UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE DREPT

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT

METODOLOGIA INVESTIGĂRII INFRACŢIUNILOR DE

PRIMIRE DE FOLOASE NECUVENITE ŞI TRAFIC DE

INFLUENŢĂ

Coordonator ştiinţific: Doctorand:

Prof.Univ.Dr.EMILIAN STANCU MIHAI MERIŞESCU

BUCUREŞTI

2011

2

CUPRINSUL TEZEI DE DOCTORAT :

Consideraţii introductive.

Capitolul I. Aspecte juridice privind infracţiunile de primire de foloase necuvenite şi

trafic de influenţă.

Secţiunea 1. Reglementări interne.

1.1.Infracţiunea de primire de foloase necuvenite.

1.1.1. Condiţii preexistente.

& Obiectul infracţiunii.

& Subiecţii infracţiunii.

1.1.2. Conţinutul constitutiv.

& Latura obiectivă.

& Latura subiectivă.

1.1.3. Forme. Modalităţi. Sancţiuni .

& Formele infracţiunii

& Modalităţi.

& Sancţiuni.

1.2. Infracţiunea de trafic de influenţă.

1.2.1. Condiţii preexistente.

&. Obiectul infracţiunii

& Subiecţii infracţiunii.

1.2.2. Conţinutul constitutiv.

& Latura obiectivă.

& Latura subiectivă.

1.2.3. Forme. Modalităţi. Sancţiuni.

& Forme.

& Modalităţi.

& Sancţiuni

3

C a p i t o l u l II. Instituţii abilitate în prevenirea, descoperirea şi investigarea

infracţiunilor de corupţie.

Sectiunea1. Autorităţi judiciare

1.1.Moduri de sesizare ale organelor judiciare privind infrac ţiunile de primirea de foloase

necuvenite şi trafic de influenţă.

Sectiunea 2.Autorităţi administrative.

C a p i t o l u l III. Probleme, obiect al probaţiunii ce trebuie clarificate cu privire

la investigarea infracţiunilor de primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţa.

Secţiunea 1. Cazul infracţiunii de primire de foloase necuvenite

1.1.Calitatea subiectului activ.

1.2. Activitatea ilicită a făptuitorului. Scopul activităţii infracţionale .

1.3. Consumarea infracţiunii. Situaţia banilor şi foloaselor ce au constituit obiectul

activităţii ilicite.

Secţiunea2. Cazul infracţiunii de trafic de influenţă.

2.1. Calitatea subiectivului activ.

2.2. Activitatea ilicită a făptuitorului. Scopul activităţii infracţionale .

2.3. Consumarea infracţiunii. Situaţia banilor, bunurilor ce au constituit obiectul

activităţii infracţionale.

C a p i t o l u l IV. Constatarea infracţiunilor flagrante

Secţiunea 1. Infracţiunea flagrantă. Noţiuni.

Secţiunea 2. Etapele realizării flagrantului în cazul infracţiunii de primire de

foloase necuvenite şi trafic de influenţă.

2.1. Pregătiri în vederea constatării infracţiunii flagrante.

2.2. Elemente de referinţă în pregătirea flagrantului.

& Cazul sesizării din oficiu.

&Cazul sesizării prin denunţ.

2.3. Alcătuirea echipei de prindere în flagrant.

2.4. Pregătirea de capcane criminalistice şi folosirea altor mijloace tehnice

criminalistice.

& Capcane criminalistice.

& Mijloace tehnice de înregistrare sau supraveghere.

Secţiunea 3. Realizarea propriu-zisă a acţiunii de constatare a flagrantului

4

în cazul infracţiunilor de primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă.

3.1. Supravegherea locului în care va fi surprins făptuitorul.

3.2. Surprinderea efectivă în flagrant.

C a p i t o l u l V. Efectuarea principalelor acte de urmărire penală.

Secţiunea 1. Ascultarea învinuitului (inculpatului).

1.1. Particularităţi. Pregătirea ascultării.

1.2. Ascultarea propriu-zisă.

1.3. Particularităţi ale ascultării învinuitului sau inculpatului în cazul infracţiunii de

primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă.

1.4.Mijloace tehnico-tactice de depistare a comportamentului simulat.

Secţiunea 2. Ascultarea denunţătorului sau martorului.

2.1. Pregătirea ascultării denunţătorului sau martorului.

2.2. Ascultarea propriu-zisă a denunţătorului sau a martorului.

Secţiunea 3. Efectuarea confruntării.

3.1. Pregătirea în vederea confruntării.

3.2. Confruntarea propriu-zisă.

Secţiunea 4. Efectuarea de percheziţii şi ridicarea de înscrisuri şi obiecte.

4.1. Percheziţia. Noţiune şi importanţă.

4.2. Reglementări procesuale . Clasificarea percheziţiilor.

4.3. Pregătirea percheziţiei.

4.3.1. Obiectivele percheziţiei.

4.3.2. Locul percheziţiei.

4.3.3. Cunoaşterea persoanei.

4.3.4. Alcătuirea echipei şi stabilirea mijloacelor tehnice necesare.

4.3.5. Stabilirea momentului efectuării percheziţiei.

4.4. Efectuarea percheziţiei propriu-zise.

4.4.1. Percheziţia încăperilor.

4.4.2. Percheziţia locurilor deschise.

4.4.3. Percheziţia autoturismelor.

4.4.4. Percheziţia corporală.

4.4.5. Percheziţia computerelor.

4.4.6. Fixarea rezultatelor percheziţiei.

5

Secţiunea 5. Ridicarea de înscrisuri şi obiecte.

Secţiunea 6.Cercetarea criminalistică a locului faptei.

6.1. Noţiune şi importanţă.

6.2. Reglementări procesuale.

6.3. Obiectivele cercetării la faţa locului.

6.4. Pregătirea cercetării la faţa locului.

6.4.1. Pregătirea echipei de cercetare.

6.4.2. Dispunerea unor măsuri preliminare.

6.4.3. Pregătirea resurselor materiale.

6.5. Cercetarea propriu-zisă.

6.6. Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului.

C a p i t o l u l VI. Metode specifice de investigare a infracţiunilor de primire de

foloase necuvenite şi trafic de influenţă.

Secţiunea 1. Folosirea investigatorilor sub acoperire.

Secţiunea 2.Înregistrările audio sau video.

2.1. Interceptările şi înregistrările audio sau video. Definiţie. Concept

2.2. Natura juridică.

2.3. Condiţii. Dispunere.

2.4. Valoare probatorie

Secţiunea 3.Expertiza vocii şi a vorbirii, a fotografiilor şi a înregistrărilor

Video.

3.1. Expertiza vocii şi a vorbirii.

3.2. Expertiza fotografiilor şi a înregistrărilor video.

Secţiunea 4. Efectuarea actelor premergătoare.

4.1. Faza informativă.

4.2. Faza investigativă.

4.3. Materializarea activităţilor investigative în mijloace de probaţiune.

C a p i t o l u l VII. Aspecte criminologice ale infracţiunilor de primire de foloase

necuvenite şi trafic de influenţă ca infracţiuni de corupţie.

Secţiunea 1. Definiţie şi concept.

1.1. Definiţie.

1.2.Concept.

6

Secţiunea 2.Cauze care generează şi favorizează fenomenul de corupţie.

2.1. Cauze de ordin obiectiv.

2.2. Cauze de ordin juridic.

2.3. Cauze de ordin administrativ.

2.4. Cauze socio-culturale.

2.5. Cauze de ordin subiectiv.

C a p i t o l u l VIII.Aspecte de drept comparat reglementări ale infracţiunilor de

primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă în noul cod penal.

Secţiunea 1. Reglementări ale infracţiunilor de primire de foloase necuvenite şi

trafic de influenţă legislaţiile în altor state.

1.1. Reglementări internaţionale.

1.2. Reglementări în legislaţia altor state ale infracţiunii de primire de foloase

necuvenite.

1.3.Reglementări în legislaţia altor state ale infracţiunii de trafic de influenţă.

