referat finante internationale

UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI FACULTATEA DE ŞTIINŢE

CENTRUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

PETROŞANI 2008

Cap.1. RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE - SPECIFIC ŞI CADRU GENERAL DE MANIFESTARE 1.1. Delimitări conceptuale……………………….…………….................................4

1.2. Conţinutul relaţiilor economice internaţionale ……………………….………....5

1.3. Rolul relaţiilor economice internaţionale …………………………....................5

Cap.2. POLITICA COMERCIALĂ 2.1. Conceptul, funcţiile, tipurile şi instrumentele politicii comerciale …….............7

2.2. Politica comercială tarifară (politica vamală) ..................................................8

2.3. Politica comercială netarifară …………………………………………………...11

2.4. Politica comercială de promovare şi simulare a exporturilor ........................13

Cap.3. CURSUL VALUTAR – FACTOR DETERMINANT ÎN RELAŢIILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE 3.1. Consideraţii generale ………………………...................................................15

3.2. Riscurile implicate de schimburile economice internaţionale .......................17

3.3. Stabilirea cursului de schimb valutar pe piaţă …………………….................19

Cap.4. MIJLOACELE DE PLATĂ INTERNAŢIONALE 4.1. Valutele …………………………………………………………….....................21

4.2. Moneda internaţională ………………………………………………………......23

4.3.Compensaţiile………………………................................................................27

4.3.1. Definirea şi tipologia operaţiunilor în contrapartidă ........................27

4.3.2. Tipologia compensaţiilor .................................................................29

Cap.5. INSTRUMENTE ŞI MODALITĂŢI DE PLATĂ INTERANŢIONALE 5.1. Instrumente interanţionale de plată …..........................................................33

5.1.1. Cambia şi biletul la ordin ….............................................................33

5.1.2. Cecul ..............................................................................................35

5.1.3. Cardul .............................................................................................36

2

5.2. Modalităţi interanţionale de plată .................................................................37

5.2.1. Ordinul de plată ..............................................................................38

5.2.2. Incasso-ul bancar ...........................................................................39

5.2.3. Acreditivul documentar ...................................................................40

5.2.4. Scrisoarea de garanţie bancară .....................................................42

Cap.6. PIAŢA VALUTARĂ 6.1. Conţinutul şi trăsăturile pieţei valutare .........................................................44

6.2. Operaţiuni principale ....................................................................................45

6.3. Operaţiuni de arbitraj ....................................................................................46

6.4. Operaţiuni speculative ..................................................................................47

Cap.7. FINANŢAREA ŞI CREDITAREA ACTIVITĂŢII DE COMERŢ EXTERIOR 7.1. Conţinutul finanţării internaţionale ................................................................50

7.1.1. Investiţiile internaţionale directe .....................................................51

7.1.2. Plasamente internaţionale de titluri ................................................52

7.1.3. Forfetarea .......................................................................................53

7.1.4. Factoringul ......................................................................................53

7.1.5. Leasingul internaţional ...................................................................56

7.2. Creditul pe piaţa internaţională ....................................................................58

APLICAŢII PRACTICE ..................................................................................................60 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE....................................................................................79

BIBLIOGRAFIE .............................................................................................................89

3

Cap.1. RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE - SPECIFIC ŞI CADRU GENERAL DE MANIFESTARE

1.1. Delimitări conceptuale

Economia mondială (internaţională) - ansamblul interdependenţelor economice,

politice, comerciale şi financiar-valutare dintre economiile naţionale, structurile

supranaţionale şi societăţile transnaţionale, privite şi analizate în mod dinamic şi

evolutiv. S-a conturat la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, ca urmare a

formării statelor independente şi adâncirii diviziunii internaţionale a muncii.

Componentele economiei mondiale sunt:

1. Diviziunea internaţională a muncii - tendinţa de specializare internaţională a

producţiei, ca bază a participării ţărilor la circuitul economic mondial (ţări industriale,

agrare, prelucrătoare, furnizoare de materii prime, etc.).

2. Economiile naţionale - ansamblul de activităţi economice desfăşurate într-o

ţară asupra cărora acţionează reglementări cu caracter economic proprii statului

respectiv; se prezintă într-o mare diversitate:

- după nivelul de dezvoltare: ţări dezvoltate, în curs de dezvoltare, subdezvoltate;

- după sistemul politic şi economic: ţări cu economie de piaţă (capitaliste), cu

economie central-planificată (socialiste), cu economie în tranziţie.

Deşi ambele reprezintă schimburi reciproce, economia mondială şi economia

naţională se deosebesc fundamental. În timp ce schimburile economice pe piaţa internă

se desfăşoară liber, fără restricţii, relaţiile comerciale dintre state sunt supuse unor

reglementări specifice, putând fi supuse restricţiilor de natură tarifară (bariere vamale) şi

netarifară (contingente, norme tehnice, formalităţi administrative).

3. Societăţile transnaţionale (multinaţionale) - întreprinderi care operează prin

filiale localizate în mai multe ţări, fiind, de obicei, de dimensiuni mari; calea principală de

expansiune a acestor societăţi pe pieţele internaţionale sunt investiţiile externe directe.

4. Piaţa mondială - ansamblul relaţiilor de schimb ce se stabilesc între ag.econ.

din diferite ţări, pe baza cererii şi ofertei. Formele principale sunt:

- comerţul internaţional - tranzacţii cu bunuri şi servicii ce se desfăşoară între ag.econ.

din diferite ţări, fiind forma principală sub care s-a constituit piaţa mondială;

- piaţa internaţională a capitalurilor - operaţiuni legate de plasarea în/din străinătate a

unor capitaluri sub formă de investiţii directe, credite, cumpărări de titluri de valoare;

- piaţa internaţională a muncii - relaţii generate de migraţia forţei de muncă între ţări;

4

- piaţa tehnologiilor de vârf - transferuri de brevete, invenţii.

5. Relaţiile economice internaţionale - totalitatea tranzacţiilor economice

internaţionale dintre statele lumii care cuprind circulaţia internaţională a mărfurilor şi

serviciilor, precum şi relaţiile valutare şi financiare internaţionale.

1.2. Conţinutul relaţiilor economice internaţionale Tranzacţiile internaţionale se pot grupa în trei categorii cărora le corespund tot

atâtea tipuri de operaţiuni:

a) schimbul de mărfuri (operaţiuni comerciale) - exporturi şi importuri de

mărfuri; are cea mai mare pondere în ansamblul relaţiilor economice internaţionale;

b) schimbul de servicii (operaţiuni necomerciale) - prestaţii de servicii legate de

schimbul de mărfuri (transport, asigurare, servicii bancare privind decontarea), turismul

internaţional, transferuri de dobânzi şi credite, plasamente pe pieţele valutare;

c) schimburi de capital (operaţiuni financiare) – au în vedere relaţiile valutare şi

financiare internaţionale generate de mişcările mărfurilor şi serviciilor pe plan extern.

Relaţiile valutare şi financiare internaţionale se bazează pe sistemele monetare

ale economiilor naţionale şi se materializează în 3 fluxuri:

- fluxul valutar-financiar determinate de schimburi economice internaţionale, având la

bază vz./cump. de mărfuri sau servicii între ag.econ. din diferite ţări;

- fluxul valutar-financiar determinate de existenţa unor fonduri disponibile şi

posibilitatea plasării lor sub formă de investiţii internaţionale (directe, de portofoliu) şi

de credite internaţionale;

- fluxul valutar-financiar legat de: depozitele în valută, ajutoare acordate între state,

plata datoriilor de război.

1.3. Rolul relaţiilor economice internaţionale

Economia mondială actuală se caracterizează printr-o nouă bază tehnologică,

prin extinderea şi intensificarea R.E.I. care primesc o importanţă tot mai mare, având

roluri multiple:

a). Facilitează accesul statelor la resurse materiale mondiale - diviziunea

internaţională a muncii este influenţată de diferenţele de resurse materiale existente

între state şi de procesul de specializare internaţională a producţiei de bunuri.

Extracţia şi producerea materiilor prime rămâne una din problemele

5

fundamentale ale economiei mondiale şi ale economiilor naţionale, determinând

procesele economice din majoritatea statelor lumii. Statele subdezvoltate rămân

principalele furnizoare de materii prime şi produse primare, iar statele dezvoltate sunt

cele care furnizează tehnologia necesară industrializării acestora.

Problema resurselor materiale este cu atât mai actuală cu cât unele state

dezvoltate sunt în mare parte dependente de import pentru realizarea propriilor strategii

de dezvoltare. Accesul acestor state la resursele materiale mondiale este posibil doar

prin intermediul relaţiilor economice internaţionale.

b). Acţionează ca un factor dinamizator al progresului tehnic - progresul

tehnic este legat de structura capitalului şi de productivitatea muncii şi se concretizează

în modificări structurale de esenţă ale factorilor de producţie, fiind direct legat de

cercetarea ştiinţifică.

Sub impactul progresului tehnic are loc adâncirea diviziunii internaţionale a

muncii. Fapt ce determină ca relaţiile economice internaţionale să devină o componentă

strategică esenţială pentru progresul economiei naţionale a fiecărui stat. Adâncirea

diviziunii internaţionale a muncii conduce la creşterea interdependenţelor dintre state,

nu numai dintre cele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, dar şi dintre cele

dezvoltate între ele sau dintre cele în curs de dezvoltare între ele.

c). Asigură stabilitate şi dezvoltare pe plan mondial - interdependenţele

economice formate în procesul adâncirii diviziunii internaţionale a muncii necesită

convieţuirea statelor şi economiilor naţionale.

În condiţiile actuale, în care lumea este împărţită în ţări dezvoltate şi

subdezvoltate, unul dintre principalii factori ai dezvoltării economice la nivel mondial îl

constituie eliminarea decalajelor de dezvoltare şi crearea condiţiilor ca fiecare stat să

dispună de bogăţii proprii şi programe de dezvoltare care să garanteze forţei de muncă

stabilitate şi siguranţă.

R.E.I. au un rol esenţial în dezvoltarea armonioasă a tuturor economiilor

naţionale şi în asigurarea stabilităţii mondiale, intensificarea schimburilor comerciale

internaţionale, devenind unul din cei mai importanţi factori ai creşterii economice şi

progresului social în toate statele lumii.

6

Cap.2. POLITICA COMERCIALĂ 2.1. Conceptul, funcţiile, tipurile şi instrumentele politicii comerciale

Politica comercială reprezintă una din componentele de bază ale politicii

economice generale a fiecărui stat independent, vizând sfera relaţiilor economice

externe (exporturi, importuri, operaţiuni de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică),

urmărind promovarea cu prioritate a intereselor naţionale.

Politica comercială cuprinde totalitatea reglementărilor (administrative,

financiare, bugetare, valutare) adoptate de un stat cu scopul promovării / restrângerii

schimburilor comerciale externe şi al protejării pieţei interne în faţa concurenţei străine.

Politica comercială trebuie să îndeplinească 2 funcţii diametral opuse, dar care

se regăsesc, cu ponderi/intensităţi diferite, în reglementările specifice fiecărui stat:

- funcţia de promovare a relaţiilor economice internaţionale - asigură impulsionarea

acelor fluxuri comerciale care sunt avantajoase pentru ţara respectivă;

- funcţia de protejare a economiei naţionale de concurenţa străină, folosind pârghii de

limitare / eliminare a legăturile economice externe dezavantajoase.

În relaţie cu exteriorul, statele pot adopta diferite tipuri de politică comercială:

- Autarhia - stare generală de izolare economică faţă de celelalte state,

caracteristică unei economii închise, în care comerţul exterior este practic inexistent,

ignorându-se avantajele ce pot fi obţinute prin participarea la circuitul economic

mondial. Consecinţele autarhiei sunt nefaste pentru că, blocarea legăturilor cu

economia mondială, anulează şansele de progres, conducând ţara în cauză nu numai

la stagnare, ci chiar la regres. În realitate, autarhia nu poate fi nici totală din moment ce

nici o naţiune nu dispune de toate resursele naturale şi umane pentru a produce ceea

ce este necesar pentru locuitori, şi nici permanentă deoarece dezvoltarea autarhică

duce în timp la necesitatea dezvoltării contractelor cu exteriorul (ex. fosta Uniune

Sovietică, Cuba, Coreea de Nord).

- Protecţionismul - doctrina economică care vizează protejarea economiei

naţionale prin limitarea sau interzicerea importului de produse străine. În acest caz,

statul controlează schimburile economice internaţionale prin intermediul diferitelor

instrumente protecţioniste, de natură tarifară (bariere vamale) şi netarifară (restricţii

cantitative, norme tehnice, formalităţi administrative). Acest comportament protecţionist

este subordonat intereselor fundamentale ale economiei naţionale, schimburile

economice externe fiind folosite ca sursă a creşterii economice.

7

- Liberul-schimb - doctrina economică liberală caracterizată prin libera circulaţie

a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor prin eliminarea restricţiilor de orice natură din

calea relaţiilor economice internaţionale. Principala consecinţă a liberalizării

schimburilor economice internaţionale este sporirea volumului bunurilor/serviciilor care

alcătuiesc structura ofertei din ţara respectivă, ce generează o concurenţă foarte

puternică între producători, cu consecinţe pozitive pentru consumatori, ca urmare a

faptului că preţurile, într-o asemenea situaţie, scad.

Deşi în prezent caracteristica de bază a comerţului internaţional este tot

protecţionismul, se realizează o trecere treptată la un comerţ mai puţin încorsetat de

restricţii, fără a fi totuşi pe deplin liber.

Înfăptuirea politicii comerciale se bazează pe folosirea unu set de instrumente

care instituie un anumit regim comercial al importurilor şi exporturilor.

Instrumentele utilizate în cadrul politicii comerciale sunt:

- mijloacele tarifare (politica comercială tarifară/vamală);

- mijloacele netarifare (politica comercială netarifară);

- mijloacele de promovare şi stimulare (politica comercială de promovare şi

stimulare).

Dacă politica vamală şi politica netarifară vizează, în principal, importurile pe care

le descurajează, orientând consumul spre producţia indigenă, politica de promovare şi

stimulare vizează exporturile pe care le impulsionează într-o măsură cât mai mare.

2.2. Politica comercială tarifară (politica vamală) Politica vamală reprezintă componenta de bază a politicii comerciale şi se

realizează cu ajutorul unor reglementări adoptate de stat care vizează comerţul exterior

al ţării respective.

Instrumentele de realizare a politicii vamale sunt:

- tariful vamal - este considerat drept principalul instrument de protecţie a

economiei naţionale şi cuprinde nomenclatorul mărfurilor (clasificate şi codificate

după anumite criterii) şi taxele vamale percepute asupra mf. I/E;

- legile, codurile şi regulamentele vamale.

Taxa vamală reprezintă un impozit indirect perceput asupra mărfurilor care trec

frontiera vamală a unui stat, constituind un important instrument de formare a preţurilor

de comerţ exterior.

Taxele vamale pot fi clasificate după mai multe criterii:

8

1). după scopul impunerii:

- taxe vamale cu caracter fiscal - sunt percepute numai cu scopul procurării de

venituri la bugetul de stat, având un nivel redus;

- taxe vamale cu caracter protecţionist - sunt percepute pentru a reduce puterea

concurenţială a produselor importate şi a proteja produsele indigene, având un nivel

ridicat; în anumite cazuri, când nivelul lor este foarte ridicat, pot avea un efect

prohibitiv;

- taxe vamale preferenţiale - urmăresc încurajarea fluxurilor comerciale pentru

anumite produse sau în relaţie cu anumiţi parteneri, având un nivel scăzut; pot avea

caracter bilateral sau multilateral, pot fi aplicate în mod unilateral sau în condiţii de

reciprocitate;

- taxe vamale cu scop sancţional (de retorsiune) - se pot institui împotriva acelor

parteneri care folosesc practici comerciale neloiale.

- taxele antidumping - se aplică pentru a sancţiona regimul de dumping

comercial practicat de unii exportatori. Dumpingul e o strategie comercială neloială ce

urmăreşte asigurarea pătrunderii pe o piaţă (a firmei/a produsului) sau extinderea pieţei

prin utilizarea unui preţ de ofertă diminuat, sub nivelul preţului mondial (Tad = Pm - Pd);

- taxele compensatorii - sunt stabilite asupra mărfurilor imp. care au beneficiat

în ţara de origine de subvenţii din parte statului; se calc. Tc = Pm – Pc .

2). după obiectul impunerii:

- taxe vamale de import - se percep asupra mărfurilor importate, au de obicei nivelul

cel mai ridicat, sunt cele mai frecvent folosite, se practică pe termen lung şi vizează

un nomenclator larg de produse; au rolul de a proteja producţia internă, diminuând

competitivitatea produselor străine;

P

O

O

C

A C D B

P1

P0

Perceperea taxelor vamale de

import determină majorarea preţului

produselor străine, preţul de

comercializare pe piaţa internă

devenind: P1 = P0 + T.v. Acest lucru

va determina creşterea producţiei

interne şi reducerea consumului.

S D1 1

D0 S0

Q

- taxe vamale de export - se percep asupra mărfurilor exportate, se practică pe

perioade scurte, vizează un nomenclator restrâns; au drept scop principal:

• descurajarea anumitor exporturi, în special de materii prime pentru a

9

favoriza prelucrarea lor în ţară;

• limitarea exporturilor în ramurile în care producţia indigenă nu acoperă

nevoile de consum.

- taxe vamale de tranzit - se percep asupra mărfurilor care tranzitează teritoriul

vamal al ţării, au un nivel scăzut, se aplică foarte rar, având în general un scop fiscal

(obţinerea de venituri la bugetul de stat).

3). După modul de percepere:

- taxe vamale ad-valorem - sunt exprimate procentual şi aplicate asupra valorii în

vamă (VV) a mărfurilor; sunt cele mai vechi taxe vamale şi cele mai răspândite, fiind

uşor de stabilit fără a presupune un tarif vamal detaliat; prezintă dezavantajul

pericolului evaziunii fiscale prin înscrierea în Declaraţia vamală a unor valori mai

mici decât cele reale;

- taxe vamale specifice - sunt exprimate în valori absolute pe unitatea fizică de

marfă; acest mod de percepere asigură un nivel mult mai ridicat al protecţiei tarifare

şi înlătură posibilitatea apariţiei tentativelor de evaziune fiscală; folosirea lor este

însă greoaie şi presupune un tarif vamal detaliat ce trebuie mereu completat şi

revizuit;

- taxe vamale mixte - se bazează pe combinarea taxelor vamale ad-valorem cu cele

specifice cu scopul de a asigura un grad de protecţie mai ridicat, pornind de la

avantajele şi dezavantajele folosirii celor 2 moduri de percepere a taxelor vamale.

Scopul principal al perceperii taxelor vamale fiind acela de a proteja producţia

autohtonă, nivelul taxelor vamale din tariful vamal indică mărimea protecţiei nominale

(Pn) care se mai numeşte şi taxă nominală:

- pentru t.v.ad-valorem : Pn = t.v.ad-valorem

- pentru tvspecifice : Pn = 100VVtvs ⋅

Un alt indicator care exprimă măsura în care taxa vamală asigură protejarea

economiei naţionale este gradul de protecţie nominală (GPN) care se determină ca un

raport procentual între preţul de comercializare în interiorul ţării al produsului provenit

din import (Pcom) şi preţul intern al unui produs similar (Pint):

100P

C)TvVV(100PP

Gintint

comPN ⋅

⋅+=⋅=

- GPN > 100 - taxa vamală are un rol protecţionist;

- GPN = 100 - taxa vamală are rolul de a corela preţul produsului din import cu cel al

produsului indigene;

10

- GPN < 100 - taxa vamală nu produce efect protecţionist, fiind greşit stabilită.

Teritoriul vamal reprezintă zona geografică în interiorul căreia se aplică un

anumit regim vamal. De regulă, teritoriul vamal coincide cu suprafaţa teritorială a

statelor independente. Teritoriul vamal poate fi mai mare decât teritoriul naţional prin

formarea uniunilor vamale sau a zonelor de liber schimb.

Uniunile vamale se formează atunci când 2/mai multe state hotărăsc, printr-un

acord special, desfiinţarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative din comerţul

reciproc al statelor membre al uniunii şi instituirea unui regim vamal comun în relaţiile cu

terţii. (prima uniune vamală înfiinţată în Europa a fost cea dintre Austria şi Lichtenstein

din 1852, în prezent cea mai importantă fiind Uniunea Europeană).

Zonele de liber schimb reprezintă o altă formă de integrare vamală care

presupune eliminarea treptată/dintr-o dată a barierelor tarifare şi netarifare din comerţul

reciproc al ţării participante, dar în relaţiile comerciale cu terţii nu se instituie o politică

comercială comună.

Crearea uniunilor vamale

duce la intensificarea tranzacţiilor

economice intnaţionale dintre

statelor membre, determinând un

fenomen ce poartă denumirea de

creare de comerţ.

P O

Formarea uniunii vamale

determină scăderea preţului de la

Pt la P şi creşterea cantităţii

importate de la AB la CD. Crearea de comerţ = A ΔMRM’+A ΔNSN’

2.3. Politica comercială netarifară

Politica comercială netarifară constituie un ansamblu de măsuri de politică

comercială, altele decât cele vamale, care limitează schimburile comerciale externe,

având ca principal scop protejarea pieţei interne de concurenţa străină şi echilibrarea

balanţelor de plăţi externe.

Spre deosebire de politica tarifară, care constituie un instrument economic de

protecţie a economiei naţionale, politica netarifară are un caracter administrativ.

Organizaţia Mondială a Comerţului a clasificat instrumentele netarifare în trei

mari grupe:

O

C

C A B D

Pt M N

P

Q

SRM’ N’

11

1. instrumente care implică o limitare cantitativă directă a importurilor (restricţii

cantitative);

2. instrumente care limitează indirect importurile prin mecanismul preţurilor;

3. instrumente care decurg din formalităţile vamale şi administrative, denumite generic

măsuri de protecţionism administrativ.

1. În grupa restricţiilor cantitative se includ:

a) interdicţiile - constau în blocarea pentru o perioadă de timp a I/E unor

produse. Interdicţiile pot fi practicate cu scopul protejării consumatorilor interni (se

aplică împotriva produselor nocive sau insuficient verificate) sau al sprijinirii

producătorilor autohtoni care îşi pot comercializa produsele la preţuri avantajoase în

condiţiile limitării importurilor la bunurile similare;

b) contingentele - plafoane cantitative/valorice ce restrâng I/E unor produse

pe o anumită perioadă; au drept scop echilibrarea pieţelor interne, ca urmare a corelării

I cu of.int. insuficientă şi cer. mai mare sau a E cu of.int. excedentară şi cer. mai redusă;

c) licenţele de import-export – autorizaţii acordate de stat firmelor care

desfăşoară act.com.ext., realizând un ctl. eficient asupra desf. sch. econ.;

d) limitările voluntare la export – aplicate în sit. în care balanţa comercială

înregistrează deficite cronice, iar exportatorii, pentru a asigura echilibrarea schimburilor

reciproce, restrâng în mod deliberat E către partenerii cu deficit;

2. Principalele instrumente netarifare care produc efecte restrictive prin

intermediul mecanismului preţurilor sunt:

a) prelevările variabile reprezintă pârghii prin care se urmăreşte reducerea

infl. preţurilor mondiale asupra preţurilor pe o anumită piaţă. Taxele de prelevare au un

mecanism de stabilire asemănător taxelor antidumping/compensatorii (diferenţa dintre

preţul mondial şi preţul de pe piaţa respectivă);

b) preţurile limită, care instituie obligaţia importatorului de a nu încălca

anumite limite de preţuri; se utilizează 2 var. ale preţurilor limită:

- minime la import - practicate în statele în care produsele autohtone se comercializează

la preţuri mari;

- maxime la import în situaţiile în care poziţiile pe pieţele ale firmelor exp. le-ar permite

posibilitatea de a controla preţurile de vânzare;

c) ajustările fiscale la frontieră se realizează prin restituirea impozitelor

indirecte plătite de exportator, pentru mărfurile destinate pieţei externe şi aplicarea de

impuneri fiscale suplimentare în ţara importatoare;

d) restricţiile valutare cele mai frecvent utilizate sunt

12

- depozitele valutare prealabile impun importatorului să constituie suma necesară

pentru plata unui import cu 1-3 luni înainte de scadenţa plăţii;

- cursurile multiple folosite în ţările cu monedă neconvertibilă şi în statele în

tranziţie, instituie un regim favorabil/restrictiv pt. diferite op. com., în raport cu

cursul de preschimbare a m.naţ. în valuta necesară pt. susţinerea importurilor

sau a valutei rezultate din exporturi în moneda naţională.

3. Protecţionismul administrativ. În această categorie se includ o serie de

măsuri, care deşi par simple cerinţe de ordin tehnic, sanitar, reprezintă în realitate

bariere netarifare dintre cele mai eficiente:

- determinarea valorii în vamă a mărfurilor;

- documentele şi formalităţile cerute la import;

- participarea statului la schimburile economice externe (achiziţiile

guvernamentale, comerţul de stat, monopolul statului);

- limitarea importurilor prin reglementări tehnice.

2.4. Politica comercială de promovare şi simulare a exporturilor

Politica de promovare şi stimulare cuprinde totalitatea măsurilor şi

reglementărilor adoptate de către stat şi întreprinderi care vizează impulsionarea

globală a exporturilor ţării respective.

