produsele agricole la frontierele externe ale comunitatii, solidaritatea financiara la mijloacele de prelevare si restituire din cadrul Fondului european de organizare si gestiune agricola (FEOGA). Aceste aspecte au fost aprobate la sfarsitul anului 1961, cand se trece la etapa a doua a aplicarii tratatuluide la Roma. C. EURATOM-ul nu a cunoscut acelasi succes. Franta se opune partenerilor sai in materie nucleara si cooperarii cu firme americane. Rand pe rand, statele membre si-au creat centre nationale de cercetari concurente cu Centrul European Comun, carora li se incredinteaza cercetari mai putin importante. Dificultatile EURATOM-ului anunta alte dificultati in constructia europeana, care vor marca criza ce se deschide in 1962.

2. Planul Fouchet si prima tentativa de adeziune a Marii Britanii (1962-1963) A. Cererea lui MacMillan de adeziune a Marii Britanii este formulata in iulie 1961. Ea este consecinta succeselor initiale ale Pietei Comune. Aceasta candidatura britanica intervine in momentul in care generalul de Gaulle, consolidandu-si regimul sau, si-a orientat politica sa externa intr-un sens care plasa Franta in opozitie cu partenerii sai din CEE. B. Conceptii contradictorii privind CEE. Principalii parteneri ai Frantei, Germania, Italia, Olanda erau convinsi ca interesul comun se putea degaja numai din existenta institutiilor comunitare, cu conditia ca aceste institutii sa fie cat mai independente posibil de guvernele lor nationale. Se vehicula ideea crearii unui for executiv independent, supus controlului adunarii europene, compus mai intai din delegati ai parlamentelor nationale, dar care vor fi alesi direct de catre popoare. Totodata, in conceptia partenerilor europeni ai Frantei exista convingerea ca Europa avea nevoie de sprijinul american si ca uniunea nu trebuia sa se distanteze mult de comunitatea atlantica. Astfel de concptii erau in totala contradictie cu filosofia politica a generalului de Gaulle, pentru care Europa nu se putea naste decat din reuniunea vointelor lor nationale, independente si la distanta de SUA. Integrarea nu ii apare lui de Gaulle ca un factor de putere si de independenta, ci, din contra, ca un instrument de subordonare fata de America. Conceptia lui de Gaulle asupra rolului Frantei era extrem de ambitioasa; pentru el, Franta trebuind sa aiba rolul de motor intr-un astfel de proces. Punctul de vedere a lui de Gaulle era foarte incisiv, ori Franta era admisa in directoratul Pactului Atlantic la egalitate cu Marea Britanie si daca era posibil chiar cu SUA, ori, in cel mai rau caz Franta parasea NATO si se apropia de URSS si de China, pentru a-si gasi pe langa puterile comuniste o contrapondere la preeminenta americana in Europa occidentala. Pentru liderul francez, Piata Comuna nu era decat un instrument de redresare a economiei franceze si un teren privilegiat de influenta politica franceza.Diferentele de conceptie dintre de Gaulle si partenerii sai occidentali se produc in doua domenii: cel institutional si cel al largirii geografice a CEE, fapt ce va provoca numeroase crize. Primele doua vor izbucni cu prilejul discutarii planului Fouchet despre Uniunea politica europeana in 1962 si a intreruperii negocierilor privind adeziunea Marii Britanii la inceputul lui 1963. C. Planul Fouchet. In urma celor doua conferinte de la Paris, din februarie si iulie 1961, o comisie interguvernamentala prezidata de ambasadorul Christian Fouchet a pregatit un proiect care prevedea reunirea in mod regulat a sefilor de state, asistati de un secretariat permanent. Respectul competentelor comunitatilor existente trebuia sa fie asigurat. Problemele

economice ramaneau in afara competentelor uniunii de state, care isi asuma numai chestiuni legate de afacerile externe, aparare si afacerile culturale. O comisie politica interguvernamentala trebuia sa fie instituita cu sediul la Paris. Era permis sitemul de veto in majoritatea domeniilor de competenta ale uniunii si in alegerea adunarii europene pe baza votului universal. Generalul de Gaulle, in ianuarie 1962, a adus proiectului mai multe modificari, in sensul limitarii competentelor uniunii numai la afacerile economice. D. Esecul tentativei Marii Britanii de adeziune. Succesul Pietei Comune, blocajul tendintelor supranationale in activitatea CEE, datorat politicii Frantei, duce la schimbarea atitudinii guvernului englez. Aceasta evolutie este primita cu neincredere de catre Franta, dar si de catre Germania. La Bruxelles au loc negocieri complexe intre noiembrie 1961 si ianuarie 1963. Aceste negocieri se izbesc de trei categorii de dificultati: comertul din Commonwealth, pentru care Marea Britanie cauta debusee comparabile, precum politica agricola si finantarea acesteia, judecata prea costisitoare pentru Marea Britanie; problema AELS, intrucat tarile membre doreau fie adeziunea, fie asocierea la CEE; atitudinea militara a Marii Britanii, care dorea sa cumpere rachete americane Polaris. In aceste conditii , de Gaulle a decis sa rupa negocierile de aderare cu Marea Britanie. Un ansamblu de consideratii diverse explica aceasta decizie, care a cauzat un veritabil scandal: a) teama ca prin achizitionarea rachetelor Polaris, Marea Britanie sa nu devina un veritabil cal troian al SUA in CEE; b) faptul ca britanicii nu erau gata sa accepte sistemul comunitar; c) teama de a fi slabite pozitiile privilegiate ale Frantei in CEE, prin introducerea influentelor anglo-saxone si nordice, fapt ce ar fi dus la bascularea comunitatii spre nord. Alte state europene, si nu numai, seduse de atractia Pietei Comune, solicitau adeziunea lor sau recurg la o formala asociere. Astfel CEE incheie acorduri cu Grecia(1961), Turcia(1963), Malta(1970) si cu l8 tari din zona Africii francofona prin acordurile de la Yaounde(1963 si 1964).

3. Criza “seifului gol” si al doilea veto la candidatura Marii Britanii la CEE A. Criza “seifului gol”(1963-1966). Lucrarile comunitare se reiau dupa o intrerupere cauzata de veto-ul francez, din februarie 1963. In centrul atentiei sta politica agricola comuna. Lungi negocieri maraton, avand subiect problemele agricole au loc in ianuarie 1962, decembrie 1963 si decembrie 1964. Aceste negocieri nu comporta numai aspectele vamale, ci implica si politica agricola comuna, cuprinzand crearea mai multor piete importante (cereale, lapte, carne), fixarea unor preturi comune si crearea Fondului European de Garantie Agricola (FEOGA), insarcinat cu finantarea acestei politici, la care Franta tine mult din cauza importantei sectorului sau agricol in economie. Se constituie o comisie de taxe agricole asupra importurilor venind din terte tari. In martie 1965, Comisia a prezentat propunerile sale adunarii de la Strasbourg. Conform deciziei acesteia, piata unica a produselor agricole, cu preturi comune trebuia realizata pana cel tarziu la 1 iulie 1967. Mai mult, FEOGA trebuia alimentata atat din taxe agricole, cat si din taxe vamale. In acelasi timp, Comisia si Parlamentul trebuiau sa aiba largi puteri in materie bugetara. Totusi, propunerile Comisiei nu au avut succesul scontat din doua motive: pe de o parte, intransigenta generalului de Gaulle, iar pe de alta parte, lipsa de entuziasm a celorlalte state, in particular a Germaniei, nevoita sa abandoneze importante retete nationale in favoarea Comunitatii. In ceea ce priveste vina franceza pentru aceasta criza, ea consista in refuzul generalului de Gaulle de a accepta umbrela institutionala a CEE in materie de politica agricola. Acest fapt ofera partenerilor din Comunitate capacitatea sa refuze la randul lor dispozitiile financiare. Acest fapt i-a oferit lui de Gaulle ocazia de a angaja o mare manevra, care a reusit partial. Incepand din iulie 1965 reprezentatntul Frantei a parasit sediul de la Bruxelles al CEE. Franta

