Date post: | 31-Oct-2014 |
Category: |
Documents |
Upload: | bunescu-adrian |
View: | 186 times |
Download: | 17 times |
PREMISELE, IZBUCNIREA SI DESFASURAREA RAZBOIULUI CIVIL SPANIOL
Rãzboiul fratricid care a zguduit Spania timp de 1000 de zile a reprezentat una dintre
crizele majore de pe scena vietii politice internationale din perioada imediat premergãtoare celei de-a
doua conflagratii mondiale. El a fost unul din ultimele semnale de alarmã adresate celor care ar mai
fi putut sã împiedice evolutia omenirii spre catastrofã, dar în istoria ultimilor 200 de ani a Spaniei nu
a fost un accident. Ceea ce l-a deosebit totusi de revolutiile anterioare a fost tocmai amestecul strãin
al unor puteri care, departe de a încerca sã stopeze evolutia lumii spre o nouã conflagratie, nu fãceau
decât sã o grãbeascã si sã o anticipeze în cele mai mici amãnunte.
În secolul al XIX-lea, Spania a fost teatrul a cinci revolutii (1808-1814; 1820-1823;
1833-1843; 1854-1856; 1868-1874), care au determinat un parcurs sinuos cãtre o democratizare a
vietii politice, pânã atunci dominatã exclusiv de marii proprietari funciari, armatã si Biserica
catolicã. Dar nici regimul monarhiei constitutionale de la începutul secolului al XX-lea nu a reusit sã
se impunã în mod clar, datoritã problemelor de ordin istoric pe care le ridica o societate extrem de
diferentiatã, divizatã si chiar traumatizatã. Dupã încheierea primului rãzboi mondial, la care Spania
nu a luat parte, s-au acutizat, în cadrul fenomenului general european, stãrile de tensiune existente si
pânã atunci în mediul spaniol. În vara anului 1921, conducerea Partidului Comunist din Spania a
hotãrât sã organizeze o insurectie armatã, fapt despre care nu s-a vorbit niciodatã în mod public.
Aceastã insurectie urma sã fie declansatã la Bilbao, forþa ei de soc fiind asiguratã de comunistii din
zona minierã si de cei din capitala bascã. Au fost amenajate, ca urmare, depozite de arme, munitii,
material exploziv, care erau toate de provenientã sovieticã. Conducerea Cominternului
(Internationala Comunistã) a hotãrât însã amânarea acestei insurectii, fapt care a condus la
descoperirea miscãrii si, ulterior, la arestarea unora dintre conducãtorii ei (1).
În urma deselor frãmântãri existente, regele Alfonso al XIII-lea a hotãrât sã-i
încredinteze puterea în 1923 lui Primo de Rivera, care a instaurat un regim de "mânã forte", taxat
drept "dictaturã" de fortele de stânga. Într-adevãr, el a îngrãdit dreptul la grevã, a exercitat un control
strict asupra presei si a desfiintat partidele politice, urmãrind, în fapt, în principal anihilarea
partidelor extremiste de stânga (comunist si anarhist) si mentinerea în limitele legalitãtii a membrilor
lor de rând. Socialistilor li s-au permis unele actiuni opozitioniste, iar liberalii au fost cooptati în
guvern sau la nivelul administratiilor locale (2). În 1925 era constituit un partid oficial, Uniunea
Patrioticã. Acesta avea mai degrabã un caracter hibrid si amorf, decât unul totalitar. Regimul a
14
promovat o ideologie de tip nationalist, fãcând unele încercãri de reformã tipice corporatismului, dar
fãrã a ajunge la aplicarea unui program social de tip fascist (3).
Împotrivirea unor categorii tot mai largi ale populatiei fatã de mãsurile luate de
seful guvernului, pierderea sprijinului acordat de o însemnatã parte a marilor proprietari, dar mai ales
înrãutãtirea situatiei economice a tãrii, l-au silit pe Primo de Rivera sã-si prezinte demisia în 1930.
Regele l-a înlocuit cu generalul Berenguer, care a acordat unele libertãti sindicale si a renuntat la
politica de austeritate economicã (4). Desi nu a modificat decisiv fizionomia vietii politice spaniole,
guvernarea generalului Berenguer a fost denumitã "dictablanda" (blanda = moale), spre deosebire de
"dictadura" dinaintea sa.
În acelasi an, partidele socialiste si republicane, partidele nationale catalane si
reprezentantii centralei sindicale U.G.T. (Uniunea Generalã a Muncitorilor), controlatã de anarhisti,
au semnat pactul de la San Sebastian, urmãrind desfãsurarea unei actiuni comune în vederea
lichidãrii monarhiei. În acest context, s-a evidentiat rãscoala garnizoanei orasului Jaca, din
decembrie 1930. Începutã ca o revoltã a unui grup de soldati si de subofiteri, nemultumiti de ratiile
de hranã si de conditiile de igienã din garnizoanã, miscarea a degenerat datoritã implicãrii sovietului
de soldati din cadrul garnizoanei (care numãra aproximativ 30 de membri). Acesta a instigat la
jefuirea si distrugerea magazinelor din oras si a depozitelor. Cu acest prilej, comunistii au agitat
ideea unei greve generale, dar socialistii nu s-au asociat la aceastã tentativã si guvernul a reprimat
usor rãscoala, ai cãrei conducãtori au fost judecati si împuscati. De altfel, pedepsele pronuntate de
Tribunalul Militar din Madrid amendau infractiuni de drept comun si nu delicte politice: dezertare,
furturi, omoruri, violuri etc. (5).
Alegerile municipale din 12 aprilie 1931, organizate pe un fond de profunde
nemultumiri si tensiuni, s-au desfãsurat sub lozinca "Jos monarhia!". Rezultatele lor l-au determinat
pe regele Alfonso al XIII-lea sã abdice si sã pãrãseascã tara douã zile mai târziu, când a fost
proclamatã cea de-a doua Republicã (prima fusese instauratã pentru scurtã duratã în anii 1873-1874),
sub conducerea presedintelui Niceto Alcala Zamora. Strãzile Madridului au fost luate cu asalt de
multimea care saluta, entuziastã, evenimentul. Guvernul provizoriu al lui Zamora reprezenta toate
tendintele republicane de dreapta, centru si stânga. "La republica de las ilusiones" a suscitat mari
sperante în sânul populaþiei si a dat nastere unei puternice efervescente în întreaga viatã socialã
si politicã a capitalei si a tãrii. Dar fortele vechiului regim, desi înlãturate de la putere, si-au pãstrat
15
baza economicã si au continuat sã detinã importante pozitii în aparatul de stat si, mai ales, în
conducerea armatei. Confruntãrile tot mai puternice au adâncit prãpastia dintre "cele douã Spanii" -
Spania popularã, a claselor deposedate (tãranii fãrã pãmânt si muncitorii agricoli, muncitorimea din
industrie si transporturi etc.) si Spania marilor latifundiari, a oligarhiei si a vârfurilor militare (6).