Secţiunea 2.Reglementări ale infracţiunilor de primire de foloase necuvenite şi

trafic de influenţă în noul Cod penal.

2.1. Reglementări ale infracţiunii de primire de foloase necuvenite în noul Cod penal.

2.1.1.Conţinutul legal.

2.1.2. Condiţii preexistente.

& Obiectul infracţiunii.

& Subiecţii infracţiunii.

2.1.3. Conţinutul constitutiv.

& Latura obiectivă.

& Latura subiectivă.

2.1.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni.

& Formele infracţiunii.

& Modalităţi.

& Sancţiuni.

2.2. Reglementări ale infracţiunii de trafic de influenţă în noul Cod penal.

2.2.1.Conţinutul legal.

2.2.2. Condiţii preexistente.

& Obiectul infracţiunii.

7

& Subiecţii infracţiunii.

2.2.3. Conţinutul constitutiv.

& Latura obiectivă.

& Latura subiectivă.

2.2.4. Forme. Modalităţi. Sancţiuni.

& Formele infracţiunii.

& Modalităţi.

& Sancţiuni.

Concluzii.

Bibliografie.

Deşi structurată pe opt capitole, practic teza de doctorat analizează

infracţiunile de primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă, pe patru planuri, în

sensul tratării problematicii, prin prisma dreptului pozitiv, dar şi comparativ cu normele

ce urmează a intra în vigoare, ori cu normele din alte sisteme de drept penal, al dreptului

procesual penal, sub aspect criminologic şi sub aspect metodologic, de tactică

criminalistică.

În capitolul I, intitulat „Aspecte juridice privind infracţiunile de primire de

foloase necuvenite şi trafic de influenţă”, cele două subsecţiuni sunt afectate tratării celor

două infracţiuni, prin prisma dreptului penal material.

Cu referire la infracţiunea de primire de foloase necuvenite, după o scurtă

privire privind evoluţia incriminării în dreptul intern, s-a urmărit a se lămuri problemele

legate de conţinutul constitutiv al acesteia, fie că este vorba de incriminarea prevăzută de

articolul 256 din Codul penal, sau de agravanta reglementată în prevederile articolului 81

din Legea nr.78/08 Mai 2000.

Ca şi condiţii preexistente au fost analizate obiectul infracţiunii, discuţiile

purtând asupra obiectului juridic special şi asupra obiectului material.

Dacă literatura şi doctrina de specialitate este unanimă în ceea ce priveşte

obiectul juridic special al infracţiunii de primire de foloase necuvenite, care se constituie

în relaţiile sociale a căror existenţă şi dezvoltare sunt esenţial dependente de asigurarea

corespunzătoare a activităţilor instituţiilor publice ori a altor unităţi ce desfăşoară

8

activităţi de interes public, nu acelaşi lucru se poate susţine despre obiectul material al

acestei infracţiuni.

Astfel, există şi susţineri că infracţiunea de primire de foloase necuvenite şi,

în general, infracţiunile de corupţie în mod generic, pot avea un obiect material constituit

în banii sau bunurile primite de funcţionar, opinie la care nu ne raliem, apreciind că

această faptă este fără nicio excepţie, lipsită de obiect material, infracţiunea consumându-

se în momentul în care este realizată acţiunea incriminată şi că nu mai este necesară

verificarea obţinerii sau nu a unui rezultat, ba chiar, mai mult, infracţiunea de primire de

foloase necuvenite fiind o infracţiune de pericol, iar acţiunile incriminate de dispoziţiile

articolului 256 Cod penal, neîndreptându-se împotriva sumelor de bani sau foloaselor

remise funcţionarului, neoperând fizic asupra lor, nepericlitându-le şi nevătămându-le

nici existenţa şi nici integritatea în structura lor.

Şi în ceea ce priveşte stabilirea subiecţilor activi, fără niciun dubiu, concluzia

categorică este că aceştia sunt calificaţi, circumstanţiaţi, în persoana cu calitatea de

funcţionar public, sau funcţionar, cu menţiunea că în cazul agravantei reglementate de

articolul 81 din Legea nr.78/08 Mai 2000 sunt indicate şi alte persoane ce pot dobândi

această calitate în situaţia existenţei unui comportament ilicit, provenit din partea

acestora.

Ca element material al laturii obiective, acesta constă în acţiunea subiectului

activ adică a funcţionarului, care primeşte direct sau indirect banii sau foloasele, după

îndeplinirea actului atribuţie de serviciu.

Au fost indicate condiţiile esenţiale ce trebuie îndeplinite pentru a se putea

discuta de existenţa infracţiunii, constând în situarea în timp a actului ilicit, adică,

primirea banilor sau foloaselor necuvenite ce trebuie să aibă loc întotdeauna după

îndeplinirea de către funcţionar a actului la care era obligat în virtutea func ţiei sale şi fără

existenţa vreunei înţelegeri prealabile, în caracterul licit al actului îndeplinit de către

funcţionar, al faptului că primirea banilor sau foloaselor trebuie să fie determinate de

îndeplinirea actului şi să se constituie ca o răsplată nedatorată ori necuvenită.

Ca latură subiectivă s-a concluzionat, avându-se în vedere controversele în

literatura de specialitate, ce au purtat asupra posibilităţii săvârşirii infracţiunii cu intenţie

indirectă, că primirea de foloase necuvenite se poate săvârşii doar cu intenţie directă,

subiectul activ acţionând cu voinţa de a primi banii sau foloasele oferite după

9

îndeplinirea actului, cunoscând că nu i se cuvin legal, el fiind retribuit tocmai în ideea

realizării în condiţii de deplină legalitate a unor atare acte şi conştientizând că acţiunea sa

periclitează buna desfăşurare a activităţilor de serviciu.

S-a mai apreciat că tentativa, deşi, nepedepsită de lege, ar putea fi posibilă,

doar în situaţia în care funcţionarul ar pretinde sau ar accepta promisiunea banilor sau

foloaselor după îndeplinirea actului.

Cu privire la confiscarea bunurilor sau banilor, ce au fost primite cu titlu de

folos necuvenit, considerăm că în varianta tip, alineatul 2 al articolului 256 Cod penal, nu

lasă loc de interpretare, în mod categoric, acestea fiind supuse confiscării şi, în acest

sens, pronunţându-se şi instanţa supremă, în varianta prevăzută de legea privind

prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, în situaţia denunţului

provenit din partea cumpărătorului de influenţă, banii sau bunurile fiind restituite.

În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, formă a corupţiei active, spre

deosebire de infracţiunea de primire de foloase necuvenite, s-a achiesat la acelaşi punct

de vedere, în ceea ce priveşte existenţa doar a obiectului juridic special, constând în

relaţiile sociale privitoare la desfăşurarea activităţilor unităţilor publice sau private, de

interes public, în condiţiile în care trebuie asigurată încrederea şi prestigiul personalului

lor, fapta fiind lipsită de obiect material, practic, banii sau foloasele pretinse sau primite

de subiectul activ, constituindu-se doar în lucruri date pentru săvârşirea infracţiunii.

Dacă în ceea ce priveşte infracţiunea de primire de foloase necuvenite,

subiectul pasiv a fost determinat în persoana instituţiei statului sau unităţilor prevăzute la

articolul 145 Cod penal, în cazul infrac ţiunii de trafic de influenţă s-a considerat că există

şi un subiect pasiv secundar, în persoana funcţionarului a cărui autoritate este traficată şi

al cărui prestigiu, onestitate ori corectitudine a fost vătămată prin acţiunea făptuitorului,

în condiţiile în care funcţionarul şi-a îndeplinit activităţile de serviciu, neavând legătură

cu activitatea ilicită.

Şi pentru complinirea laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă s-a

apreciat că se impune îndeplinirea unor condiţii esenţiale, constând în existenţa unei

influenţe reale asupra funcţionarului, a subiectului activ ori în lipsa acesteia completată,

însă, de un comportament specific, în sensul lăsării a se crede că această influenţă există

sau condiţii privind situarea în timp a acţiunii ilicite faţă de actul pentru care s-a traficat

10

influenţa, în sensul că acţiunea ilicită în concret trebuie desfăşurată înainte de

îndeplinirea de către funcţionar a actului de serviciu.