Măsurile folosite pentru impulsionarea exporturilor:

1. Măsuri de promovare care au drept obiectiv influenţarea potenţialilor clienţi

externi pentru a cumpăra anumite produse naţionale disponibile pentru export, într-un

viitor apropiat. Acestea sunt măsuri aplicate la nivel macroeconomic şi îmbracă o

multitudine de forme concrete, cum sunt:

- negocierea şi încheierea tratatelor de comerţ, acordurilor com. şi de plăţi,

acordurilor de coop. econ. internaţ., alte convenţii economice;

- participarea la târguri şi expoziţii internaţionale;

- reprezentarea comercială în ţările partenere;

- prestarea unor servicii de informare şi orientare a clienţilor externi, acordarea de

consultanţă şi asistenţă de specialitate acestora;

- publicitate externă pentru a face cunoscute produsele destinate exportului;

- participarea la activitatea organismelor internaţionale şi la diferite acorduri

multilaterale, menite să faciliteze schimburile economice externe.

2. Măsurile de stimulare au drept scop creşterea competitivităţii mărfurilor

13

destinate exporturilor şi cointeresarea producătorilor şi exportatorilor în realizarea şi

livrarea de produse la export. Asemenea măsuri se adoptă:

a). la nivel microeconomic - se acţionează în general pe linia reducerii costurilor

de producţie şi a ridicării perform. teh.-econ. ale prod. destinate exp.;

b). la nivel macroeconomic, măsurile adoptate fac parte din categoriile:

- măsuri de natură bugetară:

- subvenţiile directe de export – se realizează sub forma compensaţiilor

băneşti acordate firmelor producătoare de mărfuri pentru export;

- subvenţiile indirecte de export - finanţarea unor sisteme informaţionale

moderne, elaborarea de studii de piaţă, implementarea unor programe

publicitare, acordarea de asistenţă tehnică exportatorilor;

- primele de export sunt sume acordate de la bugetul statului firmelor care

realiz. un volum important de exp. pe o anumită piaţă sau care exportă

produse aparţinând unor ramuri de o importanţă deosebită pentru

economia naţională.

- măsurile de natură fiscală vizează creşterea competitivităţii exporturilor prin

atenuarea / eliminarea unor cheltuieli de natura impozitelor şi taxelor.

- măsuri de natură financiar-bancară ce includ în principal creditele de export şi

asigurarea şi garantarea creditelor externe.

- măsuri de natură valutară care vizează asigurarea competitivităţii bunurilor exportate

şi motivarea exportatorilor.

- primele valutare sunt bazate pe regimul cursurilor multiple sau sunt aplicate

sub forma primelor indirecte care sunt acordate la momentul realizării sch.

valutare.

deprecierea monedei naţionale determină creşterea competitivităţii exporturilor

deoarece efortul valutar pe care-l face importatorul străin pentru procurarea monedei

depreciate necesară plăţii este mai mic, ceea ce duce la sporirea interesului pentru

cumpărare din ţara respectivă. Este o măsură pur monetară ce se utilizată doar pe

termen scurt pentru că poate determina o tendinţă generală de creştere a preţurilor

pentru întreaga economie.

14

Cap.3. CURSUL VALUTAR – FACTOR DETERMINANT ÎN RELAŢIILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE

3.1. Consideraţii generale

Cursul valutar reprezintă raportul valoric dintre monedele a două ţări, fiind

stabilit pentru reglementarea schimburilor economice internaţionale. Fiecare ţară care

practică mai multe cursuri valutare încearcă să folosească această categorie

economică, în primul rând, ca instrument de măsurare monetară a schimburilor

economice internaţionale, iar în al doilea rând, ca o pârghie de influenţare a acestora.

Stabilirea raportului valoric dintre diferite monede poartă denumirea de cotare

sau cotaţie. Astfel, cursurile valutare pot fi exprimate prin metoda cotării directe (cursul

valutar exprimă numărul de unităţi monetare naţionale ce revin la o unitate monetară

străină) sau prin metoda cotării indirecte (cursul valutar exprimă numărul de unităţi

monetare străine ce revin la o unitate monetară naţională). Pentru determinarea

cursului de schimb valutar între diferite valute, se foloseşte metoda cursului încrucişat

(cross-rate), bazată pe principiul: două mărimi egale cu o a treia sunt egale între ele.

Mişcarea cursurilor valutare serveşte la cuantificarea fenomenelor de apreciere,

respectiv depreciere monetară. Aprecierea monetară reprezintă un fenomen ce exprimă

o creştere a puterii de cumpărare a monedei pe plan intern şi o creştere a cursului de

schimb valutar pe plan extern. Pe plan intern creşterea puterii de cumpărare este

determinată de reducerea preţurilor; pe plan extern este determinată de creşterea

cursului de schimb valutar.

Efectul aprecierii de frânare a exporturilor se explică prin aceea că, urmare a

aprecierii monedei, efortul valutar pe care-l face importatorul străin pentru a procura

moneda apreciată necesară plăţii este mai mare, ceea ce determină un interes scăzut

al acestuia să cumpere din ţara respectivă.

Aprecierea acţionează totodată ca un factor de impulsionare a importurilor

deoarece efortul valutar pe care-l face (în condiţiile aprecierii monedei naţionale)

importatorul indigen pentru a-şi procura valuta necesară plăţii importurilor este

corespunzător mai mic, mărfurile din import deci se ieftinesc.

Deprecierea monetară reprezintă un fenomen ce exprima scăderea puterii de

cumpărare a banilor pe plan intern şi scăderea cursului de schimb a monedei pe plan

extern. Scăderea puterii de cumpărare pe plan intern constă în reducerea cantităţii de

mărfuri şi servicii ce pot fi procurate cu o unitate monetară dată; pe plan extern

15

scăderea cursului de schimb valutar a monedei faţă de alte monede.

Deprecierea determină un efect de impulsionare a exporturilor deoarece efortul

valutar pe care-l face importatorul străin pentru procurarea monedei depreciate

necesară plăţii este mai mic, ceea ce duce la sporirea interesului pentru cumpărare din

ţara respectivă.

Deprecierea acţionează ca o frână asupra importurilor, având în vedere faptul că

efortul valutar pe care trebuie să-l facă importatorul autohton (în condiţiile deprecierii

monedei naţionale) pentru a procura valuta necesară plăţii este mai mare, mărfurile din

import devenind mai scumpe.

Fenomenele de apreciere şi depreciere monetară sunt, în principal, determinate

de starea economiei naţionale (potenţialul economic, competitivitatea produselor de

export, situaţia rezervelor valutare, etc.) pe lângă presiunile şi factorii de pe piaţa

internaţională. Cuantificarea acestor fenomene monetare se poate realiza cu ajutorul

coeficientului de fluctuaţie care se calculează potrivit relaţiei:

100100CCKf

0

1mn −⋅=

C0 – cursul unei u.m. naţionale faţă de elementul de referinţă în perioada de bază;

C1 – cursul unei u.m. naţionale faţă de elementul de referinţă în perioada actuală.

Semnul coeficientului arată tipul modificării survenite, astfel că dacă acesta are

semnul plus (+) avem de a face cu o apreciere a monedei în raport cu elementul de

referinţă, iar dacă semnul este minus (-) însemnă că s-a înregistrat o depreciere a

monedei respective în raport cu elementul de referinţă.

Cursul de schimb valutar are o evoluţie strâns legată de modificările indicatorilor

macroeconomici: nivelul preţurilor şi rata dobânzii. Conform parităţii puterii de

cumpărare, cursul valutar între două monede este egal cu raportul dintre nivelul

preţurilor aferente celor două ţări ale căror monede se compară.

'PPC =

unde: C – cursul de schimb valutar; P – nivelul preţurilor naţionale;

P’ – nivelul preţurilor în ţara la a cărui monedă se realizează raportarea.

De fapt, cursul de schimb valutar este o medie aritmetică ponderată a cursurilor

de revenire ale produselor şi serviciilor, ponderile fiind stabilite în funcţie de importanţa

respectivelor mărfuri în tranzacţiile cu bunuri şi servicii.

i

i

ext

intrev P

PC =

16

unde: Crev – curs de revenire; i – produsul/ serviciul;

Pint i – preţul intern al produsului i; Pext i – preţul extern al produsului i.

∑=

⋅=n

1iirev pCC

i

unde: p i – ponderea produsului i în cadrul tranzacţiilor.

Dezvoltarea pieţelor de schimb la termen a determinat posibilitatea realizării

diferenţei dintre cursul de schimb valutar la termen şi cel la vedere prin intermediul ratei

dobânzii. Cursul valutar la vedere se poate exprima prin cotaţie directă sau indirectă.

Cursul valutar la termen reprezintă nivelul cursului de schimb stabilit în prezent pentru o

dată viitoare, curs la care se vor deconta tranzacţiile la termen.

'r1r1CC vt +

+⋅=

unde: Ct – cursul la termen de un an exprimat în cotaţie directă;

Cv – cursul la vedere exprimat în cotaţie directă;

r – rata anuală a dobânzii pentru plasamentele în monedă naţională;

r’ – rata anuală a dobânzii pentru plasamentele în monedă străină;

3.2. Riscurile implicate de schimburile economice internaţionale Tranzacţiile economice internaţionale se realizează, în perioada contemporană,

în condiţii de risc şi incertitudine. Aceste caracteristici ale pieţei internaţionale sunt

determinate de evoluţia contradictorie a economiei mondiale, de fenomenele de

instabilitate ce caracterizează economiile naţionale, de numeroase cauze şi factori a

căror apariţie şi manifestare nu se pot prognoza cu suficientă exactitate.

În cadrul relaţiilor economice internaţionale unul dintre riscurile cu cele mai ample

consecinţe asupra părţilor implicate în derularea tranzacţiei internaţionale (exportator,

importator, banca) este riscul valutar.

Riscul valutar reprezintă posibilitatea apariţiei unei pierderi în cadrul unei

tranzacţii economice internaţionale ca urmare a modificărilor cursurilor valutare

(deprecierea sau aprecierea monedei naţionale în raport cu moneda de plată) între

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi scadenţă (momentul

achitării/încasării contravalorii mărfurilor/serviciilor care fac obiectul încheierii

contractului internaţional).

Pentru exportator, riscul valutar se produce în situaţia în care, la data încasării

sumei, moneda de plată (valuta în care se efectuează tranzacţia internaţională, numită

17

şi moneda de contract) are o putere de cumpărare mai mică decât la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare (apare aici fenomenul de depreciere a

monedei de plată în raport cu moneda naţională a exportatorului). O asemenea evoluţie

a cursului valutar are ca efect asupra exportatorului înregistrarea unei pierderi nete

proporţionale cu rata de depreciere a monedei de plată.

Pentru importator, riscul valutar se produce în situaţia în care, la data plăţii

contravalorii mărfurilor/serviciilor, moneda de plată are o putere de cumpărare mai mare

decât la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (apare aici fenomenul

de apreciere a monedei de plată în raport cu moneda naţională a importatorului). În

acest caz, modificarea raportului dintre moneda naţională şi moneda de plată (cursul

valutar) are ca efect asupra importatorului înregistrarea unei pierderi ca urmare a

faptului că acesta depune un efort financiar suplimentar pentru a achiziţiona de pe piaţa

valutară suma ce trebuie plătită în valuta apreciată.

În scopul diminuării influenţelor nefavorabile ale modificărilor cursurilor valutare

asupra rezultatelor financiare ale participanţilor la tranzacţia internaţională, se pot folosi

diferite tehnici de acoperire a riscului valutar. Acestea se pot grupa în tehnici de

acoperire contractuală (internă) şi tehnici de acopere extra-contractuală (externă).

În practica internaţională, cele mai utilizate tehnici contractuale sunt clauzele de

consolidare valutară. Astfel, există posibilitatea ca în contractul de vânzare-cumpărare

internaţional încheiat între exportator şi importator să se insereze aşa-numitele clauze

de consolidare valutară care au menirea de a proteja participanţii la tranzacţie împotriva

efectelor negative ale modificării cursurilor valutare.

Asemenea clauze sunt:

- clauza aur - vizează legarea cursului monedei de plată de preţul aurului pe piaţa

internaţională; puterea asiguratoare a acestei clauze depinde de stabilitatea preţului

aurului; dacă la data efectuării plăţii preţul aurului se modifică (în raport cu moneda

de plată) faţă de momentul încheierii contractului, suma de plată se va recalcula

corespunzător;

- clauza valutară propriu-zisă - constă în faptul că moneda de plată este legată de o

altă valută, considerată mai stabilă, devenită monedă de referinţă; dacă fluctuaţia

monedei de plată în raport cu elementul de referinţă între momentul încheierii

contractului şi scadenţă depăşeşte limita stabilită ca fiind acceptabilă, se va

recalcula suma de plată;

- clauza multivalutară (a coşului valutar) - presupune legarea cursului monedei de

plată de un coş valutar (care cuprinde cel puţin două valute) care poate fi simplu (în

18

cadrul căruia fiecare monedă deţine aceeaşi pondere) sau ponderat (în care

monedele au ponderi diferite în funcţie de importanţa care li se acordă); dacă

fluctuaţia monedei de plată în raport cu coşul valutar între data încheierii contractului

şi data efectuării plăţii depăşeşte limita stabilită, se va recalcula suma de plată în

mod corespunzător;

- clauza monedă internaţională (DST) - are în vedere legarea monedei de plată de

DST (drepturi speciale de tragere*) care devine moneda de referinţă; dacă fluctuaţia

monedei de plată în raport cu DST între momentul încheierii contractului şi scadenţă

depăşeşte limita stabilită ca fiind acceptabilă, se va recalcula suma de plată.

Suma de plată este condiţionată de existenţa unui raport, fixat de la început, între

moneda de plată şi un element de referinţă stabilit în momentul încheierii tranzacţiei

internaţionale, element care dă denumirea clauzei. Va interveni astfel un coeficient de

fluctuaţie al monedei de plată în raport cu elementul cheie (aur, valută, coş valutar,

DST) care se calculează prin procedeul sutei micşorate:

100100CCKf

0

1mp −⋅=

unde: C0 - cursul unei unităţi monetare de plată faţă de elementul de referinţă la data

încheierii contractului;

C1 - cursul unei unităţi monetare de plată faţă de elementul de referinţă la data

efectuării plăţii.

Suma de plată se va determina pe baza formulei:

100Kf100

SSmp

ip ⋅

+= .

unde: Sp - suma de plată; Si - suma iniţială.

Tehnicile de acopere extra-contractuală vizează speculaţia valutară, arbitrajul,

hedging-ul, opţiunile pe valute.

3.3. Stabilirea cursului de schimb valutar pe piaţă Cursul de schimb valutar stabilit pe piaţa valutară interbancară are în vedere

relaţia dintre cererea şi oferta de valută. Ca urmare, el poate fluctua în cursul zilei şi

* reprezintă o unitate de cont emisă în anul 1969 de Fondul Monetar Internaţional ca monedă de rezervă pe plan internaţional care se regăseşte numai sub formă scripturală şi circulă între conturile băncilor centrale şi ale altor organe oficiale cu aprobarea FMI. DST reprezintă un mijloc de plată internaţional şi serveşte scopurilor de creştere a lichidităţii internaţionale şi de facilitare a comerţului mondial. DST nu este un instrument monetar efectiv, valoarea sa se determină prin metoda coşului valutar (valoare medie ponderată a celor mai importante valute: USD, EURO, GBP, JPY).

19

poate fi diferit de la o bancă la alta. Aşadar, cursul valutar spot reprezintă un punct de

echilibru între cererea şi oferta cumulată pentru aceeaşi valută într-un interval delimitat.

Ordinele de vânzare/cumpărare de valută pot fi la curs ferm, caz în care

operatorul acceptă cursul stabilit la banca respectivă sau la curs limitat, curs care este

cerut de solicitant, fie un nivel minim la vânzare, fie un nivel maxim la cumpărare.

Mecanismul de formare a cursului valutar de piaţă porneşte de la înregistrarea cu

prioritate a ordinelor la curs ferm. La ordinele adresate la curs limită:

- cererea se cumulează descrescător pentru că astfel de ordine găsesc mai degrabă

contrapartidă;

- oferta se cumulează crescător, pornind de la cel mai mic curs limită la vânzare.

Echilibrul este corespunzător acelui nivel de curs valutar la care cererea şi oferta

sunt egale sau corespunzător cantităţii maxime de valută ce poate fi tranzacţionată.

Pe lângă cotaţiile băncilor şi ale caselor de schimb valutar există un curs de

referinţă stabilit de banca centrală ca medie ponderată a cursurilor de vânzare şi

cumpărare practicate de-a lungul zilei pe piaţa interbancară.

∑

∑

=

=

⋅= n

1ii

n

1iii

r

Q

CQC

unde: Cr - cursul valutar de referinţă determinat de banca centrală;

Ci - cursul de tranzacţie în cadrul operaţiunii i;

Qi - cantitatea de valută tranzacţionată în cadrul operaţiunii i.

20

Cap.4. MIJLOACELE DE PLATĂ INTERNAŢIONALE

Unul dintre cele mai importante momente în desfăşurarea schimburilor

economice internaţionale îl constituie încasarea contravalorii mărfurilor exportate sau a

serviciilor prestate. Realizarea încasării sumelor astfel rezultate se efectuează printr-o

tehnică de plată convenită între părţi, stipulată în contractul comercial internaţional.

Tehnicile de plată utilizate în comerţul internaţional s-au diversificat continuu în funcţie

de mutaţiile ce au avut loc în cadrul economiei mondiale. Astfel se disting:

o plata prin intermediul mijloacelor de plată; vorbim aici de:

- plata în numerar (valute, monede internaţionale) care se utilizează în procent

mai redus la nivel internaţional, în ţările cu restricţii valutare sau care practică

sisteme de impozitare severe, spaţii geografice izolate, în activităţi de turism şi

transport internaţional;

- plata mărfă contra marfă care a purtat denumirea de troc şi mai târziu de

compensaţie; din punct de vedere istoric este prima tehnică de plată apărută,

iar revenirea la acest tip de plată a fost determinată, pe de o parte de

fenomenele de criză financiară naţională sau internaţională, iar pe de altă parte,

de limitele financiare ale unor participanţi la schimburile internaţionale;

o plata prin intermediul instrumentelor de plată, cele mai utilizate fiind cambia, biletul

la ordin, cecul, cardul;

o plata prin intermediul modalităţilor de plată: ordin de plată, incasso, acreditiv,

scrisoare de garanţie bancară.

Lichidarea datoriei unui debitor faţă de un creditor pe plan extern se realizează

prin intermediul mijloacelor de plată internaţionale definite ca posibilităţi de plată prin

care se stinge obligaţia generată de o tranzacţie internaţională. Sunt considerate

mijloace de plată internaţionale valutele, monedele internaţionale şi compensaţiile.

4.1. Valutele Valuta reprezintă moneda naţională a unei ţări folosită pentru efectuarea plăţilor

către persoane fizice sau juridice străine, pentru lichidarea diferitelor datorii faţă de

străinătate şi pentru realizarea unor operaţiuni şi tranzacţii internaţionale.

Tipologia valutelor. Având în vedere mai multe criterii, valutele se pot clasifica:

1). din punct de vedere al formei de prezentare:

- valute efective (numerar) – se prezintă sub formă de monede şi bancnote, având o

21

utilizare restrânsă în plăţile internaţionale datorită riscului de furt sau pierdere implicate;

- valute scripturale (în cont) - se prezintă sub forma unui disponibil într-un cont

bancar constituit la vedere sau la termen, alcătuind partea principală în totalul valutelor,

plăţile făcându-se prin viramente bancare.

2). din punct de vedere al convertibilităţii:

- valute convertibile - reprezintă monedele care pot fi preschimbate liber cu o altă

monedă prin vânzare/cumpărare pe piaţa valutară, neexistând restricţii privind suma şi

scopul schimbului sau calitatea celui care efectuează preschimbarea (convertibilitate

deplină);

- valute neconvertibile - sunt acele valute care nu pot fi utilizate ca mijloc de plată

decât în interiorul graniţelor teritoriale ale statului emitent; au o definire valorică

convenţională, nelegată de puterea lor de cumpărare reală;

- valute transferabile - există doar sub formă de valute scripturale, îndeplinind funcţiile

de etalon al preţurilor, mijloc de plată şi mijloc de rezervă; nu sunt valute convertibile,

transferabilitatea fiind asigurată prin încrederea acordată de către un grup de state;

- valute liber-utilizabile - sunt valutele cu convertibilitate totală, recunoscute de FMI şi

alte organizaţii financiare internaţionale ca utilizabile pe plan larg în cadrul tranzacţiilor

internaţionale şi ca valute negociabile în volum mare pe toate pieţele financiare. (ex.

USD, EUR, GBP, JPY).

3). din punct de vedere al regimului de definire:

- valute care evoluează liber pe piaţă şi flotează liber în funcţie de cerere şi ofertă;

- valute care flotează conform regulilor sistemului monetar european;

- valute al căror curs este legat de unele valute convertibile;

- valute a căror valoare este legată de cursul DST.

4) din punct de vedere al stabilităţii valutare:

- valute forte - au o largă circulaţie internaţională, având un curs de piaţă ascendent

şi provin din state cu o economie dezvoltată;

- valute stabile - cele ale căror cursuri înregistrează oscilaţii nesemnificative o

perioadă mai lungă de timp;

- valute slabe - au un curs de piaţă descendent o perioadă îndelungată de timp.

Unele valute puternice, emise de ţări cu economie dezvoltată, pot juca rolul de

valute de rezervă. Pentru ca o monedă să servească drept valută de rezervă trebuie să

îndeplinească 3 condiţii: să joace un rol important în operaţiile financiar-valutare

internaţionale; să fie liber convertibilă; să se bucure de o stabilitate pe termen lung.

22

4.2. Moneda internaţională Moneda internaţională este moneda cu mare putere liberatoare şi care circulă în

afara graniţelor statului emitent, servind ca mijloc de plată şi de rezervă pe piaţa

internaţională.

În acest context se înscriu două categorii de monede internaţionale:

monede naţionale care datorită unor însuşiri şi împrejurări deosebite capătă

caracter de monedă internaţională (de ex. în trecut: napoleonul francez, lira

sterlină, lira otomană, în prezent: USD, EUR, GBP, JPY);

instrumente monetare şi unităţi de cont emise de organisme financiare

internaţionale (DST, ECU, etc.).

Pentru a putea juca rolul de monedă internaţională, o monedă naţională trebuie

să îndeplinească pe plan mondial funcţiile tradiţionale ale monedei, şi anume: să fie un

etalon de măsură, să fie un mijloc de plată sau instrument de schimb şi să fie o valoare

de rezervă.

DST (Drepturile Speciale de Tragere) reprezintă o unitate de cont emisă în anul

1969 de Fondul Monetar Internaţional ca monedă de rezervă pe plan internaţional care

se regăseşte numai sub formă scripturală şi circulă între conturile băncilor centrale şi

ale altor organe oficiale cu aprobarea FMI. DST reprezintă un mijloc de plată

internaţional şi serveşte scopurilor de creştere a lichidităţii internaţionale şi de facilitare

a comerţului mondial.

DST nu este un instrument monetar efectiv, valoarea sa se determină prin

metoda coşului valutar (valoare medie ponderată a celor mai importante valute: USD,

EURO, GBP, JPY). Cel mai frecvent, DST se utilizează pentru realizarea următoarelor

tranzacţii:

● tranzacţii dintre ţările membre ale FMI şi contul de resurse generale ale

acestuia; toate ţările membre ale FMI au dreptul de a cumpăra de la Fond moneda unei

alt membru contra monedei lor naţionale; astfel, are loc un schimb temporar de

monedă, ţara care cumpără valuta obligându-se să-şi răscumpere propria monedă şi să

plătească un comision. Acest mod de utilizare a resurselor FMI îşi pune amprenta

asupra poziţiei ţării membre faţă de Fond:

- dacă cota de participare (Cp) a unei ţări la capitalul FMI este mai mare decât

deţinerile (D) FMI în moneda naţională a ţării respective, atunci poziţia ţării faţă de

FMI este de ţară creditoare;

- dacă cota de participare (Cp) a unei ţări la capitalul FMI este mai mică decât

23

deţinerile (D) FMI în moneda naţională a ţării respective, atunci poziţia ţării faţă de

FMI este de ţară debitoare;

● tranzacţii prin acord direct – pe baza unor acorduri mutuale, ţările membre ale

FMI pot să schimbe între ele DST contra oricărei monede la cursul zilei;

● încheierea de acorduri swap (schimb) – un membru al FMI poate transfera altui

membru DST în schimbul oricărui activ de rezervă (cu excepţia aurului), cu obligaţia de

a restitui valuta la o dată ulterioară şi la un curs stabilit de comun acord;

● efectuarea de operaţiuni forward (la termen) – un membru al FMI poate

vinde/cumpăra DST în schimbul oricăror active monetare (cu excepţia aurului), cu

obligaţia plăţii la o dată viitoare, la un curs la termen previzionat la momentul încheierii

tranzacţiei.

DST se caracterizează prin faptul că este mai stabil decât orice monedă

naţională, valoarea sa nu depinde de situaţia economică sau financiară a unei ţări, fiind

emis de un organ internaţional, îndeplineşte parţial funcţiile unei monede internaţionale,

nefiind un mijloc de plată direct, ci numai indirect prin mecanismul lui de convertire.

ECU (European Currency Unit) reprezintă o unitatea de cont creată prin sistemul

monetar european, fiind o monedă comună, utilizabilă în ţările din acest sistem.

Valoarea sa a fost stabilită tot prin metoda coşului valutar la care au participat numai

monede din sistemul monetar european, în proporţii diferite, ponderile fiind stabilite în

funcţie de forţa economică a statelor membre, pe baza unor criterii convenite între părţi.

Cursul ECU a flotat între limitele de intervenţie ± 2,25%, ţările fiind obligate să intervină

pentru menţinerea cursului când aceste limite erau depăşite. ECU constituia un

instrument de reglementare a relaţiilor monetare dintre băncile centrale, valoare de

rezervă şi de schimb contra numerar. A îndeplinit funcţia de mijloc de plată numai între

ţările participante la sistemul monetar european, fiind un etalon pentru cursurile

valutare. Această monedă a dispărut odată cu introducerea EURO din 1.01.1999.

