Reeducarea Fortei Musculare

Universitatea Transilvania Brașov

Facultatea de Medicină, Specializarea Balneofiziokinetoterapie și recuperare

Creșterea forței

și a rezistenței musculare

Anul II

Studente :

Albert Bianca

Chiosa Andreea

Nedelcuță Alexandra

Roman Lăcrămioara

Brașov

2014

1 Recuperarea forței și a rezistenței musculare

Cuprins

Introducere

1. Capitolul 1. Kinetoterapia și reeducarea musculară 3

1.1. Scurt istoric 3

1.2. Legătura dintre patologia de tip muscular și kinetoterapie 4

2. Capitolul 2. Efectele patologiei asupra țesutului moale 5

2.1 Fiziologia țesutului conjunctiv 5

2.2 Schimbări petrecute asupra țesutului conjunctiv în urma imobilizării 5

2.3 Fiziologia mușchiului striat scheletal 5

3. Capitolul 3. Caracteristicile mușchiului striat scheletal 7

3.1 Ce este forța musculară ? 7

3.2 Forță, vigoare și rezistență musculară 7

3.3 Propriocepția 9

3.4 Compensare și substituție musculară 9

3.5 Spasm, contractură și retractură 10

4. Capitolul 4. Reeducarea forței și a rezistenței musculare 11

4.1 Anamneza 12

4.2 Palparea 13

4.3 Testarea musculară 13

4.4 Exercițiul terapeutic 15

4.4.1 Exercițiul terapeutic cu rezistență 16

4.4.2 Beneficii și contraindicații ale exercițiului cu resistență 23

4.4.3 Adaptări fiziologice la exercițiul cu rezistență 23

4.5 Antrenamentul pentru creșterea forței și a rezistenței musculare 24

4.5.1. Contracția izometrică 25

4.6 Oboseala musculară și recuperarea după efort 25

5. Capitolul 5. Recuperarea elasticității țesutului contractil

27

5.1 Mobilitatea 27

5.2 Principiile recuperării musculare în urma imobilizării 27

5.3 Creșterea mobilității țesutului conjunctiv 28

5.4 Principiile exercițiilor de stretching muscular 28

5.5 Elemente esențiale pentru un stretching eficient 29

6. Capitolul 6. Plan de creștere a forței și rezistenței musculare lombare. Obiectiv : cresterea

forței și a rezistenței musculare 32

7. Capitolul 7. Motivația 36


Concluzii 37

Referințe 39


Introducere

Aproape oricine, indiferent de vârstă, valorează abilitatea de a funcționa cât mai independent

posibil în viața de zi cu zi. Pacienții se adresează de obicei kinetoterapiei datorită dizabilităților fizice

asociate deficiențelor motorii cauzate de traume sau boli care interferează cu viața lor de zi cu zi. Un

program de exerciții terapeutice individualizat reprezintă o componentă fundamentală a kineoterapiei,

căci scopul acestei științe este de a obține un nivel optim al capacității de mișcare în viața de zi cu zi.

Capitolul 1

1.1 Scurt istoric

Ar părea greu de crezut faptul că unele tipuri de tratament folosite astăzi în recuperarea

medicală, cum ar fi masajul terapeutic, hidroterapia și exercițiile fizice terapeutice ; erau folosite înca

din antichitate – în jurul anului 3000 I.H. în China și in perioada anilor 400 I.H. la greci și romani.

Cercetările arheologice au demonstrat faptul că masajul, lumina, exercițiul fizic, aplicațiile de cald,

rece, apa ; erau folosite înca din timpuri preisorice pentru a trata suferințele fizice.

Scrieri despre exercițiile terapeutice originează de la preoții taoiști din China care descriu o

serie de posturări și exerciții de respirație, practică ce purta numele de Cong Fu. Acestea constau în

mișcări limitate și nu se aseamănă conceptelor moderne despre exercițiu fizic. În India, vechii hinduși

foloseau de asemenea posturări și exerciții pentru a vindeca reumatismul.

În Grecia antică se credea că febra poate fi tratată prin lupta corp la corp, prin mers sau masaj.

Primul care recunoaște valoarea terapeutică a exercițiilor de creștere a forței musculare a fost

Hipocrate, care a înțeles încă de pe atunci principiile mușchiului, al ligamentului și al atrofiei

musculare datorată inactivității fizice.

În jurul anului 180 I.H. romanii au adoptat o formă de exerciții terapeutice cu numele de

gymnastics. Galen a fost cel care a lăsat scrieri valoroase descriind din punct de vedere kinetic rolul

anatomiei și a fiziologiei în mișcare.

Contracțiile izometrice se aseamănă cu exercițiile numite dubla contracție, foarte prețuite la

începutul secolului XX și în care, după o contracție izotonică, mușchii solicitați erau menținuți câteva

secunde în contracție izometrică. Primele cercetări științifice menite să elucideze efectul și mecanismul

de acțiune al contracțiilor izometrice se leagă de numele lui Steinhaus care in 1920 a executat

următoarea experiență: a legat unul din picioarele unei broaște supunând-o unor contracții izometrice

repetate (broasca instinctiv încercând să-și elibereze piciorul). Dupa un timp a constatat o dezvoltare

evidentă a mușchilor piciorului respectiv, care în acest interval a executat contracții izotonice

repetate.Experiența a permis formularea concluziei că există posibilitatea de dezvoltare a forței

mușchilor și fără mișcare. Rezultatele acestei observații, însă, nu au câștigat teren în practica de toate

zilele, poate tocmai pentru că păreau prea simple și deci, puțin convingătoare.

Privind utilizarea contracțiilor izometrice, un autor Karpovich subliniază marea lor importanță

în cultura fizică medicală. Analizând amănunțit experiențele efectuate într-un spital al veteranilor de


război din orasul Rocky Hill, autorul constată mărirea forței musculare în anumite cazuri până la 300%.

S-a confimat posibilitatea sporirii forței cu 5% săptămânal numai datorită unui număr redus de

contracții izometrice executate zilnic. La tineri acest procent de creștere a forței este de numai 4% pe

săptămână, iar la femei de 3% [Muller, E.A. : 36].

După părerea autorilor, această creștere a forței se poate obține în primul rând la mușchii care

nu sunt prea mult solicitați în condiții obișnuite, în al doilea rând, la oamenii slabi, în al treilea rând, la

bărbați (la femei creșterea fiind mai redusă) și, în sfârșit, efectul depinde și de particularitățile

individuale ale persoanelor care efectuează aceste contracții.

În 1957, Muller semnalează faptul că eficacitatea maximă în privința creșterii forței se obține

atunci când încărcătura de antrenament este egală cu 33% din forța maximă a sportivului.

Hellebrandt afirma, însă că ‘’încărcătura maximă, progresiv atinsă, ridică treptat limita

toleranței față de intensitatea contracțiilor izometrice, aceasta fiind cheia succeselor contracțiilor

izometrice. Într-adevăr, datele foarte recente ale lui Rich si ale colaboratorilor săi demonstrează o

creștere a forței musculare mai accentuată în urma efortului izometric depus cu o intensitate care

depășește 2/3 din forța maximă. Câteva studii sugerează ideea că exercițiile izometrice, dacă sunt destul

de intense, pot avea efect și asupra mușchilor antagoniști. Dareus și Salter au găsit că eforturile

izometrice ale mâinii în pronație măresc și foțta mușchilor supinatori. Cercetările electromiografice ale

lui Gelhorn efectuate în timpul efortului izometric de flexie și extensie a mâinii au demonstrat că

dezvoltarea forței mușchilor antagoniști depinde de intensitatea efortului. Astfel, efortul redus dezvoltă

numai mușchii agoniști, efortul moderat afectează și mușchii sinergici, iar efortul maximal, îi implică și

pe cei antagoniști.

Scheletul oferă cadrul care susține corpul, însă mușchii sunt cei care susțin și propulsează

corpul. Toată viața noastră, începând de la prima bătaie a inimii, se bazează pe activitate musculară.

Atunci când, datorită diverșilor factori (traumă, oboseală, abuz, boală) interacțiunea apropiată, perfectă

dintre sistemul nervos, circulator și musculoscheletal este afectată, mișcarea devine dificilă, restrictivă,

de cele mai multe ori dureroasă și chiar imposibilă. Aceste disfuncționalități conduc la adaptări

compensatorii care necesită intervenții terapeutice, de reabilitare sau educaționale [Chaitow, 2011 : 22].

1.2 Legătura dintre patologia de tip muscular și kinetoterapie

Cele mai comune suferințe legate de sistemul muscular care sunt tratate prin intermediul

kinetoterapiei sunt durerea, slăbiciunea musculară, rezistența musculară scăzută, limitarea mișcărilor

funcționale datorate contracturii musculare, hiperlaxitatea ligamentară, postura defectuoasă,

dezechilibrele musculare [Kisner, 2002, p. 7].

Exercițiul terapeutic reprezintă un set sistematic de mișcări corporale, posturi și activități cu

scopul de a oferi pacientului posibilitatea de a-și remedia sau de a preveni deteriorarea, de a-și

îmbunătăți sau a-și recâștiga funcția motorie, de a preveni sau de a reduce factorii de risc și de a

optimiza statusul general de sănătate sau starea de bine [Kisner, 2002, p. 1].

Obiectivul kinetoterapiei de a crește forța musculară se referă în special la capacitatea

mușchiului de a produce tensiune și lucru mecanic. Acest concept presupune optimizarea forței și a

anduranței.


Capitolul 2

Efectele patologiei asupra țesutului moale

2.1 Fiziologia țesutului conjunctiv

Cel mai abundent țesut din corp este țesutul conjunctiv. Acesta, în formele sale diferite,

formează structura oaselor, a mușchilor, a vaselor de sânge și a limfei, formând totodată și învelișul

altor organe moi din corp.

Toate terapiile manuale au ca și componentă comună aplicarea forțelor mecanice asupra

țesutului conjunctiv, iar efectele acestora pot fi imediate sau întârziate [Chaitow, 2011, p 20].

Țesutul conjunctiv, inclusiv fascia, sunt formate din celule (fibroblaști și condrocite) și o

matrice extracelulară de colagen și fibre elastice înconjurate de o substanță de bază formată în principal

din acid glucozaminoglican și apă, densitatea sa depinzând de poziționarea în corp și de forțele care se

opun acestuia [Chaitow, 2011, p 21].

În cazul în care nu s-au petrecut schimbări fibrotice datorităa traumei, starea țesutului

conjunctiv poate varia între o structură apoasă și una gelatinoasă, prin introducerea energiei induse de

activarea musculară, de masaj, hidroterapie, căldură [Chaitow, 2011, p 21].