a incetat sa mai participe la lucrarile Consiliului, care a continuat sa functioneze in absenta sa, dar fara sa ia vreo decizie. In septembrie 1965 de Gaulle ataca Comisia, punand in discutie regula deciziilor prin majoritate, care urma sa intre in vigoare la 1 ianuarie 1966. Franta se angajeaza intr-o veritabila contraofensiva impotriva CEE si a spiritului de supra-nationalitate. Franta era la un pas de a iesi din Comunitate, ceea ceea ce ar fi fost catastrofal pentru ea. Exista pericolul ca ceilalti cinci parteneri ai sai sa continue fara ea, chemand in loc Marea Britanie. De Gaulle, ajutat de diplomatia belgiana si germana, a cautat o solutie de compromis. Aceasta va face obiectul a doua reuniuniale CEE, tinute la Luxemburg, in ianuarie 1966. Acest compromis i-a permis Frantei sa-si reia locul in Consiliul CEE, obtinand in schimb mentinerea regulei unanimitatii atunci cand “interese foarte importante erau in joc”. Redemarajul efectiv al Pietei Comune se produce in mai 1966 cand este adoptat un regulament financiar agricol provizoriu, valabil pana in 1970. Acest fapt permite realizarea uniunii vamale agricole si industriale pana la 1 iunie 1968, cu un an si jumatate inainte de data fixata de calendarul tratatului de la Roma. B. Al doilea veto la candidatura britanica. Intentiile guvernului laburist din Marea Britanie merg incet catre o atitudine favorabila Pietei Comune. Acordul privind eliminarea principiului majoritatii a facilitat realegerea lui Harold Wilson ca prim-ministru al Marii Britanii. Dator, pentru aceasta, diplomatiei comunitare, primul-ministru englez depune candidatura oficiala a Marii Britanii, in mai 1967, inainte de intalnirea de la Roma, ocazionata de sarbatorirea a zece ani de la tratatul de infiintare a CEE. Pretentiile britanice sunt mai rezonabile: politica agricola si tariful vamal comun fiind prin excelenta acceptate. Tactica lui Wilson consta in a se bate mai putin pentru “indeplinirea unor conditii europene, cat mai ales pentru a ajuta o economie ce mergea rau”. Comisia CEE a prezentat un raport Consiliului, pronuntandu-se in favoarea deschiderii negocierilor si a unei intariri a structurilor comunitare, paralel cu largirea acesteia. Insa, in decmbrie 1967, guvernul francez refuza deschiderea de negocieri. Partenerii Frantei reactioneaza cu violenta, indeosebi cei din Benelux, decizand utilizarea UEO pentru a strabili o legatura intre Comunitate si Marea Britanie. Partenerii din Benelux se temeau de o hegemonie franco-germana intr-o Europa interguvernamentala si, de aceea, considerau prezenta britanica ca o garantie de substitutie la Europa federala. Al doilea veto al lui de Gaulle urmeaza curand dupa criza din mai 1968, care a slabit economia franceza si dupa ce invazia Pactului de la Varsovia in Cehoslovacia a dat o puternica lovitura diplomatiei gaulliste. Acest veto adanceste prapastia dintre Franta si partenerii sai. Acestia vor constitui in sanul NATO un “Eurogrup” la care Franta refuza sa participe. In acelasi timp, ei vor utiliza cadrul UEO pentru a conduce consultarile cu Marea Britanie asupra evolutiei Comunitatii. Franta se impotriveste acestei proceduri si se abtine sa ia parte. Reuniunile consiliului UEO se tin in absenta Frantei. In cursul unei intalniri cu ambasadorul englez Cristopher Soames, la 4 februarie 1969, generalul de Gaulle oferea solutia inlocuirii sistemului comunitar printr-o mare zona de liber-schimb cu angajamente agricole si un directorat politic al celor patru mari (Franta, Germania, Italia si Marea Britanie). Precipitarea lui Harold Wilson, care a facut cunoscute elementele dialogului dintre presedintele francez si Soames, il irita pe de Gaulle. El va contesta unele dintre propunerile facute ambasadorului britanic. In ciuda desmintirilor Parisului, scandalul va fi considerabil. Se parea ca de Gaulle era pe punctul de a sacrifica sistemul comunitar. Plecarea lui de Gaulle de la conducerea Frantei, in primavara lui 1969, va pune capat acestei perioade in care Franta se gasea intr-o situatie politica imposibila.

4. Prima largire a Comunitatii Economice Europene: Marea Britanie este urmata de Danemarca si Irlanda.

A. Evolutii favorabile in Franta si Marea Britanie. Schimbarile politice din Franta si din Marea Britanie vor favoriza solutionarea acestei probleme. Dupa plecarea lui de Gaulle, la presedentia republicii vine Georges Pompidou, iar Michel Debre il va inlocui la Quai d’Orsey pe Maurice Schumann. El va urma aceasi politica externa ca si predecesorul sau, cu exceptia problemei admiterii Marii Britanii in Piata Comuna. Pentru rezolvarea acestei situatii, in cursul conferintei CEE de la Haga, din decembrie 1969, el va propune un triptic de solutii: crearea Europei agricole, largirea Comunitatii prin primirea Marii Britanii si aprofundarea constructiei europene. Aceasta optiune a lui Pompidou pentru o apropiere de Marea Britanie se produce de teama unei aliante de culise intre noul cancelar german Willy Brandt si cabinetul englez. Prezenta Marii Britanii in Europa i se parea lui Pompidou o garantie importanta fata de greutatea crescanda a Germaniei. In ceea ce priveste Marea Britanie, la alegerile generale din 18 iunie 1970, laburistii sunt batuti si puterea trece la conservatorul Edward Heath. Sosirea conservatorilor va facilita mult reluarea negocierilor intreprinse inainte de Harold Wilson. B. Negocieri si dificultati. Negocierile au durat nouasprezece luni, din iunie 1970 si pana in ianuarie 1972. Franta pune in fata tripticul “incheiere, aprofundare, largire”. Difcultatile negocierilor sunt mult mai reduse decat in 1961-1963 si ele vizau contributia Marii Britanii la bugetul comunitar, rolul lirei sterline ca moneda de rezerva si legaturiel economice preferentiale cu Commonwelthul. Marea Britanie dorea sa nu respecte prevederile tratatului de la Roma, care implicau in cazul unor importuri externe sa se plateasca la bugetul comunitar un anume procentaj. Marea Britanie se gasea in situatia de a fi penalizata printr-un sistem bugetar, in care esentialul veniturilor era constituit de prelevarile pe importurile din tarile Lumii a treia si majoritatea cheltuielilor mergeau catre subventionarea produselor agricole. Acest dezechilibru, chiar daca va fi modelat pe parcursul negocierilor de adeziune, va da loc la un lung contencios intre Marea Britanie si partenerii sai. Totusi, situatia este mult mai favorabila decat la inceputul anilor 70, intrucat Marea Britanie se orientase foarte mult spre comertul cu Europa, relatiile sale comerciale cu Commonwealthul nu mai reprezentau decat 24 % din comertul extern britanic. Guvernul britanic era dispus sa accepte toate clauzele tratatelor CEE, singurele derogari solicitate fiind cele ce se refereau la produsele lactate din Noua Zeelanda, la zaharul din Caraibe si la regimul pescuitului. Totusi, guvernul britanic, fara sa o spuna direct, manifesta o mare teama fata de regulamentul financiar al comunitatii, care, in opinia sa, ar fi apasat greu asupra Marii Britanii. C. Marea Britanie accepta compromisuri. Toate aceste probleme sunt reglate intr-un termen mai mult sau mai putin lung. Perioada tranzitorie normala era de 5 ani, pentru reglementarile financiare si de 10 ani pentru pescuit, cu posibilitati de prelungire. Tarile africane si din Antile, ce erau membre ale Commonwelth-ului, devin asociate, bucurandu-se de acelasi statut ca si teritoriile africane ale Frantei si Belgiei. In materie financiara, Marea Britanie accepta sa introduca TVA, dar nu va lua nici un angajament precis priivind eliminarea deficitului sau bugetar in raport cu fostele colonii. In aceste conditii, lira sterlina nu va putea participa decat foarte dificil la sarpele comunitar. D. Sarpele comunitar. pentru a scapa variatiilor de curs ale dolarului, tarile CEE organizeaza, in aprilie 1972, “sarpele monetar” european. El este un sistem de fixare a paritatilor dintre monede si limiteaza marjele de fluctuatie, pentru a se apara regularitatea schimburilor dintre terile membre ale CEE. Pentru a corecta disparitatile concurentei, care apar in sanul comunitatii cand paritatea monedelor este modificata, se creeaza un sistem de taxe si de subventii, asa zisele “nivele compensatorii monetare”.