EURO a fost creată prin Tratatul de la Maastricht ca monedă unică a Uniunii

Economice şi Monetare, fiind emisă de Banca Centrală Europeană şi folosită de la 1

ianuarie 1999, jucând mai întâi rolul unei monede de cont, devenind din 1 ianuarie 2002

o monedă efectivă sub formă de bancnote şi monede*. A început cu paritatea de 1:1

* Uniunea Economică şi Monetară s-a realizat în trei etape, conform Tratatului de la Maastricht: - prima etapă (1992-1993) avea ca scop coordonarea şi liberalizarea financiară a statelor membre, fiind

stabilită libertatea totală de circulaţie a capitalurilor; - a doua etapă (1994-1997) a însemnat înfiinţarea Institutului Monetar European (IME), care a început să

funcţioneze de la 1 ianuarie 1994. Obiectivele IME sunt: întărirea cooperării între băncile centrale europene naţionale; o mai bună coordonare a politicilor monetare ale membrilor UE în vederea stabilităţii preţurilor; supravegherea funcţionării sistemului monetar european; facilitarea utilizării ECU;

24

faţă de ECU şi a flotat liber faţă de monedele din afara zonei euro. În anul 1999, 11 ţări

ale UE participă la zona euro (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda,

Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania), fiind stabilite ratele de schimb între

monedele acestor ţări şi EURO. Începând cu 1 ianuarie 2001, numărul ţărilor care

alcătuiesc Eurosistemul devine 12 prin alăturarea Greciei, în afara sistemului rămânând

trei ţări: Marea Britanie, Danemarca şi Suedia.

În anul 2002, prin conversia în EURO, monedele naţionale ale ţărilor participante

la proiectul euro îşi pierd puterea de circulaţie. EURO este considerată o monedă

internaţională, îndeplinind toate funcţiile acesteia: etalon de măsură, mijloc de plată sau

instrument de schimb, rezervă de valoare. Trecerea la folosirea efectivă a monedei euro

a constat în înlocuirea a aproximativ 14,5 miliarde bancnote, dintre care 10 miliarde

pentru a fi puse în circulaţie şi 4,5 miliarde pentru stocuri de rezervă. La acestea se

adaugă un număr de 50 miliarde monede.

Slovenia a devenit la 1 ianuarie 2007 prima ţară din fostul bloc comunist care

adoptă euro. Zona Euro cuprinde în prezent 13 state, iar Cipru şi Malta au primit

aprobarea Uniunii Europene cu privire la adoptarea monedei unice europene la

începutul anului 2008, cele două ţări mediteraneene fiind următoarele membre ale UE

care devin parte a zonei euro. Comisia Europeană a declarat că ambele ţări îndeplinesc

toate condiţiile de aderare la zona euro, astfel încât Cipru ar fi al 14-lea şi Malta al 15-

lea membru UE care adoptă moneda unică europeană. România va aderea la Uniunea

Economică şi Monetară cel mai probabil între anii 2012 - 2014.

Având în vedere puterea şi stabilitatea monedei unice EURO, ţările participante

la zona euro sunt puţin vulnerabile la fluctuaţiile monedelor din afară, în interiorul zonei

dispărând riscul valutar, ceea ce facilitează derularea mai eficientă a tranzacţiilor dintre

ţările respective.

Un stat membru al U.E. poate să adopte moneda Euro dacă dovedeşte că

îndeplineşte condiţiile de convergenţă nominală şi pe cele de convergenţă reală:

- convergenţa nominală - cuprinde 5 criterii de convergenţă stabilite prin Tratatul de

la Maastricht (1993) care vizează: rata inflaţiei, ratele dobânzilor pe termen lung,

cursul de schimb faţă de euro, deficitul bugetului consolidat, datoria publică;

pregătirea condiţiilor pentru trecerea la faza a treia prin crearea instrumentelor şi procedurilor necesare aplicării politicii monetare unice.

- a treia etapă (1997-2002) a constituit introducerea monedei unice EURO, mai întâi ca monedă de cont, iar apoi ca monedă efectivă.

Trebuie făcută distincţia că o monedă comună nu este acelaşi lucru cu o monedă unică. Prima, subzistă împreună cu celelalte monede naţionale. De exemplu, unitatea de cont ECU creată prin sistemul monetar european era o monedă comună, în timp ce Moneda EURO este o monedă unică.

25

- convergenţa reală - reprezintă convergenţa variabilelor reale, adică PIB/locuitor,

salarii şi preţuri.

Parităţile fixe şi termene de preschimbare ale monedelor naţionale din zona euro

Termenul limită de preschimbare Nr. crt. Ţara Moneda

naţională Rata de schimb

(1 EUR =) Bănci comerciale Bănci centrale

Data limită de încetare

a puterii circulatorii

1. Austria Şilingul austriac 13,7603 ATS la latitudinea

fiecărei bănci - bancnote: nelimitat - monede: nelimitat 28.02.2002

2. Belgia Francul belgian 40,3399 BEF 31.12.2002 - bancnote: nelimitat

- monede: 31.12.2004 28.02.2002

3. Finlanda Marca finlandeză 5,94573 FIM la latitudinea

fiecărei bănci - bancnote: 10 ani - monede: 10 ani 28.02.2002

4. Franţa Francul francez 6,55957 FRF 30.06.2002 - bancnote: 10 ani

- monede: 3 ani 17.02.2002

5. Germania Marca germană 1,95583 DEM 28.02.2002 - bancnote: nelimitat

- monede: nelimitat 31.12.2001

6. Grecia Drahma grecească 340,750 GRD la latitudinea

fiecărei bănci - bancnote: 10 ani - monede: 2 ani 28.02.2002

7. Irlanda Lira irlandeză 0,787564 IEP la latitudinea

fiecărei bănci - bancnote: nelimitat - monede: nelimitat 09.02.2002

8. Italia Lira italiană 1936,27 ITL la latitudinea fiecărei bănci

- bancnote: 10 ani - monede: 10 ani 28.02.2002

9. Luxemburg Francul luxemburg. 40,3399 LUF 30.06.2002 - bancnote: nelimitat

- monede: 31.12.2004 28.02.2002

10. Olanda Guldenul olandez 2,20371 NLG 31.12.2002 - bancnote: 1.01.2003

- monede: 1.01.2007 27.01.2002

11. Portugalia Escudo portughez 200,482 PTE 30.06.2002 - bancnote: 20 ani

- monede: 31.12.2002 28.02.2002

12. Spania Peseta spaniolă 166,386 ESP 30.06.2002 - bancnote: nelimitat

- monede: nelimitat 28.02.2002

Ţări membre ale U.E. care participă la zona euro

Membru U.E. Nr. crt. Ţara Anul

Participă la zona EURO

1. Belgia ţară fondatoare din 1999 2. Olanda ţară fondatoare din 1999 3. Luxemburg ţară fondatoare din 1999 4. Franţa ţară fondatoare din 1999 5. Germania ţară fondatoare din 1999 6. Italia ţară fondatoare din 1999 7. Danemarca din 1973 Nu 8. Marea Britanie din 1973 Nu 9. Irlanda din 1973 din 1999 10. Grecia din 1981 din 2001 11. Spania din 1986 din 1999 12. Portugalia din 1986 din 1999 13. Austria din 1995 din 1999 14. Finlanda din 1995 din 1999 15. Suedia din 1995 Nu

26

16. Slovenia din 2004 din 2007 17. Cipru din 2004 din 2008 18. Malta din 2004 din 2008 19. Slovacia din 2004 din 2009 20. Estonia din 2004 Vor aderea 21. Letonia din 2004 Vor aderea 22. Lituania din 2004 Vor aderea 23. Polonia din 2004 Vor aderea 24. Republica Cehă din 2004 Vor aderea 25. Ungaria din 2004 Vor aderea 26. România din 2007 Vor aderea 27. Bulgaria din 2007 Vor aderea

4.3. Compensaţiile

4.3.1. Definirea şi tipologia operaţiunilor în contrapartidă

Livrările în contrapartidă care au cunoscut o extindere însemnată în comerţul

internaţional contemporan, presupun eliminarea sau reducerea mijloacelor de plată

tradiţionale şi înlocuirea lor cu schimburile reciproce de mărfuri, servicii, de regulă

însoţite de diferite aranjamente financiare.

Operaţiunile în contrapartidă se întemeiază, în esenţă, pe cea mai veche formă a

comerţului – „trocul”, schimbul de marfă contra marfă, care a precedat apariţia banilor.

Comerţul în contrapartidă s-a dezvoltat mai ales în perioadele de instabilitate monetară

şi în zonele în care nu există suficiente lichidităţi, în ţările care au monede mai slabe,

neconvertibile. În prezent, operaţiunile în contrapartidă nu numai că nu au dispărut dar

deţin o pondere semnificativă în cele mai diferite fluxuri ale comerţului mondial. Aceasta

se datorează încercării de a găsi unele soluţii în afaceri pentru reducerea efortului şi a

riscului valutar, care au devenit factori de prim ordin ce afectează relaţiile economice

contemporane.

Deşi formele pe care le îmbracă contrapartida sunt diverse, ele au un element

comun: compensarea directă, integrală sau parţială a unui import făcut de un partener

printr-un export realizat de acesta către celălalt partener.

Factorii şi condiţiile care determină interesul firmelor private şi publice, al statelor

pentru operaţiunile în contrapartidă sunt: instabilitatea monetară; eforturi investiţionale

mai reduse; posibilitatea menţinerii şi dezvoltării relaţiilor reciproce de mărfuri şi

servicii prin contrapartidă la nivel global (clearingul); diversificarea fondului de mărfuri;

puţin costisitoare. Contrapartida are şi unele limite care explică reţinerea unor firme faţă

de aceste operaţiuni: interesul partenerilor pentru mărfurile este uneori inegal;

27

compensarea valorică a unor schimburi de mărfuri este greoaie; unele firme, mai ales

din ţările dezvoltate, au tendinţa de exporta mărfuri depăşite din punct de vedere tehnic,

solicitând în schimb materii prime importante. Cu toate aceste rezerve, în anumite

tranzacţii în contrapartidă se menţine ca o tehnică viabilă de comerţ şi ea este luată în

considerare ca o componentă a strategiei comerciale de către numeroase firme sau ţări.

Menţinerea în actualitate a operaţiunilor în contrapartidă demonstrează faptul că

ele răspund unor raţiuni economice profunde, care depăşesc simpla presiune

conjuncturală. Astfel, un factor cu acţiune puternică în favoarea practicării acestor

operaţiuni este creşterea numărului de ţări competitive la exportul de produse

prelucrate: ţările în curs de dezvoltare, a căror ofertă se află în plină creştere, folosesc

aceste operaţiuni ca factor de promovare a exporturilor lor. Un rol deosebit revine

operaţiunilor în contrapartidă în promovarea schimburilor în domeniile industriale

moderne, a tranzacţiilor cu maşini, utilaje, instalaţii complexe, a importului de tehnologie

avansată în condiţii financiare avantajoase.

Analiza locului operaţiunilor în contrapartidă în comerţul internaţional

contemporan trebuie să ţină cont şi de gama bogată a mecanismelor şi a tehnicilor prin

care se realizează: compensaţiile, operaţiunile paralele, contrapartida în cadrul unor

operaţiuni comerciale şi de cooperare complexă. Tranzacţiile în contrapartidă se pot

clasifica după mai multe criterii:

1. După gradul de compensare prin marfă şi/sau servicii:

operaţiuni paralele, care operează în schimburile reciproce parţial cu mărfuri şi/sau

servicii, iar o parte din afacere include moneda ca termen de schimb;

compensaţii, care elimină total moneda din afacerea comercială;

2. După numărul de parteneri de afaceri:

operaţiuni în contrapartidă bilaterale;

operaţiuni în contrapartidă multilaterale;

3. În funcţie de nivelul la care se realizează:

operaţiuni în contrapartidă la nivel de întreprinderi;

operaţiuni în contrapartidă la nivel de grupuri de întreprinderi şi ramuri (barter);

operaţiuni în contrapartidă la nivel de state (clearing).

Operaţiunile paralele au ca obiect schimbul de mărfuri şi servicii şi constau în

condiţionarea unui import de un export concomitent din care cauza se numesc

operaţiuni conexate, conjugate de reciprocitate. Aceste operaţiuni se deosebesc de

compensaţiile propriu-zise, prin:

în cadrul operaţiilor paralele, valoarea celor 2 partizi de mărfuri nu este egală, ca în

28

cazul compensaţiilor, astfel încât numai o parte din valoarea importului este

acoperită printr-un export concomitent, restul se acoperă prin plata în valută;

contravalorile celor două partizi de mărfuri sunt decontate în valută;

numărul partenerilor din cele două ţări care participă la operaţiune nu este egal, el

fiind diferit în funcţie de întreprinderile antrenate în realizarea operaţiunii.

4.3.2. Tipologia compensaţiilor

Schimburile de mărfuri şi servicii prin compensaţii, presupun realizarea de

tranzacţii, echivalente valoric, fără folosirea mijloacelor de plată internaţională.

Operaţiunile de export în compensaţie se pot clasifica, în funcţie de sfera lor de

cuprindere, în următoarele categorii:

compensaţii particulare/individuale, practicate sub formă de tranzacţii încheiate între

întreprinderi individuale din diferite ţări şi care privesc schimburile de mărfuri şi/sau

servicii. Aceste operaţiuni pot fi la rândul lor compensaţii simple sau lărgite;

compensaţii globale, se practică în cadrul acordurilor de barter sau de clearing şi

privesc atât schimbul de mărfuri, cât şi prestaţiile de servicii la nivelul unui grup de

firme, a unei ramuri sau a întregii economii naţionale.

1. Compensaţiile particulare / individuale, pot fi:

a). Compensaţii individuale simple se încheie între două întreprinderi din ţări

diferite, fiecare dintre ele apărând atât în calitate de exportator, cât şi de importator;

valorile celor două partizi de mărfuri sunt egale, compensându-se reciproc.

Ţara A

Firma X de import-export

Ţara B

Firma Y de import-export

Mf.1

Mf.2

Mf.1 = Mf.2

Contractul cuprinde clauza de compensaţie, prin care se prevede că plata

mărfurilor importate se va face printr-un export de valoare egală. Pentru o mai mare

siguranţă (mecanismul acestei tehnici de comerţ exterior fiind relativ vulnerabil) există

mai multe practici spre care tind partenerii. Astfel, partenerul urmăreşte să efectueze un

import prealabil, respectiv să livreze mărfurile proprii numai după primirea contrapartidei

de mărfuri. Partenerul care livrează primul mărfurile, pentru a limita riscul nelivrării

contrapartizii, poate solicita o scrisoare de garanţie bancară sau recurge la expedierea

mărfurilor pe adresa unui terţ, cu dispoziţia de a le elibera numai concomitent cu

obţinerea contrapartizii.

29

Se pot realiza şi compensaţii cu import şi export concomitent, aceste operaţiuni

efectuându-se mai ales în porturile sau zonele comerciale libere, în care mărfurile ce

urmează a fi schimbate se află la faţa locului. În practică se întâlnesc şi compensaţii cu

export şi import alternativ, acestea constând în divizarea partizilor de mărfuri în loturi,

care se livrează eşalonat (şi alternativ) într-o anumită perioadă de timp, diminuându-se

astfel riscul neîndeplinirii obligaţiilor de către un partener.

b). Compensaţiile bilaterale lărgite se încheie cu participarea a doi sau mai

mulţi parteneri din partea fiecărei ţări, ca parteneri de export, sau de import. În acest

caz, mărfurile circulă între cele două ţări, iar decontările se fac, în interiorul fiecăreia

dintre acestea, între partenerii care apar în calitate de exportatori sau importatori în

relaţiile externe.

Ţara A Ţara B Mf.1

Mf.2

Plata în monedă naţională


Firma A1 importatoare

Firma A2 exportatoare

Firma C1 exportatoare

Firma B1 importatoare

Firma C2 importatoare

Firma B2 exportatoare


Mf.1 Mf.3

Mf.2

Ţara A

Ţara C Ţara B

Mf.1 = Mf.2

c). Compensaţiile multiple (triunghiulare şi cele în lanţ) presupun participarea

la aceste operaţiuni a unor firme din trei sau mai multe ţări, livrarea mărfurilor având

forma unui circuit închis. În acelaşi mod se efectuează şi stingerea obligaţiilor, evitându-


Firma A1 exportatoare

Firma A2 importatoare


Firma B1 importatoare

Firma B2 exportatoare

30

se şi de această dată decontările valutare externe.

Operaţiunile de compensaţii lărgite sunt mai elastice decât cele simple,

deoarece, în condiţiile participării mai multor întreprinderi din aceeaşi ţară sau din alte

ţări, se poate realiza mai uşor acordul partenerilor asupra mărfurilor ce urmează să facă

obiectul operaţiunii. Riscurile ce decurg din aceste operaţiuni sunt însă mai mari, ceea

ce face necesar un cadru legal (acorduri comerciale, reglementări interne) foarte

riguros, prin care să crească încrederea între parteneri.

Cu toate că au unele avantaje importante, compensaţiile particulare se

realizează cu dificultate, pentru că este greu de identificat partenerul (străin) care

dispune de mărfurile necesare celuilalt, având în acelaşi timp nevoie de mărfurile pe

care acesta din urmă le poate oferi; mai apar apoi probleme tehnice importante sau

costisitoare (necesitatea stocării mărfurilor pentru formarea „partizilor” convenite,

sincronizarea livrărilor, costul suplimentar al garanţiilor bancare).

2. Compensaţii globale elimină neajunsul compensaţiilor particulare legate de

necesitatea găsirii de parteneri interesaţi de tranzacţia comercială, de mărfurile oferite

în fiecare caz în parte deoarece se realizează compensarea în bloc (globală) a datoriilor

ivite din livrări de mărfuri şi prestări de servicii reciproce. Aceste compensaţii se pot

realiza sub două forme: a). Acordul de clearing - se realizează prin schimbul reciproc de mărfuri şi

servicii dintre două sau mai multe ţări; se bazează pe un acord interguvernamental

încheiat pe o perioadă de 3-5 ani, între ţări circulă doar mărfuri sau se prestează

servicii, fără să fie efectuate plăţi curente în valută; decontarea pe plan intern se

realizează prin intermediul unei instituţii financiare care poate fi o bancă centrală, o

bancă de comerţ exterior, o altă instituţie financiară desemnată prin acord, denumită

oficiu de clearing sau oficiu de compensaţie; calculele de compensarea se efectuează

în mod global la sfârşitul anului, iar eventualul sold urmează a fi compensat de partea

debitoare într-un mod convenit în prealabil de către părţile implicate (livrări de mărfuri,

prestări de servicii, plăţi în valută).

În momentul încheierii unui acord de clearing este absolut necesar să se

stabilească în mod corespunzător toate aspectele legate de derularea acestuia:

- indicarea băncilor centrale / alte instituţii financiare desemnate ca oficiu de clearing;

- stabilirea numărului de conturi prin care se derulează decontarea reciprocă;

- stabilirea monedei convenţionale (de clearing) în care se ţin evidenţele în conturi;

- stabilirea nivelului creditului tehnic şi a modului în care se poate soluţiona depăşirea

acestuia; creditului tehnic reprezintă plafonul valoric până la care poate ajunge

31

soldul debitor/creditor al unui cont de clearing care indică valoarea maximă a

mărfurilor/serviciilor care pot fi livrate/primite pe credit într-un acord de clearing;

- stabilirea modului de lichidare a soldului final al contului de clearing.


Ţara A




Exportatori

Importatori Mf.1

Oficiu de clearing

Oficiu de clearing

Importatori

Exportatori Mf.2

Ţara B Regularizare

sold

b). Barterul este o formă a compensaţiei globale, realizată la nivel de grupe de

întreprinderi aparţinând uneia sau mai multe ramuri economice. Se realizează pe baza

unor acorduri încheiate între ministere şi chiar la nivel interguvernamental pe termen

scurt, de cel mult un an. Barterul este deci un clearing pe termen scurt. Barterul se

deosebeşte de compensaţiile simple prin sfera de cuprindere mai largă, cât şi prin

nivelul instituţionalizare, mai înalt (sunt antrenaţi şi factori ai puterii publice). Barterul se

delimitează şi de clearing prin sfera de cuprindere mai limitată (se referă la o grupă de

mărfuri şi la un număr de întreprinderi, în timp ce clearingul este o compensaţie

realmente globală la nivelul economiei naţionale) şi prin durată.

Barterul se realizează pe baza unor contracte care, pe lângă elementele comune

oricărui contract comercial internaţional, cuprind şi elemente specifice, mai ales în ceea

ce priveşte modul de stingere a obligaţiilor reciproce (cum ar fi scrisoarea de garanţie

bancară ca mijloc de asigurare). Folosirea pe scară largă, „barterizarea” schimburilor

externe ale unei ţări comportă riscuri şi prezintă unele neajunsuri, îndeosebi reduce

considerabil aportul valutar. Pentru firme însă, barterul este sursa unor câştiguri

însemnate pe seama fructificării diferenţelor dintre preţurile naţionale şi cele

internaţionale ale mărfurilor astfel tranzacţionate.

32

Cap.5. INSTRUMENTE ŞI MODALITĂŢI DE PLATĂ INTERANŢIONALE

5.1. Instrumente interanţionale de plată

Instrumentele de plată internaţionale sunt înscrisuri prin care se reglementează

stingerea unei obligaţii rezultate în urma importului/exportului de mărfuri şi servicii. Cele

mai utilizate instrumente de plată sunt devizele care sunt titluri de credit pe termen scurt

exprimate în valută. În noţiunea de devize se includ: cambia, biletul la ordin, cecul,

cardul. Titlurile de credit pot fi negociate, adică pot fi vândute şi cumpărate la bursă,

înainte de scadenţă. Ele au o valoare nominală (înscrisă pe document) şi o valoare de

piaţă care rezultă în urma negocierii. Prin vânzarea titlurilor de credit înainte de

scadenţă, beneficiarul poate intra în posesia sumei înainte de termen, în schimbul unei

taxe plătite la bancă denumite scont.

5.1.1. Cambia şi biletul la ordin

Cambia reprezintă un înscris prin care o persoană, numită trăgător (creditorul-

exportatorul), dă un ordin unei alte persoane, numită tras (debitorul-importatorul), să

plătească o anumită sumă de bani unei terţe persoane, beneficiarul, la o scadenţă

stabilită.

Cambia poate servi atât ca instrument de plată, trăgătorul având de încasat o

sumă de bani de la tras, dar având, în acelaşi timp de achitat o datorie unei terţe

persoane (beneficiarul), cât şi ca instrument de credit, în intervalul de timp dintre

emiterea cambiei şi plata ei efectivă. Cambia trebuie să conţină anumite elemente

obligatorii: denumirea expresă de „cambie”, ordinul necondiţionat de a plăti o sumă

determinată de bani, numele celui ce urmează să efectueze plata (trasul), scadenţa

cambiei, locul unde trebuie făcută plata, numele beneficiarului, locul şi data emiterii,

semnătura emitentului (trăgătorul).

Schema simplificată a funcţionării unei cambii:

1. se încheie contractul de vânzare cumpărare între firmele A şi B;

2. se încheie contractul de vânzare cumpărare între firmele A şi C;

3. firma A trage o cambie asupra firmei B;

4. firma A trimite firmei C cambia trasă asupra firmei B;

5. la scadenţă firma B achită firmei C suma de bani, stingându-se astfel creanţele dintre

firmele A şi B şi A şi C.

33

Firma A - TRĂGĂTOR - creditorul firmei B - debitorul firmei C

Schema simplificată a funcţionării unei cambii Biletul la ordin reprezintă un angajament de plată prin care emitentul se

angajează să plătească la vedere sau la termenul indicat beneficiarului o anumită sumă

de bani. Biletul la ordin trebuie să conţină anumite elemente obligatorii: denumirea

expresă de „bilet la ordin”, promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată de

bani, numele beneficiarului plăţii, scadenţa biletului la ordin, locul unde trebuie făcută

plata, locul şi data emiterii, semnătura emitentului.

Din redarea acestor elemente rezultă anumite deosebiri între cambie şi biletul la

ordin:

- din punctul de vedere al numărului de participanţi la relaţia de credit, cambia

cuprinde trei participanţi (trasul, trăgătorul, beneficiarul), în timp ce biletul la ordin

cuprinde doi participanţi (emitentul, beneficiarul);

- prin cambie se dă un ordin unei alte persoane de a plăti o sumă determinată de bani

(conţinând formularea „plătiţi”), în timp ce biletul la ordin reprezintă angajamentul

emitentului de a plăti o anumită sumă de bani (conţinând formularea „voi plăti”);

- spre deosebire de cambie, biletul la ordin nu cuprinde operaţiunea de acceptare

deoarece debitorul a acceptat plata în momentul emiterii titlului.

Schema simplificată a funcţionării unui bilet la ordin:

Schema simplificată a funcţionării unui bilet la ordin 1. se încheie contractul de vânzare cumpărare între firmele A şi B;

2. firma A emite biletul la ordin;

3. la scadenţă firma A achită firmei B suma de bani.

Firma B - TRAS - debitorul firmei A

Firma C - BENEFICIAR - creditorul firmei A

1

3

2

4

5

Firma A - EMITENT - debitorul firmei B

Firma B - BENEFICIA-

R creditorul firmei A

1

2

3

34

5.1.2. Cecul

Reprezintă un ordin scris dat de către un client băncii sale prin care cere acesteia

să plătească o anumită sumă de bani, fie lui prin retragere de numerar, fie unei terţe

persoane specificată de către client. Fiind plătit la prezentare, cecul reprezintă un

instrument de plată „la vedere”.

