REVISTĂ FEMENINĂ

CUPRINSUL: M a i c e l e m i r i a l e s ă r a c i l o r — — L a m o r m â n t u l lu i G h . P o p d e 13 ă s e ş t i — — — — — — — M â n ă ş i a l e a r g ă , n u v e l ă , — — Crinul , p o e z i e — — — — — Sf. T e r e z a d e P r u n c u l I s u s — — I m p r e s i i l e u n e i p e l e r i n e — E r o i c e l e f e m e i . . . — — — — M a r e a n o b l e ţ ă a î n v ă ţ ă t o a r e i — P l i c t i s e a l a — — — — — — V i a ţ a , r o m a n — — — — — S e a r ă d e v a r ă — — — — — P o e z i a P ă r . I. M. G â r l e a n u D e s p r e F r a n c m a s o n e r i e N e o m a l t h u s i a n i s m u l î n 1 9 3 3 . — In z o r i i z i l e i — — — — — G l a s u l lu i I s u s — — — — — A p u s d e s o a r e — — — — — S u r â s u r i ş i l a c r i m i z i m b i t o a r e — M o r a l a c r e ş t i n ă — — — — R o l u l g e n e r a ţ i e i c e v i n e — — R e g e n e r a r e a t i n e r e t u l u i . . . — P a g i n a c o n g r e g a n i s t e i : P u r t ă t o a r e l e d e m i r . . . P r e s a ş i c i n e m a î n l u p t ă c u H r i s t o s U m i l i n ţ a , c o r o a n a v i r tu ţ i lor S c r i s o r i : D r a g ă F l a v i a — — — C r o n i c ă . B i b l i o g r a f i e : I s t o r i a u n u i s u f l e t , S c h i t u l c u p l o p i , L u n a M a i u , U n i r e a , R o s a m u n d a . R ă s p u n s u r i . P o s t a R e d a c ţ i e i . P o s t a A m i n i s t r a ţ i e i .

M i a F r o l l o

P e t r u Dul fu M . T h e o d o r i a n - C a r a d a I o n G â r l e a n u F î l o t e a D u m b r a v a L i v i a R e b r e a n u - H u l e a A l , L a s c a r o v - M o l d o v a n u R e n é B a z i n D r . I r i n a B e r i n d e S a b i n G. T r u ţ i a M i h a i l R o b u Prof. N i e . C o m ş a Prof. l o a n V u l t u r G e o r g e R e d n i c V a l . Gr. S i m a F l o r i c a S a b a d â ş i u O l i v i a P o r u ţ i u M i c u ţ a F lor i lor I o n B e r i n d e l o a n O ş i a n P . T e o f i l A . B ă l i b a n u

P ă r i n t e l e S p . B . D o i n a d e p e M u r e ş M y r i a m P ă r . Teo f i l

REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: ŞIMLEUL-SILVANIEI

Scopul revistei: Să apere tineretul femenin — şi femeia în general — de imoralitatea ucigaşa. Să dea nutremânt sufletesc curat, trecut prin prisma purificatoare a moralei creştine. Să sădească în inimile tinere „adevărate flori de crin" şi să le păzească intactă nevinovăţia

şi curăţenia lor sfântă. Să readucă la Isus societatea prin presa şi acţiunea creştină. Să apere morala lui Hristos — singura morală adevărată — şi să lupte împotriva celor

ce o vor ataca. Să vestească pretutindeni deviza Ţării noastre: „Nihil sine Deo". „Flori de crin" se va sili ca întotdeauna să dea sfaturi creştineşti pentru mame, ca ele să

poată da o bună educaţie fiilor lor; îndrumări pentru soţii, ca să fie „îngerul păzitor" al fami­liilor lor; iar pentru fete va fi o călăuză dreaptă şi sigură, mai ales atunci, când fără experienţă, se vor avânta în mijlocul lumii plină de pericol.

COLABORATORII:

Elena Dr. Aciu, Ion Agârbiceanu, Cornel Andrea, Antoniu Bălibanu, Ion Berînde, Dr. Irina Berinde, George Bota, Emil Bran, Dr. Nicolae Brînzeu, Vera Calangiu, M. Theodo-rian-Carada, I. C. Cătuneanu, P. Vasile Chindriş, Pr. Toma Chiricuţă, Dr. Simeon Chişiu, Dr. loan Coltor, Augustin Cosma, Victoria Diamandi, Petru Dulfu, P. Victor Dunca, Filo-tea Dumbrava, Dr. Gelu Egry, Nicolae Fântânariu, Serban Filon, Dr. Nicolae Flueraş, Prof. losif Frollò, Mia Frollo, Gala Galaction, Volumnia Dr. Gheţie, P. Ion Gârleanu, Ovidiu Hulea, Al. Lascarov-Moldovanu, Dr. Emil Lobonţiu, P. Teodor Mateiu, George Matieşanu, P. Ireneu Merloz, Dr. Domenic Neculăeş, Prof. Dumitru Neda, Dr. loan Ossian, loan Oşian, George Perneşiu, Elena Pop Hossu Longin, Dr. Ionel Pop, Dr. Romul Pop, Dr. Valer Pop, Dr. Augustin Popa, Septimiu Popa, Olivia A. Poruţiu, Dr. Emil Precup, Livia Rebreanu-Hulea, George Rednic, Mihail Robu, Florica Sabadâşiu, Valeria Gr. Sima, loan Tătă-ran, P. Dr. Aloisie L. Tăutu, Sabin G. Truţia, Ilie Vetişan, Sorica Vlădescu, Prof. loan Vultur.

Redactor : Administrator : ri T ci A n^l'l. Secretar de redacţie: „ D . . P. Teoftl A. Balibanu. r D , Cornelia Petnsin.

luau Boţan. ABONAMENTUL: Pentru studenţime 100 lei anual

: „ particulari 120 „ • . „ instituţii şi societăţi . . 200 „

A b o n a m e n t d e î n c u r a j a r e . 3 0 0 ,, ,, •Primeşte un abonament gratuit pe un an ori cine va câştiga cinci noui abonamente.

Abonamentul gratuit se câştigă numai după ce se trimite suma totală la administraţia revistei.

In chestiuni de administraţie (abonamente, etc.) vă rugăm să scrieţi pe adresa Doamnei Cornelia Petrişin, Şimleul-Silvaniei.

In chestiuni de redacţie să vă adresaţi Păr. Teofil A. Bălibanu.

FLORI DE CRIN, r e v i s t ă femenină , Şimleul-Silvaniei. Apare lunar, cu excepţia lunilor' Iulie şi August.

îndemnăm pe cititoarele revistei, ca în acest an jubilar să facă împărtăşiri (cuminecări) de re­paraţie cât de dese, în onoarea preasf. Euharistii. Mai ales în luna Iunie, care este închinată Inimei preasfinte a lui Isus. *

De-asemenea îndemnăm pe doamne şi domnişoare, ca să ia parte în număr cât mai mare la „sf. Exerciţii Spirituale femenine", cari se vor ţinea la Oradea în luna Iunie sub conducerea călugărului-misionar Păr. Dr. D. Neculăeş. *

Recomandăm atenţianei cititoarelor noastre, cărticica nou apărută : Rugăciunea sfântului Rozariu. Se vinde legată în pânză, cu 20 lei (are 120 pag. şi 18 clişee.) Sunt şi exemplare de lux : legate în piele fină şi cu marginea aurită. Să se ceară la autor-' P- Emil Bran, Oradea, Dim. Cantemir 4.

Repetăm categoric: cele mai morale şi mai folositoare cărţi pentru tineret sunt „istorioarele morale" cari apar la Institutul „Presa Bună" din Iaşi, str. Ştefan cel Mare 56.

* * Primim spre recenzie cărţi,chiar şi nereligioase, dar să fie.în conformitate cu morala şi credinţa creştină. Răspândiţi presa creştină.

Nr. 5—6. Maiu—Iunie Anul IL

® FLORI DE CRIN R E V I S T Ă F E M E N I N A — ® N I H I L S I N E D E O

REDACTOR RESPONSABIL : 1 , X t T r , . ^ „ - „,„ „ -„ P. T E O F I L A. B À L I B A N U | L A U D A T S A I S U S

MAIGELE MICI ALE SĂRACILOR Ce-a făcut femenismul român pentru uşurarea su­

ferinţă? Aproape nimic. Părăsind [însuşirile lor feme-nine, sau avântat intr'o luptă de drepturi, pe câmpul social. Au vrut o egalitate care dacă le micşora far­mecul — şi asta înseamnă atât — tocmai le asprea inimile, pornite numai cu inteligenţa singură pe calea de pustiu a ideilor; au vrut prin argumente ştiinţifice să pătrundă într'un domeniu care până atunci era doaJ

clubul şi fumuarul bărbaţilor. Am dobândit destule drepturi atât de necesare femeii moderne, să ne oprim, să respirăm o clipă şi să ne uităm îndărăt şi tot în domeniul ideilor să rămânem. Pericolul care ameninţă şi e banal de câte ori s'a spus, societatea întocmită ani de ani, statornicită pe răsboaie şi suferinţă, pe oameni mari şi pe martiri, este Francmasoneria. Ea mina surd la început, ridicată în umbră, crescută a fost crescută din nedreptăţile din jurul ei, şi a ajuns acum formi­dabilă cu tin ideal opus idealului creştin. Ce târziu s'a trezit rezistenţa societăţii ? In faţa ei e un duşman pu­ternic ajuns nu la poarta ei, dar intrat în inima ei, gata să puie foc la fitilul ultimei bombe de dinamită, care să aprindă ultimul sanctuar. Un Mussolini, un Hitler pentru ţările lor, au avut curajul să oprească mâna gata să fie incendiară ; dar noi ? Dar Franţa ? In Franţa vom întâlni toate contrastele şi toate luptele de idei, Parisul cel mai nebun şi Parisul cel mai cu­minte ; cea mai îndrăzneaţă femenistă în vorbe şi cea mai sfântă burgheză la casa ei, ţinând uşa închisă vii­torului, rămânând izolată într'un trecut rijid, dar care a fost tăria neamului ei. In aparenţa vieţii de contraste cele mai vii şi de care colcăe jurnalele ei, este o tainică viaţă spirituală, firul trecutului prinde încet dar sigur, strecurat printr'o portiţă mică (Porte étroite) cel colo­rat de viitor... Şi de aceia Frunţa rezistă. Ea, cea mai democratică ţară din lume, în sensul cel mai mo­dern, e în acelaşi timp cea mai păstrătoare a tradiţiei, ce-a rămas viu în tradiţie...

Domnul Nicolae Iorga în cartea sa: „Cinci con­ferinţe despre Italia" arată pe Mussolini ca izvorît firesc din însăşi mediul şi istoria Italiei, continuatorul tiranilor, cari au venit să facă ordine, în vremuri tul­burate, continuatorul direct al tradiţiei dictatorilor ro­mani. Cât va fi austriacul Hitler continuatorul Germa­

niei de azi vremea, ne va arăta. Dar desigur că Franţa nu va produce firesc nici pe un Mussolini, nici pe un Hitler. Ea păstrează în toată viaţa ei sprirituală o li­nie, o dulceaţă de topire a claselor sociale. Comunis­mul ei este în vorbe răsunător, pe dedesupt clasa ei socială cea mai desmoştenită — Săracii sunt mereu ajutaţi, mereu susţinuţi, le este viaţa îndulcită tainic şi delicat, mai ales aşa de democratic! Legătura o face tot can trecut viaţa creştină, care cu o mână mereu ridicată sus la cei bogaţi şi alta mereu lăsată jos în viaţa săracilor. Cum să prindă comunismul, ramura cea mai periculoasă a Francmasoneriei în democratica Franţa ?

in Octombrie 1860 părintele Per net din congrega­ţia Asumţioniştilor se ocupă activ la Nimes de un pa-tronagiu stabilit de părintele d'Alfon, de a aduna pe toţi copiii săraci pentru clasele primare gratuite şi cu îndeplinirea vieţii religioase de Dumineca.

Părintele Pernet veni atunci în contact, din măr­turisirile copiilor, cu toată tragedia intimă a familiei lucrătorului cu ceiace numi el aşa de caracteristic Le mâl de l'owrier (boala lucrătorului). Ii veni în gând să pătrundă mai adânc în viaţa cotidiana a lucrătorului De obicei familia toată : mamă, tată, bunic, bunică toţi pleacă în zori la lucru... Copiii cresc ignoranţi şi mur­dari în destinul străzilor. Fu ajutat în acest plan în­drăzneţ de o femeie, domnişoara Maria Antuaneia Fage devenită maica Maria a lui Isus, condusă în vi­aţa ei sufletească de Don Bosco. împreună fundară instituţia maicilor mici ale asumţiunii, care străluceşte acum pe tot pământul, numai la noi nu.

Ea luă naştere în Iulie 1865, într'o mansardă, fără bani, fără sprijin, fără credit cu deviza : „ Vom îngriji de bolnavii săraci, vom rămâne în locul părin­ţilor lângă copiii săracilor, vom curati mansardele lor, vom educa copiii lor, când se vor întoarce acasă, vor găsi ritmul casei lor trăind firesc viaţa lui... Vom face acesta fără nici un ban, cerşind, în fine viaţa noastră materială va fi numai în grija lui Dumnezeu.

In anul 1865! In mijlocul secolului al XIX-lea, în plină fierbere de viaţă modernă un ajutor de om moderni! O corectare de viaţă sufletească mai peda­gogică, mai esenţială decât toate teoriile moderne în-

chise în cărţi născute moarte şi predate doar de pedanţi într'o întunecată sală de universitate, a căror ziduri groase o izolează tocmai de viaţă- Noi, femenistele române ce facem esenţial pentru boala lucrătorului, izvorul tuturor nedreptăţilor sociale ? Sufletele cele cari sunt temelia vieţii sociale menite să se conrupă delà început ?

Suntem ajunse membre consiliere la primării-.. E pentru noi — să fim sincere — înainte de toate mân­drie de rang şi pompă de slujbă -.. facem întruniri de protestare, când ne găsim legate, de mulţumire unde ne vin miniştrii şi viitori miniştri, cu bufet şi şampanie când am căpătat încă o bucăţică de drept, ne perândăm în streinătate pe la toate congresele, prietene cu mar­chize autentice, pe cari dacă avem norocul să avem şi noi preotipendă în Societate le primim, la rândul no­stru, în autentice castele strămoşeşti şi.. - luptăm îna­inte pe calea aridă a ideilor şi discursurilor pompoase...

Dacă am pătrunde şi noi în viaţa de toate zilele a lucrătorului ? Dacă am pătrunde în esenţa familiei lucrătorului? Unde mai mult decât acolo vom prinde rădăcina răului care ne macină până sus ? Pentru aceasta, să chemăm şi noi pe maicile mici ale săraci­lor şi la îndemnul lor, lângă ele să fie deschise larg porţile şi acelor dintre noi, a căror suflete vor să ardă în umilinţă o viaţă ce altfel li s'ar părea prea banală, prea cotidiană. Să le chemăm să devie la rândul lor micile maici ale săracilor- Cu cât vor fi mai cultivate, cu cât vor fi mai frumoase, cu cât au ştiut să-şi armo­nizeze mai frumos tualeta; cu atât vor şti să pună mai multă fineţe, mai multă suavitate, mai mult gust, în casa părăsită a lucrătorului. O perdea cu desenuri plă­cute, un pat cu un creton înflorit, o rogojină modernă şi de ce nu şi o umilă floare de câmp într'o cană de pământ ? împrejurul lor, copiii altora vor fi ingerii cari le va arăta scara cerului. Mia Frollo.

La mormântul lui Ghe< Ca un stejar ce veacuri cu vifore-a luptat Pe-o culme sus... şi-odată de-un vifor e culcat: In ţărnă zaci azi şi tu, culcat de-a morţii coasă, Dup'o viaţă lungă şi-atât de viforoasă !... O, scumpe „Bade Gheorghe !" o muncă ne 'ntreruptă Ţi-a fost pe lume viaţa!... şi-o necurmată luptă!...

Lucrai cu hărnicie a ta moşiei 'ntinsă, Scoţând din bulgări aur... nu pentru tine însă! Ci ca să ai de unde să faci la alţii bine, Salini — măcar în parte — a Neamului suspine... Durerea celor care în lanţ păreau că mor, Eră şi-a ta durere, mai mult decât a lor !

Urmaşii mândrei Rome... încununaţi cu spini?... încătuşaţi să fie de-o mână de străini?... Şi 'n loc ţinuţi din drumul spre culmile visate?... Tu nu puteai să suferi această nedreptate ! Un vis hrăniai doar ; lanţul, să vezi cum se destramă; Să-ţi vezi unită ţara pe veci cu Ţara mamă !

Şi visu-acesta falnic te stăpânia mereu, Pe câmp la lucru, ziua... şi noaptea 'n patul tău... Ori când sună chemarea, căminul îţi lăsai ; Şi pentru Neani la luptă înflăcărat porniai, Erai mereu în fruntea falangei ce lupta, Şi da la toţi tărie înflăcărarea ta !

Tu n'ai gustat odihnă şi pace-o zi, sub soare! Tu n'ai vrut penlru tine măriri amăgitoare!... Doar pentru Neam trăit-ai... Şi chiar când presimţişi

*) Un prieten ne-a promis că încurând ne va trimite o lucrare asupra scrierilor distinsului literat: Petru Dulfu. Notăm aceasta, fiind — împreună cu cititorii — în aşteptarea acestei lucrări. Noi şi până atunci recomandăm toate operile dlui Prof. Petru Dulfu. Mai ales : Dumnezeu şi oamenii, Isus-Mântuitorul, Visuri împlinite, Povestea ui P£cală, Povestea lui Făt-Frumos< etc. N. R.

rghe P o p de Băseşti*) Că ai să-ţi dai suflarea, la Neam doar te gândişi. Voind să-i fii un sprijin puternic în vecie, Lui danie făcut-ai întreaga-ţi avuţie!...

Frumoasă-ţi fu viaţa!... sfârşitul mai frumos!... Căzuşi pe câmpul luptei, stegare inimos!... Acei ce numai ură în lume ţi-au purtat, Voiau să te sfărâme chiar şi'n sicriu culcat. Fuşi prohodit sub şuer de gloanţe duşmăneşti, Şi'n cântul de isbândă al oastei româneşti !...

Acum, al tău trup doarme, jos, somnul veşniciei ; Iar sufletul, la Tatăl, ţi-e'n culmea bucuriei. Că n'ai luptat zadarnic aicea pe pământ, Şi nu 'n zadar hrănit-ai un vis aşa de sfânt. Norocul cel mai mare ţi-a fost pe lume scris : Să-ţi vezi în clipa morţii, cu ochii, scumpul vis !...

Te-ai dus !.,. dar amintirea-ţi, cât lumea va trăi. Românii toţi cu cinste în veci te-or pomeni ! Şi'n veci, din slăvi albastre, vedea-vei fericit: Cum Neamul — pentru care atât te-ai străduit — Mereu 'nainte merge, de steaua lui condus, — Se 'nalţă printre neamuri, mai sus... şi tot mai sus !

Petru Dulfu. iiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii^

Aviz. La 11 Iunie a. c. se va ţinea, în Şimleul-

Silvaniei, adunarea generală a Asociaţiei Gene­rale a Românilor Uniţi (AGRU) de pe teritorul diecezei de Oradea. Pe atunci se pregătesc mari serbări. Va participa însuşi Excelenţa Sa Arhi-Episcopul Orăzii: Dr. Valeriu Troian Frenţiu.

MÂNĂ ŞI Conacul din Bojin în care se adăpostea Conu

Statache Vângulescu, era o clădire de zid delà înce­putul secolului XVIIi, acoperită cu şindrilă putredă, cu tencuiala căzută şi care se ridică în mijlocul unei curţi desgrădite şi pline de bălării, Sărăcie goală. Din sărăcia asta nu eşia Conu Statache decât câud se desprimăvăra, când în conacele .de pe Amăradia se instalau boeri de la Craiova, veri sau nepoţi de ai ultimului descendent al neamului vechiu, dar să­răcit de mult, al Vânjuleştilor.

Pe dată ce auzia că la Căpreni, la Floreşti, ori aiurea, i-au venit rude sau prieteni, Conu Statache punia terlanul la brişcă şi pornia într'acolo să le dea bună zina.

Pretutindeni era primit cu bucurie, că era om bun şi nu făcuse nici un rău cuiva. Copiii, pentru care nu uita să aducă prune opărite, sugiuc de nuci cu mustuleţ, ori troşie de ^struguri, îl iubeau. Era veselie mare şi chef cât stătea Dumnealui. Glumele nu se mai sfârşiau, nici snoavele. Nu se supăra Conu Statache de nimic, nici de perderea proceselor, nici de sărăcie.

— Las, neică, nu e nimic. Toate sunt delà Dum­nezeu, era răspunsul său neschimbat.

— Şi cum făcuşi nene Statache, de pierduşi procesul cu Stalul ; era întrebarea stereotipă cu care gazda, când mai avea şi alţi musafiri, l-aducea să le povestească cum şi-a pierdut procesul ce moştenise şi din care o viaţă întreagă nădăjduia să câştige patru sute de pogoane de pământ cuvenitul loc delà 1729.

— Păi să vedeţi. La Tribunal m'a vândut hoţul de avocat al meu, Spanac, aşa mi-a spus chiar Ie-nache Fudulu, Prezidentul de la Tribunal, un om tare de treabă. Dumnezeu să-1 ierte. El mi-a zis să fac numai decât apel şi să-mi iau alt avocat, să nu mai mă încred în Spanac. Am luat pe Melicescu, ştiţi şchiopul cela cu piciorul de lemn şi cu barbi-şon la fel cu Napoleon III. Mi-a făcut apelul şi mi-a sorocit pricina în 14 Aprilie. Ne-am înţeles să viu în ajun, să-i dau patru galbeni şi să ne judecăm.

Cu zece zile înainte, eu am căzut dintr 'un patul de mi-am frânt piciorul. N 'a fost chip să mă duc la Craiova la înfăţişare. Acu ce facem, zic eu lui Meli­cescu când m'am înzdrăvenit. — Faci opoziţie, zice. Zis şi făcut. Procesul a fost sorocit la 27 Octombrie într'o Vineri. Am primit citaţia şi am trimis-o lui Melicescu, carele mi-a scris să viu d'adreptul la Curte, că e gata, dar să nu uit să-i aduc cinci gal­beni. Eu — ca omul — am socotit că e mai bine să viu ceva mai înainte, ca să stărui de prieteni să pue o vorbă bună pentru mine la judecător. Zis şi făcut, cu patru zile înainte de înfăţişare, — într'o luni — m'am suit în brişcă şi am plecat la Craiova. A m pus cinci galbeni la o parte pentru Milicescu, şi am mai luat şi doi curcani cu mine, ca să-i aduc veri-şoarei Luxiţei, care mă găzdueşte în Craiova. Acum mână şi aleargă la Craiova. Dar ce să vedeţi ? „Mână şi aleargă" până ajungem la Tănţăreni. Acolo mă opresc să dau bună ziua lui Pavré, că franţuzul ăsta e caşi unul de ai noştri Musiu. Paré nu m'a lăsat să plec cu una cu două. A trebuit să dormim la Tănţăreni. A doua zî mână şi aleargă Cotovéni. Aci iar nu se cădea să trec prin dreptul casei omu­lui fără să mă opresc, că Iordache Balăcioru e boer

ALEARGĂ de ai noştrii, şi se cuvenia numai decât să-i dau bună dimineaţa.aLui Bălăcioiu cum îl ştiţi, atât i-a fost ; stai la prânz cu noi, stai la masă cu noi şi ştii ce ? culcă-te aci, că ce-ai să faci trei zile în Craiova. Miercuri a trebuit să stau de prânz la Chileşti, şi Costică Milescu nu mi-a dat drumul decât spre sfin­ţitul soarelui. Mână şi aleargă, de pe înoptate eram la Cioroiaş. Cum m'a văzut Ghiţă Podbanicescu, m'a dat jos din brişcă. A trimis calul în grajd ş i : ai să cinezi cu mine, zice. I-am făcut cheful că, de, boer-nu e ? Vărul Ghiţă nu mi-a dat drumul cu una cu două. A m petrecut noaptea în Cioroiaşi, şi cum s'a crăpat de ziuă, mână ş'aleargă la Craiova.