E. Negocierile se vor indrepta catre un deznodamant fericit, dupa semnarea, la 22 ianuarie 1972, la Bruxelles, a tratatului de adeziune nu numai de catre Marea Britanie, dar si de Danemarca, Irlanda si Norvegia. La 1 ianuarie 1973 doar Marea Britanie, Danemarca si Irlanda de Nord vor adera in mod concret. Norvegia, care s-a aliniat si ea la startul acestor negocieri, odata cu cele trei, va pierde trenul primei largiri, deoarece locuitorii “fiordurilor” au spus “nu” printr-un referendum organizat in octombrie 1972. F. In comunitatea celor noua echilibrul politic este greu de atins. Franta nu era singura in situatia de a se opune tendintelor supranationaliste manifestate de catre SUA. Ea putea sa aiba unii sustinatori, in conditiile existentei posiibilitatii deschiderii si cooperarii politice dintre statele membre. Insa, un asemenea demers era dificil, deoarece el apasa in intregime numai pe convergenta politicilor nationale. Nu exista nici un suport institutional, in afara procedurii de consultari intre directiile politice ale ministerelor afacerilor externe , a reuniunilor ministrilor si accidental ale sefilor celor noua state.

5. CEE si prima criza a petrolului(1973-1974) Comunitatea Economica Europeana traia o permanenta criza incepand de la largirea sa, dar criza pe care era pusa s-o intampine acum va fi totalmente diferita ca si continut. Ea nu mai opune Franta partenerilor sai. Ea rezulta din factori noi,exteriori comunitatii: criza petrolului, criza monetara, criza economica si opozitia Marii Britanii si a Danemarcei la integrarea economica si politica europeana. Totusi, primele doua crize isi vor pune pecetea cel mai puternic. A. Criza energetica a izbucnit in toamna lui 1973, odata cu declansarea celui de al patrulea razboi arabo-israelian (cunoscut sub numele de razboiul de Yom Kippur) si mai ales dupa ce israelienii reusesc sa faca o bresa in apararea egipteana si sa treaca Canalul de Suez. In acel moment, intregul univers arab intervine impotriva statului evreu, fluturand o noua arma-petrolul. Ideea apartine Libiei, care miza pe unitatea tarilor arabe exportatoare de petrol spre a forta mana Occidentului in favoarea Egiptului, prin ridicarea pretului petrolului.Guvernele arabe din zona Golfului Persic, reunite la Kuweitt-City, la 16 octombrie 1973, anunta cresterea pretului petrolului cu 70 %, fata de pretul anterior. In plus, producatorii decid sa-si reduca in fiecare luna livrarile de petrol cu 5 % fata de septembrie pana la evacuarea completa de catre Israel a teritoriilor ocupate. La 22 decembrie, sase tari producatoare din zona Golfului si membre ale OPEC, reunite la Teheran, au discutat marirea pretului petrolului de doua ori. Pretul petrolului sporeste, numai din septembrie 1973 si, pana in septembrie 1974, de patru ori. Majoritatea tarilor CEE sunt puternic afectate de acest soc petrolier. Reuniti intr-o intalnire la nivel inalt, in decembrie 1973, sefii de guverne ai acestor state au prezentat declaratii belicoase la adresa OPEC. Insa, o initiativa ceva mai consistenta va veni de la Washington, in februarie 1974, cand presedintele Nixon decide convocarea unei conferinte a principalelor tari industrializate. Pentru americani era esential sa se organizeze in fata unui front al producatorilor un front al consumatorilor. Presedintele american si secretarul de stat, Henry Kissinger, erau adeptii lui Realpolitik. Ei nu aveau pentru constructia europeana vreo simpatie. Kissinger considera ca Europa nu putea pretinde sa exercite decat o influenta regionala, afacerile mondiale decurgand din jocul superputerilor. Embargoul petrolier ofera lui Kissinger sansa sa regrupeze lumea occidentala sub bagheta americana. Ministrul de externe francez, Michel Jobert, nu reuseste sa i se opuna si adopta in diverse circumstante pozitii inutil provocatoare. El refuza sa mai vorbeasca de cooperare politica in cadrul Consiliului de ministri reuniti la Bruxelles, dar solicita o reuniune la Copenhaga, capitala tarii in exercitiu a Consiliului celor noua membrii ai Comunitatii. Presedintele Pompidou si Michel Jobert doreau sa pastreze avantajul ce decurgea din relatiile privilegiate cu tarile arabe, de aceea ei vor adopta o pozitie de desolidarizare fata de partenerii lor, in

special fata de Olanda, considerata pro-israeliana. Franta se considera victima a unui embargo discriminatoriu in repartizarea petrolului disponibil. Cu cateva mici exceptii, partenerii Frantei din CEE s-au raliat punctului de vedere american. Franta va fi izolata printre cei noua membri ai CEE. prin urmare, tentativele Comunitatii de a pune bazele unei politici energetice comune, a caror evenimente demonstrau necesitatea realizarii ei, au fost anulate. Aceeasi politica rigida a Frantei a contribuit la sterilizarea cooperarii politice economice. Putina suplete din partea acesteia ar fi permis, fara indoiala, sa se previna de pe pozitii economice comune o noua subordonare a Europei relatiilor transatlantice. Totusi, cooperarea politica a ajuns la cateva pozitii comune destul de indepartate de cele ale SUA, referitor la Orientul Mijlociu. Cei noua membri ai CEE s-au manifestat in mai multe randuri, si in special in cursul summit-ului de la Venetia, din iunie 1980, in favoarea dreptului palestinienilor la o patrie si pentru evacuarea Israelului din Cisiordania si din Gaza. B. Criza monetara. Inflatia americana si acumularea de dolari in afara SUA timp de mai multi ani a creat o amenintare pentru stabilirea monetara a lumii occidentale, in timp ce stabilirea paritatilor monedelor tarilor membre ale CEE a facilitat dezvoltarea schimburilor si punerea in practica a pietei comune agricole. Incepand de la criza din 1969, marcata prin dezvoltarea francului si reevaluarea marcii, avand ca si consecinta ruperea unitatii preturilor agricole, statele membre ale CEE au inteles ca uniunea vamala ramanea fragila atata vreme cat progresul in directia uniunii monetare ramanea slab. In martie 1970, un comitet de inalti functionari este insarcinat sa stabileasca un raport asupra uniunii economice si monetare. Concluziile raportului, depus in octombrie, au fost reluate de catre Comisia CEE. Un acord intervine in primavara lui 1971, prevazand punerea in practica progresiva a uniunii economice si monetare, care cuprindea o trasare a marjelor de fluctuatie a monedelor europene intre ele, insa fara sa se adopte un mecanism constrangator. Acest modest plan monetar va merge pana la declansarea unei noi crize monetare care va exploda in vara anului 1971, ducand la suprimarea convertiibilitatii monedelor europene in raport cu dolarul si la stabilirea unei taxe de 10 % pe importurile din SUA. In fata initiativei americane, tarile membre ale CEE nu au afisat o pozitie comuna. Astfel, Franta si Italia, din motive concurentiale, doreau sa evite o revalorizare a monedelor in raport cu dolarul, in timp ce Germania era gata sa accepte o fluctuatie generalizata a monedelor. Urmare a unei conferinte tinute la Washington, in decembrie 1971, care a antrenat o devalorizare a dolarului, noi eforturi au fost facute pentru relansarea uniunii monetare. Ele se vor incheia, in martie 1972, prin limitarea variatiilor intre devizele europene (sistemul se cheama sarpele monetar). Fiind stabilite raporturi foarte stranse cu dolarul, sistemul poarta numele de sarpele monetar in tunel. Din pacate, acest sistem a fost deseori pus in discutie, implicand mai multe devalorizari si reevaluari ale monedelor europene. Astfel, Marea Britanie, a trebuit, incepand din iunie 1972, sa-si puna lira sterlina in afara sarpelui monetar si sa permita fluctuatii, care vor antrena si lira irlandeza. In februarie 1973 lira italiana s-a desprins la randul sau din sarpele monetar, urmata de francul francez in ianuarie 1974. In ciuda acestor dificultati, reuniunea de la Paris, din octombrie 1972, a indicat obiectivele uniunii economice si monetare, care urmau sa se realizeze in etape.