Dar deja din 1931, în Partidul Socialist au apãrut primele neîntelegeri. De
coeziunea si de disciplina acestuia depindea mentinerea republicii, si tocmai acestea lãsau foarte
mult de dorit, cãci cei mai importanþi dintre liderii socialisti nu se întelegeau între ei (Juan Negrin,
Fernando de los Rios, Largo Caballero, Indalecio Prieto) (7). Altã gresealã a guvernului republican a
fost politica fãtis antireligioasã pe care o promova, condamnatã si de un simpatizant notoriu al
acestuia: "Cred cã prin suprimarea salariului preotilor, republica si-a creat în mod inutil un dusman
primejdios. Si astãzi cred cã, dacã, în loc sã suprime salariul acela de mizerie, l-ar fi mentinut sau
chiar l-ar fi mãrit cât de cât, multi dintre preotii sãraci ar fi rãmas credinciosi republicii, ba chiar ar fi
apãrat-o." (8) Mai mult, au avut loc chiar incendieri de mânãstiri (9). "Un lucru este sigur, cã, de
când lumea, ori de câte ori li s-a ivit prilejul, spaniolii au dat foc bisericilor si mânãstirilor, indiferent
dacã era vorba de o rãzmeritã sau de o rãscoalã. Niciodatã cu asemenea prilejuri n-au fost prãdate
bãnci, magazine sau orice altã institutie de pe urma cãreia fãptasii s-ar fi putut alege cu ceva. Nu mai
stiu cine mi-a povestit cã, la scurt timp dupã instaurarea republicii, la Ministerul de Interne s-a primit
de la primarul unui sat din Castilia o telegramã cu urmãtorul text: Declaratã republica. Ce facem cu
popa?" (10)
În ciuda greutãtilor întâmpinate de noul regim, liderii republicii instaurate în 1931
îsi pierdeau timpul cu lucruri nesemnificative si comiteau greseli grave. La întrunirile republicanilor
se remarca mania sau, mai bine zis, cultul dezbaterilor parlamentare. Erau comentate cu aprindere
toate discursurile si oratorii erau talentati, Manuel Azana stârnindu-le în special entuziasmul. Dãdeau
chiar impresia cã acordau mai multã importantã celor ce se spuneau în Parlament si formei elegante
a expunerilor, decât actiunilor propriu-zise ale guvernului. Una dintre preocupãrile majore ale
republicanilor era Biserica. În comparatie cu aceastã problemã, toate celelalte pãreau secundare.
Anticlericalismul lor furibund jignea, fãrã nici un folos pentru ei, pe cei ce nu puteau admite "sã li se
punã pumnul în gurã" (11).
La alegerile organizate de regimul din 1931 pentru Adunarea constituantã, coalitia
republicano-socialistã a câstigat cu o mare majoritate de voturi. Între altele, nu a fost ales nici un
16
comunist. Crescuse numãrul deputatilor intelectuali, profesori, scriitori etc., în locul aristocratilor si
latifundiarilor din vechea Adunare. Ziarele opozitiei monarhiste ("A.B.C.") si iezuite ("El Debate")
au dezlãntuit o campanie violentã împotriva Constitutiei, care încã nu fusese adoptatã. Acestea erau
cele mai importante ziare din Spania, iar "El Debate" era singurul care ajungea în toate satele tãrii.
Ele au influentat foarte mult atitudinea populatiei, considerându-i nediscriminatoriu pe toti stângistii
drept "bolsevici".
La 10 august 1932 au avut loc o rãscoalã monarhistã neizbutitã, condusã de
generalul Jose Sanjurjo, la Sevilla, si un atac asupra Ministerului de Rãzboi din Madrid, atac condus
de generalii Cavalcanti si Fernandez Perez. Printre participanti s-a numãrat si generalul de brigadã
Francisco Franco, care îndeplinea functia de guvernator militar în insulele Baleare. El a fost ulterior
supus supravegherii de cãtre elementele sindicaliste (12).
Sanjurjo a fost condamnat la moarte, dar a fost gratiat de guvern. Toti ministrii, inclusiv
socialistii, au votat în favoarea sa. Opozitia a interpretat acest gest ca o dovadã de lasitate. Guvernul
a dat dispozitie ca Sanjurjo sã-si ispãseascã pedeapsa la închisoarea din Dueso. Drept rãspuns,
monarhistii au dezlãntuit o campanie vehementã de propagandã cu scopul de a-l transforma pe
general într-o victimã si un martir, aproape un erou. Presa de dreapta a început sã publice o serie de
articole si interviuri luate lui Sanjurjo în celula închisorii, iar fotografii în care era înfãtisat în
uniformã de detinut, menite sã sensibilizeze populatia, au fost difuzate pe toatã suprafata Spaniei,
chiar si pe usile bisericilor, pentru a fi vãzute la iesirea de la liturghie (13). Nici între ofiteri, de
altfel, regimul nu se bucura de mare popularitate; dimpotrivã (14).
Dupã 1931, când tara era condusã de un guvern de coalitie al Partidelor Democrat
Radical, Agrarian si Socialist, Partidul Comunist din Spania, care activa legal, actiona prin toate
mijloacele pentru a accede, la rândul sãu, la putere. În acest mod era adâncitã sciziunea, veche de
sase decenii, existentã în cadrul stângii politice, între socialisti, anarhisti si comunisti (15). În orice
caz, politicienii spanioli, ca si un consistent segment al populatiei, sub impresia evenimentelor
survenite în Rusia si în alte state în anii de dupã încheierea primului rãzboi mondial, nutreau ferme
convingeri anticomuniste (16).
Cea mai urgentã problemã care trebuia rezolvatã era schimbarea regimului de
proprietate asupra pãmântului, regim care avea la bazã latifundia. Dar problema agrarã era de o
17
asemenea complexitate, încât nu putea fi rezolvatã de guvernul republican (17). Industria, în ciuda
unor legi protectioniste, era slab dezvoltatã comparativ cu situatia din alte state occidentale,
principalele ramuri fiind industria usoarã si cea alimentarã (18).
Trebuie sã mai mentionãm faptul cã, din punctul de vedere al unitãtii politice, în
Spania tendintele centrifugale au fost întotdeauna puternice si au pus numeroase probleme statului.
Centrul unificator era reprezentat de Castilia, dar existau regiuni periferice, precum Asturiile ori
Catalonia, care erau bogate si dinamice, deschise comertului si industriei, dispunând de spirit de
initiativã si de disponibilitãti financiare. În aceste conditii, unificarea nu a putut fi de tip "autoritar"
sau militar; ea a reprezentat o permanentã "reconquista" a periferiei de cãtre castilieni, deoarece atât
în Catalonia, cât si în Asturii sau în Tara Bascilor, efortul pentru ruperea legãturilor cu centrul a fost
permanent, fiind considerat ca o conditie a dezvoltãrii economice si culturale (19).
Partidul Comunist din Spania, care nu cuprindea decât aproximativ 3000 de
membri în 1936, pentru a-si mãri efectivul, a fuzionat cu socialistii catalani, rezultând Partidul
Socialist Unificat din Catalonia (P.S.U.C.). Dar numerosi membri de rând ai Partidului Socialist din
Catalonia nu au acceptat aceastã fuziune si au pãrãsit partidul nou creat, îndreptându-se, în special,
cãtre Partidul Social-Democrat. Se pare cã numãrul socialistilor catalani rãmasi în aliantã cu Partidul
Comunist a fost de 800 (20). Pe de altã parte, si din Partidul Comunist s-a desprins o grupare
stângistã, intitulatã P.O.U.M. (Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistã), cu aproximativ 1000 de
aderenti, concentrati mai ales în Catalonia si Tara Bascilor, si compus în principal din elemente
trotkiste.
Comunistii spanioli, urmând directivele Cominternului, îi catalogau pe socialisti
drept "social-fascisti", iar pe anarhisti drept "anarho-fascisti" (21), promovând lozinca potrivit cãreia
"proletariatul trebuie sã lupte doar pentru el însusi", lozincã ce a îndepãrtat alte importante categorii
ale populatiei. Ei sustineau cã "revolutia trebuie sã fie îndreptatã cu precãdere împotriva burgheziei
si a partidelor burgheze" (22). Ei subestimau importanta reformei agrare si sustineau "dreptul la
autodeterminare pânã la separarea de stat" pentru Catalonia, Tara Bascilor si Galicia (23).
