Probabil că Brăila este singurul loc din ţară unde ecourile Centenarului Mihail Sebastian, marcat calendaristic în toamna anului trecut, încă se mai prelungesc. Autorităţile oraşului, localnicii ştiu să găsească prilejuri felurite pen-tru a-şi demonstra preţuirea faţă de autorul Oraşului cu salcâmi. Chiar dacă de pe străzile urbei dunărene au cam dispărut salcâmii, ca-re-l impresionaseră pe scriitor în adolescenţă, cititorii de azi ai romanului găsesc în paginile sale expresia unui devotament fi lial nedezmin-ţit, o undă reală de poezie a locurilor natale şi înţeleg să-i fi e recunoscători autorului.

Gesturile de recunoştinţă publică au culmi-nat recent, în cadrul Festivalului organizat de Teatrul “Maria Filotti” din localitate. În pro-gramul Festivalului a fost înscris un colocviu rezervat scrierilor, cu posibilităţi de actualizare continuă, ce poartă amprenta variatelor resur-se, de creator şi publicist, destul de aproxima-tiv cunoscut. Ca preambul la colocviu, a avut loc o mică festivitate de atribuire a Medaliei memoriale iniţiate de Muzeul de istorie din Brăila: un portret în basorelief al scriitorului, înconjurat de inscripţia “Centenar Mihail Se-bastian, 1907 – 2007”, ornează faţa medaliei, iar pe verso, de asemenea în basorelief, o stemă prestigioasă şi dedicaţia comemorativă. Aşeza-tă într-un etu îmbrăcat în catifea albastră, me-dalia a fost conferită mai multor personalităţi implicate în procesul de promovare a imaginii

lui Mihail Sebastian. Un exemplar a revenit re-vistei “Realitatea Evreiască” pentru campania susţinută din primăvara până la fi nalul anului trecut cu scop de a orienta atenţia publicului spre aspecte mai puţin valorifi cate ce defi nesc participarea prolifi că a lui Mihail Sebastian la mişcarea literară românească (literatură, teatru, eseistică, traduceri).

Pe tot parcursul Festivalului (7-14 septem-brie 2008), spectatorii au putut trece în revistă vitrinele documentare astfel amenajate – ti-părituri, afi şe, imagini din spectacole – încât să rezulte o ilustrare dinamică a posterităţii lui Mihail Sebastian. La loc de cinste, s-a afl at expusă diploma prin care Consiliul Local Municipal Brăila a conferit, post-mortem, lui Mihail Sebastian titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului. Alte semne de perpetuare a amintirii lui Sebastian sunt presărate în viaţa cotidiană a oraşului: o arteră cu parfum de vechime, derivată din istorica stradă Regală, poartă astăzi numele scriitorului şi, de aseme-nea, un liceu teoretic.

Cât de vechi sunt urmele familiei?

La încheierea “campaniei”, ultimul Su-pliment Sebastian din “Realitatea Evreiască” (decembrie 2007) dedica o pagină evocării familiei Hechter. O fotografi e inedită îi imorta-liza pe cei cinci membri, tată, mamă şi feciorii de vârste diferite. Judecând după înfăţişarea celui mai mic dintre băieţi, Benu, fotografi a trebuie să dateze de pe la mijlocul anilor 1920. Iojy (alias Mihail Sebastian) tocmai îşi trecea bacalaureatul, iar Poldy – fi ul cel mare – se întorsese recent din primul periplu parizi-an, de tatonare a perspectivelor în vederea înscrierii la studii de medicină. Părinţii au un aer mulţumit de progeniturile lor – şi, pe bună dreptate. Însăşi ţinuta denotă eleganţă, o vizibilă preocupare pentru impresia produsă în public.