La namiazi am fost în Floreşti. Am dat de ne ­potul Emil Troceanu, nepotul m'a poftit la el să prânzim şi de-acum puteam eu să nu fac hatăr unui boer şi unuî nepot ca el. Am rămas în Floreşti până Vineri, disdimineaţa când m'am suit iar în brişcă. Acum mână ş'aleargă eu la Craiova. Din Floreşti .'a Craiova nu faci un ceas, dar dacă n'are omul nevoe. La Isvor, s'au căzut spetezile de la o roată, la Işal-niţa mi s'au rupt hăţurile şi mi s'a frânt ciştea la trăsură. Eu însă tot mână ş'aleargă, ca să ajung la Craiova înainte de strigarea procesului. Şi ajungeam la sigur, dacă nu m'ar fi ţinut o jumătate de ceas la barieră, până să cotească nişte cuţi cu ţuică, dacă nu mai pierdeam vremea din pricina unui mort şi fiindcă nu ştiusem că se mutase curţile de la Pis-copie în casele Sardarului Ottelelisanu, la Sf. Du­mitru. Aşa se făcuse trei când cu tot mână şi aleargă am ajuns la Curte. Milicescu m'adăsta In capul scărei, că să-mi spue că m'au strigat de trei ori şi că dacă n a m fost de faţă mi-au respins opoziţia. Aşa e când n'are omul noroc, citează conu Statache. Hoţul de Milicescu voia să-i dau numai decât cei cinci galdeni, adaugă după o pauză. Dreptul e că doi inşi, fuseseră să-1 iee să-i apere la Judecătorie, dar eu tot m'am ţinut bine şi în sfârşit s'a mulţumit cu doi. Unul l'am cheltuit în oraş şi cu ceilalţi doi m'am întors acasă. Mi-au prins bine ăşti doi galbeni, că mi-am făcut de toate pentru iarna ce se apropia şi n'am dus lipsă de nimic ; Cu atâta m'am ales după atâta mână şi aleargă. Nu face nimic, eu zic bogda­proste şi de asta.. Ce făceam dacă-i dam toţi banii, pehlivanului de Melicescu.

Trebue să ştiţi că bunul Cocon Statache, avea şi un nepot de soră, la care ţinea ca la copilul lui, pe Mitiţă Suceag. II făcuse moştenitor al său, cu condiţie ca atât cât o trăi să vie de Paşte, la Crăciun şi de Sân Petru, la Bojin. Suceag era funcţionar într'un minister la Bucureşti şi de câte ori îşi anunţa sosirea, Conu Statache venea cu brişcă de-1 lua din Gara Craiovei.

Suceag dacă a văzut cât era de slab şi de prăpădit bălanul delà brişcă, zice într'o zi lui unchiu-său : Ar trebui să vinzi calul şi să iei altul, că are să te lese în drum. Da cum să fac, nepoate ca să-1 vând, că în Bojin n'am cui îl v inde?

Suceag 1-a învăţat să ţie bălanul în grajd pe mâncare trei săptămâni şi apoi să-1 aducă la Craiova, într'o zi de târg. Cu ce o lua depe el şi cu ce o mai pune, să iee altul. Aşa fac, nepoate ! JDar să_vii cu mine la Craiova, să nu mă tragă pe sfoară hoţii de giambaşi, îi spune.

La vreme au pornit amânit la obor. Aci un sacagiu s'a găsit muşteri, dară şi sacagiul tot făcea nazuri. I se părea mult doi poli, cât îi ceru. Suceag ca să-i dobândească, dă înainte cu gura, asigurându-1 că bălanul este o minune de cal. Un smeu nu alt-ceva şi tinerel.

Conu Statache l-asculta în tăcere, până ce odată se repede la Suceag, îl trage la o parte şi-i zice la ureche. Ascultă : Dacă e aşa calul cum spui, nepoate, Dumneata, apoi eu nu-1 mai vând !

M. Theodor ian-Carada .

(Srinizi In baia razelor de soare Se ridica un mândru crin De miros şi de farmec plin In haina-i dalbă de ninsoare.

Şi fermecat de clipa vieţii Sub cer senin în câmp de flori Se 'mpodobia mereu în zori Cu roua rece-a dimineţii.

Dar, vai !.. . O groaznică furtună In două mijlocul i-a frânt; De-atunci, vai, zace la pământ, Plângându-şi soarta sa nebună

Poveste tristă! Cum mă doare Că te repeţi de-atâtea ori In mândri tineri visători Şi în nebanele fecioare.

In suflet mi s'aprinde dorul S'alerg şi să le spun la toţi

Că numai tu, Isuse, poţi Să le fii lor mântuitorul.

Tu îngerească floare iarăşi Chiar pe ruini poţi s'd.ßadesti; Din oameni slabi şi pământeşti Faci sfinţilor voioşi tovarăşi.

P. Ion Gârleanu. In numărul trecut am promis că vom da

aceasta frumoasă poezie a Păr. Gârleanu, dar am uitat, O dăm acum.

N. R.

•HIIII[lllllll!lllllllllllllllllllllllllllllllllll!!illlllW

SF. TEREZA DE PRUNCUL ISUS Aproape ca nici un sfânt — aşa de rep?de — s'a

făcut cunoscută pe întreg rotogolul pământului Sf. Te -reza da Pruncul Isus .

Cum în zilele aceste se împlinesc zece ani do când a fo3t beatificata (29 Aprilie) şi opt de când a fost ca­nonizată (17 Maiu 1925), am crezut de bine, să arat în câteva r a i d u r i , viaţa ei sfântă, ca şi cititoarele Flo­rilor de crin, cari încă — poate — n'dr cunoaşte-o, eă o cunoască

Sf. Tereza e'a năjeut la 2 Ia­nuarie 1873 în Aleccin din Fran ţa . Părinţii sài au fost oameni cu etare — tatăl ei avea fabrică de dantele fine — dar erau şi foarte evlavioşi. In t inere t 0 , ambii doriau — şi au şi căutat — eă se călugărească Dom­nul însă a voit altfel şi Ie-a îndru­mat paşii Fpre o căsătorie sfântă, binecuvântată de Dumnezeu cu 9 co­pii,*) dintre cari 4 în vârstă fragedă, până au fost îngeraşi, au sburat în cer, iar ceilalţi cinci — toate fete — au devenit mirese a lui Crist (că'u-găriţ»). Sfânta Tereza a fost cel mai mic, dar şi cel mai ales copil.

La vària de 4 ani a rămas or­fană de mamă. Deşi mică, pierderea mamei sale a avut o sşa influinţă aeura ei, că firea ei vioaie i-a schirnba'-o cu totul. In dragostea sa neţărmurită faţă de buna sa maică, Tereza, în frageda ei copilărie — pe când trăia mama ea — era însoţitoarea ei deapururea ; şi în exce­sele sale de iubire sfântă copilărească (după cum mărtu-risfşte chiar mama ei, într 'o scrisoare adresată sorei sale Paul ina) , Tereza zise într 'o zi maicei sa le : „ O, Măicuţa draga, cum aş vrea să mori!* Şi dacă o făcea atentă să nu mai zică ssa, se scuză îndată cu un aer foarte

*) Maria-Luisa, Maria Paulina, Maria-Leonia, Maria Elena, Maria-Iosef-Aloisiu, Maria-losef-Ioan Botezătorul, Maria-Celina, Maria-Mehania-Tereza şi Maria-Francisea-Tereza.

surprins, spunându-mi: Doar deuceia zic aşa, ca să mergi in cer. Nu mi-ai spus, că trebuie să murim, ca să pu­tem merge acolo ? ! "

Dl. Alois Martin — Tatăl sf. Tereza — după moartea soţiei sale, îşi vându fabrica şi se stabili la

Li8ieux, lângă fratele soţiei sale: Dl . Guérin, pentru ca mai bine să-şi poafă vedea de creşterea fiicelor sale. Şi acest Tată venerabil îşi şi crescu fi­icele sale în cea mai sfântă iubire a lui Dumnezeu. Tocmai pentru aceea i-a dăruit Dumnezeu mângăerea, că toate fiicele lui au devenit călugăriţe. Numai că, Calina, până a trăit Tatăl ei a rămas acasă, să-l îngrijească, şi a întrat în măcăst ire numai după moartea Tată 'ui tău .

Minunat povesteşte sf. Tereza, în „Istoria unui suflet" (pe care o scrie la porunca sorei sale Paulina, Stareţa Mănăstirei) „primul sărut" pe care i-l-a dat Isus, adecă prima sa cuminecare . . . apoi străduinţele sale, ca să învingă nenumăratele pie-deci ce i-se puseră înainte, pentru ca la 9 Aprilie 1888, adecă la vârsta de 15 ani, cu învoirea specială delà

Episcopul diecezan, să poată — în fine —- sbura spre m ă n ă ^ i r e . . .

Trecând peste înveşmântarea de că'ugăriţă şi peste profesiune, sosi şi ziua mult aşteptată (8 Septemvie 1890) când îşi făcu votul sub numele de Sora Tereza de prun­cul Isus şi de Fa ţa sfântă. La puţ ; n timp după aceasta zi fericită, Tereza da Pruncul Lsus văzând un anunţ de căsătorie, al unei verişoare, în sfinţenia şi fe-ricirea-i copilărească, compuse o invitare, pe care o citi noviţelor, ca să vadă si ele cum „gloria unirilor de pe pământ este atât de puţin lucru în asemănare cu titlu­rile unei mirese a lui Isus."

Invitarea avea următorul conţinut :

Dumnezeul Cel Atotputernic, Creatorul ceriului ş ! al pă­mântului, Stăpânul Suveran al lumii şi Preamărita Feciară Maria, Regina Curţii Cereşti, vă aduc la cunoştinţă eununia spirituală a Augustului lor Mu ISUS, împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, eu mica TEREZA Martin, acum Dom­niţă şi Prinţesă a regatelor aduse ca zestre din partea Mire­lui său divin: Pruncia lui lsus şi Patima Sa, de unde îşi are şi titlurile de nobleţă: de Pruncul lsus şi de Sfânta Faţă.

Ne putându-vă invita la sărbătoarea Cununiei ce a fost celebrată pe Muntele Carmelului la 8 Septemvrie 1890, — fiind admisă singură numai curtea cerească — cu toate acestea sunteţi rugaţi să luaţi parte la . Aniversarea cununiei, ce va avea Ioc mâine, In ziua Eternităţii, în eare şi lsus, Fiul lui Dumnezeu, va veni pe norii eeriuiui, în strălucirea maiesiăţiii Sale, fă judece pe cei vii şi pe eei morţi.

Ora fiind încă nesigură, sunteţi Invitaţi să staţi pregă­tiţi şi să privegh ; aţ ; .

D u p ă o boală gre*, depW-pt, ia 30 Septemvrie 1897, orele 7 seara, ef. Tarez» de Lisieux, în urina unei ago­nii grozave ş> dupăce întâi primise tainele muribunzilor, îşi de te îegerescul suflet în mâinile Creatoru'ui . In clipa morţii — epun călugăriţele cari au fost prezente la moartea ei — că dintr 'odetă faţa i-s'a luminat, încât se părea că vede fericirea cerească spre care zbura sufletul e au sfânt . . .

Mica Tereza, după moarte a ajuns cunoacu'ă re­p e d e , căci exemplul vit ţii sale a atras p e m u ţ i la tfin-ţ - n i e . Calea pe care a mers dânsa — şi p e c a r e s s a de Btăîuitor o recomandase încă fiind în viaţă — e r a scurtă şi uşoară, era „calea copilăriei fruflateşti", «şa încât Fe ­ricitul Păr in te al Romei, î n procesul de canonizare al Sfintei, a declarat Bolemn că tocmai „ în copilăria sufle­tească se găseşte secretul sfinţeniei 1 1 ei.

„Ploaia de roze" pe care a promis-o de asemenea

n'a înceta a o trimite, astfel — • prin întrepunerea ei — atât înainte, cât şi mai ales după canonizare, s'au câşti­gat multe haruri şi minuni. Minunile săvârşite cu aju­torul t i se ridică la mai multe mii. Ele s'au adunat în volume. O astfel de carte (un volum mare) B'a tipărit şi în româneşte, la I a ş i , în t i tu la tă : Ploaia de trandafiri.*) Pdntru câştigarea de haruri, prin întrepunerea ei, ee fac , ,no^eae" (nouă zile de rugăciuni, încheiate cu o îm-p ă ' ă ş i r e bună). Astăzi sf. Tereza a Pruncului l sus , a ajun* a fi aproape cea mai cunoseu'ă sfântă pe întreg rotocolul pământului . Chiar şi la noi Românii, sf. Tereza e d-^tul de cunoscută. Aceasta mu'ţumită râvnei Blaju­lui (Möns. Dr. I. Coltor mai ales) şi „Presei Bune" delà l a ş ' . Pe întreg pătrântul — chiar şi la noi — i-s'au ri­dicat, altare, închinat cepele şi biserici. Singuratici ori familii, societăţi, instituţii, tipogrefii, reviste, (cum e la noi chiar revista „Fiori de cr in" s. ex) au ales de pa­troană şi nu fără de v r e u n rezultat real — pe sf. T e ­reza de Pruncul l sus .

Credem, că citirea vieţii sale scrisă de ea însăşi „Istoria unui sufl t**) şi meditarea ei, va conduce multe suflste pe calea sa sigură p^ care „nu s'a înşelat u r -mându-o", pe calea copilăriei sufleteşti...

Filotea Dumbrava***) *) Vezi „bibliografia" din nr. 3-1932 al Florilor de crin **) Blaj — Tipografia Seminarului Teologic. ***) Pe lângă eârţile pomenite, s'au mai tipărit In ro­

mâneşte la Blaj: Viaţa sf. Terezia şi o mică novena; Ia Iaşi : Tot viaţa ei (o mică Floare) şi o novena mare. Toate la Inst. „Presa Bună" iar la Oradea un Aeaftist al sf. Tereza-

N. R.

IMPRESIILE UNEI PELERINE La Lisieux.

. . . Când am ieşit cu totul dintre zidurile Pari­sului, o geană de lumină se ridică sfioasă dinspre Răsărit, ca o binecuvântare risipind şi cele din urmă umbre întârziate ici-colo şi distrămând diafanul, abia perceptibilul văl de ceaţă ce mai stă aninat în zare.

Departe 'n vale, Saina strălucea majestoasă, ca o uriaşă pantlică de argint şerpuitoare printre arbori stacojii şi goi de pe 'ntinderea vastă a şesului ce se pierde 'n pâcla cenuşie a zării. Fiecare pasager s'a aşezat molcom şi indiferent la locul său, 'întru'n colţ al apartamentului, urmându-şi fiecare firul gândului ori a converzaţiei, nealterat nestingherit de vecin. Noi ne-am bucurat ca de-o inspiraţie cerească de aceasta hodină ce né-o procură indiferenţa aceasta, după atâta roboteală din zilele din urmă. Adevărat , că noaptea dormim buştean, dar parcă totuş e prea pu­ţină hodina nopţii, fiindcă nu numai fizicul e obosit în acest pelerinaj. Cel puţin pentru mine, cumulul de impresii are asupra-mi o înrâurire atât de puter­nică, încât seara, la reîntoarcere, dacă nu m'aş des­cărca de ele, notându-le, am credinţa că m'aş sufoca, ori în cel mai bun caz, n'aş mai putea continua a doua z i . . .

. . . î m i tremură inima de-o caldă bucurie, pri­vind la soţul meu, cât şi cum s'a refăcut în aşa de scurtă vreme, dupăcât a fost de bolnav la plecare şi n a m puteri să-I pot mulţumi Cerului pentru bună­tatea cu care ne răsplăteşte ruga şi credinţa pe cari ni le-am pus fără rezervă, numai în E l . . .

îmi vine ades să plâng de 'nduioşare şi de re­

cunoştinţă, cum şi de neputinţa de-a nu-mi putea prosterne la picioarele Tale, dulce Isuse, inima caldă cu toate fibrele ei, ca să-ţi mulţumesc că mi-ai salvat ce am avut mai scump pe acest p ă m â n t . . . O să pot să'mpart la cei cari sufer, măcar un sâmbure cât mai mic din credinţa şi convingerea mea de azi, s ă poată crede, că numai Tu Isuse ne poţi tămădui orice boală, cu un singur medicament, cu un simplu tra­tament ; cu credinţa...

Cât s'ar bucura puiuţii noştri dragi şi toţi cei cari ne aparţin, dacă ne-ar putea vedea în clipa aceasta pe acest drum dorit, ce duce la mormântul prea bunei Sf. Terezia de pruncul lsus, ale cărei mângâieri şi'ncurajări le-am simţit atât de vii, atât de aievea în clipele grele de suferinţă şi deprimare.......

. . . Gări ne'nsemnate răsar pe 'ntinsul drum p e cari le vedem abia o clipă, când se opreşte ca să coboare şi să urce anonimii grăbiţi, cari nu deranjază atmosfera prielnică. . . Nimic particular care să-mi oprească, măcar fugar, atenţia. Şerpuim printre peisage deluroase, monotoane chiar peste cari doar mâna măiastră a Toamnei ţese necontenit dar tainic voalul ei de nuanţe atât de variate, atât de dulci, încât uiţi că ea ţese giulgiul veşted al m o r ţ i i . . .

Dar cu cât uniformitatea tabloului extern este mai discret şi mai palid, care atinge numai cea mai sensibilă coardă a inimii, cu atât să trezeşte şi să succedează mai vibrante mai armonice, mai nestin­gherite acordurile de-o infinită variaţie a orgei profunde a sufletului. Crâmpee de amintiri dulci ori triste să

precipită, să 'nlăntue fără sfârşit pe filmul imens, pe care nici cel mai isteţ regizor din lume nu l'ar putea rula şi care apoi se afundă şi cade în acelaş abis al trecutului, unde totul să 'mbrăţişează, să 'ngemănează, se egalizează şi — p i e r e . . . Un glas cald şi prietenos îmi şopteşte: „vezi, te-ai convins cât de repede trec toate ? Toate, toate sunt deşertăciune" . . .

Abia dupăce am descins în gara Lisieux am coborât cu totul şi din lumea reveriei atât de scumpă sufletului meu şi unde mă simt atât de acasă. Doar atunci am observat că perdele de nouri mohorâţi acopăr ochiul prietenos şi zimbitor al soarelui de azi dimineaţă. Un vânt tăicios şi umed de mare ne sbi-ciueşte fără milă feţele palide şi 'nfrigurate . . .

. . . M a i depărtişor. pe-o dâlmă ce se ridică vis-a-vis cu gara, schelele unui edificiu majestos atrag atenţiunea delà 'ntâia ochire- Orăşelul nu face nici o impresie specială. Luăm drumul spre cimitir după indicaţiile unui trecător. Străzi nu prea bine întreţinute, orăşel de provincie. Calea spre cimitir duce tocmai în partea opusă a schelelor din faţa gării şi aflăm cu bucurie că ele sunt schiţa pompoasei Catedrale ce să nalţă în amintirea sf. Teresia. îmi aduc aminte că în acest scop s'a răspândit cărămizi şi la noi în România. Cu paşi repezi ajungem în decurs de câteva minute la poarta gradinei morţii şi a l iniştei . . . Intrăm, singurătate şi tăcere, doar câţiva lucrători repară ceva la cărăruile albe, simetrice şi curate, ce şerpuesc printre mormintele atât de cu sfinţenie îngrijite. Dupăce n'am găsit acasă pe 'ngri-jitorul cimitirului, ne-am hotărît să căutăm singuri locul do r i t . . . Cu toate că n'aveam nici idee şi nici o indicaţie în cotro s'o luăm, ca să ajungem mai curând la ţel, am luat-o înainte pe-o cărare. Dar parcă o mână prietenoasă ne-a dus tocmai în direcţia cău ta t ă . . . exact în partea opusă cu intrarea. Ne apropiem şi căutăm cu sufletul cucern ic . . . Pe-un mormânt, de marmoră albă, o cârjă, o singură cârjă... Acum observăm şi statuia tot albă a sfintei, ce parcă indică şi străjueşte locaşul Său de a r g i l ă . . . împrej­muită de-un grup de morminte de călugăriţe între cari şi surorile Sale, iubite, Celine, Pauline e t c , îi ţin eterna tovărăşie. . .

Intrun târziu, dupăce ne-am răcorit sufletele sub roua aghiesmei binefăcătoare a rugăciunii şi-a con­templării, am coborât domol spre oraş, spre Cârmei. . .

Conduşi şi aci de aceeaş mână catifelată am găsit cu uşurinţă şi am întrat în modesta capelă a Carmelitelor... In stânga, delà intrarea în Capelă, îţi surîde mângâietor de pe un soclu înalt, statuia Sfintei..,

Interiorul Capelei, e căptuşit în partea dinspre întrare, cu plăci de marmoră albă cu inscripţii de recunoştinţă, ca şi la Lourdes, Capela nu prea mare, nici luxoasă. La o cotitură a zidului din dreapta Capelei, lângă un altar secundar, se află mormântul Ei de după canonizare, reprezentând pe dulcea „petite Therese" întrun coştiug de sticlă de mărime naturală cu figura Ei de marmoră, aşa cum era 'ncremenită p e catafalc. . . Necontenit credincioşii vin şi mergea să se proştearnă lângă grilaj ui ce o străjueşte... A m căutat cu gândul urma paşilor Ei pe lespezile acestui loc de reculegere, care I-a fost atât de drag şi parcă o ghiceam sub rasele călugăriţelor pe cari le-am întâlnit aci, p r o ş t e r n u t e . . . N'am uitat să amintesc în rugăciunile rostite aci, printre cei dragi şi atât de departe şi pe Excel. Sa Episcopul Lugojului, care a avut bunăvoinţa şi cereasca inspiraţie şi de data

aceasta, de-a fixa în itinerarul pelerinajului nostru şi aceasta localitate pe cât de modestă, pe-atât de cunoscută şi preţioasă lumii creştine, şi-atât de scumpă sufletelor noastre.

In dreapta, imediat cum ieşi din Capelă, un mic muzeu ce păstrează toată zestrea Ei din scurta Sa viaţă terestră. Părul auriu, lung şi inelat, rasele de călugăriţă ; rochiţa albă cu funtă roze delà ntâia Ei împăttăşanie ; rochia tot albă delà depunerea jură­mântului .. . Apoi scaunul'şi măsuţa cu casetta obiec­telor necesare la lucrul cotidian ca : aţă, ace, degetar, foarfece, etc. Atât de puţin şi atât de impresionant! Cu atât îţi dai mai bine seama de lumea eterică, nevăzută a sufletului, cât de bogată, de nelimitată şi de ademenitoare a trebuit să fie unui suflet atât de fin în care a trăit atât de intens, încât a putut să renunţe la toate bucuriile lumii văzute pentru cari noi ne sbatem fără 'ncetare ca să o cucerim şi nu vedem că totul este numai m i r a j . . . Toate vitrinile oraşului sunt archipline de obiecte de pietate şi cu diferite copii ale Sfintei. Mi-am luat, printre alte souveniri un mic portret al Ei încadrat în bronz, pentru biroul meu de unde să mă supravegheze, să mă 'ncurajeze ades, cu privirea Ei îngerească. . . Cât m'am bucurat apoi de autobiografia Ei, în care aştept să găsesc multe mărgăritare alese şi îndrumări pe calea ce duce la ţinta supremă pentru un bun creştin. Cum aş traduce-o, dacă ea nu e tradusă încă 'n româneşte ! Şi cred că în mare purte aş corăspunde pretenţiei, atât fiindcă eu iubesc mult pe autoare, cât şi pentrucă sunt credincioasă, apoi sunt femeie şi o înţeleg d e p l i n . . . Dar nu, totuş mai bine o faţă bisericească, că sunt mai indicaţ i . . .

Regret nespus că n a m putut asculta sfatul Cano­nicului Dr. C. delà Blaj, pe care l'am întâlnit incidental tocmai în faţa Capelei — să vizităm „Buissonette"-ul, casa familiară şi parcul unde a copilărit mica sf. Theresie. Dar era prea târziu şi-am plecat spre gară fără să-mi pot da seama cum a trecut atât de repede această zi preţioasă şi rară şi care 'n ciuda fenomenului firii posomorâte şi reci, a fost atât de plină de farmec, de lumina sub l imă . . . Dar sper că venim altă dată şi 'n alte condi ţ i i . . .

Tot drumul am citit volumul „Une fleure de-fenille" care cuprinde viaţa Sa din cea mai fragedă copilărie, până pe patul agoniei, şi care evidenţiază în toate detaliile caracterul select, rar de tot, al acestui spirit de elită, sincer, cald, delicat şi mare, nu prin opere ameţitor de gigantice, după calapodul raţiunii noastre comune, materialiste, ci tocmai invers, mă­reţia şi sublimul Ei constă din mii de mărunţişuri, de renunţări permanente, cari i a u ridicat un obelisc indestructibil ce-şi înalţă fruntea până la c e r . . . Tânără, frumoasă, bogată, cultă, cu o educaţie aleasă şi atât de iubită de familia Ei, nu-i un adevărat eroism, când a renunţat la tot, la toată fericirea pământească şi smulgându-se din mediul intim al familiei, să se 'n-groape de vie în schit, numai din iubire pentru Crist ? ! . . . Repet, e un mare eroism . . .