Edificatoare poate fi si componenta etnicã a Partidului Comunist din Spania: basci 53,2%, evrei
20,8%, catalani 10%, mauri 7,3%, gitani 6%, si doar 2,7% proveneau din provinciile traditionale
spaniole (castilieni, aragonezi etc.) (24). De altfel, chiar Dolores Ibarruri era nevoitã sã constate cã,
în 1931, "rândurile partidului erau foarte rãrite" (25), desigur datoritã extrem de slabei sale aderente
18
la opinia publicã. Divergentele dintre comunisti si socialisti, care îsi disputau practic acelasi
electorat, s-au soldat, între 1922 si 1931, cu 1018 ciocniri violente (26). Se remarcau prin gravitatea
si consecintele lor confruntãrile de la Gallarta din 1921, având ca rezultat patru morti si mai multe
zeci de rãniti; de la Larringa din 1927 (trei morti prin împuscare); de la Montana din 1928 (sase
morti, dintre care patru prin împuscare); de la Bilbao din 1931 (cinci morti, toti prin împuscare), aici
fiind ucis, printre altii, si Jose Luis Mallo, conducãtorul Uniunii Tineretului Comunist (27).
Partidul Socialist, având o atitudine mai echilibratã si promovând un program
social moderat, dar realizabil si credibil, a reusit sã obtinã o audientã sporitã printre muncitori, cu
toate cã a continuat sã rãmânã o formatiune modestã pe esichierul politic spaniol. În interiorul sãu au
existat însã mai multe tendinte si curente de opinie. Unii socialisti, putin numerosi, se pronuntau
pentru o apropiere si o colaborare cu comunistii; altii respingeau ideea colaborãrii cu Partidul
Comunist, urmãrind în schimb aliante electorale cu alte formatiuni politice de stânga sau de centru;
în fine, o a treia tendintã, care avea destui aderenti, considera programul partidului prea radical si îi
acuza pe unii conducãtori de "bolsevism". Aceastã ultimã grupare a pãrãsit partidul în 1933 si a
fuzionat ulterior cu Partidul Liberal Moderat (28). Puternic slãbit, Partidul Socialist a suferit un
serios esec la alegerile parlamentare din octombrie 1933 (29).
O particularitate a situatiei politice din Spania era amploarea luatã de anarho-
sindicalismul de sorginte bakuninianã. În 1936, C.N.T. (Confederatia Nationalã a Muncii) si F.A.I.
(Federatia Anarhistã Ibericã) exercitau o puternicã influentã asupra a 1.500.000 de muncitori
industriali si a numerosi tãrani sãraci; ele întretineau în rândul categoriilor sociale defavorizate un
sens al "actiunii directe" si o tensiune revolutionarã deosebit de puternicã (30). Anarhistii îsi
manifestau intentia de a stabili un iluzoriu "comunism liberator", declansând în acest scop
numeroase greve si tentative de loviturã de stat (31).
Si partidele de centru erau numeroase si divizate. Cele mai importante erau
Partidele Liberal, Democrat Radical si Agrarian. Dar regimul parlamentar, care trebuia sã asigure
functionarea mecanismului politic, nu era suficient consolidat (32). Frictiunile si ciocnirile dintre
puterea legislativã si cea executivã au fost, prin traditie, continue, ca urmare a amestecului activ al
regelui în politica internã si externã (33). Aceastã practicã a fost continuatã si de presedintii
Republicii spaniole. De asemenea, lipsa partidelor unitare la nivel national întretinea frãmântãrile,
cãci în toate provinciile continuau sã existe formatiuni politice distincte (34).
19
Pentru a avea o imagine generalã asupra cauzelor care au generat si au întretinut
instabilitatea politicã în perioada premergãtoare izbucnirii rãzboiului civil, la factorii enumerati mai
sus trebuie sã adãugãm tendinta continuã a Bisericii catolice de a-si consolida pozitiile si a-si spori
autoritatea, precum si amestecul constant, iar uneori direct, al înaltilor prelati ecleziastici în chestiuni
care priveau strict viata parlamentarã sau activitãtile politice extraparlamentare (35).
Decãderea liberalismului si neajunsurile vietii parlamentare au avut ca rezultat
faptul cã, începând mai ales din 1932-1933, masive segmente ale electoratului s-au îndreptat cãtre
cele douã extreme politice, astfel încât confruntarea politicã devenea treptat o luptã înversunatã între
doi combatanti ireconciliabili: socialistii, sprijiniti de sindicatele anarhiste si de comunisti, si
conservatorii laici si clericali, secondati de armatã si de grupãrile profasciste. Acesta era, asadar, un
caz tipic de "crizã a democratiei" (36). La rândul sãu, presa spaniolã, în articolele de fond si
comentariile pornind de la diferite aspecte ale realitãtii, exacerba conflictele politice. Acuzatiile,
calomniile, îndemnurile la rãzbunare în numele "luptei de clasã" sau al pãstrãrii "fiintei nationale"
incitau si mai mult un popor deja divizat. Dintre publicatiile incriminate, Ignatio Ortega
Salavedra (37) mentiona: "Mundo Obrero" si "Bandera Roja", organe de presã ale comunistilor;
"Claridad", oficiosul Falangei spaniole; "Cuatro Caminos", revistã a sindicatelor anarhiste;
"Politica", organ al republicanilor de stânga etc.
Desi miscarea monarhistã din 10 august 1932 a fost repede înãbusitã, în primul
rând datoritã slabei sale organizãri, guvernul de coalitie republicano-socialist nu a folosit situatia
pentru a lua mãsuri hotãrâte împotriva extremismului politic si nici pentru rezolvarea sarcinilor
democratice care stãteau în fata societãtii spaniole, adicã solutionarea problemelor agrarã, nationalã
si a învãtãmântului, imperios necesare în vederea remedierii înapoierii economice si sociale în care
se afla tara. Populismul, demagogia si veleitarismul au fost elemente ale disolutiei republicane care
au favorizat, pe termen scurt, actiunile dreptei conservatoare si care, pe termen lung, ar fi provocat
compromiterea ideii de "republicã", chiar fãrã vãrsare de sânge. Aceastã supozitie este împãrtãsitã de
numerosi istorici ai problemei si politologi de diferite orientãri (38).
Organizatia fascistã C.E.D.A. (Confederacion Espanola de Derechas Autonomas) a
obtinut succese în alegerile municipale partiale din aprilie 1933 (imediat dupã preluarea puterii de
cãtre Hitler în Germania), actiunile sale devenind tot mai curajoase. Atacurile fascistilor erau
îndreptate, cu precãdere, împotriva regimului democratiei parlamentare (39). În octombrie 1933,
20
tulburãrile produse de organizatiile anarhiste si de cele fasciste au condus la o crizã de guvern care
va compromite definitiv republica (40).
La alegerile din octombrie 1933, fortele de dreapta au reusit sã obtinã un numãr foarte mare de
deputati. Cei de stânga s-au prezentat în alegeri dezbinati, fãrã un program limpede si concret, menit
sã satisfacã pe numerosii cetãteni dezamãgiti si dezgustati mai ales de brutalitatea cu care Ministerul
de Interne i-a reprimat pe muncitorii si tãranii care revendicau unele îmbunãtãtiri ale situatiei lor. În
plus, conducãtorii anarhisti au dat ordin C.N.T. de a se abtine de la vot. La 16 noiembrie 1933, pe
baza unui acord secret între Partidul Conservator si C.E.D.A., care pentru moment rãmânea în
umbrã, Alejandro Lerroux a format un guvern de coalitie între conservatori si naþionalisti. Noile
forte conducãtoare se serveau de vechile institutii republicane pentru a-si înfãptui programul lor de
anulare a tuturor reformelor sociale, de revizuire a Constitutiei si de distrugere a republicii (41). O
parte a conservatorilor dorea instaurarea unei monarhii constitutionale de tip britanic. Dar si
conservatorii erau dezbinati, în rândurile lor putând fi distinse cel putin patru mari curente: cei de
extremã dreaptã, ultraconservatorii clericali, conservatorii moderati si conservatorii "liberali" (42).