2.2 Schimbări petrecute asupra țesutului conjunctiv în urma imobilizării

Atunci când fascia rămâne imobilizată pentru mult timp, sau atunci când a fost supusă unor

mișcări reduse ca de exemplu în cazul persoanelor sedentare, țesutul său de bază se solidifică generând

pierderea abilității fibrelor de colagen de a aluneca una peste cealaltă, dezvoltând adeziuni. Aceasta se

întâmplă datorită faptului că în perioada inițială a imobilizării se pierde o cantitate semnificativă de

matrice extracelulară (apă și glicozaminoglicani), conducând la micșorarea spațiului dintre firele de

colagen și la pierderea elasticității țesutului. Dacă, datorită traumei sau imobilizării, i se asociază și un

proces inflamator, are loc un proces mai complicat căci exsudatul inflamator declanșează contractura,

scurtând astfel țesutul conjunctiv.

Post traumatic, pot avea loc simultan formarea țesutului cicatricial în țesuturile afectate, precum

și fibrozarea țesuturilor învecinate, datorat exsudatului inflamator [Chaitow, 2011, p 21].

2.3 Fiziologia mușchiului striat scheletal

Forța generată de mușchii scheletici este utilizată fie pentru a produce, fie pentru a opri

mișcarea, pentru a induce mișcare sau pentru a asigura stabilitate. Contracțiile musculare – și tipul de

fibră musculară – pot fi clasificate în funcție de ceea ce a fost numit « continuu de forță », variind de la

necesitatea minimă de forță și maximă de rezistență, sau maximă de forță cu rezistență scăzută. Atunci

când o contracție musculară necesită mai mult de 70% din forța mușchiului respectiv, sunt recrutate

fibrele musculare fazice, fluxul sangvin este redus și aportul de oxigen este diminuat [Chaitow, 2011 : 22].


Mușchii scheletali au în componența lor atât fibre roșii, posturale, dens vascularizate, cu rezerve

scăzute de glicogen și concentrații mari de mioglobulină și mitocondrii ; cât și fibre fazice – însă vor

prezenta o predominanță pentru un anumit tip de fibre. Mușchii predominant tonici, cu fibre roșii,

utilizați în principal în activități posturale și de stabilizare, sunt cei mai afectați în urma posturilor

vicioase și au tendința de a se scurta [Chaitow, 2011 : 22].

Mușchii fazici care au tendința de a se lungi / inhiba ca și răspuns al disfuncției sunt mușchii

paravertebrali (fără erector spinae), scalenii, flexorii profunzi ai gâtului, deltoidul, părțile inferioare ale

pectoralului mare, secțtiunile inferioare ale trapezului, romboizii, marele dințat, dreptul abdominal,

glutealii, mușchii peronieri, mușchii vaști (vast medial, lateral și intermediar) cât și extensorii brațului

[Chaitow, 2011 : 27].

Caracteristicile mușchilor stabilizatori Caracteristicile mușchlior mobilizatori

Mușchi monoarticulari Mușchi biarticulari sau multisegmentali

Mușchi profunzi (pârghie scurtă) Mușchi superficiali (pârghie lungă, braț al mișcării

lung și tendință de hipertrofiere)

Inserții aponevrotice mari (pentru a distribui și a

absorbi încărcarea)

Fibre și inserții tendinoase unidirectionale (pentru

a direcționa forța și a produce mișcare)

Pârghiile susțin încărcarea, menținerea statică și

compresiunea asupra articulațiilor

Pârghiile desemnate pentru a susține viteza și

mobilizarea articulațiilor

Rol de menținere posturală asociat cu decelerare

excentrică sau moment de rezistență

Rol în mișcări repetitive și rapide, capabili să

susțina un grad ridicat de stress/strain

Exemple de mușchi stabilizatori Exemple de mușchi mobilizatori

Oblicii interni / externi, semispinalul, fibrele

profunde ale marelui gluteu, subscapularul

Dreptul femural, marele pectoral, ridicătorul

scapulei, dreptul abdominal *) Conform Comerford, 2012: 24

Funcțiile mușchiului în corpul uman sunt de mobilizare, prin modificarea unghiului de mișcare

la nivelul articulațiilor realizat de scurtare concentrică ; de control postural prin contracțiile

izometrice ; de stabilitate prin contracția excentrică cu rol de a controla mișcările exagerate ; și de a

oferi feedback sistemului nervos central cu privire la coordonare și la reglarea tensiunii și rigidității

[Comerford, 2012 : 23].

Decoperiri recente au evidențiat faptul că fascia are rolul de a transmite și de a multiplica forța

dezvoltată în mușchi, iar lezarea structurii fasciei în urma unei traume, de exemplu, va impacta negativ

funcția mușchilor adiacenți [Chaitow, 2011: 20].

Fasciile, care sunt o formă de țesut conjunctiv fibros și îmbracă/separă mușchii, grupele

musculare și straturile acestora ; se prezintă sub formă coloidală, adică sunt compuse din particule

solide suspendate în lichid. Acestea nu sunt structuri rigide și de cele mai multe ori, rezistența opusă de

către acestea este direct proporțională cu forța aplicată asupra lor. Pentru aceasta, orice încercare de a

modifica sau de a lungi o structură aponevrotică necesită o abordare exclusiv blândă. De asemenea,

structurile cartilaginoase din jurul fasciilor vor putea fi influențate pentru a-și modifica starea de

tixotropie prin intermediul vibrațiilor, al căldurii (care poate surveni, de asemenea, și în urma

masajului), al mișcării active sau pasive [Chaitow, 2011 : 18].


Este important de menționat faptul că procesul de atrofiere care poate începe în doar câteva zile

de la imobilizare, afectează diferit mușchii în funcție de compoziția lor ; atrofierea instalându-se mai

rapid în mușchii tonici, posturali decât în cei fazici.

Slăbiciunea musculară este rezultanta patologiei neurologice (compresiune de nerv sau

miofasciala) sau a atrofierii [Chaitow, 2011 : 29].

Printre cei mai importanți mușchi care au predispoziție spre hipertonie ca și răspuns al funcției

vicioase se numără trapezul, sternocleidomastoidianul, ridicătorul scapulei, fibrele superioare ale

marelui pectoral, flexorii brațului, pătratul lombelor, erector spinae, oblicii abdominali, iliopsoas-ul,

tensor-ul fasciei lata, dreptul femural, adductorii coapsei (lung, scurt si mare), mușchiul piriform și

ischiogambierii.

Capitolul 3

Caracteristicile mușchiului striat scheletal

3.1 Ce este forța musculară ?

Performanța musculară reprezintă capacitatea mușchiului de a efectua lucru mecanic și este o

componentă complexă a mișcării funcționale.

Factorii care influențează performanța musculară includ calitățile morfologice ale mușchiului,

influențele neurologice, biochimice și biomecanice precum și funcțiile respiratorie, cardiovasculară,

metabolică, cognitivă și emoțională.

Elementele cheie ale performanței musculare sunt reprezentate de forță și rezistență. Dacă

oricare dintre aceste aspecte este invalidată, vor apărea limități funcționale și dizabilități sau risc

crescut pentru dobândirea disfuncțiilor.

Performanța musculară deficitară, care va conduce la slăbiciune și atrofiere musculară ; vor fi

generate de anumiți factori cum ar fi trauma, boala, imobilizarea, inactivitatea [Kisner, 2002 : 148].

3.2 Forță, vigoare și rezistență musculară

Forța musculară reprezintă un termen folosit în sens larg care se referă la abilitatea țesutului

contractil de a produce tensiune și ulterior intensitate determinate de gradul de solicitare. Mai specific,

forța reprezintă cea mai mare forță măsurabilă exercitată în mușchi pentru a depăși rezistența care i se

opune într-un singur moment de efort maxim. Această forță funcțională presupune abilitatea sistemului


neuromuscular de a produce, de a reduce sau de a controla forța în timpul activităților funcționale într-o

manieră lină și coordonată. Insuficiența acestei abiități va conduce la pierderi funcționale majore ale

celor mai elementare activități cotidiene. Forța este baza necesară pentru a dezvolta vigoarea

musculară.

Vigoarea musculară, strâns interconectată de vigoare și de viteza de mișcare, este definită ca

lucrul mecanic (forța x distanță) produs pe o unitate de timp (forța x distanță/timp) ; cu alte cuvinte,

eficiența de a efectua lucrul [Kisner, 2002 : 149].

Rezistența musculară este capacitatea de a efectua activități de intensitate mică, repetitive și

susținute pe o perioadă îndelungată de timp. Rezistența cardiovasculară se asociază activităților motrice

repetitive, dinamice cum sunt mersul, ciclismul, înnotul ; care solicită grupuri musculare mari.

Rezistența musculară se referă la abilitatea mușchiului de a se contracta în mod repetat împotriva unei

rezistențe, de a genera și de a susține tensiune și de a rezista oboselii. Menținerea posturii și a

aliniamentului corporal necesită control și rezistență susținute de către musculatura posturală.

Antrenamentul de anduranță presupune realizarea de contracții repetate, multiple, de intensitate mică,

susținute pe o perioadă îndelungată, pentru a determina mușchiul să se adapteze la efort prin creșterea

metabolismului oxidativ [Kisner, 2002 : 149]. În cazul multor pacienți cu dizabilitate musculară

funcțională, antrenamentul la rezistență va avea un impact mai bun și rezultate mai eficace decât

antrenamentul la efort. În plus, acest tip de program terapeutic va minimiza efectele adverse la care pot

fi supuse articulațiile și iritație mai scăzută a țesutului moale, fiind mai facil de realizat.

Determinanți ai generării de tensiune musculară :

Factorul Influența factorului

Diametrul și mărimea mușchiului Forța de tensiune direct proportională cu diametrul

mușchiului

Aranjamentul și lungimea fibrei Mușchi puternici cu fibre de formă penată sau multipenată

Mușchi care dezvoltă o forța inferioară cu fibre lungi, paralele

Distribuția fibrei musculare : I și II Concentrație mare de fibre tip I : forță și viteză scăzute,

rezistența la efort

Concentratie mare de fibre II : viteza mare de contracție,

maximală, cu oboseală rapidă

Relația lungire-tensiune la momentul

contracției

Mușchiul produce cea mai mare tensiune de contracție când

se află la nivelul fiziologic de repaus

Recurutare de unități motorii

Frecvența unităților care transmit

semnal motor

Cu cât este mai mare numărul unităților motorii inervante, cu

atât mai mare producția de forță

Cu cât este mai mare frecvența unităților motorii care

inervează, cu atât este mai mare tensiunea musculară

Tipul de contracție musculară

Viteza contracției musculare

Exprimarea forței în sens descrescător : contracție excentrică,

izometrică, concentrică

Contracție concentrică : crește viteza, scade tensiunea.

Contracție excentrică : cresc viteza și tensiunea *) Conform Kisner 2011 : 151


3.3 Propriocepția

Propriocepția a fost denumită și « mecanismul principal al vieții », deoarece reprezintă prima

linie de contact între mediul înconjurător și organismul uman. Aceste mecanisme neuronale servesc atât

pentru a informa asupra situației mușchiului, cât și ca stație de releu pentru mușchi și pentru structurile

învecinate.