Peste discuţiile doctrinare legate de forma intenţiei directă şi indirectă s-a

apreciat că fapta nu poate fi săvârşită decât cu intenţie directă, subiectul activ realizând

pericolul creat pentru activitatea unităţii, indiferent de denumirea ei, dar şi faptul că

printr-un astfel de comportament creează suspiciuni cu privire la onestitatea

funcţionarului, intenţia fiind calificată ca scop.

Un alt argument a derivat chiar din comportamentul subiectului activ, voinţa

acestuia fiind concretizată în săvârşirea acţiunilor specifice elementului material,

conştientizând că avantajele sunt preţul influenţei sale reale ori inexistente asupra

funcţionarului, el conştientizând în plan subiectiv ilicitatea faptei sale şi a pericolului

creat pentru activitatea unităţii sau chiar pentru prestigiul funcţionarului.

Capitolul II, intitulat „Instituţii abilitate în prevenirea, descoperirea şi

investigarea infracţiunilor de corupţie” s-a limitat doar la a determina, în conformitate

cu legislaţia internă, autorităţile naţionale cu atribuţii în domeniu, structurate în funcţie

de diferitele competenţe în cele două secţiuni, ca autorităţi judiciare ori autorităţi

administrative.

Au fost analizate organele judiciare competente în a efectua urmărirea penală,

generic, în cazul infracţiunilor de corupţie, în raport de dispoziţiile Ordonanţei de

Urgenţă nr.43/04 Aprilie 2002, de dispoziţiile din Codul de procedură penală, dar şi

organele ce pot efectua anumite acte de cercetare, ori constatare ale unor astfel de

infracţiuni, în situaţii bine determinate ori în cazuri urgente.

Ca autorităţi administrative au fost determinate de asemenea toate instituţiile

cu atribuţii în prevenirea unor astfel de fapte, ori structuri ce trebuie să asigure aplicarea

legislaţiei anticorupţie a politicilor naţionale şi a programelor şi care să promoveze

proceduri şi metode care să asigure eficientizarea luptei împotriva corupţiei.

Mai amintim, că toate aceste autorităţi administrative nu au competenţe de a

efectua acte de urmărire penală, însă, fără nicio excepţie, în cazul sesizării anumitor

indici criminogeni, sunt obligate să aducă la cunoştinţa organelor de urmărire penală cele

sesizate.

În mod cert, în legătură cu politica penală, axată în principal, în ultima

perioadă, pe contracararea fenomenului corupţiei, legislativul a dat dovadă de o

11

efervescenţă legislativă, ultimul act important adoptat în această direcţie fiind Legea

nr.144/2007, prin care a fost înfiinţată Agenţia Naţională de Integritate, prevăzută ca şi

autoritate administrativă autonomă, având personalitate juridică, care funcţionează la

nivel naţional ca structură unică şi având ca atribuţii, în principal, verificarea averilor

dobândite în perioada exercitaţii mandatelor ori îndeplinirii funcţiilor sau demnităţilor

publice, în a identifica situaţii privind conflictele de interese ori a incompatibilităţilor,

iar în cazul în care se constată existenţa unor indicii temeinice ce relevă săvârşirea

vreunei fapte penale de genul celor tratate, trebuie să sesizeze organele competente.

Următorul capitol consacrat problemelor obiect al probaţiunii ce trebuie

clarificate în împrejurările investigării infracţiunilor de primire de foloase necuvenite şi

trafic de influenţă tratează aspecte legate de problematica existenţei lor din punct de

vedere juridic.

Deosebit de important în situaţia primei infracţiuni este stabilirea calităţii

subiectului activ adică aceea de funcţionar, a persoanei ce a primit foloasele necuvenite

şi corelativ atribuţiile concrete de serviciu pentru a se observa dacă actul îndeplinit şi

gratificat ulterior, intră sau nu, în obligaţiile de serviciu, verificările trebuind a fi mult

mai complexe, în situaţia recompensării unui act îndeplinit de un colectiv, o echipă de

funcţionari, foloasele fiind remise tuturor membrilor ale acestora ce le-au primit

nemijlocit şi devin astfel coautori.

Ca scop al activităţii infracţionale şi pentru a se considera întrunite şi sub acest

aspect elementele constitutive verificările trebuie să vizeze actul de serviciu gratificat ce

trebuie să fie o îndatorire, o obligaţie corespunzătoare fişei postului a funcţionarului, şi în

plus, legalitatea actului îndeplinit.

În legătură cu actul deosebit de important este şi momentul în care au fost

primiţi banii sau foloasele necuvenite, pentru subzisten ţa infracţiunii, condiţia fiind aceea

ca primirea să fie ulterioară îndeplinirii şi să excludă orice înţelegere anterioară, în caz

contrar, configurându-se elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită,

prevăzută de articolul 254 Cod penal, împrejurare în care şi cel care a oferit banii sau

foloasele devine subiect activ al infracţiunii corelative de dare de mită, prevăzută de

articolul 255 Cod penal.

Cercetările trebuie să vizeze şi inexistenţa vreunei obligaţii a celui ce

gratifică, faţă de funcţionar, caracterul banilor sau foloaselor trebuind a fi unul ilicit ce

12

produce o îmbogăţire fără just temei, în situaţia banilor trebuindu-se a se exclude

caracterul de sumă împrumutată anterior ori datoria legală impusă de serviciul

funcţionarului.

De asemenea, deloc lipsit de importanţă, este necesitatea de a se determina

momentul consumării infracţiunii, care este una de acţiune instantanee, în sensul

producerii ei în momentul primirii banilor sau foloaselor, simpla pretindere sau acceptare

a acestora spre deosebire de infracţiunea de luare de mită, neputând fi legată de

momentul consumării.

Tot în legătură cu momentul consumării în situaţia remiterii banilor sau

bunurilor în mod indirect, prin intermediar, sau lăsarea lor într-un anume loc,

consumarea trebuie raportată la momentul în care funcţionarul intră efectiv în posesia

folosului necuvenit.

Cea de-a doua secţiune ce tratează aceleaşi probleme, obiect al probaţiunii în

investigarea infracţiunii de trafic de influenţă, analizează de asemenea, calitatea

subiectului activ unde problematica este lipsită de complexitate, întrucât chiar legiuitorul

nu prevede vreo calitate specială a subiectului activ.

Sub aspectul scopului activităţii infracţionale, urmărirea penală trebuie să

stabilească în mod clar modalităţile concrete ale activităţii ilicite desfăşurate de făptuitor,

dar şi existenţa ori inexistenţa influenţei de care se prevalează traficantul de influenţă,

urmând a se clarifica natura relaţiilor existente între funcţionar şi subiectul activ.

Importanţa stabilirii existenţei influenţei pe lângă funcţionar este dată şi de

necesitatea lămuririi întregii stări de fapt, în situaţiile în care, influenţa este reală,

anchetatorul trebuind a face verificări suplimentare şi a nu exclude posibilitatea

existenţei unei înţelegeri între persoana care trafică influenţa şi funcţionar, între acesta şi

cumpărătorul de influenţă, cazuri în care activitatea ilicită ar deveni mult mai complexă

şi ar putea îmbrăca elementele constitutive ale mai multor infracţiuni.

Ancheta penală trebuie să mai stabilească, să mai aibă drept problematică,

momentul consumării infracţiunii, adică, acela în care făptuitorul care are sau lasă să se

creadă că are influenţă asupra funcţionarului, primeşte sau pretinde banii sau foloasele

ori acceptă promisiuni sau daruri în scopul de a determina funcţionarul să facă sau să nu

facă actul ce-i revine ca atribuţie de serviciu.