Cecul pune în relaţie directă teri părţi, şi anume:

- trăgătorul, cel care emite titlul în baza unui disponibil constituit în prealabil la o

bancă, dând un ordin necondiţionat băncii sale de a plăti la prezentare o anumită

sumă de bani determinată unei terţe persoane sau însuşi trăgătorului (aflat în poziţie

de beneficiar);

- trasul, banca la care emitentul cecului a constituit disponibilul, fiind cea care achită

suma de bani;

- beneficiarul, persoana care urmează să încaseze suma.

Cecul trebuie să conţină anumite elemente obligatorii: denumirea expresă de

„cec”, ordinul necondiţionat de plată a sumei înscrise pe cec, numele trasului (banca

plătitoare), locul păţii, numele beneficiarului, locul şi data emiterii, semnătura emitentului

(trăgătorul).

Schema simplificată a funcţionării cecului este prezentată în figura de mai jos:

Firma A - TRĂGĂTOR - debitorul firmei B

Societatea bancară C - TRAS - prestează serv. pt. firma A

Firma B - BENEFICIAR - creditorul firmei A

1

3

2

4

5

Schema simplificată a funcţionării cecului 1. societatea bancară C eliberează firmei A un carnet de cecuri;

2. se încheie contractul de vânzare-cumpărare între firmele A şi B;

3. firma A trage un cec asupra societăţii bancare C;

4. firma A remite firmei B cecul tras asupra societăţii bancare C;

5. firma B prezintă cecul societăţii bancare C care îi achită suma de bani

corespunzătoare, stingându-se astfel creanţele dintre firmele A şi B.

35

5.1.3. Cardul

Cardul este un instrument de plată bazat pe electronică, ca alternativă la

instrumentele clasice de plată, numerarul şi cecul, iar deţinătorul lui are dreptul de

acces la o procedură de autorizare şi plată cu card. Ca suport fizic, cardul este realizat

din material plastic, având înglobate componente electronice speciale pentru

decodificare a diferitelor operaţii pentru care a fost concepută. Este vorba, în principal,

de accesul deţinătorului la contul său bancar şi efectuarea electronică a plăţilor, de

unde provine şi denumirea de monedă electronică sau bani electronici.

Cardul înglobează în banda magnetică informaţii standardizate, securizate şi

individualizate care permit, prin decodificare cu ajutorul unor dispozitive speciale,

accesul titularului la contul său bancar, autorizarea de plăţi, efectuarea de plăţi sau

obţinerea de numerar. Dat fiind componenta electronică şi larga utilizare a monedei

electronice, emitenţii de carduri au anumite responsabilităţi privind confecţionarea

materială şi informaţiile minime pe care trebuie să le conţină un card. Ei trebuie să

asigure următoarele caracteristici comune:

- fabricarea din material plastic cu dimensiuni similare, indiferent de emitent;

- pe faţa cardului trebuie să se regăsească anumite informaţii despre client şi

despre bancă, şi anume: denumirea şi sigla emitentului, numărul cardului; numele

şi prenumele deţinătorului; data la care expiră valabilitatea cardului; hologramă

vizibilă la lumina naturală;

- pe verso trebuie să se regăsească: banda magnetică; spaţiul de semnătură unde

clientul semnează la primirea cardului; informaţii pentru deţinătorul cardului;

adresa băncii.

În scopul reducerii posibilităţilor de fraudă (falsificare) au fost introduse anumite

măsuri preventive: hologramele; cerinţe tehnice referitoare la uzură; elemente de

siguranţă în desen; semnătura de pe card. Codul personal de identificare aferent unui

card, denumit PIN – Personal Identification Number, abreviere utilizată şi în limba

română, este codul atribuit de emitent unui deţinător de card, cod pe care utilizatorul

poate fi pus în situaţia de a-l reproduce în cazul utilizării unui automat programabil

pentru efectuarea unei plăţi. În cazul plăţii prin transfer electronic de date codul PIN

este considerat echivalentul electronic al semnăturii deţinătorului unui card.

În general, orice persoană fizică sau juridică care doreşte să obţină un card

poate apela la o societate bancară, solicitând acesteia eliberarea unui card. Între bancă

şi client se încheie un contract în care se precizează tipul de card emis, facilităţile de

36

care va dispune deţinătorul cardului, precum şi obligaţiile acestuia faţă de banca

emitentă. Contul prin care se pot efectua operaţiuni cu carduri este un cont bancar care

poate fi asociat unui cont curent. Obţinerea şi deţinerea unui card presupune plata de

către titular a unei taxe de emitere şi a unei taxe de utilizare anuale, sub forma unei

sume fixe. Odată intrată în posesia cardului, deţinătorul îl poate utiliza pentru plata

mărfurilor şi serviciilor la unităţile care vând mărfuri sau prestează servicii şi acceptă

acest instrument de plată; obţinerea de numerar de la ghişeele băncii sau de la

distribuitoarele automate de numerar.

Pe parcursul acestor decenii au fost introduse pe piaţa bancară numeroase tipuri

de carduri având diferite avantaje, caracteristici şi moduri de întrebuinţare, dintre

acestea cele mai importante fiind: Cardul de credit, Cardul de debit, Smart cards,

Cardurile virtuale.

5.2. Modalităţi interanţionale de plată

Relaţiile de plăţi internaţionale şi relaţiile comerciale ce stau la baza lor se

desfăşoară prin acorduri guvernamentale opozabile părţilor semnatare sau pe baza

unor aranjamente bancare sau au loc în cadrul unor relaţii de drept privat care se referă

la contractele comerciale internaţionale încheiate între agenţii economici. Participanţii la

tranzacţii economice internaţionale trebuie să respecte atât legislaţia ţării din care

provin, cât şi prevederile legislative ale ţării partenerului extern.

În vederea asigurării interdependenţei dintre executarea principalelor obligaţii ale

celor două părţi contractante, în practica specifică activităţii de comerţ exterior

efectuarea tranzacţiilor se realizează în anumite condiţii de plată care se referă la: locul

şi termenul de decontare a contravalorii mărfurilor sau serviciilor care fac obiectul

contractului de vânzare-cumpărare internaţional, modalitatea de plată utilizată, moneda

în care se va efectua plata, garanţiile oferite de importator şi documentele necesare

derulării tranzacţiei.

Modalitatea de plată reprezintă mecanismul prin care se realizează trecerea de

la importator la exportator a contravalorii mărfurilor sau serviciilor, constituind obiect de

negociere între cele două părţi. Modalităţile de plată utilizate în cadrul tranzacţiilor

internaţionale cuprind totalitatea operaţiunilor şi a tehnicilor de plată, controlul bancar,

circuitul documentelor prin intermediul cărora creditorul încasează de la debitor creanţa

rezultată din schimbul economic extern.

În practică, cel mai adesea se utilizează următoarele modalităţi de plată: ordinul

37

de plată, incasso-ul bancar, acreditivul documentar şi scrisoarea de garanţie bancară.

Dacă acreditivul documentar şi scrisoarea de garanţie bancară sunt modalităţi de plată

care garantează exportatorului încasarea contravalorii mărfurilor livrate sau serviciilor

prestate, incasso-ul bancar şi ordinul de plată sunt forme de decontare care nu asigură

garanţia încasării drepturilor băneşti de către exportator, chiar dacă a respectat

întocmai obligaţiile contractuale, fiind utilizate doar în situaţia în care există încredere

deplină între parteneri.

5.2.1. Ordinul de plată Ordinul de plată este o modalitate de decontare mai rar utilizată pe plan extern

datorită riscului de revocare pe care-l implică. Reprezintă o dispoziţie dată de ordonator

băncii sale de a plăti o anumită sumă de bani unui beneficiar pentru stingerea obligaţiei

băneşti rezultate din relaţia directă dintre aceştia.

Plata propriu-zisă se desfăşoară pe filieră bancară, părţile participante fiind:

- ordonatorul (importatorul) - emitentul ordinului de plată care iniţiază plata,

stabileşte condiţiile acesteia, putând revoca plata în orice moment până la

executarea sa efectivă;

- banca ordonatoare (banca importatorului) - căreia importatorul dă dispoziţia

privind efectuarea plăţii;

- banca plătitoare (banca exportatorului) - achită beneficiarului suma reprezentând

drepturile sale băneşti;

- beneficiarul (exportatorul) - în favoarea căruia se efectuează plata.

După modalitatea de încasare, ordinul de plată poate fi simplu când plata nu este

condiţionată de prezentarea unor documente justificative sau documentar care

presupune obligaţia băncii plătitoare de a nu efectua plata decât contra prezentării unor

documente din care să rezulte îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către beneficiar.

Efectuarea plăţii prin utilizarea ordinului de plată documentar presupune

parcurgerea mai multor etape:

1. între importator şi exportator se încheie contractul de vânzare-cumpărare;

2. exportatorul livrează mărfurile respectând clauzele şi condiţiile din contract;

3. importatorul emite ordinul de plată şi dispune efectuarea plăţii;

4. banca ordonatoare remite băncii plătitoare ordinul de plată cu instrucţiunile

referitoare la modul de efectuare a plăţii;

5. banca plătitoare efectuează plata.

38

2

1Importator Exportator

53

Banca ordonatoare

4

Banca plătitoare

Schema generală a derulării ordinului de plată Spre deosebire de celelalte forme de plată, ordinul de plată are un caracter

revocabil până în momentul realizării plăţii efective. Drept urmare, se recomandă

utilizarea sa în combinaţie cu alte modalităţi de plată pentru a putea evita prejudiciile ce

pot fi determinate de revocarea sa de către importator. Ordinul de plată se utilizează

mai ales în operaţiuni auxiliare contractului comercial propriu-zis cum ar fi plata de taxe

vamale, comisioane, cheltuieli de transport.

5.2.2. Incasso-ul bancar Incasso-ul bancar reprezintă o altă formă de decontare frecvent folosită în cadrul

relaţiilor de plăţi externe, fiind utilizată însă doar atunci când există o încredere deplină

între parteneri, pentru că în acest caz, spre deosebire de acreditivul documentar,

băncile nu se angajează la plată, având doar rolul de gestionare a documentelor.

Incasso-ul bancar este acea modalitate de plată pe baza căreia exportatorul

transmite băncii sale documentele care atestă îndeplinirea obligaţiilor sale contractuale,

solicitând acesteia să le remită spre încasare importatorului prin banca acestuia.

Părţile implicate în derularea incasso-ului documentar sunt:

- exportatorul - iniţiază această formă de decontare, fiind numit şi trăgător;

- banca remitentă (banca exportatorului) - căreia exportatorul îi încredinţează

operaţiunea de încasare a drepturilor sale băneşti;

- banca colectoare (banca importatorului) - implicată în procesul de încasare;

- importatorul - numit şi tras.

Derularea operaţiunilor prin incasso presupune parcurgerea etapelor:

1. între importator şi exportator se încheie contractul de vânzare-cumpărare

internaţional în care se precizează faptul că stingerea obligaţiilor băneşti se

realizează prin incasso bancar;

39


3. exportatorul remite băncii documentele ce atestă îndeplinirea obligaţiilor sale

împreună cu un ordin de încasare prin care dispune operaţiunea de incasso;

4. banca remitentă verifică documentele şi, dacă sunt complete şi corect întocmite,

le remite băncii importatorului;

5. banca importatorului îşi vizează clientul de sosirea documentelor, acţionând

corespunzător instrucţiunilor formulate în cadrul ordinului de încasare (avizarea

la plată);

6. importatorul confruntă documentele privind recepţia mărfurilor cu documentele de

plată şi verifică corecta determinare a sumei pretinse de exportator (acceptarea

plăţii);

7. banca importatorului face plata către banca exportatorului (onorarea plăţii);

8. banca exportatorului notifică clientul de încasarea drepturilor sale băneşti.

2


6 5 8 3

7

4Banca colectoare

Banca remitentă

Schema generală a derulării incasso-ului bancar Incasso-ul ca formă de decontare este mai puţin sigură pentru exportator

deoarece el livrează mărfurile pe adresa importatorului fără a avea vreo garanţie privind

încasarea contravalorii acestora. Acest neajuns poate fi însă eliminat prin solicitarea de

către exportator a unei scrisori de garanţie bancară, întocmirea unor documente de

asigurare de către importator, plata unor sume în avans, expedierea mărfii pe adresa

unei bănci agreate de exportator sau a unui depozit de mărfuri din ţara de destinaţie,

făcând menţiunea că mărfurile urmează să fie eliberate importatorului doar pe baza

unor documente care atestă efectuarea plăţii (practică este denumită vinculaţie).

5.2.3. Acreditivul documentar Acreditivul documentar este una din cele mai utilizate modalităţi de plată în

relaţiile comerciale internaţionale, conferind maximul de siguranţă pentru ambele părţi:

40

vânzătorul nu mai depinde de posibilităţile de plată ale cumpărătorului, având garanţia

că va fi plătit de către bancă, iar cumpărătorul este asigurat că nu va trebui să plătească

marfa comandată decât atunci când aceasta a fost efectiv expediată.

Acreditivul documentar reprezintă un angajament prin care o bancă, acţionând la

cererea şi în conformitate cu instrucţiunile clientului său, se obligă să efectueze o plată

către o persoană, reprezentând contravaloarea mărfurilor livrate sau a serviciilor

prestate pentru care aceasta a făcut dovada livrării mărfurilor sau prestării serviciilor

conform prevederilor contractuale prin intermediul anumitor documente.

Părţile implicate în derularea acreditivului documentar sunt:

- ordonatorul (importatorul) - iniţiază această modalitate de plată prin instrucţiunile

date băncii sale cu privire la deschiderea acreditivului pe baza condiţiilor stabilite

în contractul de vânzare-cumpărare internaţional;

- banca ordonatoare (banca emitentă) - deschide acreditivul la solicitarea

importatorului;

- banca corespondentă (banca exportatorului) - înştiinţează clientul său despre

deschiderea acreditivului transmiţându-i o copie a scrisorii de deschidere a

acreditivului;

- beneficiarul (exportatorul) - expediază mărfurile şi apoi depune la banca sa

documentele întocmite conform condiţiilor prevăzute în acreditiv.

Efectuarea plăţii prin utilizarea acreditivului documentar presupune parcurgerea

mai multor etape:


internaţional în conţinutul căruia se precizează că modalitatea de decontare va fi

acreditivul;;

2. importatorul dă băncii sale dispoziţia de deschidere a acreditivului şi în acest

sens întocmeşte un OP;

3. banca importatorului analizează oportunitatea utilizării acreditivului, admite

cererea clientului şi dispune deschiderea acreditivului;

4. banca corespondentă procedează la deschiderea acreditivului şi comunică

clientului său toate datele cu privire la modul de utilizare a acreditivului;

5. exportatorul livrează mărfurile;

6. exportatorul depune la banca sa documentele cerute prin acreditiv care atestă

îndeplinirea obligaţiilor sale contractuale;

7. banca exportatorului verifică concordanţa documentelor cu prevederile

acreditivului şi efectuează plata;

41

8. banca exportatorului remite documentele băncii importatorului;

9. banca emitentă rambursează suma plătită băncii exportatorului;

10. banca emitentă remite importatorului documentele privind mărfurile, acesta

obţinând astfel dreptul de proprietate asupra mărfurilor cumpărate.

5


2 610 4 7

8

3Banca

emitentă Banca

corespondentă

9

Schema generală a derulării acreditivului documentar

5.2.4. Scrisoarea de garanţie bancară Scrisoarea de garanţie bancară (SGB) reprezintă un înscris pe care o bancă

comercială o eliberează, la cererea expresă a clientului său aflat în calitate de plătitor

(importator), obligându-se să onoreze la plată documentele introduse de exportator,

dacă la scadenţă importatorul nu dispune de disponibilităţi de plată.

Scrisoarea de garanţie bancară joacă rolul unui factor de siguranţă în derularea

viramentului bancar deoarece, atunci când partenerii se cunosc mai puţin, oferă

credibilitate, prin emiterea SGB banca îşi asumă practic responsabilitatea de a sprijini

derularea tranzacţiei clientului său (importatorul).

Această modalitate de plată se utilizează pe scară largă în relaţiile externe şi

garantează exportatorului încasarea contravalorii mărfurilor livrate sau serviciilor

prestate. Derularea operaţiunilor prin folosirea scrisorii de garanţie bancară presupune

parcurgerea unor etape:


internaţional;

2. importatorul solicită băncii sale eliberarea SGB;

3. banca importatorului eliberează clientului său SGB;

4. importatorul remite exportatorului SGB;


42

6. exportatorul remite băncii sale documentele împreună cu SGB şi un ordin de

încasare prin care dispune operaţiunea de incasso;

4

1

2 3

Importator

5

Exportator

Banca importatorului

Banca exportatorului

8 9 6

11

7

10

Schema generală a derulării scrisorii de garanţie bancară

7. banca exportatorului remite documentele, SGB şi ordinul de încasare băncii

partenere;

8. avizarea la plată: banca importatorului îşi vizează clientul de sosirea

documentelor, acţionând corespunzător instrucţiunilor formulate în cadrul

ordinului de încasare;

9. acceptarea plăţii: importatorul verifică concordanţa dintre documentele privind

recepţia mărfurilor cu documentele de plată şi verifică corecta determinare a

sumei pretinse de exportator;

10. onorarea plăţii: banca importatorului face plata către banca exportatorului;

11. banca exportatorului notifică clientul de încasarea contravalorii mărfurilor.

Scrisorile de garanţie bancară pot fi revocate şi modificate în privinţa sumelor şi a

termenelor de valabilitate, dar acest lucru se face numai cu acordul părţilor implicate şi

cu acordul băncii emitente a scrisorii de garanţie bancară.

43

Cap.6. PIAŢA VALUTARĂ

6.1. Conţinutul şi trăsăturile pieţei valutare Piaţa valutară concentrează cererea şi oferta de valută, stabileşte cursul valutar

şi asigură efectuarea operaţiunilor de schimb valutar. Pieţele valutare sunt, de regulă,

organizaţii ale ţărilor pe teritoriul cărora funcţionează (cu excepţia eurovalutelor). Piaţa

valutară cuprinde totalitatea tranzacţiilor valutare ce se derulează atât la nivel local cât

şi internaţional (prin intermediul legăturilor telefonice şi telex dintre principalele puncte

cheie ale operaţiunilor pe pieţele valutare).

Piaţa valutară se constituie dintr-un sistem de relaţii interbancare, prin

intermediul cărora participanţii efectuează operaţii de vânzare/cumpărare a mijloacelor

de plată. Piaţa valutară se compune dintr-o serie de bănci autorizate de banca centrală

pentru astfel de operaţiuni; case de schimb care sunt, de asemenea, autorizate în acest

sens şi alte instituţii care au relaţii financiar-valutare. De obicei, există o bursă valutară,

dar în unele ţări tranzacţiile cu valută se fac în cadrul bursei de valori.

Pe piaţa valutară negocierile sunt supuse cererii şi ofertei, condiţiile de schimb

fiind stabilite de parţi, în limitele prevăzute de lege. În urma acestor negocieri valoarea

de schimb a valutelor variază, stabilizându-se în jurul unei valori medii numite cursul

valutar al pieţei.

Rolul pieţelor valutare este determinat de posibilitatea pe care acestea le oferă

participanţilor la schimburile economice internaţionale, pentru obţinerea şi alegerea

mijloacelor de credit şi de plăţi cele mai convenabile.

Creşterea importanţei pieţelor valutare în dezvoltarea schimburilor economice

internaţionale este condiţionată de următorii factori:

- tendinţele de liberalizare a comerţului internaţional şi de atenuare a restricţiilor

valutare datorită activităţii organismelor financiare internaţionale;

- creşterea ponderii creditului internaţional în volumul tranzacţiilor comerciale externe;

- tendinţa de creştere a rolului unor valute naţionale cu mare pondere pe piaţa

financiar-bancară;

- creşterea unei penurii de lichidităţi, îndeosebi pentru ţările în curs de dezvoltare;

penuria de lichidităţi este combătută de organismele financiare internaţionale

- care facilitează şi dirijează creditele pe pieţele valutare.

44

6.2. Operaţiuni principale Operaţiunile principale ce au loc pe piaţa valutară sunt de două feluri:

1. Operaţiunile la vedere (spot) - sunt acele operaţiuni în care vânzarea şi

cumpărarea de valută se încheie în aceeaşi zi (sau maximum în 48 ore), astfel că

momentul tranziţiei coincide cu momentul formării cursului valutar al zilei. Operaţiunile

la vedere măresc viteza de circulaţie a valutelor şi uşurează derularea tranzacţiilor de

import-export.

Operaţiunile la vedere sunt iniţiate, de regulă, în următoarele scopuri:

- obţinerea de valută necesară unor plăţi internaţionale, în condiţiile în care în

disponibilităţi există alte valute;

- modificarea structurii disponibilităţilor în valută potrivit unor criterii de optimizare

(bazate pe evoluţia cursurilor valutare);

- obţinerea unui câştig în viitor.

Caracteristica de bază a acestei tehnici constă în aceea că, într-un timp foarte

scurt, deţinătorii unor disponibilităţi în valute aflate în pericol de a se deprecia obţin alte

valute, în curs de apreciere. Aceste operaţiuni se bazează pe prognozele privind

evoluţia cursurilor valutare, care în unele cazuri sunt infirmate de evoluţia reală a

fenomenelor. De aceea interesul pentru operaţiunile la vedere nu este prea mare.

2. Operaţiunile la termen (forward) - sunt acelea în care tranzacţia are loc

imediat, dar livrarea valutelor se face după un termen convenit. Acest termen este

standardizat, putând fi de 1 lună, 2 luni, 3 luni, 6 luni şi 12 luni. Operaţiunile la termen

sunt cele mai utilizate tehnici de evitare sau diminuare a riscului valutar în cadrul

tranzacţiilor a căror derulare nu depăşeşte, de regulă, un an. Astfel, riscul valutar se

atenuează ori poate fi chiar eliminat prin vânzarea sau cumpărarea la termen a valutelor

ce vor proveni din încasări sau ce sunt destinate unor plăţi viitoare. Operaţiunile la

termen se încheie în baza cursului la termen, iar între derularea contractului comercial

şi operaţiunea la termen trebuie să existe o corelare cât mai riguroasă (îndeosebi în

privinţa scadenţei).

Angajarea în paralel cu un contract comercial internaţional şi derivată din acesta,

a unei operaţiuni de la termen asigură determinarea anticipată a cursului valutei ce

urmează a fi încasată sau plătită. Iniţierea unei astfel de operaţiuni se face cu luarea în

considerare a situaţiei valutei de contract (poziţia de ansamblu pe piaţa valutară), a

cursului la vedere şi a celui la termen şi a dobânzilor pe piaţa valutară.

Operaţiunile la termen pot fi: simple sau complexe. În principiu, operaţiunile la

45

termen simple constau în realizarea unei tranzacţii de vânzare-cumpărare de valută la

un termen dat (1-6 luni), în baza cursului la termen de la momentul iniţierii operaţiunii.

Operaţiunile la termen complexe permit acoperirea unor angajamente (datorii) existente

la un termen stabilit (exprimate într-o anumită valută) prin efectuarea simultană a două

operaţiuni valutare: una de vânzare şi una de cumpărare la scadenţe diferite (una la

vedere şi una la termen).

Prin realizarea operaţiunilor la termen se urmăreşte, în principal, reducerea

riscului valutar şi doar în subsidiar obţinerea unui câştig din evoluţia favorabilă a

cursurilor valutare. De regulă, exportatorul caută să evite riscul legat de deprecierea

valutei în care urmează să primească contravaloarea mărfurilor/serviciilor care fac

obiectul contractului de vânzare-cumpărare internaţional, iar importatorul urmăreşte

evitarea aprecierii valutei în care urmează să efectueze plata.

6.3. Operaţiuni de arbitraj Arbitraj valutar are o pondere însemnată în cadrul operaţiunilor efectuate de

bănci pe pieţele valutare, acestea găsind astfel o modalitate de a-şi valorifica

disponibilităţile în valută. Practic, operaţiunile de arbitraj se realizează prin ordine de

vânzare sau de cumpărare transmise rapid de către bănci, prin mijloace de comunicare

moderne, corespondenţilor lor pe alte pieţe valutare. Arbitrajul valutar reprezintă o

operaţie bancară de vânzare şi cumpărare simultană de valute pe pieţele valutare, în

scopul exclusiv al realizării unui câştig pe seama:

- diferenţelor dintre cursurile aceleaşi valute pe două pieţe diferite;

- diferenţelor dintre cursurile aceleaşi valute pe aceeaşi piaţă la date diferite;

- diferenţelor dintre cursurile a două valute pe diferite pieţe;

- diferenţelor dintre ratele dobânzilor la diferite valute sau pe diferite pieţe.

Arbitrajul valutar este utilizat pe scară largă deoarece creează posibilitatea

fructificării disponibilităţilor (în moneda naţională sau valutară) de care dispun băncile.

Operaţiunile de acest tip se derulează cu ajutorul mijloacelor rapide de comunicaţie

(ordine telefonice, telegrafice sau telex), în condiţiile în care băncile au legături

permanente cu corespondenţii lor care acţionează pe diferite pieţe valutare. Principalele

modalităţi de arbitrare sunt:

1. Arbitrajul direct - constă din vânzarea la vedere a unei valute pe piaţa unde

contează cel mai bine în paralel cu operaţia, tot la vedere, de cumpărare a aceleaşi

valute, pe piaţa valutară unde contează cel mai slab. Se poate practica, în funcţie de

46

situaţia cursurilor la un moment dat, şi arbitraj triunghiular (între trei pieţe valutare),

ordinele de vânzare-cumpărare şi transfer urmărind filiera cea mai avantajoasă pentru

arbitragist, care în final să-i aducă un câştig.