6. Evolutia CEE pana la adoptarea Actului Unic. Perioada de care ne ocupam este marcata de cateva evenimente mai semnificative: renegocierea conditiilor de adeziune ale Marii Britanii; crearea Consiliului european si acordul in vederea alegerii Parlamentului prin vot universal, o noua largire a CEE si relansarea in chestiunea monetara. Este o perioada dominata de cateva personalitati de frunte ale vietii politice europene: Harold Wilson in Anglia, Helmuth Schmidt in Germania si Valery Giscard d’Estaing in Franta.

1. “Renegocierea “ conditiilo de aderare ale Marii Britanii Guvernul alburist al lui Harold Wilson avea drept obiectiv al politicii europene “renegocierea” conditiilor de aderare obtinute de catre conservatori si sa promita poporului englez ocaxia de a se pronunta asupra mentinerii Marii Britanii in CEE. Cererea britanica este formulata la 1 aprilie 1974, la Luxemburg, si ea cuprindea sase puncte importante: schimburi in politica agricola; metode mai echitabile pentru finantarea bugetului comunitar; o revizuire a proiectelor de uniune economica si monetara; o clarificare a proiectelor uniunii europene pentru a se apara drepturile Parlamentului britanic in materie de politica regionala si industriala; o politica comerciala si de ajutor al dezvoltarii care sa fie conforma cu interesele tuturor tarilor din Commonwealth si cu toate tarile mai putin dezvoltate; excluderea uniformitatii in chestiui de TVA. A. Solicitari de schimburi in politica agricola. Guvernul britanic reclama o aprovizionarea mai buna a pietei si conditii de import mai favorabile pentru tarile terte, in asa fel incat sa nu se ajunga la o crestere a preturilor mondiale. Pentru aceasta se stabilesc cateva acorduri, cum este conventia de la Lome, care garanta tarilor din zona Africii, Caraibilor si Pacificului, producatoare de zahar, sa poata vinde zahar in cantitati importante in Piata Comuna la pretul garantat producatorilor comunitari. B. Problema finantarii bugetului comunitar a fost una dintre cele mai dificile chestiuni de adeziune. In cursul sesiunii Consiliului european de la Dublin, din martie 1975, termenii acordului au fost renegociati. Acordul avea ca obiectiv evitarea mecanismului veniturilor provenite din taxe vamale, taxe pe produse agricole, in asa fel incat sa nu se apese foarte greu asupra bugetelor tarilor membre. Acordul a creat o oarecare protectie pentru Marea Britanie, contra riscului de a plati CEE mai mult decat urma sa primeasca. C. Problema somajului si cea monetara. Prtidul laburist si-a exprimat temerea ca realizarea proiectului de uniune economica si monetara sa nu constranga Marea Britanie sa accepte un nivel al somajului ridicat, astfel incat ea sa poata mentine un nivel stabil al paritatii lirei sterline. Ea va sustine teza potrivit careia problemele monetare europene trebuiau sa-si gaseasca solutia la scara mondiala. Nici o negociere nu a fost necesara in acest domeniu, deoarece iesirea lirei sterline, a francului francez, a lirei italiene din sarpele monetar european a condus la o intarziere a proiectelor de uniune monetara. D. In problemele politicii regionale si industriale, obiectivele laburistilor erau de a se conserva libertatea de actiune a Marii Britanii la nivel national. Mai mult inca, celelalte state membre nu aveau nici o disponibilitate de a se angaja in politici comune cu caracter constrangator. E. In chestiuni de armonizare a TVA , Marea Britanie s-a marginit sa constate ca proiectele CEE nu erau de natura sa afecteze interesele sale. De aceea ea va admite in special nivelul zero asupra produselor de stricta necesitate. Sigur de succesul politicii sale, Harold Wilson a organizat in iunie 1975 un referendum pentru consultarea poporului englez asupra mentinerii sau nu in Comunitate. O puternica majoritate, peste 67 %, s-a pronuntat in favoarea mentinerii in CEE, in ciuda reticencelor manifestate de catre laburisti. Patru ani mai tarziu, cand conservatorii o aveau in frunte pe Margaret Thatcher, sunt repuse in discutie acordurile precedente, mai ales criteriile impuse prin acordul de la Dublin. Prin aceasta se incheia faza tranzitorie a Marii Britanii in CEE, mai ales ca ea contribuise cu 20 % la veniturile comunitare, dar nu primise pentru cheltuiala decat 10 %. Motivele invocate de catre “Doamna de fier” a politicii britanice sunt cat se poate de juste, avandu-se in vedere paradoxul situatiei venitului pe cap de britanic care era mai mic decat media comunitara, fiind la nivelul Italiei. Neintelegerile in aceasta afacere au influentat viata comunitara timp de mai multi ani. Abia, in cursul reuniunii Consiliului european de la Fontainebleau, in 1984, un acord definitiv permite Marii Britanii sa obtina o compensatie, reprezentand doua treimi din diferenta intre ceea ce ea varsa la bugetul comunitar si ceea ce primea.