Receptorii senzitivi ai propriocepției sunt următorii :

Receptor Eferență

Mecanoreceptori Răspund la atingere sau la mișcare musculară – pot fi hipersezitivizați și

să acționeze ca și nocireceptori (durere la atingere)

Chemoreceptori Informează asupra gustului / mirosului, precum și asupra schimbărilor

biochimice locale, cum ar fi nivelurile de CO2 sau O2

Termoreceptori Detectează modificările de temperatură

Receptori electromagnetici Răspund la lumină (retina)

Nocireceptori Receptează durerea – pot fi hipersensibilizați

Organele responsabile de propriocepție sunt :

Structură Localizare Eferență

Terminațiile Ruffini Capsula articulară

Organul Golgi Ligamente Propriocepție asupra articulației, indiferentă de

activitatea musculară

Corpusculii Pacini Țesut conjunctiv

periarticular

Rata accelerării mișcării – receptor al accelerației

Fusul muscular Fibra musculară Detectează, evaluează, ajustează lungimea

mușchiului și viteza contracției musculare

Receptorii tendinoși Golgi Tendon Reflectă tensiunea dezvoltată în mușchi *) Conform I. Chaitow, 2011 : 30.

Mecanismele care alterează propriocepția includ procesele inflamatorii sau ischemice la locul

receptorilor, traumatismele fizice, pierderea forței musculare, influențe psihomotorii (sentimente de

nesiguranță – pot genera slăbiciune musculară), sau combinația între inhibiția musculară, rigiditatea

articulară și activitatea punctelor trigger [Chaitow, 2011 : 31].

Suma informațiilor proprioceptive va rezulta în răspunsuri specifice: activitatea motorie este

ajustată și apar reflexele de corectare, apare conștientizarea locului ocupat de corp în spațiu ; iar în

timp, se pot învăța noi scheme de mișcare. Propriocepția este un aspect foarte important al terapiei prin

mișcare, tocmai prin această posibilitate de a dezvolta noi scheme de mișcare [Chaitow, 2011 : 31].

3.4 Compensare și substituție musculară

Atunci când structura fasciei sau a mușchilor suferă modificări – prin contractură de exemplu,

aceasta va fi compensată printr-o atitudine antagonistă – ca de exemplu, în cazul scoliozelor care

compensează tonusul crescut al unei grupe musculare cu laxitatea mușchior opuși. Acest proces


reprezintă o adaptare funcționala a organismului, care are ca obiectiv menținerea în echilibru a centrilor

auditiv și optic ; și poate fi privită ca și compensare sau decompensare fasciala. Astfel, prin analiză,

putem descoperi că fascia se afla în stare « ideală » fără a fi suferit dezechilibre majore, sau poate

dezvolta pattern-uri compensatoare (altlantooccipitale, cervicodorsale, toracolombare sau

lombosacrate) sau mecanisme necompensatorii în cazul traumatismelor [Chaitow, 2011 : 22].

Unitatea funcțională de mișcare a mușchilor este reprezentată de acțiunea agoniștilor, a

sinergiștilor și a antagoniștilor – care, potrivit reflexului de inhibiție numit de Sherrington, primesc

comanda de relaxare în momentul când agoniștii lor se contractă [Chaitow, 2011 : 27].

Este bine de știut faptul că, potrivit lui Sbenghe, inhibiția antagoniștilor este parțială și nu totală,

aceștia asigurând printr-o minimă stare de tensiune postura corectă, precizia și abilitatea mișcărilor.

S-a descoperit faptul căa momentul de maxima importanță a acțiunii antagonistului este la

începutul schemei de mișcare, servind pentru o fină inițiere a mișcării, o bună coordonare a mișcării,

stabilizând în același timp încheietura [Chaitow, 2011 : 27].

Adesea, mușchii care au avut de suferit în urma unei traume sau neurologic vor determina

mișcări substitutive inițiate de alți mușchi. Cu toate că substituția ajută în realizarea mișcării, ea este

rezultatul unei secvențe de activare musculară defectuoasă în care agonistul va reacționa mai lent decât

sinergiștii sau stabilizatorii lui care vor deveni hiperactivi. Acest lucru creează tipare disfuncționale de

mișcare, mișcari neeconomicoase energetic, necoordonate, obositoare ; stress asupra articulațiilor

precum și durere.

3.5 Spasm, contractură și retractură

Adesea se întâmplă ca termenii de scurtare, tensiune și spasm muscular să fie folosiți în context

mult prea larg. Mușchii pot suferi alterări de natură neuromusculară, de vâscozitate sau de țesut

conjunctiv sau chiar o combinație a acestor factori. Mușchiul poate fi tensionat ca urmare a tensiunii

neuromusculare crescute ; fie datorită modificării țesutului conjunctiv ; rezultând în contracție de

natură voluntară a fibrei (cu potențial motor), spasm muscular involuntar cu potențial motor sau

contractură (involuntară, fără potențial motor) [Chaitow, 2011 : 28].

Trebuie menționat faptul că spasmul, generat de un potențial motor care activează răspunsul, de

obicei nu poate fi inhibat. Este un fenomen involuntar care poate apărea ca și mecanism de apărare,

frecvent asociat cu trauma sau patologia – osteoporoză, tumori ososase, influențe neurologice, etc.

Contractura este de asemenea involuntară și apare în absența potențialului motor. Aceasta apare

în punctele trigger musculare, unde fibrele nu se pot relaxa; iar senzitivizarea, sau facilitarea, implică

schimbarea stimulului de răspuns al neuronilor . Aceasta conduce la descreșterea pragului și la o

activitate crescută a fibrelor aferente [Chaitow, 2011 : 28].

Contractura este definită ca și o scurtare adaptativă a unității mușchi-tendon și a altor țesuturi

moi periarticulare, care generează o rezistență semnificativă la întindere activă sau pasivă și limitarea

mișcării, compromițând abilitățile funcționale [Kisner, 2002 : 66].


Tipurile de contractură pot fi diferențiate în funcție de schimbările patologice ale țesuturilor moi

care au generat această suferință. Astfel, contractura miotatică (miogenică) va fi caracterizată de

scurtarea adaptativă a mușchiului și a tendonului cu pierdere a gradului de libertate de mișcare în

articulație, fără prezența patologiei de tip muscular. Acest tip de contractură poate fi combătut relativ

ușor prin intermediul exercițiilor de stretching [Kisner, 2002 : 67]. Contractura pseudomiotatică, pe de

alta parte, este un tip de contractură cauzată de hipertonicitate (spasticitate sau rigiditate) asociata unei

leziuni cerebrale cum ar fi AVC, leziune la nivelul măduvei spinării sau traumatism cerebral. Spasmul

muscular și durerea ar putea cauza de asemenea contractură pseudomiotatică. În ambele situații,

musculatura afectată se află într-o stare continuă de contracție cu rezistență excesivă la întindere

pasivă. Aplicarea tehnicilor inhibitorii pentru a reduce tensiunea musculară vor facilita elongarea

mușchiului scurtat prin tehnici speciale.

Contracturile de natură articulară sau periarticulară sunt rezultatul patologiei articulare.

Aceste schimbări implică adeziuni, proliferare sinovială, efuziune articulară, neregularități ale

cartilajului articular sau formarea de osteofite. Astfel, prin pierderea mobilității țesuturilor conjunctive

care se atașeaza articulației, se pierde mobilitatea mișcării artrokinetice și apare contractura

periarticulară.

Contractura fibrotică sau inreversibilă apare în urma schimbărilor de fibrozare a țesutului

conjunctiv din mușchi și din structurile periarticulare. Cu toate că prin intermediul exercițiilor

terapeutice se poate crește unghiul de mișcare, lungimea funcțională a țesutului va fi adeseori foarte

greu de obținut [Kisner, 2002 : 67].

Capitolul 4

Reeducarea forței și a rezistenței musculare

O întreagă serie de condiții patologice care afectează, în mod inițial, sisteme diferite cum ar fi

cel neurologic, cardiovascular sau pulmonar, pot rezulta în dizabilități secundare sau indirecte ale

sistemului musculoscheletal. Aceasta se întamplă de cele mai multe ori atunci când activitatea normala

a pacientului este restricționată de aceste condiționări – spre exemplu imobilizarea sau schema de

mișcare compensatorie. Printre aceste afecțiuni care vor cauza în mod indirect dizabilități fizice, se

numără traumatismele craniene, accidente cardiovasculare, pareze și paralizii, traumatisme ale nervilor

spinali și periferici, arsurile, infarct miocardic acut [O’Sullivan, 2014 : 124].

Evaluarea datelor furnizate de testarea musculară contribuie la stabilirea diagnosticului și a

prognozei tratamentului, la fixarea target-urilor și la dezvoltarea unui plan de recuperare. Evaluarea și


testarea joacă un rol deosebit de important pe parcursul întregului tratament, pentru a analiza

eficacitatea programului și pentru a anticipa rezultatele [O’Sullivan, 2014 : 125].

4.1 Anamneza

Înaintea începerii examinarii fizice, este important a aduna cât mai multe informații în legătură

cu antecedentele și patologia curenta a pacientului. Informații cu privire la simptome sau abilitate

funcțională ne vor ajuta să stabilim un program de recuperare eficace și în siguranță. În mod obișnuit,

asemenea informații vor putea fi obținute în mod direct de la pacient, însă anumite surse suplimentare

vor oferi detalii obiective ajutaătoare – cum ar fi rapoarte medicale, radiografii, teste de laborator

[O’Sullivan, 2014 : 125].

Înțelegerea temeinica a istoricului medical al pacientului este de cea mai mare importanța în

selectarea și aplicarea în siguranță a procedurilor de tratament.

În mod ideal, anamneza ar trebui sa aibă loc în spiritul unei conversații amiabile și active, într-o

cameră liniștită, luminoasă, intimă. Ideal, terapeutul și pacientul ar trebui să se afle la același nivel,

unul în fața celuilalt, păstrând între ei un spațiu confortabil. O anamneză bine întemeiată va oferi

terapeutului informații cu privire la localizarea și tipul simptomelor, medicația prescrisă, tratamente

anterioare, probleme de sănătate asociate, antecedente [O’Sullivan, 2014 : 125]. O bună întrebare de

început ar fi « Ce vă deranjează » sau « Ce vă aduce la cabinetul de kinetoterapie ? » ; « Văd din

rapoartele medicale că ați suferit o intervenție chirurgicală ieri pentru fractura de șold. Așa s-au

întamplat lucrurile ? » - pacientului trebuie să îi fie oferită șansa de a relata. În continuare, se pot adresa

întrebări ca « Am nevoie să vă pun niște întrebări suplimentare pentru a-mi clarifica situația », « Cum a

început durerea/inflamația ? », « Puteți să-mi aratați unde vă doare ? », « A avut loc vreo schimbare a

locației durerii ? S-a extins durerea ? A devenit mai intensă ? Este o durere înțepătoare sau surdă ? Ce

anume vă înrăutățește durerea ? Vi s-a mai întamplat înainte ? Cum ați fost tratat ? », etc. Terapeutul

trebuie, de asemenea, să fie conștient de faptul că simptome des atribuite patologiei musculoscheletale

aparțin de fapt altor patologii – de exemplu, colecistita poate genera durere la nivelului umărului drept

[O’Sullivan, 2014 : 120-131].