2. Arbitrajul la termen - se poate efectua pe una/mai multe pieţe:

- arbitrajul la termen pe o singura piaţă este efectuat de bancă în scopul realizării unui

câştig pe seama diferenţelor de curs ale unei singure valute pe aceeaşi piaţă la

termene diferite;

- arbitrajul la termen pe două pieţe care urmăreşte realizarea unui câştig de pe urma

diferenţelor de curs valutar la termen pe două pieţe; operaţiunea este similară

arbitrajului direct cu deosebirea că de data aceasta tranzacţiile se încheie la termen

în baza cursurilor la termen dintre două valute stabilite pe două pieţe diferite;

- arbitrajul combinat este o operaţie mai complexă şi se bazează pe folosirea

termenelor şi pieţelor celor mai favorabile; de exemplu, se poate obţine un câştig

prin vânzarea la vedere, combinată cu achiziţionarea la termen a aceleaşi valute pe

aceeaşi piaţă sau cumpărarea la vedere se poate realiza pe o piaţă şi vânzarea la

termen pe o altă piaţă, în funcţie de aprecierile pe care le face arbitragistul cu privire

la evoluţia cursurilor valutare pe pieţele respective;

- arbitrajul dobânzilor se poate realiza prin operaţii în care beneficiile arbitragistului se

obţin pe seama diferenţelor dintre dobânzi la diferite plasamente de capital pe o

piaţă sau alta.

- se mai pot practica şi variante combinate de arbitraj valutar şi al dobânzilor,

urmărind îmbinarea cât mai favorabilă a operaţiunilor de vânzare, urmărind

îmbinarea cât mai favorabilă a operaţiunilor de vânzare sau cumpărare de valută (la

vedere sau la termen) cu plasarea acestora (acordarea de credite) pe pieţele cele

mai favorabile.

Operaţiunile de arbitraj valutar uniformizează cursurile valutare deoarece

determină creşterea cererii acolo unde cursul valutar este mai scăzut şi sporirea ofertei

acolo unde cursul valutar este mai ridicat. În acest fel, se reduc diferenţele existente

între cursurile valutare de pe diferite pieţe.

6.4. Operaţiuni speculative

Alături de alte forme ale speculaţiei, speculaţia valutară se practică în mod curent

pe pieţele valutare, realizându-se atât prin operaţiuni la vedere, cât şi prin operaţiuni la

termen. Se consideră speculaţie valutară acea tranzacţie de vânzare/cumpărare de

47

valută prin care se urmăreşte nemijlocit realizarea unui câştig ca diferenţă între cursul

unei valute la două momente diferite pe aceeaşi piaţă (un curs cunoscut, unul

preconizat). Orice speculaţie valutară este legată de riscul valutar. Speculatorul încheie

diferite tranzacţii, bazându-se pe anumite prognoze (de ordin personal). Dacă acestea

se adeveresc el obţine un câştig, dacă nu înregistrează o pierde.

Speculaţiile valutare pot fi:

1. Speculaţii active la vedere se realizează la cursul zilei, cu predarea/primirea

sumei imediat sau în maximum 24 de ore. În condiţiile în care un speculator consideră

că o anumită valută (x) va înregistra o tendinţă continuă de scădere a cursului pe un

anumit interval de timp, în timp ce o altă (y) este stabilă sau prezintă o tendinţă de

apreciere (pe acelaşi interval de timp), pentru a obţine un câştig, el poate proceda după

cum urmează:

- la momentul iniţial (t0) el ia un credit în valuta x, rambursabil la un alt moment (t1), cu

suma obţinută achiziţionând imediat valuta y;

- la termenul t1 el preschimbă valuta y în valuta x pentru a rambursa împrumutul

iniţial.

Dacă prognoza sa a fost corectă el obţine un câştig fără nici un aport personal de

fonduri (ca urmare a faptului că raportul y/x (t1) > y/x (t0) ). Dacă prognoza nu se

adevereşte va înregistra o pierdere, riscurile asumate de speculator fiind în general

foarte mari.

C/P = Cv1 – Cv0

unde: C/P – câştig/pierdere;

Cv0 – curs la vedere la care se încheie şi se lichidează tranzacţia (cunoscut);

Cv1 – curs la vedere de la orice dată ulterioară tranzacţiei (preconizat).

2. Speculaţii active la termen se realizează la cursul la termen convenit de cei

doi parteneri sau publicat de bancă pentru termenul respectiv, fiind forma cea mai

răspândită. Teoretic, cursul la termen minus dobânda ar trebui să coincidă cu cel la

vedere de la scadenţă (la expirarea termenului). În practică însă, această coincidenţă

se întâmplă foarte rar, ca urmare a faptului că, cursul la vedere se formează după 1, 3,

6 luni, timp în care pe piaţa valutară pot să intervină alţi factori a căror acţiune nu a

putut fi prognozată la momentul iniţial al formarii cursului la termen. Speculaţia are în

vedere tocmai această eventualitate, mai probabilă, a apariţiei unei diferenţe între

cotaţia la vedere de la scadenţă şi cotaţia la termen stabilită la momentul iniţial.

Să presupunem, de exemplu, că un speculator apreciază, pe baza unei

prognoze proprii, că peste 3 luni cursul de vedere al valutei x faţă de valuta y va fi mai

48

mare decât actualul curs la termen (pentru 3 luni) al celor două valute. Cursul mai mic la

termen indică faptul că, în mod oficial, se scontează pe o depreciere a valutei x fată de

y, dar speculatorul consideră că nu va avea loc acest fenomen, contând chiar pe un

proces invers de apreciere a valutei x faţă de valuta y.

Pornind de la aceste considerente, speculatorul va încheia o tranzacţie la

termen, achiziţionând valuta x în schimbul valutei y la cursul la termen iniţial, urmând ca

la scadenţă (peste 3 luni) să revândă la vedere valuta x în schimbul valutei y. Dacă

prognoza sa se va confirma, va obţine un câştig, dacă nu va realiza o pierdere.

C/P = Cv1 – Ct0

unde: C/P – câştig/pierdere;

Cv1 – curs la vedere de la data lichidării tranzacţiei;

Ct0 – curs la termen la care se încheie şi se lichidează tranzacţia.

Faţă de cursul la vedere, cursul la termen poate fi mai ridicat, făcând report sau

mai scăzut, făcând deport. În primul caz este vorba de valute pentru care se

prognozează un proces de apreciere, iar în cazul al doilea este vorba de valute pentru

care se aşteaptă o depreciere.

Cursul la termen se poate exprima în raport cu cursul la vedere astfel:

- report (creştere) C t = C v + R

- deport (descreştere) C t = C v – D

3. Speculaţii pasive. Deşi au un mecanism similar speculaţiilor, prin scopul

urmărit ele nu se încadrează, de fapt, în categoria operaţiilor speculative. Acestea sunt,

în esenţă, operaţiuni la bursă în care scopul urmărit nu este câştigul propriu-zis, ci

prevenirea unor pierderi de capital ca urmare a manifestării riscului valutar.

Aşa-numita speculaţie pasivă este, de fapt, o reacţie firească a deţinătorilor de

valute, de apărare în faţa fenomenelor proprii pieţei valutare. Evitarea unor pierderi ca

urmare a inflaţiei sau deprecierii monetare nu poate fi confundată cu tendinţa de a

realiza câştiguri din specularea diferenţelor dintre cursurile valutare.

49

Cap.7. FINANŢAREA ŞI CREDITAREA ACTIVITĂŢII DE COMERŢ EXTERIOR

7.1. Conţinutul finanţării internaţionale

Prin finanţare în sens larg, se înţelege punerea la dispoziţia unei instituţii

guvernamentale sau private a unor fonduri pe termen lung, necesare realizării de către

beneficiar a unor obiective economice importante. Realizarea acestor obiective,

necesitând mobilizarea unor fonduri substanţiale, depăşeşte de obicei posibilităţile

financiare proprii ale solicitantului. Finanţarea se rambursează de obicei indirect, prin

exploatarea investiţiei sau prin primirea profiturilor pe o anumită perioadă de timp.

Există, însă, şi finanţări nerambursabile sub formă de ajutoare sau asistenţă financiară

acordată de organisme financiare internaţionale.

Finanţarea reprezintă totalitatea mecanismelor, tehnicilor şi a instrumentelor prin

care sunt procurate mijloacele băneşti necesare pentru realizarea unor activităţii

economico-sociale, în particular, a afacerilor. Când în acest proces este implicat

elementul de extraneitate, vorbim de finanţare internaţională. Finanţarea tranzacţiilor

internaţionale implică utilizarea a două sau mai multe monede naţionale. Ca atare, un

factor critic în decizia de finanţare internaţională este cursul de schimb, respectiv nivelul

şi variaţiile preţului monedei naţionale în alte monede. De aici, rezultă necesitatea luării

în considerare a riscului valutar şi, implicit, a utilizării diferitelor clauze şi metode de

acoperire a a acestui risc.

Tehnicile de finanţare internaţională sunt adaptate diferitelor forme de realizare a

tranzacţiilor internaţionale. În acest sens, putem vorbi de finanţarea exportului, a

importului, a proiectelor de cooperare internaţională, a investiţiilor internaţionale, a

filialelor în străinatate. În terminologia uzuală de pe piaţa financiară şi de credit,

preluarea de către o bancă a creditului comercial prin forfetare şi factoring, precum şi

realizarea de către o firmă intermediară a contractului de leasing sunt considerate

operaţiuni de finanţare a comerţului exterior. Prin aceste operaţiuni, activitatea de

comerţ exterior este accelerată, fie prin recuperarea contravalorii mărfurilor exportate cu

mult înaintea ajungerii la scadenţă a creditului comercial (evidenţiat prin titlurile de

creanţă), fie prin intrarea în exploatare a unor bunuri costisitoare, chiar dacă

importatorul nu dispune de sumele necesare plăţii integrale (prin contractul de leasing).

Operaţiunile financiare internaţionale sunt: investiţii internaţionale directe,

finanţarea pentru plasamentul internaţional de titluri, forfetarea, factoringul, leasingul.

50

7.1.1. Investiţiile internaţionale directe Activitatea economică de realizare a investiţiilor în context internaţional a devenit

o preocupare din ce în ce mai amplă. Ea este generată de necesitatea construirii sau

dezvoltării de întreprinderi, obiective social-culturale şi administrative, instalaţii militare,

prospecţiuni geologice. Astfel, în cadrul formelor alternative de finanţare a comerţului

exterior un loc important îl ocupă investiţia străină. Există la nivel internaţional o

preocupare din ce în ce mai amplă privind activitatea economică de realizare a

investiţiilor.

Investiţiile internaţionale directe au drept scop realizarea unor obiective

economice importante, cum ar fi construirea de întreprinderi, mijloace de transport,

realizări de prospecţiuni geologice, proiecte edilitare etc. Investiţia poate fi integrală sau

parţială, caz în care beneficiarul participă cu o parte convenită la investiţie. Obiectivele

construite rămân pe o perioadă determinată proprietatea furnizorului. Prin asemenea

investiţii se obţin avantaje pentru ambele părţi. Astfel, finanţatorul are avantajul obţinerii

unor materii prime mai ieftine, a unei pieţe de desfacere asigurate, facilităţi fiscale şi

vamale, posibilitatea de scoatere din ţară a beneficiului realizat, garanţii pentru

proprietatea asupra obiectivului construit. În acelaşi timp, partea primitoare se bucură

de un aport valutar, de o îmbunătăţire a nivelului tehnic, de valorificarea resurselor

interne, de crearea de noi locuri de muncă etc.

Investiţiile internaţionale directe reprezintă principala formă de realizare a

exportului de capital. Constau din plasamente, fonduri băneşti sau mijloace materiale,

destinate înfiinţării sau dezvoltării unor proiecte edilitare sau sociale. La investiţiile

directe, care valoric sunt mult mai importante decât investiţiile de portofoliu, participă

diferite firme sau bănci de dimensiuni mari.

Realizarea investiţiei internaţionale se face în mai multe etape, după cum

urmează:

1. etapa pregătitoare - în care fiecare parte se informează şi realizează o

documentaţie asupra partenerului. Furnizorul se documentează asupra

aspectelor economice, politice, fiscale şi monetare, asupra legislaţiei privind

investiţiile din ţara beneficiară. Astfel, furnizorul este interesat de solvabilitatea

beneficiarului, posibilităţile de a se repatria banii şi profiturile în valuta proprie,

existenţa materiilor prime, forţei de muncă, pieţei de desfacere, problemele

ecologice, nivelul impozitelor şi al taxelor vamale. La rândul său, beneficiarul se

documentează asupra solvabilităţii investitorului, asupra reputaţiei sale pe piaţa

51

mondială, asupra posibilităţilor tehnice oferite etc. Etapa pregătitoare se încheie

cu un acord internaţional de investiţii, respectiv un contract în care se prevăd

drepturile şi obligaţiile părţilor, clauzele de apărare pentru ambele părţi, clauzele

fiscale, monetare sau politice;

2. etapa de execuţie - se trece la finanţarea lucrărilor de realizare a obiectivului

proiectat. Se evaluează contribuţia cu fonduri, materiale sau instalaţii, drepturi de

proprietate industrială (marcă, patent). Evaluarea se face în etalonul internaţional

stabilit. Fondurile destinate investiţiei circulă prin mijloacele internaţionale de

plată şi sunt folosite pentru plăţile necesare realizării obiectivului sau constituirii

unui capital social;

3. etapa de lichidare a investiţiei - lichidarea investiţiei se face în cazul vânzării

obiectivului construit de către partea beneficiară sau în cazul apariţiei

falimentului. Se evaluează partea de proprietate a fiecărui partener, în etalonul

internaţional, eventualele daune sau despăgubiri şi apoi se reglează mişcarea

corespunzătoare fondurilor prin băncile participanţilor.

7.1.2. Plasamente internaţionale de titluri Instituţii de pe pieţele financiare deţinătoare de capital disponibil pot plasa acest

capital prin cumpărarea de titluri (acţiuni, obligaţiuni, titluri ipotecare, bonuri de tezaur

etc.) în altă ţară. Operaţiunea poate fi privită, de asemenea, din punctul de vedere al

emitentului, ca un plasament extern de titluri. Fondurile astfel obţinute de partea

emitentă, primesc apoi o destinaţie economică sau financiară internă. Emitentul de titluri

(întreprindere, guvern, instituţie de credit) este condus la vânzarea acestora pe piaţa

internaţională de lipsa de fonduri pe piaţa proprie. El obţine prin acest procedeu

fondurile financiare necesare pentru realizarea unui obiectiv.

Valorile mobiliare sunt titluri de credit emise de firme, guverne sau organisme

internaţionale, cu scopul mobilizării de resurse financiare pe termen lung. Plasarea

acestora pe piaţa financiară internaţională presupune asigurarea unor profituri pentru

cumpărători deoarece, pentru aceştia din urmă, riscurile pe care şi le asumă prin

operaţiunile de acest gen nu sunt dintre cele mai mici (deteriorarea cursului monedei în

care sunt exprimate titlurile de credit, modificarea condiţiilor politice din ţările emitente).

În general, pentru a se asigura un interes corespunzător al investiţiilor în asemenea

plasamente, avantajele asigurate de emitenţii titlurilor de credit trebuie să fie

proporţionale cu riscurile pe care şi le asumă cumpărătorii.

52

7.1.3. Forfetarea

Forfetarea constituie o tehnică modernă de finanţare a operaţiunilor de

export/import care dă posibilitatea exportatorului, care a vândut marfă pe credit, să se

refinanţeze vânzându-şi creanţele materializate în înscrisuri exigibile în termen de peste

90 de zile, în favoarea unor instituţii financiare specializate în astfel de operaţiuni. De

regulă, scadenţele sunt la intervale de până la 3 ani.

Astfel, forfetarea reprezintă o tehnică specială de finanţare pe termen mediu şi

lung a exportatorilor care presupune cumpărarea de către bănci (forfetori) a creanţelor

băneşti exprimate în valută ale exportatorilor, creanţe provenite din livrarea de mărfuri la

extern. De regulă, scadenţele sunt la intervale de până la 3 ani.Utilizarea acestei tehnici

permite deci realizarea unei operaţiuni de finanţare pe termen mediu şi lung stimulând

astfel exportul de instalaţii, maşini, utilaje şi alte produse de valoare ridicată.

Exportul va primi de la forfetor valoarea titlului mai puţin plata unei dobânzi, a

unei marje de risc (1-5%) şi a unui comision de gestiune (1-5%) totalul acestor reţineri

neputând depăşi 20%. Prin forfetare, finanţarea unei creanţe de export cu scadenţa mai

mare de 3 luni, a fost înlocuită cu vânzarea acesteia fără regres, transformând-o într-un

titlu cu scadenţa prelungită la mai mulţi ani. Forfetorul suportă în acest timp riscul

deprecierii valutei determinat de fluctuarea cursului valutar.

În condiţiile în care forfetorul este cumpărătorul direct al creanţelor în valută de la

exportator, acesta este denumit forfetor primar, iar operaţiunea, forfetare primară

internaţională. Dacă, la rândul lui, forfetorul vinde pe piaţă, înainte de maturitate sau

scadenţă, creanţele în valută cumpărate de la exportator, ne referim la o forfetare

secundară internaţională.

7.1.4. Factoringul

Factoringul este o modalitate specifică de finanţare a unui exportator care este în

posesia mai multor creanţe pe termen scurt provenite din vânzarea de mărfuri. O

instituţie specializată cumpără toate creanţele exportatorului cu preluarea riscului

neîncasării creanţelor la termen. În felul acesta factorul finanţează pe exportator,

substituindu-se în toate drepturile şi obligaţiile care derivă din poziţia acestuia de

creditor, în schimbul unui comision.

Contractul de factoring este un contract comercial încheiat între aderent şi factor

în temeiul căruia factorul preia în proprietate de la aderent creanţele acestuia asupra

53

debitorilor cedaţi, rezultate din contracte de vânzare de mărfuri sau prestare de servicii

încheiate în prealabil cu aceştia, şi, odată cu creanţele acceptate, îşi asumă obligaţia de

finanţare a aderentului prin plata anticipată a respectivelor creanţe, obligaţia de

încasare de la debitorii cedaţi a plăţilor acestora, precum şi obligaţia de garantare

împotriva riscului de credit, respectiv împotriva riscului de neplată, la scadenţă, a

creanţelor în cauză de către debitorii cedaţi.

Prin încheierea unui contract de factoring se realizează o operaţiune de finanţare

a comerţului exterior prin faptul că permite cedarea creanţelor deţinute de un exportator

(aderent), creanţe pe care le are asupra clienţilor săi, unei persoane numită factor,

acesta obligându-se să încaseze aceste creanţe, fiind subrogat, în acest scop, în toate

drepturile pe care aderentul le are împotriva debitorilor săi.

În prezent, factoringul este un mecanism de finanţare prin care se obţin lichidităţi

din vânzarea de facturi a căror scadenţă nu depăşeşte de regulă 180 de zile, prin

preluarea de către societatea cumpărătoare (instituţie de credit, societate de factoring),

de la client a facturilor acestuia contra unei sume de bani (agio).

Operaţiunile de factoring se pot clasifica astfel:

a). din punctul de vedere al sferei de cuprindere, al modalităţii de preluare şi

administrare a creanţelor de către factor, există:

1. factoringul parţial, care presupune o selecţie a factorilor fără ca factorul să

îndeplinească funcţia de administrator al acestora, obligaţia încasării factorilor revenind

în continuare aderentului;

2. factoringul total, când factorul preia de la aderent toate facturile, asigurând şi

funcţia de administrare, de încasare a lor de la debitorii aderentului, de finanţare şi

acoperire a riscului de credit; în practică, factoringul total mai este cunoscut sub

denumirea de factoring standard;

b). din punctul de vedere al modalităţii de efectuare a plăţii creanţelor de către

factor, atât factoringul parţial, cât şi factoringul total pot fi:

1. factoringul cu plată imediată, în cazul în care factorul achită aderentului

contravaloarea facturilor la prezentarea lor;

2. factoring cu plată la o anumită dată viitoare după prezentarea factorilor de către

aderent;

3. factoring mixt, atunci când factorul plăteşte la prezentare o parte din contravaloarea

facturilor sub formă de avans, până ca cel mult 80% din contravaloarea acestora, iar

diferenţa, la o anumită dată viitoare după prezentare;

c). din punct de vedere al dreptului de regres pe care banca poate să-l exercite

54

asupra aderentului, factoringul poate fi:

1. factoring fără regres, situaţie în care factorul plăteşte aderentului contravaloarea

acceptată a facturii sau facturilor, de regulă 80% imediat după emitere şi 20% în termen

de 180 de zile de la data scadenţei facturii, chiar dacă nu încasează integral sau parţial

una sau mai multe facturi;

2. factoring cu regres, situaţie în care factorul, după expirarea termenului de 30 zile de

la scadenţa facturii, în caz de neplată din partea debitorului, îşi va recupera sumele

neîncasate de la aderent prin exercitarea dreptului de regres.

7.1.5. Leasingul internaţional

Leasingul este o formă de comerţ şi de finanţare prin locaţie (închiriere) de către

societăţi financiare specializate sau direct de producători a unor bunuri către clienţi ce

realizează aceste operaţiuni pe termen scurt şi nerepetabil sau în care nu dispun de

suficiente fonduri proprii ori împrumutate pentru a le cumpăra. Leasingul este o

operaţiune de finanţare la termen care are drept suport juridic un contract de închiriere

de bunuri.

Leasingul reprezintă deci, atât o formă de comerţ, cât şi una de finanţare a

investiţiilor. În condiţiile actualei revoluţii ştiinţifico-tehnice, când înnoirea produselor şi

uzura morală a maşinilor sunt deosebit de accelerate, leasingul internaţional se

dovedeşte o alternativă avantajoasă pentru obţinerea unor utilaje costisitoare necesare

extinderii şi modernizării producţiei. Astfel, pe lângă faptul că perioadele pentru care se

închiriază maşinile sunt, de regulă, mai scurte decât cele care corespund duratei de

exploatare a acestora, în contractele de leasing pot prevedea clauze pentru înlocuirea

operativă a unor utilaje, depăşite moral între timp.

De asemenea, leasingul internaţional poate fi o soluţie optimă de import când

utilajele care fac obiectul acestor operaţiuni corespund unor necesităţi temporare, unor

utilităţi cu caracter unicat. La toate acestea se mai adaugă preocuparea producătorilor

de elită de a-şi proteja secretul de fabricaţie (din care cauză preferă să transfere doar

dreptul de folosinţă, ce poate fi condiţionat şi nu să vândă bunurile complexe), cât şi

unele restricţii de politică comercială care nu permit vânzarea, dar admit leasingul

pentru unele tehnologii foarte noi.

Obiectul operaţiunilor de leasing internaţional îl formează, în special,

echipamentele electronice de calcul, aparatele şi instrumentele de măsură, mijloacele

de transport, maşinile-unelte, materialele pentru mecanica grea, maşinile agricole,

55

unele bunuri de folosinţă îndelungată. În ultimul timp, leasingul a cuprins şi sectorul

imobiliar, având ca obiect închirierea de clădiri cu destinaţie industrială, comercială,

turistică, administrativă şi chiar unele bunuri pentru uz şi confort personal (autoturisme,

locuinţe, reşedinţe).

a). După poziţia furnizorului în contractul de leasing, se disting:

1. Leasingul direct se realizează prin încheierea contractului între producătorul

exportator şi utilizatorul bunului care face obiectul operaţiunii, finanţarea fiind asigurată

de către furnizor. Leasingul direct (sau experimental) se practică pentru a realiza

intrarea pe piaţă a unor produse noi în condiţiile în care aceasta (piaţa) este acoperită

(chiar saturată) cu produse de bună calitate. Producătorul oferă - mai întâi - produsele

noi spre testare, spre încercare, contractul de leasing având un rol simbolic (îndeosebi

rata de leasing este foarte mică). După expirarea contractului iniţial utilizatorul poate

opta pentru: restituirea produsului; prelungirea contractului de leasing (evident de data

aceasta rata de leasing va fi cea normală); cumpărarea (dacă este posibil) a bunului

respectiv. Producătorul vizează ultimele două alternative.

2. Leasing indirect este organizat de societăţile specializate în leasing, care

preiau funcţia de creditare, pe cea de prestare de servicii, precum şi asumarea riscurilor

ce decurg din aceste operaţiuni. Societăţile de leasing pot fi: societăţi generale de

leasing, societăţi de leasing de intermediere, societăţi de leasing integrate, instituţiile de

credit; societăţile de asigurare.

b). După conţinutul ratei de leasing raportată la preţul de export, distingem:

1. Leasingul financiar presupune că în perioada de închiriere de bază (prima

închiriere) să se realizeze întregul preţ de export la obiectul contractat, inclusiv costurile

auxiliare, precum şi un beneficiu. Contractul de leasing financiar se încheie, în mod

obişnuit, pentru perioada de bază, care, de regulă, este mai scurtă decât durata de

folosinţă a obiectului închiriat şi nu poate fi reziliat de nici una din părţi, iar riscurile

economico-financiare sunt transferate în totalitate asupra clientului. În cazul întârzierii

plăţii ratelor de către client, societatea de leasing are dreptul să dispună de obiectul de

închiriat. Leasingul financiar se utilizează la produsele la care cererea este scăzută

(deci probabilitatea apariţiei celui de-al doilea client mică).