13

Strict raportat la momentul consumării acestei infracţiuni nu interesează dacă

subiectul activ a făcut sau nu intervenţia promisă şi nici dacă funcţionarul pe lângă care

s-a promis aceasta a îndeplinit sau nu actul ori dacă prin aceasta s-a satisfăcut sau nu

pretenţia cumpărătorului de influenţă şi corelativ dacă promisiunea subiectului activ a

fost respectată.

Capitolul IV denumit „Constatarea infracţiunilor flagrante”, compus din trei

secţiuni, dezbate problematica legată de modalitatea realizării flagrantului în situaţia

infracţiunilor de primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă, plecând de la

definirea infracţiunii flagrante, potrivit dispoziţiile articolului 465 Cod de procedură

penală.

Raţiunea alocării unui capitol separat, din punct de vedere tactic şi

metodologic-criminalistic, procedurii flagrantului, a fost aceea că, dat fiind specificul

celor două infracţiuni, aceasta este cea mai sigură modalitate de probaţiune.

În strictă legătură cu infracţiunile tratate, deşi flagrantul astfel cum a fost

definit de legiuitor în textul de lege indicat anterior şi constând în descoperirea

infracţiunii în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire ori în condiţiile în care

făptuitorul imediat după săvârşire este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari,

strigătul public sau este surprins aproape de locul săvârşirii infracţiunii, cu orice obiect

de natură a-l presupune autor, s-a arătata că cvasiflagranţa presupune un rol foarte mic

ori inexistent al criminalistului, pe care practic îl interesează în mod deosebit flagrantul

descris în alineatul 1 al aceluiaşi text de lege.

Nu în ultimul rând şi în raport tot de specificul obscur al infracţiunilor,

situaţia cvasiflagranţei este exclusă.

Pentru atingerea scopului, acela de a proba existenţa faptelor, pe lângă

conformarea faţă de dispoziţiile procedurale a organului judiciar competent, acesta

trebuie să parcurgă în mod obligatoriu anumite etape ce se situează sub aspectul

importanţei pe acelaşi plan.

Odată apreciat asupra oportunităţii şi necesităţi constatării în flagrant a

infracţiunii, în raport de activitatea ilicită ce se presupune că se va desfăşura, în mod

particular, organul judiciar trebuie să analizeze fiecare caz în parte şi în funcţie şi de

modalitatea de sesizare, din oficiu, ori prin denunţ.

14

În ultima situaţie, verificările trebuie să privească în mod suplimentar şi

denunţul propriu-zis, persoana denunţătorului, pentru a se exclude orice posibilitate de

discreditare a persoanei ce poate dobândi calitatea de subiect activ.

S-a dezbătut separat modalitatea organizării flagrantului şi, mai ales, indiciile

care trebuie să determine un astfel de procedeu de probaţiune şi care trebuie să excludă

orice provocare din partea organelor competente, indicându-se în acest sens chiar

practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform căreia organizarea unui flagrant în

condiţiile inexistenţei vreunui indiciu cu privire la săvârşirea vreunei infracţiuni, doar

prin utilizarea unui martor denunţător, echivalează cu provocarea infracţiunii venită din

partea organului judiciar.

După verificarea în amănunt a elementelor faptice indicate în denunţ şi a

persoanei denunţătorului, situaţiile prezentate trebuind să fie logice, credibile şi

susceptibile de producere, alcătuirea echipei de prindere în flagrant este o etapă

următoare, în componenţa ei, procurorul având rolul principal, în func ţie de complexitate

echipa trebuie a fi compusă din ofiţer de poliţie judiciară, criminalişti specialişti pe

diferite domenii, neexcluzându-se prezenţa unei echipe tehnice.

Pe lângă competenţele presupuse ale tuturor membrilor echipei de prindere în

flagrant s-a reiterat necesitatea ca şeful echipei să posede pe lângă cunoştinţe aprofundate

de metodologie criminalistică şi ca astfel, să poată asigura coerenţă decizională,

bineînţeles, în prealabil, trebuind a se documenta în amănunt asupra modalităţii de

desfăşurare a activităţii infracţionale, ce presupune inclusiv strângerea şi verificarea

datelor referitoare la participanţi.

Ca procedee auxiliare folosite în împrejurările constatării flagrantului şi strict

ţinând de tehnica criminalistică, mai puţin de tactică, au fost dezbătute mijloacele tehnice

de înregistrare sau supraveghere, ori mijloacele de capcanare criminalistică ale banilor

sau obiectelor ce urmează a fi remise ori ca folos necuvenit, ori ca răsplată pentru

traficarea influenţei pe lângă un funcţionar.

În ultima secţiune, referitoare la efectuarea propriu-zisă a acţiunii de

constatare în flagrant, presupunând iniţial, supravegherea locului unde urmează a se

opera şi până la surprinderea în flagrant a făptuitorului, s-au discutat regulile tactice

criminalistice obligatorii atât pentru procuror ca şef al echipei, dar şi pentru ceilalţi

membri, începând cu pătrunderea în locul infracţional, declinarea identităţii şi

15

identificarea făptuitorului, precum şi a altor persoane prezente la faţa locului, insistându-

se asupra recomandărilor exprese întâlnite în toată literatura de specialitate de a se folosi

martori asistenţi, străini de activitatea infracţională, care să nu poată fi contestaţi în ceea

ce priveşte obiectivitatea, ori care să aibă o poziţie de natură a afecta actele de procedură

încheiate ori să creeze ulterioare suspiciuni asupra legalităţii desfăşurării şi întocmirii

acestora.

Capitolul V al lucrării pune în discuţie principalele acte de urmărire penală

desfăşurate în legătură cu investigaţia criminalistică a infracţiunilor ce nu sunt în mod

neapărat specifice probării unor acte de corupţie, însă, având anumite particularităţi

pentru fiecare infracţiune distinctă tratată în teză.

Pe secţiuni au fost dezbătute ca acte de urmărire penală ascultarea învinuitului

sau inculpatului, a denunţătorului, implicând şi procedura confruntării, efectuarea de

percheziţii, ridicarea de înscrisuri şi obiecte, dar şi cercetarea criminalistică a locului

faptei, mai exact a locului unde s-a consumat o infracţiune specifică.

Ca probleme generale ale ascultării învinuitului sau inculpatului şi a

martorilor s-a reliefat necesitatea unei pregătiri riguroase ale actului propriu-zis, constând

în primul rând în cunoaşterea temeinică a stării de fapt, dar şi a lucrărilor dosarului,

precum şi cunoaşterea persoanelor ce urmează a fi ascultate, indiferent de calitatea lor,

lucru ce presupune strângerea prin metode specifice de informaţii în acest sens şi care

ulterior determină caracteristica sau modalitatea ascultării, lucru ce implică şi o abordare

psihologică a problematicii.

Ca act de urmărire penală ascultarea persoanelor în diferitele lor calităţi este

foarte important, aşa cum s-a mai arătat acest gen de infracţiuni, săvârşindu-se în

principal în obscuritate, iar probatoriile devenind extrem de limitate, astfel, că orice

element de importanţă trebuie valorificat la maximum de către anchetator.

Ca particularităţi ale ascultării învinuitului sau inculpatului în afara regulilor

procedurale şi tactice de ascultare, procedura este una tipică şi priveşte lămurirea tuturor

aspectelor ale infracţiunii.

O concluzie, de o însemnătate deosebită a acestei subsecţiuni şi cu privire la

ascultarea persoanei ce a săvârşit fapta penală, este că şi în situaţia în care aceasta şi-a

recunoscut fapta, organul judiciar trebuie să caute, să descopere şi să evidenţieze şi alte

probe care să se coroboreze, bineînţeles, cu starea de fapt recunoscută, întrucât fără

16

existenţa altor probe şi în condiţiile revenirii asupra recunoaşterii sub diferite pretexte,

infracţiunea nu ar mai putea fi dovedită.