La sfârșitul anamnezei se vor adresa întrebări ca « Mai este ceva ce doriți să îmi comunicați ? »,

sau « Credeți că exista lucruri despre care nu am discutat și pe care ar trebui sa le știu ? » și de

asemenea se vor măsura tensiunea arteriala, pulsul și frecvența respiratorie – înaintea începerii

procedurilor de testare musculară [O’Sullivan, 2014 : 132].

Strategii de tratament :

Profilul pacientului : nume, vârsta și ocupația ; activități de recreere, sport ; influențe

psihosociale (îi place munca, relații sociale, viața de familie, probleme financiare)

Antecedente personale și heredo-colaterale :

Prezentarea bolii : simptome generale (inclusiv factori agravanți, în ce privințe îl afecteaza

boala), etiologia, sisteme asociate suferinței (neuro, musculoscheletale, endocrine)


Tratamente anterioare (investigatii, diagnostic, prognoza, rezultatele)

Aspecte clinice curente și planul de tratament : examinare fizică, inclusiv bilanț articular,

funcțional, palpare, testare musculară ; teste speciale, formularea unui plan de tratament ambulatoriu și

sugestii pentru tratament la domiciliu [Chaitow, 2011 : 47].

Evaluare necesară :

Evaluarea dezechilibrelor musculare și a disfuncțiilor legate de postură și de activitățile

desfășurate antigravitațional implică o serie de metode de testare. Se va urmări testarea : atrofiei

musculare, a hipertrofiei (spre exemplu a porțiunii superioare a trapezului), a lungimii și secvențialității

de mișcare musculară.

4.2 Palparea

Palparea implică o cunoaștere amănunțită a anatomiei umane și presupune folosirea diferitelor

porțiuni ale mâinii terapeutului variind presiunea tactilă, pentru a putea evalua structura osului, a

țesuturilor moi și a pielii. Se recomandă a începe această procedură inițial pe partea anterioară a

corpului pacientului, continuând cu partea posterioară ; și se inițiază întotdeauna pe partea sănătoasă,

urmând să continue procedura pe partea afectată, patologică [O’Sullivan, 2014 : 133].

Pentru a palpa structuri superficiale cum ar fi pielea, se va folosi o presiune tactilă ușoară, iar

pentru a palpa structuri mai profunde este necesară o presiune crescută. De obicei această tehnică

implică folosirea degetelor, însă pentru palparea unor structuri mai profunde cum ar fi marele trohanter

sau marginile scapulei, se va folosi întreaga suprafață a mâinii. Rularea pielii și a țesutului moale va

permite terapeutului să aprecieze mobilitatea miofasciala. De asemenea, schimbări în temperatura

normală a pielii vor fi detectate mai facil folosind fața dorsală a mâinii [O’Sullivan, 2014 : 134].

4.3 Testarea musculară

Înainte de testarea propriu-zisă, se sugerează a observa postura pacientului și abilitatea sa de a

realiza activități funcționale – fapt care ne poate furniza date valoroase în legătură cu severitatea

simptomelor, disponibilitatea de a se mișca și forța musculară ; urmate de palpare. Palparea va oferi

informații care ne vor ajuta să decidem necesitatea testelor adiționale, însă dacă este realizată după

testarea musculară sau articulară ar putea să ne ofere un feed-back greșit prin intensificarea durerii

generate de mișcare [O’Sullivan, 2014 : 133].

Metode clinice de a determina forța musculară includ testarea musculară manuală,

dinamometrul manual sau izokinetic.

Scopurile testării musculare includ :

1. Determinarea deficitelor și a limitărilor de activitate.

2. Identificarea grupelor musculare care cauzeaza sau contribuie la dizabilitate

3. Formularea obiectivelor și a rezultatelor care se asteaptă să fie obținute

4. Evaluarea eficacității tratamentului de recuperare


5. Identificarea factorilor de risc pentru a preveni înrautățirea dizabilității

6. Motivarea pacientului [O’Sullivan, 2014 : 125].

Evaluarea dezechilibrelor musculare și a disfuncțiilor legate de postură și de activiățile

desfășurate antigravitațional implică o serie de metode de testare. Se va urmări testarea : atrofiei

musclare, a hipertrofiei (spre exemplu a portiunii superioare a trapezului), a lungimii și a

secventialitatii de mișcare musculară.

Testarea musculară presupune testarea forței de contracție musculară a pacientului prin

contracții izotonice ale unui muschi sau grup muscular în timp ce se deplasează segmentul, realizate cu

sau fără rezistență aplicată de către gravitație sau kineoterapeut.

Indicații Contraindicații

Limitarea unghiului de mișcare prin adeziuni, contracturi,

formarea de cicatrice cauzatoare de limitări funcționale

Fracturi recente, procese inflamatorii sau

infecțioase, hematom

Limitarea mișcarii poate cauza diformități structurale

care pot fi prevenite

Durere acută la mobilizarea segmentului

sau la elongarea musculaturii

Musculatura slabă și scurtarea musculaturii opuse Hiperlaxitate

Înainte și în urma exercițiului fizic intens ca și modalitate

de prevenire a mialgiei

Musculatură scurtată necesară pentru

stabilizarea articulațiilor

Profilaxia patologiei musculare în programe de

întreținere

*) C. Kisner, L. A. Colby, Therapeutic Exercises, 2002, p. 67

Pentru o testare eficientăa, specialistul trebuie să aibă în vedere stabilizarea eficientă a punctului

de origine a mușchiului, să se asigure că pacientul realizează mișcarea cu maximul de efort și ca nu

substituie mișcarea prin intermediul sinergistilor.

Ca și regulă de bază, o parte esențială a testării unui muschi care trece peste două articulații este

o bună fixare. Aceeași regulă se aplică și copiilor sau adulților ale căror mișcări sunt necoordonate sau

slabe. Cu cât este fixată mai bine extremitatea, cu ataât mai puțin sunt activați stabilizatorii, iar testarea

musculară va fi mai precisă [Chaitow, 2011 : 29].

În funcție de răspunsul motor al pacientului la testarea musculară, terapeutul poate primi

sugestii referitoare la patologia de care suferă aceasta :

Caracteristicile mișcarii Sugestive pentru ...

Durere la contracție Problemă de cauză musculară

Forță normală, fără durere Normal

Forță normală, prezintă durere Disfuncție minoră de cauză musculară sau tendinoasă

Slab, fără durere Sugerează patologie de tip neurologic sau ruptura de mușchi /

tendon

Slab, prezintă durere Sugestiv pentru disfuncții majore, cum ar fi fractura

Toate mișcările sunt dureroase Sugereaza hipersensibilitate și dezechilibru emoțional

Repetările mișcarilor sunt dureroase Sugerează patologie circulatorie sau claudicație *) Cyriax 1982, I. Chaitow, 2011 : 29.


Forța musculară va fi clasificată în felul următor :

Forța Procent de

eficiență

Caracteristici

F5 100% Normal, mișcare antigravitațională completă împotriva unei rezistențe ferme

F4 75% Eficiență moderată în realizarea antigravitațională a întregii scheme de mișcare,

împotriva unei rezistențe medii

F3 50% Realizarea schemei de mișcare antigravitațional, fără rezistență opusă de

testator

F2 25% Realizarea schemei de mișcare posibilă cu eliminarea gravitației

F1 0 Contractilitate minimă, fără mobilizarea segmentului

F0 0 Lipsa contracției musculare *) Conform I. Chaitow, 2011: 29.

În timpul testării unghiului de miscare în mod activ sau pasiv, pacientul poate prezenta dureri –

fapt care ne poate furniza informații prețioase cu privire la natura afecțiunii – leziune a țesutului

contractil cum ar fi mușchi, tendon, inserții osoase; sau implicarea țesuturilor imovibile precum

suprafețe articulare, capsulă articulară sau ligament [O’Sullivan, 2014: 145].

Strategia de testare musculară izometrică presupune testarea în punctul slab al musculaturii în

timp ce pacientul realizează o contracție izometrică, iar testatorul încearcă să miște structurile

învecinate, crescând gradual forța destabilizării [Chaitow, 2011, p 29]. Testarea musculara izometrică cu

rezistență va fi utilizată pentru a identifica tipul de țesut implicat în patologie. Astfel, durere crescută în

timpul contracției izometrice – cauzată de scurtarea musculară și de apropierea capetelor tendinoase –

va confirma patologia musculară. Uneori, este posibil ca durerea sa fie resimțită in etapa lungirii

musculare care succede sfârșitul contracției; lucru ce dovedește, de asemenea, existența leziunii

țesutului contractil. Lipsa durerii în timpul testării izometrice, însă care apare în timpul mișcărilor

pasive sau redundant în mișcări articulare, dovedește implicarea țesuturilor necontractile în suferința

bolnavului [O’Sullivan, 2014: 145].

În ceea ce privește testarea izometrică cu rezistență, această testare trebuie realizată cu mare

grijă pentru a evita implicarea țesutului necontractil în acest proces. Terapeutul trebuie sa poziționeze

pacientul într-o postură intermediară în unghiul de mișcare, astfel încat sa solicite cât mai puțin

articulația și structurile imovibile înconjuratoare. Partea proximala a membrului de testat trebuie sa fie

stabilizată corespunzător pentru a minimiza substituțiile musculare. În acest punct se va cere

pacientului sa efectueze contracția izometrică, în timp ce testatorul va opune rezistență mișcării. În

acest moment se va nota și calificativul forței opusă de pacient (f5 – f0) [O’Sullivan, 2014: 145].

4.4 Exercițiul terapeutic

Cele trei elemente care stau la baza performanței musculare – vigoarea, forța și rezistența – pot

fi îmbunătățite în funcție de intensitatea, frecvența și durata cu care masa musculară este solicitată.

Creșterea forței este o componentă integrantăa a majorității programelor de condiționare sau recuperare


fizică, fiind o procedură sistematică utilizată în vederea hipertrofierii fibrei musculare și a obținerii de

adaptare neuronală, în funcție de creșterea progresivă a efortului.