Leasingul financiar poate să aibă două variante: cu plata integrală şi cu plata

parţială. În prima variantă, ratele sunt astfel calculate încât după încheierea perioadei

de bază întreprinzătorul să-şi poată acoperi cheltuielile de producţie şi cele comerciale,

plus alte cheltuieli suplimentare şi să realizeze valorificarea capitalului investit plus un

anumit beneficiu care sporeşte pe măsura creşterii duratei de închiriere. În cea de a

56

doua variantă, dacă apare un al doilea client, la sfârşitul perioadei de închiriere se

determină valoarea reziduală a echipamentului folosit iar clientul va plăti diferenţa dintre

preţul de achiziţie şi valoarea reziduală plus dobânzile aferente.

2. Leasingul funcţional presupune ca în perioada de bază să se realizeze doar

o parte din preţul de export al obiectului contractului. În acest tip de leasing, accentul

cade pe serviciile furnizate de societatea de leasing, neexistând, de regulă, o relaţie

directă între preţul la care a fost achiziţionat echipamentul de către societatea de

leasing şi chiria percepută. Societatea de leasing îşi asumă, de obicei, riscurile uzurii,

reparaţiilor, asigurarea echipamentelor şi plata diverselor taxe şi impozite. Leasingul

funcţional este reziliabil, la cererea beneficiarului, formulată în avans faţă de data

expirării contractului. Ambele părţi au dreptul, după terminarea perioadei de bază, să

prelungească închirierea, fapt ce are loc, de regulă, în mod tacit. Leasingul funcţional

este folosit mai ales de către societăţile de leasing sau de către producătorii care dispun

de mărfuri foarte căutate pe piaţa mondială.

c). În funcţie de conţinutul ratelor percepute, leasingul poate fi clasificat în:

1. Leasing brut cuprinde în ratele sale pe lângă preţul de vânzare al mărfii (total

sau parţial) şi cheltuielile de întreţinere, service şi reparaţii. Uneori în cadrul acestui tip

de leasing, furnizorii asigură şi instruirea şi specializarea personalului clientului, aceasta

în scopul creării unor premise pentru exploatarea cât mai raţională a maşinilor.

2. Leasing net cuprinde în ratele sale numai preţul de export al obiectului de

închiriat (respectiv cota de amortizare aferentă perioadei de închiriere).

d). Ţinând seama de particularităţile tehnicii de realizare se disting o serie de

forme speciale de leasing, cum sunt:

1. Lease-back cuprinde operaţiunile prin care proprietarul, având dificultăţi

financiare temporare îşi vinde întreprinderea unor societăţi de leasing şi, simultan, o

închiriază de la aceasta. Scopul acestor operaţiuni este transformarea fondurilor

imobilizate în fonduri disponibile. După expirarea perioadei primei închirieri, în timpul

căreia societatea de leasing reintră în posesia fondurilor investite, proprietarul iniţial are

dreptul să răscumpere întreprinderea la un preţ dinainte stabilit, în general relativ

scăzut. Acest tip de operaţiuni se utilizează, de regulă, pentru bunurile imobiliare, dar

uneori şi pentru bunuri mobile, ele permiţând o finanţare pe termen lung în condiţii mai

simple decât prin procedeele tradiţionale, cum ar fi emisiunile de valori mobiliare sau

împrumuturi ipotecare.

2. Time-sharing presupune sistemul închirierilor pe timpi partajaţi, simultan de

către mai multe întreprinderi. Această formulă de leasing s-a adoptat în practică din

57

considerente economice, cum ar fi, de exemplu, costul ridicat al unor utilaje şi

capacitatea lor (de producţie) mult mai mare decât nevoile - normale - ale unui singur

client: echipamente electronice de calcul, avioane moderne de transport, precum şi

uzura morală a acestora. Sistemul prezintă două avantaje esenţiale: pentru client pentru

că îi permite acestuia să-şi acopere nevoile plătind o rată de leasing mai mică (de

câteva ori) decât rata normală şi pentru societate, deoarece prin utilizarea cât mai

completă a bunului se obţine o rată totală de leasing mult mai mare decât cea care s-ar

putea percepe de la un singur beneficiar.

3. Operaţiuni hire/renting. În literatura de specialitate şi în practica comercială

se întâlnesc şi alte concepte definind operaţiunile de leasing, ca de pildă, renting sau

hire. Acestea sunt, de fapt, operaţiuni de leasing pe termen scurt sau foarte scurt şi

cuprind închirierile cu ziua sau cu ora, în special a mijloacelor de transport sau a unor

utilaje de construcţie: macarale, buldozere. Având în vedere perioada foarte scurtă de

închiriere şi simplitatea acestor operaţiuni, unii specialişti le consideră ca fiind forme de

trecere de la închirierea obişnuită, la leasing.

7.2. Creditul pe piaţa internaţională

Tranzacţiile cu mărfuri sau operaţiunile ce implică mişcări de capital efectuate pe

plan internaţional fac necesară existenţa unor fonduri importante pe piaţa mondială.

Relaţiile de credit pe piaţa mondială dintre instituţiile financiare internaţionale sau

naţionale, prin care, pe de o parte, se acumulează fonduri (sub formă de bunuri, servicii

sau capital), iar pe de altă parte, se concretizează cereri de credit constituite piaţa

internaţională de credit. Constituirea de fonduri pe piaţa internaţională de credit este

rezultatul activităţii unui complex de relaţii între un aparat specializat, format din instituţii

internaţionale de credit, adică un cadru internaţional de credit şi economiile naţionale.

Piaţa internaţională a creditului cunoaşte în prezent o structură foarte flexibilă,

atât sub aspectul subiecţilor care acţionează (ca debitori sau creditori externi), cât şi în

ceea ce priveşte obiectul creditelor, categoriile de credite, tehnicile de realizare a

operaţiilor, costul creditelor şi mecanismele de asigurare şi garantare a acestora.

Principalii participanţi la piaţa creditului sunt instituţiile financiar-bancare din diferite ţări

şi zone ale lumii: organisme naţionale, organisme regionale sau organisme

internaţionale.

Aceste instituţii realizează în principal următoarele tipuri de operaţiuni:

- asigurarea de facilităţi de credit în favoarea altor ţări (pentru finanţarea exporturilor

58

sau a diferitelor proiecte de investiţii);

- participă la realizarea unor acorduri de credit cu organismele financiar-valutare din

sistemul ONU sau la nivelul unor grupuri regionale;

- participă la angajarea ca debitor sau creditor la credite intenţionale;

- acordă credite de export rezidenţilor;

- participă la asigurarea şi garantarea creditelor.

Creditarea pe termen scurt are ca scop asigurarea unor mijloace de plată pentru

exportatorul care a vandut mărfuri pe credit, urmând să recupereze de la importator

contravaloarea exportului într-o perioadă de până la un an. Creditele pe termen scurt

pot avea un caracter de prefinanţare a operaţiunilor, fiind legate de activitatea de

producţie-export a clientului băncii. Alte credite sunt legate strict de o operaţiune de

export şi pot fi acordate producătorilor exportatori sau firmelor comerciale de export şi

import.

Creditarea pe termen mediu şi lung (cu scadenţă de până la 7 ani şi, respectiv,

peste 7 ani) este specifică exporturilor de mare valoare, exporturilor complexe, ca şi

unor forme de cooperare industrială. Ea se poate realiza prin tehnicile clasice de

creditare, şi anume prin creditul furnizor şi creditul cumpărător, sau prin tehnici

moderne, cum sunt creditul consorţial şi cofinanţarea.

59

APLICAŢII PRACTICE

1. Politica comercială tarifară Aplicaţia nr.1. Pentru un produsul x, valoarea în vamă este de: a) 30 USD/buc.;

b) 50 USD/buc. Taxa vamală percepută este de: a) 3 USD/buc.; b) 20%. Cursul de

schimb valutar este de 1.000 u.m./USD. Cunoscând că produsele similare din producţia

internă costă: a) 32.000 u.m./buc.; b) 55.000 u.m./buc., să se determine:

1. protecţia nominală (taxa nominală) în cele 2 cazuri;

2. preţul de comercializare în interiorul ţării al produsului din import în cele 2 cazuri;

3. rolul taxei vamale în cele 2 cazuri;

4. gradul de protecţie nominală în cele 2 cazuri.

- Rezolvare –

Notaţii: tvav - taxă vamală ad valorem; tvs - taxă vamală specifică;

VV - valoarea în vamă a produsului importat; C - cursul valutar;

Pcom - preţul de comercializare în interiorul ţării al produsului din import;

Pint - preţul produsele similare din producţia internă.

1. a). Pn %10100303100 =⋅=⋅=

VVtvs

b). Pn = tva.v.= 20%

2. a). Pcom = (VV + tvav · VV) · C = (30 + 3010010

⋅ u.m.) · 1.000 = 33.000 u.m.

b). Pcom = (VV + tvav · VV) · C = (50 + 5010020

⋅ u.m.) · 1.000 = 60.000 u.m.

3. a). Pint < Pcom ⇔ 32.000 u.m. < 33.000 u.m. Rolul taxei vamale în cele trei cazuri este de a orienta consumul spre producţia

b). Pint < Pcom ⇔ 55.000 u.m. < 60.000 u.m.

4. a). %125,103100000.32000.33100

int)(

=⋅=⋅⋅+

=P

CTvVVGPN

b). %09,109100000.55000.60100

int)(

=⋅=⋅⋅+

=P

CTvVVGPN

Aplicaţia nr.2. Se dau următoarele date:

- producţia internă competitivă în condiţii de comerţ liber pentru produsul A este de

2.000 t la preţul P0 = 100 u.m./t

- consumul intern în condiţii de comerţ liber este de 10.000 t la preţul P0.

Presupunând că pentru produsele importate din străinătate statul introduce o

taxă vamală de import de 10%, se cere:

60

a). să se reprezinte grafic oferta şi cererea pentru produsul A în condiţii de comerţ liber

şi protejat;

b). să se calculeze nivelul importurilor în condiţii de comerţ liber;

c). să se arate efectele introducerii taxei vamale asupra cererii şi ofertei pentru produsul

A, ştiind că cererea şi oferta sunt simetrice, iar cantitatea importată în condiţii de comerţ

protejat este de 6.000 t.

- Rezolvare –

P

O

O

C

A C D B

P1

P0

Q

D1S1

S0 D0

a).

OA, OC - producţia internă la P0, P

AB, CD - import la P0, P1

OB, OD - cererea la P0, P1

b). OA = 2.000 t

OB = 10.000 t ⇒ Importuri = AB = 8.000 t

c). P1 = P0 + tvav · P0 = 11010010010100 =⋅+ u.m./t

Creşterea preţului prin introducerea taxai vamale de import determină scăderea

cererii de la OB la OD şi creşterea ofertei de la OA la OC. Deoarece cererea şi ofertata

sunt simetrice, la creşterea preţului cererea şi oferta se modifică în sens opus, dar în

aceeaşi mărime.

⇒ AC = DB

AB = 8.000 t ⇒ AC + DB = 8.000 – 6.000 = 2.000 t

CD = 6.000 t AC = DB = 000.12000.2

= t

⇒ oferta la P1 : OC = OA + AC = 2.000 + 1.000 = 3.000 t

cererea la P1 : OD = OB + DB = 10.000 - 1.000 = 9.000 t

Aplicaţia nr.3. Presupunem că valoarea în vamă a unui produs este de 500

USD. Cursul de schimb valutar între RON şi USD reprezintă 3 RON/USD. Gradul de

protecţie nominală este de 110%.

Se cere să se determine nivelul taxei vamale (în mărimi absolute şi relative),

ştiind că preţul intern este de 1.500 RON.

61

- Rezolvare –

100intP

C)TvVV(G PN ⋅⋅+

= ⇒ 100500.1

3)tv500(110 s ⋅

⋅+=

⇒ tvs = 50 USD (taxa vamală exprimată în mărimi absolute)

tvav = %1010050050100

VVtvs =⋅=⋅ (taxa vamală exprimată în mărimi relative)

2. Uniunile vamale şi influenţa lor asupra schimburilor economice Aplicaţia nr.4. Considerăm trei ţări: M ţara importatoare, Y şi Z ţări exportatoare.

Preţul de ofertă pentru un produs „a” din ţara Y este Py=120USD/buc., iar din ţara Z

este Pz=125USD/buc. Importurile din produsul „a” în ţara M în condiţii de comerţ

protejat sunt de 100.000 buc., existând un protecţionism diferenţiat: pentru ţara Y de

25%, iar pentru ţara Z de 18%. Presupunem că în ţara M cererea şi oferta pentru

produsul „a” sunt simetrice şi cele trei ţări M, Y şi Z formează o uniune vamală care

determină o dublare a cantităţii importate.

Să se determine:

a). preţul de import în condiţii de comerţ protejat şi ţara furnizoare;

b). evoluţia cererii şi ofertei pentru produsul „a” în ţara M ca urmare a formării uniunii

vamale şi ţara furnizoare;

c). dimensiune fenomenului „creare de comerţ”.

- Rezolvare - Notaţii: O - curba ofertei; C - curba cererii;

Py t - preţul de import din ţara Y în condiţii de comerţ protejat;

Pz t - preţul de import din ţara Z în condiţii de comerţ protejat.

a). Py t = Py + tv · Py = 120 + 120 · 10025 = 150 USD/buc

Pz t = Pz + tv · Pz = 125 + 125 · 10018 = 147,5 USD/buc

⇒ Importul se va produce la preţul mai mic Pz t

Cantitatea importată = AB = 100.000 buc.

b). Formarea uniunii vamale determină determină eliminarea taxelor vamale, astfel încât

oferta din ţara Y devine mai competitivă (Py < Pz). ⇒ scade preţul de la Pzt la Py, ceea ce

determină:

- scăderea ofertei interne la OC = OA – CA

- creşterea cereri la OD = OB + BD

62

- creşterea importului la CD = AB + CA + BD = 200.000 buc.

P

O

O

C

C A B D

Pz t

Py t

Pz

Py

Pm

NM

SRM’ N’

Q Prin urmare, importurile cresc deoarece schimbarea furnizorului a determinat

crearea de fluxuri comerciale, furnizorul mai scump (Z), fiind înlocuit cu altul mai

competitiv (Y).

c). Crearea de comerţ = Aria Δ MM’R + Aria Δ NN’S =

Cererea şi oferta fiind simetrice, creşterea cererii este egală cu scăderea ofertei

⇒ CA = BD ⇒ Aria Δ MM’R = Aria Δ NN’S

⇒ Crearea de comerţ = 2 · Aria Δ MM’R = 2 · 2

R'MMR ⋅ = MR ·M’R = (Pzt - Py) · CA

CA = BD ⇒ CD = AB + 2 · CA

CD = AB + CA + BD

⇒ 000.502

000.100000.2002

ABCDCA =−

=−

= buc.

⇒ Crearea de comerţ = (145,5 – 120) · 50.000 = 1.375.000 USD

3. Politica comercială netarifară Aplicaţia nr.5. Presupunem două ţări: X ţara exportatoare, M ţara importatoare.

Considerăm că în ţara M cererea şi oferta pentru produsul A sunt simetrice, cererea

totală este de 8.000 t, iar producţia internă competitivă este de 3.000 t, la un preţ P.

Restul cererii pentru produsul A se acoperă din importurile realizate în ţara M din ţara X.

Cunoscând că între cele două ţări se instituie un contingent la import de 2.000 t,

să se determine efectele pe care le produce asupra cererii şi ofertei pentru produsul A

în ţara M această restricţie cantitativă.

- Rezolvare -

63

P

P

P’

O

O

CE E’ F’ F Q

La preţul P: - oferta internă: OE = 3.000 t

- cererea: OF = 8.000 t

- import: EF = 5.000 t

În ţara M, instituirea contingentului determină scăderea importului din produsul A

de la 5.000 t (cât ar fi fost necesar pentru acoperirea cererii) la 2.000 t, ceea ce

determină apariţia unei cereri nesatisfăcute de 3.000 t. Cererea neacoperită de pe piaţă

determină creşterea preţului pentru produsul A de la OP la OP’.

La preţul P’: - oferta internă: OE’ = OE + EE’

- cererea: OF’ = OF – F’F

- import: E’F’ = EF – (EE’ + F’F) = 2.000 t

Cererea şi oferta fiind simetrice, scăderea cererii este egală cu creşterea ofertei,

adică: F’F = EE’ = 2000.3 = 1.500 t

⇒ - oferta internă: OE’ = OE + EE’= 3.000 + 1.500 = 4.500 t

- cererea: OF’ = OF – F’F = 8.000 – 1.500 = 6.500 t

4. Cursul valutar şi efectele modificării sale asupra participanţilor la tranzacţiile internaţionale

Aplicaţia nr.6. O firmă din S.U.A. vinde unei firme din Australia mărfuri în

valoare de 100.000 EUR. Plata s-a stabilit a se efectua peste 2 luni. Cursurile valutare

înregistrează în această perioadă următoarea evoluţie:

- la data încheierii contractului: 1 EUR = 1,54 USD; 1 EUR = 1,68 AUD

- la data efectuării plăţii: 1 EUR = 1,56 USD; 1 EUR = 1,60 AUD

Să se determine efectele modificării cursului valutar asupra celor doi participanţi

la tranzacţie.

- Rezolvare -

- exportator: firma americană, având moneda naţională dolarul american (USD);

64

- importator: firma australiană, având moneda naţională dolarul australian (AUD);

- moneda de plată: EURO.

Pentru a determina efectele modificării cursului valutar asupra celor doi

participanţi la tranzacţie trebuie să determinăm, în moneda naţională a fiecărui

participant, diferenţa dintre suma pe care ar fi trebuit să o plătească importatorul şi să

încaseze exportatorul dacă decontarea ar fi avut loc în momentul încheierii contractului

şi suma efectivă plătită/încasată în momentul decontării propriu-zise.

Efectul evoluţiei cursului valutar asupra exportatorului:

- la data încheierii contractului: 100.000 EUR · 1,54 USD/EUR = 154.000 USD

- la data efectuării plăţii: 100.000 EUR · 1,56 USD/EUR = 156.000 USD

⇒ Câştig = 156.000 USD – 154.000 USD = 2.000 USD

Exportatorul realizează un câştig ca urmare a aprecierii monedei de plată în

raport cu moneda naţională.

Efectul evoluţiei cursului valutar asupra importatorului:

- la data încheierii contractului: 100.000 EUR · 1,68 AUD/EUR = 168.000 AUD

- la data efectuării plăţii: 100.000 EUR · 1,60 AUD/EUR = 160.000 AUD

⇒ Câştig = 168.000 AUD – 160.000 AUD = 8.000 AUD

Importatorul realizează un câştig ca urmare a deprecierii monedei de plată în


Aplicaţia nr.7. O firmă din Canada a încheiat un contract cu o firmă din

Germania conform căruia vinde firmei nemţeşti produse în valoare de 10.000.000 USD.

Plata s-a stabilit a se efectua peste 3 luni. Să se evidenţieze efectele evoluţiei cursului

valutar asupra participanţilor la tranzacţie, admiţând că în intervalul stabilit cursul valutar

a înregistrat următoarea evoluţie:

- la data încheierii contractului: 1 EUR = 1,55 CAD; 1 EUR = 1,50 USD

- la data efectuării plăţii: 1 EUR = 1,57 CAD; 1 EUR = 1,48 USD

- Rezolvare -

- exportator: firma canadiană, având moneda naţională dolarul canadian (CAD);

- importator: firma germană, având moneda naţională EURO (EUR);

- moneda de plată: dolarul american (USD).

Efectul evoluţiei cursului valutar asupra exportatorului:

- la data încheierii contractului:

10.000.000 USD · x CAD/USD = 10.000.000 USD · 1,03 CAD/USD = 10.300.000 CAD

65

1,55 CAD = 1 EUR = 1,50 USD

x CAD = 1 USD ⇒ x = 031

501

551,

,,

= CAD/USD

- la data efectuării plăţii:

10.000.000 USD · y CAD/USD = 10.000.000 USD · 1,05 CAD/USD = 10.500.000 CAD

1,57 CAD = 1 EUR = 1,48 USD

y CAD = 1 USD ⇒ y = 051

481

571,

,,

= CAD/USD

⇒ Câştig = 10.500.000 CAD – 10.300.000 CAD = 200.000 CAD

Exportatorul realizează un câştig ca urmare a aprecierii monedei de plată în


Efectul evoluţiei cursului valutar asupra importatorului:

- la data încheierii contractului:

10.000.000 USD ·501

1

, EUR/USD = 10.000.000USD · 0,66 EUR/USD = 6.600.000 EUR

- la data efectuării plăţii:

10.000.000 USD ·481

1

, EUR/USD = 10.000.000USD · 0,68 EUR/USD = 6.800.000 EUR

⇒ Pierdere = 6.800.000 EUR – 6.600.000 EUR = 200.000 EUR

Importatorul realizează pierdere ca urmare a aprecierii monedei de plată în raport

cu moneda naţională.

5. Evoluţia cursului valutar în corelaţie cu variabilele macroeconomice

Aplicaţia nr.8. Se cunosc următoarele date despre 5 produse tranzacţionate pe

piaţa românească şi cea americană.

Preţ (P) Produs Pondere (p)

-%- România -ROL-

Germania -EUR-

A 15 20 4 B 25 150 30 C 10 4.000 1.000 D 20 500 200 E 30 10.000 5.000

a). Să se determine cursul se schimb valutar ROL/EUR.

b). Dacă preţul intern al produsului C creşte cu 25%, iar preţul extern al acestui produs

creşte cu 15%, să se determine noul curs de schimb valutar.

66

c). Dacă pe piaţa germană preţul bunului E devine 4.000 EUR, să se determine cursul

valutar în acest caz. Interpretaţi rezultatele obţinute.

- Rezolvare -

a). 54

20Pext

intPC

A

Arev === ROL/EUR. La fel se determină cursul de revenire pentru

produsele B, C, D şi E, după cum rezultă din tabelul de mai jos.

Preţ (P)

Produs Pondere

(p) %

România -ROL-

Germania -EUR-

Crev (ROL/EUR)

Crev · p (ROL/EUR)

A 15 20 4 5,0 0,7500B 25 150 30 5,0 1,2500C 10 4.000 1.000 4,0 0,4000D 20 500 200 2,5 0,5000E 30 10.000 5.000 2,0 0,6000Σ 100 - - - 3,5000

=++++=⋅= ∑=

6000,05000,04000,02500,17500,0pCC5

1iiirev 3,5000 ROL/EUR

b). 000.5000.410025000.4.intP C =⋅+= ROL

150.1000.110015000.1.Pext C =⋅+= EUR

Preţ (P)

Produs Pondere

(p) %

România -ROL-

Germania -EUR-

Crev (ROL/EUR)

Crev · p (ROL/EUR)

A 15 20 4 5,000 0,7500B 25 150 30 5,000 1,2500C 10 5.000 1.150 4,347 0,4347D 20 500 200 2,500 0,5000E 30 10.000 5.000 2,000 0,6000Σ 100 - - - 3,5347

În cazul în care creşterea preţului intern este mai mare decât creşterea preţului

extern pentru un produs, se înregistrează un proces de depreciere a monedei naţionale.

c). Preţ (P)

Produs Pondere

(p) %

România -ROL-

Germania -EUR-

Crev (ROL/EUR)

Crev · p (ROL/EUR)

A 15 20 4 5,0 0,7500B 25 150 30 5,0 1,2500C 10 4.000 1.000 4,0 0,4000D 20 500 200 2,5 0,5000E 30 10.000 4.000 2,5 0,7500Σ 100 - - - 3,6500

67

Scăderea preţului unui produs pe piaţa externă, în timp ce preţul intern rămâne

neschimbat determină un proces de depreciere a monedei naţionale. În cazurile

contrare, se poate observa un proces de apreciere a monedei naţionale.

Aplicaţia nr.9. O bancă A din România are la dispoziţie datele pieţei monetare:

- cursul spot (la vedere) ROL/USD: C = 2,3 ROL/USD;

- cursul forward (la termen) 6 luni ROL/USD: Ct = 2,35 ROL/USD;

- rata anuală a dobânzii pentru plasamente în USD pe 6 luni: rd = 2,5%.

a). Să se determine rata anuală a dobânzii propusă de banca comercială A

clienţilor săi la depozitele în ROL pe 6 luni, cunoscând faptul că pentru calcularea

acesteia managerii băncii se bazează pe paritatea ratelor dobânzii.

b). Care ar fi cursul forward ROL/USD peste 6 luni dacă rata anuală a dobânzii la

depozitele în ROL pe 6 luni ar fi de 7,8%? Interpretaţi rezultatul obţinut.

- Rezolvare -

a). Notăm cu x rata anuală a dobânzii propusă de banca comercială A clienţilor săi la

depozitele în ROL pe 6 luni.

'r1

r1CCt ++

⋅= ⇒

100125,261

10012x61

3,235,2

⋅⋅

+

⋅⋅

+⋅= ⇒

1,0125x005,01

3,235,2 +

=

⇒ 1,02 · 1,0125 = 1+ 0,005 x ⇒ x = 005,01)11,03275( ⋅−

x = 6,55%

b). =++

⋅=

⋅⋅

+

⋅⋅

+⋅=

++

⋅=0,012510,03913,2

100125,261

100128,761

3,2'r1

r1CCt 2,36 ROL/USD

Creşterea ratei anuale a dobânzii pentru plasamentele în moneda naţională

determină o depreciere a monedei în raport cu moneda străină, în condiţiile în care rata

anuală a dobânzii pentru plasamentele în monedă străină nemodificată.

6. Clauze de consolidare valutară Aplicaţia nr.10. O firmă din S.U.A. vinde unei firme din Australia mărfuri în

valoare de 100.000 USD. În contract este inserată următoarea clauză: „În executarea

acestui contract plăţile se vor efectua în USD, având la bază preţul de piaţă al aurului,

respectiv 1 uncie Au = 900 USD. Dacă la data plăţii cursul de piaţă al aurului se

modifică, se va recalcula corespunzător şi suma de plată”.