. . . Dacă a fost scurtă calea spre Lisieux, am spus-o, dar cât de scurtă a fost reîntoarcerea la Paris, desigur nu o pot p rec iza . . .

. . . Era seară de-a binele când am ajuns în oraşul lumină, Un regret vag, un gol se sbătea în suflet la auzul sgomotului Capitalei lumii, enervant ca un pian discordât, pe care cântă o mână de d e m e n t . . .

toată vraja ei ademenitoare, tot farmecul şi somptuo­zitatea ei, îmi păreau acum, la o depătare imensă de sufletul meu încărcat de miresme sfinte. Vis, miraj semeţia ei superbă, aţâţătoare, captivantă. O

momeală deşartă, falsă ca şi lumina ei orbitoare, cu mii de ochi, care însă cu un gest uşor, poate fi stinsă de mâna cea mai stângace. . .

Livia Rebreanu-Hulea.

EROICELE FEMEI.. . Cunoaştem sublima povestire. Isus fusese condam­

nat de furia poporului lui Israel, înteţit de urgia farisaica, — Pilat, în laşitatea lui făţarnică, îşi spălase mâinile, liberând pe Baraba.

Cortegiul cel spre locul răstignirii începuse fă-şi tălăzuiască apele, — vrednicia bărbaţilor devotaţi lui Isus, pueă Ia încercare, căeuse.. . Era prea mare fur­tuna, ca a'o poată înfrunta puţintică putere a oamenilor. Chiar apostolii fugiseră, ascunzându-se. Dacă s'ar fi ară­tat, neîndoelnic că i-ar fi aşteptat grea pătimire. Numai unul singur merse, nedeslipit, de Isus : era ucenicul iu­bit, cel care, la cea de taică cină, fusese îngăduit fă şi rezime fruntea chiar pe peptul Mântuitorului.

Şi, drept e să recunoeştem că încă doi bărbpţi se arătară plini de virtute în acele clipe grele, când şi pă­mântul şi ceriul se umplură de întuneric. Erau doi bo-bogătsşi iudei, cuprinşi pe nesimţite de dulcesţa învă­ţăturii Iui Isus. Unul era Nicodim, cel care, în una din fermecatele nopţi ale timpului din urmă, stătuse de vorbă cu învăţătorul, într'un foişor despre „nsşterea de nou;" — altul era Iosif Ârimatiannl, care, după moartea Pro­fetului, s'a dus la Pilat şi-a cerut fă-i încredinţeze tru­pul Celui crucificat spre a-1 îngropa în mormântul pre­gătit pentru sine.

Amândoi aceştia erau însă acoperiţi de locul în-semnat pe care îi aveau în lumea iudee. De-ar fi fost nişte simpli oameni neînsemnaţi, ne putem îndoi dacă ei ar fi avut până Ia sfârşit vârtutea recunoaşterii pe faţă a prieteniei cu Isus.

In fchimb, au fost necontenit lângă Mântuitorul, sfintele femei, zisele mironosiţe, dispreţuitoare ale orică­ror primejdii şi sfidătoare ale farisaicei şi aihierrştei furii. Nici nu voiau să ştie de ameninţările cu care le înconjurau învăţaţii legii şi poporul. Le era indiferent dată mai aveau Fă trăiască sau aveau fă moară, — de vreme ce învăţătorul era dus la moarte. Pline de un curaj mândru şi aproape fără lacrimi, ele înţelegeau că nu pot tiăda pe Acela, din imensa iubire, a Căruia, pri­miseră o viaţă nouă, plină de înţelesuri înalte şi de perspective făiă zare. Ele întruchipau protestarea vie şi vorbitoare împotriva cumplitei nelegiuiri. Şi pe când în­suşi puternicul Pilat s'ătea ascuns in prefăcuta ei mă­reţie, — ele, mironosiţele, înfăptuiau dovnda adevăra­tului curaj, adâncului eroism moral, fără de care viaţi oamenilor ar cădea în stupidă animalitate.

Şi, acolo, la piciorul Crucii, ele au stat în furtună, în noian de izbelişte. De nimeni şi de nimic nu le mai păsa . . .

Şi acest superb eroism a fost atât de veridic şi de grandios, încât a impus gloatei şi fariseilor. Nu a în­drăznit să se atingă nimeni de ele. Ci mai vârtos, le-a respectat, prefăcându se, nemernicii, că nu le bagă de seamă.

Pe urmă, cu mâini de iubire şi în jale fă'ă hotar, L-au coborât de pe cruce — şi L-au dus spre îngropare, în mormântul lui Iosif. L-au uns cu miresme scumpe,

L-au pus în giulgiu neatins, — şi în prohod de vaete L-au coborât în pământ.

Şi cu atât mai înfricoşat era eroismul lor, cu cât, în acele clipe, ele nu puteau crede în învierea lui Isus. Ştiau că le aşteap'ă des'ănţuirea urei celor care acum scăpaseră de supărătorul pălmuitor al făţărniciei lor.

Şi în dimineaţa cea de pomină, unică în întreaga desfăşurare a vieţii omeneşti pe pământ — atunci şt totdeauna, — în sublima dimineaţă a învierii Hristosu-lui lumii, la mormânt au venit, necontenit înfruntătoare şi nepăcătoare de primejdii, tot sfintele femei, adorabi­lele mironosiţe . . .

Şi atunci — drept deplină recunoaştere şi dumne­zeiască mulţumită din partea Celui înviat — cea dintâi fiinţă omenească primitoare a acestei veşti, a fost o fa­mée. Ambasadoarea pe vecie, a acestei răscumpărătoare vrşti pentru omenirea căzu'ă în păcat, a fost o femee. Ea cea dintâi a aflat vestea, — ea, cea dintâi a primit porunca : „Mergi şi spune tuturor că am înviat !"

Dovadă, că oricând — şi peste orice îndoelnice aşteptări, — eroismul este recompensat.

Această epopee de iubire şi de curaj a fost con­sumată, epocal de sfântul grup al femeilor mironosiţe. Iafă ce lecţie integrală ne vine din străfundul ancestral creştin — şi iată ce pildă pe veci neîntrecută, au feme­ile creştine, căutătoare de idealuri în viaţă.

Azi, feminătatea creştină orbecăeşte, pe căi de de­plină rătăcire, cerând pentru vieţa lor nu ştiu ca idea­luri de sfruntată „desrobire*.

Blé uită că mai înainte de orice sunt fecioare sau matroane creştine. Idealul pe veci superior şi pe veci neechimbat îl au numai în Evanghelie. Femeile mirono­siţe, amintirea cărora a fost de curând prăznuifă, stau, cu viaţa lor de neeăcătuit eroism moral, întemejat întru totul pe iubirea Iui Isus, exemplare unice şi fixe pentru femeile din toate părţile lumii şi din toate vremurile, — când, ele rătăcite de chemări diavoleşti, se p'âog că n'au un ideal în existenţi lor — şi că nu le poate da mu'ţumirea aşteptată decât o rupere de trecut.

In afară de stânca Adevărului lui Isus Hristos cel înviat, trebue fă luăm aminte, că nu există izbăvire.

La sfârşitul tuturor rătăcirilor, fatal suntem sortiţi a ne frânge indoelile şi trufiiile de această stâncă fără moarte.

Şi Dumnezeu ne-a dat libertatea alegerii. Să alegem, deci . . .

Al. Lascarov-Moldovanu

EXERCIŢII SPIRITUALE FEMENINE 21—25 Iunie la Oradea.

Reuniunea Mariană ti femeilor gr. cat. din Ora­dea — la dorinţa expresă a I. P. S. Păr. Valeriu Tro­ian — vrea să organizeze un ciclu de exerciţii spiri­tuale, care vor dura trei zile, ori dacă socotim şi în­ceputul şi încheierea lor, cinci zile, adica din seara zi­lei de 21 Iunie, până în 25 Iunie a. c.

Astăzi, „când mişcarea femenină ia proporţii", aceste zile de reculgere sufletească, vor fi ca un bal­sam răcoritor peste inimile surorilor şi mamelelor noa­stre cuprinse de febra femenismului modern, deraiat delà matca lui, care este Hristos cel ce a emancipat femeia de sub sclavia neomenească a bărbatului. Vor fi — aceste exerciţii spirituale — ca nişte tablouri re­velatoare a adevăratei meniri pe care o are femeia mo­dernă în societatea de azi „femeia de caracter, care se formează la şcoala lui Isus şi într'un chip deosebit prin exerciţiile aşa zise spirituale".

De-o astfel de femeie avem lipsă, căci femeia cre­dincioasă este „apostolul făcător de minuni în familie şi societate" ! ! !

Anul acesta Jubilar şi sfânt, în care se împlinesc 1900 ani delà restignirea, moartea şi învierea Mântui­torului, e cât se poate de potrivit ca să fie un început de sfinţire a femeii române prin exerciţii spirituale pen­tru femei. Credem, că recunoştinţa pe care o datorează femeia emancipatorului lor, va îndruma pe cât mai multe spre aceste zile de reculegere, cari se vor finea în Institutul Surorilor Sociale din Oradea (Str. Crişan Nr. 2). Participantele vor avea tot confortul, totuşi cos­tul total de întreţinere va fi numai de 180 Lei. Bunele creştine cari vor dori să participe la aceste exerciţii spirituale — pe care le va conduce P. Dr. D. Neculăeş, franciscan — până în 10 Iunie a. c. să se anunţe Pre-zidentei Reuniunei : Domnişoara Lucreţia Frenţiu, Piaţa Unirii No 3.

Inima lui Isus, căreia-i este închinată luna Iunie, să îndemne pe cât mai multe femei, la aceasta sfântă participare!...

MflREfl NOBLEŢĂ fl INVAŢATQAREl Doamnelor, v'aţi reunit pentru o Sărbătoare

corporativă. Veniţi din toate cartierele Parisului şi din toate unghiurile departamentului Senei ; revedeţi fete cunoscute ; după luni de semi-singurătate, acea singurătate în mijlocul mulţimei care adesea e mai grea ca cealaltă, vă găsiţi aci într'o simpatie unanimă, aveţi sentimentul şi siguranţa că aparţineţi unei mari familii, că sforţările Dv. sunt coordonate, că nu sunt necunoscute, şi că prietenii operei Dv. care sunt chemaţi să vă ureze bun venit o fac aceasta cu plăcere, cu stimă, cu admiraţie. Lucrătoare ale binelui, semănătoare ale adevărului religios, vi se critică viaţa voastră. Lumea este geloasă pen­tru că ambiţia voastră trece de marginile mese­riei voastre, sunteţi ameninţate, pentru că învăţaţi pe copii mai mult de cât scrisul, cititul şi socotitul. Şi aţi voit să trăiţi astfel. Alegerea v'a fost oferită la un moment dat al tinereţii voastre ; credeaţi că viaţa e ceva imens ; vă era sete de fericire şi aţi fi putut face şi voi ca atâtea altele ; să nu vedeţi şi să nu serviţi de cât pe voi. Dar eraţi generoase şi aţi zis: „Nu voiu trăi pentru copii, cu ei, în zgomotul lor, cu surâsul şî cu ingratitudinea lor ; voiu forma suf­lete materne, suflete pure, suflete tari, suflete fran­ceze, suflete creştine." In acea zi aţi făcut o faptă f. mare, care va clasat printre servitorii cei mai utili ai poporului Franţei, printre aceia pe care Dumnezeu îi trimite în misiune perpetuă, preoţii, călugării, ca-techeţii, îngrijitorii de bolnavi, învăţătorii şi învăţă­toarele. Sigur că aţi cetit, ca şi mine, că un rege al Franţei — cred că Francise I, dar se poate să mă inşel — declarase drept nobili pe toţi „maitres-ver-riers." (pictori de sticlă pentru geamuri de biserici), din causa frumuseţii artei lor pe care i-o invidia Italiei şi ar fi vrut s'o introducă şi în regatul său. Tot astfel stau lucrurile cu aceia sau acele care se dedau educaţiei creştine a copiilor. Ei exercită arta cea mai binefăcătoare, acea de care naţiunile au mai mare nevoie. Voi nu aveţi ca pictorii-sticlari breve­

tele voastre de nobleţă şi onoarea pe care aţi câş­tigat-o nu se traduce în a avea locuri de frunte, grati­ficaţii băneşti sau atribute distractive ; dar ea este proclamata de către inamicii sufletului poporului, cari nu vă pot erta de a fi şi voi asociaţi la istorie şi la propovăduirea Evangheliei şi de a fi prin urmare creaturi f. nobile. In această răstrişte unde voi aţi pus, unde aveţi în adevăr cinstea voastră, spuneţi-vă mai inainte de orice că lucraţi p. civilizaţie. E o gro­zavă responsabilitate aceea a oamenilor cari pun să înveţe copiii formule neeficace pentru purtarea în viaţă şi care lasă tinereţea în voia instinctului. Tot poporul Franţei, adică o capod'operă seculară e în­josită şi stricata prin ei. Voi lucraţi pentru a micşora numărul victimilor. Voi preparaţi inteligenţe care n' ar fi fost formate în ale Cerului, lăsaţi raţiunei tot rolul ei, care este de a studia toată lumea vizibilă şi a se ridica şi dincolo de ea. Voi menţineţi, pe cât şi voi o aveţi, demnitatea spiritului pe care o de­gradează laicitatea. E mult timp de când socotesc că starea de ireligiozitate nu poate fi obţinută de cât printr 'o înjosire a fiinţei umane. Nu de geaba Răul e numit în Sf. scriptură Bestie. Aşa este : bestie prin cruzime şi viclenie, bestie prin infirmitatea inteligen­ţei. Spuneţi-vă de asemeni că voi daţi poporului delà oraşe şi delà sate singura ştiinţă în care el poate excela, singura cultură nemărginită chiar şi în lumea lucrătorilor manuali.

După 10, 20, 30 ani un mare număr de lucră­tori sau de ţărani nu mai ştiu să scrie ; au citit pu­ţin şi câte odată asta e un bine din cauza calităţii cărţilor pe care ar fi putut să le citească ; continuă să socotească atât cât le trebuie pentru gospodăria sau comerţul lor. Orice ar face, fie că ar pieri, lumea se va compune în totdeauna din căţiva oameni de şti­inţă şi dintr'un număr imens de lucrători manuali cari nu vor avea decât o ştiinţa mediocră sau nulă despre scrierile omeneşti. Nu tot astfel va fi însă cu o oarecare înţelepciune superioară, un oarecare

chip de a judeca lumea şi de a ajuta pe aproapele, ceea ce e mai frumos lucru pe acest pământ. Această înţelepciune nu aparţine totdeauna oamenilor de studiu, şi ea e adesea partea acelor săraci. Un prog­res moral neîntrerupt transformă inimele cu bună voinţă şi în care nu e orgoliu. Meditaţia, care poate să se împace cu multe lucrări manuale, citirea aleasă, frecuentare slujbelor, compararea unei vieţi creştine cu una care nu are obicinuinţa de a se ruga, constituesc repede, la cei simpli în aparenţă, o su­perioritate minunată.

Singura cultură populară adâncă, e cea religi­oasă. Ea se poate urma la infinit. Ea a iniţiat po­porul de altădată în arte rezervate astăzi numai unora. Astfel părinţii noştri timp de secole chiar cei neştiutori de carte, păstorii şi servitoarele, torcătoa­rele de in, meşteşugarii şi semănătorii de grâu, au înţeles şi au iubit catedralele, vitraliurile (pictura pe sticlă) ornamentaţia, muzica şi orga. O întreagă poe­zie a avut, pentru a o înţelege oameni pe cari nu-i mai are. Aceiaşi oameni aveau ideea măreţiei meşte­şugurilor, a libertăţilor cetăţeneşti şi provinciale. Unde sunt azi acele idei?

Spuneţi-vă în fine, că nu vă osteniţi în zadar. Elevele voastre nu vă asculta totdeauna. Când devin mari, părăsesc câte odată principiile pe care le-aţi dat, vedeţi răul crescând. Sunteţi ispitite să spuneţi. „La ce bun!" Nu vă lăsaţi pradă descurajării. Cea mai mică faptă a voastră are repercusiuni imense, nu acelea pe care le sperăm, altele. In lecţia pe care aţi făcut-o, nu totdeauna va avea răsunet ceea ce voi aţi vrut

să spuneţi, va fi altceva pe care de sigur tot voi aţi spus'o, dar fară a-i da vre-o importanţă. Acest lucru a ajuns până la un spirit care îl aştepta în secret. Alta dată vorbele şi pildele voastre sunt trans­mise la mari distanţe, ca şi seminţele ce zbor în vânt. Aveţi discipoli necunoscuţi în familiile elevilor vostri. Un cuvânt spus unui copil e adesea o lunima pen­tru o întreagă mulţime. Fiţi încredinţate că lipsa voastră de cunoaştere a succesului sforţărilor voas­tre nu e decât o încercare a vieţii, o încercare feri­cită care menţine umilă pe învăţătoare ; dar spu­neţi-va că sămânţa încolţeşte în dosul semănătoru­lui şi că nu vă daţi poporului sufletul, aşa cum aţi făcut, fără a cuceri multe suflete, mai multe de cât aţi căutat, unele pe care niciodată nu le veţi cu­noaşte.

Doamnelor, spuneţi-vă în fiecare seară, după ziua grea, că aţi preparat mai multă înfrăţire de cât este în natură, mai multă pace î;i căsnicii pe care n'o veţi cunoaşte, mai multă forţă în luptele morale ale căror martori nu veţi fi şi că în crângul sărma­nei omeniri, aţi deschis, fără să ştiţi poate, mai multe cărări către graţia divină.

René Bazin*) *) Dăm aci discursul pe care René Bazin, membru al Aca­

demiei franceze, 1-a pronunţat în faţa învăţătoarelor creştine din dieceza Parisului, la sărbătoarea anuală a „Uniunei parisiene" la 4 Iunie 1914 şi pe care 1-a tradus în româneşte stimata şi iubita noastră colaboratoare : Dna VERA CALANGIU, profesoară Cuvin­tele de mai sus, foarte autorizate, vor putea să deschidă multora orizonturi noui, mai sănătoase, creştine

N. R.

PLICTISEALA Domnul D. Gusti, ministra al instrucţiuaei, a de­

clarat la Sighet într'o conferinţă profesorală, ţinută sub prezidenţia Domniei Sale, că Daa nu se plictiseşte nicio­dată. Şi într'adevăr, n'a pute t face o declaraţie mai frumoasă, mai demnă de el înBuşi, şi de înalta funcţie ce o îndeplineşte. Căci prin declaraţia aceasta, indirect, a dat şcolii o îndrumare : Nu e permis ea profesorul să se plictisească, nici elevul eă se obişnuiască a se plictisi. Plictiseala şi interesul, care trebue eă Ie poarte fiecare persoană faţă de munca sa, se exclud, de aceea are enormă importanţă declaraţia d!ui Ministru. Şcoala trebue pă crească generaţii cari să iubească munca, şi să nu se plictisească de ea. Dacă copilul încă îa şcoală se obi şnur şte cu plictiseala, în vient i lui întreagă va simţi afară de consecinţele cunoştinţelor lui defectuoase şi povara obişnuinţei de a se plictisi, când ar trebui să muncească şi de a se desinteresa acoio, unde ar fi ne-voe de maximul interesului lui.

Plictiseala e o stare de spirit lipsită de roade. E inactivitate spirituală, ba de multe ori şi fizică. E lipsă totală de interes şi prin urmare şi Incapacitate de a fi atent. E o lene spirituală şi fizică şi o moleşeală lăun­trică. E şi conduita noastră faţă de neînţeles. Dacă cu­noştinţa nouă nü conţine elemente care se pot asocia cu elementele conştiinţei noastre, ne plictisim.

Plictiseala poate să fie generală şi parţială. Plic­tiseala generală o simte omul care e sătul de toate lucrările, de toţi oamenii şi de toate întâmplările. Parţial e plictisit acela oare în urma anusului de orice lucru fie aeela ceva de tot spiritual, de ex. : munca intelec­tuală într'o anumită direcţie, sau o melodie ascultată

prea mult etc. ori ceva material bunăoară : o mâncare consumata prea des, cu simte nici un fel de interes, ci o vagă neplăoere faţă de acel lucru. Spun vagă neplăcere, câri dacă neplăcerea e pronunţată, atunci obiectul devine interesant chiar prin ura ce i-o purtăm şi deja nu ne plicti­seşte, ci îl urîm. Persoana plictisită parţial faţă de oricare alt obiect simte interes cu atât mai mare, cu cât mai mult a fost conatrineă de împrejurări, să se ocupe de obiectul de care s'a plictisit şi cu cât mai mult se diferă de acesta.

E3te apoi plictiseală permanentă şi plictiseală tem­porală, trecătoare. E adevărat, că absolut plictisit nimeni n'ar putea t'ăi, în?ă nici aceea nu se poate nega, că sunt persoane caracteristice prin plictiseala lor, care nici In momentele cele mai importante pentru eul lor, nu le pă'ăseşte de tot. Acaste persoane umblă alene în momentul când altul ar fugi, şi stau pe loc acolo unde altul s'ar plimba. Plictiseala ca o pânză de păianjen acopere toate acţiunile lor şi le dă uniformitate puţin atrăgătoare. Plictiseala temporară din contra, numai câteodată stăpâneşte sufletul, de unde e gonit de inte­resul ce prezintă obiectele sau îa natura, sau îa rapor­turile lor.

Plictiseala e frecventă la oamenii cu suflet gol, sau seinigol. Dacă oineva n'are un trecut de muncă serioaeă, dacă nu s'a cugetat mult şi a simţit puţin, dacă nu cunoaşte febra voirilor mari, se îndestuleşte cu vieaţă vegetativă şi poate să se plictiseescă.

Blazaţii sau plictisiţii sunt : blazaţi adevăraţi şi pseudoblazaţi. Gei dintâi, în urma conţinutului sărac al sufletului lor, nu sunt în stare să se intereseze de eeva. Aceştia sunt mai puţini decât Be crede, căci plictisiţii

demulte ori numai se prefac că sunt plictisiţi. Multe persoane sunt destul de neînţelepte când acceptă o conduită nenaturală, ca să pară plictisite, crezând că aceasta le va mări prestigiul lor, sau le va da aer mai distins.

Este încă un tip al plictisiţilor, aceia care f»c pe plictisitul, oa t-ă-ş ascundă scopurile nu totdeauna lu­minoase, Da ex.: cumpărătorul priceput nu şi arată in­teresul vânzătorului, abia priveşte obiectul oferit, nici nu întârzie fă spună că el nu se ocupă da acel obiect şi nu ştie Bă-1 cumpere ori nu, etc. Sau adeseori tinărul vrea să cucerească o fată (şi de câteori nu reuşeşte !), arătându-se plictisit, lăsând-o să 'nţeleagă că domni­şoarele cele mai szrbătorite s'au ocupat de el în zădar, şi sărmana gâsculiţă îl crede. Acasti plictisiţi din inte­res, nici nu sunt plictisiţi. Conduita lor e totdeauna odioasă, căci se dirijează spre jefuirea morală sau ma­terială a celor mai slabi.

Fie plictiseala reală, sau fără alt scop, decât de a părea mai interesant: nu putem nega, că originea ei e în vidul sufletului. Despre plictiseala cu scopuri ascunse, nu putem afirma la fel aceasta. In acest caz con­stanţi întreagă e plină de reprezentarea scopului şi cu planurile de a-1 atinge. Aceste lipsesc la plictiseala ade­vărată, căci chiar lipsa de imagini, idei şi sentimente creează aceea stare lipsită de dorinţi mai superioare, ce produce inactivitatea, care în acest caz se numeşte plictiseală. Cor.ştiicţa pseudoblazaţilor deşi nu are vid absolut, dar singura dorinţă, dorinţa de a părea intere­sant e prea mică pentru ea şi o lasă aproape goală. Aceasta dorinţă exclude elementele mai valoroase din conştiinţă, în consecinţă ei nu desvoltă alt «fort, decât acela pe care-1 necesită nizuinţa de a se arăta plictisit, ce pentru ei înseamnă interesant, şi aşi putem spune că şi pseudoplictiseala rezultă din lipsa conţinutului su­fletesc.

Afară de golul sufletesc şi superficialitatea produce adeseori plictiseală. Cine nu s'a obişnuit încă din tine­re ţă să privească lucrurile în temelia lor, cine nu simte adânc, cine n'are scopuri bine fixate, cine n'are deppre toate !ucrurile părerea lui bine motivată, acela după oarecare timp, trăind ia acelaşi mediu, începe a sa plic­tisi. La început chiar superficialitatea lui îl distrează, ară âodu-i neîntrerupt luoruri noui. Când exteriorul luc­rurilor noui se epuizează, iar întâmplările n'au elemente asociative cu cele trecute, omul superficiel, — începe a se plictisi. Superficialii sunt oamenii aceia, care numai schimbându-şi mediul nu se plictisesc. Lor le trebue ţinuturi noui senzaţii şi oameni noui. Superficialii sunt aceia, care din gazete numai ştirile senzaţionale le citesc, iar din toată literatura le plac numai romanele de efect şi Be însufleţesc citind crimele sau dramele pasionale. Aceasta lectură nu lafă urmă prea adâncă în constanţi lor, iar nivelul lor spiritual nu se ridică prin asemenea lecturi.