Graţie bunăvoinţei conducerii actualului Colegiu “Nicolae Bălcescu”, frecventat pe rând de fraţii Hechter, am putut obţine informaţii de arhivă despre şcolaritatea lor. Cel mai mare dintre ei, Hechter M. Pinchas (n. 9 sept. 1905, la Buzău) după ce urmase cursul inferior în oraşul natal, absolvea, la Brăila, clasa a VIII-a în anul şcolar 1923-24, cu califi cative ames-

tecate, mai bune pe latura umanistă decât pe cea reală, care includea matematica, ştiinţele fi zico-chimice şi cele naturale.

Din 1918 până în 1926, al doilea fecior al lui Mendel şi al Clarei Hechter, Josef, devenea cursant al aceluiaşi liceu. La început, nu pare a se fi omorât cu fi rea. Însă în anii superiori, la examenele terminale pentru clasa a VII-a (1924-25) şi a VIII-a (1925-26), notele scot în evidenţă opţiuni clar conturate. Termina clasa a VII-a cu 9,75 la limba română, 8,25 la latină, 8,50 la fi losofi e, 8 la franceză, ca şi la matematică. Un 8 îi era atribuit şi la muzica vocală, dar numai 6 la gimnastică. Nu excela la purtare (doar 8), deşi avea o frecvenţă la cursuri “regulată” iar ţinuta (numită în catalog “forma exterioară”) primea califi cativ maxim: fi = “foarte îngrijită”. În anul următor, tot la română se evidenţia (9,08, medie generală), apoi 8,83 la franceză, 8,50 la fi losofi e, 8 mate-matică, 7,33 la drept şi economie politică. Mai puţin interesat părea de dexterităţi: primea 7 la muzica vocală şi 5, pe linie, la gimnastică. Creştea nota la purtare: 9, promovând clasa cu 7,21, medie totală diminuată din cauza limbii germane (5,50) şi a...higienei (5,66). Curioasă situaţie, în catalog, la istorie: pe trimestrul III un 4, după 7 şi 8 în trimestrele anterioare.

În fi ne, din toamna lui 1927, lua de coadă liceul şi Beniamin Hechter (n. 13 febr. 1917). Excela din capul locului, la română, la istorie,

la geografi e. Era foarte bun la muzică vocală, dar o zbârcea la desenul linear. Impecabil la purtare. În clasa a II-a, note crescute peste tot şi o medie fi nală care-l califi că “promovat cu premiul II”. Poate că s-ar fi plasat în competiţie chiar mai bine, dacă nu lua numai 7 la purtare pe ultimul trimestru. Tot al doilea încheia clasa a III-a (1929-30), de această dată cu 10 la purtare, pe linie, şi o medie generală 8,16. Un an mai târziu, rămânea eminent la istorie şi geografi e, cu medii peste 9. În clasele a V-a şi a VI-a, notele vor fi înlocuite cu califi cative şi primeşte fb. la destule materii. În anul şcolar 1933-34 (ultimul pentru liceanul Benu), reve-neau notele în catalog, cu un apreciabil procent peste 9 – la română, istorie, geografi e, ştiinţe naturale, cu 8,84 la germană, 8,50 la latină, 8 la franceză. Mai puţin interes îi trezea fi losofi a şi încă mai slab se prezenta la matematici. Inegal la purtare: cu 6 pe întâiul trimestru, îndreptat cu 8 şi 10 în trimestrele următoare. Media fi nală 8,13 îi asigura, totuşi, un loc de premiant. De acum înainte îl aştepta facultatea de drept la Bucureşti, ghidat îndeaproape de Iojy, cum rezultă din desele referinţe ale scri-

itorului în Jurnalul, unde mezinul se bucură de o atenţie privilegiată.

Brăila – legături indestructibile

Cu Jurnalul lui Sebastian în mână, se pot urmări consistentele fi re care l-au legat de Bră-ila, chiar după ce familia abandonase ambianţa dunăreană pe măsură ce copiii merseseră la studii în Capitală.