68

Se cere: a). să se stabilească suma de plată, având în vedere faptul că la data

plăţii 1 uncie Au = 875 USD, iar cursul USD faţă de AUD a trecut de la 1,16 AUD/USD

la 1,15 AUD/USD; b). să se evidenţieze efectele recalculării sumei de plată şi a

modificării cursului valutar asupra celor doi participanţi la tranzacţie.

- Rezolvare - a). Determinăm mai întâi C0 şi C1:

- C1: 1 uncie Au = 875 USD ⇒ 1 USD = 875

1 uncii Au

- C0: 1 uncie Au = 900 USD ⇒ 1 USD = 900

1 uncii Au

%,CC

Kf mp 852100100

900

1875

1

1001000

1 =−⋅=−⋅=

97.230,

.Kf

SS

mp

ip =⋅

+=⋅

+= 100

852100

000100100

100USD

b). - exportator: firma americană, având moneda naţională dolarul american (USD);



Efectul recalculării Sp şi modificării cursului valutar asupra exportatorului:

- conform contractului suma de încasat era: 100.000 USD

- la data efectuării plăţii suma efectiv încasată: 97.230 USD.

⇒ Pierdere = 100.000 USD – 97.230 USD = 2.770 USD

Exportatorul realizează o pierdere ca urmare a introducerii clauzei de consolidare

valutară (clauza aur) care a determinat recalcularea sumei de plată. Modificarea

cursului valutar nu produce nici un efect asupra exportatorului deoarece el promovează

ca monedă de plată propria monedă naţională (USD).

Efectul recalculării Sp şi modificării cursului valutar asupra importatorului:

- la data încheierii contractului: 100.000 USD · 1,16 AUD/USD = 116.000 AUD

- la data efectuării plăţii: 97.230 USD · 1,15 AUD/USD = 111.815 AUD

⇒ Câştig = 116.000 AUD – 111.815 AUD = 4.185 AUD


raport cu moneda naţională şi a introducerii clauzei de consolidare valutară (clauza aur)

care a determinat recalcularea sumei de plată.

Aplicaţia nr.11. Într-un contract de vânzare-cumpărare prin care o firmă din

Germania vinde mărfuri unei firme din Australia în valoare de 100.000 USD apare

69

următoarea clauză de consolidare valutară: „Plăţile se efectuează în USD, suma de

plată urmând a se recalcula în cazul în care cursul oficial al USD în raport cu EURO se

modifică cu mai mult de ± 1%.”

Să se determine: a). suma de plată; b). efectele evoluţiei cursului valutar şi a

recalculării sumei de plată asupra exportatorului şi importatorului, ştiind că:

- la data încheierii contractului: 1 EUR = 1,50 USD

1 USD = 1,14 AUD

- la data plăţii: 1 EUR = 1,52 USD

1 USD = 1,13 AUD


- C0: 1 EUR = 1,50 USD ⇒ 1 USD = 501

1

,EUR

- C1: 1 EUR = 1,52 USD ⇒ 1 USD = 521

1

,EUR

%,

,

,CC

Kf mp 321100100

501

1521

1

1001000

1 −=−⋅=−⋅=

101.338,

.Kf

SS

mp

ip =⋅

−=⋅

+= 100

321100

000100100

100USD

b). - exportator: firma germană, având moneda naţională EURO (EUR);



Efectul recalculării Sp şi modificării cursului valutar asupra exportatorului:

- conform contractului suma de încasat era:

100.000 USD · 501

1

,EUR/USD = 66.667 EUR

- la data plăţii suma efectiv încasată este:

101.338 USD · 16,11 EUR/USD = 66.670 EUR

⇒ Pierdere = 66.670 EUR – 66.667 EUR = 3 EUR

Exportatorul realizează o pierdere ca urmare a introducerii clauzei de consolidare

valutară (clauza valutară) care a determinat recalcularea sumei de plată şi a deprecierii

monedei de plată în raport cu moneda naţională.

Efectul recalculării Sp şi modificării cursului valutar asupra importatorului:


70

- la data efectuării plăţii: 101.338 USD · 1,13 AUD/USD = 114.512 AUD

⇒ Câştig = 114.000 AUD – 114.512 AUD = 512 AUD


raport cu moneda naţională şi a introducerii clauzei de consolidare valutară (clauza

valutară) care a determinat recalcularea sumei de plată.

Aplicaţia nr.12. Presupunem că într-un contract de vânzare-cumpărare prin care

o firmă din Elveţia vinde mărfuri unei firme din România în valoare de 50.000 EUR

apare următoarea clauză: „În executarea acestui contract plăţile se vor efectua în EUR,

cursurile de referinţă în momentul încheierii contractului fiind: 1 EUR = 1,48 USD; 1

EUR = 1,57 CAD; 1 EUR = 1,60 AUD. În cazul în care la data plăţii coeficientul de

fluctuaţie al monedei de plată va fi mai mare de ±2%, suma de plată va fi recalculată

corespunzător”.

a). Să se stabilească suma de plată, ştiind că la scadenţă cursul EURO înregistrează

următoarele valori: 1 EUR = 1,50 USD; 1 EUR = 1,56 CAD; 1 EUR = 1,62 AUD.

b). Să se evidenţieze efectele financiare ale promovării clauzei multivalutare asupra

celor doi participanţi la tranzacţie.

- Rezolvare -

a). Elementul de referinţă este coşul valutar format din: USD, CAD, AUD. ⇒ Se

calculează un coeficient de fluctuaţie mediu după formula: n

KfKf

n

impi

mp

∑= =1 .

%,,,

CC

Kf mp 351100100481

501100100

0

11 =−⋅=−⋅=

%,,,

CC

Kf mp 630100100571

561100100

0

12 −=−⋅=−⋅=

%,,,

CC

Kf mp 251100100601

621100100

0

13 =−⋅=−⋅=

%,,,,

n

KfKf

n

impi

mp 9713

2516303511 =+−

=∑

= =

1,97 ∈ [-2,2] ⇒ suma de plată nu se recalculează ⇒ Sp = 50.000 EUR

b). Efectul promovării clauzei asupra exportatorului (firma elveţiană): clauza nu are nici

un efect deoarece suma de plată nu se recalculează, suma încasată fiind de 50.000

EUR. Efectul promovării clauzei asupra importatorului (firma română): clauza nu are nici

un efect deoarece suma de plată nu se recalculează, suma plătită fiind de 50.000 EUR.

71

Aplicaţia nr.13. Un agent economic din Canada vinde mărfuri unei firme din

Australia în valoare de 10.000 USD. În contractul de vânzare-cumpărare apare

următoarea clauză de consolidare valutară: „Plăţile se efectuează în USD, suma de

plată urmând a se recalcula dacă abaterea DST va fi mai mare de ± 2% la data plăţii

faţă de momentul încheierii contractului”.

Să se determine: a). suma de plată; b). efectele evoluţiei cursului valutar şi a

recalculării sumei de plată asupra exportatorului şi importatorului, ştiind că:

- la data încheierii contractului: 1DST=1,42USD; 1USD=1,2CAD; 1USD=1,15AUD

- la data plăţii: 1DST=1,45USD; 1USD=1,18CAD; 1USD=1,17AUD


- C0: 1 DST = 1, USD ⇒ 1 USD = 42,11 DST

- C1: 1 DST = 1, USD ⇒ 1 USD = 45,11 DST

%07,2100100

42,1145,11

100100CC

Kf0

1mp −=−⋅=−⋅=

-2,07% nu aparţine [-2,2] ⇒ suma de plată se recalculează

=⋅−

=⋅+

= 10007,2100

000.10100Kf100

SS

mp

ip 10.211,37 USD

b). - exportator: firma canadiană, având moneda naţională dolarul canadian (CAD);



Efectul evoluţiei cursului valutar şi a recalculării Sp asupra exportatorului:

- conform contractului suma de încasat era: 10.000USD ·1,2CAD/USD = 12.000 CAD

- la data plăţii suma efectiv încasată este:

10.211,37 USD · 1,18 CAD/USD = 12.049,42 CAD

⇒ Câştig = 12.049,42 – 12.000 = 49,42 CAD

Exportatorul realizează un câştig ca urmare a introducerii clauzei de consolidare

valutară (clauza DST) care a determinat recalcularea sumei de plată şi a aprecierii

monedei de plată în raport cu moneda naţională.

Efectul evoluţiei cursului valutar şi a recalculării Sp asupra importatorului:


- la data efectuării plăţii: 10.211,37 USD · 1,17 AUD/USD = 11.947,3 AUD

72

⇒ Pierdere = 11.947,3 – 11.500 = 447,3 AUD

Importatorul realizează o pierdere ca urmare a aprecierii monedei de plată în

raport cu moneda naţională şi a introducerii clauzei de consolidare valutară (clauza

DST) care a determinat recalcularea sumei de plată.

7. Stabilirea cursului de schimb valutar pe piaţă Aplicaţia nr.14. La o bancă australiană se primesc următoarele ordine de

vânare-cumpărare de USD:

Ordine de vânzare Ordine de cumpărare

10.000 USD la curs ferm 10.000 USD la cursul de 1,08 AUD/USD 20.000 USD la cursul de 1,085 AUD/USD 30.000 USD la cursul de 1,09 AUD/USD 20.000 USD la cursul de 1,095 AUD/USD 15.000 USD la cursul de 1,1 AUD/USD 25.000 USD la cursul de 1,15 AUD/USD

20.000 USD la curs ferm 10.000 USD la cursul de 1,15 AUD/USD 30.000 USD la cursul de 1,1 AUD/USD 20.000 USD la cursul de 1,095 AUD/USD 25.000 USD la cursul de 1,09 AUD/USD 5.000 USD la cursul de 1,085 AUD/USD 30.000 USD la cursul de 1,08 AUD/USD

Să se determine: a). cursul de schimb valutar AUD/USD; b). cererea executată şi

oferta executată; c). ordinele neexecutate.

- Rezolvare -

a). Cursul valutar = 1,095 AUD/USD

Ordine de vânzare Ordine de cumpărare Cumulat (USD)

Parţial (USD)

Curs (AUD/USD) Parţial

(USD) Cumulat (USD)

Cantitatea tranzacţionată

(USD) 10.000 10.000 Ferm vânzare - - - 20.000 10.000 1,08 30.000 140.000 20.00040.000 20.000 1,085 5.000 110.000 40.00070.000 30.000 1,09 25.000 105.000 70.00090.000 20.000* 1,095 20.000 80.000 80.000

105.000 15.000 1,1 30.000 60.000 60.000130.000 25.000 1,15 10.000 30.000 30.000

- - Ferm cumpărare 20.000 20.000 - b). Ordine executate

- la vânzare: 10.000 + 10.000 + 20.000 + 30.000 + 10.000* = 80.000 USD

- la cumpărare: 20.000 + 10.000 + 30.000 + 20.000 = 80.000 USD

c). Ordine neexecutate

- la vânzare: 10.000* + 15.000 + 25.000 = 40.000 USD

- la cumpărare: 25.000 + 5.000 + 30.000 = 60.000 USD

73

Aplicaţia nr.15. La nivelul a trei bănci comerciale A, B, C s-au tranzacţionat

următoarele cantităţi de valută:

- banca A: a vândut 80.000 EUR la cursul 3,3600 ROL/EUR şi a cumpărat 45.000

EUR la cursul 3,3300 ROL/EUR;

- banca B: a vândut 400.000 EUR la cursul 3,3550 ROL/EUR şi a cumpărat 350.000

EUR la cursul 3,3450 ROL/EUR;

- banca C: a vândut 1.000.000 EUR la cursul 3,3520 ROL/EUR şi a cumpărat

600.000 EUR la cursul 3,3480 ROL/EUR.

Să se determine cursul mediu de referinţă stabilit în ziua respectivă.

- Rezolvare -

++++++

⋅+⋅+⋅+⋅=

⋅=

∑

∑

=

=

000.600000.000.1000.350000.400000.45000.803450,3000.3503550,3000.4003300,3000.453600,3000.80

Q

CQC n

1ii

n

1iii

r

=+++++

⋅+⋅+

000.600000.000.1000.350000.400000.45000.803480,3000.6003520,3000.000.1 3,3504 ROL/EUR

8. Utilizarea Drepturilor Speciale de Tragere (DST) 8.1. Tranzacţii prin acord direct

Aplicaţia nr.16. Canada doreşte să obţină suma de 50.000 USD prin cedarea

sumei echivalente în DST. Se cunosc următoarele date:

- alocări (resurse) DST în contul Canadei: 300.000 DST;

- alocări (resurse) DST în contul S.U.A: 250.000 DST;

- raportul de schimb valutar: 1 DST = 1,48 USD

Valuta Pondere (p) %

Datorii pe termen scurt (Dts) mld. USD

Rata dobânzii pe piaţa internă (rd) %

USD 45 40 11 EUR 29 60 12 GBP 11 40 12 JPY 15 30 10 Total 100 - - Să se det: a). rata dob. la DST; b). suma în DST cedată de Canada; c). costul creditului.

- Rezolvare -

a). Rata dobânzii la DST se calculează ca medie aritmetică ponderată a ratelor dobânzii

pentru datoriile pe termen scurt practicate pe cele 4 pieţe monetare ale ţărilor ale căror

monedă participă la definirea DST.

74

100

1

1 ⋅∑ ⋅

∑ ⋅⋅=

=

=n

itsi

n

itsid

d

i

ii

DSTDp

Dprr

unde: pi – ponderea în coşul valutar de determinare a DST a valutei i;

Dts i – datorii pe termen scurt în ţara i; rd i - rata dobânzii pe piaţa internă în ţara i.

Valuta P (%)

Dts (mld. USD)

rd (%)

p · Dts (mld. USD)

rd · p · Dts (mld. USD)

USD 45 40 11 18 1,98 EUR 29 60 12 17,4 2,088 GBP 11 40 12 4,4 0,528 JPY 15 30 10 4,5 0,45 Total 100 - - 44,3 5,046

%39,1110033,44

046,5rDSTd =⋅=

b). Canada cedează DST în schimbul celor 50.000 USD

1,48 USD …………. 1 DST

50.000 USD ………………. x ⇒ 78,783.33

48,1000.50x == DST

Obţinerea de către Canada a sumei de 50.000 USD presupune cedarea sumei

echivalente de 33.783,78 DST.

Cont DST Canada Cont DST S.U.A. Utilizări Alocări Utilizări Alocări

33.783,78 3.847,97

300.000,00 250.000,00 33.783,78 3.847,97

262.368,25 287.631,75 c). Costul creditului = 33.783,78 DST · 11,39% = 3.847,97 DST

Pentru Canada, dobânda de 3.847,97 DST reprezintă costul creditului, în timp ce

pentru S.U.A. această dobândă reprezintă un beneficiu.

8.2. Încheierea de acorduri swap

Aplicaţia nr.17. La data de 31 martie, Canada nu dispune de active lichide în

EURO. În vederea onorării obligaţiilor de plată în sumă de 100.000 EUR, ce decurg

dintr-un contract de import, încheie un acord „swap” cu Germania prin care se obligă să

restituie valuta peste 3 luni la cursul de: 1 EUR = 1,29 USD;

1 DST = 1,6 USD.

La data încheierii acordului, cursul valutar era: 1 EUR = 1,28 USD;

1 DST = 1,5 USD.

Să se calculeze costul creditului obţinut prin acest acord.

75

- Rezolvare -

- la 31 martie (înch.contr.) Canada – primeşte 100.000 EUR

– cedând: 100.000 EUR · 0,85 DST/EUR= 85.000 DST

EUR28,11USD 1DST

5,11

==

x DST …………….1 EUR ⇒ DST/EUR 85,0

28,115,11

x ==

- la 30 iunie (restituire) Canada – restituie 100.000 EUR

– primind: 100.000 EUR · 0,8 DST/EUR = 80.000 DST

EUR29,11USD 1DST

6,11

==

y DST …………….1 EUR ⇒ DST/EUR 8,0

29,116,11

y ==

⇒ Costul creditului pentru Canada este 85.000 DST - 80.000 DST = 5.000 DST

8.3. Efectuarea de operaţiuni forward Aplicaţia nr.18. La data de 31 ianuarie, România efectuează următoarele

operaţiuni forward cu DST:

a). vinde 100.000 DST, urmând să încaseze peste 3 luni o sumă în USD la cursul la

terme Ct = 1,6 USD/DST;

b). cumpără 100.000 DST pentru care va plăti peste 3 luni suma echivalentă în AUD la

cursul la termen Ct = 1,9 AUD/DST.

Să se determine rezultatul obţinut de România prin efectuarea operaţiunii

forward, în cele două cazuri, ştiind că în momentul încheierii tranzacţiei raportul de

schimb valutar era: a). 1 DST = 1,5 USD; b). 1 DST = 1,95 AUD.

- Rezolvare –

a). vânzarea efectivă are loc la 30 aprilie

- la 30 aprilie România – vinde 100.000 DST

– încasând 100.000 DST · 1,6 USD/DST = 160.000 USD

- dacă vânzarea s-ar fi făcut la vedere (la 31 ianuarie), România ar fi încasat

100.000 DST · 1,5 USD/DST = 150.000 USD

⇒Câştig = 160.000 – 150.000 = 10.000 USD

b). cumpărarea efectivă are loc la 30 aprilie

- la 30 aprilie România – cumpără 100.000 DST

– plătind 100.000 DST · 1,9 AUD/DST = 190.000 AUD

76

- dacă cumpărarea s-ar fi făcut la vedere (la 31 ianuarie), România ar fi plătit

100.000 DST · 1,95 AUD/DST = 195.000 AUD

⇒ Câştig = 195.000 – 190.000 = 5.000 AUD

9. Speculaţia valutară Aplicaţia nr.19. Un speculator împrumută în luna februarie 100.000 GBP pe care

le vinde la vedere contra USD la cursul de 1 GBP = 1,98 USD. În aprilie, cursul GBP în

raport cu USD ajunge la 1 GBP = 1,96 USD, iar speculatorul, trebuind să ramburseze

creditul, răscumpără cei 100.000 GBP.

a). Să se determine rezultatul financiar realizat de speculator în urma acestei tranzacţii.

b). Să se calculeze câştigul/pierdere pe care putea să o obţină speculatorul în cazul în

care cursul USD/GBP în aprilie ar fi fost 1 GBP = 1,99 USD. Interpretaţi rezultatele.

- Rezolvare -

a). - februarie: speculatorul - vine 100.000 GBP

- încasând 100.000 GBP · 1,98 USD/GBP = 198.000 USD

- aprilie: speculatorul - cumpără 100.000 GBP

- plătind 100.000 GBP · 1,96 USD/GBP = 196.000 USD

Câştig = 198.000 – 196.000 = 2.000 USD

b). - februarie: speculatorul - vine 100.000 GBP

- încasând 100.000 GBP · 1,98 USD/GBP = 198.000 USD

- aprilie: speculatorul - cumpără 100.000 GBP

- plătind 100.000 GBP · 1,99 USD/GBP = 199.000 USD

Pierdere = 199.000 – 198.000 = 1.000 USD

Aplicaţia nr.20. Un exportator japonez livrează, în baza unui contract, mărfuri în

valoare de 1 mil. USD în 20 martie, încasarea urmând să aibă loc peste 2 luni (în 20

mai). Observând oscilaţiile cursului USD în raport cu JPY, exportatorul vinde în aceeaşi

zi băncii sale, la termen de 2 luni, suma pe care va trebui să o încaseze de la partener,

la Ct = 110 JPY/USD.

Cursul USD publicat de banca japoneză la 20 mai se prezintă astfel:

20 mai C v C t (2 luni)

C vz. 105,5 R : 2

C cump. 105,0 R : 2

Ce fel de tranzacţie a efectuat exportatorul şi care este

rezultatul acestuia pentu el?

77

- Rezolvare -

Exportatorul japonez efectuează o speculaţie valutară la termen:

- la 20 mart. încheie tranzacţia (vinde la termen de 2 luni 1 mil.USD la Ct=110

JPY/USD);

- la 20 mai se lichidează tranzacţia, exportatorul - cedează 1 mil.USD

- încasând 1mil.USD·110JPY/USD=110mil.JPY

Dacă exportatorul nu ar fi efectuat această tranzacţie la termen, la 20 mai putea

să vândă suma de 1 mil USD la vedere la cursul de 105 JPY/USD, obţinând:

1 mil. USD · 105 JPY/USD = 105 mil. JPY

Comparând cele două valori, rezultă faptul că tranzacţia la termen îl avantajează

pe exportator care realizează un câştig: Câştig = 110 mil – 105 mil = 5 mil. JPY

Aplicaţia nr.21. Un importator australian încheie în 6 martie un contract cu o

firmă englezească prin care cumpără de la aceasta mărfuri în valoare de 1 mil. USD,

urmând ca plata să se facă peste 1 lună (în 6 aprilie). Importatorul australian decide să

cumpere în aceeaşi zi de la banca sa, la termen de 1 lună, suma pe care va trebui să o

plătească partenerului său. Cursul USD publicat de banca australiană se prezintă astfel:

6 mart. C v C t (1 lună) 6 apr. C v C t (2 lună) C vz. 1,13 R : 0,01 C vz. 1,12 D : 0,02 C cump. 1,10 R : 0,01 C cump. 1,09 D : 0,02

Să se precizeze felul tranzacţiei valutare realizate de firma australiană şi să se

determine efectele sale asupra acestuia.

- Rezolvare - Importatorul canadian efectuează o speculaţie valutară la termen:

- la 6 martie încheie tranzacţia (cumpărare la termen de 1 lună 1 mil.USD la C t = 1,13 +

0,01 = 1,14 AUD/USD);

- la 6 aprile se lichidează tranzacţia, Imp. - primeşte 1 mil. USD

- plătind 1 mil. USD · 1,14 AUD/USD = 1,14 mil. AUD

Dacă importatorul nu ar fi efectuat această tranzacţie la termen, la 6 aprilie putea

să cumpere suma de 1 mil. USD la vedere la cursul de 1,12 AUD/USD, plătind:

1 mil. USD · 1,12 AUD/USD = 1,12 mil. AUD

Din tranzacţia la termen importatorul realizează: Pierdere = 1,14 mil. - 1,12 mil. = 0,02

mil. AUD

78

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Care dintre următoarele categorii are cea mai largă sferă de cuprindere:

a). relaţiile economice internaţionale; c). economia mondială;

b). tranzacţiile economice internaţionale; d). economiile naţionale.

2. Tranzacţiile internaţionale nu se pot grupa în:

a). schimburi de servicii; c). economii naţionale;

b). schimburi de capital; d). schimburi de mărfuri.

3. Relaţiilor economice internaţionale prezintă următoarele roluri:

1). stimulează realizarea progresului tehnic;

2). împiedică accesul statelor la resurse materiale mondiale;

3). asigură stabilitate şi dezvoltare pe plan mondial;

4). facilitează realizare profitului de monopol de către agenţii economici;

5). facilitează accesul statelor la resurse materiale mondiale;

6). acţionează ca o piedică în calea progresului tehnic.

Este valabilă combinaţia:

a). 1 + 3 + 5; b). 2 + 4 + 5; c). 1 + 4 + 5; d). 2 + 3 + 6.

4. Care dintre următoarele metode de determinare a cursului valutar se bazează

pe principiul: două mărimi egale cu o a treia sunt egale între ele:

a). metoda cotării la bursă; c). metoda cursului încrucişat;

b). metoda cotării directe; d). metoda cotării indirecte.

5. Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

1). conform metodei cotării directe, cursul valutar reprezintă numărul de unităţi

monetare străine ce revin la o unitate monetară naţională;

2). mişcarea cursurilor valutare serveşte la cuantificarea fenomenelor de apreciere,

respectiv depreciere monetară;

3). cursul de referinţă stabilit de banca centrală reprezintă media ponderată a cursurilor

de vânzare şi cumpărare practicate de-a lungul zilei pe piaţa interbancară;

4). în practica internaţională, cele mai utilizate tehnici extra-contractuale de acoperire a

riscului valutar sunt clauzele valutare;

5). fenomenele de apreciere şi depreciere monetară sunt, în principal, determinate de

starea economiei naţionale;

6). pentru exportator, riscul valutar se produce în situaţia în care, la data încasării

sumei, moneda de plată are o putere de cumpărare mai mare decât la momentul

încheierii contractului.

79


a). 1 + 3 + 5; b). 2 + 3 + 5; c). 1 + 4 + 6; d). 2 + 3 + 6.

6. Cursul valutar:

a). desemnează însumarea resurselor utilizate pentru producerea şi desfacerea de

bunuri/servicii pe plan internaţional;

b). este expresia bănească a valorii bunurilor/serviciilor care fac obiectul schimburilor

economice internaţionale;

c). reprezintă raportul valoric dintre monedele a două ţări, fiind stabilit pentru

reglementarea schimburilor economice internaţionale;

d). reprezintă totalitatea cheltuielilor ocazionate de consumul de factori de producţie

pentru producerea şi desfacerea unor bunuri/servicii.

7. Deprecierea monetară reprezintă un fenomen ce exprimă:

a). o scădere a cursului de schimb a monedei pe plan extern;

b). o creştere a puterii de cumpărare a monedei pe plan intern;

c). punctul de echilibru între cererea şi oferta cumulată pentru o valută într-un interval

delimitat;

d). o creştere a cursului de schimb a monedei pe plan extern.

8. Clauzele de consolidare valutară :

a). au menirea de a proteja participanţii la o tranzacţie internaţională împotriva efectelor

negative ale modificării cursurilor valutare;

b). reprezintă o parte componentă a politicii economice a oricărui stat;

c). constituie tehnici de acoperire extra-contractuală ale riscului valutar;

d). reprezintă mecanisme de stabilire ale cursului valutar pe piaţă.