Demulteori plictiseala e rezultatul oboselii. De aceea suntem plictisiţi de munca noastră şi de lumea Întreagă, pentrucă suntem surmenaţi, obosiţi fiziceşte sau psihiceşte. In acest caz un repaos, un concediu, sau dacă este vorbă de oboseală precedată de muncă de mai mică durată, un somn bun, o plimbare sau sport, o lectură sau o muzică recreatoare e necondiţionat nece­sară, căci altfel devenim neîntrerupt plictisiţi, munca noastră va deveni neroditoare şi noi neplăcuţi înaintea altora.

Modul de a ne recrea, atârnă de aceea că in ce măsură şi după ce muncă suntem obosiţi. In cazul extremei

iü» zoxii zilei... Zorii zilei !... Blânda lună, dormitând de oboseală, Se ascunde somnuroasă dup'o inimă de nor, — Globul auriu şi tinăr, sprinten ese la iveală, Trimiţându-şi calde raze pe-al pământului covor...

Plugurile'n mers agale, legănate pe rotile, Se îndreaptă'n pas zorit in spre făşia de glie, — Iar în luncă, flori gingaşe, ca obrajii de copile, Surâd razelor de soare şi admiră-o ciocârlie

Grânguritul ei în triluri, îşi dapănă'ntr'una firul Şi-l trimite ca solie peste câmpul înverzit, — Iar la marginea pădurii stă de vorbă cu zefirul, Călător fără adresă între-apus şi răsărit...

Se trezesc apoi gândacii şi albinele fugare, Şi un cor de mii de glasuri işi începe cântul zilnic, — Când de-odat' un glas de fluer se aude'n depărtare Şi o turmă de mioare trece dealul în mers ritmic.

Valeriu Gregorin Sima. ••IIIIIIIIIIIIIIIIHIIHIIIIIl

oboseli, fie aceea de natură psihică sau fiizică, numai odihna poate ajuta, care trebue să fie cu atât de mai lungă durată, cu cât cauza oboselii a fost o muncă mai îndelungată. Contra oboselilor mai mici psih'ce cu succes putem aplica efortul fizic şi din contra, plictiseala rezul­tată din oboseală mai mică fizică se lecuieşte cu ocupaţii intelectuale uşoare de ex : o lectură bună şi distractivă.

Odihna şi recreaţia la timp, ne dau îndărăt energia de muncă şi cu ea interesul faţă de aceasta şi fsţă de lucrurile înconjurătoare.

Se plictiseşte de o muncă şi acela care nu-o iubeşte. Dar pe când pe cel obosit spiritual orice muncă spirituală îl plictiseşte, sau cel obosit fizic este inoapabil de orice muncă fiizică, pe cel care nu şi iubeşte munca, numai lucrul lui îl p'ictiseşte. Faţă do alte lucruri mai plăcute lui, nu simpte nici un fel de aversiune şi e capabil să se îndeletnicească cu ele. Di aceea e importantă alegerea carierei, care trebua că fie eşa făcută incă şi în criza de azi, ca nimeni să nu fie destinat plictiselii. Căci eă ne pară oricât de avantajoasă o carieră sau alta, dacă nu avem pentru ea dispoziţii fizice şi sufleteşti, fără voinţă excepţională, ne nefericim pentiu întreaga viaţă sau cel puţin ne lipsim suprema plăcere umană : de a-ne interesa munca ce trebue să o facem.

Plictiseala o o rană socială care trebue vindecată. Din dorinţi de a nu ne plictisi se Întâmplă cele mai multe greşeli şi drame omeneşti. Decălerea călătoriilor moderne, abaterile delà morala creştină, escrocheriile şi fraudele adesea sunt numai mijloace de a goni plictiseala. Chiar asisinate'e fioroase de multe ori în orele de plicti­seală au ră ărit. Bătăoirile tineretului, în mocirlele imo­ralităţii, aproape totdeauna sunt urmările unei vieţi plictisite şi trâidave.

O ţ«ă cu cetăţeni plictisiţi nu poate să fie fericită, căci plictiseala e inactivitate, e risipirea celui mai scump bun al nostru, al timpului.

Da aceea.a avut dreptate dl Ministru, când a refuzat presupunerea că pe el orice obiect, în raport cu învă­ţământul, l-ar putea plictisi. A nu te plictisi niciodată, în­seamnă a fi la locul tău. De aceea fiecare bun Român trebue să spună: Doamne mantueşte-ne de plictiseala !

Dr. Irina Berinde.

V I A Ţ A — Roman —

(9) de Sabin G. Truţia.

CAPITOL VI.

Prin uşa întredeschisă se ivi capul bălai al servitoarei.

— Nu vă culcaţi d-şoară? Patul e aşternut de mult. Şi să vede ţ i . . . zâmbi ştrengăreşte, am aşezat pe noptieră un buchet de garoafe, pen-truca să visaţi frumos.

— Nu, Tatiana, şopti Marcela domol, ştergân1u-şi pe furiş lacri­mile ce-i tremurau în colţul pleoape­lor ; vreau să mai stau puţin. Dar spune-mi, s'a culcat tata?

— Nu cred să se fi culcat, fiindcă în birou nu e stînsă lumina. Bietul tată. . . gândi Marcela, clătinând din cap posomorită, mult îşi mai sdrun-cinează nervii, irosindu-şi nopţile, de grija moşiei care nu mai poate fi salvată. Oftă ; şi, ridicându-şi pri­virea împaiangenită spre servitoarea care se oprise în prag, o dimise.

— Poţi să te culci, Tatiana. Astă seară nu-ţi mai dau de lucru nimic.

Se întoarse iarăşi spre geamul deschis şi, răzimându-şi fruntea în­fierbântată de mâna în care ţinea scrisoarea lui Petrişor, începu să dapene mai departe firul gândurilor, întrerupt prin apariţia servitoarei.

Amintirea plecării aceluia pe care îl iubise, îi stăruia în minte mereu, umplându-i sufletul de durere şi fă­când-o să se cutremure ca bolnavii cuprinşi de friguri. Ce mult a dorit să-l revadă pe Petrişor . . . Se pare însă, că viaţa n'a rezervat pentru ea nici măcar o singură bucurie stator­nică. A fost ea cândva pe deplin fericită ? Nu ! căci fericirea nu este rezervată pentru aceia cari rămân orfani de mamă încă din frageda copilărie. Abia împlinise vârsta de treisprezece ani, când mama ei se bolnăvi. Pare-că o vede şi acum ză­când între perne, palidă şi slăbită de suferinţă. Era greu bolnavă, şi totuşi îi zâmbea printre lacrimi, şop-tindu-i numele cu duioşie şi mân-gâindu-i buclele castanii, aşa cum numai o „mamă" ştie să mângâie. Tatăl ei şi Petrişor, reîntors abia de câteva zile de pe frontul italian, vegheau lângă căpătiul bolnavei tă­cuţi şi îngrijoraţi, iar prin camere şi coridoare argaţii umblau tăcuţi şi posomoriţi, deschizând uşile fără sgotnot. Ea nu-şi putuse închipui ca mama ei să moară, dar în zorii unei dimineţi, când, chinuită de un vis ciudat, se pomeni din somn brusc,

află din spusele unei servitoare că mama ei murise. Şi într'un amurg posomorit de toamnă, sicriul împo­dobit cu coroane şi jerbe de flori, în care zăceau osemintele reci ale mamei sale, fu dus spre cimitir, în dangătul tânguios al clopotelor bi­sericuţei din sat şi aşezat în cavoul familiar.

Câteva zile după înmormântarea mamei sale, plecă la Viena, întovă­răşită de tatăl ei şi de Petrişor. Ea întră în pensionul surorilor Francis­cane, iar Petrişor, care terminase liceul cu un an înainte, rămase să urmeze politehnica.

Icoana celei dispărute pentru ve­cie o urmărea mereu ; şi era de-ajuns să cugete că ea nu are „mamă", pent uca să caute pe furiş câte-un colţişor tăinuit, unde putea să plângă în voie. Clipe de consolare nu avea decât în zilele fixate pentru visite. Petrişor o cerceta regulat, de două ori la săptămână, şi venia în tot­deauna cu buzunarele pline de por­tocale şi şi mandarine. Şi timp de-o oră, cât era fixat pentru visite, nu înceta s'o mângâie, vorbindu-i cu blândeţă.

In anul următor, reuşind la un concurs, Petrişor obţinu întreţinerea gratuită intr'un cămin studenţesc din Capitala României întregite şi, astfel, fiind în interesul lui, plecă la Uni­versitatea din Bucureşti. Ea se reîn­toarse la Viena, dar simţi încă din primele zile, cât de mult îi lipseşte Petrişor. El era acum departe, iar tatăl ei, ocupat cu moşia şi chinuit de reumatism, nu putea s'o cerce­teze decât foarte rar. Colegele ei primeau pachete mereu, ea însă za­darnic le-ar fi aşteptat, căci nu avea ,,mamă".

Fără îndoială, tatăl ei o iubea mult, dar bolnav cum era şi cuprins de grija moşiei supra încărcată cu datorii, nu prea avea răgaz să cugete la lucruri de-o atât de mică impor­tanţă. El era de convingerea că în pensionul surorilor Franciscane, co­pila lui nu poate duce lipsă de ni­mic. In realitate aşa şi era. Dar inima unor copii — în deosebi a celor orfani — e foarte simţitoare. Necazul ei nu se datora faptului că nu primea pachete, căci surorile, ştiind-o orfană, o tratau cu blândeţă şi se îngrijeau să nu ducă lipsă de nmic; dar totuşi era tristă, fiindcă... lipsa acestor pachete îi aminteau zi de zi un adevăr nespus de dureros : că ea nu are „Mamă"...

Cu Petrişor nu mai convenia de­cât în vacanţa de vară; şi poate tocmai împrejurarea aceasta o făcea

să cugete Ia el zilnic, ca la un prie­ten drag şi să-l dorească tot mai mult.

Dar anii trec pe nesimţite. Când împlini vârsta de optsprezece ani, termină liceul şi, părăsind pentru totdeauna pensionul, plecă acasă, pentru a îngriji de tatăl ei, a cărui sănătate era sdruncinată. In acelaş an, Petrişor, obţinând diploma de inginer tehnic, fu aagajat ca diur­nist la Direcţia C. F. R. din T . . , Putea acum să convină cu el adesea, căci moşia familiei Desianu era si­tuată la o depărtare de abia câţiva km. de T . . .

Că se iubeau, nu mai era secret pentru nimeni ; şi când lumea în­cepu să lanseze ştirea că ar fi logo­diţi în secret, ea nici n'a încercat măcar să desminţească acest svon, fiind absolut sigură, că iubirea lor. curată, caie dăinuia încă din anii adolescenţei, va duce în viitorul apropiat la o căsnicie fericită. Dar iată, în locul fericirei visate, viaţa îi imbie o nouă deziluzie. Petrişor a plecat pentru totdeauna . . . De ce? Să fie adevărat ceiace îi spusese tatăl ei ? Cine ştie. . . Judecând din scrisoarea lui Petrişor, nu ar avea nici un pretext să se îndoiască de­spre adevărul celor afirmate de tatăl ei Dar atunci cum se face, că în vara, cu puţin înainte de plecarea ei la Karlsbad, Petrişor îi spunea îhtr'o convorbire intimă, că pentru a-1 scoate pe tatăl ei din unele în­curcături băneşti, e decis să-şi vândă moştenirea părintească — vre-o zece pogoane, mare parte intravilane — şi să-i pună la dispoziţie economiile lui, în suma de optzeci mii lei!?

Petrişor îşi propune chiar, să vor­bească şi cu tatăl ei despre această afacere, dar temându-se de un refuz categoric, a rămas să-şi pună planul în aplicare "numai dupăce vor logodi solemn; când apoi, vorbindu-i în calitate de fiitor ginere, va putea să- i ofere acest ajutor, fără teama de a-l jigni.

Da, Petrişor era în clar cu situa­ţia moşiei. Ştia încă cu ani înainte, că tatăl ei, ajuns în pragul falimen­tului, nu va putea s'o înzestreze cu dotă. Adevărat că astăzi nu prea se încheie căsătorii cari au la bază „iubirea". Cei mai mulţi dintre ti­neri, când se decid pentru căsnicie, caută avere. Aşa e spiritul vremii... Petrişor însă n'a făcut parte din ca­tegoria acestora ; şi ceiace l'a deter­minat să plece atât de subit, nu se datereste dorului de îmbogăţire. Dar poate . . . după meditaţii îndelungate, şi-a dat seama, că ceiace a simţit pentru ea ani de-arândul, nu a fost

iubire, ci numai compătimirea ce o meriiă o copilă orfană.

Cu Petrişor n'a mai convenit din ziua când plecase ia Karlsbad. La reîntoarcerea spre casă, nădăjduia că o va aştepta la gara din T... li depeşase doar, dar n'a venit. Că pen-truce? abia acum înţelege: N'a ve­nit, fiindcă nu o mai iubea. Nea-vând poate curajul să-i descopere acest adevăr crud, a socotit că e mai bine să rămână o vreme ascuns, până în ziua când va putea să plece din apropierea ei pentru totdeauna.

El e plecat acuma, iar în sufletul ei clocoteşte iarăşi durerea ce o sim­ţise cu ani înainte . . . atunci când îşi petrecea mama spre cimitir, în dangătul tânguios al clopotelor...

Pierduse de-acum totul, căci ceiace îi' mai rămânea era numai durere şt pustiu. Azi, mâine... o va părăsi şi

tatăl ei, plecând pe urmele mamei sale ; şi pe urmă... Lar la ce să mai cugete în viitor, căci desigur, n'ar putea să întrezărească decât noui deziluzii. Atâta vreme însă cât mai trăieşte tatăl ei, singurul care i-a mai rămas, trebuie să le sufere toate cu resemnare. Şi dacă dorinţa lui este să o vadă căsătorită cu Andrei Pănescu, va aduce şi această jertfă. Purtându-şi calvarul suferinţelor, va îmbrăca de-acum o mască, nizuindu-se să pară nepăsătoare, pentrucă tatăl ei să nu afle nicicând de ceiace se petrece în sufletul ei. La ce să-i mai otrăvească puţinele zile ce le mai are de trăit . . .

Simţindu-şi inima copleşită de durere, îşi apăsă fruntea în palme şi începu să plângă...

...Sărmana copilă! Ea nu-şi dă­dea seama că plecarea lui Petrişor

şi scrisoarea ce o ţinea în mână se datoreşte unei farse. Nu ştia că atunci când s'a reîntors delà Karl­sbad. Petrişor se afla în gara Z . . . unde supraveghea repararea unei linii ferate ; şi, astfel, îi era peste putinţă s'o întâmpine la gară. Ea credea că Petrişor a uitat-o, fără să viseze măcar, că departe . . . în ca­bina unui vapor care spinteca valu­rile spumegânde ale oceanului At­lantic, acela pe cate ÎI iubea, săruta piângând un mic portret, semnat cu iniţialele M. D. . . .

Ţipătul lugubru al unei păsări de noapte o făcu să tresară. Îşi ridică fruntea brusc şi, aţintindu-şi ochii împaiangeniţi spre un petec de cer senin, urmări cu privirea căderea unei stele care se pierdu în neant.

(Va urma,)

POEZIA PĂR. I. M GÂRLEANU Literatura, produs al spiritului omenesc, prin in­

fluenţa ce o are asupra psihicului cetitorilor, este dru­mul cel mai sigur, spre înnobilarea, senzibilizarea şi spiritualizarea omenirii. Viaţa omului este o luptă. Ade­văr recunoscut şi devenit aproape banal. Lupta presu­pune însă două elemente contrarii. In viaţa omului aceste elemente sunt : materia — trupul cu mădulările lui — şi spiritul cu facultăţile sale raţionale prin cari omul a devenit coroana făpturilor lui Dumnezeu. ,.0 luptă-i viaţa, deci te lup tă , . , ! " spune poetul Coşbuc. Cine se luptă ? Noi ? ! Nu, ci cele două elemente din terenul nostru : materia cu pasiunile sale pofticoase şi spiritul cu facultăţile sale, poate tot aşa de pofticioase, dar nu, în jos spre materie, ci în sus, spre perfecţiune, spre Dumnezeu.

Fiindcă nici o creatură nu este adversativa crea­torului, literatura eo ipso trebue să fie o armă a spi­ritelor înalte — talentele — spre spiritualizarea seme­nilor mai săraci poate cu spiritul — cetitorilor. Acesta este idealul.

Realitatea, ca în toate cazurile, e foarte îndepăr­tată de ideal. Literatura modernă şi actuală, aiurea ca şi la noi, serveşte adeseori mai mult materiei în Supta aceasta a vieţii. Descrierea de nuduri, murdării şi ob­scenităţi precum şi exprimarea bestialităţilor şi aberaţi-lor sexuale întăresc pasiunile trupeşti confirmându-le şi aţiţându-le pornirea. O astfel de literatură pansexualistă, condusă de principiul fericirea omului pe pământ, cu excluderea totală a vieţii viitoare, nu mai este o armă a spiritului. Nici un mijloc de inobilare, ci mai cu­rând de barbarizare.

Defecţiunea s'a observat în alte ţări. Si'n Franţa, de pildă, mişcarea predominatoare este azi „renaşterea catolică". O astfel de literatură, nepătată şi adevărată armă a spiritului, nu găsim la noi, între scriitorii mari decât opera dlor : AI. Brătescu-Voineşti, păr. I. Agâr-biceanu, Ai. Lascarov-Moldovanu şi'n o bună parte din cea a dlui M. Sadoveanu, Un profesor delà Univ. din Cluj, spunea în cursurile sale de filosofie, că filosofia viitorului nu poate fi alta decât interpretarea Sfintei

Scripturi. In ce priveşte literatura, s'ar putea spune că mişcarea viitoare literară, dupăce defecţiunea actuală va fi total demascată, nu poate fi alta decât o renaş­tere creştină.

% % *fc

Opera poetică a părintelui loan M. Gârleanu, considerată în cadrele literaturii noastre, este, în an­samblul ei, o premergătoare a acelei mişcări ; un mo­del exaltant asupra felului, cum se priveşte lumea cu ochii spiritului şi spre folosul spiritului. O dovadă viu grăitoare că frumosul nu e servul sexualismului, că arta este cu atât mai curată şi mai revelatoare, cu cât este mai scutită de imixtiunile poftelor trupeşti. Fiind călugăr franciscan păr. loan M. Gârleanu a călătorit în lume, cunoscând ţări, oameni şi literaturi diferite, de-dicându-se cu totul instruirii spiritului. Mai mult con­tact sufletesc a avut însă cu mişcarea literară fran­ceză „renaşterea catolică" gustând şi preferând în spe­cial poezia preotului Louis Le Cardonnel. Fu atât de vrăjit de misticismul francez în cât îl vede astfel în buc. „Poetul" (voi. Viorele p. 14).*

„E atâta vrajă 'n a ta liră" „Şi-atâta foc în suflet porţi" „De pare c'au căzut în lături" „A Cerului slăvite porţi."

„Iar tu, alt Prometeu puternic, Te 'nalţi cu fecioresc avânt Din necuprinsa Frumuseţe, Să furi misterul în cuvânt."

Versurile ne folosesc atât prin frumuseţea lor cât şi prin dovada ce servesc pentru origina misticismului existent în atmosfera poetică a păr, Gârleanu. Poetul mis­tic Louis Le Cardonnel ne pare a-i fi modelul cel mai

* Poeziile păr. Gârleanu sunt grupate în volumele: Lacrimi, „Viorele" (1926) „Boabe de tămâie (1928) şi „Trandafiri" (1929), publicate toate în colecţia „Presa Bună" din Iaşi. Notăm aci, că n'am putut avea nici cum voi, Lacrimi, aşa că afirmaţiunile emise în articol se bazează numai pe studierea celorlalte trei volume.

urmat în motivele inspiraţiei, atâta timp cât forma — limbă şi versificaţie — este eminesciană şi coşbuciană. Model numai, căci atât fondul cât şi forma vădesc de­plină originalitate, ridicându-se uneori la realizări cari satisfac esiginţele oricărui critic.

lată câteva comparaţiuni admirabile. Descriind crinul :

„Şi 'n privirea lui senină E atâta fericire, Parc' ar fi un rege mire Ce 'n altar smerit se'nchină,"

ori un apus de soare : („Frate" voi. Viorele pag 18)

„Molatec soarele, departe, Se cobora pe munţi, Purlând risipa lui de aur Pe îngheţate frunţi,

(„In crâng" voi. Viorele pag. 27)

Alta, poate mai reuşită din acelaş volum.

„Uşor un sunet de talangă La depărtate stâni

Mai picură ca amintirea In inimi de bătrâni".

(„Noaptea Crăciunului")

Au fost aflaţi termenii cei mai adecvaţi pentru expri­marea maiestăţii crinului ori bogăţia şi măreţia apusu­lui de soare. Câtă plasticitate şi armonie în cea de a treia, unde sunetul talangei de la oi, slrăbate mo­latec şi lin liniştea grea a nopţii întocmai cum doar amintirea mai produce mişcare în inimele bătrânilor. Imagine auditivă foarte bună este următoarea :

Sunători ca pe un clavir Cad în streşini ude stropii.

(„Pastel" voi. Trandafiri pag. 31)

Citatele le-am putea întinde încă mult şi bine dacă locul nu ne-ar restrânge. Ne servesc la aceasta fiecare din cele trei volume, dar mai ales voi. Trandafiri, care este mai bogat în muzicalitate, ritm corect şi rime bo­gate. Pentru evidenţiere ne mai permitem totuşi două citate din acest volum :

Fulgi de vată Scărmănată Cad din cer, Şi pământul Ca mormântul Stă stingher. („Iarna")

Pe pământ Sunt străin Ca un fir De pelin.

Şi trăesc La un schit Intre plopi Prizărit.

(„Pe pământ")

Simetria în general e variată, după cum variate sunt şi speciile literare cultivate.

Fondul peste tot bogat şi din când în când bine adâncit. Credinţa, care-i „flacără de viaţă" şi care

„Chiar somnul morţii îl desgheaţă" ; adevărul şi iubirea prin care autorul se ridică „la Dumnezeu, la fe­ricire", şi nimicnicia acestei vieţi sunt probleme pre­dilecte în. tratarea cărora, universalul omenesc este ade­seori bine prins. Poezia „Omul" (voi. Viorele) prinde admirabil, în formă de glosă, căteva din trăsăturile vie­ţii omeneşti. Astfel omul este prezentat ca o „undă că­lătoare"

„Ce se pierde 'n largul mării" ori ca un „scurt şi jalnic vaez"

„Fulg din al vieţii caer". Natural totul e privit cu ochii unui suflet intens creştin.

Ciclul „Mama" compus din cinci bucăţi e bogat în evocări puternice şi plin de senzibilitate. Nu se poate cita decât întreg.

Natura ocupă între motivele de inspiraţie, dacă nu cel dintâiu, al doile loc. Mărturie ne sunt poeziile „Frate", „In Crâng" şi aproape toate în materialul lor construc­tiv. Eliminat de tot nu e nici patriotismul. In poezia „Eroilor Neamului" (voi. Trandafiri) li-se spune acestora :

„Dormiţi în cântece de slavă" Eroi ne'nvinşi de-al urei braţ, Un rege mândru străjueşte Pe glia voastră din Carpati.

Cucernicia, modestia şi sinceritatea întregesc lipsa adâncirii poetice care apare doar sporadic. Dar fondul existent este atât de lirizat uneori, încât îţi poartă min­tea spre acea poezie nouă, „poezia pură", care după cum spune dl. G. Pilat, ,.caută să prindă conceptul cu­rat al ideii, al sentimentului, al senzaţiei prin şi peste materie şi spaţiu în suflet şi în durata bergsoniană". (Viaţa Românească No. 11 — 12 din 1931) Deşi multe din poeziile păr. Gârleanu, după idee, par teze etice predominate deci de raţiune şi morală, repeţindu-le ce­tirea, simţi uşor cum raţiunea şi morala cedează locul cântecului şi intuiţiei. Multe din ele, după meticuloasă analiză sunt neşte exclamaţiuni de admiraţie, ori nostal­gie pentru fericirea în Dumnezeu. Poetul francez Va­léry spunea: Lirismul este desăvârşirea unei excla-maţiunt".