În funcţie de poziţia persoanei bănuite de săvârşirea unei fapte penale şi în

special discutându-se de situaţia în care aceasta nu recunoaşte, au fost relevate mai multe

modalităţi tactice de derulare a procedeului ascultării, ce implică de asemenea, cunoştinţe

psihologice şi care presupun modalităţi distincte, de la prezentarea unor probe

incriminatoare, în vederea năruirii construcţiei logice însă nesincere, prezentată de

participantul la o infracţiune, până la organizarea întâlnirilor surpriză în situaţia în care la

actul infracţional au participat mai multe persoane şi care, are acelaşi rol de creştere a

presiunii psihice, în plan intern subiectiv a învinuitului sau inculpatului şi determinarea

acestuia în a recunoaşte.

În finalul capitolului, chiar dacă mijloacele tehnico-tactice de depistare a

comportamentului simulat nu constituie probe, au fost dezbătute, argumentul fiind

importanţa indiciilor oferite şi care pot determina o anumită direcţie a anchetei penale.

Bineînţeles, folosirea unor astfel de mijloace trebuie să fie făcută fără

încălcarea vreunui drept al persoanei supuse unei atare modalităţi de investigaţie, cu

acordul liber consimţit şi în anumite condiţii.

Rezultatul procedeelor în afară de reliefarea unor indicii, mai ales, în

condiţiile constatării nesincerităţii pot să confere anchetatorului şi o încredinţare

subiectivă legată de neimplicarea subiectului într-o faptă penală, care, în condiţiile

coroborării cu alte indicii ori chiar probe determină o altă abordare a anchetei.

Au fost abordate şi probleme tehnice, în legătură cu diferitele tipuri de tehnici

de constatare a tensiunii psihice, cu anumite condiţii pe care trebuie să le îndeplinească

viitorii subiecţi şi a modalităţii de interogare, însă, în majoritate activitatea este atributul

specialistului psiholog, mai puţin a organului judiciar ce o dispune, acesta trebuind a se

limita doar asupra problematicii ce urmează a fi lămurită.

Necunoscute în practica internă şi, cu atât mai puţin, de normele procedurale,

sunt şi alte procedee de detectare a comportamentului simulat, ori de ob ţinere a unor date

referitoare la infracţiuni ce au fost amintite doar informativ, folosirea unora chiar

presupunând o încălcare gravă a drepturilor şi libertăţilor persoanei, însă prezintă

importanţă doar sub aspect ştiinţific, şi putem aminti, pe lângă termografia infraroşie, în

17

fapt o modalitate similară de detectare a stresului emoţional cu acea presupusă de

folosirea poligrafului, obţinerea declaraţiilor prin hipnoză, ori prin narcoanaliză.

Următoarea secţiune abordează modalităţile de ascultare a denunţătorului sau

martorului, impunându-se însă precizarea că în fapt şi denunţătorul are aceeaşi calitate,

însă, în majoritatea cazurilor diferenţa fiind făcută de aceea că se presupune că ar

cunoaşte mult mai multe chestiuni legate de infracţiune spre deosebire de un martor

obişnuit ce a asistat întâmplător, fie la săvârşirea vreunui act de corupţie, fie a lua la

cunoştinţă indirect de aceasta ori de anumite elemente legate de actul infrac ţional sau pur

şi simplu a asistat la efectuarea vreunui act de urmărire penală.

Pe lângă dispoziţiile procedurale legate de modalitatea luării declaraţiilor,

anchetatorul trebuie să urmeze anumite reguli tactice specifice şi care, presupun, de

asemenea, o bună cunoaştere a persoanei ce va fi ascultată în calitatea de martor, a

eventualelor resorturi subiective ce eventual au determinat-o să formuleze denunţ, o bună

cunoaştere a dosarului şi a probelor ce impun, de altfel, şi întocmirea planului de

ascultare.

Ultima secţiune analizează ca procedeu probatoriu confruntarea, care ca

mijloc probator complementar nu este specific neapărat urmăririi penale, însă, rolul său

este acelaşi de a elimina contrazicerile dintre declaraţiile mai multor persoane, indiferent

că sunt martori ori învinuiţi sau inculpaţi.

Regula, în situaţia infracţiunilor de primire de foloase necuvenite şi trafic de

influenţă, este ca acest procedeu să fie utilizat când contradicţiile ce trebuie lămurite

privesc aspecte legate de realitatea oferirii, pretinderii sau primirii banilor sau foloaselor,

de cuantumul sumelor, ori natura bunurilor, de titlul primirii, acceptării sau pretinderii

sau de conduita funcţionarului ce a acceptat foloasele necuvenite.

Regulile tactice ce privesc întâi pregătirea confruntării stabilesc obligativitatea

parcurgerii mai multor faze de către organul judiciar ce implică faza de studiere a

materialului şi faza de întocmire a planului de confruntare, toate acestea având rolul în a

asigura ulterior eliminarea contrazicerilor.

După parcurgerea etapei amintite şi conform planului de confruntare,

anchetatorul va efectua confruntarea propriu-zisă, circumscrisă, de asemenea, unor reguli

tactice, cea mai importantă fiind a chestionării iniţiale a persoanei considerată sinceră,

18

fixarea procedeului urmând a fi făcută prin întocmirea procesului-verbal, în conformitate

cu dispoziţiile articolului 91 Cod de procedură pe4nală.

Efectuarea de percheziţii este tratată în continuare ca un alt act principal de

urmărire penală, indicându-se rolul lor şi anume acela de a releva probe necesare

scopului procesului penal, activitatea devenind chiar obligaţie a organelor de urmărire

penală în cazul infracţiunilor de corupţie.

Desigur, scopurile perchiziţiilor sunt multiple, implicând descoperirea de

obiecte, înscrisuri sau valori destinate să servească la săvârşirea infracţiunii investigate,

ori au fost folosite în acest scop, descoperirea de obiect care conţin sau poartă urmele

infracţiunii, sunt rezultatul infracţiunii ori au fost primite în vederea unor infracţiuni în

legătură cu serviciul, identificarea bunurilor şi valorilor procurate, în schimbul sumelor

de bani rezultat al infracţiunii,etc.

Enumerarea scopurilor acestei modalităţi de obţinere a probelor este însă una

succintă şi priveşte în special pe cele urmărite în strictă legătură cu evidenţierea

infracţiunilor de corupţie, ele fiind mult mai multe.

Au fost analizate modalităţile de efectuare a percheziţiilor aşa cum sunt ele

prevăzute în cuprinsul articolelor 100-111 Cod de procedură penală, atât normele

procedurale, cât şi tactica criminalistică distingând trei categorii de percheziţii, cea

domiciliară, cea corporală şi percheziţia vehiculelor, în plus şi percheziţia sistemelor

informatice, reglementată de articolul 56 din Legea 161/19 Aprilie 2003, completată cu

aceleaşi dispoziţii ale Codului de procedură penală.

Şi efectuarea percheziţiei, indiferent de natura sa, implică o pregătire

riguroasă, ce presupune etape obligatorii a luării măsurilor preliminare de efectuare

propriu-zisă şi de examinare detaliată şi fixare a rezultatelor.

O mare însemnătate pentru procedeu o are şi strângerea datelor privind locul

ce urmează a fi percheziţionat, a persoanei, subiect activ al infracţiunii de corupţie, a

alcătuirii echipei şi a stabilirii mijloacelor tehnice necesare dar şi a stabilirii momentului

efectuării percheziţiei, distingând între data şi ora propriu-zisă, corespunzătoare

dispoziţiilor din autorizaţia de percheziţie şi între momentul propice efectuării actului, în

raport de natura infracţiunii, de datele culese sau de probele existente în dosar.

19

Fiecare modalitate de percheziţionare, adică percheziţia încăperilor, a locurilor

deschise, a autoturismelor, corporală sau a calculatoarelor, necesită respectarea unor

reguli tactice generale, însă şi a unora particulare.

Cu referire la percheziţia computerelor, pe lângă regulile generale, regulile

speciale sunt mult mai multe, rolul organului judiciar, fiind diminuat, el trebuind a apela

la un specialist IT, stabilind doar problematica generală sau mai exact a scopului exact

urmărit.