Conservatorii spanioli au comis si marea gresealã de a folosi extrema dreaptã (respectiv Falanga)
drept fortã de soc împotriva stângii. La 4 octombrie 1934 erau inclusi în guvern trei noi membri,
având o orientare fãtis fascistã (43). În replicã, socialistii au organizat numeroase greve cu un
pronuntat caracter politic, iar la 5 octombrie a fost declaratã la Madrid grevã generalã. La Barcelona
au izbucnit confruntãri între partidele republicane catalane si guvernul Lerroux. Alte tulburãri s-au
produs la Zaragoza si Oviedo si a fost declaratã o grevã generalã a muncitorilor agricoli. Dar la
Barcelona si la Madrid guvernul a redevenit rapid stãpân pe situaþie si a reusit sã-i aresteze pe cei
mai multi dintre conducãtorii republicani si socialisti. Politia fãcea tot posibilul pentru a-l aresta pe
Indalecio Prieto, acuzat de a fi principalul conducãtor al miscãrii (44). Printre cei arestati deja se
numãrau Largo Caballero, Manuel Azana, Gonzales Pena si altii.
În Asturia, socialistii si comunistii au înfiintat "Alianza obrera" (Alianta
muncitoreascã), declansând o insurectie armatã a minerilor (26-29 octombrie 1934), la care însã
anarhistii nu au luat parte (45). Singurii care, în cele din urmã, si-au asumat rãspunderea pentru
izbucnirea ei au fost comunistii, prin manifeste si organele de presã ilegale "Bandera Roja", "El
Soviet", "Frente Rojo" si "Lucha" (46). Ca urmare, generalul Francisco Franco a format o armatã
bazatã în principal pe forta de soc a Legiunii strãine, adusã în mare grabã din Maroc. Aceste forte au
dezlãntuit împotriva minerilor asturieni o represiune feroce (400 de morti, peste 1000 de rãniti si
21
aproximativ 3000 de persoane arestate) (47). Insurectia comunistã socase, la rândul ei, prin numãrul
mare de victime fãcute printre preotii si cãlugãritele catolice, care au fost fie împuscate, fie închise
si arse împreunã cu lãcasurile de cult.
Indalecio Prieto a reusit sã fugã, ascuns în portbagajul unei masini, în Franta. Între
el si Largo Caballero exista, de altfel, o mare rivalitate, Prieto fiind împotriva rãscoalei, dar
declarând cã s-a supus hotãrârii partidului sãu, asumându-si, prin intermediul socialistilor,
conducerea miscãrii din Asturia. Dar Caballero era conducãtorul proiectatei rãscoale din Madrid,
astfel încât Prieto îl considera pe acesta rãspunzãtor pentru esec. A fost nevoie ca un prieten al lui
Caballero, Julio Alvarez del Vayo, sã meargã la Paris pentru a încerca sã-i împace. El insista pentru
unitatea socialistilor, dar tentativa sa nu s-a bucurat de succes.
Organele de sigurantã spaniole au gãsit la sediile conspirative ale comunistilor o
serie de documente care evidentiau faptul cã aceastã insurectie fusese plãnuitã cu mult timp înainte,
respectiv din anul 1933, conform unui plan general de actiune elaborat de cãtre Comintern, plan care
prevedea, printre altele, distrugerea legãturilor cu celelalte provincii, arestarea si "neutralizarea"
imediatã a conducãtorilor regionali ai partidelor rivale, proclamarea Asturiei drept republicã
sovieticã independentã. Asadar, reiesea în mod clar faptul cã remanierea guvernamentalã din 4
octombrie 1934 a fost doar pretextul, si nu cauza miscãrilor de stânga (48). Agitatia va continua cu si
mai multã vigoare (49). Mãsurile de austeritate la care a recurs guvernul Lerroux au contribuit, de
asemenea, la sporirea nemultumirilor populatiei (50). Propaganda stângistã definea perioada anilor
1934-1935 drept "bienio negro" (cei doi ani negri) si înfãtisa în mod simplist confruntãrile politice,
economice si sociale din Spania drept lupta dintre "clasa muncitoare în aliantã cu tãrãnimea
muncitoare" si "oligarhia funciarã, marea burghezie si uneltele acestora - armata, Biserica catolicã si
Falanga" (51).
Guvernul numea în fruntea armatei ofiteri recunoscuti drept adversari ai regimului,
ca generalul Goded, director al Aeronauticii, generalul Franco, din 1935 seful statului major al
armatei, si colonelul Joaquin Gallarza, comandantul fortelor aeriene. Însusi ministrul de rãzboi, Gil
Robles, avea aceeasi orientare (52). Alt motiv care stârnea indignarea cetãtenilor era coruptia
cercurilor guvernamentale. Extrema dreaptã, pentru a compensa slãbiciunea guvernului, intensifica
preparativele de organizare a unor detasamente de ucigasi înarmati cu pistoale (asa-numitii
22
"Pistoleros"). Ei au si sãvârsit un atentat împotriva deputatului socialist Jimenez de Asua,
vicepresedintele Cortes-urilor, atentat care s-a soldat cu o victimã (53).
În fata pericolului fascist tot mai evident, încã în mai 1935, Partidul Comunist, prin
secretarul sãu general, Jose Diaz, a propus celorlalte partide de stânga si de centru realizarea
Frontului Popular Antifascist. În decembrie 1935 a fost lichidatã sciziunea sindicalã, creându-se
U.G.T. (Uniunea Generalã a Muncii); în aceeasi lunã, organizatiile de tineret ale Partidelor
Comunist, Socialist si Republican de stânga au constituit un front unitar, condus de comunistul
Santiago Carillo (54). O lunã mai târziu, era semnat Pactul Frontului Popular.
În urma frãmântãrilor din sânul populatiei, presedintele republicii, Niceto Alcala
Zamora, a semnat un decret de dizolvare a Cortes-urilor. Alegerile pentru noul Parlament urmau sã
aibã loc în februarie 1936. În vederea obtinerii succesului în aceste alegeri, la 15 ianuarie se
constituia Frontul Popular, o creatie hibridã, care grupa urmãtoarele partide si formatiuni politice:
Partidul Comunist, Partidul Socialist Muncitoresc, Federatia Tineretului Socialist, Partidul
Sindicalist, Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistã, Uniunea Generalã a Muncii, Uniunea
Republicanã, Partidul Republican de stânga si unele sectoare ale radical-socialistilor (55). Partidele
care dominau Frontul prin numãrul membrilor si simpatizantilor lor erau Partidul Republican si
Partidul Socialist Muncitoresc. La rândul lor, comunistii erau bine organizati si dispuneau de
mijloace financiare surprinzãtor de mari. În conformitate cu punctul de vedere cominternist, si
comunistii spanioli considerau în acel moment cã fascismul era principalul pericol la adresa stângii
(56). Sumele primite de Partidul Comunist din Spania de la Comintern, prin intermediul unor
cooperative de credit franceze sau belgiene, au fost estimate la peste 4.000.000 de franci francezi
(57). Ca o expresie a mobilizãrii generale a stângii, realizatã cu acest prilej, meritã consemnat faptul
cã si sindicalistii din C.N.T. au renuntat la obisnuitul apolitism anarhist si s-au hotãrât sã voteze
candidatii Frontului Popular.