O trăsătură caracteristică a poeziei păr. Gârleanu este excluderea voluptăţii.

D-sa este numai poetul purităţii, „o vocaţiune cu cât mai rară cu atât mai înaltă", cum o numeşte I. Calvet în studiul său Le Renonveau catholique dans la littérature française contemporaine, (pag. 283). Ca şi Louis Le Cardounel păr. Gârleanu e „cu atât mai adânc poet, pentrucă e preot, cu cât este mai adânc preot pentru-că e poet". (Idem pag. 299).

Poezia sa, uşoară 'n fond, dar bogată 'n armonie şi senzibilitate, e un izvor limpede de munte, cu apă puiţină dar mai preţioasă prin curăţenia şi frăgezimea ei, decât valurile mâloase ale unui râu de şes.

însuşi poetul le consideră :

Mănuchiu plăpând de viorele Culese 'n taină pe 'n serate

(voi. Viorele)

ori „Acorduri prinse la'ntâmplare"

(voi. Trandafiri) cu menirea :

Ca nişce boabe de tămâie Voi veţi cădea 'n simţiri curate — Credinţa vi le străjueşte — Şi veţi vărsa parfum în ele De traili ce nu se iroseşte.

(voi. Boabe de tămâie) Considerând şi retrăirea poetică mărturisită prin

versurile : „Adune-şi fericiţii lumii Comori de traiu istovitoare Eu am în voi, umile stihuri, ' Extaz de raiu, eternă floare"

găsim în sufletul poetului cele trei elemente, cari stau la baza creaţiei artistice: motivul inspiraţiei, impulsul spre realizare şi stăruinţă în această realizare.

Scăpătări se găsesc fără îndoială. Versuri inver­sate ca ,,scăpat din negrele furtunii ghiare", licenţe poe­tice forţate cum e

Şi ca focul lui de stele Ce aprind văzdu'n noapte

ori chiar câteva motive repetate displac, dar nu pot înăbuşi emotivitatea şi calităţile bune evidente în cele mai multe bucăţi.

Privită, în cadrul literaturii actuale şi chiar în cadrul vieţii sociale, care se manifest prin „Agru" şi „Frăţia ortodoxă", cu vădite tendinţi de reîncreştinare şi deci contra unei literaturi puse în slujba mădularilor trupeşti, opera poetică a păr. I. M. Gârleanu este de o mare actualitate. Poeziile sale sunt balsamul cel mai potrivit de pus pe rănile sufletelor care-şi doresc lecui­rea şi desmorţirea din robia pasiunilor. Căci ele au doar, după cum ne spune însuş poetul, menirea de a frânge a desnădejdii ghiaţă

„Cu crezul dragostei ce vine „Din focul sferilor senine.

Prof. Nie. Comşa.

SEARĂ DE Peste luncă se coboară Umbrele, delà pădure Şi merg presurile sure Pe la cuiburi gugurind, Soarele de-abia lucind Zice ruga lui de seară S'apoi piere asfinţind.

Noaptea, cu umbroase plete, Se întinde lin pe vale, Merg cosaşii 'n rând pe cale Către sat, încet păşind, —• Plugurile scârţâind — Iar plugarii putând beţe Merg pe deal din biciu pocnind.

Satul geme de rumoare. De pe câmp, lungă cireada, Vine leneşă, grămadă, Si s'afundă toată 'n sat Se pun câinii pe lătrat, Iar din vale dulce boare Se înalţă ne'ncetat.

Si ca vasele în mână, Suflecate şi , ătite, Se duc fetele grăbite După apă „colo 'n sat".

VARĂ Cumpăna, neîncetat Se ridică pe fântână Scârţâind. — S'a înoptat.

Pe la case, pe la toate, S'aprins pe rând lumină. Toată lumea stă la cină. Boii prinşi pe la ţ'ruşi Mancă fân, iar pe la uşi, S'au pus câinii pe-aşteptate Tolăniţi, pe gânduri duşi.

Si 'n a serii caldă vrajă Chiote prelungi răsună. Peste vale, mândra lună, Se înalţă strălucind, Licuricii se aprind, Si cât noaptea stă de strajă, Cântă greeri, ţârâind...

Paznici harnici, câinii, latră Prin tot satul, hămăind, Pe când luna, strălucind, Trece mândră spre apus. Doarme satul, doarme dus, Doarme şi motanu 'n vatră, Dorm şi stelele pe sus.

Mihail Robu.

GLASUL LUI ISUS . . . „Iată eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva

glasul meu şi deschide uşa, voiu întră la el, voiu cina cu el şi el cu Mine".

Am trecut peste trei ani de apostolat, cari au lăsat în urma lor cele mai scumpe amintiri. întipărite adânc în inima mea, au rămas orele de Religie.. . Obişnuiam a citi copiilor în orele de religie diferite cărţi religioase. Deschid un Apocalips chiar la pagina unde scria : „Iată eu stau la uşă şi ba t . . . " . Citind copiilor au rămas toţi cu gurile căscate . . . Un copil naiv de clasa I fuge spre uşă.

Unde fugi micuţule, îi zic. „Mă duc Ia uşă s'o deschid Mâutuitorului Isus, —

căci trecând p ; aici şi văzând uşa închisă, va pleca în altă parte şi poate nu se mai întoarce la n o i " . . .

Aşa încredere copilărească ar trebui să avem şi noi în cuvintele Mântuitorului: „Iată eu stau la uşă şi b a t . . . " Aceste vorbe au două mari înţelesuri, veni­rea de a doua a Mântuitorului şi primirea Lui in casa noastră, în inima noastră. Că venirea de-a doua a Mân­tuitorului este apropiată, o dove dese semnele, cari zgu-

duesc din temelii întreaga lume ! Răsboaie, vărsări de sânge între popoare, între omenime multă fărădelege, des-frâu, necredinţă etc.

Să ne întrebăm : Suntem pregătiţi pentru întâm­pinarea lui Isus ? înainte de venirea Lui pe nourii ce­riului, va bate la uşa inimii oamenilor, zicând: „Iată eu stau la uşă şi b a t . . . "

Oare nu va fi chiar momentul de faţă, când dulcele Isus bate la uşa inimii noastre? El a mai bătut de si­gur, dar noi l'am huiduit cu pietri şi l-am asmuţatcu câ in i i . . . ! Până când vrem să-'l tot huiduim?

Va fi cel mai important momentul de acum, dacă în acest moment ne hotărîm pentru Isus !

Venirea Lui este aproape; va fi nimicirea nele­giuiţilor şi întemeierea împărăţiei ceriurilor.

Deci să fim pregătiţi întotdeauna pentru primirea lui Isus, căci nu ştim cănd va fi momentul când vom auzi glasul Său: „Iată eu stau la uşă şi b a t . . . "

Florica Sabadâşiu.

DESPRE FRANCMASONERIE Primejdia masonică.

Primejdia cea mai mare care ne ameninţă să ne nimicească Biserica şi Naţiunea este societatea secretă de origine iudeo-protestantă, care inspiră şi animează duhul revoluţionar şi anarhist, cunoscută sub numele de Francmasonerie.

In materie de de credinţă francmasoneria nu vrea să ştie de Dumnezeu, de sacramente, de snflet, ne­murire, etc. Ea nu admite nimic din ceeace nu cu­prinde mintea omenească. Morala francmasonilor este independentă de orice dogmă şi metafizică. Orice nefericit ar vrea să între în sînul sectei, t rebue să abjure creştinismul şi să facă profesie de cel .mai turbat anticlericalism. In materie de politică, pentru francmasonerie, onoarea şi sinceritatea devin viţii iar cel care vrea să guverneze, trebue să recurgă la viclenie, ipocrizie, calomnii, mituirea conştiinţelor, jurăminte strâmbe, etc. (Vezi mai multe la Dl. Jean Marques — Rivière, fost mare francmason, în cartea sa : La trahison spirituelle de la francmasonnerie, Paris, Les Editions des Portiques).

Pentru distrugerea sentimentului religios, din sufletul tineretului, francmasoneria a laicizat şcoalele, a scos religia din învăţământ, înlocuindu-o cu aşa numita „morală laică" adică morala imorală care predică libertatea absolută a conştiinţei şi a instinc­telor carnale. Francmasoneria a luptat şi luptă şi acum pentru distrugerea învăţământului confesional creştin-catolic. Pentru distrugerea familiei şi prin fa­milie a societăţii; francmasoneria a introdus pretu-tindenea pe unde a putut, amorul liber, căsătoria civilă şi divorţul. Pentru discreditarea clerului catolic, francmasoneria a născocit o mulţime de legende imorale, de calomnii şi insulte. Nu mai amintesc de profanarea bisericilor, altarelor şi a preasfintelor sac­ramente. Francmasoneria este antipatriotică; ea este internaţională, fiindcă e condusă de jidani, iar jidanul este totdeauna un revoluţionar, un turburător politic, un strein hain, fapt care s'a constatat mai bine decât orişicând, în timpul răsbonilui mondial.

Printre operile francmasoneriei trebue să înşirăm toate persecuţiile religioase ; persecuţia clerului din Franţa (1904—1905), persecuţiile din Mexico, Rusia şi Spania cari durează şi.acum, iar acum mai nou a isbucnit persecuţia contra Croaţilor catolici din Iugoslavia (desigur sub o mască politică, fiindcă ma­sonii sunt destul de vicleni).

Propaganda masonică este foarte vastă şi aceasta datorită mai ales presei de care dispune secta. Doar mijlocul cel mai excelent pentru alimentarea grevei şi a şomajului, pentru deslănţuirea celor mai turbate lupte politice şi religioase este, presa iudeo-masonică. Să nu uităm apoi, că francmasoneria este foarte bine finanţată. Aproape toate băncile şi agenţiile interna­ţionale de comerţ sunt în mâinile iudeo-masonilor, Iar azi, banul ce nu face?

In faţa primejdiei masonice, ce-i de făcut? Să . ne lăsăm intimidaţi de posteritatea scrofoloasă a unui Voltaire, Kant, Gambeta, Garibaldi, ori Lenin ? Nu ! Dar ce-i de făcut? — Dacă avem credinţă în Dumnezeu, dacă avem credinţă în lsus Christos care a murit şi a înviat pentru noi, ca să ne ridice la ceriu ; dacă suntem mândri de Biserică şi de Neam ; dacă vrem pace, linişte şi bună orânduială în Ţara noastră ; dacă a v e m respect de noi înşine ; dacă vrem ca ceeace

câştigăm cu sudoarea feţei să nu ni-se răpească ; dacă vrem lumină adevărată pentru noi şi pentru tineretul notru, — atunci să nu ne lăsăm intimidaţi, repet, de posteritatea scrufoloasă a lui Voltaire, Kant ori Lenin, ci să ne unim contra francmasonilor şi a conducătorilor lor ce sunt aproape toţi din neamul lui Iuda !

Să ne unim, dar nu mâine ci încă azi. căci duş­manii noştri s'au unit de mult contra noastră ! Ei s'au unit în jurul satanei ca să ne nimiceasă. Noi să ne unim în jurul lui lsus Christos, singurul care ne poate mântui de orice rău

Despre presa iudeo-masonică. Presa iudeo-masonică umple toate chioşcurile de

pe la gări, toate tutungeriile şi o foarte mare parte din librării. Ea se vâră prin şcoli, cazarme, ateliere, pe la sate şi pe la oraşe. Popularitatea ei se datoreşte pre­ţului băgatei sub care ţi-se îmbie şi setei cu care o primeşte publicul nostru lipsit de adevărata educaţie religioasă.

Presa iudeo-masonică n'are alt sccp decât discre­ditarea vieţii religioase a popoarelor şi a acţiunii purifi­catoare a Bisericii. Nimic mai odios decât atacurile îndrep­tate contra preoţilor pe cari îi prezintă în culorile cele mai întunecoase. Mă cuget la insultele, la imaginaţiunile perverse al unor romancieri şi la cinismul şi obrăznicia unor reporteri de ziare şi reviste. Nimic mai scârbos decât apologia instinctelor carnale, a poftelor oprite. Mă cuget, iarăşi, la amănuntele pe cari Ie dă numita presă cu privire la rătăcirile necurăţiei, — amănunte cari n'au alt scop decât acela de a încărca fantazia ceti­torului cu o mulţime de icoane murdare ce trezesc instinctele şi duc la păcat. (Infrânarea instinctelor car­nale pentru cei delà presa iudeo-masonică, e o morală arierată care nu se mai potriveşte cu timpurile noastre avansate, în cari nu poţi suprima plăcerile poporului).

Presa iudeo-masonică nu cruţă nici o credinţă pozitivă, nu cruţă mai ales catolicismul : dogme, sac­ramente, sacramentale, pentru ea, nu sunt decât nişte mituri. Tradiţia, tot ceva mit, pentru cei naivi. Iar când e vorba de autoritate, nu scapă nici o ocaziune spre a o subsăpa. Priviţi consecinţele: In vara an. 1874 a fost împuşcat, Ia Paris, soldatul Bonard fiindcă a arun­cat în Sena un agent de poliţie. Cuvintele din urmă ale acestui nefericiat au rămas celebre: „Mor plin de încredere în Dumnezeu, căruia i-am cerut iertare pentru fărădelegile mele. Eu am fost foarte vinovat, dar sunt alţii mai vinovaţi decât mine ; aceştia sunt scriitorii şi redactorii cărţilor şi ziarelor rele; ei m'au pierdut în-spirându-mi dispreţul faţă de religie şi revolta contra autorităţilor". Aceste cuvinte grăesc mult, — foarte mult! Ele merită să fie meditate de mulţi părinţi cari cum­pără pentru odraslele lor cărţi, indiferent ce cărţi numai să fie cărţi. Copiii cer de citit şi e un semn bun acesta ! Dar vai părinţilor cari în loc de pâine le dau scorpie!

Scorpie e presa iudeo-masonică ! Scorpie infer­nală. — Feriţi-vă de ea ca de satana!

Prof. loan Vultur. IWHIIIIHIHIIMIlllilIlllllllllllllllUl

Răspândiţi între mame şi iete revista „FLORI DE CRIN".

NEOMALTHUSIANISMUL IN ANUL SFINT 1933 Se împlinesc 135 de ani delà apariţia operei ca­

pitale a economistului englez liberal T. R. Malthus : „încercări asupra principiului populaţiei", prin care semnalându-se înmulţirea populaţiei ca o progresie geometrică (1, 2, 4, 8, 16, 32, 64, 128, 256 la inter­vale de 25 ani), în raport cu creşterea mijloacelor de subsistenţă ca progresia aritmetică (1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9 la intervale de 25 ani), s a lansat acel stri­găt pesimist pentru a împiedeca înmulţirea popula­ţiei prin mijloace represive ca răsboiu, miserie, boli, preventive ca abstinenţa, constrîngerea morală etc.

Vremurile au desminţit legea lui Malthus, dar în numele principiilor lui, curentul zis neomalthusia-nist a lucrat de a lungul veacului trecut, iar azi neomalthusianismul lucrează din nou.

Neomalthusianismul prin mijloacele cu care lucrează, nu are nimic comun cu principiile preotu­lui T. R. Malthus. Malthus a recomandat abstinenţa până la mariaj, distrugerea caselor de toleranţă, a înfierat comerţul prostituţiei, a cerut căsătorii cin­stite, copii sănătoşi, pentru evitarea mizeriei. Neo-malthusianiştii au practicat exact contrarul : prosti­tuţia, frecventarea caselor de toleranţă, căsătorii co­mercializate, mijloace medicale contra conceperii, avortul, divorţul etc. Urmările au fost şi sunt de­zastruoase : scăderea populaţiei, copii bolnavi, boli venerice, distrugerea sentimentelor de pudoare şi cas­titate şi cu aceasta distrugerea a tot ceiace spiritul are scump şi sfânt.

Prin sfidarea oricăror scrupule de conştiinţă mo­rală, societatea modernă şi în special femea modernă în dorinţa satisfacerii unor josnice închinări, au în­trebuinţat cele mai murdare mijloace, contribuind la dezorganizarea de azi. Căsătoriile sunt comercia­lizate, adulterul, avortul, divorţul, precum şi acele mijloace medicale contra conceperii, se practică pe o scară întinsă. Două exemple delà noi oglindesc sta­rea de fapt : anul trecut la Iaşi, la un congres fe-menist, s'a cerut reglementarea avortului, iar zilele trecute la amfiteatrul Minovici, judele instructor Pa-padopol*) a cerut acelaş lucru.

Societatea omenească se întemeiază pe institu­ţia familiei, care a fost în ultimul t i i rp atât de com­promisă. Femeile moderne în primul rând au pără­sit gospodăria, rolul sublim de mamă, nu pentru a a se dedica unor idealuri superioare, ci pentru a se amesteca în vârtejul social, politic, căzând de atâtea ori în prostituţia mai mult sau mai puţin deghizată

Glasul blândului Mântuitor, prin Biserica creş­tină, se adresează sufletului tutor şi în special tinerelor fete şi mamelor, mai ales acum în anul sfânt 1933, pentrucă o nouă orientare să înceapă în omenire.

Tinere şi tineri analizaţi şi învăţaţi că virtutea curăţeniei sfinte, castitatea, fără nici o circumstanţă atenuantă pentru nimeni, nu e o virtute forţată, im­pusă de precepte artificiale, ea are o validare şi ex­plicaţie profund, logică, raţională, find singurul mijloc de a împiedeca nenorocirile şi bolile venerice, Nu există niciun motiv pentru nimeni de a pretinde ex-

Numele îl arată a fi român-neaoş. „Papadopol", ce româ­neşte sună, chiar şi fără de „os" la sfârşit, precum era de mult, când nu era român! Iată „falşii români" care în mod deghizat vreau perirea neamului, şi cari au neruşinarea să ceară legiferarea ori admiterea mijlocului ce va duce neamul la nimicire. N. R.

cepţii. Virtutea castităţii se impune deopotrivă tuturor.

Prostituţia înainte de mariaj ori extra conjugale, pe lângă josnicul comerţ, distrug cele mai nobile afecţiuni ale spiritului uman, degradează caracterele.

Abstinezţa până la mariaj, pe lângă virtutea abnegaţiei, pe lângă utilitatea socială, e respectul ce-1 datorăm sacramentului al şaptelea: sfintei căsăto­rii. Tinerii şi tinerele, cari înainte de căsătorie nu şi-au păstrat virtutea curăţeniei sfinte, prezintă vre-o garanţie, că în căsătorie vor respecta virtutea casti­tăţii ?

Neveste şi mame, nu uitaţi că prin orice mijloc medicale contra conceperii, făptuiţi o crimă, pe care dacă oamenii nu o ştiu, Dumnezeu o vede şi nu uită! Cel mai sublim cuvânt „mamă", păstraţi-1 la rangul pe care eram obişnuiţi să-l avem, nu-1 mur­dăriţi.

Şi prin aceasta nu e o reîntoarcere la trecut, căci cine traeste şi crede în Cristos, niciodată nu dă înapoi, calea creştină e calea adevăratului progres.

Fi-va oare anul sfânt 1933, un avertisment ascultat de părinţi, copii, tineri, tinere, neveste, pentru a începe o nouă orientare ?

19 secole delà moartea şi învierea lui Cristos, 19 secole răstignit zi de zi ; fi-va oare a 1900-a ani­versare înţelegerea religiei iubirei, care a propagat-o şi a consfinţit-o prin moartea şi învierea Sa?

Rămân faptele să dovedească şi n a ş dori de­cât să fim la înălţimea lor.

George Rednic. Bucureşti.

••!llliilllllllll!illllllllllllllll!l!IIIIN

«JiEpics ac soars.

Tu soare eşti un preot al naturii Şi mirele pe veci fără cunună. Când naşte-o zi, tu o botezi cu raze O logodeşti şi sunteţi împreună. Cobori apoi zâmbind cu măreţie, Pe acelaşi drum nu ştiu a câtea oară ?... Petreci la groapă a ta mireasă dragă Ce niciodată n'o să mai apară ...

Ca un erou ţi-arunci privirea 'n urmă Din patul tău ce-i astăzi ca de sânge. Şi parcă spui... — dar cine te 'nţelege — Se stinge-o zi şi nimenia nu plânge ... In fiecare seară, cănd umbrele se lasă, Admir tabloul dulce şi neînţeles al firii Şi-mi este drag apusul, observ întâia oară, El mi-a deschis în lume cărările gândirii...

Olivia A. Porufiu. ••IIIIIIIIIIIIIIIIIHIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIiM

„Cel mai mare rău ce ne poate ajunge, e să ne temem de duşmanii lui Dumnezeu, atunci când susţinem cauza lui Dumnezeu".

Si. Francise Xaveriu.

Dulce şi Sfântă Mamă, surâsurile ce mi-le oferi Tu, ar trebui să-le împle­tesc într'un cântec, a cărui ecou să vră­jească mii de inimi pentru Tine ! . . .

Un cântec ar trebui să-i împletesc Sfintei Fecioare Maria din şoaptele zimbitoare pe cari sufletul meu i-le cântă. Un cântec de mulţumire şi iubire, un cântec cu care-i datoresc, dacă aş avea vrăjitul dar de a da glas, prin vorbe duioase, melodiei ce cântă sufletul în cinstea duioasei Mame a dulcelui Isus, Dar nu pot, şoaptele mele se pierd într'o vibrare a inimilor mici care nu ştiu să spună decât aceaşi repetată melodie : Maria, te iubesc şi voiu ca toţi să te iubească, ca tot neamul ome­nesc pe tine să-te preamărească, căci tuturor le pregă­teşti, în cer, cununi de bucurie şi loc între cete înge­reşti. O ! te iubesc, te iubesc Sfântă Marie . . . Sunt doar reminescentele unor lacrimi mici de iubire şi mulţumire, lacrimi de înviorare pe stânca vieţii năpădită de mără­cini, de lumini amăgitoare, de cântece pline de iluzia efemerului. Lacrimi zimbitoare ce aduc nesecate mân-găeri în conştiinţa mea asaltată de prea multul sgomot şi cântec lumesc.

Trăind în epoca aceasta blestemată, de ce n'aş mărturisi sincer, că e amăgitoare muzicalitatea iluziilor efemere şi să nu poţi fi surd în faţa zărilor ei însoţite de bucurii vremelnice numai dacă te închini mereu Sfintei Fecioare Maria cu lacrimi ce-i imploară ajutorul...

O ! vieaţa e complectă inscenare a răutăţii, a ma­terialismului, a dorurilor srăine de cer, a bunurilor efe­mere, a veşnicului omenesc amuzat de cântecul zădăr­niciei eterne. Viaţa e mai ispititoare ca vechiul basm veşnic neisprăvit a bunici i . . . Viaţa te chiama pe dru­muri diverse, pe drumuri amăgitoare infiorite de iluzii, flori şi cântece cari ţi se împrăştie în cale. Noi pornim pe drumurile ei cu atâtea propusuri ideeale încredinţate de profesorii şi educatorii noştri şi totuşi în sufletul nostru creşte floarea uitării, mai strivitoare ca toate durerile din lume, creşte fiindcă prea ne împresoară veşnicul omenesc, iar cântecul zădărniciei e amăgitor. Câte valuri ni se ridică pe marea liniştită a vieţii, pe care ni-o visăm împletită din florile bucuriei şi fericirii; valuri cari vor să-ne indece în abisul zădărniciei, a bu­nurilor vremelnice, a necazurilor şi-a morţii. Valuri fur­tunoase din care numai un ajutor sfânt ne poate scăpa. Sufletul, a cărui şire le citiţi, e din imensa a celor mici şi împresuraţi şi de bucurii şi de necazuri pe cărările spinoase a e vieţ i i . . . Vă fac o mărturisire sinceră ; dacă n'ar fi fost Sfânta Fecioară Maria, eu nu maş fi bucu­rat nici de-un succes, nici de-o tfiumfare spirituală şi m'aş fi pierdut, ca atâtea suflete pribege şi amărâte, pe cărările încâlcite ale vieţii. Vă voiu spune o povestire dragă, cu gândul la sfânta Fecioară, zic dragă pentrucă sufletul mi-e o mare de lacrimi de bucurie in aceste clipe. Ştiţi de când ni-e dragă Sfânta Fecioară Maria? Dintr'o zi depărtată mult, mult, de vremea de azi. O zi însorită, când, ca micuţă de trei anişori, făceam plim­bări cu tăticul prin pomăria cu iarba înaltă şi flori multe. Când ne-am reîntors acasă, tăticul a întrat pe la bise­rică şi m'a oprit în faţa unei statui micuţe a Preacu­ratei. O priveam cu uimire. Tăticul mi-a şoptit să zic după el rugăciunea Măriei, apoi când am sfârşit, nu ştiu ce cutiuţă a deschis cu o cheiţă şi din încăperea aceea mică, imnuri melodioase se înălţau spre c e r . . . De-atunci mi-e dragă Maria, de-atunci l-am rugat mereu

pe tătica, să mă ducă la statuia ei, să ne rugăm şi să auzim cântările cerului. Dar tătica s'a dus prin 1914 în vârtejul răsboiului şi n'a mai venit . . . O, dac'aş fi ştiut atunci să mă rog duios, cum i-aş fi şoptit mereu sfintei Fecioare Maria: O Maică sfântă şi îndurată, în război am şi eu un tată, Te rog, te rog, păzeşte-1 în p a c e . . . Dar pe atunci rugăciunile mici erau spuse într'o fuguţă cu gândul mereu la farmecul vieţii de joacă şi visare. Eram o micuţă prăpădită în jucării şi oare puteam eu crede că oamenii într'adevăr se luptă şi ucid ? puteam eu crede că mor, când mama îmi spunea că cei, pe cari îi duce preotul la groapă, erau „fericiţi" şi-mi era dragă „sărbătorirea" care o făcea lor părintele Andrei; ziceam copiilor să facem şi noi „înmormântări" şi să-mă îngroape şi pe mine.