Chiar dacă există o secondare de către specialistul în sisteme informatice şi

organul judiciar trebuie să deţină un minim de cunoştinţe în domeniu, dar şi experienţă,

pentru o comunicare mult mai bună.

Indiferent de natura percheziţiei, rezultatele acesteia vor fi consemnate în mod

obligatoriu în procesul-verbal.

Secţiunea 5, „Ridicarea de înscrisuri şi obiecte”, analizează condiţiile actului

de urmărire penală ca act distinct de percheziţie, ce se efectuează atunci când există

certitudinea găsirii unor obiecte sau înscrisuri ce pot servi ca mijloace de probă în

procesul penal, ori acestea chiar sunt identificate şi sunt apte a se constitui în mijloace

materiale de probă.

În aceste condiţii, practic ridicarea de înscrisuri şi obiecte devine o altă

obligaţie legală ale organului judiciar care trebuie să le ridice de la persoanele ce le deţin,

asemănător percheziţiei rezultatul procedeului urmând a fi fixat prin intermediul

procesului-verbal.

Ultima secţiune priveşte cercetarea criminalistică a locului faptei, act de

urmărire penală, important pentru organele judiciare, întrucât oferă oportunitatea

clarificării unor aspecte ce ţin de lămurirea cauzei şi pot constitui prilejul ridicării de

obiecte sau înscrisuri.

Cu respectarea dispoziţiilor articolului 129 Cod de procedură penală,

cercetarea la faţa locului vizează cunoaşterea şi investigarea directă a locului unde a fost

săvârşită o infracţiune, căutarea, descoperirea, fixarea, ridicarea şi interpretarea urmelor

infracţiunii ori a mijloacelor materiale de probă, identificarea persoanelor ce au legătură

cu actul ilicit ori pot furniza date despre aceasta, făptuitori sau martori, obţinerea de date

privind modul de operare, determinării banilor sau bunurilor însuşite ilicit sau traficate şi

elaborarea unor versiuni generale privind fapta.

20

Ca şi în cazul percheziţiei procedeul presupune pregătirea prealabilă a echipei

de cercetare, dispunerea unor măsuri preliminare, de strângere a informaţiilor, prin

activităţi specifice investigative şi pregătirea resurselor materiale.

Continuând şi cercetarea propriu-zisă presupune un ansamblu complex de

reguli generale dar şi speciale, specifice naturii faptelor cercetate, reguli ce au fost

cristalizate de-a lungul timpului şi unanim indicate de literatura de specialitate, ori de

practică şi care, de altfel, au fost sintetizate, dobândind caracter de normă prin ordinul

privind cercetarea la faţa locului nr.182/14 August 2009 al Ministerului Administraţiei şi

Internelor şi nr.1754/C/05 August 2008 al Parchetului de pe lâng ă Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie, denumit Ordinul comun.

Capitolul VI, „Metode specifice de investigare a infracţiunilor de primire de

foloase necuvenite şi trafic de influenţă, ca infracţiuni de corupţie”, cuprinde în primele

două secţiuni, utilizarea în probaţiune a unor tehnici speciale, însă doar în situaţii

excepţionale şi care implică folosirea investigatorilor sub acoperire şi interceptările şi

înregistrările audio sau video.

Folosirea investigatorilor sub acoperire poate fi dispusă înainte de începerea

urmăririi penale, însă investigaţia se poate efectua doar după sesizarea organului de

urmărire penală, referitoare la existenţa unei infracţiuni, condiţii în care, actele acestora

sunt doar acte premergătoare.

Un aspect important, de asemenea, dezbătut, a fost modalitatea în care

investigatorul sub acoperire îşi desfăşoară activitatea, acesta netrebuind să acţioneze ca

un agent provocator, adică să determine săvârşirea vreunei fapte penale, care în absenţa

metodelor folosite de el, făptuitorul nu ar săvârşi-o, condiţie imperativă şi care,

nerespectată, ar încălca un drept fundamental al persoanei.

În acest sens s-a indicat condamnarea statului român prin hotărârea din 29

Septembrie 2009 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza Constantin şi Stoian,

împotriva României, Curtea constatând o inechitate a procedurii judiciare folosite.

Înregistrările audio sau video ce presupun în cazul comunica ţiilor prin diferite

mijloace şi interceptarea oferă posibilitatea obţinerii unor probe suplimentare.

Dispunerea însă a interceptării comunicaţiilor şi a înregistrărilor audio-video,

poate avea loc în cazul şi condiţiile prevăzute de lege şi înaintea începerii urmăririi

21

penale, apelarea la aceste probatorii, fiind o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor ce

trebuie pe deplin justificată.

Ca discuţie dispoziţiile articolului 911 alineat 2 Cod de procedură penală, au

fost apreciate poate dintr-un punct de vedere propriu cam evazive, în raport de condiţiile

în care astfel de procedee pot fi utilizate, legiuitorul după enumerarea infracţiunilor în

cazul în care ele se pot dispune, prevăzând că interceptarea şi înregistrarea convorbirilor

sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare,

pot fi autorizate şi în cazul unor alte infracţiuni grave, nelămurind sintagma mai exact

lăsând la latitudinea organului judiciar oportunitatea folosirii sau nu a unor astfel de

mijloace, putând adăuga din constatările personale că sunt frecvent folosite şi în cazul

infracţiunilor de furt.

Rezultatul operaţiunilor de înregistrare trebuie consemnat în procesele-verbale

de redare, care, de asemenea, trebuie a fi certificate pentru autenticitate de procurorul ce

efectuează sau supraveghează urmărirea penală, înregistrările audio-video sau de

imagini, putând fi supuse expertizei tehnice la cererea persoanei interesate, expertiza

trebuind a certifica faptul că înregistrările nu au fost alterate în forma şi conţinutul lor.

Expertizele, şi facem referire, atât la expertiza vocii şi vorbirii, a fotografiilor

şi înregistrărilor video, se constituie în mijloace de probă, ca procedeu urmărind a

asigura asupra autenticităţii probelor astfel obţinute, fiind practic o metodă tehnico-

ştiinţifică modernă pusă în slujba aflării adevărului, modalitatea şi procedura dispunerii

expertizelor făcând obiectul celei de-a treia sec ţiuni a capitolului.

În secţiunea 4, obiectul analizei îl constituie actele premergătoare desfăşurate

de organele judiciare, ce presupun două faze, cea informativă şi cea investigativă şi, care,

practic constau în folosirea unor metode proprii specifice poli ţieneşti.

Capitolul VII, „Aspecte criminologice ale infracţiunilor de primire de foloase

necuvenite şi trafic de influenţă, ca infracţiuni de corupţie”, lămureşte definirea

fenomenului de corupţie ca o abatere de la moralitate, de la datorie şi care presupune

folosirea abuzivă a puterii în avantaj personal şi include toate faptele şi actele ale unor

subiecţi de drept care profită de funcţia sau poziţia socială pe care le ocupă pentru a

obţine, prin mijloace ilicite, de avantaje personale.

Ca şi cauze ce generează şi favorizează fenomenul de corupţie au fost

sistematizate cele de ordin obiectiv, incluzând lipsa unor politici şi strategii performante

22

ale statului, faţă de sectorul privat, inexistenţa reglementărilor legale adecvate realităţilor

sociale, lipsa autorităţii puterii politice şi politizarea aparatului administrativ, iar drept

cauze de ordin juridic ineficienţa legilor, conjugată cu lipsa de autoritate şi fermitate în

aplicarea celor deja existente şi neconcordanţa lor cu realitatea socială.

Printre cauzele de ordin administrativ s-au enumerat birocraţia excesivă, ce

complică relaţionarea interesului cetăţeanului cu instituţiile de stat, descentralizarea

instituţională limitată care implică centralizarea decizională şi favorizează corupţia, dar şi

precaritatea salarizării funcţionarilor.

Sărăcia, şomajul, o mentalitate greşită şi acceptarea cu uşurinţă a

implacabilităţii micii corupţii, pot fi de asemenea, enumerate ca şi cauze socio-culturale.