Capacitatea

musculară a copilului

Capacitatea

musculară a adultului

Capacitatea

musculară a vârstnicului

Distribuția fibrelor musculare

I si II se realizează în primul

an de viață

Degenerarea masei

musculare poate apărea încă

de la vârsta de 25 de ani

Rata de declin a forței crește cu

15-50% între 60-80 de ani

Creșterea forței are loc în

mod egal atât la băieți cât și

la fete

Apogeul forței musculare

are loc în decada a doua de

viață

Pierderea flexibilității produce

capacitatea mușchiului de a

genera forță

La pubertate apare

diferențierea marcată a forței

musculare, mai mare la băieți

decât la fete

Forța și rezistența musculară

degenerează mai încet în

cazul persoanelor active

fizic

Descrește viteza de contracție,

anduranța, aportul de O2 și

numărul de motoneuroni alfa,

se atrofiază cu preponderență

fibra musculară posturală

Hipertrofierea musculară

devine evidentă la pubertate

În cursul decadei a IIIa de

viață forța declină cu 8-10%

la fiecare 10 ani

Îmbunătățirea forței și a

rezistenței musculare este

posibilă prin antrenament *) Conform C. Kisner, 2011 : 154

Indiferent de tipul de exercițiu terapeutic, siguranța reprezintă un factor fundamental în fiecare

aspect al programului, indiferent dacă acesta se desfasoarăa independent sau sub supravegherea

terapeutului. În această privință, anamneza temeinică reprezintă un factor esențial pentru cunoașterea

eventualilor factori de risc și a prognozei terapeutice, precum și mediul în care se desfășoară exercițiile

[Kisner, 2002 : 3].

De asemenea, acuratețea cu care pacientul realizează exercițiile este de o importanță vitală

deoarece aceasta influențeaza atât siguranța pacientului cât și eficacitatea tratamentului. Aceasta

presupune o postură și un aliniament corporal bune, executarea corecta a exercițiilor cu o intensitate,

viteză și durată adecvate și o respirație optimă. Nu în ultimul rând, pacientul care efectuează un

program și independent, trebuie informat despre relația dintre semnele oboselii și riscul de rănire.

4.4.1 Exercițiul terapeutic cu rezistență

Un principiu de bază al exercițiului terapeutic este faptul că pentru a îmbunătăți performanța

musculară, mușchiul trebuie supus unei încărcări mai mare decât capacitatea sa metabolică – cu alte

cuvinte, provocarea mușchiului de a lucra peste forța sa maximală obișnuita. Adaptarea musculară va

rămâne constant direct proporțională cu efortul efectuat. Acest principiu al încărcării musculare se

concentrează pe încărcarea progresivă a mușchiului prin manipularea intensității sau a volumului

exercițiului. Intensitatea exercițiului cu rezistență este echivalentă cu greutatea rezistenței, în timp ce

volumul implică variabile cum ar fi numărul de repetiții, de seturi sau frecvența exercițiului [Kisner,

2002 : 150]. Trebuie subliniat faptul că pentru a asigura siguranța maximă a tratamentului, încărcarea

trebuie întotdeauna adaptată patologiei, vârstei, stării de vindecare, oboselii și abilităților globale ale

pacientului – tratamentul trebuie sa fie specific.


Exemple de exerciții cu rezistență pentru creșterea forței musculare

Flexie cot cu rezistența și stabilizare

Flexie umăr cu rezistență

Flexie cot cu rezistență


Rotație externă cu rezistență

Rotație internă cu rezistență

Ridicare scapulă cu rezistență


Extensie cot cu rezistență

Flexie pumn cu rezistență

Pronație cu rezistență

Flexie degete din articulația IFP cu rezistență


Opoziție police cu rezistență

Extensie șold și genunchi cu rezistență

Flexie șold și genunchi cu rezistență

Extensie șold cu rezistență și stabilizare pelvis


Rotație externă șold cu rezistență

Abductie șold cu rezistență

Rotație internă șold cu rezistență


Flexie de genunchi cu rezistență și stabilizare

Extensie de genunchi cu rezistență și stabilizare

Flexie dorsală cu reistență


Flexie plantară cu rezistență

*) Sursă poze C. Kisner, 2002: 180-197

4.4.2 Beneficii și contraindicații ale exercițiului cu resistență

Beneficii ale exercițiului cu rezistență Contraindicații ale exercițiului cu rezistență

Restaurarea, îmbunătățirea sau menținerea

performanței musculare

Antrenamentul intempestiv va conduce la

oboseală musculară excesivă

Creșterea forței țesutului conjunctiv (tendoane,

ligamente) și a densității osoase

Tehnica defectuoasă a executării sau lipsa

exercițiilor de încălzire pot conduce la

traumatisme

Scăderea stress-ului din articulații prin creșterea

forței musculare

Poate crea dezechilibre de tonus în grupuri

musculare opuse dacă nu este efectuat corect

Facilitarea vindecării prin creșterea aportului de

O2

Exacerbarea greutății aplicate poate conduce la

ruptură / întindere musculară

Îmbunătățirea stimei de sine și a stării emoționale Necesită răbdare pentru observarea rezultatelor

4.4.3 Adaptări fiziologice la exercițiul cu rezistență

Variabila Exercițiu de creștere a forței Exercițiu de creștere a rezistenței

Mușchi scheletal Hipertrofia fibrelor musculare cu precădere

de tip II

Posibilă hiperplazie

Scade densitatea mitocondriilor

Scade densitatea capilarelor

Hipertrofiere minimă sau deloc

Crește densitatea și volumul

mitocondriilor

Crește densitatea capilarelor

Sistemul nervos Crește numărul unităților motorii care

trimit comanda și viteza comenzii

Țesut conjunctiv Crește forța tendoanelor, a ligamentelor și

a țesutului conjunctiv în mușchi

Crește densitatea osoasă, posibilă creștere a

masei osoase

Crește forța tendoanelor, a

ligamentelor și a țesutului

conjunctiv în mușchi

Crește mineralizarea osului *) Conform C. Kisner, 2011 : 158


4.5 Antrenamentul pentru creșterea forței și a rezistenței musculare

Cele mai recente recomandări susțin că 6-12 repetiții ale unui exercitiu cu o încărcare suficientă

pentru a genera oboseală musculară sunt eficiente în creșterea forței. În momentul în care crește nivelul

de anduranță, se va crește încărcarea.

Între 3 și 5 seturi a câte 40-50 repetiții cu o încărcătură minimă vor determina rezistența

musculară, greutatea încărcării crescând ușor atunci când exercițiul devine ineficient prin adaptare

musculară. Creșterea rezistenței se va realiza și prin exerciții izometrice ; care pot fi introduse precoce

în programul de reabilitare fără riscul de a răni țesutul aflat în proces de vindecare [Kisner, 2011 : 163].

Exercițiile de creștere a rezistenței musculare au un impact substanțial asupra tuturor sistemelor

organismului uman, fiind folosite în mod eficient atât în cazul pacienților cu patologie musculară, cât și

în cazul persoanelor care doresc să își îmbunătățească nivelul global de sănătate și antrenament. Pentru

a obține cele mai bune rezultate, antrenamentul de creștere a forței trebuie să fie complementat cu cel

pentru rezistență musculară. Variabilele care determină eficacitatea programului de recuperare cuprind,

în primul rând, aliniamentul și stabilizarea corespunzătoare, dozarea corectă a efortului în ceea ce

privește intensitatea, volumul, frecvența, durata și perioada de odihnă. Rapiditatea și tipul exercițiului

trebuie, de asemenea, luate in considerare.

Aliniamentul și stabilizarea joacă un rol fundamental atât în testarea musculară, cât și în

exercițiu, căci pentru maximă eficiență trebuie evitate mișcările de substituție – care sunt mișcări

compensatorii cauzate de forța crescută a sinergiștilor sau stabilizatorilor. Aliniamentul este determinat

de direcția fibrelor musculare, iar mișcarea trebuie să se adreseze succesiunii naturale de mișcare. Mai

mult, stabilizarea joacă un rol-cheie în acuratețea mișcării și poate fi realizată extern, de către terapeut,

sau intern, prin contracția izometrică a mușchilor adiacenți. De exemplu, exercițiile de ridicare a

piciorului utilizate pentru antrenamentul mușchilor glutei, se va realiza concomitent cu o contracție

izometrică a mușchilor abdominali care vor stabiliza pelvisul și coloana lombară. Acest tip de

stabilizare este eficient doar dacă mușchiul fixator este destul de puternic pentru a menține contracția,

sau dacă nu este obosit [Kisner, 2011 : 160-161].

Intensitatea reprezintă încărcarea împotriva căreia se contractă mușchiul – care trebuie să fie

mai mare decât efortul cu care acesta este obișnuit. Încărcarea submaximală în exercițiu este practicată

la începutul programului terapeutic, în stadiile precoce de vindecare tisulară, după perioade de

imobilizare când se dorește protejarea articulațiilor de forțele compresive sau când s-a instalat

osteoporoza, pentru copii sau vârstnici, sau în antrenamentul izo-kinetic. Încărcarea maximală este un

exercițiu de înaltă intensitate indicat atunci când se dorește creșterea forței musculare, în fazele

avansate ale programului de recuperare în cazul persoanelor sănătoase, în programe de condiționare

fizică la persoanele fără patologie sau în cazul culturiștilor [Kisner, 2011 : 163].

Volumul exercițiilor este sumarea numărului total de repetiții și seturi într-o ședință, multiplicat

cu rezistența folosită.


Exercițiul efectuat „cu rezistență” presupune orice formă de exercițiu activ în care contracției

statice sau dinamice a mușchiului i se opune o forță exterioară aplicată manual sau mecanic [Kisner,

2002 : 148]. Acest tip de exercițiu este un element esențial în programele de recuperare ale pacienților cu

funcții deficitare, precum și o componentă vitală în orice program de condiționare fizică profilactică.

Este bine de știut faptul că, înainte de a executa aceste manevre – care vor determina o îmbunătățire

semnificativă a funcției motorii, terapeutul trebuie să efectueze o anamneză temeinică a pacientului

care va evidenția necesitatea acestei proceduri. Detalii precum patologia, gradul de severitate al

disfuncției musculare, prezența altor deficite, stadiul de vindecare al traumatismelor, vârsta, nivelul de

antrenament și posibilitatea cooperării ; trebuie luate în considerare pentru a determina eficacitatea

programului.

4.5.1 Contracția izometrică

Tipul de exercițiu într-un program terapeutic se referă la forma exercițiului, la tipul de

contracție musculară și la modalitatea de efectuare a exercițiului. Pacientul poate efectua exercițiul

dinamic, static, cu încărcare sau fără, cu rezistență care i se opune manual sau mecanic.

Exercițiul izometric este o formă de exercițiu static în care mușchiul se contractă și produce

forță fără a-și schimba lungimea în mod considerabil și fără a mișca în mod vizibil articulațiile. Cu

toate că această contracție nu execută lucru mecanic, se produce un nivel crescut al forței și tensiunii –

îndreptate împtriva unei forțe aplicate manual, menținând o greutate într-o anumită poziție, mentinând

o anumită poziție împotriva greutății corporale, împingând sau trăgând de un obiect imobil.