Credinţele mele erau fantaste în copilărie, ca şi viaţa pe care mi-a prezentat-o mediul în care am trăit într'o lumină de vis, minciunele şi poveşti. Imi era drag mult icoana Preacuratei Fecioare Maria, dar n'aveam în suflet lacrima credinţei. Şi anii au trecut şi primăveri s'au .scuturat de flori, îngropând tot mai mult seninătatea unei copilării fără griji şi gânduri se­rioase; au trecut aducând în suflet tot mai mohorite gânduri căci anii veniau tot mai greii şi plini de în­grijorări.

Mi-aduc aminte de întâele lacrimi de îngrijorare, pe când aveam vre'o 12 ani. Mă plimbam atunci cop­leşită de grijile de mâine prin grădină şi doar în ma­rea gândurilor intensive imploram ajutorul Măriei Sfinte. „Ajută-ne Măjcuţă Sfântă, ajută-i la mămica mea dragă, care pe Tine te are în lume" sprijin de mângăere. Ajută-mi. să pot şi eu umbla la şcoală să învăţ bine şi să fiu învăţătoare. Nici... atunci nu prea ştiam să mă rog, îmi era sufletul un suspin şi doar cu capul prea îngândurat mi-am şoptit micile rugăciuni de seară, îmi erau şi ochii înlăcrămaţi de lacrima gândurilor şi ca să mă mângăi am adormit gândindu-mă la Sfânta Fe­cioara Maria.

Peste două zile mi-a sosit o suprizătoare bucurie, m'a luat sub părintească ocrotire bunul părinte al or­fanilor, a cărui nume mult respectat şi iubit nu pot să nu-1 amintesc : Prea Sfinţitul Păr. Episcoc Dr. Iuliu Hossu. 11 amintesc cuprinsă de cea mai adâncă recu­noştinţă, căci Sfinţia Sa a fost singurul suflet, în pat­ria mea dragă, trimis de Prea Curata Fecioară Maria, să ocrotească copiii unei văduve fără sprijin. II amin­tesc pentrucă fapta nobilă a Prea Sinţiei Sale este mai mult decât generoasă, ea şi astzi îmi stoarce lacrimi de recuooştinţă. II amintesc rugându-o pe Prea Buna şi Fericita Maria să-i păstreze 'ntr'un buchet de flori eterne, binefacerile ce niciodată n'or fi năpădite de mărăcinii uitării în inima mea şi-a sorioarei ! . . .

Sfânta Fecioară Maria mă salvase din amărăciu­nea în care căzusem. O, nu pot eu spune cât de în­grijorată eram eu atunci şi ce tristeţe amară mă cople­şise deşi eram copilă încă ! Şi buna şi sfânta Fecioară Maria a veghiat lângă mine în decursul anilor de şcoală şi m'a ajutat mult de tot. O iubeam pe Maria, steaua stelelor divine şi de aceea vroiam astfel să trăesc, să fac din viaţa mea o muncă, din sufletul meu un templu, a gândurilor frumoase. Maria, Sfânta Fecioară, m'a în­grădit de învăţătură şi răbdare. Cu lacrimi m'am des--partit de altarul micuţ a gândurilor delà şcoală. Mă

SURÂSURI ŞI LACRIMI ZIMBITOARE cu gândul la Sfânta Fecioară Maria

Pag. 20 FLORI DE CRIN Mr. 5—6 — 1933

lega o dulce amintire de primaverile cu „exerciţiile spi­rituale", căci nu vă pot spune ce simţire dulce îmi tre-ziau în suflet. Reminescentele ceasurilor trăite „Con­gregaţia Mariană, la şezătorile mici de rugăciuni şi gânduri duioase al ceasurilor din inserări de primăvară, când ne asociam sufletele in aceaş rugă către Sfânta Mamă, nu pot spune cât mă îndemnau să întârziu un­deva închisă să n'am în jurul meu decât flori şi lacrimi pentru Dulcele Isus pe care Sfânta Fecioară Maria îl apropia de inima mea . . .

Şi totuşi a trebuit să pornesc în largul lumii aces­teia, şoptind mereu numele iubite : „Isus' f „Maria" şi „Iosif". Am pornit sfioasă cu'n zimbet blând şi plin de încredere. Nu cunoşteam viaţa nici oamenii. Mă în-presura o teamă. Aveam în suflet dragoste de ceva sfânt ce adesea mă punea într'o absenţă îngândurată şi an cu an a trebuit să cunosc şi răutatea şi nedreptatea omenească. Am văzut în jurul meu oameni de toată categoria, oameni superficiali, copleşiţi de patimi, a că­ror crez se rezumă la atât: mancă, bea site veseleşte... Vai ce glas puternic îmi repeta o chemare în valurile celor mulţi, o chemare pe un drum comun, pe drumul vieţii care din iluzii efemere promite epopei de bucurie... Sfânta Fecioară Maria m'a oprit când prea mulţi tran­dafiri îmi promiteau zările de iluzii pământeşti. Ea mi-a şoptit să trec mai bine pe potecuţa mea stingheră, să­racă în bucurii pământeşti, dar luminată de mângăerile conştienţii, pe care vreau s'o ştiu cel mai aspru ju­decător pentru mine . . . Şi-am trecut pe o cale în care nici o dată n'am vrut să-mi uit sufletul în crezuri şi bucurii pământeşti. Şoaptele cu cari m'am mângâiat au fost aceste : „ O Maria, măicuţă sfântă şi dragă, roagă-te pentru^multele mele greşeli şi nu mă părăsi, nu mă părăsi sfântă, dulce Marie" . . . Şi dulcea mea Mamă din cer, precum a fost sprijinul meu, demult, la examenul de capacitate, aşa acum iarăşi, la exame­nul de definitivat ; şi în munca mea de învăţătoare. . . O Sfântă Maică, mila Ta şi iubirea Ta e prea mare penru mine!

Viaţa mea e viaţa unei fete îndrăgite de mizerie şi luptă. Zările necazurilor înfloresc în jurul meu, dar at­mosfera plină de praf şi gălăgie e un prilej de înăl­ţare sufletească pentru mine . . . Ceeace îmi face plină de voioşia seninătăţii viaţa, e mulţumirea şi liniştea sufletească. Din aceste două noţiuni creez epopea bu­curiei. JSfânta Fecioara Maria mi-a ajutat de sigur să ajung la acea mulţumire sufletească, ce radiază mereu voioşie. Mă simt acum tare, îmi simt sufletul înarmat cu ajutorul ei. Zilnic îi voi şopti câte ceva, ca bucuria mea sufletească să nu fie umbrită de pesimism şi în­doială. Zilnic îi voiu oferi un gând sincer de mulţu­mire. — O, Maria e taina voioşiei copilăroase în care trăesc !

Vitreja vremurilor de azi pe toţi ne bate. Printre cei copleşiţi de necazuri aş vrea să mă duc spre a-i îndemna mult să-şi încredinţeze durerea Sfintei Feciore Maria să imploare rugăciunile Ei, căci mila Sfintei Fe­cioare Maria e aşa de binefăcătoare pentru noi.

— Incredinţaţi-vă inima Mamei dulcelui Isus, ru-gaţi-vă Ei în necazurile voastre.

Sunt adânc convinsă, că bunul Dumnezeu e un părinte prea iubitor. Ce mult ne răsfaţă cu dragostea Sa ! Cel mai îndurerat om din lume, nu admit să mă contrazică în acest punct. Necazurile ne vin pentrucă adesa noi ni le căutăm, că n'avem o lege supremă de conştienţiozitate în totul şi nu înţelegem că a nu avea nici o cunună de amărăciuni, înseamnă a nu fi creş­

tini. Dacă ne închinăm lui Isus Hristos, să purtăm cu drag orice cruce. Noi nu suntem zidiţi pentru ţărâna lumii acesteia numai pentru un timp scurt de tot.

Suflete mici şi îndurerate, nu vi-se adresează o fiinţă de demnitate spirituală, ci un suflet, tovarăş a ce­lor ce mult greşesc, dar vor să nu greşască, vi se ad­resează şi vă roagă s'ă iubiţi mult şi să n'o uitaţi pe Maria, Maica sfântă, din gândurile voastre. Să ne ridi­căm mici altare reale şi spirituale, căci e luna Maiu. Zilnic să depunem la ele flori pentru Dulcele Isus, Sfântul Iosif şi pentru Prea Sfântă Fecioară Maria. Zil­nic să îngenunchem la ele cu inima plină de gânduri curate. Zilnic s'aprindem luminiţele iubirii, şi în recrea­ţie să cântăm un imn de iubire pentru Cer, un psalm de pocăinţă şi-o melodie sfântă. Şi de câte ori vom de­pune flori la altăraşul nostru să trimitem câte un su­râs de înseninare celor oropsiţi de soartă. Şi dacă să­raci suntem, să nu ităm zilnic din părticica noastră să-facem vre'o părticică vre'unui sărac. Dacă avem de trei ori de mâncare în zi, bucuros să renuţăm la una, pen­trucă sunt alţii în jurul nostru cari zile întregi rabdă foame. Pentru fapte ca aceste se va îndrăgi Cerul de noi, şi bunul Dumnezeu ne va însenina cu lumina vo­ioşiei vieaţa. Nu trebuie să uităm că o lacrimă de milă pentru cei oropsiţi de soartă ne înalţă înaintea lui Dumnezeu, iar o lacrimă ce o ştergem, bunul Dumne­zeu o răsplăteşte înzecit şi însutit. Iubindu-o pe Sfânta Fecioară Maria şi pe Dulcele Isus sufletul ne va fi răzbătut de-o iubire duioasă pentru cei sărmani. Şi când vom apropia sufletul de necazurile lor, o să ne uităm cât de aproape va fi Dulcele Isus de noi. Gân­duri ca aceste îmi inspiră blânda Fecioară Maria. Iu­bire şi eternă mulţumire îi datoresc. Nu ştiu să i cânt un imn duios, dar promit, că voiu realiza gândurile, .care mi-le improvizează, că mai bine voiu să mor de­cât să întârzii delà înseninarea spirituală a celor buni. Voiu trăi o primăvară spirituală şi voiu sugera tuturor această primăvară în semn de iubire şi devotament faţă de Sfânta Fecioară Maria.

Suflete înalte şi-n harul sfinţeniei, vorbiţi-mi de Maria. Mi-e însetat sufletul de farmecul ei divin. Ru-gaţi-vă pentru mine, ca să-i ştiu mulţumi pentru aju­torul surâzător, care ni 1-a dat în viaţă, ruga ţi-vă, ca să-i pot împleti o frumoasă cununiţă de flori spirituale, ca sufletul meu să-i cânte vecnic melodia gândurilor senine şi cucernice. Asemenea şi eu voiu oferi pentru voi lacrimi zâmbitoare cerului. Pe acele le voiu adresa pe răspântiile spinoase ale vieţii, când dornică de spi­ritualitate, îmi trimit privirea sus, cu lacrimi smerite, spre a privi mult, mult, Cerul care e cea mai sfânta şi iubită carte pentru mine.

O cât îmi place să întârziu cu gândul la Maria. Aştept altă povestire ce o învălue pe Ea în raze.

V'am spus cât de bună e cu mine. Vorbiţi-mi de ea şi spuneţi-mi că toţi o iubiţi, că toţi îi veţi închina altăraşe. Cuprinsă de aceste sentimente ştiţi ce visez ? O primăvară spirituală pe pământ, o primăvară care să micşoreze criza în care trăim, necazurile care ne bân-tue. O, dacă ne-am ruga uniţi mulţi, cu credinţă tare, cu invincibilă dragosle şi încredere în bunătatea lui Dumnezeu, sunt sigură, că ne-am salva de abisul care ne ameninţă pe toţi. Dar sunt puţini cei ce vreau să cunoască muzicalitatea duioasă a cerului şi de aceea nu pot sfârşi, că-i prea multă uitare strivitoare în lu­mea aceasta. O suflete, care uitaţi de Domnul din cer, voi sunteţi cauza cumplitetor vremi. De ce nu vreţi să-vă treziţi ? . . . Micuţa Florilor.

MORALA CREŞTINA Morala creştină nu este un ansamblu de idei create

de filozofi, ci o învăţătura divină, propovăduită şi trăită înainte cu nouăsprezece secole, de Mântuitorul nostru : Isus Hristos. Este expresiunea cea mai sublimă şi per­fectă a legii spirituale, care prin puritatea ei te apropie şi uneşte chiar, cu Dumnezeirea.

Evreii aşteptau, de mult timp, un mesia, un rege care trebuia să le restatornicească guvernământul po­litic şi să asigure definitiv triumful rassei evreeşti în univers, i ar ce desamăgire ! Isus vine şi interpretează profeţiile, nu în sensul aşteptat de evreime ci, într'un sens spiritual şi suprapămân'tesc. împărăţia lui Dumne­zeu anunţată de Isus, este însăşi domnia Creiatorului în suflete ; domnie pe care o poate, prin dragoste, s'o înfăptuiască oricare om în lăuntrul său. Isus concepe pe Dumnezeu ca Tată. Iată fundamentul principal al doc­trinei Sale. Dacă vom iubi pe Dumnezeu ca tată — zice Isus — EI va fi în inimile voastre. Iar pentru aceasta un singur lucru ni-se cere : Puritatea inimii.

Isus a condamnat formalismul sec precum şi toate acele practici religioase care nu exprimă o simţire cu­rată a sufletului.

Cea mai de căpetenie poruncă a Iui Isus, în care se sintetizează toate celelalte, este : „să iubeşti pe Dum­nezeu din toată inima, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Această poruncă era de altminteri şi în vechiul Testament, dar acum capătă o semnificaţie nouă. Spre deosebire de Evrei, cari concepeau pe Dumnezeu ca nepătrunsul, căruia nu era ertat să,-i rosteşti nici nu­mele, Isus îl concepe ca tată încât omul poate întreţine o legătură filială cu El. Aci constă toată revoluţia cre­ştină. Dumnezeu nu mai este adorat şi temut ca stăpân crud, ci este iubit ca un tată. Viaţa creştină devine tra­

iul la un loc cu Dumnezeu. Dragostea fată de aproa­pele capătă şi ea o nouă semnificaţie. Creştinul nu-şi mai iubeşte pe deaproapele pentru comunitatea de ori­gine pură inducţie logică — ci, pentru că a iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele însemnează să te urci la izvorul de unde dragostea ne a făcut să purcedem.

Toată doctrina lui Isus e cuprinsă in noţiunea de: iubire. Principiul doctrinei creştine era dintru început ideal şi nu se referea la o vieaţă exterioară, ci la una spirituală. Şi cu toate acestea, principiul creştin oricât de ideal a fost, n'a 'dispărut, ci s'a înfipt în imensul organism al lumii greco-romane, punând stăpânire pe întregul univers. Aceasta dovedeşte că posedă o ne­sfârşită vitalitate şi are totodată puterea de-a se împăca cu cerinţele vieţii reale sub formele ei : socială, politică, morală şi materială. La sfârşitul evului mediu, creşti­nismul trece printr'o grea criză. Sufletul omenesc a fost cuprins de un chin. Omul a simţit că păcatul care-1 îndepărtează de Dumnezeu, nu e la suprafaţă, ci chiar în temelia vieţii lui. Simt — zice un cercetor al vieţii creştine — că păcatul este substanţa şi fiinţa mea, şi că puterea lui mă desparte pentru totdeauna de Dum­nezeu. Dar meditând asupra vorbelor sf. Pavet, a în­ţeles că îndurarea lui Dumnezeu e nespus de mare, căci Dumnezeu nu iartă pe om din dreptate, ci din milă, pentruca El este „Tatăl". Creştinismul fiind o forţă vitală de vieaţă a ieşit şi de data aceasta învingă­tor. Şi va ieşi întotdeauna oricâţi duşmani va avea, pentruca în esenţă este un principiu de viaţă. Toate machinaţiunile oculte francmasonice) şi ale altor duş­mani ai creştinismului se vor sfărma în faţa puterii de viaţă a doctrinei lui Isus, Răscumpărătorul omenirei.

Ion Berinde.

ROLUL GENERAŢIEI CE VINE Viitorul, ziua de mâine, ne ascunde mari surprize.

Vor obveni între timp surpări de state şi surpări de guvernământ. In haosul ce s'a deslănţuit azi în lume noi Românii trebue să fim tari ca să putem supravieţui, îmi vin în minte vorbele cuminţi ale DIui Dr. AI. Vaida Voevod actualul prim-ministru : „Pentru a păstra un ideeal înfăptuit, trebue mai mare vrednicie, decât pentru a-1 înfăptui". Să ne gândim bine asupra acestor vorbe. Avem o ţară, cu greu înfiripată, ţară care azi este pân­dită de multe primejdii lăuntrice şi externe: Rusia ne ameninţă şi de peste hotare şi la noi acasă, căci mul­tele agitaţii comuniste, grevele muncitoreşti, nu sunt altceva decât roadele propagandei agenţilor ei. Iar pe lângă Rusia ne mai ameninţă şi alţi vecini.

Şi sprijin pe cine avem ? Răspund : numai pe noi înşine căci şi cei de o viţă cu noi nu ne ajută decât atunci când au profit, adică, cu alte vorbe, îi ajutăm noi pe ei.

Spre ce trebue să ne fie îndreptate forţele de apă­rare? lată: Să remediem următoarele şi 1. să 'apărăm frontierele ţării; 2. să rezolvim criza morală, şi econo­mică ; 3. stabilirea autorităţii externe a Statului şi dobândirea deplinei suveranităţi naţionale, delà străinii, cari ni-o deţin pe nedreptul; 4. restabilirea autorităţii lăuntrice a Statului.

Aceste opere nu sunt realizabile într'un an sau «doi ; la acestea trebueşte timp, aşa că desigur actuala

generaţie se va irosi, se va stinge şi încă multe din aspiraţiile noastre vor ii încă proecte. Şi tocmai aci, îi revine rolul generaţiei ce vine, care se ridică acum: continuarea cu perseverenţă, până la isbânda totală asupra acestor deziderate ale noastre, enunţate ia cele 4 puncte de mai sus.

Probabil că de criză, sub cele trei aspecte ale e i : morală, economică şi financiară o să scăpăm mai de­grabă ori mai târziu şi tot astfel şi frontierile ţării — cu toată siguranţa — vor fi menţinute şi totuşi bătrânii o să ne lase şi nouă tinerilor un vast teren de cucerit, o mare arenă de luptă: lupta pentru restabilirea autorităţii Statului în afară şi dobândirea deplinei suveranităţi na­ţionale şi apoi sforţări pentru restabilirea autorităţii lăun­trice a Statului. Aşadar pe două căi trebue să ne îm-părţim activitatea.

Poate că unora le va părea curioasă afirmaţia, că Statul român n'ar avea deplina suveranitate naţională, deşi aceasta ne este aşa de vizibil furată prin tratatele de pace şi prin articolele statutului de organizare al Ligii Naţiunilor. Dar, să avem puţină răbdare.

Dacă studiem şi încercăm să pătrundem câtuşi de puţin chestiunea suveranităţii noastre naţionale, vom ve­dea — s'o spunem fără înconjur— că ni se confjrrnă, afirmaţiile mele de mai sus.

Tratatele de pace făcute după răsboiul mondial privitoare la Romania, sunt astfel redactate ca şi cum

am fi o ţară pusă sub tutelă. Ai impresia că n'au fost destule jertfele de sânge pentru făurirea României, ci ne mai trebuia şi dependenţa aceasta vădită faţă de străini şi amestecul efectiv al străinilor în chestiunile noastre intime. Poate că marile puteri vor să ne re­proşeze : „O ţară cum eşti tu Românie, aşa de mărită, nu s'a putut face decât cu mari jertfe. Deaceea şi de­pendenţa ta de noi şi amestecul nostru în treburile tale nu sunt decât plată pentru lucrul acesta mare pe care l'ai câştigat".

Să vedeţi un caz cum înţelege Liga Naţiunilor să se amestece în treburile noastre. Este vorba de .Con-venţiunea delà Paris din 9 Decemvrie 1919", privitoare la naţionalităţile conlocuitoare, care în art. 3—9 şi ur­mătoarele spune că Statul român va trebui să facă în­lesniri cetăţenilor români de altă limbă pentru a putea fi ascultaţi în limba lor maternă, oral sau înscris, îna­intea instanţelor judecătoreşti.

Referitor la confesiunile şi chestiunile şcolare ale minorităţilor din România, numită convenţiune ne obligă şi ne fixează modul lor de funcţionare. Merge până acolo că spune — printre alte multe bazaconii — că noi trebue să le acordăm o autonomie locală în ches­tiunile şcolare şi religioase şi obligă Statul român de-a ajuta cultura proprie în centrele minoritare prin clauza următoare : Dacă într'o localitate se găsesc un număr considerabil de cetăţeni români de altă gintă, Statul este obligat a da ajutoare acestora, pe din două cu şcoalele româneşti. Tot astfel, nu se uită de această convenţiune, de a da o libertate nesăbuită tuturor con­fesiunilor. Şi oare nu graţie ocrotirii acesteia bolnăvi­cioase a oricărei cult ieşit dintr'o minte scrintită, franc­masoneria şi sectele ei spurcate, se bucură la noi, în timpul din urmă, de prea multă libertate ?

Convenţiunea pomenită nu uită să spună, că aceste decizii nu se pot schimba decât cu asentimentui mem­brilor Ligii Naţiunilor, spunând că în constituţia noa­stră nu pot exista principii cari să fie contrare acestora, fixate de ei, ci însăşi constituţia noastră va trebui mo­dificată în acest sens. Oricare membru al Ligii, poate pune chestiunea nerespectării acestor clauze şi eventu­alele abateri se judecă de Tribunalul Internaţional delà Haga (acestea în art. 14 din pactul Ligii Naţiunilor).

Iată ce zice Dl. P. Negulescu în cursul său de Drept constituţional pag. 259 : „ . . . prin aceste dispozi-ţiuni se aduce o atingere serioasă Statelor cu interese limitate, căci probleme de interes intern, de politică in­ternă pot să fie aduse în discuţiunea Ligii Naţiunilor". Şi înt'altă parte: „ . . . o r i c e Stat poate să examineze când vrea interese şi probleme de politică internă ale altui Stat, transformându-le astfel în chestiuni de poli­tică internaţională" . . .

Noi suntem de acord cu principiile de umanitate ale Ligii Naţiunilor, dar ne întrebăm numai că dece aceste obligaţiuni le-au făcut numai statelor „cu inte­rese limitate", cum le place a le numi pe unele, între cari şi România ?

De ce România este Stat de mică importanţă, dece interesele ei sunt limitate ? Nu esta ea stăpână la ea acasă ?

România nu vrea opresiunea minorităţilor aflătoare pe teritoriul ei, dar vrea ca ea însăşi să-şi poruncească la ea acasă şi vrea ca dintr'o chestiune internă intimă să nu se facă chestiune de interes internaţional. Şi mai vrea ca francmasoneria ce e ocrotită prin clauzele Ligii Naţiunilor, să nu omoare Religia şi tradiţia noastră străbună ?

Ce se ţinteşte prin aceste lucruri ? Oare nu ne con­firmă ele adevărurile expuse de Dl. Nichifor Crainic, relativ la Liga Naţiunilor? „Societatea Naţiunilor e ofi­ciul suprem mondial al fracmasoneriei, al cărei ideal e caricaturizarea diabolică a principiilor de pace şi înfră­ţire predicate de creştinism?"

România nu trebue să se considere Stat cu inte­rese limitate, ci trebue să ceară delà cei ce conduc azi destinele Lumii ca să-şi mai limiteze ei puţin interesele şi să nu-i intereseze pe ei chestiunile noastre interne.