Ultimul capitol „Aspecte de drept comparat. Reglementări ale infracţiunilor de

primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă în noul Cod penal”, afectează prima

secţiune unui studiu comparativ al reglementărilor naţionale cu reglementările

internaţionale, plecând chiar de la definirea corupţiei în legislaţiile străine, în majoritatea

acestora infracţiunile de primire de foloase necuvenite, neexistând distinct şi fiind o

formă a infracţiunii de luare de mită, ca act de corupţie pasivă.

Poate din aceste considerente şi în vederea armonizării legislaţiei interne cu

legislaţia celorlalte state din Uniunea Europeană, legiuitorul, în noul Cod penal, nu a mai

prevăzut infracţiunea de primire de foloase necuvenite într-un text distinct, conduita

incriminată în dispoziţiile art.256 Cod penal, fiind translatată în cuprinsul articolului 289

din noul Cod penal – luarea de mită, astfel că infracţiunea de primirea de foloase

necuvenite a fost tratată prin prisma noii norme de incriminare.

Ca şi conţinut constitutiv nu există diferenţe majore, cu precizarea că,

elementul material al laturii obiective se realizează şi prin acceptarea promisiunii unor

foloase, provenită din partea funcţionarului şi în legătură cu un act licit îndeplinit chiar în

condiţiile inexistenţei unei înţelegeri anterioare.

Ca element de noutate, deşi, în Legea nr.78/08 Mai 2000, era sancţionată prin

dispoziţiile articolului 61 şi cumpărarea de influenţă în noul Cod penal, acţiunea ilicită

este sancţionată distinct în dispoziţiile articolului 292 – „cumpărarea de influenţă”,

practic fiind vorba de o preluare a textului.

Concluzia finală desprinsă la sfârşitul lucrării a purtat nu asupra importanţei

vreunei metode ori procedeu de probaţiune anume, fiecare având scopul şi rolul lor, ci

23

asupra condiţiilor în care trebuie alese şi folosite, în raport de natura şi gravitatea

infracţiunii cercetate, sarcină ce îi revine organului judiciar.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Aioniţoaie C., I.E.Sandu - Tratat de tactică criminalistică, Ediţia a II-a, Editura

Carpaţi, Oradea,1992.

Alecu Gh., Barbăneagă A. – Reglementarea penală şi investigarea criminalistă a

infracţiunilor din domeniul informatic, Pinguin Book,

Bucureşti,2006.

Anghelescu I. – Expertiza criminalistică a vocii şi vorbirii, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1978.

Antoniu G., Bulai C. – Practică judiciară penală, Partea specială, vol.III, Editura

Academiei Române, Bucureşti, 1992.

Antoniu G., Daneş Şt., Popa M. – Codul penal pe înţelesul tuturor, Bucureşti,

1995.

Antoniu G., V.Paşca, - Noul cod penal, vol.II, Editura C.H.Beck, Bucureşti,

2008.

Antolisei V., - Manuale de diritto penale, Milano, 1987.

Basarab M., Paşca P. – Codul penal comentat, Partea specială, Editura

Hamangiu, 2008.

Bercheşan V. – „Declaraţiile martorilor” în Probele şi mijloacele de probă,

Mic îndrumar de cercetare penală, Editura Ministerului de Interne,

Bucureşti,1994.

Bercheşan V. – Metodologia investigării infracţiunilor, Editura Paralela 45,

Piteşti,1998.

Bercheşan V. – Cercetarea penală. Criminalistica – teorie şi practică.

Îndrumar complet de cercetare penală, Ediţia a II-a revăzută şi

adăugită, Editura şi Tipografia Icar, Bucureşti,2002.

Bercheşan V. – Cercetarea penală. Criminalistică – teorie şi practică

Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Icar, Bucureşti, 2005.

Bogdan T. – Curs introductiv în psihologia judiciară, Tipografia

Învăţământului, Bucureşti, 1957.

Bogdan T. – Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti,1973

Bogdan S – Drept penal, Partea specială, vol.I., Editura Sfera juridică,

Bucureşti,2006.

Bogdan S. – Drept penal, Partea specială, Editura Sfera Juridică, Bucureşti,

2006.

Boissier G. – Cicero et ses amis. Etude sur la societe roumaine du temps de

Cesar – Traducere de N. Steinhardt, Editura Univers,Bucure şti,1997.

Boroi A. – Drept penal, Partea specială, Editura C.H.Beck, Bucureşti,2006.

Boroi A. – Drept penal, Partea specială: conform Noului Cod penal, Editura

C.H.Beck, Bucureşti, 2011.

Breban V. – Dicţionar general al limbii române, vol.I, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 1992.

Buquet A. – Manuel de criminalistique moderne et de police scientifique,

Presess Universitaires de France, 2001, Edition augumentee et

mise a jour, 2008.

Butoi T. - Interogatoriul, Psihologia confruntării în procesul judiciar,Editura

Pinguin, Book, Bucureşti, 2004.

Cătuna N.V. – Criminalistică, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008.

Cârjan L. – Criminalistică. Tratat, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2004.

Cârjan L. – Tratat de criminalistică, Editura Pinguin Book, Bucureşti,2005.

Cârjan L., Chiper M., - Criminalistică, tradiţie şi modernism, Curtea Veche,

Publishing, Bucureşti,2009.

Colectiv. – Tratat de criminalistică, Vol.II, Ministerul de Interne,

Serviciul editorial, 1978.

Colectiv, - Tratat de tactică criminalistică, Ediţia a II-a, revizuită şi completată

Editura Carpa ţi, Craiova, 1992.

Ciobanu N. – „Investigarea criminalistică a locului faptei, în cazul

infracţiunilor de corupţie” în Investigarea criminalistă a locului

faptei, Bucureşti, 2004.

Ciolca I. – Probele în procesul penal, Editura Hamangiu, Bucure şti, 2007.

Ciopraga A. – Criminalistica, Tactica, Universitatea A.I.Cuza, Iaşi,1986.

Ciopraga A. – Tratat de tactică, Editura Gama, Iaşi, 1996.

Ciopraga A.; I.Iacobuţă, - Criminalistica, Editura Chemarea, Iaşi, 1997.

Ciuncan D. – Jurisprudenţă şi doctrină penală, în materia corupţiei, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2004.

Constantin R., Drăghici P., Ioniţă M. – Expertizele, mijloc de probă în procesul

penal, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000.

Crişu A. – Drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti,2011.

Davigo P.; G.Mannorozzi – „La corrutione in Italia. Editura Lotenza,2007.

Dărângă Gh., Lucinescu D. – Codul penal al R.S.R. comentat şi adnotat,

Partea specială, vol.III, Editura Şiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1975.

Diaconescu H. – Infracţiunile de corupţie şi cele asimilate sau în legătură cu

acestea, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.

Diaz Ch. – „La police technique, Paris, PUF, „Que sois-je?”,2000.

Dobrinoiu V. – Traficarea funcţiei şi a influenţei în dreptul penal,Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.

Dobrinoiu V. – Îndrumar de cercetare penală, Editura Atlas Lex,Bucureşti,

1994.

Dobrinoiu V., Corupţia în Dreptul penal român, Editura Atlas

Lex,Bucureşti,1995.

Dobrinoiu V., Conea N. – Drept penal, Partea specială, vol.II, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2000.

Dongoroz V., Kahane S.- Explicaţii teoretice ale Codului penal român,

Partea specială, vol.III. Editura Academmiei R.S.R., Bucureşti,1971.

Dongoroz V., Kahane S, I.Oancea, I.Fodor, Iliescu M., Bulai C. Stănoiu R.M.,

Roşca V. – Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea

Specială, vol.IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1972.

Dongoroz V. – Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român

Partea generală, vol.I., Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975.

Dumitru M. – Ghid de cercetare penală, Editura C.,H.Beck, Bucureşti, 2009.

Fiandaca G., E.Musco, „dirito penale. Editura Zanichelii, Bologna, 2007.