O reîntoarcere sărbătorească era prile-juită în 1936, de momentul împlinirii a zece ani de la absolvirea liceului. Împrejurările sunt pe larg consemnate şi cu o emoţie deloc cenzurată. Cu mai bine de un an în urmă, se produsese mutarea din Brăila, încât era nevoit să locuiască la hotel – “Hotelul francez”, clă-dire şi azi existentă, care adăposteşte Muzeul de istorie, în vecinătatea Teatrului. Toţi cei invitaţi deunăzi la Festival au călcat, cu ştire sau fără, pe urmele lui Sebastian. Atunci, în 28 şi 29 iunie 1936, scriitorul ocupase o cameră la etaj, cu ferestrele spre str. Polonă, având în raza vizuală turlele majestuoase ale bisericii Sf. Petru şi Pavel, neschimbate de pe vremea când trimiteau umbre misterioase, în nopţile cu lună, peste patul copilului temător de fan-tome. Casa nu se mai păstrează, era pe acelaşi bulevard cu liceul, dar se cunoaşte o locuinţă ulterioară, pe str. Unirii. O fotografi e a ei, obţinută de la Paris prin bunăvoinţa doamnei Beatrice Sebastian, văduva lui Benu, ne-a pus în situaţia de a o identifi ca la prima vedere. S-a modifi cat doar numerotarea clădirilor, astfel că vechiul număr 119 corespunde acum numărului 143. Un şir de 5-6 case succesiv au rămas intacte. Se păstrează până şi stucaturile ornamentale din jurul ferestrelor. Din speci-fi caţia de pe verso-ul fotografi ei ar rezulta că ambele corpuri centrale, construcţii mai im-punătoare decât restul (corespunzătoare astăzi numerelor 143 şi 145) au fost împărţite între diverşii membri ai familiei Hechter, cel puţin între 1917-1926. Imaginaţia privitorului e în-demnată a face saltul, îndărăt, peste decenii. Pe poarta acestei case ieşea şi intra Sebastian, ani de zile, ca să meargă la liceul din apropiere. Revedea, oare, casa, strada, când venea pen-tru înmormântarea bunicii, în martie 1937? Consemna, nostalgic: “o întreagă lume se duce cu ea, şi e întreaga noastră copilărie care îşi pierde unul din eroii ei principali”. Atât de adânc se afl a grefată în memoria afectivă a lui Sebastian casa brăileană din str. Unirii, încât la vremi de primejdie se visa alergând cu toţi ai lui să se ascundă acolo în speranţa de a evita confruntarea cu atrocităţile legionare: “cel mai bun lucru (adăpost –n.n.) e acasă la Baba (casa din Brăila de pe strada Unirii). N-o să ajungă nimeni până aici, şi nimeni n-o să bănuiască unde suntem” (însemnare, după o noapte de coşmar, la 28 sept. 1941). Episodul oniric deve-nea obsesie prin repetare: “Visez de la un timp tot felul de vise care se petrec – aproape toate – la Brăila, în casa din str. Unirii 119. Nu ştiu de unde vin, ce vor să spună”. Poate o explicaţie s-ar deduce din ceea ce scriitorul nota pe 1 oc-tombrie, sărbătoarea cea mare de Yom Kipur: “Am postit şi am fost pe seară la Templu ca să ascult şoiferul. Oarecare indiferenţă. Cu cât era totul mai emoţionant pe vremuri, la Brăila!”. La scurt interval, sâmbătă 18 octombrie, din nou, pe calea visului, în decor brăilean, defi -nitiv înrădăcinat ca spaţiu ocrotitor în sufl etul pecetluit cu sentimente trainice ale anilor fra-