În anii ’50 și ’60 s-a descoperit faptul că exercițiul izometric crește forța musculară cu o

eficiență mai mare decât antrenamentul dinamic, afectând nu doar mușchii care realizează contracția

cât și sinergiștii și stabilizatorii acestora – prin transferul de forță [Kisner, 2011 : 168]. Sunt utilizate

diferite tipuri de exerciții izometrice, care servesc în mod diferit în anumite stadii ale recuperării.

Exercițiile de fixare, realizate liber sau împotriva unei greutăți minimale, se utilizează pentru a

scădea durerea și spasmul muscular, oferă relaxare și îmbunătățesc circulația către țesuturile aflate în

faza acută de vindecare. Scopul acestora nu este de a crește forța – căci aceasta este posibil doar în

cazul mușchilor foarte slabi, însă sunt menite pentru a contracara atrofia și a menține elasticitatea fibrei

musculare în timpul imobilizării.

4.6 Oboseala musculară și recuperarea după efort

Oboseala este un fenomen complex care afectează performanța mușchiului și trebuie luată în

considerare atunci când se realizează un program de creștere a rezistenței musculare.

Oboseala musculară, trecătoare și reversibilă, se reflectă prin descreșterea potențialului motor la

un stimul repetat de contracție statică sau dinamică. Acest răspuns fiziologic acut temporar este cauzat

de o serie de factori, cum ar fi consumarea rezervei energetice, insuficient aport de O2, reflexe

inhibitorii transmise de SNC, sau scăderea conducției impulsurilor către joncțiunea mio-neuronală în


cazul fibrelor fazice [Kisner, 2011 : 151]. La atingerea pragului de oboseală musculară, efortul va fi fie

întrerupt pentru a permite odihna, fie se va scădea încărcarea la efort.

Tipul fibrei musculare și rezistența la oboseală :

Caracteristici Tip I Tip II

Rezistența la oboseală Mare Intermediară/joasă

Densitatea capilarelor Mare Mică

Sistemul energetic Aerobic Anaerobic

Diametrul Mic Mare

Scurtarea musculară maximă Încet Rapid *) Conform Kisner 2011 : 152

Oboseala generală, sau cardiopulmonară, reprezintă răspunsul sistematizat al întregului corp ca

și consecință a activității fizice îndelungate cum ar fi mersul, alergarea usoară, ciclismul sau săpatul ; și

se relationează cu capacitatea organismului de a folosi în mod eficient oxigenul. De cele mai multe ori,

aceasta reprezintă o combinație de factori : scăderea nivelului glicemic din sânge, scăderea rezervelor

de glicogen din mușchi și ficat, consumarea potasiului sangvin în special la vârstnici [Kisner, 2011 : 151].

Un element extrem de important care afectează eficacitatea antrenamentului reprezintă

recuperarea și odihna post-solicitare. Mușchiul și întreg organismul au nevoie de odihnă și de hrană

adecvate pentru a-și putea reface rezervele și a crește forța și rezistența. Organismul uman necesită

odihnă atât între seturi de exerciții cât și între ședințele de antrenament – pentru a putea reface structura

fibrei musculare lezate de efort, cât și pentru a construi baza necesară adaptării la efort.

Suprasolicitarea va avea efecte negative asupra întregului sistem, va genera slăbiciune, potențiale

traume, va supraîncărca articulațiile, se va ajunge la o stare de « plafonare » atât fizică, cât și psihică.

Carol Kisner subliniază faptul că schimbările care au loc în corp în timpul recuperării după efort

constau în refurnizarea țesutului cu O2, refacerea depozitelor energetice, eliminarea acidului lactic din

sânge și mușchi (necesită aproximativ o oră după încetarea activității solicitante) și refacerea rezervelor

de glicogen pe parcursul câtorva zile [Kisner, 2011 : 153]. Este interesant de evidențiat faptul că cea mai

eficientă și rapidă modalitate de recuperare a mușchiului după efort în următoarele zile reprezintă

executarea unui exercițiu ușor, cu greutate minimală și cu repetări multiple – ca și consecință a

activității neuronale și circulatorii.

Un lucru extrem de important și adesea pierdut din vedere constă în impactul psihicului asupra

performanței musculare. O persoană bolnavă, deprimată, aflată sub medicație sau care a suferit traume

va avea o capacitate funcționala motorie scăzută. În consecință, programul de recuperare se va adresa,

individualizat, persoanei ; și nu afecțiunii sau unui grup de vârstă.

De asemenea, reiterăm faptul că pacientul trebuie să învețe tehnica de executare a mișcării

corectă – lucru primordial, fundamental, care va influența pozitiv sau negativ performanțele și evoluția

ulterioare.


Capitolul 5

Recuperarea elasticității țesutului contractil

5.1 Mobilitatea

Termenul de mobilitate poate fi definit ca abilitatea segmentelor corporale de a efectua activități

funcționale pe întreaga schemă de mișcare normală, dar și ca abilitatea individului de a iniția, de a

controla și de a susține mișcări active (mobilitate functională). Mobilitatea se asociază cu integritatea

articulară dar și cu flexibilitatea, care poate fi definită ca și proprietatea de extensibilitate a țesutului

moale – mușchi, tendoane, fascii, capsule articulare, ligamente, nervi, vase de sânge, piele. Mobilitatea

țesutului moale și a articulațiilor trebuie să fie sustinută de un nivel satisfăcător de forță și rezistență

musculară, precum și de control neuronal, pentru a permite corpului să fie mobil funcțional [Kisner,

2002 : 65].

Hipomobilitatea sau limitarea mișcării este cauzată de scurtarea țesutului moale ca formă de

adaptare la tulburări funcționale. Acești factori sunt imobilizarea îndelungată a segmentului corporal,

stilul de viață sedentar, postura deficitară și dezechilibrele musculare, slăbiciunea musculară asociată

cu deficiențe neuromusculare, traumatismele și diformitățile congenitale sau dobândite [Kisner, 2002 :

66].

Orice factor care limitează mobilitatea corporală este factor cauzator pentru scăderea

extensibilității țesutului moale și în consecință, va conduce la scăderea performanței musculare [Kisner,

2002 : 66].

5.2 Principiile recuperării mobilității musculare în urma imobilizării

Imobilizarea în poziție scurtată, necesară în urma unei fracturi sau a unei intervenții chirurgicale

pe tendon sau ligament, va rezulta în scurtare, pe lângă atrofierea și slăbirea mușchiului. Acest proces

are loc mai rapid în cazul imobilizării în poziție scurtată, căci posturările sau imobilizarea în poziție

alungită s-au dovedit a genera o creștere a numărului de sarcomere în serie și, implicit, lungirea

mușchiului ca formă de adaptare a acestuia [Kisner, 2002 : 71-72].

În urma imobilizării, forța dezvoltată în țesutul moale va fi alterată, magnitudinea tesiunii

maximale precum și forța tensională a țesutului necontractil vor scădea semnificativ. De asemenea,

laxitatea unui grup muscular datorată scurtării mușchilor opozanți determină slăbirea acestora. Prin

urmare, începerea cât mai precoce a programului terapeutic și a metodelor de stretching sunt de o

importanță maximă pentru îmbunătățirea performanței și a rezistenței musculare [Kisner, 2002 : 87].

Inițial, este important să se pună accent pe devoltarea forței și a controlului neuromuscular ale

agonistului, grupul muscular opus celui care trebuie întins. De exemplu, dacă flexorii cotului limitează

unghiul de mișcare, se va porni prin tonifierea extensorilor în limita unghiului de mișcare posibil.

Stretching-ul ischiogambierilor contractați care mențin flexia genunchiului va fi complementat de

tonifierea cvadricepsului. Solicitarea precoce a agonistului va oferi posibilitatea de a elonga activ

structurile hipomobile și de a păstra unghiul de mișcare recent obținut. Pe măsură ce se caștigă un


unghi de mișcare apropiat de cel „normal”, sau funcțional, mușchii scurtați care au fost elongați vor fi

de asemenea tonifiați pentru a obține un echilibru potrivit între agoniști și antagoniști [Kisner, 2002 : 87].

5.3 Creșterea mobilității țesutului conjunctiv

Răspunsul mecanic al unității contractile a mușchiului la întindere și imobilizare este

reprezentat de schimbări care au loc la nivel anatomic și funcțional al sarcomerului. În momentul când

un mușchi este întins, forța elongării se transmite fibrelor musculare și în jurul acestora, crește

tensiunea musculară și sarcomerele se alungesc. Atunci când forța de întindere cedează, sarcomerele

revin la lungimea lor inițială – proprietate ce poartă numele de elasticitate.

Dacă un mușchi este imobilizat pentru o perioadă îndelungată, stress-ul aplicat acestuia fiind diminuat,

proteina contractilă se va degrada, diametrul fibrelor musculare se va micșora, va scădea numărul

miofibrilelor și a capilarelor intramusculare, rezultând în atrofiere și slăbiciune musculară. Pe măsură

ce se atrofiază mușchiul, apare o creștere a țesutului fibros și adipos din mușchi.

Cum s-a menționat și înainte, flexibilitatea câștigată prin programele de stretching sunt

trecătoare și durează numai aproximativ 4 săptămâni de la încetarea exercițiilor. Cea mai eficientă

metodă de a obține o creștere permanentă a unghiului funcțional de mișcare este integrarea activităților

cotidiene în programul de stretching, cum ar fi întinderea, prinderea, întoarcerea, rotația, aplecarea,

împingerea, tracțiunea și fandarea ; pentru ca mai apoi pacientul să fie îndemnat să folosească aceste

activități regulat în viața de zi cu zi. Însă, inițial, aceste mișcări funcționale trebuie integrate în

programul de stretching.

5.4 Principiile exercițiilor de stretching muscular

Așa cum exercițiile de creștere a forței și a anduranței sunt esențiale pentru îmbunătățirea

performanței musculare și prevenirea rănirii, stretching-ul

devine o importantă componentă a programului de

recuperare atunci când lipsa mobilității afectează funcțiile

cotidiene. Termenul de stretching presupune manevrele

terapeutice dedicate creșterii gradului de extensibilitate a

țesutului moale, îmbunătățind flexibilitatea și elongând

structuri care s-au scurtat și au devenit hipomobile. Însă

abordarea exercițiilor de stretching trebuie să vină în

urma unei evaluări sistematice a structurilor care

limitează mișcarea, precum și a celor mai indicate


proceduri [Kisner, 2002: 66].

Flexibilitatea reprezintă abilitatea de a mobiliza segmente corporale cu ușurință și în lipsa

durerii în toate unghiurile funcționale articulare. Flexibilitatea reprezintă extensibilitatea unităților

musculotendinoase periarticulare, bazată pe abilitatea lor de a se deforma sau de a se relaxa în urma

forței de întindere.

Hipomobilitatea reprezintă scăderea mobilității în unghiul funcțional de mișcare.