Desfãsurate într-o atmosferã de intolerantã si violentã, alegerile parlamentare din
16 februarie 1936 au cunoscut un important grad de absenteism. Absenteismul si actele de violentã
care au marcat aceste alegeri au fãcut posibilã puternica lor contestare ulterioarã si punerea sub
semnul întrebãrii a legitimitãtii guvernului rezultat în urma lor. Conform datelor furnizate de
Comisia electoralã (58), doar 51,3% din electorat s-a prezentat la urne. Rezultatele alegerilor au fost
urmãtoarele: Frontul Popular 147 mandate; Partidul Social-Democrat 121 mandate; Partidul Liberal
23
96 mandate; Partidul Conservator 83 mandate; Uniunea Monarhistã 26 mandate; alte partide
(inclusiv C.E.D.A.) 27 mandate (59). Conservatorii au pierdut aceste alegeri deoarece au fost
dezbinati. Pentru a obtine majoritatea în Cortes si a putea forma guvernul, Frontul Popular si-a
asociat puternicul grup parlamentar social-democrat, recompensat cu ministerele pe care le
solicitase, respectiv Externele, Justitia, Munca si Ocrotirile sociale, plus mai multi subsecretari la
Interne, Învãtãmânt, Agriculturã si Lucrãri publice. Desi Frontul Popular si social-democratii
întruneau împreunã o fragilã majoritate parlamentarã (268 de deputati din 500 sau 53,6%), ei nu
obtinuserã decât 4.206.156 de voturi, fatã de 4.464.000 pentru partidele de centru si de dreapta (60).
În ceea ce priveste numãrul de mandate obtinute în cadrul Frontului Popular, proportia era
urmãtoarea: Partidul Republican 85; Partidul Socialist Muncitoresc 41; Partidul Comunist 17; alte
partide mai mici 4 (61). Diviziunea nationalistilor si absenta endemicã a claselor mijlocii au
accentuat tensiunea revolutionarã.
Comunistii, fãrã a mai astepta constituirea noului guvern si realizarea promisiunilor
electorale, au eliberat pe toti detinutii din închisorile madrilene (30.000, dintre care doar 1040 din
motive politice) (62), au organizat greve pentru cresterea salariilor si au trecut la ocuparea prin fortã
a pãmânturilor marilor proprietari. Imediat dupã constituirea guvernului, vechile neîntelegeri dintre
socialisti si comunisti au reizbucnit. Comunistii urmãreau sã acceadã la principalele pârghii ale
puterii de stat. Deputatii comunisti Dolores Ibarruri, Juan Modesto si Luis Delague au instigat
deschis, de la tribuna Parlamentului, la asasinarea rivalilor politici. De exemplu, Dolores Ibarruri,
într-un discurs din seara de 16 iunie 1936, afirma: "Dacã mai existã la noi generali reactionari care,
la un moment dat, atâtati de elemente de teapa lui Calvo Sotelo (principalul reprezentant al dreptei,
n.n.), ar putea sã nu execute ordinele guvernului, atunci mai existã la noi si soldaþi eroi, ca de pildã
caporalul din Alcala, care pot sã-i punã cu botul pe labe (...). Locul lui Gil Robles si Calvo Sotelo nu
este aici, în Cortes, ci într-o groapã la doi metri sub pãmânt" (63).
Primul guvern format dupã obtinerea victoriei în alegeri era condus de Manuel
Azana, dar nici socialistii, nici comunistii, nu aveau vreun reprezentant în cadrul sãu. În cadrul unei
sesiuni istorice, Cortes-urile l-au destituit pe presedintele republicii, Niceto Alcala Zamora. Pânã la
adunarea comunã a deputatilor care urmau sã-l aleagã pe Azana ca presedinte, s-a hotãrât ca în locul
lui Zamora sã fie numit provizoriu Diego Martinez Barrio. Primul guvern a trecut însã cu destulã
încetinealã la punerea în practicã a prevederilor programului Frontului Popular. Noul presedinte l-a
însãrcinat pe Santiago Casares Quiroga cu formarea celui de-al doilea guvern. Acesta a format un
24
nou cabinet în exclusivitate republican, la care nu participau, în continuare, socialistii si comunistii.
Casares, în afarã de presedintia Consiliului de Ministri, mai detinea si portofoliul de Rãzboi.
În întreaga tarã starea de tensiune sporea, aveau loc numeroase incidente sângeroase între
exponentii extremei drepte si cei ai stângii, soldate cu mai multe zeci de morti si rãniti, în
principalele orase ale tãrii: Madrid, Bilbao, San Sebastian, Barcelona. În urma escaladãrii
terorismului (care a atins si principalele gãri ale Madridului, ca si postul national de Radio) (64),
deputatii monarhisti s-au retras din Parlament (65). Deja se putea vorbi de începutul rãzboiului civil
(66). Fascistii au rãspândit o "listã neagrã" cu numele a 14 militari republicani, care trebuiau sã fie
suprimati de "Pistoleros". Dintre acestia, curând au fost asasinati cãpitanul Faraudo si locotenentul
Castillo, primele douã nume aflate pe listã. Ca urmare, la 15 martie 1936, era arestat Jose Antonio
Primo de Rivera jr., seful Falangei, iar la 13 iulie 1936, militiile de asalt anarhiste comandate de
Castillo, indignate de pasivitatea guvernului fatã de uciderea acestuia, au hotãrât sã-si facã singure
dreptate si sã-si rãzbune comandantul, asasinându-l pe Calvo Sotelo, presedintele
C.E.D.A. (67), adevãratul conducãtor al fortelor care pregãteau rebeliunea. În urma acestui act,
tensiunea a atins apogeul. Înmormântarea lui Sotelo a prilejuit una dintre cele mai masive
demonstratii organizate de cãtre adeptii dreptei si, în acelasi timp, o trecere în revistã a fortelor pe
care puteau conta. Conducerea luptei împotriva guvernului si a comunistilor era preluatã de ofiterii
cu vederi conservatoare si autoritare, grupati în "Uniunea Militarã Spaniolã". Spania suferea din
pricina unor forte armate prea numeroase (68), care reprezentau o grea povarã pentru bugetul
naþional (69) si frânau activitatea puterii civile. Din vremea regelui Alfonso al XIII-lea, comandantii
armatei din Marocul Spaniol se bucurau de o consideratie deosebitã, formându-se asa-zisa camarilã a
generalilor "africanisti" (70). Nici un guvern sau om politic nu ar fi îndrãznit, fãrã a-si periclita
cariera, sã limiteze si sã controleze prerogativele armatei. Corpul ofiteresc împãrtãsea, în general,
conceptii conservatoare, era în marea sa majoritate atasat ideii monarhice si analiza si interpreta
existenta socialã prin prisma conceptiei elitiste, ierarhice si disciplinare specifice oricãrei armate.
Dar la nivelul trupei, armata era, si ea, extrem de divizatã (71), iar partizanii republicanilor
dispuneau de extrem de putine cadre de conducere (200 de ofiteri, majoritatea având grade
inferioare, dintr-un total de 15.000) (72).