Florescu T.P.A., Mrejeru Th., Safta D., Safta M. – Infracţiunile de corupţie,

Aspecte teoretice şi practice, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.

Grigoraş C. – „Expertiza înregistrărilor audio”, în Realităţi şi perspective în

criminalistică, S-C. Luceafărul SA, Bucureşti, 2003.

Grigorovici A. – Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.

Ioaniţoaie C.A., Bercheşan V., Butoi T., Marcu I., Pălănceanu E, Pletea C.,

Ionescu Dolj I. – Comentariu în Codul penal adnotat, Partea special ă,

vol.II, Editura Socec SA, Bucureşti, 1937.

John E., Reid, Fred E., Inbau, - Lie Detector and Criminal Interrogation

Baltimore US, 1953.

Ivan Gh. - Drept penal, Partea specială, Editura C.H.Beck, Bucureşti,2010.

Kahane S., - Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea specială

Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972.

Koening Bruce E – Authentication of Forenssic Audio Recondings,

Enginering Society, vol.38, no.1-2,1990.

Lazăr E., I.Pascu – Drept penal, Partea specială, Editura Lumina Lex,

Bucureşti,2004.

Lazăr E., Alămoreanu S., I.Dehn, H.Brandau – Manual de anchetă în mediul

economico-financiar, DTP Prepress – UBIQUM MEDIA SRL,

Bucureşti, 2009.

Lascu I., C.L.Lascu, - Concepţia şi crima organizată, Editura Alma Mater,

Sibiu, 2003.

Loghin O., Toader T. – Drept penal român, Partea specială, Casa de Cultură şi

Presă „Şansa”, Bucureşti, 1994.

Loghin O., Toader T.- Drept penal român, Partea specială, Ediţia a IV-a

revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti,2001.

Lungu S., Tilea M., Voinea D. – „Cercetarea la faţa locului în cazul

infracţiunilor săvârşite prin mijloace electronice” în Investigarea

criminalistică a locului faptei, S.C.Luceafărul SA,Bucureşti,2004.

Mastacan O. – Răspunderea penală a funcţionarului public, Ediţia a III-a

revăzută, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009.

Mazzini V. – Tratatto di diritto procesuale penale, Torino Unione Tipografice,

Editura Torinese, vol.IV., 1931-1932.

Mădulărescu E., - Traficul de influenţă, studiu de doctrină şi jurisprudenţă,

Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006.

Mădăşescu H. – „Aspecte de ordin teoretic şi aplicativ privind prevenirea şi

cercetarea faptelor de corupţie” în Realităţi şi perspective în

criminalistică, Bucureşti, 2003.

Mihăilă M.F. – „Probarea vinovăţiei prin diferite metode psihologice”

în Realităţi şi perspective în criminalistică, S.C.Luceafărul SA,

Bucureşti, 2003.

Mircea I. – Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

Mitrache C-tin, Mitrache C. – Drept penal român, Partea generală, Ediţia

a VI-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti,2007.

Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T. – Psihologia judiciară, Editura

„Şansa”, Bucureşti, 1992.

Mocuţa Gh. – Metodologia investigării infracţiunii de spălare a banilor

Noul Orfeu, Bucureşti, 2004.

Mommsen Th. – Le droit penal romain, vol.III, Paris, 1907.

Mrejeru Th., Mrejeru B. – Probele în procesul penal, Aspecte teoretice şi

jurisprudenţa în materie, Editura Nomina Lex, Bucureşti,2010.

Munteanu I. – „La coruption des fonctionnaires public en droit penal roumaine,

Geneva,1931.

Năstase O. – Ghidul procurorului criminalist, Editura Helicon, Timi şoara,1994.

Neagu I. – Tratat de procedură penală, Editura Pro,Bucureşti, 1997.

Neagu I. – Drept procesual penal, Tratat, Partea generală, Editura Global

Lex, Bucureşti, 2007.

Neagu I. – Tratat de procedură penală, Partea generală, Universul Juridic

Bucureşti, 2010.

Nistoreanu G., Dobrinoiu V., Boroi A., Molnar I., Pascu I., Lazăr V. –

Drept penal, Partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, 2000.

Nistoreanu Gh., Boroi A. – Drept penal, Partea specială, Editura All Beck,

Bucureşti, 2002.

Niţu N.,Zdrenghea N., Butoi T. – Psihologie judiciară, Editura „Şansa”

Bucureşti, 1992.

Oancea I. – Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol.I, Editura

Academiei Bucureşti,1969.

Palmiotto M.J. – Criminal investigation, Editura Nelson Hall, Publishers

Chicago, 1994.

Paraschiv C.S., Damaschin M. – Drept procesual penal, Editura Lumina

Lex, Bucureşti, 2004.

Petre A. – Înregistrările audio şi audio-video, mijloace de probă

în procesul penal Editura C.H.Beck, Bucure şti, 2008.

Petre A., Grigoraş C. – Înregistrările audio şi adio-video, mijloace de probă

în procesul penal: expertiza judiciară a înregistrărilor audio,

fotografiilor şi înregistrărilor video, Editura C.H.Beck, Bucureşti,

2010.

Pintea A. – Începerea, efectuarea şi terminarea urmăririi penale, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2005.

Pop T. – Drept procesual penal, vol.IV, Partea specială, Tipografia Naţională

Cluj, 1948.

Popescu D., Rămureanu V.,Codul penal comentat şi adnotat, Partea specială,

Vol.II., Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1972.

Pradel J., Donti-Juan M. – Droit penal special, Droit commun, Droit des

Affaires, 3-e edition Ed.Cujas Paris, 2004.

Sabău-Pop O.A. – Corupţia şi combaterea fenomenului prin mijloace

Juridice, Universul Juridic, Bucure şti, 2011.

Sandu I.E., Stancu E. - Tratat de tactică criminalistică, ediţia a II-a,

Editura Carpaţi, Oradea, 1992.

Seneraro P, - Delitti di milantato credito e trafico di influenzia, Editura

Giuffre, Milano, 2000.

Stancu E. – Ştiinţa investigării infracţiunilor, vol.II, Editura Tempus,

Bucureşti, 1992.

Stancu E. – Criminalistica, vol.I, Tehnica criminalistică, Ediţia a II-a,

Editura Actami, Bucureşti, 1997.

Stancu E. – Tratat de criminalistică, Ediţia a IV-a revăzută şi adăugită,

Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

Stancu E. – Tratat de criminalistică, Ediţia a V-a revăzută şi adăugită,

Universul Juridic, Bucureşti, 2010.

Suciu C. – Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1972.

Ştefani G. , Levasseur G., Bouloc B, - Procedure Penale, Paris, 1996.

Thodoru Gr. – Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu,Bucureşti,

2007.

Toader T. – Drept penal român, Partea specială, Editura Hamangiu, Bucureşti,

2010.

Udroiu M., Slăvoiu R., Predescu O. – Tehnici speciale de investigare în

Justiţia penală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009.

Uşvat C.F. – Infracţiunile de corupţie în contextul reglementărilor

europene, Editura Universul Juridic, Bucure şti, 2010.

Vasiliu Th, Antoniu G., Daneş T., Lucinescu D., Papadopol V., Pavel D.,

Popescu D., Rămureanu V., Codul penal comentat şi adnotat, Partea

Specială, vol.II., Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.

Volonciu N. – Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1972.

Volonciu N. – Tratat de procedură penală, vol.I., Partea generală, Editura

Academiei Române, 1975.

Volonciu N. Tratat de procedură penală, Partea specială, Vol.II, Editura

Paideia Bucureşti 1994.

Volonciu N. – Tratat de procedură penală, Partea specială, Editura Paideia,

1997.

Volonciu N. – Tratat de procedură penală, vol.II, Ediţia a III-a, revizuită

şi adăugită, Editura Paideia, Bucureşti, 1998.

Volonciu N., Barbu A., – Codul de procedură penală comentat: art.62-135:

Probele şi mijloacele de probă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007.

Voicu C., Criminalitatea afacerilor, I.G.P., 1997.