În prima fază a procesului de reabilitare mobilizarea și stretching-ul manual realizate de către

specialist reprezintă cea mai potrivită procedură. Stretching-ul realizat independent de către pacient

care a fost în prealabil instruit asupra tehnicii corecte, împreună cu exerciții regulate destinate creșterii

forței și a rezistenței musculare, vor constitui etapa finală a recuperării [Kisner, 2002: 66].

Stretching asistat activ sau pasiv reprezintă elongarea susținută sau intermitentă a unității

mușchi-tendon și a țesuturilor periarticulare prin mobilizarea unei articulații rigide puțin în afara

unghiului de mișcare.

Stretching individual va fi efectuat independent de către pacient sub supravegherea atentă a

terapeutului.

Facilitarea neuroproprioceptivă și tehnicile inhibitorii sunt destinate relaxării tensiunii

dezvoltate în mușchi scurtați realizate înainte sau în timpul elongării musculaturii. Folosirea tehnicilor

inhibitorii împreună cu exerciții de elongare poartă numele de tehnici FNP, inhibiție activă, stretching

activ sau stretching facilitat [Kisner, 2002: 67].

Tehnica relaxării izometrice se folosește cu scopul elongării musculaturii și a fasciilor pentru a

face posibilă mobilizarea articulațiilor. Aceasta implică o serie de contracții izometrice voluntare

realizate de pacient într-o direcție controlată și cu o anumită intensitate căreia i se opune rezistența

efectuată de kinetoterapeut [Kisner, 2002: 67].

Manipularea țesutului moale se realizează prin aplicarea unor forțe manuale specifice și

progresive cu scopul de a efectua o schimbare a structurilor miofasciale care pot restricționa mișcarea

și includ masajul, acupunctura, terapia punctelor trigger.

5.5 Elemente esențiale pentru un stretching eficient

Ca și în cazul altor exerciții terapeutice, cum ar fi antrenamentul la efort, eficiența stretching-

ului este determinată de unele elemente esențiale cum ar fi aliniamentul corporal și stabilizarea,

intensitatea, durata, viteza, frecvența și modalitatea cu care se realizează aceste tehnici.

Aliniamentul corect, sau poziționarea influențează nivelul de tensiune exercitat în țesuturile moi

și prin urmare va afecta unghiul de mișcare. Avem în vedere aliniamentul corect al articulațiilor,

mușchilor, trunchiului și al segmentelor adiacente – de exemplu pentru elongarea dreptului femural în

mod eficient se va realiza flexia genunchiului concomitent cu extensia coapsei, păstrând o poziție


neutră a coloanei vertebrale lombare și a pelvisului. De evitat bascularea înainte a pelvisului sau

hiperlordozarea coloanei lombare, abducția sau flectarea coapsei pe bazin [Kisner, 2002 : 77].

Stabilizarea este un alt element care trebuie luat în considerare în tehnica stretching-ului,

stabilizând fie capătul proximal, fie cel distal al segmentului. În stretching-ul asistat realizat de către

kinetoterapeut se obisnuiește stabilizarea capătului proximal și mobilizarea segmentului distal. În

stretching-ul realizat independent de către pacient se va practica imobilizarea capătului distal al

segmentului. De asemenea în anumite cazuri se practică și stabilizarea a două sau multe segmente

pentru a păstra un aliniament corect ; cum ar fi stabilizarea coloanei lombare și a pelvisului în

stretching-ul iliopsoas-ului prin extensia coapsei.

Intensitatea acestei manevre de elongare a țesutului moale trebuie să fie mică, pentru a

minimiza reflexul de întindere și a asigura starea de relaxare și confort a pacientului. Cele mai optime

rezultate ale elongației din punct de vedere al îmbunătățirii unghiului funcțional de mișcare sunt

obținute prin proceduri realizate la intensitate mică și durată mai îndelungată, prevenind astfel lezarea

și încărcarea țesuturilor moi. S-a demonstrat de asemenea că stretching-ul de intensitate mică contribuie

la elongarea țesutului conjunctiv dens, o componentă semnificativă în contracturile cronice.

Durata optimă a tehnicii de elongare pentru rezultate sigure, eficiente variază în funcție de

numărul de repetiții – în general, cu cât este mai scurtă procedura cu atât va fi necesar un număr mai

mare de repetiții. Stretching-ul static s-a dovedit a fi mult mai eficient în îmbunătățirea flexibilității

decât stretching-ul balistic și numeroase studii au demonstrat faptul că durata acestei manevre poate

varia între 5 secunde și 5 minute. Mai mult, în cazul stretching-ului static, se presupune că organul

tendinos Golgi, monitorul tensiunii musculare la întindere, ar putea avea o contribuție la elongarea

mușchiului prin anularea impulsurilor facilitatorii de la fibrele aferente Ia ale fusului muscular, cât și la

relaxarea musculară prin inhibiția tensiunii din unitățile contractile [Kisner, 2002 : 77-80]. În general,

durata stretching-ului este invers proportională cu intensitatea și s-a constatat un câștig semnificativ și

de durata al unghiului funcțional de mișcare realizând câte 4 repetiții a câte 15, 30 sau 60 de secunde.

Viteza trebuie să fie mică, forța se aplică gradual, căci o întindere lentă este mult mai puțin

probabil să crească tensiunea țesutului conjunctiv sau să activeze reflexul de întindere crescând

tensiunea în structurile contractile. Pe lângă aceasta, viteza lentă de întindere este mai usor de controlat,

este sigură și facilitează complianța țesutului prin afectarea vâscozității [Kisner, 2002 : 98].


Exerciții de stretching muscular și al coloanei vertebrale

În concluzie, dorim să menționăm faptul că stretching-ul balistic, care apelează la întinderi

rapide, intense, intermitente, deși s-a demonstrat a crește flexibilitatea la indivizi tineri care se

antrenează în acest scop ; este total contraindicat persoanelor în vârstă, sedentari, cu patologie

musculoscheletală sau contracturi. Această metodă intempestivă va cauza pe lângă disconfortul

pacientului, lezarea țesuturilor moi cât și a țesutului conjunctiv dens, durere și apărare musculară.


Capitolul 6

Plan de creștere a forței și rezistenței musculare lombare

Obiectiv : creșterea forței și a rezistenței musculare

Program de creștere a forței și rezistenței musculare lombare

Anamneză :

Numele ___________________________________________________________________________

Vârsta________________ Genul M__________ F__________

Ocupația __________________________________________________________________________

Înălțimea _____________ Greutatea ____________

Antecedente personale patologice (vă rugăm să completați probleme de sănătate curente sau trecute,

intervenții chirurgicale – specificați data) _________________________________________________

___________________________________________________________________________________

Tratament medicamentos

___________________________________________________________________________________

Specificați calitatea somnului dvs

___________________________________________________________________________________

Sunteți fumător ? ______________________________________________________________(Da Nu)

Sunteți o persoană activă ?

_______________________________________________________________________

Practicati exerciții fizice de întreținere sau sporturi ? (rugăm specificați)

___________________________________________________________________________________

Probleme curente :

___________________________________________________________________________________

Descrieți simptomele dvs

___________________________________________________________________________________

___________________________________________________________

Data instalării simptomelor_____________________________________________________________

Prevalența simptomelor dvs este :

Seara ______ Dimineața _______ La serviciu _______ Acasă ________ Constantă _______

Activitățile dvs cotidiene sunt : Afectate (specificați) _____________Neafectate _____

Numărul de ore pe care le petreceți la computer ____________________________________________


Numărul de pauze pe care le luați în timpul serviciului _______________________________________

Condiții de muncă (iluminat, ventilație, stress, etc)

Bune ____________ Satisfăcătoare ______________Mediocre _______________

Controale medicale :

Data ____________Numele și specializarea medicului _____________________________________

Diagnostic _________________________________________________________________________

Tratament __________________________________________________________________________

Teste imagistice și de laborator (vă rugăm atașați)

___________________________________________________________________________________

___________________________________________________________________________________

Plan de exerciții pentru creșterea musculaturii lombare și a șodului

Obiectiv _____________________________________________________________________

Planul următor de exerciții terapeutice se adresează recondiționării dvs fizice pentru a vă putea întoarce

la un stil de viață normal, activ și sănătos.

Recuperarea forței : acest set de exerciții destinat creșterii forței musculare va combate durerea și va

preveni recurența acesteia precum și a rănirii ulterioare.

Recuperarea rezistenței : acest tratament de recuperare va crește rezistența dvs la efort pentru a putea

îndeplini sarcini diverse în viața cotidiană.

Durata programului : acest program de exerciții va fi efectuat pe o perioadă de 4-6 săptămâni și

urmează a fi menținut ulterior ca și program de menținere și profilaxie. Practicarea de 2, 3 ori pe

săptămână a acestui program vă va menține mușchii puternici și flexibili, păstrând un unghi de mișcare

funcțional.

Pregătiri inițiale ________________________________________________________

Încălzirea : înaintea începerii acestui program, se sugerează a vă încălzi 5-10 minute cu exerciții

ușoare cum ar fi mersul sau mersul pe bicicletă.

Stretching : înainte de a începe setul de exerciții, vă rugăm realizați exercițiile de întindere musculară

listate în tabelul 1. Vă recomandăm să repetați aceste întinderi și la sfârșitul programului de exercțtii

terapeutice.

Atenție : următoarele exerciții nu ar trebui să genereze nici un fel de durere. Adresați-vă medicului sau

kinetoterapeutului dvs dacă simțiți durere la efectuarea acestui program.


Adresați întrebări : dacă aveți nelămuriri cu privire la realizarea exercițiilor, la intensitatea, durata sau

numărul de repetiții, adresați-va kinetoterapeutului dvs.

Tabelul 1 : exerciții de elongare musculară

Exercițiul Indicații Durata Nr. de

repetiții

Asezați-vă pe spate, îndoiți

genunchiul și trage-ți-l către

piept într-o mișcare lentă și

controlată. Repetați pe partea

contralaterală, apoi cu ambii

genunchi concomitent.

10-30

secunde,

pauză 30

secunde

1-3

Șezând pe spate, ridicați

piciorul către piept cu

genunchiul întins. Prindeți-vă

mâinile ân partea posterioară

a coapsei sub genunchi (dacă

aveți dificultăți în a întinde

brațele către coapsă, vă puteți

ajuta de un prosop).

10-30

secunde,

pauză 30

secunde

1-3

Șezând pe genunchi, întindeți

brațele în fața dvs încercând

să aduceți pieptul spre coapse.

10-30

secunde,

pauză 30

secunde

1-3

Șezând cu spatele pe saltea,

departați brațele, îndoiți

genunchii la 90°, îndreptându-

i lent către dreapta, apoi spre

stânga.