2. Crearea Consiliului European si acordul in vederea alegerilor pentru Parlamentul european prin vot universal A. Declaratia asupra identitatii europene. Concomitent cu eforturile de renegociere a conditiilor de adeziune ale Marii Britanii, la initiativa presedintelui Frantei, Valery Giscard d’Estaing, se desfasoara actiuni de relansare a unui proiect de uniune europeana. Trebuie spus ca in cursul perioadei precedente cateva progrese au fost facute in domeniul cooperarii politice, cel mai notabil fiind adoptarea, in 1973, a Declaratiei asupra identitatii europene. Cu prilejul reuniunii de la Copenhaga, din decembrie 1973, s-a decis ca sefii statelor membre sa se reuneasca cat mai des, fiecare stat avand responsabilitatea de a convoca o reuniune la nivel inalt in timpul cat acesta se afla, timp de sase luni la conducerea uniunii. La reuniunea din decembrie 1974, de la Paris, s-a propus reuniunea sefilor de state cel putin de trei ori pe an, pentru a discuta chestiuni ce depaseau competentele CEE. B. Nasterea Consiliului CEE. Pentru a institutionaliza o astfel de formula este creat Consiliul CEE. Apare, astfel, o institutie noua, neprevazuta in tratatele anterioare, care se reuneste odata pe an la Bruxelles si de doua ori pe an in capitalele tarilor care exercita presedentia semestriala a Consiliului CEE. C. Consiliul CEE a decis constituirea unui Parlament european ales prin vot universal de catre cetatenii CEE. In cursul aceleiasi reuniuni de la Paris, din decembrie 1974, s-a decis alegerea unui Parlament european prin sufragiu universal direct, al carui principiu fusese inscris in tratatul de la Roma, dar care nu a putut fi organizat pana atunci datorita opozitiei Frantei. Cu prilejul aceleiasi reuniuni, Parlamentul si-a vazut puterea de decizie sporind. El avea posibilitatea de a respinge bugetul si de a vedea dreptrul sau de initiativa largita si la domeniul cheltuielilor ne-obligatorii, adica care nu rezulta dintr-o reglementare comunitara. Dar, Parlamentul nu obtine nici o ameliorare a puterilor sale in materie legislativa. In cursul reuniunii de la Bruxelles a Consiliului CEE, din 15 iulie 1975, se ajunge la un acord privind compozitia Adunarii Consiliului CEE, rezultata in urma alegerilor europene. Aceste alegeri trebuiau sa se faca ca o juxtapunere la alegerile nationale. Data primelor alegeri pentru Parlamentul european a fost fixata pentru iunie 1979. Presedinte al primului Consiliu CEE este aleasa Simone Veil, care a cedat fotoliul in ianuarie 1982 olandezului Piet Dankert, lui succedandu-i in iunie 1984 francezul Pierre Pflimlin, pana in 1987, cand a fost ales englezul Sir Henry Plumb. In 1989 a fost ales italianul Enrique Baron Crespo, lui succedandu-i germanul Egon Klepsch (1992). Asa cum remarca un istoric francez “in ciuda reprezentativitatii sale, Parlamentul european nu are inca un rol politic incontestabil, dar el se forteaza in mod constant sa-si largeasca competentele sale si controlul”. D. Raportul Tindemans. Primul ministru belgian, Leo Tindemans, a primit sarcina de a elabora un raport asupra Uniunii europene. In aceste conditii, premierul belgian a procedat la o vasta consultare a mediilor, politice, socio-economice si stiintifice din tarile membre, pentru a sigura un consens cat mai larg al marilor orientari ale Uniunii Europene. Pe de o parte, raportul constata cea mai mare parte a interlocutorilor sai, insista asupra importantei identitatii europene, concept care devine tot mai mult un element comun in discursul european. Pe de alta parte, in plan intern raportul prevedea aprofundarea integrarii economice sub forma unei uniuni economice si monetare. Se preconiza crearea unei zone monetare caracterizata printr-o paritate fixa a monedelor intraeuropene, o fluctuatie comuna a lor in raport cu monedele exterioare zonei, ca si crearea unei balante de plati comune. In aceasta conceptie, Fondul European de Cooperare Monetara era destinat sa devina Banca Mondiala la nivel european. De asemenea, raportul avea in vedere formularea unei politici externe comune. Astfel, el se exprima pentru alegerea acelor domenii in care statele comunitare sa poata vorbi pe aceeasi voce. Aceasta problema se pune de o maniera acuta si clara intrucat Statele Unite cer ca in raporturile din cadrul Pactului Nord-Atlantic sa aiba un singur interlocutor european.

Tindemans exprima in continuare o optiune foarte curajoasa “in spiritul meu partenerii americani si europeni trebuie sa discute pe picior de egalitate.” In urma analizei, raportul lui Tindemans face si o serie de propuneri ce vor marca o cotitura in constructia Uniunii europene. El cere sa se faca o distinctie clara intre reuniunile ministeriale, care se ocupa de cooperarea politica si cele care se ocupa de celelalte subiecte acoperite prin tratate. Apare, cu acest prilej ideea centrului unic de decizie. Aceasta idee implica ca institutiile Uniunii sa aiba vocatia de a discuta toate problemele care vor atinge interesele Europei si care sunt de competenta Uniunii. Mecanismele de cooperare europeana trebuie sa se dezvolte intr-un cadru institutional unic. Interdependenta inter-economica, sociala si politica, impune o astfel de unitate. Sunt stabilite in cadrul centrului de decizie unica diferite proceduri, urmand natura materiei tratate. Mai intai, in domeniul relatiilor externe acoperite prin tratatele europene, procedurile comunitare vor trebui sa fie utilizate in afara marjei tratatelor comunitare. In al doilea rand, in anumite domenii, angajamentul trebuie sa fie realizat printr-o politica comuna. Aceasta semnifica ca, Consiliul european trebuie sa adopte decizii comune, ceea ce presupene ca tendintele minoritare se vor ralia tendintelor majoritare. Domeniile privilegiate sunt: a)noua ordine economica mondiala; b) raporturile intre Europe si SUA; c) securitatea regionala; d) crizele care apar in mediul geografic imediat al Europei. In sfarsit, in alte domenii se va continua sa se aplice in mod provizoriu sistemul cooperarii politice, asa cum a fost el pus la punct prin procedura Davignon, amintindu-se ca aceasta s-a integrat intr-un cadru institutional unic. In sanul acestui centru de decizie unica coexista si se dezvolta metode comunitare si metode de cooperare. Fiind preocupat de asemenea de eficacitatea aparatului insttitutional, raportul recomanda un recurs mai frecvent la “tehnica delegarii”, care trebuie sa permita, fara sa se rupa echilibrul institutional, buna functionarea a mecanismelor de luare a deciziilor si de facilitare a negocierilor. In numele acestei eficacitati, este reafirmat ceea ce s-a decis la reuniunea de la Paris, din 1974, ca recursul la votul majoritar in sanul Consiliului trebuie sa devina practica curenta in domeniul comunitar. Propuneirle lui Tindemans vizau si Comisia Comunitatii Europene, printr-o noua procedura de desemnarea a presedintelui sau/si prin puterea de initiativa a Parlamentului european ales prin sufragiu direct. Primul ministru belgian si-a propus sa prezerve achizitiile comunitare, inspirandu-se din principiul echilibrului institutional dintre institutii insarcinate sa exprime “in mod colectiv interesele nationale” (Consiliul european, Consiliul de ministri) si institutii ce exprima “interesul comunitar”(Comisia, Parlamentul european si Curtea de Justitie). In intentia mentinerii acestui echilibru indispensabil bunei functionari a Comunitatii, Leo Tindemans a propus ca Parlamentului european, dincolo de puterile pe care le detinea, in special in materie bugetara, sa i se recunoasca o facultate de initiativa, ceea ce i-ar permite sa aduca o contributie pozitiva la definirea politicilor comune. In materie economica si monetara, se propun de asemenea o serie de masuri cu caracter uman( un pasaport euuropean, dreptul la vot al strainilor, echivalenta diplomelor sau studiilor.). 3. O noua largire a Comunitatii Europene Grecia, Portugalia si Spania solicita aderarea. Prima isi prezinta oficial cererea in iunie 1975, in timp ce tarile iberice o fac in iulie 1976. Pentru aceste tari, aderarea la CEE , in ciuda unor dezavantaje economice, este considerata ca un castig pe calea consolidarii democratiilor lor foarte fragile. A. Aderarea Greciei, in 1981. Perspectiva unei noi largiri a pus in fata CEE probleme foarte delicate, legate de problemele economice, in special pentru regiunile mediteraneene, dar si probleme de functionare a unei Comunitati de douasprezece state. La cererea Frantei, Consiliul CEE a decis, in decembrie 1978, sa se incredinteze la trei personalitati independente, sarcina sa studieze problema aderarii. Va mai trece un timp pana la primirea