Ce priveşte autoritatea lăuntrică a Statului, se vede cât de colo, că e şubrezită mult prin dezastruasele ac­ţiuni francmasono-comuniste-bolşevice de cari mereu avem parte. Trebue aproape făurită din nou.

Iată rolul nostru al tinerilor ! A trecut vremea os­peţelor, glumelor, jocului de cărţi ; a sosit timpul muncii. Dacă nu vom munci în aceste direcţii, ni se va strica temelia Statului nostru, care s'a făurit prea cu multe ostenele. loan Oşiamu

REGENERAREA TINERETULUI SCOLAR Un venerabil doctor delà Cluj, creştin practi­

cant şi mare binevoitor al tineretului, — pe care, în cadrele posibilităţii, îl şi sprijineşte efectiv, — îmi scrie îngrijat de soartea „nădejdii viitorului", care azi mai mult ca ori când, zace cuprins de boala cum­plită a decadenţei morale. îmi scrie — şi ar căuta u n remediu — pentru sanarea multor suflete arun­cate în această mare infectă, a „colegilor" infecţi, cari în loc să fugă, caută ocaziile ce duc la păcat ; iar pentrucă mai uşor să găsească remediul, caută cauza acestei decadenţe, găsindu-o în îndepărtarea lor de Dumnezeu, Biserică şi Sacramente. Mă roagă, apoi, ca să mă fac ecoul Domniei Sale — şi a mul­tor părinţi şi binevoitori ai tineretului — şi prin re ­vista „Flori de crin" să inzist asupra necesităţii de-a studia problema tineretului nostru şi mijloacele cari ar fi cele mai efective în regenerarea lui, căci doar el e nădejdea noastră şi generaţia de mâine !

Mulţumind distinsului Prieten pentru încrede­

rea cu care se adresează revistei noastre, într'o ches­tiune atât de importantă, cu plăcere aduc în discuţie „problema regenerării tineretului nostru şcolar" şi mă voiu bucura, dacă persoane mai autorizate — ca subsemnatul—îşi vor spune cuvântul. Şi până atunci — în micul spaţiu de care dispun — voiu comprima câteva „însemnări" pe marginea acestei chestiuni, care şi pe mine, personal, mă interesează de aproape.

Dacă facem'o privire amănunţită asupra nive­lului moral al tineretului nostru de pe la şcolile se­cundare şi universitate, nu vom rămânea încântaţi. Lipsa moralei la tineretul nostru este rezultatul li­bertăţii exagerate şi desmăţate, este urmarea lipsei unicului control ce-1 are omul în faptele sale ascunse: lipsa conştiinţei morale, care nu poate fi decât reli­gioasă. Aşa dar nu e nici o mirare că studenţimea îşi face de cap ; şi nu mă surprinde vestea, care pentru mine e veche, că echipe ambulante de studenţi, în cea măi condamnabilă promiscuitate, sub pretextul

culturalizării maselor, aranjează turneuri cu serate — să-i zicem — artistice, cu scopul ascuns — zice-se — de-a fi împreună, — studenţi şi studente — singuri, făr'de vre-un control părintesc, serios şi demn. Azi nu te mai surprind nici excursiile tineretului, ori cât de mixte, periculoase, dubioase, sau lipsite de cel mai elementar control, ar fi. Nu, căci sunt la ordi­nea zilei. Stai, priveşti, compătimeşti, făr'a putea zice nmic, fiindcă ei — în majoritatea cazurilor — sunt victima „instrucţiei fără educaţie", în tot cazul, fără educaţie religioasă. Zadarnic ici-colea câte-un pro­fesoraş ar încerca să-i readucă la realitate, dacă demoralizarea lor se face de sus. Zadarnic însuşi Ministrul, care, din fericire, în prezent este din­tre cei mai cinstiţi, ar avea cele mai nobile intenţii, dacă „directoraşii" de pe la cele departamente nu sunt obligaţi la ascultare, ci lucrează nebuneşte, mai bine zis, păgâneşte, eludând cele mai nobile intenţii ale celor ce vreau să dea o buna educaţie generaţiei de mâine. Cazul criminal al cărţii triviale şi pornografice, întitulată cu neruşinure diavolească „Cina cea de taină", al unui domn ce iscăleşte Camil Baltazar şi care carte — după relatarea unui ziar ce

.„nllllllllllllllll

PAGINA CONGREGANISTEI Purtătoarele de m i r . . .

In 30 Aprilie a. c. — după tânduiala Bisericii noa­stre răsăritene — este Dumineca purtătoarelor de mir, — sau a „mironosiţelor" — şi se numeşte aşa, pen­trucă în acea zi se citeşte Evanghelia care istoriseşte cum un grup de femei cucernice vin a treia zi în zorii zilei, să ungă trupul Domnulu i , . . Tot în aceasta Evan­ghelie se mai spune, că sfintele femei — cari pe drum erau frământate de grija că cine le va răsturna piatra de pe uşa mormântului — au aflat piatra răsturnată şi un tânăr în veşmânt strălucitor le-a spus că Domnul a înviat, să meargă şi să ducă vestea aceasta ucenicilor şi lui Petru. (Marcu 16, 3—7). Sfântul Evanghelist Matei complectează apoi : „şi mergând ele să spună ucenici­lor, iată Isus le-a întâmpinat pe ele zicând : „bucura-t ivă!" . . . nu vă temeţi, mergeţi şi vestiţi fraţilor mei... (Matei 28—9, 10).

După indicaţiunile sfintei Evanghelii, aceasta este a doua arătare a Domnului Isus, dupăce mai întâi se arătase Măriei Magdalena.

Aşa dar, se poate fixa, că după mărturia scrisă a sfintelor cărţi, Mântuitorul nostru, după învierea sa din morţi, se arată mai întâi la nişte femei şi pe acestea le încredinţează să ducă vestea îmbucurătoare ucenici-cilor lui şi lui Petru. . .

' Să ne oprim un moment şi să medităm acest fapt. Prin sfântul botez şi voi abonate şi cititoare ale

Florilor de crin, aţi devenit fiicele Sionului sfânt şi sun­teţi surorile acestor cucernice fiice ale Ierusalimului, şi cinstea ce li s'a făcut lor, este şi cinstea şi distincţia voastră. Fiţi mândre şi fericite, fiicele Sionului sfânt !

Da, însă dacă voiţi să împărtăşiţi bucuria şi cins­tea ce H s'a făcut surorilor voastre „purtătoare de mi­resme", trebuie să vă împărtăşiţi şi să vă însuşiţi şi virtuţile şi vredniciile lor, pentrucă numai aşa vă veţi putea mândri într'adevăr — cu mândrie .sfântă — şi numai aşa vă peţi putea bucura — cu bucurie sfântă — d e prilejul ce vi-se acordă.

sigur a spus adevărul — s'a trimis de către Minister şcolilor, — ce dovedeşte dacă nu intenţiunea crimi­nală a domnului, ori dacă vreţi, a criminalului, care a trimis aceasta carte şcolilor ? ! Sau când se trimit şi împart drept premii cărţi de-un conţinut mai mult decât trivial : scârbos (scuzaţi-mi, vă rog, expresia), cari direct te îndeamnă la imoralitate, ce mai pu tem aştepta delà un tineret infectat de cei ' ce trebuiau să-1 curăţe ? , . - . •

Educatori atei, anticreştini, imorali, lipsiţi de conştiinţă, deci fără caracter, vor pregati elemente după modelul propriu şi vor contribui lent, dar sigur, la desagregarea şi decadenţa generală a Neamului . Şi până când aceşti „călăi ai Naţiunei Române" nu vor fi înlăturaţi din posturile lor de conducere, până când rândul educatorilor nu va fi purificat şi până când nu se va pune în şcoală stavilă curentelor ce izbesc „deviza" ţării şi „morala creştină", zadarnic vom încerca regenerarea — mult dorită — a tinere­tului ; zadarnic vom vrea să-1 scoatem din desechi-librul moral care-1 stăpâneşte.

P. Teofil A. Bălibanu.

• • I

_ Şi ce aveţi de făcut ? — Răspunsul este uşor — n'aveţi decât să căutaţi ce-au făcut surorile voastre „purtătoare de mir" — şi veţi afla, că Domnul le-a în­vrednicit de acel prilegiu, de acea onoare speciala, pen­tru dragostea, zelul şi devotamentul ce l-au avut şi dânsele faţă de El.

Dacă vă place şi este o măgulire pentru voi să vă înşiraţi între acelea pe cari Domnul Isus le privilegiază, întrebaţi-vă mai întâi : ce serviciu am făcut eu Domnu­lui Isus? cum i-am slugit eu, cu ce zel, cu ce devo­tament, pentru ca să pot aştepta la rândul meu, aceasta atenţiune specială din partea l u i ? . . . Intrebaţi-vă dacă aţi spus vre-un cuvânt de apărare atunci când blasfemii zilelor noastre îl judecau şi-1 condamnau, aşa cum I-a judecat şi condamnat pe vremea aceia Ponţius Pilat fără nici o vină ? — întervenit-aţi cum a intervenit pe vre­mea acea soţia Procuratorului? Insoţitu-l-aţi pe dru­mul calvarului şi plâns-aţi de mila lui, cum au plâns fiicele Jerusalimului şi ştersu-i-aţi faţa de sudori de sânge, de scuipături şi de praf prin compătimirea celor năcăjiţi şi urgisiţi de soarte şi prin alinarea durerilor lor? Dacă aţi făcut-o lor, mie mi-aţi făcut, —ia r dacă lor nu le-aţi făcut-o. mie nu mi-aţi făcut — zice Domnul. Imitaţi voi pe sfintele femei, în dragostea şi modestia ce-o aveau ele ? Aveţi dragoste adevărată faţă de El — dragoste în care se cuprinde şi dragostea faţă de aproa­pele, dragoste sinceră, nefăţărită, care să se dovedească prin fapte, şi care — după vorba sf. apostol Pavel — îndelung rabdă, se milostiveşte, nu pizmuieşte, nu se îndărătniceşte, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuvi­inţă, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. (I. Cor. 13, 4—6). Dar modestia ce-o aveau sfintele femei : în vorbe, în gesturi, în purtare, în fapte şi în îmbrăcăminte aveţi-o? — Pentrucă fără de acestea nu vă puteţi număra în ceata purtătoarelor de mir şi Dom­nul Isus nefiind atras de acest parfum al virtuţilor, nu va veni la voi şi nu vă va zice niciodată : „bucuraţi-vă".

Luaţi aminte deci şi fiţi şi voi — după exemplul purtătoarelor de miruri — aşa de grijulii şi harnice şi devotate cum erau ele faţă de „Trupul Domnului".

Veniţi — când rmmai puteţi — la picioarele crucii, la picioarele sf. Chivot de pe sf. altar, unde se află Isus ascuns în adorabila Taină Euharistică, veniţi cel puţin din când în când şi—I mângâiaţi cu prezenţa voastră, iar cu dragostea voastră reparaţi nenumăratele ofense şi insulte ce i-se aduc din partea necredincioşilor. In-grijiţi-vă apoi — unde şi când aveţi ocazie — de „giul­giurile" în cari este înfăşurat „Trupul Domnului", sf. Eucharistie şi, în loc de miresme, duceţi-i flori din gră­dină deodată cu inima voastră curată şi jertfiţi-i florile virtuţilor cari ar trebui să împodobească sufletele voastre.

Părintele Sp.—Beiuş.

Presa şi cinematograful în lupă cu Hristos. Vecinicul duşman al nostru : Lucifer, deşi mântuiţi

prin moartea de pe cruce a lui Isus Hristos, mereu cearcă să ne zădărnicească mântuirea prin făţarnică ademenire la păcat.

Şi cursa în care el poate prinde mai uşor sufle­tele este, fără îndoială, presa rea şi cinematografele imorale.

Presa rea este ca o otravă lentă dar foarte puter­nică şi are drept rezultat uciderea sigură a sufletelor cari se nutresc cu dânsa. Şi, în rafinăria lui, Satana în­deamnă pe cei ce scriu, ca imoralitatea să nu o dea făţiş ci mascată; ascunsă sub paravanul culturii, pro­gresului, ba chiar şi a ştiinţei (false bineînţeles !), s'o ascundă în cărţi literare, românie — mai ales, — schiţe, nuvele, ori volume de poezii, în ziare, gazete ori reviste ştiinţifice(l) şi literare)?), etc. La articolele ori cărţile sau chiar şi publicaţiile cari răspândesc imoralitatea, se pun nişte titluri răsunătoare şi atrăgătoare, se folo­sesc nişte termeni (culeşi de prin dicţionare) ca să ui­mească prin ştiinţa lor monstruoasă ; iar — unele — ca să poată pătrunde cât măi uşor şi în straturile de jos ale societăţii, se vând pe preţuri de nimic, căci tezau­rul bănesc ascuns în camerile fără tereştri a celor cu trei puncte (. • .) este inepuizabil, deoarece banul pu­blic este pe mâna lor şi-şi afundă mâinile în aurul ţării până'n cot !

Boicot cinematografelor, chiar şi atunci când vom vedea că doamne şi oameni cari ar trebui să premeargă cu exemplu bun, cercetează cu patimă ori ce bucăţi, deşi este ştiut că 99°/ 0 din bucăţile cari se predau la ci­nema sunt imorale.

Un alt remediu mai este: rugăciunea, nizuinţâ de a înainta în virtute şi încurajarea presei bune. Aceasta încurajare să se | facă efectiv, fie că te abonezi la re­viste creştine, şi îţi formeazi o bibliotecă compusă din cărţi religioase, fie că faci propagandă pentru reviste creştine şi cărţi bune, cari te îndeamnă spre o viaţă curată, spre perfecţiunea creştină.

Aşa vom conlucra şi noi, ca peste ruinele temple­lor satanei (cinematografele şi. tipografiile rele) să se ridice triumfătoare împărăţia lui Hristos.

Doina de pe Mureş.

Umilinţa, coroana virtuţilor. Orgoliul a depărtat pe om delà Dumnezeu, iar

umilinţa, coroana tuturor virtuţilor, care e temeiul celorlalte, îl readuce la El. Sf. Augustin zicea că prima treaptă a sfinţeniei e umilinţa, iar aceasta ne-o arată mai întâi Mântuitorul, care s'a coborît pentru noi din împărăţia Lui strălucită, ca să se facă om,

să fie asemenea nouă. S'a născut într'o peşteră sără­căcioasă din Viflaim, unde a fost culcat pe un aşter­nut modest de paie, apoi cruzimea unui rege îl face să fugă în Egipt unde a stat până la moartea lui Irod, când se întoarce la Nazaret şi duce o viaţă retrasă timp de 30 de ani, în muncă şi pregătire pentru marea operă a răscumpărării pe care o va desăvârşi.

Mai târziu, în viaţa publică, îl vedem că se umi­leşte în faţa apostolilor cărora le spală picioarele ; în grădina Ghetsemanei, unde a asudat sânge; în pre­toriu unde îl pălmuiesc şi-şi bat joc de El şi la urmă pe Calvar, unde moare răstignit pe cruce între doi t â lha r i . . .

Iată, toată viaţa Mântuitorului a fost o umilinţă, căci toate faptele şi vorbele Sale sfinte au fost înso­ţite de această virtute, iată dece Dumnezeu L-a prea­mărit, şi i-a dat un nume mai presus de toate nu­mirile, un nume înaintea căruia tot genunchiul trebue să se plece, în cer, pe pământ şi în infern. Şi astfel se îndeplinesc cuvintele Lu i : „Cel ce se înalţă, umi­lise-va, iar cel ce se umileşte, înălţase-va".

Altă dată, Isus spune apostolilor săi : „De nu ve-ţi fi asemenea copiilor, nu veţi întră în împărăţia ceriurilor", arătând cât e de necesară şi importantă această virtute, fără de care nu este mântuire.

Prin urmare, voi suflete creştine, care urmăriţi acest, scop al vieţii, umiliţivă nu numai în faţa supe­riorilor, ci a subalternilor voştri, şi primiţi cu o linişte şi dulce bucurie sufletească, dispreţurile şi batjocurile ce vi se adresează, care vă umilesc în fuţa lumii, dar vă leagă mai strâns de Acela care a zis: „învăţaţi delà mine căci eu sunt blând şi smerit cu inima, şi ve-ţi afla odihna sufletelor voastre". Da, umilinţa ne va da o bucurie interioară, o pace care întrece orice sentiment, şi după spusele sf. Pavel, face din inima dreptului uti ospăţ continu, pe care lu­mea n'ar putea să-1 dea. Această pace, orgoliul n'o va avea niciodată. Nu o va avea deoarece este un dar al lui D-zeu ; şi părăsirea lui Dumnezeu, suscepti­bilitatea şi extravaganţa dorinţelor condamnă pe tru­faş să n'aibă niciodată pacea adevărată, ceace în­seamnă fericire.

Bunul Isus iubeşte mult sufletele mici şi umile. Aşa El a ridicat sufletul mititel, dar plin de umilinţă şi iubire al sf. Teresa de Pruncul Isus, la acel grad de sfinţenie, arătând lumii întregi, calea mică a acestei sfinte, pe care o urmează, poate mii de suflete . . . Umilinţa e coroana tuturor virtuţilor ; prin ea se câştigă toate celelalte, căci ea e drumul inimii lui Isus spre a noastră, şi a inimii noastre spre a Lui, deci voiu zice: „o, umilinţă împărţitoare a celorlalte daruri, te admir, frumoasă şi puternică te iubesc, binefăcătoare vreau să te cuceresc". Aceasta să vă fie şi deviza voastră suflete creştine, mai ales acuma, în acest an jubilar în reculegerile voastre sufleteşti meditaţi asupra Patimilor lui Isus, gândindu-vă la nimicnicia şi nevrednicia voastră.

B. luna Mai 1933. Myriam.-

S C R I S O R I Dragă Flavia,

„Perfecţiunea morală" — despre care vorbeşti în ultima ta scrisoare — nu este altceva decât desăvâr­şirea creştinească pomenită de lsus la sf. ev. Matei e V. v. 48.

Da, scopul nostru t rebue să fie : sfinţirea, per­fecţionarea, desăvârşirea noastră, deoarece în ceriu vom putea ajunge numai ca sfinţi. Sfinţi însă nu vom putea fi decât dacă ne vom da toată silinţa pentru a ajunge la sfinţenie, adecă la desăvârşirea creşti­nească, sau — precum f. bine o numeşti tu — per­fecţiune morală. Că voinţa hii Dumnezeu este ca noi să fim sfinţi, pelângă locul citat mai sus, ne spune şi sf. ap. Pavel la I. Tes. 4, 3. şi sf. Petru la 1, 16. la cartea sa I.

La perfecţiunea morală dorită de lsus putem ajunge pe două căi :

1. Calea specială de perfecţiune, pe care o ur­mează cei ce împlinesc cele trei sfaturi evanghelice : sărăcia de bună voe, fecioria de-a pururea şi asculta­rea deplină. Cari urmează aceasta cale de perfecţiune se numesc călugări ori călugăriţe (mirese a lui Crist.)

2. Calea comună de perfecţiune pe care o poate urma ori-cine: învăţat-neînvăţat, bogat ori sărac, îm­părat ori soldat ministru şi plugar ; o pot urma me­dicii, avocaţii, preoţii, profesorii, învăţătorii, funcţio­narii, inginerii, ori ţăranii; o pot urma bătrânii, sau tinerii, căsătoriţii ori necăsătoriţii, de-o potrivă băr­baţii ca şi femeile, cu alte cuvinte toţi câţi vreau să ajungă la desăvârşire.

Deşi calea „specială" de perfecţiune este mult superioară căii „comune" şi este mai sigură, nu-ţi voiu vorbi despre aceasta, fiindcă pe dânsa pot merge numai cei ce au o chemare specială delà Domnul. Iţi voiu verbi despe calea comună, care este a noa­stră, a tuturora, în ori ce condiţii sociale ne-am găsi.

Mijloacele de perfecţiune ale căii comune se re­duc cam la următoarele : rugăciunea deasă, cerca­rea zilnică a conştiinţei*), mărturisirea şi cuminecarea deasă, ascultarea şi mai deasă a sf. Liturgii, citirea şi meditarea sfintei Scripturi**), mai ales a vieţii şi patimei Mântuitorului lsus, citiri din vieţile sfinţilor, istorioare morale, precum şi a altor cărţi de mora­litate/*).

Condiţie esenţială pentru a ajunge la perfecţiune morală este, înconjurarea ocaziilor de păcat, mai ales a distracţiilor periculoase : petreceri şi dansuri imo­rale, prietenii cu persoane dubioase, cărţi, (reviste, ziare) rele, precum şi tot ceeace — direct şi indirect — ar ataca credinţa sau morala creştină. Femeile şi fe­tele au datoria sfântă de-a se îmbrăca şi prezenta ori unde decent, în conformitate cu bunul simţ, cu mo­destia creştinească. Toţi să se silească a-şi îndeplini datorinţele statului său, fără a le neglija însă pe cele sufleteşti. Pentru o cât mai intensă vieaţă spirituală, fiecare creştin se va nizui, a se înscrie într'o reuni­une pie, cum sunt cele mariane, ori ale Inimei lui lsus. Aceea, care te păzeşte mai sigur de tentaţiile lumii, cred, că este Ordul Terţierilor Franciscani.

Iată, dragă Flavio, — pe scurt — căile cari duc la perfecţiune morală. Vei alege care vei vrea. In orice caz t rebue să Ae iaci apostol a tot ce este curat si sfânt, precum şi duşmană a tot ceeace este păcat.

Tovarăşul cel mai sfânt să-ţi fie „rugăciunea", iar în rugăciuni nu uita să pomeneşti şi numele :

Păr. Teofil.

*) Examinarea zilnică a conştiinţei e ma i trine sa se facă în timpul, ori la sfârşitul rugăciunilor de seară. Pentru faptele bune de peste zi te bucură şi mulţumeşte lui Dumnezeu, iar pentru cele rele — după ce ţi-le vei recunoaşte — stârneşte părere de rău şi ia hotărîrea firmă că te vei îndrepta.

Spre folosinţă proprie îţi dau mai jos, un model de examinare zilnică a conştiinţei. Adu-ţi aminte de prezenţa lui Dumnezeu. Mulţumeşte-i pentru toate binefacerile. Cere lumina sf. Spirit, pentru a-ţi cunoaşte gre­

şelile şi mişcă voinţa spre părere de rău şi îndrep­tare . . .

* Care este păcatul, şi patima, ce mi-am propus

diminenţă să o combat ? A m prevăzut şi înconjurat ocaziile cari duc la (acel) păca t? Dacă am greşi t mi-am cerut numai decât iertare delà Domnul şi mi-am reînoit propusul de-a nu mai cădea? De câte ori am căzut în (acel) păcat ? Cerut-am ajutorul Domnu­lui în toate acţiunile me le? Observ eu ceva înain­tare în vir tute?

Datorinţele faţă de Dumnezeu: M'am silit să fiu atent şi să am reculegere sufletească la rugăciunile de peste zi (Dar la sf. Liturgie, adoraţie, lectură spi­rituală, etc ?) Mi-am adus aminte des de prezenţa lui Dumnezeu şi m'am nizuit să cresc în dragoste faţă de El prin fapte bune cât mai multe ? A m dorit ca toate faptele mele să fie spre mărirea lui Dumnezeu? Datorinţele creştineşti le-am făcut de ochii lumii (şi numai strictul necesar), ori din iubire faţă de Dum­nezeu? N a m făcut vre-un păcat împotriva celor zece porunci dumnezeeşti ori cinci porunci bisericeşti?

Faţă de aproapele : Silitu-m'am să am dragoste faţă de superiorii, egalii, ori supuşii mei ? N a m ofen-zat pe cineva şi am rămas fără să-i cer iertare? Vor-bit-am de rău, batjocorit-am pe cineva? Vobirt-am rău altuia? N a m dat exemplu rău, ori n a m smintit pe cineva ? Mam silit să fac altuia tot binele pe care l-aş fi dorit să mi-se fi făcut mie ?

Faţă de mine însumi: Dimineaţa m'am sculat în­dată ce m'am trezit? Peste zi, nu m'am făcut vinovat de trufie, scumpete, necurăţie, pizmă lăcomie, mânie lene? Cum mi-am îndeplinit datorinţele oficiului ori statului meu ? cum mi-am păzit ochii, urechile, gura şi toate simţurile? A m avut modestia recerută mai ales în public? (N'am fost vanitoasă ori necuviincioasă în vestminte şi purtare?) Mi-am dat silinţa să mă la-păd de toate relele şi să înaintez în virtute ? Progre-sat-am în evlavie? încerc eu să sufer şi să mă jert­fesc pentru Hristos ? Port cu paciinţă crucea ? Cum stau cu hotărîrile bune luate în vieaţă (poate, la Eexerciţii spirituale) A ş vrea să mă afle moartea în această stare sufletească ?