9. Politica comercială este o parte componentă a:

a). politicii monetare a statului; c). politicii fiscale a statului;

b). politicii economice a statului; d). politicii valutare a statului.

10. Autarhia se caracterizează prin:

a). libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor prin eliminarea restricţiilor

tarifare din calea relaţiilor economice internaţionale;

b). starea generală de izolare a economiei şi orientarea exclusivă spre interior;

c). protejarea economiei naţionale prin limitarea importului de produse străine;

d). libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor prin eliminarea restricţiilor

netarifare din calea relaţiilor economice internaţionale.

11. Măsurile de natură bugetară utilizate pentru stimularea exporturilor sunt:

a). licenţele de import-export; c). contingentele;

80

b). subvenţiile de export; d). creditele de export.

12. Tipurile de politică comercială sunt:

a). zonele de liber schimb; b). uniunile vamale; c). politica vamală; d). autarhia.

13. După obiectul impunerii, taxele vamale sunt:

a). taxe vamale cu caracter fiscal; c). taxe vamale specifice;

b). taxe vamale ad-valorem; d). taxe vamale de import.

14. Taxele vamale ad-valorem:

a). sunt uşor de stabilit, fără a presupune un tarif vamal detaliat;

b). prezintă avantajul pericolului evaziunii fiscale;

c). oferă o protecţie tarifară ridicată;

d). sunt stabilite în sumă fixă, pe o unitate fizică de marfă.

15. Politica comercială trebuie să îndeplinească următoarele funcţii:

1). promovarea relaţiilor economice externe;

2). impulsionarea exporturilor;

3). protejarea economiei naţionale de concurenţa străină;

4). facilitarea realizării profitului de monopol de către agenţii economici;

5). împiedicarea accesului statelor la resurse materiale mondiale;

6). împiedicarea progresului tehnic.


a). 4 + 5 + 6; b). 3 + 4 + 5; c). 2 + 3 + 4; d). 1 + 2 + 3. 16. Protecţionismul reprezintă:

a). un instrument al politicii comerciale; c). un tip de politică comercială;

b). un instrument al politicii monetare; d). o categorie de politică fiscală.

17. Politica vamală:

a). reprezintă componenta de bază a politicii monetare;

b). se realizează cu ajutorul unor reglementări adoptate de stat care vizează comerţul

interior al ţării respective;

c). cuprinde totalitatea măsurilor şi reglementărilor adoptate de stat care vizează

impulsionarea globală a exporturilor;

d). se realizează prin intermediul tarifului vamal, al codurilor şi regulamentelor vamale.

18. Tariful vamal reprezintă:

a). principalul instrument de protecţie a economiei naţionale;

b). un mijloc de promovare a exporturilor;

c). instrumentul de realizare a politici netarifare.

d). instrumentul de realizare a politicii de promovare şi simulare a exporturilor;

81

19. Zona de liber schimb:

1). presupune instituirea unui regim vamal comun în relaţiile cu terţii;

2). nu presupune instituirea unui regim vamal comun în relaţiile cu terţii;

3). presupune eliminarea barierelor din comerţul reciproc al ţărilor participante;

4). reprezintă o formă de integrare vamală;

5). reprezintă, de fapt, o uniune vamală;

6). presupune eliminarea doar a barierelor tarifare din comerţul reciproc al ţărilor

participante.


a). 4 + 5 + 6; b). 3 + 4 + 5; c). 2 + 3 + 4; d). 1 + 2 + 3. 20. Contingentele reprezintă:

a). restricţii cantitative;

b). instrumente netarifare ce produc efecte restrictive prin mecanismul preţurilor;

c). măsuri de protecţionism administrativ;

d). plafoane cantitative care lărgesc importul unor produse pe o anumită perioadă.

21. Instrumentele netarifare care produc efecte restrictive prin intermediul

mecanismului preţurilor sunt:

a). licenţele de import-export; c). taxele vamale;

b). contingentele; d). ajustările fiscale la frontieră.

22. Compensaţiile:

1). presupun realizarea de tranzacţii, echivalente valoric, fără folosirea mijloacelor de

plată internaţională;

2). presupun realizarea de tranzacţii prin folosirea mijloacelor de plată internaţională;

3). cuprind compensaţiile particulare şi globale;

4). cuprind compensaţiile paralele şi globale;

5). nu presupun un număr egal de parteneri din ţările participante la operaţiune;

6). presupun ca numărul partenerilor din ţările care participă la operaţiune să fie egal.


a). 1 + 3 + 6; b). 1 + 2 + 6; c). 3 + 4 + 5; d). 1 + 4 + 5. 23. Barterul se realizează:

a). pe baza unor acorduri încheiate între ministere pe termen lung, de peste 5 ani;

b). la nivel de grupe de întreprinderi aparţinând uneia sau mai multe ramuri economice;

c). pe baza unui acord interguvernamental încheiat pe o perioadă de 3-5 ani;

d). prin intermediul operaţiunilor de leasing.

24. Cambia reprezintă:

82

a). o modalitate de plată; c). un instrument de plată; b). un mijloc de plată; d). o monedă internaţională.

25. Operaţiunile în contrapartidă:

1). s-au dezvoltat în perioadele de stabilitate monetară;

2). s-au dezvoltat în zonele în care nu există suficiente lichidităţi;

3). presupun utilizarea exclusivă a instrumentelor de plată;

4). presupun înlocuirea mijloacelor de plată tradiţionale cu schimburile reciproce de

mărfuri/servicii;

5). se întemeiază, în esenţă, pe cea mai veche formă a comerţului, şi anume trocul;

6). prezintă dezavantajul reducerii riscului valutar în schimburile internaţionale. Este valabilă combinaţia:

a). 1 + 2 + 4; b). 2 + 3 + 5; c). 2 + 4 + 5; d). 3 + 5 + 6. 26. Care dintre următoarele afirmaţii nu sunt adevărate:

a). plata în numerar poartă denumirea de troc;

b). DST se caracterizează prin faptul că este mai stabil decât orice monedă naţională;

c). valute scripturale se prezintă sub formă de monede şi bancnote;

d). DST se regăseşte sub formă de bancnote, fiind un instrument monetar efectiv.

27. Instrumentele de realizare a politicii netarifare sunt:

1). licenţele de import-export; 4). tariful vamal;

2). contingentele; 5). ajustările fiscale la frontieră;

3). taxele vamale; 6). limitarea importurilor prin reglem. tehnice.


a). 1 + 2 + 3 + 4; b). 1 + 2 + 5 + 6; c). 2 + 3 + 4 + 5; d). 1 + 3 + 4 + 6. 28. Care dintre următoarele afirmaţii sunt false:

1). Euro a fost creată ca monedă unică a Uniunii Economice şi Monetare;

2). în anul 2002, prin conversia în Euro, monedele naţionale ale ţărilor participante la

proiectul euro îşi pierd puterea de circulaţie;

3). ECU reprezintă o unitatea de cont creată de FMI;

4). Euro este considerată o monedă internaţională, îndeplinind toate funcţiile acesteia;

5). Euro a început cu paritatea de 1:1 faţă de DST;

6). nu participă la zona Euro ţări ca Marea Britanie, Franţa şi Suedia.


a). 3 + 5 + 6; b). 1 + 2 + 4; c). 2 + 3 + 4 ; d). 3 + 4 + 6.

29. Ţări membre ale U.E. care participă la zona euro:

1). Belgia; 3). Grecia; 5). Marea Britanie;

83

2). Danemarca; 4). Germania; 6). Suedia.


a). 1 + 2 + 3; b). 2 + 4 + 5; c). 3 + 5 + 6; d). 1 + 3 + 4. 30. Leasingul financiar:

a). presupune ca în perioada de închiriere de bază să se realizeze întregul preţ de

export la obiectul contractat;

b). presupune ca în perioada de bază să se realizeze doar o parte din preţul de export

al obiectului contractului;

c). se utilizează la produsele la care cererea este ridicată;

d). se încheie pentru o perioadă de bază care este mai lungă decât durata de folosinţă

a obiectului închiriat.

31. Operaţiunile hire/renting reprezintă o formă specială de:

a). factoring; b). forfetare; c). compensaţie; d). leasing.

32. Compensaţiile bilaterale lărgite se încheie cu participarea:

a). a unor firme din trei sau mai multe ţări;

b). a două sau mai multe firme din fiecare ţară din cele două ţări partenere;

c). a câte unei firme din fiecare din cele două ţări partenere;

d). a unui număr nelimitat de parteneri din ţările implicate.

33. Instrumentele de plată internaţionale sunt:

1). valuta; 3).cambia; 5). cecul;

2). incasso-ul; 4). acreditivul; 6). biletul la ordin.


a). 1 + 2 + 3; b). 2 + 4 + 5; c). 4 + 5 + 6; d). 3 + 5 + 6.


1). taxele vamale de retorsiune se instituie împotriva acelor parteneri care folosesc

practici comerciale neloiale;

2). taxele vamale specifice sunt exprimate procentual şi aplicate asupra valorii în vamă

a mărfurilor;

3). taxele vamale protecţioniste sunt percepute pentru a reduce puterea concurenţială a

produselor importate;

4). taxele vamale compensatorii sunt stabilite asupra mărfurilor importate care au

beneficiat în ţara de origine de subvenţii din parte statului;

5). taxele vamale ad-valorem sunt exprimate în valori absolute pe unitatea fizică de

marfă;

6). taxele vamale protecţioniste urmăresc încurajarea fluxurilor comerciale pentru

84

anumite produse sau în relaţie cu anumiţi parteneri.


a). 2 + 4 + 5; b). 1 + 3 + 4; c). 3 + 5 + 6; d). 1 + 3 + 5.

35. Leasingul funcţional:

a). reprezintă o formă specială de operaţiune paralelă;

b). reprezintă o formă specială de compensaţie;

c). presupune ca în perioada de închiriere de bază să se realizeze întregul preţ de

export la obiectul contractat;

d). presupune ca în perioada de bază să se realizeze doar o parte din preţul de export

al obiectului contractului.

36. Operaţiunile prin care proprietarul, având dificultăţi financiare temporare îşi

vinde întreprinderea unor societăţi de leasing şi, simultan, o închiriază de la aceasta,

poartă denumirea de:

a). time-sharing; b). leasing funcţional; c). lease-back; d). hire/renting.


1). ordinul de plată este o modalitate de decontare foarte des utilizată pe plan extern

datorită riscului de revocare pe care-l implică;

2). incasso-ul bancar este o formă de decontare iniţiată de importator;

3). scrisoarea de garanţie bancară este o modalitate de plată care garantează

exportatorului încasarea contravalorii mărfurilor livrate;

4). incasso-ul bancar este o formă de decontare care nu asigură garanţia încasării

drepturilor băneşti de către exportator;

5). incasso-ul bancar este folosit doar atunci când există o încredere deplină între

parteneri;

6). acreditivul este una din cele mai rar utilizate modalităţi de plată în relaţiile comerciale

internaţionale deoarece nu conferă siguranţă partenerilor.


a). 1 + 2 + 3; b). 1 + 3 + 4; c). 3 + 4 + 5; d). 2 + 3 + 6.

38. Sistemul închirierilor pe timpi partajaţi, simultan de către mai multe

întreprinderi, poartă denumirea de:

a). leasing financiar; b). hire/renting; c). time-sharing; d). lease-back.

39. Pe piaţa valutară, operaţiunile la vedere:

1). poartă denumirea de operaţiuni spot; 2). poartă denumirea de operaţiuni forward;

3). sunt acele operaţiuni în care vânzarea/cumpărarea de valută se încheie în aceeaşi

85

zi (sau maximum în 48 ore);

4). măresc viteza de circulaţie a valutelor şi uşurează derularea tranzacţiilor de import-

export;

5). se încheie în baza cursului la termen;

6). sunt acele operaţiuni în care tranzacţia are loc imediat, dar livrarea valutelor se face

după un termen convenit.


a). 1 + 2 + 6; b). 1 + 3 + 4; c). 2 + 3 + 6; d). 2 + 3 + 5.

40. Operaţiunile de arbitraj valutar:

1). au ca scopu exclusiv realizarea unui câştig;

2). au ca scopu exclusiv obţinerea de valută necesară unor plăţi internaţionale;

3). reprezintă, de fapt, operaţiuni valutare principale;

4). sunt utilizate pe scară largă deoarece creează posibilitatea fructificării

disponibilităţilor (în moneda naţională sau valutară) de care dispun băncile;

5). au o pondere mică în cadrul operaţiunilor efectuate de bănci pe pieţele valutare;

6). determină creşterea cererii de valută acolo unde cursul valutar este mai scăzut şi

sporirea ofertei de valută acolo unde cursul valutar este mai ridicat.


a). 1 + 2 + 3; b). 2 + 4 + 5; c). 3 + 5 + 6; d). 1 + 4 + 6. 41. La produsul x, valoarea în vamă este 100 USD, taxa vamală percepută este

20%, iar cursul valutar este de 3 u.m./USD. Preţul de comercializare al produsului din

import va reprezenta:

a). 330 USD; b). 330 u.m.; c). 360 USD; d) 360 u.m..

42. Segmentul AB din graficul de mai jos arată:

a). oferta internă la preţul P; c). creşterea ofertei la creşterea preţului;

b). oferta internă la preţul P1; d). creşterea cererii la creşterea preţului.

43. Taxa vamală are rolul de a corela preţul produselor din import cu cel al

produselor indigene atunci când gradul de protecţie nominală este:

P O

O

C

A B C D

P1

P

Q

86

a). GPN > 100; b). GPN = 100; c). GPN < 100; d) GPN = 0.

44. Care segment din graficul de mai jos arată importul la preţul P1:

a). AB; b). OA; c). OC; d) BC.

P O

45. Gradul de protecţie nominală se determină pe baza formulei:

a). 100VVtv s ⋅ ; b). 100100

CC1 ⋅

0

− ; c). 100P

TvVV( + C)

int

⋅⋅ ; d) 100

Kf100Si

+

laţ

mp

⋅ .

46. Specu iile valutare active la vedere se realizează:

a). la cursul la termen convenit de cei doi parteneri;

ctiv;

sau pierderea care se poate obţine într-o speculaţie valutară activă

o bancă comercială o eliberează, la cererea expresă a clientului

ău af

rocă;

3). un factor de siguranţă în derularea viramentului bancar;

b). la cursul la termen publicat de bancă pentru termenul respe

c). la cursul zilei;

d). cu predarea/primirea sumei peste un anumit termen.

47. Câştigul

la termen reprezintă diferenţa dintre:

a). curs la vedere de la data lichidării tranzacţiei şi curs la vedere la care se încheie

tranzacţia (Cv1 – Cv0);

b). curs la termen de la data lichidării tranzacţiei şi curs la vedere la care se încheie

tranzacţia (Ct1 – Cv0);

c). curs la termen de la data lichidării tranzacţiei şi curs la termen la care se încheie

tranzacţia (Ct1 – Ct0);

d). curs la vedere de la data lichidării tranzacţiei şi curs la termen la care se încheie

tranzacţia (Cv1 – Ct0).

48. Scrisoarea de garanţie bancară reprezintă:

1). un înscris pe care

s lat în calitate de plătitor;

2). o modalitate de decontare care se foloseşte mai ales când partenerii se cunosc

foarte bine şi au încredere recip

O

C

A B C D

P1

P

Q

87

4). acea modalitate de decontare în care banca emitentă a SGB nu îşi asumă nici o

responsabilitate în ceea ce priveşte asigurarea plăţii;

ă beneficiarului încasarea

6; c). 2 + 4 + 6; d). 1 + 5 + 6.

cu cursul la vedere (Cv) se poate

e la formula:

; ; ; .

eze peste 3 luni o sumă în USD la cursul

l la vedere

rtatori o serie de creanţe pe

vânza ea de achită, urmând ca

luni o sumă în AUD la

m n Ct T. D ursul la

lată prin care emitentul se angajează să plătească

ă de bani;

un client băncii sale de a plăti o anumită sumă, fie lui, fie

rdin unei alte persoane să plătească o anumită

plată bazat pe electronică, ca alternativă la instrumentele clasice

5). acea modalitate de decontare care nu garanteaz

contravalorii mărfurilor livrate;

6). o modalitate de decontare care garantează plata.


a). 1 + 2 + 3; b). 1 + 3 +

49. Creşterea cursului la termen (Ct) în raport

exprima prin report (R) pornind d

a). C t = C v + R b). C v = C t + R c). C t = C v - R d). C v = C t - R

50. La data de 31 ianuarie, România efectuează o operaţiune forward cu DST

prin care vinde 100.000 DST, urmând să încas

la termen Ct = 1,7 USD/DST. Dacă în momentul încheierii tranzacţiei cursu

era 1 DST = 1,6 USD, rezultatul obţinut de România este:

a). câştig de 15.000 USD; c). pierdere de 10.000 USD;

b). câştig de 10.000 USD; d). pierdere de 15.000 USD.

51. Operaţiunea prin care băncile preiau de la expo

termen scurt provenite din r mărfuri, creanţe pe care le

apoi să recupereze sumele de la debitori, poartă denumirea de.

a). leasing; b). forfetare; c). investiţie directă; d). factoring. 52. La data de 31 ianuarie, România efectuează o operaţiune forward cu DST

prin care cumpără 100.000 DST, urmând să încaseze peste 3

cursul la ter e = 1,9 AUD/DS acă în momentul încheierii tranzacţiei c

vedere era 1 DST = 1,85 AUD, rezultatul obţinut de România este:

a). câştig de 5.000 AUD; c). pierdere de 10.000 AUD;

b). câştig de 10.000 AUD; d). pierdere de 5.000 AUD.

53. Cambia reprezintă:

a). un angajament de p

beneficiarului o anumită sum

b). un ordin scris dat de către

unei terţe persoane;

c). un înscris prin care o persoană dă o

sumă unei terţe persoane;

d). un instrument de

de plată.

88

54. Emitentul unei cambii poartă denumirea de:

Care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

ing titlul de proprietate

ă clie

2). în leasing titlul de proprietate

termen mediu şi constă în vânzarea

e termen mediu şi constă în vânzarea

la cererea

expresă a

. c; 1. d;

. c; 12. d; 22. a; 32. b; 42. c; 52. d;

23. b; 33. d; 43. b; 53. c;

a). tras; b). beneficiar; c). trăgător; d). bancă. 55.

1). în cazul leasingului operaţional la sfârşitul perioadei de leas

asupra bunului închiriat se transfer ntului;

cazul leasingului financiar la sfârşitul perioadei de

asupra bunului închiriat se transferă clientului;

3). forfetarea este o metodă de finanţare pe

creanţelor deţinute de exportatori unei instituţii specializate contra unei taxe;

4). factoringul este o metodă de finanţare p

creanţelor deţinute de exportatori unei instituţii specializate contra unei taxe;;

5). S.G.B. reprezintă un înscris pe care o bancă comercială o eliberează,

expresă a clientului său aflat în calitate de importator;

6). S.G.B. reprezintă un înscris pe care B.N.R. o eliberează, la cererea

clientului său aflat în calitate de exportator.


a). 2 + 3 + 5; b). 1 + 3 + 4; c). 2 + 4 + 5; d). 1 + 2 + 6.

Răspunsuri corecte: 1 11. b; 21. d; 3 41. d; 51. d;

2

3. a; 13. d;

4. c; 14. a; 24. c; 34. b; 44. d; 54. c;

5. b; 15. d; 25. c; 35. d; 45. c; 55. a.

6. c; 16. c; 26. b; 36. c; 46. c;

7. a; 17. d; 27. b; 37. c; 47. d;

8. a; 18. a; 28. a; 38. c; 48. b;

9. b; 19. c; 29. d; 39. b; 49. a;

10. b; 20. a; 30. a; 40. d; 50. b;

89

Întrebările deschise

1. Prezentaţi, pe scurt, cele 3 categorii de tranzacţii economice internaţionale.

2. Definiţi cursul valutar şi arătaţi care sunt metodele de cotare.

3. Definiţi fenomenul de apreciere monetară şi arătaţi cum influenţează activitatea de

export-import.

4. Definiţi fenomenul de depreciere monetară şi arătaţi cum influenţează activitatea de

export-import.

5. Arătaţi care este indicatorul prin care se cuantifică fenomenele de

apreciere/depreciere monetară şi explicaţi semnificaţia acestuia.

6. Definiţi riscul valutar şi arătaţi situaţiile în care acesta se produce pentru exportator

7. Definiţi riscul valutar şi arătaţi situaţiile în care acesta se produce pentru importator.

8. Descrieţi, pe scurt, clauza aur şi clauza multivalutară.

9. Descrieţi, pe scurt, clauza valutară proproiu-zisă şi clauza DST.

10. Arătaţi modul în care se realizează recalcularea sumei de plată ca urmare a inserării

în contract a unei clauze de consolidare valutară.

11. Definiţi politica comercială şi arătaţi care sunt funcţiile acesteia.

12. Ce reprezintă autarhia?

13. Ce reprezintă liberul schimb?

14. Ce reprezintă protecţionismul?

15. Definiţi noţiunile: politică vamală, tarif vamal, taxă vamală.

16. Clasificaţi taxele vamale după obiectul impunerii.

17. Clasificaţi taxele vamale după modul de percepere.

18. Arătaţi felul în care influenţează introducerea unei taxe vamale de import

modificarea cererii şi ofertei pe piaţă.

19. Arătaţi modul de calcul al protecţiei nominale şi al gradului de protecţie nominală.

20. Ce reprezintă teritoriul vamal şi care sunt formele pe care le poate avea?

21. Care este fenomenul care arată intensificarea tranzacţiilor internaţionale ca urmare

a formării unei uniuni vamale şi cum se determină?

22. Definiţi politica comercială netarifară şi arătaţi care sunt cele 3 grupe în care se

împart instrumentele netarifare.

23. Ce reprezintă interdicţiile şi contingentele?

24. Definiţi politica de promovare şi stimulare a exporturilor şi daţi exemple de măsuri de

promovare.

90

25. Arătaţi ce scop au măsurile de stimulare a exporturilor şi enumeraţi cele 4 categorii

în care se împart aceste măsuri la nivel macroeconomic.

26. Care sunt tehnicile de plată utilizate în comerţul internaţional

27. Descrieţi, pe scut, moneda internaţională DST.

28. Descrieţi, pe scut, moneda unică europeană Euro.

29. Enumeraţi ţările fondatoare ale Uniunii Europene şi arătaţi care sunt condiţiile de

convergenţă care trebuie îndeplinite de un stat membru al U.E. pt. a adopta moneda

Euro.

30. Definiţi şi clasificaţi opreaţiunile în contrapartidă.

31. Definiţi operaţiunile paralele şi arătaţi prin ce se deosebesc faţă de compensaţii.

32. Prezentaţi, pe scurt, compensaţiile individuale simple.

33. Prezentaţi, pe scurt, compensaţiile bilaterale lărgite.

34. Prezentaţi schema simplificată a funcţionării unei cambii.

35. Prezentaţi schema generală a derulării ordinului de plată.

36. Prezentaţi schema generală a derulării incasso-ului bancar.

37. Prezentaţi, pe scurt, operaţiunile la vedere (spot) ce au loc pe piaţa valutară.

38. Prezentaţi, pe scurt, operaţiunile la termen (forward) ce au loc pe piaţa valutară.

39. Arătaţi ce reprezintă operaţiunile valutare speculative şi cum se pot grupa.

40. Prezentaţi, pe scurt, speculaţiile valutare active la vedere.

41. Arătaţi cum se determină rezultatul financiar obţinut în cadrul unei speculaţii valutare

active la termen.

42. Enumeraţi tehnicile de finanţare internaţională şi definiţi două dintre ele.

43. Enumeraţi formele speciale de leasing şi prezentaţi, pe scurt, una dintre ele.

91

92

BIBLIOGRAFIE

1. Bran, P. - Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Editura

Economică, Bucureşti, 1995

2. Bratu, S.;

Dracea, R.

- Relaţii financiare şi valutare internaţionale, Editura

Universităţii din Craiova, 1999

3. Ciobanu, G. - Relaţii economice şi tranzacţii internaţionale, Editura

Risoprint, Cluj-Napoca, 1997

4. Cobzaru, I. - Relaţii economice internaţionale, Editura Economică,

Bucureşti, 2000

5. Cojol, A. - Relaţii financiare şi monetare internaţionale. Pieţe valutare,

Editura Bucura Mond, Bucureşti, 1997

6. Cosma, D.;

Olariu C.

- Relaţii monetare internaţionale Editura Augusta, Timişoara,

1998

7. Drăgan, G.;

Zaharia, R.

- Relaţii economice internaţionale, Editura ASE, Bucureşti,

2000

8. Dumitriu, C. - Management internaţional şi relaţii economice internaţionale,

Editura Polirom, Bucureşti, 2000

9. Dumitrescu, S.;

Bal, A.

- Economie mondială, Editura Economică, Bucureşti, 2002

10. Dura, C.;

Drigă, I.

- Relaţii economice internaţionale, Editura Focus, Petroşani,

2004

11. Dura, C.;

Drigă, I.

- Relatii monetare si financiare, Editura Focus, Petroşani,

2004

12. Floricel, C - Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Naţional,

Bucureşti, 2001

13. Mihai, I.;

Mihai, T.I.

- Trade finance. Finanţarea comerţului, Editura Economică,

Bucureşti, 2002

14. Popa, I. - Tranzacţii internaţionale, Editura Economică, Bucureşti,

2001

15. Popa, I.

(coord.)

- Tranzacţii de comerţ exterior, Editura Economică,

Bucureşti,2002

16. Văcărel, I. - Relaţii financiare internaţionale, Editura Academiei,

Bucureşti, 1995

Date post:	02-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	johnprogeco
View:	569 times
Download:	13 times

referat finante internationale

Documents