În acest timp, fortele de dreapta s-au regrupat si au organizat asaltul împotriva
republicii. În fruntea pregãtirii complotului s-au situat, în primul rând, Falanga, organizatie fascistã
creatã în anii 1932-1933, si sefii castei militare, grupati în "Uniunea Militarã Spaniolã". În martie
25
1936, seful acestei Uniuni, generalul Jose Sanjurjo, a întreprins o cãlãtorie la Berlin, unde a discutat
cu conducãtorii nazisti planul rebeliunii. La câteva zile dupã formarea guvernului Azana, un grup de
generali, printre care Francisco Franco, Emilio Mola, Enrique Varela, Luis Orgaz si altii, au tinut o
adunare conspirativã pentru a decide initierea unei lovituri de stat. În lunile care au urmat, au avut
loc contacte între reprezentantii castei militare si cei ai Falangei si ai altor grupãri de dreapta si
profasciste si a fost fixat, în amãnuntime, planul rebeliunii. Cãpeteniile, Primo de Rivera si generalul
Sanjurjo, erau secondate de urmãtorii generali: Fanjul la Madrid, Goded la Barcelona, Mola la
Burgos, Cabanellas la Zaragoza, Queipo de Llano la Sevilla, Aranda la Oviedo si Major-Trujillo la
Bilbao. Planul a fost elaborat la 25 mai 1936 de generalul Mola, fostul director general al Sigurantei
în timpul lui Primo de Rivera, ultimul prim-ministru autoritar al regelui Alfonso al XIII-lea. El
prevedea ocuparea rapidã a principalelor centre economice si militare ale Spaniei, urmatã de
preluarea controlului asupra Madridului (73). Mola "avea în memorie fisele tuturor personalitãþilor
spaniole si distribuise rolurile ca la Operã." (74) El personal urma sã se ocupe de nordul tãrii, zona
consideratã cea mai dificilã, unde încerca sã realizeze alianta cu bascii si cu catalanii. Lui Franco îi
revenea Marocul Spaniol, Queipo de Llano trebuia sã se ocupe de Sevilla si de Andaluzia, iar Goded
de Baleare si de Catalonia. Iar popularul general Sanjurjo, aflat în exil la Lisabona, trebuia sã preia
conducerea întregii revolte militare. La 5 iunie 1936, cu sprijinul generalilor conservatori, a fost
întocmit si un plan civil pentru constituirea unui "Directorat provizoriu", alcãtuit din cinci membri,
care sã înlocuiascã guvernul Frontului Popular (75).
Planul nu a reusit decât partial. În noaptea de 17 iulie, postul de Radio Ceuta din
Marocul Spaniol a transmis, în câteva rânduri, urmãtoarea stire, aparent banalã: "În toatã Spania
cerul e fãrã nori." (76) Era semnalul convenit între insurgenti pentru dezlãntuirea atacului. Dar
Sanjurjo a murit într-un accident de avion, la decolarea de pe aeroportul din Lisabona. La 18 iulie
1936, rebeliunea a început prin rãzvrãtirea garnizoanei din Melilla. Curând, rãscoala s-a extins în
Maroc si Navarra. La Barcelona, cea mai mare parte a garnizoanei se rãsculase sub conducerea
generalului Goded, comandantul regiunii militare Baleare, sosit cu hidroavionul pentru a prelua
comanda rebeliunii. Atitudinea altor garnizoane din provincie (mai ales Ceuta si Tetuan) era foarte
confuzã. Nu mult timp dupã aceea, Marocul Spaniol a cãzut complet în mâna rebelilor. În 20 iulie
aveau loc primele miscãri din garnizoana Madridului. Guvernul Casares, discreditat din cauza lipsei
de energie si a neputintei de a împiedica rebeliunea, a demisionat, în locul sãu formându-se un nou
guvern, prezidat de Martinez Barrio. "Era un guvern cu o marcatã tendintã de dreapta si care chiar de
26
la prima declaratie si-a afisat intentiile de a pactiza cu rebelii." (77) Împotriva lui au avut loc
puternice manifestatii de stradã, încât a fost nevoit, la rândul sãu, sã demisioneze. Imediat, stânga
republicanã, cu participarea celorlalte partide ale coalitiei, a format un nou guvern, în frunte cu Jose
Giral, care a distribuit arme populatiei din Madrid.
Rebeliunea a fost, încã de la început, sprijinitã de guvernele Germaniei naziste si
Italiei fasciste, care au trimis în Marocul Spaniol un mare numãr de avioane, cu ajutorul cãrora
trupele generalului Franco au fost transportate peste Marea Mediteranã, în sudul Spaniei. În
continuare, ele au trimis rebelilor cantitãti masive de tancuri, avioane, piese de artilerie, mitraliere
etc., precum si numeroase unitãti militare regulate; la ajutorarea franchistilor a participat si dictatorul
portughez Salazar.
La izbucnirea rãzboiului civil, armata din Africa numãra 32.000 de oameni (dintre
care jumãtate trebuiau sã rãmânã pe loc pentru a mentine ordinea), iar armata metropolitanã avea
40.000 de ostasi, dintre care cea mai mare parte erau tineri putin deprinsi cu rãzboiul. Dacã cele douã
trupe combatante nu ar fi fost sustinute de peste hotare, rãzboiul s-ar fi încheiat, fãrã îndoialã, cu
mult mai repede si ar fi fãcut incomparabil mai puþine victime si pagube materiale (78). Virtual
terminat în cursul toamnei 1936, rãzboiul civil a dus la deruta republicanilor. Dupã aceastã datã el
a fost continuat exclusiv datoritã ajutorului strãin. A fost un rãzboi de uzurã, care a dus la distrugerea
integralã a tãrii si a mãrit cu mai mult de jumãtate numãrul mortilor.
În septembrie 1936, presedintele Azana a acceptat si demisia guvernului Giral,
formându-se un guvern prezidat de liderul socialist Largo Caballero, cu participarea reprezentantilor
partidelor care alcãtuiau Frontul Popular (Socialist, Comunist, partidele republicane, cele
nationaliste basc si catalan).
La 1 octombrie, Junta, întrunitã la Burgos, apreciind cã generalul Franco, prin
autoritatea sa în rândurile armatei, prin trecutul fãrã patã si prin relatiile sale externe, era elementul
cel mai reprezentativ, îi încredinta conducerea supremã a miscãrii insurectionale.
Republicanii au reusit, totusi, sã pãstreze Capitala, în urma asaltului dat asupra
cazãrmii Montana, controlatã doar de 120 de soldati. Generalul Fanjul a fost silit sã se predea (79).
Acesta a fost un act de o deosebitã importantã militarã si politicã, punându-si amprenta asupra
evolutiei ulterioare a evenimentelor. Dupã Madrid, rebeliunea a fost înfrântã si la Bilbao si
27
Barcelona. Acest fapt nu este deloc întâmplãtor, dacã tinem cont cã cele douã mari orase erau
capitalele istorice ale unor regiuni cu vechi pretentii de independentã - Tara Bascilor si Catalonia
(80).
În schimb, alte importante centre industriale, precum Malaga si Alicante, au rãmas
sub controlul taberei nationaliste, ca si zona industrializatã din nord, contrazicând teza conform
cãreia zonele traditionale "muncitoresti" ar fi fost eminamente republicane (81). Guvernul nu a
reusit, din start, sã pãstreze decât un sfert din teritoriul tãrii, dar cu cele mai importante centre urbane
si zone agricole. Explicaþia privind atasamentul Cataloniei si al Tãrii Bascilor fatã de cauza
republicanã este simplã: populatia acestor regiuni spera ca, prin comunism, sã îsi constituie propriile
republici, fie chiar si "sovietice".
Nationalistii detineau controlul în Canare, Baleare, Maroc, Sevilla, Zaragoza, în
regiunile Leonului si vechii Castilii si în cea mai mare parte a Galiciei. Ei beneficiau, fatã de
republicani, de unele avantaje considerabile: depãsind rivalitãtile si lupta pentru influentã, tabãra
nationalistã prezenta forte unificate si deosebit de eficiente. Acest fapt se datora, pe de o parte, unei
omogenitãti sociale, în cadrul taberei nationaliste aflându-se oameni cu simtul proprietãtii (elemente
burgheze mici si mijlocii, proprietari funciari, finantisti, rentieri, categorii înstãrite de la orase si sate
si, bineînteles, intelectuali), iar, pe de altã parte, erau condusi de cadre cu experientã, la baza
activitãtii cãrora stãteau principiile centralizãrii si ale ierarhizãrii. Nationalismul a furnizat ideologia
necesarã purtãrii rãzboiului, trupele de elitã reprezentau liantul lor primordial (82), iar franchistii
dispuneau de un partid unic, ierarhizat si disciplinat, spre deosebire de adversarii lor.