celor trei in CEE. Grecia devine membra in ianuarie 1981, dupa o, perioada de asociere de douazeci de ani. Politica haotica dusa de catre liderul PASOK, Andreas Papandreu, venit la putere dupa alegerile din octombrie 1981, nu a permis Greciei, in ciuda unui concurs substantial din partea Comunitatii, sa se bucure de reusita aderarii. B. Spania si Portugalia devin membre in 1986. Raporturile dintre CEE si cele doua tari iberice au fost pline de dificultati in timpul negocierilor, insa deosebit de fructuase dupa aderare. Negocierile cu Portugalia au inceput in octombrie 1978, iar cu Spania in februarie 1979. Deschiderea lor a devenit posibila in urma accesului celor doua tari la democratie, dupa o perioada quasi-revolutionara, in Portugalia intre 1974-1975, si o tranzitie de la dictatura la democratie perfect condusa in Spania de catre regele Juan Carlos , devenit rege dupa moartea lui Franco, in noiembrie 1975. Franta si Italia erau preocupate de concurenta produselor agricole mediteraneene. Masurile de tranzitie prevazute in acordurile de aderare au permis atenuarea dificultatilor, in asa fel incat aceasta largire spre sud a CEE s-a dovedit foarte avantajoasa pentru Franta. Vanzarile franceze in Peninsula Iberica, inclusiv in sectorul agro-alimentar, au crescut mult mai mult decat importurile provenind din aceste tari Contrar Greciei, Spania si Portugalia au beneficiat din plin de adeziunea lor si au adus o contributie foarte pozitiva la dinamismul Comunitatii, in toate domeniile demonstrand falsitatea unei idei care mai era vehiculata de catre unii politicieni conservatori, ca largirea este sinonima cu slabirea Comunitatii. 4. Relansarea chestiunilor monetare A. Relansarea chestiunilor monetare. Ameliorarea situatiei monetare a Frantei si a Marii Britanii si, intr-o mai mica masura a Italiei, si incertitudinile politice monetare a SUA creaza conditii favorabile pentru o relansare a eforturilor de integrare monetara a tarilor din CEE. Punerea in functiune a Sistemului Monetar European (SME) , avand ca obiect crearea unei zone de stabilitate monetara in Europa, a fost stabilita de reuniunea Consiliului CEE, in decembrie 1978, si a intrat in vigoare la 13 martie 1979, permitand stabilizarea indicilor de schimb, gratie instituirii unei monede de referinta ECU (European Currency Unit ) . Ecu este definit de un mozaic de monede europene cu o compozitie ce reflecta partea fiecarie tari in economia comunitara. In acelasi timp, intrarea in vigoare a SME este intarziata de catre exigentele franceze pentru semnarea unui acord in vederea eliminarii progresive a nivelurilor monetare compensatorii, care au spart unitatea pietei comune agricole. B. Comunitatea obtine succese incontestabile in domeniul relatiilor externe, dar la inceputul anilor 80 se vede amenintata. Conventia de la Lome , semnata la 28 februarie 1975 si intrata in vigoare in aprilie 1976, a permis stabilirea unei unitati economice a CEE cu cincizeci de tari din Africa, Caraibe si Pacific. Tarile din CEE si-au concentrat pozitiile si in cadrul CSCE, in cursul celor doua reuniuni de la Helsinki (1975) si de la Belgrad (1977). Tratatul semnat cu China, in 1978, va crea tarilor din CEE nu numai un foarte mare avantaj economic pe piata chineza, dar si unul politic. La inceputul anilor 80 a fost lansata initiativa americana de aparare strategica, botezata “razboiul stelelor”, care va impune URSS-ului o sfidare tehnologica redutabila si care se va concretiza in maleabilitatea politica a lui Gorbatchev. Europenii au sustinut proiectul american. Dar, ei vor masura gradul lor de dependenta fata de partenerul de peste Atlantic in momentul in care Waschingtonul s-a opus realizarii unui gazoduct destinat sa aduca gaz sovietic in Europa occidentala. Europenii vor replica cu programul EUREKA. Era vorba de a crea un cadru suplu pentru a favoriza cooperarea tehnologica intre firmele europene. Initiativa apartine intreprinderilor, iar finantarea putea veni de la guverne sau de la comunitate. In ciuda succeselor de politica externa ale celor zece, cooperarea politica a fost franata in diferite circumstante, de catre Grecia, care prin guvernul Papandreu, a refuzat sa condamne

URSS, dupa ce aceasta a doborat in Extremul Orient, in 1983, un avion sud-corean transportand mai multre sute de pasageri. Integrarea economica a fost franata si ea prin stagnarea consecutiva produsa de socul petrolier si prin dezordinea petroliera. Toate aceste evolutii lasa impresia ca CEE nu este capabila sa se constituie intr-o forta a vestului Europei. Necesitatea unei relansari se impunea.

7. Actul Unic European

Pentru a face fata sfidarilor cu care CEE se confrunta trebuiau revizuite toate tratatele care au stat la originea Comunitatii. Era de asteptat ca procesul sa fie complex, deoarece Europa este un complex de state suverane cu traditii si orientari istorice diferite. Acestea fac ca obiectiile si obstructiile de-a lungul drumului sa fie inevitabile. Dupa cum remarca cunoscutul om politic american, Zbigniew Brzezinski, “ Europa nu se va exprima printr-o singura voce politica si nici nu-si va folosi forta militara in mod coerent prea curand. Dar, tendinta seculara spre o cooperare economica sporita, atat in profunzimee, cat si in anvergura, imbinata cu cooperarea politica si militara in crestere, este clara”. 1. Originea Actului unic european. Dupa crearea CEE, mai multe initiative au tins sa favorizeze o uniune politica si economica. In octombrie 1972, prima reuniune CEE largita, tinuta la Paris, decide ca relatiile intre statele membre sa se sfarseasca pana la inceputul deceniului noua intr-o uniune europeana. In cursul unui nou summit tinut la Paris, la finele lui 1974, primul ministru belgian Leo Tindemans este insarcinat sa precizeze conceptul uniunii europene. Dupa un tur de capitale si vaste consultari conduse in climatul pesimist provocat de catre socul petrolier din 1973, raportul prezentat de catre Tindemans, in decembrie 1975, a definit componentele ideale ale acestui proiect, prezentand solutii concrete privind intarirea institutiilor, o politica externa comuna, o politica economica si sociala comuna si drepturile cetatenilor europeni. Insa, o noua declaratie a Consiliului CEE de la Haga, din noiembrie 1976, stabilea realizarea unei uniuni europene intr-un mod progresiv. In noiembrie 1981, guvernele vest-germane si italiene formuleaza un nou proiect de “Act unic european”, planul Genscher-Colombo, care prevedea intarirea cooperarii politice fara noi tratate si fara angajamente constrangatoare. Aproape in acelasi moment, Franta remite partenerilor sai un memorandum preconizand un “spatiu social” european, o politica comerciala mai energica si actiuni in vederea relansarii activitatii economice.In iulie 1982, deputatul italian Altiero Spinelli, ales in Parlamentul european, a reusit sa creeze o comisie constitutionala, care va adopta un prim proiect de raport asupra Uniunii europene. Apoi, in februarie 1983, este adoptata o Declaratie solemna asupra aceleiasi uniuni de catre Consiliul CEE de la Sttutgart. Doua noi initiative vor avea un rol semnificativ: Proiectul tratatului uniunii europene adoptat in februarie 1984 de catre Parlamentul european si lucrarile comitetului Dooge. 1.1. Proiectul tratatului de Uniune Europeana adoptat la 14 februarie 1984. Proiectul de tratat a primit o mare majoritate in cadrul Parlamentului european, el fiind directionat sub trei aspecte: intarirea competentelor Parlamentului european in domeniul legislativ; intarirea puterii executive a Comisiei CEE si imbunatatirea procesului de decizie in sanul Consiliului; Dezvoltarea principiului solidaritatii, potrivit caruia CEE se ocupa de tot ceea ce statele membre nu puteau duce la sfarsit.Parlamentul imparte impreuna cu Consiliul puterea legislativa, iar Comisia isi vede confirmat rolul sau executiv in materie comunitara. Politica externa si de aparare continua sa depinda de cooperarea interguvernamentala. Extinderea domeniului de competenta comunitara poate sa