gezi. “Sunt la Brăila, la liceu. Intru în clasă...Pe catedră e Arghir. Eu iau loc într-o bancă, pe la mijlocul clasei. Arghir citeşte din cartea de a V-a. Între timp, afară a izbucnit o revoluţie legionară. Mă uit pe fereastră şi văd trecând o manifestaţie cu fanfară. Plouă îngrozitor. Nişte copii care defi lează abia se văd sub valurile de ploaie şi sub umbrele. Cobor repede în stradă (dar nu mai sunt elev de liceu) şi dau, într-un fel de pasaj, de o patrulă militară care nu mă lasă să trec mai departe. Sunt înspăimântat şi zgomotele revoluţiei cresc din toate părţile”. S-ar zice, semnale preventive, premoniţii ale unor iminente nenorociri. Va veni şi ziua de duminică, 8 martie 1942, când Sebastian îşi destăinuia în Jurnal o legitimă tristeţe. “A murit tanti Caroline. Ultima legătură cu Bră-ila noastră. Ultimă verigă cu un întreg trecut pierdut pentru totdeauna. Sunt bătrân...”

O întrebare persistă: ce putea însemna, oare, formula “un întreg trecut”, cât de întinse erau, în ansamblu, raporturile Hechter-ilor cu Brăila? Trebuie avut în vedere că Mendel Hechter, tatăl, venea de la Buzău, unde se însurase cu Clara, ca îndată să i se nască acolo primul fi u. S-au stins de mult posibilii martori ai acelor timpuri. Eventualele lămuriri cu pri-vire la avatarurile familiei ar mai putea fi ob-ţinute doar din arhive. Noroc cu amabilitatea actualului preşedinte al Comunităţii evreieşti din Brăila. Domnul David Segal Iancu e gata să înţeleagă situaţia şi să-şi ofere concursul ca, împreună, să desluşim vechile evidenţe ale cimitirului israelit. Dăm de urmele bunicii, decedată în 1937, la 92 de ani (Hechter Ester Malca), o descoperim şi pe Tanti Caroline (Hechter Carolina Haia, îngropată la 6 martie 1942, când avea 79 de ani). Luăm catastifele de la început de veac şi depistăm alte repere: un Hechter Marcel Mendel era înmormântat la 13 octombrie 1909. Îl urma Hechter Lili Mendel, la 29 martie 1915. Şi mai continua şirul cu un Hechter Lazăr Iosif, 20 aprilie 1926. Din păcate, marile opuri consultate sunt laconice. Investigaţiile se cer completate cu date din registrele biroului municipal de stare civilă. La solicitarea de rigoare, adresată organelor competente din primărie, obţinem informaţii orientative într-o adresă ofi cială (nr.127841 din 22.09.2008).

Raporturile în interiorul familiei încep să benefi cieze de unele precizări. Tanti Caroline era fata lui Hechter Malca, la rândul său fi ică a lui Sinerdis Mendel şi Sinerdis Leia. Ies pe tapet nume noi şi ceva rezonanţe greceşti.

La rândul ei, Malca (“Baba”) devenise văduvă încă din 1926, după moartea lui He-chter Lazăr, trecut în actul de deces ca fi u al lui Hechter Iosif Haim şi soţia, Hava, având ultimul domiciliu în str. Unirii 145.

Cu totul inedită este informaţia potrivit căreia soţii Marcel şi Clara Hechter au mai avut doi copii, dispăruţi,foarte probabil de mici; mai întâi acel Hechter Marcel, mort în 1909, apoi Hechter Lili, pierdută în 1915. Decesul fetei găsea familia instalată la o adresă necu-noscută până acum, în str. Sf. Filofteia nr.31.

Rezultatele investigaţiilor brăilene sunt o provocare. Ca să întregim tabloul, ar trebui cercetări similare şi la Buzău, unde Mihail Sebastian îşi făcea drum, chiar în împrejurări dramatice, preocupat de soarta lui “nenea Avram” (posibil frate cu Mendel ?) şi alţii mai tineri, probabili veri, nepoţi. Nu va fi de mirare că şi-a început, acolo, însăşi cariera juridică, pe o cale ocolită, în calitate de reporter pentru “Cuvântul” (în 1932) trimis să elucideze un caz straniu de crimă pasională.

GEO ŞERBAN

Sebastian – mândria brăilenilorREALITATEA EVREIASCĂ - Nr. 304-305 (1104-1105) - 30 septembrie - 27 octombrie 2008 21