Alãturi de armatã s-a aflat Biserica catolicã, forta politicã cea mai puternicã si mai bine
organizatã a Spaniei. Cu ajutorul ei, Franco a reusit sã transforme rãzboiul purtat de nationalisti într-
o "cruciadã". La 1 iulie 1937, într-o scrisoare colectivã, episcopii spanioli îi acordau binecuvântarea
si îl declarau "izbãvitor al Patriei". La rândul sãu, Falanga dispunea de 150.000 de membri activi si
de alti numerosi simpatizanti (83).
Încã din 1934, F.E.T. (Falanga Espanola Tradicionalista) a formulat un program în
26 de puncte, inspirat direct din fascism, si în care spiritul naþional era dus pânã la paroxism; în care
Biserica era respectatã, fiind solicitat sprijinul acesteia, si în care, în mod firesc, marxismul era aspru
combãtut. Luptei de clasã, promovatã de cãtre comunisti, i se substituiau o serie de reforme agrare
28
limitate si unele nationalizãri (de bãnci si cãi ferate). În rest, programul Falangei era echivoc si
demagogic, proclamând, dupã exemplul italian sau cel german, "noua ordine" (84).
În zonele în care existau organizatii ale Falangei, au fost înfiintate formatiuni
paramilitare si chiar structuri economice paralele celor existente. Falanga a reprezentat pentru Junta
nationalistã condusã de Franco o fortã utilã spre a fi folositã pe front sau în actiunile de tip
politienesc, dar nu si un partener cu pozitii solide pentru tratative politice; nu întâmplãtor a fost
tinutã departe de centrul de decizie, Franco reusind sã o neutralizeze si sã o subordoneze (85).
Regimul autoritar care se crea avea sã poarte amprenta calculatului sef militar si
om politic care a fost Francisco Franco, gata sã se sprijine pe orice ideologie, chiar si
ultraconservatoare, sau pe un amalgam de asemenea idei, dar centratã în fond pe o singurã idee si
ambitie - salvarea si propãsirea patriei sale. Din aceastã perspectivã, putem afirma cã nici cei mai
aprigi opozanti ai sãi, cu exceptia comunistilor, nu i-au pus sub semnul întrebãrii patriotismul sau
religiozitatea.
În felul acesta, Franco a devenit, concomitent, comandant suprem al armatei, sef al
guvernului si al statului, nefiind îngrãdit de Constitutie, de nici o legislatie specialã, fiind scutit, de
asemenea, de prezenta oricãrui corp reprezentativ care sã îl poatã interpela sau sanctiona. Din acest
moment se putea vorbi în Spania de conturarea regimului franchist, axat în jurul generalului, al
"omului providential", rãspunzãtor numai în fata propriei sale constiinte (86).
Se cuvine subliniat faptul cã trãsãturile caracteristice ale regimului franchist erau
diferite de bazele ideologice ale statelor fasciste, cu toate cã au existat o serie de puncte de
convergentã între cele douã tipuri de regim politic. Franchismul s-a inspirat din fascismul italian, a
fost un regim autoritar, o dictaturã personalã în anumite perioade, sprijinitã pe armatã si pe grupãrile
politice de dreapta si de extremã dreaptã. Sub rezerva relativitãtii si în sensul unei inevitabile
schematizãri, putem aprecia cã statul franchist s-a caracterizat prin urmãtoarele trãsãturi principale:
Principiul autoritarismului, care se realiza prin concentrarea tuturor puterilor în stat în mâinile unui
"Conducãtor" (El Caudillo); în aceastã conceptie, statul apãrea ca instrumentul vointei unipersonale.
Suprematia statului, potrivit cãreia statul era organizatia juridicã a elitei (în principal a elitei
economice, dar si a celei intelectuale). Prin declararea suprematiei statului se încerca contracararea
teoriei suveranitãtii poporului, baza legitimitãtii puterii de stat democratic.
29
Autoritarismul, contrapus statului democratic, justifica interventia activã a statului
în aproape toate domeniile vietii sociale. Sub lozinca preemtiunii statului s-a încercat limitarea
oricãror forme de autonomie politicã sau economicã (cu rezultate partiale în spectrul politic si
aproape nule în cel economic - deci bazele liberalismului clasic au supravietuit); scopul acestor
actiuni era lichidarea oricãrei posibilitãti de rezistentã institutionalizatã împotriva regimului.
La aceste trãsãturi definitorii am mai putea adãuga limitarea drepturilor si
libertãtilor cetãtenesti, conducerea tãrii prin decrete-legi, birocratizarea aparatului de stat, hipertrofia
organelor de represiune, proclamarea constrângerii extraeconomice etc. (ultimele douã mãsuri s-au
dovedit temporare, necesare, în contextul desfãsurãrii rãzboiului, pentru obtinerea victoriei).
Meritã semnalat faptul cã unele trãsãturi mai sus mentionate au apãrut, cu
intensitate diferitã, si în alte regimuri, inclusiv comuniste. Regimului franchist, însã, îi era
caracteristicã aparitia tuturor acestor trãsãturi, dar cu o instensitate minimã, ceea ce a determinat
acea diferentiere calitativã pe baza cãreia se poate delimita regimul patronat de cãtre Francisco
Franco de alte regimuri dictatoriale sau totalitare (87).
Dupã douã zile de la izbucnirea rãzboiului civil, ordinea politicã stabilitã era
aproape în întregime înlãturatã în teritoriul controlat de fortele republicane (88); peste tot, militiile si
patrulele de control "muncitoresc", apartinând diferitelor partide si grupãri participante la coalitia
guvernamentalã, se substituiau armatei si politiei, poate cu speranta de a combate mai eficient
actiunile armatei franchiste, sigur însã, de a accede la o putere mult râvnitã, însã imposibil de obtinut
în acest mod; de aici si confruntãrile sângeroase care vor mãcina ulterior tabãra republicanã, între
principalii exponenti ai acesteia: socialistii, anarhistii si comunistii.
Dacã statul si administratia nu au fost înlãturate în mod practic, deoarece guvernul
a subzistat la Madrid si la Barcelona, ele au fost totusi deposedate de toatã activitatea efectivã de
cãtre noua putere, care a încercat sã se organizeze pe baza înarmãrii categoriilor sociale cele mai
defavorizate si, bineînteles, ignorante. În Catalonia, Aragon sau Sevilla a avut loc o socializare a
industriei, a comertului si a pãmântului, urmatã de o inevitabilã scãdere a productiei. La Barcelona,
muncitorii au preluat controlul asupra transporturilor, serviciilor publice, presei si, bineînteles,
asupra întreprinderilor industriale. În regiunile Aragon, Leon sau Estremadura au fost create, sub
impulsul anarhistilor, colectivitãti agricole, asociind tãranii mai mult sau mai putin voluntar, artizanii
30
si comercianþii locali. Fireste, abuzurile nu au lipsit. Totusi, în general, pentru a-i linisti pe moderati,
comunistii au blocat mãsurile de inspiratie colectivistã. În acest mod, a survenit în Spania o revolutie
socialã specificã, marcatã de anarhism, cu un impresionant cortegiu de exagerãri si samavolnicii,
deoarece radicalismul în materie de democratie directã, economicã, socialã si politicã, era fãrã
precedent în aceastã tarã (89).