fie obtinuta printr-o decizie a Consiliului european, fara necesitatea ratificarii parlamentare. Proiectul de tratat permite extinderea progresiva a actiunii comune incepand de la simpla cooperare. Proiectul comporta de asemenea o dispozitie ingenioasa si revolutionara ce priveste ratificarea sa, din care cei ce au redactat tratatul de la Maastrich s-au inspirat. Astfel, se stipula ca intrarea tratatului in vigoare nu presupunea ratificarea sa de catre toate statele, ci numai de catre majoritatea dintre ele, care reprezinta doua treimi din populatia Uniunii. Statele care nu ar fi ratificat tratatul primeau posibilitatea de a incheia acorduri de asociere. Prin acestea, noua Uniune se substituia Comunitatii anterioare. Aceasta initiativa a suscitat numeroase demersuri din partea guvernelor statelor semnatare care doreau realizarea concomitenta a Actului unic cu instituirea unui comitet ad-hoc asupra chestiunilor institutionale. De aceea, Consiliul european, in cadrul reuniunii de la Fontainebleau, din iunie 1984, a insarcinat un comitet compus din sefi de state si de guverne care sa caute sa amelioreze functionarea Comunitatii si sa exploreze terenul delicat al reformelor institutionale. Comitetul va fi prezidat de senatorul irlandez Dooge. 1.2. Lucrarile comitetului Dooge A. Raportul. Comitetul a realizat raportul definitiv pe care l-a inaintat Consiliului CEE in martie 1985, prevazand: a. puterea ligislativa trebuie sa se exercite prin concordie intre cele doua institutii europene; in caz de divergente se stabilesc si modalitatile de conciliere; b. in domeniul bugetar se prevedea o crestere apreciabila a competentelor Parlamentului european; c. deciziile comunitare trebuiau sa fie adoptate cu o majoritate simpla; d. o diferentiere a reglementarilor comunitare. B. Obiectii pe marginea raportului. In sanul acestui comitet, trei state membre - Grecia, Danemarca si Marea Britanie - nu si-au dat acordul la anumite dispozitii esentiale, in special la conditiile de vot in sanul Consiliului CEE. Comitetul CEE a propus convocarea unei conferinte interguvernamentale, insarcinta sa negocieze un proiect de uniune europeana. Acest proiect va fi analizat in cursul reuniunii Consiliului european de la Milano din 28 si 29 iunie 1985. Consiliul a decis, in ciuda opozitiei celor trei state refractare, sa convoace o conferinta interguvernamentala. Obiectivele acestei conferinte erau de a redacta un nou tratat asupra cooperarii europene in materie de politica externa si de a modifica tratatele pentru a extinde competentele Comunitatii, pentru ameliorarea procesului decizional in sanul Consiliului, pentru extinderea puterilor parlamentului, pentru intarirea competentelor de executie ale Comisiei, si pentru ameliorarea functionarii Curtii de Justitie. Negocierile, conduse la Luxemburg, au ajuns la un acord in cursul Consiliului european, tinut in decembrie 1985. Actul a fost semnat la 28 februarie 1986. El va intra in vigoare la 1 iulie 1987, dupa ratificari parlamentare in zece state si prin referendum in Danemarca si Islanda.

2.Continutul Actului Unic European Principala achizitie a Actului Unic este confirmarea obiectivului crearii unei mari piete interne, definita ca un spatiu fara frontiere interioare. Impactul psihologic al acestui moment a fost considerabil. Actul Unic, largind domeniile de decizie majoritara, in special in materie de armonizare a legislatiilor nationale, va ameliora considerabil capacitatea de decizie a Consiliului. Un alt succes al Actului Unic este explicarea competentelor Comunitatii, implicit in domeniile cooperarii monetare, al solidaritatii regionale in vederea unei coerente politici economico-sociale, in domeniul cercetarii si dezvoltarii tehnologice si a mediului inconjurator. Influenta Parlamentului asupra legislatiei este usor intarita printr-o procedura de cooperare. Consiliul nu poate sa treaca dincolo de vointa Parlamentului decat printr-o decizie unanima.

Cooperarea in materie de politica externa trece din domeniul cutumiar in domeniul dreptului scris. Partile semnatare ale Actului Unic se forteaza sa formuleze si sa puna in practica o politica externa europeana. Ele se straduiesc sa evite orice actiune sau luare de pozitie care ar afecta eficacitatea Comunitatii, atat ca forta coerenta in relatiile internationale, cat si in sanul organizatiilor internationale. Sistemul presedentiei semestriale si Comitetul politic compus din directorii afacerilor politice din ministerele de externe ale statelor membre sunt confirmate. Se creeaza si un secretariat la Bruxelles.2.1. Problema pietei interioare A. Definirea pietei interioare. Una dintre dispozitiile cele mai importante ale Actului Unic este aceea de a se constitui, pana la 31 decembrie 1992, o piata unica interna a statelor membre, care s-ar prezenta ca un spatiu fara frontiere interioare, in care s-ar asigura circulattia libera a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalurilor. Mai concret, acest spatiu ar fi realizabil prin: a. tarife vamale unice; b. libera circulatie a profesiunilor nesalarizate; c. prestatia libera a serviciilor din statele din afara CEE; d. miscarea capitalurilor; e. libertatea transporturilor; f. fiscalitatea indirecta. B. Amendamente la definirea pietei interioare. In numeroase cazuri, dispozitiile luate pana atunci in unanimitate, vor trebui luate cu majoritate, cu exceptia cazurilor fiscale. In acelasi timp, data de 31 decembrie 1992, programata ca data limita pentru crearea unui spatiu economic unic nu va crea automat efecte juridice. De asemenea, o clauza ar permite o modulare a punerii in practica a pietei interioare. Prin aceasta, Comisia CEE trebuie sa tina seama de amploarea eforturilor suportate de catre economii si sa propuna dispozitii derogatorii limitate.2.2. Politicile comunitareA. Politici monetare. Sistemul Monetar Euuropean (SME) si dezvoltarea decontarilor in ECU sunt elemente fundamentale ale progresului monetar al CEE. Pentru punerea in practica a continutului acestei politici, avand ca efect constructia uniunii economice si monetare, trebuie aplicat principiul unanimitatii. B. Politica sociala isi propune sa asigure statelor CEE, in cooperare cu Parlamentul european, directivele care sa defineasca prescriptii minimale in materie sociala. Se au in vedere masuri de armonizare a legislatiilor si politicilor sociale, in domeniul securitatii sociale, conditiilor de munca si salariale, al igienei si al securitatii muncii, asigurarea de locuinte. S-au prevazut norme minimale in domeniul amenajarii tiimpului de munca, care se refera la durata zilei de munca, a saptamanii, respectarea repausului zilnic si duminical si respectarea a patru saptamani de concediu anual. S-au stabilit si norme minimale pentru mediul de lucru, pentru salarizare corespunzatoare si egala intre sexe. Cu scopul ameliorarii folosirii fortei de munca si a contributiei pentru cresterea sperantei de viata s-a instituit un Fond Social European, care are in vedere promovarea in interiorul Comunitatii a facilitatilor de folosire a fortei de munca si a mobilitatii geografice si profesionale a lucratorilor, precum si crearea oportunitatilor de adaptare ale acesteia la mutatiile industriale si la evolutia sistemelor de productie, in special prin formarea si reconversia profesionala.Un alt obiectiv al politicii sociale este integrarea sociala. Aceasta vizeaza: facilitarea adaptarii si mutatiile industriale, in special prin formarea si reconversia profesionala; ameliorarea formarii profesionale initiale si formarea continua in scopul facilitatii insertiei si reinsertiei profesionale pe piata muncii; facilitarea accesului la formarea profesionala si favorizarea mobilitatii formatorilor si a persoanelor in formare, in special a tinerilor; stimularea cooperarii in materie de formare intre institutiile de invatamant sau de formare profesionala si intreprinderi; dezvoltarea schimburilor de informatii si de experienta privind chestiunile comune ale sistemelor de formare ale statelor membre.C. Politici in domeniul cercetarii si dezvoltarii tehnologice. Consiliul Comunitatii isi propune sa intareasca eforturile sale pentru a reduce distantele de dezvoltare dintre regiunile