10-30

secunde,

pauză 30

secunde

1-3

*) Sursă poze : V. Geweniger, 2014


Tabel 2 : exerciții de condiționare musculară

Exercițiul Indicații Nr. de

seturi

Așezat cu spatele pe saltea, îndoiți

genunchii la 90°, apoi ridicați bazinul de

pe podea încordând mușchii fesieri.

Repetați de 12 ori. 4

Cu spatele pe saltea, ridicați piciorul drept

la 45° îndreptându-l peste linia mediană a

corpului. Repetați de 12 ori, apoi cu

membrul opus. 4

Culcat cu fața în jos, încordați fesierii și

mușchii spatelui pentru a ridica toracele

de pe saltea. mențineți această contracție

20 de secunde. 3

Aflat în poziție patrupedă, ridicați brațul

drept și piciorul stâng în linie dreaptă, în

continuarea corpului, încercând să vă

țineti echilibrul. Mențineți 20 de secunde

apoi repetați pe partea opusă. 3

Așezat cu fața în jos, ridicați brațele și

picioarele de pe sol realizând

« forfecări ». Repetați de 40 de ori. 4

Culcat pe spate, cu un picior ridicat la 90°

și celălalt întins pe saltea, coborâți

membrul opunând rezistență cu o bandă

elastică. Executați 12 repetiții. 4

*) Sursă poze: V. Geweniger, 2014


Capitolul 7

Motivația

Motivația reprezintă un alt factor-cheie care stă la baza unui tratament eficace, căci persoana

care necesită recuperare este o ființă cu emoții, suferindă, care are nevoie de tot sprijinul moral și

profesional posibil. Motivația este necesară atât pe parcursul recuperării, însă un factor esențial este

procesul de a învăța pacientul să se motiveze să lucreze și după terminarea ședințelor – căci sportul este

un stil de viață, practicat în siguranță și cu consistență va ajuta organismul să se vindece, va susține

sistemul nervos și psihicul, va furniza nutrienții necesari țesuturilor – și în primul rând, va oferi o stare

de bine.

Carol Kisner [Kisner, 2011 : 157] susține că pentru a obține eficiență, pacientul trebuie să aibă

disponibilitate de a menține efortul necesar – pentru aceasta va fi folositor a evidenția utilitatea

exercițiilor în viața cotidiană, sau schimbarea periodică a programului. Feed-back-ul primit prin

intermediul notării progreselor va avea un impact pozitiv și va genera aderența ulterioară a pacientului

la program.

Un studiu efectuat în SUA asupra adeziunii pe termen lung la exerciții de întreținere a

pacienților tratați prin kinetoterapie, a evidențiat faptul că terapeuții care aveau un stil de viață activ și

luau parte ei înșiși la programe de condiționare fizică, aveau mai multe șanse de izbândă în promovarea

unei atitudini similare la pacienții lor [Magee, 2009 : 1].

Motivația este considerată a avea o importanță crucială în menținerea unui comportament.

Acest concept constituie un element necesar și a fost definit ca și o trăsătură psihologică a individului,

trăsătură care conturează scopurile și impulsionează spre obținerea acestora. În prezent se crede faptul

că acest comportament va apărea doar dacă este activat de către o forță interioară sau externă [Magee,

2009 : 2] ; cum ar fi obținerea unei recompense, experimentarea unor senzații plăcute sau absolvirea de

consecințe neplăcute. De asemenea, comportamentul social al ființei umane impune nevoia de

apartenență unui grup, lucru care îi impulsionează să imite comportamentul altor membri din grupul

respectiv. Mai mult, ființa umană tinde să minimizeze senzațiile sau situațiile neplăcute pentru a-și

păstra homeostazia și echilibrul pe termen lung. La nivel cognitiv, individul încearcă instinctiv să își

concentreze atenția pe lucrurile care i se par interesante sau amenințătoare, încercând în mod

inconștient să își dezvolte capacitatea de a înțelege lucrurile care nu îi sunt familiare pentru a putea

elimina factorii care reprezintă un pericol pentru supraviețuire. Pe plan afectiv, individul nutrește

sentiment de siguranță intrinsec și extrinsec și prin urmare va căuta să-și păstreze o atitudine entuziastă

și optimistă pentru a obține aceasta [Magee, 2009 : 2].

Literatura de specializate a identificat câteva strategii pentru a obține complianța pacientului :


Strategia Efectul

Implicarea familiei și a altor persoane

importante din viața pacientului

Suportul familiei reprezintă cel mai inportant tip de re-

asigurare socială. Dacă este posibil, încercați să

implicați familia în procesul de reabilitare – sugerați

exerciții care se pot realiza împreună cu copiii

Activitatea să fie placută și amuzantă Evidențiați beneficiile exercițiului / programului de

recuperare

A oferi pacientului informații suplimentare

cu privire la afecțiunea de care suferă

Cu cât pacientul este mai informat, cu atât mai mult va

fi pregătit să lupte cu afecțiunea

Soluționați barierele reale sau închipuite Ajutați persoana să depășească barierele sau plafonarea

prin identificarea unor alternative realiste *) Conform Magee, 2009 : 10.

Factori care cresc motivația :

Factor Efect

Sprijin social Eficacitate

Stabilirea raportului terapeutic Implicare din partea pacientului

Percepție de disconfort scăzută Implicare în plănuirea și stabilirea scopurilor

Susținere din partea terapeutului Cunoștințe crescute cu privire la beneficiile exercițiului regulat *) Conform Magee, 2009 : 11

Concluzii

Corpul uman este un sistem eficient de pârghii și ‘cabluri’ care îmbracă oasele imprimând o

anumită forță tensională cu rolul de a direcționa mișcarea și de a stabiliza osul și ligamentele –

scheletul în sine. Astfel, devine evident faptul că mușchii nu au doar rol în locomoție, ci ei reprezintă

adevărate elemente funcționale tensionale care mențin, adaptează și compensează aliniamentul postural

și structural.

Cum s-a menționat și înainte, flexibilitatea câștigată prin programele de stretching sunt

trecătoare și durează numai aproximativ 4 săptămâni

de la încetarea exercițiilor. Cea mai eficientă metodă

de a obține o creștere permanentă a unghiului

funcțional de mișcare este integrarea activităților

cotidiene în programul de stretching, cum ar fi

întinderea, prinderea, întoarcerea, rotatia, aplecarea,

împingerea, tracțiunea și fandarea ; pentru ca mai

apoi pacientul sa fie îndemnat să folosească aceste

activități regulat în viața de zi cu zi. Însă, inițial,

aceste mișcări funcționale trebuie integrate în


programul de stretching.

Scheletul oferă cadrul care susține corpul, însă mușchii sunt cei care susțin și propulsează

corpul. Toată viața noastră, începând de la prima bătaie a inimii, se bazează pe activitate musculară.

Atunci când, datorită diverșilor factori (traumă, oboseală, abuz, boală) interacțiunea apropiată, perfectă

dintre sistemul nervos, circulator și musculoscheletal este afectată, mișcarea devine dificilă, restrictivă,

de cele mai multe ori dureroasă și chiar imposibilă. Aceste disfuncționalități conduc la adaptări

compensatorii care necesită intervenții terapeutice, de reabilitare sau educaționale.

Kinetoterapeuții fac parte dintr-o echipă specialiată pe recuperare care include medici, asistente

medicale, terapeuți ocupaționali, logopezi și alte persoane a căror meserie este de a facilitate drumul

anevoios de recuperare a bolnavului în urma diferitelor patologii. O deosebită importanță în echipa de

reabilitare o constituie pacientul – deși de multe ori acest fapt este trecut cu vederea sau uitat.

Kinetoterapeutul are îndatorirea de a evalua capacitatea funcțională a pacientului și de a oferi

cel mai bun tratament posibil care se axează pe mișcare, reducerea durerii, restaurarea capacității

funcționale și prevenirea complicațiilor și a dizabilităților. Categoria de vârstă care poate beneficia de

kinetoterapie variază de la nou-născut la omul vârstnic, cu recomandarea medicului specialist.

Balneofiziokinetoterapia este o formă de tratament sau chiar de management al unor dizabilități

fizice, dureri prin intermediul masajului, al hidroterapiei, al mișcării, fără a recurge la medicamente,

chirurgie sau radiații.

În ziua de astăzi, forma de exercițiu și tratament efectuate în funcție de indicația medicului, se

află la latitudinea kinetoterapeutului. Din acest punct de vedere, kinetoterapeutul are datoria de a avea

cunoștințe solide și experiență pentru a putea construi un plan de tratament eficient și sigur. Această

meserie implică responsabilități mari și datoria de a trata pacientul cu bunăvoință și compasiune, în

bună cunoștință de cauză, oferind necondiționat un sprijin de încredere omului aflat în suferință.


Referințe

1. Chaitow L., DeLany J. Clinical Application of Neuromuscular Techniques. Volume 2 –

the Lower Body. Elsevier, 2011

2. Comerford M., Mottram S. Kinetic Control. The Management of Uncontrolled

Movement. Elsevier, Australia, 2012

3. Fair S.E. Wellness and Physical Therapy. Jones and Bartlett Publishers, Massachusetts,

2011.

4. Geweniger V., Bohlander A. Pilates – A Teachers’ Manual. Springer, Berlin, 2014

5. Kisner C., Colby L.A. Therapeutic Exercise, 5th Edition. Foundations and Techniques.

Philadelphia, F.A. Davis Company, 2002

6. Magee D.J.,. Zachaewski J.E., Quillen W.S. Pathology and Intervention in

Musculoskeletal Rehabilitation. Saunders Elsevier, USA, 2009

7. O’Sullivan S.B., Schmit T.J., Fulk G.D. Physical Rehabilitation. F.A. Davis Company,

Philadelphia, 2014

Referinte on-line:

1. http://academics.uky.edu/cohs/rhbphd/Documents%20for%20RHB%20NEWS%20Blog

/Stacey%2008-Ch072.pdf; 3.11.2014, 12.10 pm

2. http://samples.jbpub.com/9780763781309/81309_CH01_FINAL.pdf; 3.11.2014, 4.34

pm

3. http://www.jblearning.com/samples/0763740691/40691_CH01_FINAL.pdf; 3.11.2014,

4.45 pm

4. http://academics.uky.edu/cohs/rhbphd/Documents%20for%20RHB%20NEWS%20Blog

/Stacey%2008-Ch072.pdf; 3.11.2014, 5.03 pm

5. file:///C:/Users/Bacchanta/Downloads/Chapter%209-

%20Soft%20tissue%20damage%20and%20healing.pdf; 3.11.2014, 6.01 pm

http://academics.uky.edu/cohs/rhbphd/Documents%20for%20RHB%20NEWS%20Blog/Stacey%2008-Ch072.pdf


http://samples.jbpub.com/9780763781309/81309_CH01_FINAL.pdf

http://www.jblearning.com/samples/0763740691/40691_CH01_FINAL.pdf



Date post:	10-Apr-2016
Category:	Documents
Upload:	bacchanta
View:	128 times
Download:	8 times