**) Sf. Scriptură nu este iertat s'o tâlcuieşti însă tu, căci poţi greşi şi cădea în erezie. Singurul inter­pret înfalibil al Scripturei este Biserica.

***) S. ex. Îndrumarea la viaţa evlavioasă de sf. Francise de Sales; Şcoala iubirii lui Hristos şi p re ­gătirea la moarte de sf. Alfons de Liquori ; Medita­ţiile lui Vercruysse, etc., cari — toate — se găsesc şi în româneşte la Blaj, Iaşi şi Oradea.

CRONICA — La Dragomireşti din Maramureş, P. C. Sa Păr.

A . Maxim, superiorul basilitanilor delà Mănăstirea Bixadului, în zilele de 31 Martie—6 April a. c a ţinut misiuni sfinte, cari au avut un rezultat dintre cele mai bogate, dovadă cele 1765 de cuminecări pe cari le-a dat poporul împreună cu intelectualii din loc şi jur.

Cât sunt de folositoare aceste zile de primenire şi dé scrutare a conştiinţelor ştiu numaî cei ce au gustat din fructul l o r . . . Şi cât e de frumos să vezi o biserică spaţioasă, cum este cea din Dragomireşti — care e zidită de către fostul preot : Măria Sa Emil Bran, în prezent canonic on. în Oradea — tixită de poporeni şi cărturari, ascultând cu smerenie cuvântul de mântuire rostit de Slujitorii Altarului ! Cât e de frumos acum, când se recere mai imperios ca ori când, ca să premeargă cu exemplu viu, căr­turarii, să urmeze pe Preoţii Domnului, şi să fe­rească — prin acest exemplu — Biserica, Neamul şi Ţara de fărîmiţare şi peire. Mântuirea Neamului nostru şi astăzi, ca în trcut, se va face prin revenirea sub scutul Bisericii.

••numii!

Misiunile sfinte, conduse de preoţi model, - cu predici la nivel, cu adoraţii şi procesiuni euharistice, cu înjghebări de reuniuni pii, au mare rol în viitorul neamului.

In zilele de 20—25 Maiu a. c . s'au ţinut „Mi­siuni" sfinte şi în localitate. Acestea au fost conduse de către Păr. misionar Dr. Domenic Neculăeş, fran­ciscan, care va conduce şi „Exerciţiile spirituale fe-menine" delà Oradea. Oratorul, prin adaptarea sa la aptitudinele de pricepere a categoriilor sociale existente într'un oraş, prin limbajul ales şi bogăţia cunoştinţelor pe cari le posede, a satisfăcut şi celor mai exagerate pretenţiuni. S'au şi întors.— se spune — multe suflete rătăcite, cari de ani şi zeci de ani nu s'au pocăit prin sf. Mărturisire şi Cuminecare. Numai de-ar da domnul ca întoarcerea să fie stetornică !

Au- fost. în total, peste 1200 de împărtăşiri. Acestea sunt dovezile cele mai grăitoare a roadelor sf. Misiuni ţinute la Şimleu.

Exerciţiile spirituale şi misiunile adevărate, au menirea de-a „reforma" lumea în senz cu adevărat creştin.

!!••;

B I B L I O G R A F I E Sf. Tereza de Pruncul Isus: ISTORIA

UNUI SUFLET. Blaj. Tipografia Semina­rului Teologie. Preţul: 100 lei.

Arhieunoscutasfântă Tereza de Lisieux, 'a porunca Maicei stareţe şi-a descris viaţa ei, care este eunoseută sub numele de „Istoria uuui suflet".

Traducerea ei in româneşte se dato-reşte — după cât ştim — Păr. Rvdis. Dr. loan Coltor. Expresiile uşoare şi stilul curgător, credem că se aseamănă in mo­dul cel mai perfect eu originalul

Dând în numărul prezent vieaţa. ei şi descrierea impresiilor unei pelerine la mormântul şi capela din Lisieux, unde se păstrează moaştele sf. Tereza, credem că facem un bun serviciu cititoarelor noastre,eând recomandăm atenţiunei d-lor „Istoria unui suflet" scrisă tocmai de sfânta „Tereza de Pruneul Isus".

Rândurile străbătute de cea mai aleasă bucurie şi fericire copilărească te capti­vează deia început, iar uneori, te emo­ţionează până la lacrimi. Calea dulce a ,,copilăriei suf leteşt i" r pe care a urmat-o sfânta Tereza, te atrage — citind ..Istoria unui suflet"— şi te face s'o urmezi, te în­deamnă la multă evlavie şi te conduce la sfinţenie. Dar „Istoria unui suflet" prin descrierea vie şi stilul său poetic iţi sa­tisface şi ori ee pretenţiuni literare. In deosebi amintirile delà 2 la 4 ani şi delà prima sa cuminecare sunt neîntrecute. De asemenea descrierea pelerinajului la sf. Casă de Loretto şi Roma, Intrarea sa în Cârmei, logodna dumnezeiască şi nunta d i v i n ă . . .

O recomandăm stăruitor atât celor ce cunose, cât $i celor ce incă nu eurosc pe Patroana noastră: Sfânta Tereza de Pruncul Isus.

Al. Lascarov Moldovanu : SCHITUL CU PLOPI. Lei: 60. CASA DIN PĂDURE. (Lei : 35 )

„Schitul cu plopi", oare abia în zilele trecute a eşit de sub tipar, ne dă plă­cuta ocazie de-a pomeni iarăşi distinsul

nume al scriitorului creştin : Lascarov Moldovanu.

De câte ori îi e i tese ori aud numele mi se umple sufletul de bueurie la gân­dul, că literatura română are astăzi şi un scriitor ereştin „statornic" în per­soana neobositului Al. L. M.

Schitul cu plopi'cu sub titlul modest „fragmente c r e ş t i n e " sunt adevărate „perle" culese din marea viforoasă pe care pluteşte România — asemănare fru­mos fixată în .,Furtună pe Tiberiadă. " Citind aceste mărgăritare, te pătrunde un suflu creştin ce pare că îţ reinpros-petează întregeul Tău şi te ridică dubov-niceşte în sfere mai senine, de-asupra intereselor şt patimilor omeneşti. De acea cărţile literare ale dlui L. M. nu numai că le putem ria fără teamă în mâna tineretului, ei ar fi d-i dorit ea d-nii pro­fesori de 1. română s ă l e recomande ele­vilor in locul aiâtor schiţe, nuvele şi mai ales romane, direct demoralizatoare pe eari le citesc. „Sr-hitu1 cu plopi este străbătut şi de o caldă dragoste de ţară şi de un raţional sentiment naţional, mai ales când arată pericolul curentelor „de stânga", în faţa cărora e necesar acum , mai muH ea niei-odată" .,înfrăţirea cea dorită" sub care, eu ered, că înţelege mai ales înfrăţirea şi unirea religioasă a tuturor românilor, dorinţa, care pare că transpiră din toate scrierile sale na-ţ ;onal-ereştine.

Nuvelele şi povestirile publicate în vo­lumul „Casa din pădure" — tipărit în edi­tura „Casei Şcoalelor" — cu nimic nu sunt mai pe jos decât fagmentele creş­tine din „Schitul eu plopi". E'e zugră­vesc tot mai bine pe dl. Al. L. M. ea pe un „creator de literatură eurată, binefă­cătoare şi sănătoasă . . . " Cele şase „flori de lumină" din volumul acesta (precum cele trei publicate şi în Fiori de crin) egalează ou impresionanta nuvelă „Casa din pădure" care pelângă eă este o de­săvârşită bucată literară, mai este şi o sugestivă meditaţie creştină, zic suges­tivă, pentrucă, din cauza stilului uşor-literar te captivează repede.

Nu numai aceste 2 volume, ei toate scrierile d-lui Al. Lascarov Moldovanu le recomandăm — fără frică — cititorilor noştri.

P. Dr. Simeon Chişiu : LUNA MAIU ÎNCHINATĂ PRECURATEI FECIOARE MARIA. Gânduri şi pildo. cu un adaos de rugăciuni- E l i t a II. măr tă şi îndrep­tată. Iaşi. Institutul Presa Bună, str. Şte­fan cel mare 56. Preţul 10 lei

In zilele acestea a eşit de sub tipar ediţia a doua a Lunei Mai. pe care Păr. Chişiu, în 1930 a tipărit-o în onoarea P. C. F. Maria, în semn de renunoştinţă faţă de Maica delà Lourdes, pentru o minune săvârşită pr;n m-J'ocire-i E 1 .

Luna Mii cuprinde 168 pagini şi este o frumoasă lucrare cu învăţături (scrise şi traduse) pe cari autorul le pune în mâna credincioşilor eu scopul de-a răs­pândi cât mai mult cultul Măriei, în cea mai frumoasă lună : Luna Ma'u. Şi pen­tru ca să fie cât mai aeceşibilă tuturora, o vinde cu preţul minim de 10 Iei, ba la comenzi mai mari. acordă şi rabat.

Cărticica, pe lângă-seria de 31 de me­ditaţii, pentru fiecare zi din luna Mai, are şi o mulţime de rugăciuni frumoase — între cari şi Paraclisul — şi cântări mariane, vorbind şi despre Reuniunile Mariane şi Rozariu.

O recomandăm cu toată căldura. „Unirea" — Blaj. In acest focar al ro­

mânismului, faţă de care ori şi ee inimă românească priveşte cu admiraţie, aşa precum a făcut oare când Eliade Rădu-lescu, exclamând la i.ţi şcolilor din Blaj: de aici a răsărit soarele Românilor, zic, în acest focar al românismului, de pa­truzeci ş' trei de ani apare neîntrerupt gazeta „Unirea". In vremuri cumplite şi de nedrepte asnpriri a stat la postul de onoare, arătând calea unităţii naţionale, nutrind speranţa unei vecinice uniri a tuturor românilor într'un singur stat ne­despărţit: România mare. Şi acum — deşi intitulată „foaie bisericească-politică" — nu este mai puţin românească decât în trecut, ci dimpotrivă, arată singura oale pe care ne vom pute menţine şi vorn

putea înflori ca naţiune: calea dragostei, iubirei şi bunei î n ţ e l e g e r i . . .

Aetuatii conducători ai „Unirei" — Dr. Augustin Popa şi prof. Dumitru Neda — sunt vrednici urmaşi ai întemeietorului aeestei distinse gazete, — fericitul întru Domnul Episcop : f Dr- Vasile Hossu — şi ceilalţi lucrători, ea şi actualul episcop al Maramureşului P. S. Sa Dr- Al. Russu.

Este cea mai bine redactată gazetă săptămânală, credem, din România şi cea mai potrivită pentru preoţi şi intelectuali.

Delabăseşti .

Elena Dr. Aciu: „ROSAMUNDA" ale­gorie eueharistică in 4 acte şi un tablou. Preţul 15 lei.

Cu „Rosamunda", d-na Elena Dr, Aciu profesoară şi preşedinta R. F. K. S., a îmbogăţit patrimoniul literaturii s cen ice româneşti eu o nouă piesă literară-reli-gioasă. Luerarea a apărut recent, tntr'o elegantă execuţie grafică. Ea va fi şi ju­cată—sub eondueereadoamnei Autoare — în localitate, cu ocazia adunării AGRU-lui, din 11 Iunie a. o.

Piesa alegorică „Rosamunda" este o

prelucrare pentru scenă a legetideS m e ­dievale .,Gral". Misticinirool médieVàl-ereştin învălue acţiunea într'o aureolă sublimă, străbătută de suflul unei c re ­dinţe invincibile, perseverante, triumfă­toare. Regretăm, că numai la încheierea revistei ne-a aiuns în mână un exemplar, şi nu ne mai îngăduie spaţiul ca să n e extindem. Totuşi mai adăogărn : Suflete­lor creştine, o recomandăm ea o lectură recreatoare-

Se poate eere Ia d-na Autoare, ori la Tipografia „Lazar". Ib.

R Ă S P U N S U R I dăm celor c e ne cer lămuriri — ori sfa­turi — in chestiuni de „morală" şi vieaţă practică religioasă. Răspunsurile s e dau In ordinea primirei corespondenţei . Intre-băr le să fie clare şi nici prea lungi, nici prea scurte. Cei ce ne scriu, să menţio­neze şi numele sub cara doresc să pri-miască răspunsul. Scrisorile insuficient timbrate se refuză.

Ana. 80. A săruta mâna la preot este un obiceiu, ce are aceeaş raţiune ca săru­tarea mâinilor la părinţi. Dacă cineva găseşte de ridicol acest lucru, tot aşa va judeca şi despre cinstea ce se dă părinţilor.

Ce priveşte pe preoţi, ei absolut nu se supără, dacă creştinii nu le sărută mâna.

81, Mijloacele pentru reîntronarea lui Isus în societate nu se pot expune într'un răspuns aici Eie formează complexul operei, pe care Biserica, în frunte cu sf. Părinte delà Roma, o susţine cu întreg episcopatul şi cu clerul.

82. Desigur activitatea destructivă a francmasoneriei s e extinde şi asupra femeei . Dar asta până acum numai indirect, fiindcă nu avem cunoştinţă să fie fost atrase femeile în organizaţiile francmasone. Dar despre acestea mai pe larg, altă dată.

Aida. 83. Moda înseamnă un mod par­ticular, convenit pentru anumit timp, de a se îmbrăca sau de a face ceva. (Este modă şi la scris, la mobilarea şi decorarea eve-ninţelor, la construcţii, etc. etc.) Luxul este căutarea splendoarei, măreţiei, su­premei realizări, în îmbrăcăminte, mâncare, mobile etc, — Cum vedem, moda ca ceva convenit şi indicatoare a bunei educaţii, poate fi relativ necesară, şi la tot cazul e admisă (până nu degenerează la acte con­trare moralei sau credinţii chiar; luxul niciodată nu e necesar, ba întrucât e în serviciul primului dintre păcatele capitale, mândriei, nici nu e permis creştinilor, ci e de condamnat ca un mare păcat.

Maria Z. 84. Fachiri se numesc asceţii musulmani. Ei sunt în stare să pună în uimire cu actele lor de penitenţă, acte cari adesea merg până la extrema limită, la care se poate ajunge prin mortificaţie, hipnosă şi sugestiuue. Tot fachiri numesc europenii şi pe asceţii sectelor indiene. Meseria lor de a se produce cu acte uimi­toare (Ja cari eventual nu lipseşte nici concursul diavolului) se numeşte fachirism.

85, Spiritismul este comunicarea oame­nilor cu spiritele celor decedaţi, invocarea lor în scopul de a se prezintă în faţa so­licitanţilor şi a răspunde la întrebările puse de ei Comunicarea aceasta nu se face direct, ci prin iatermediarea anumitor persoane, ce se numesc medii, şi cari în timpul acţiunii spiritistice vor fi cuprinse de somn hipnotic

Spiritismul este practicat pe o scară foarte

întinsă şi fenomenele lui, multe şi variate, sunt indiscutabile. Desigur, în foarte multe cazuri ele sunt numai aparente, nefiiad vorba decât de apucături ipnotico, de •ugestiune sau altceva. Dar sunt cazuri când realitatea faptelor nu se poate tă­gădui.

Explicaţia fenomenelor spiritistice nu se poate face, decât prin concursul spiritelor re'e, al duhurilor necurate. Nu se poate concepe, ca Dumnezeu, îngerii, sau sfinţii să-şi dea concurs la practicele spiritistice. Asta cu atât mai vârtos, că aceste practice nu au nimic comun cu credinţa şi morala, din contra „răspunsurile" spiritelor sunt adesea vătămătoare religiei creştine, iar spiritisti: sunt cât se poàte de străini de practicele religiei

lată pentruce, practicarea spiritismului este interzisă creştinilor catolici. In special : a) nu e permis a funcţiona ca mediu, b) nu-i permis a asista la producţii spiritistice, chiar dacă ar fi vorba de invocarea spiri­telor bune, căci aşa ceva e exclus. Admit moraliştii, că nu e păcat de moarte dacă cineva numai din curiositate, priveşte întâmplător, asemenea şedinţe, fără a con­tribui la ţinerea lor şi fără a le aproba din partea sa, excludându-sc — fireşte — şi scandalul ce l-ar putea produce partici­parea sa.

Lyra. 86. Fecioria de apururea a P. F. Maria înseamnă că ea a fost fecioară înainte, sub şi după naşterea lui Isus. Faptul e dovedit prin Scriptură. Modul, cum s'a făcut acest lucru, este inexplicabil pe cale naturală. Avem de a face cu o mi­nune şi un mister al credinţii noastre.

87. Doina de pe Mureş. Desigur poli­tica nu poate să înobileze pe nimeni, cu atât mai puţin pe femeie De fapt asistăm la o despoiere a femeii de gingăşia ei na­turală prin luptele politice. In shimb, femeia ar putea da un alt caracter acestor lupte, dacă n'ar fi la mijloc politica.

88. Numai aşa poate decădea o femeie , dacă uită că ea e femeie. Foarte bine a zis cineva: De-ar şti femeia ce-o aşteaptă, n'ar cădea niciodată.

89. Că o femeie bună cum poate să influenţeze asupra unui bărbat rău, ne-o arată istoria Sfintei Monica. Răbdare şi credinţă

90. Concepţia nepătată a P. C. Fecioare Maria înseamnă că ea din primul moment al existenţei a fost scutită de păcatul ori­ginal Pe când oamenii se nasc cu acest păcat. Singnr piofetul Isaia şi Ion Bote­zătorul au fost curăţiţi de el încă înainte de naştere.

91. De ce atâtea injurii la adresa sfântului Păr in te? Puterile intunerecului atacă nu numai Biserica Romei; ele atacă în definitiv, toate organizaţiile religioase In ţările apusene sunt atacaţi catolicii, protes­tanţii, în Răsărit ortodocşii. In Rusia nu sunt cruţaţi nici Evreii, Dar vedeţi : cea

mai puternică organizaţie religioasă e totuş Biserica Romei. Pe. lângă aceea, lupta împotriva creştinismului s'a dat mai mult şi mai demuit, în ţările Apusului. De aceea noţiunea luptei religioase e oarecumva legată de noţiunea catolicismului. Mai es te şi faptul, că Biserica Romei totdeauna a ştiut să reacţioneze mai puternic şi mai conştient, la uneltirile întunerecului — lucru recunoscut de toată lumea, ehiar de Pa­triarhul României şi de Arnim. Scriban — iată pentruce Papa e mai mult luat la ţintă de ceice vor nimicirea lui Hristos pe pământ!

Lya Albă. 92. Cum să luptăm contra lumei, care dispreţuieşte pe cei buni? Ca răspuns vezi răspunsul nr. 69.

93. Ca micii copilaşi să devină apostoli ai lui Isus, ei trebuesc crescuţi creştineşte, deprinzându-se cu actele de virtute şi cu deasa primire a sacramentelor. Dupăce copii întră la şcoală, sarcina trece în mare parte, delà părinţi la preoţi sau cateheţi Unde aceştia nu sunt la culme, părinţii n'au decât să reclame.

94. Că Isus şi apostoli i ar fi fost fachiri, adecă minunile lor s'ar asemâna cu ale asceţilor din Indii, încă om serios n'a spus-o. Cel puţin noi n'am auzit-o, La ase­menea absurdităţi nici nu se răspunde.

95. Că femeea şi-a câştigat aproape aceleaşi drepturi ca bărbaţii, în parte e bine, în parte e spre răul lor E bine — şi era o necesitate de dreptate — că femeile au obţinut drepturi cetăţeneşti egale cu băr­baţii Dar drepturile politice nu le încântă ni i pe femei. La oraşe, unde au intrat în Consiliile Comunale, femeile simţesc mai mult inconvenientul de a participa la sgo-motul luptelor politice Nici nu au aptitu­dine pentru aşa ceva, decât cel mult 10°/ 0

dintre femei. Mai este şi faptul, că pătrun­derea prea adâncă în preocupările bărba­ţii r le sustrage pe femei delà îndatoririle lor fireşti

Bine a zis cine a zis : femeea să rămâie femee !

N. B.

POSTA REDACŢIEI - - Cu multă bucur ie anunţăm, că râu

du! colaboratori lor noştri iubiţi, a e r e s c u t ou trei nume dist inse şi b inecunoscu te in l(imv) l i terară: M. Theodorian-Carada, Petru Dulfu şi D-na Mia Frollo, p recum şi ou uite trei f o r ţ e t i n e r e ş t i : Io^n 0? ian , Gbporghe Perneş iu şi Valeriu Gregor io Sima.

— Deşi numărul prezent îl dăm in ?8 de pagini, numai ca să putem da cât m 'ti mult mater ia l din ce ni s'a ir imis, '.-m r ămas ma i mul te lue răn in te resan te ] • -răş i sun tem s i i t i a r epe ta p r o m i s i u n - a că ne vom sili a l e d a în numărul viilor.

Pag. 28 FLORI DE GRIN Mr. 5—6 — 1933

— V. G. S. — „In zorii zilei" s e tipă­r e ş t e ; poezioara „Revistei Flori de Crin" — scr isă eu ocazia împlinirii unui an de apar i ţ ie — nu o pu tem publ ica Credem c â e m a i b ine să evităm a publica, in corpul reviatei noas t re , c è e a c e aduce elo­gii Florilor d e crin. S'ar asenoâna „lau­dei de s i n e " . . . Şi dacă a m publ ica tot •ce ni-s 'a scr is în această direcţ ie , u n d e ar mai avea loc art icolele de in teres ge­neral? Credem că nu e nici o supăra re .

— Numărul viitor al revistei va apare în luna Septemvrie.

Posta Administraţiei. Dl. Prof. Nicolae Bran — Bucureşti

şi-a răscumpărat abonamentul cu 1000 lei. Dş. Suzana, Panea, Cluj 120 Dna Elena Zdritea, Porţi 180 Dna Titi Dr. Marcu, Aiud 120 DI Cornel Andrea, prof. Lugoj 110

Dna Victoria T. Lasçu, Borşa 180 Dş. Leontina Lariu, Remetea C. 100 Dş. Clara Ardelean, Nisipeni 120 Dna Titi Bârna, Nojorid 120 Dna Emilia Cociş, Geoagiu 60 Dna Valeria Plăian, Şimleu 120 Dş. Octavia Oltean 100 Dna luliana Schlett Marca 120 Dna Florica Minut, .* arghita 120 — Tuturora mulţumiri. —

Către restanţieri: De mai bine de un an cu mari jertfe ti­

părim revista. Munca uriaşă ce recere redac­tarea şi administrarea revistei o facem gra­tuit, far' a ne gândi la vre-un folos material. Avem nişte colaboratori buni, cari de ase­menea muncesc numai şi numai de dragul frumosului şi al sufletelor. Toţi aşteptăm „răsplata" delà Domnul. Totuşi, revista nu se poate tipări dacă abonaţii nu-şi vor achita abonamentul la timp. Noi am trimis revista numai celor ce — în vre-o formă — s'au abonat. Am putea pretinde abonamentul pe cale legală. Nu o facem. Apelăm la onoarea

şi cinstea abonaţilor noştri, cari credem, nu vreau ca prin neplătirea abonamentului, să ucidă o revistă creştină. Notăm : nu suntem supăraţi pe cei ce vreau să-şi menţină revista şi pe mai departe, dar momentan nu pot achita abonamentul. Aceştia să ne scrie cam până când să-i aştemptăm ca să ne ştim orienta. In viitor însă, nu vom trimite revista decât celor ce-şi vor aranja chestiunea abonamentului. Dacă unii nu mai vreau s'o aboneze, bine, s'o retureze şi să ne avizeze despre aceasta, dar şi aceştia să ştie că pentru trecut au datoria de a-şi achita abonamentul, altfel suma le rămâne pe conştiinţă, pe suflet. Dacă cineva acum ar re­trimite numerele trecute, să nu creadă că şi-ar fi făcut datoria. Nu ! E dator să-şi plătească abonamentul la revista pe care a abonat-o şi citit, apoi, de-acum, liber este s'o aboneze ori s'o retureze.

Abonamentul pe anul trecut, am spus, este 60 lei, pe anul curent 120 lei.

Pe restanţieri îi rugăm deci ca fără amânare, să-şi aranjeze chest iunea abo­namentului.

N o u t a t e : După încheierea revistei a sosit la redacţie „Anul sfânt la Roma", o fi frumoasă dramă euharistică a marelui poet spaniol Calder on, în care poetul ne înfăţişează, sub tabloul unui pelerinaj de jubileu Ia Roma, pelerinajul omului pe pământ. Cu preţul de 16 lei plus 1 leu porto, se poate avea delà Librăria Diecezană — Lugoj.

— La „Mănăstirea Bixad" a apărut o cărticică de rugăciuni pentru copii. Format mic, 16 pagini 3 lei. Se pot comanda numai delà 10 exempl. în sus.

Biblioteca Universităţii

CLUJ