Comunitatii. Pentru aceasta trebuie intarite bazele stiintifice si tehnologice ale industriei europene si sa se dezvolte competitivitatea sa pe plan international. Trebuie sa fie incurajate intreprinderile, centrele de cercetare si universitatile, sa se sustina eforturile de cooperare prin deschiderea de piete publice nationale si definirea unor norme comune.Aceasta politica comunitara trebuie sa fie pusa in aplicare prin intremediul unui program-cadru pentru mai multi ani, votat de catre Consiliul CEE in unanimitate si prin programe specifice sau complementare.D. Politica privind cultura. Comunitatea sustine dezvoltarea culturilor statelor membre cu respectarea diversitatii lor nationale si regionale, punand in evidenta mostenirea culturala comuna. Actiunea comunitara urmeaza sa aiba in vedere cooperarea statelor membre in urmatoarele domenii: cunoasterea si propagarea culturii si istoriei popoarelor europene; conservarea patrimoniului cultural de importanta europeana; schimburile culturale necomerciale; sprijinirea creatiei artistice si literare, inclusiv in domeniul audio-vizualului. E. Politici in domeniul mediului inconjurator. Mediul inconjurator este recunoscut ca domeniu de competenta comunitara de catre noul tratat. Astfel, ii revine Comunitatii sa prezerve, sa protejeze, si sa amelioreze calitatea madiului, sa contribuie la protectia sanatatii persoanelor si sa asigure utilizarea prudenta si rationala a resurselor naturale. De o mare importanta in politica de mediu se bucura Forumul General Consultativ in materie de mediu, organizat pentru politica din acest domeniu. Membrii forumului sunt numiti de catre Comisie, care va tine seama de recomandarile ce ii sunt facute. Mandatul lor este pentru trei ani. Forumul ,poate sa invite la lucrarile sale orice persoana cu competenta specifica privind un subiect inscris pe ordinea de zi si care poate sa participe la deliberarile privind acest subiect. Forumul poate constitui grupe de lucru. In cadrul competentelor respective, Comunitatea si statele membre coopereaza cu statele terte si cu organizatiile internationale. Comunitatea a incheiat deja acorduri sau a participat la incheierea unor conventii internationale in materie de mediu: Conventia priivind protectia Marii Mediterane, Conventia pentru protectia Rinului, Conventia de la Basel din 1989 privind controlul circulatiei peste frontiere a deseurilor periculoase si eliminarea lor; Conventia privind protectia mediului in Marea Baltica; programe si conventii privind protectia Dunarii.F. Protectia consumatorilor a fost ridicata la rangul de politica comunitara odata cu conceperea unor programe avand aceasta destinatie. Aceste programe stabilesc un numar de cinci drepturi fundamentale pentru protectia consumatorilor: dreptul la protectia intereselor economice; dreptul la protectia sanatatii si securitatii; dreptul la repararea daunelor; dreptul de reprezentare si participare la luarea deciziilor si dreptul la informare si educatie. G. Politica retelelor trenseuropene. Aceasta politica comunitara are ca strategie crearea de retele transeuropene in domeniul transporturilor rutiere, feroviare si aeriene, in domeniul telecomunicatiilor si al energiei. Ea trebuie sa raspunda nevoilor agentilor economici si ale colectivitatilor locale pentru a le facilita mobilitatea intr-un spatiu fara frontiere. Se are in vedere favorizarea interconexiunii si functionarii retelelor nationale si accesul la aceste retele. Dintre mijloacele realizate pot fi retinute urmatoarele: stabilirea de orientari in domeniul retelelor transeuropene; identificarea proiectelor de interes comun; punerea in practica de actiuni tehnice pentru functionarea reciproca a retelelor; sprijinirea financiara a proiectelor de interes comun din domeniul infrastructurii.H. Politica in domeniul cooperarii in justitie si al afacerilor interne. Pornind de la problema liberei circulatii a persoanelor, statele membre ale Uniunii europene au convenit ca sunt de interes comun urmatoarele domenii: politica de azil; regulile ce carmuiesc trecerea frontierelor exterioare a statelor membre; politica de imigrare si cea privind resortisantii statelor terte; lupta contra trafiului de droguri; lupta contra fraudei bancare la nivel international; cooperarea juridica in materie civila; cooperarea juridica in materie penala;

cooperarea vamala; cooperarea politieneasca pentru lupta contra terorismului si a criminalitatii internationale. 2.3.Aspecte institutionale Noile dispozitii comunitare privesc in principal puterile Parlamentului european si extinderea votului majoritar, ca si puterile de executie si de gestiune ale Comisiei.A. Procedurile de cooperare intre Parlament si Consiliu au urmatoarele caracteristici: a. ele nu actioneaza decat intr-un cadru limitat de domenii, plasate sub competenta majoritatii Consiliului; b. in cazul unui act adoptat, acesta trebuie sa primeasca, la o prima lectura, avizul Parlamentului; in caz de respingere a acestui act de catre Parlament, Consiliul poate totusi sa adopte acest act intr-un interval de trei luni, dar numai in unanimitate; c. in cazul in care se aduc amendamente de catre Parlament, Comisia prezinta intr-un interval de o luna, o noua propunere, iar aceasta noua propunere este reexaminata si adoptata intr-un nou interval de trei luni de catre Consiliu; d. noua procedura de cooperare instaureaza de fapt o naveta intre Consiliu si Parlament. Mai mult, ea este susceptibila de a antrena blocaje in sanul Consiliului cu exigente de unanimitate pentru a indeparta o decizie a Parlamentului conforma propunerilor din Comisia CEE. B. Alte masuri institutionale. In ceea e priveste competentele de executie si de gestiune ale Comisiei, aceasta si-a propus sa modifice articolul din tratatul CEE care permite exercitarea oficiului competentelor de executie in conformitate cu regulile stabilite de Consiliu. S-au prevazut de asemenea: crearea unei jurisdictii de prima instanta a Curtii de Justitie; instituirea avizului Parlamentului european pentru adeziuni la CEE si a acordurilor de asociere; instituirea de Consilii europene care reunesc cel putin de doua ori pe an sefii de state si de guverne si pe presedintele Comisiei; crearea unui secretariat al cooperarii politice europene insarcinat sa asiste presedintia la pregatirea si punerea in practica a activitatilor CEE in acest domeniu. 2.4. Cooperarea europeana in probleme de politica externa Aceasta parte a Actului Unic European consacra o practica care se deruleaza de aproape cincisprezece ani. Ea isi fixeaza drept obiectiv formularea unei politici externe europene ca si o cooperare mai stransa in chestiuni de securitate. Domeniile sale de actiune sunt: politica externa si securitatea europeana (PESC). A. Politica externa. Dupa o declaratie de principiu prin care statele membre se angajau sa se informeze reciproc si sa se consulte in chestiuni de politica externa avand un interes general, Actul Unic preciza procedurile aplicabile si instantele periodice ale directorilor afacerilor politice si ale ministrilor afacerilor externe.Pentru a face fata unei asemenea activitati, presedintia Uniunii era asistata de un secretariat permanent al cooperarii politice, care este compus din functionari nationali, ceea ce subliniaza caracterul puternic interguvernamental al acestei activitati comunitare. B. Securitatea europeana. Un articol al Actului Unic este consacrat securitatii europene, el fiind redactat in termeni foarte prudenti, din cauza diversitatii pozitiilor statelor membre si al rolului specific al UEO si al NATO. Actul Unic European nu prevede nici un transfer de competenta in probleme de aparare in avantajul CEE; el punand accentul pe aspecte tehnice ale cooperarii in materie de securitate. In acelasi timp, coordonarea aspectelor politice si economice ale securitatii de catre statele membre nu este exclusa; ea este lasata la initiativa lor. Anii 1986 si 1992 au fost consacrati pregatirii Pietei unice prin punerea in aplicare a masurilor din Cartea alba a Comisiei CEE. Piata unica a fost demarata la 1 ianuarie 1993, chiar daca toate masurile prevazute nu au fost luate în considerare si daca noi obstacole au

aparut. Totodata, sub presiunea evenimentelor si fara sa se astepte realizarea pietei unice, Franta si Germania au pornit sa relanseze ideea Uniunii Europene (UE) in aprilie 1990.