În urma numeroaselor acte de teroare produse, republicanii si-au pierdut tot
prestigiul în lumea occidentalã. Chiar entuziasmul initial al voluntarilor strãini a dispãrut în urma
numeroaselor epurãri pe care le-au patronat. Intelectualii occidentali angajati în Brigãzile
Internationale, printre care Andre Malraux, care a condus aviatia republicanã, înainte de a fi înlocuiti
de sovietici, au descris pe larg grozãviile vãzute si trãite. Printre numeroasele excese comise de
comunisti se detasau în special profanãrile de biserici si morminte, pe larg descrise în presa
occidentalã, care, dimpotrivã, era mult mai discretã fatã de atrocitãtile celeilalte tabere. În tãrile
europene, în special în Franta, aceste descrieri au produs multã senzatie în sânul opiniei publice. De
asemenea, maniera în care Uniunea Sovieticã s-a amestecat în afacerile interne ale Spaniei, devenitã
teren de încercare pentru viitorul rãzboi mondial, a amplificat aceastã senzatie si a stârnit numeroase
proteste fatã de tentativele de a include U.R.S.S. într-o aliantã antifascistã. Mai mult, la 14 aprilie
1937, guvernul lui Negrin a dat un decret prin care interzicea în mod expres orice criticã la adresa
regimului si a guvernului sovietic (90). Pe deasupra, în primãvara anului 1938, 70% din totalul
sefilor armatei, aviatiei, tancurilor si artileriei republicane erau comunisti (91). Liderul socialist
Largo Caballero avea sã scrie, în acest sens, în memoriile sale: "Pe unele fronturi se remarca o
preferintã iritantã pentru soldatii comunisti. Încãltãminte, îmbrãcãminte, hranã, tutun, totul era
pentru ei. Ceilalti erau un fel de cenusãrese ale Brigãzilor. Era încã bine dacã nu li se trãgea un glont
în spate. Am stiut cã în unele spitale nu se ocupau decât de rãnitii comunisti. Nici îngrijire, nici
medicamente, nici alimente pentru necomunisti. Toatã atentia era îndreptatã spre comunistii afiliati
partidului sau neofitilor. Partidul Comunist practica un prozelitism intens si abuza de simpatia pe
care ajutorul sãu fãcuse sã o atragã pentru Uniunea Sovieticã." (92)
Tot în contextul mentionat, s-au conturat si limitele revolutiei spaniole. În primul
rând, revolutionarii au neglijat preluarea controlului bancar, etalându-si astfel incapacitatea
managerialã în domeniul financiar, al devizelor, precum si în controlul relatiilor cu strãinãtatea.
31
Revolutia s-a desfãsurat, de asemenea, inegal pe regiuni. Vechea stare de lucruri a
fost aproape în întregime înlãturatã în Catalonia, spre deosebire de Madrid si Tara Bascilor, unde
elementele mic-burgheze au reusit sã-si mentinã pozitiile economice si prestigiul social. Revolutia
nu putea sã se extindã fãrã lupte în interiorul taberei republicane, numai cã rãzboiul contra fortelor
nationaliste nu permitea mãcinarea energiilor celor care se pronuntau pentru o nouã organizare
economico-socialã si politicã.
Dupã deruta provocatã de primele momente ale rebeliunii franchiste, în tabãra
republicanã a avut loc un intens proces de înarmare, organizare si clarificare ideologicã. În cursul
lunii iulie 1936 s-a încercat organizarea unui front larg, poate chiar prea larg, iar trupele franchiste
trebuiau sã lupte nu numai cu efectivele guvernamentale, ci sã tinã piept si unei revolutii sociale sui-
generis. De altfel, ceea ce nu se reusise sã se realizeze prin reforme în cei peste cinci ani de regim
republican, era imposibil de realizat prin revoluþie si rãzboi civil. Revolutia, fãrã efortul militar
aferent, nu ar fi fost posibilã; totul depindea de soarta rãzboiului. Transformãrile social-politice au
fost, în mod paradoxal, un motor, dar si o frânã în calea efortului de rãzboi, efort care, în functie de
desfãsurarea operatiunilor strategice, a influentat într-un sens sau altul viata social-politicã (93).
Problema concretã si dramaticã, prin urgenta situatiei militare, era cea referitoare la asigurarea
unitãtii diferitelor forte componente ale blocului republican, problemã rãmasã nerezolvatã. Santiago
Carillo, fostul secretar general al Partidului Comunist Spaniol, exprima sintetic aceastã realitate în
urmãtorii termeni: "Fiecare partid, fiecare organizatie componentã a Frontului Popular, a continuat
sã aibã ziarele sale, asociatiile sale, propaganda sa, pãstrând formele lor de organizare independente,
caracteristicile lor proprii. A fost o confruntare permanentã, ce a mers de la lupta de idei pânã la
ciocniri armate sângeroase." (94)
Fiecare partid deci, fiecare organizatie participantã la Frontul Popular, chiar
centralele sindicale precum cea anarhistã C.N.T., aveau propriile lor militii înarmate si formatiuni
paramilitare, care deseori încercau sã-si rezolve diferendele ideologice prin sângeroase confruntãri
armate. De cele mai multe ori, aliantele erau vremelnice: camarazii dintr-o anumitã perioadã puteau
deveni, si au si devenit de altfel, dusmani înversunati în alt interval de timp si în altã conjuncturã
politicã. Militiile anarhiste, împreunã cu cele socialiste, adeseori luptau cu formatiunile comuniste,
în principal pentru diminuarea influentei evreiesti în cadrul celor din urmã. Totodatã, se urmãrea
diminuarea influentei Moscovei exercitatã în Spania, ca si în alte pãrti, prin evrei, elemente
32
"internationaliste" prin excelentã. În tabãra franchistã, componenta antisemitã era minorã, anemic
reprezentatã de cãtre falangisti. Se cunoaste, de altfel, faptul cã generalii Sanjurjo si Queipo de Llano
erau amândoi francmasoni, iar Franco, atât din partea tatãlui cât si a mamei, avea o îndepãrtatã
ascendentã evreiascã (95). În privinta generalului Franco, antisemitismul si nationalismul sãu au fost
moderate si conjuncturale, dictate de necesitatea obtinerii de material militar german (96). La rândul
lor, militiile trotkiste atacau regimentele armatei republicane pentru motive în fond minore.
Formatiunile paramilitare ale partidelor burghezo-moderate pãrãseau, în anumite situatii, fãrã luptã
linia frontului în fata efectivelor franchiste, fiind apoi acuzate de "trãdare" si atacate violent de
celelalte organizatii radicale si de formatiunile lor paramilitare.
Aceastã stare de lucruri nu avea nici pe departe darul de a consolida tabãra
republicanã. Pierderile de vieti omenesti, de bunuri materiale, si distrugerea unor monumente de artã
le depãseau substantial pe cele produse de cãtre trupele aflate sub comanda lui Franco. Distrugerile
cele mai semnificative s-au înregistrat în perioadele de confuzie totalã, precum în mai 1937 sau în
iulie 1938, când "toatã lumea se lupta cu toatã lumea", când combatantii nu mai aveau încredere în
nimeni, nici în proprii comandanti, nici în camarazii de lângã ei, ci doar în arma pe care o tineau în
mânã.
De asemenea, raportul de forte pe plan international era defavorabil republicanilor:
"noua ordine", fascismul, triumfase în câteva tãri importante din Europa. Stânga spaniolã în general,
si comunistii în special, nu puteau spera la un ajutor direct si masiv din partea Uniunii Sovietice si,
în pofida opozitiei lor fatã de statele fasciste, guvernele de la Londra si Paris nu intentionau sã
sustinã o revolutie bolsevicã în Peninsula Ibericã (97). Aceste guverne au acordat, mai degrabã, un
ajutor moral guvernului de la Madrid, în mãsura în care acesta era capabil sã restabileascã ordinea
republican-burghezã (98), grav amenintatã de cãtre comunisti si anarhisti, care erau elemente
constitutive ale Frontului Popular. Abia dupã depãsirea acestei etape s-ar fi putut pune, eventual,
problema unui ajutor material concret din partea lor. În acest context, nici pozitia oficialã a Uniunii
Sovietice nu diferea prea mult.
Expertii sovietici în probleme de politicã externã stiau foarte bine cã revolutia
spaniolã era o revolutie artificial creatã si întretinutã de confratii lor de la Comintern si N.K.V.D. În
plus, distanta care separa Spania de U.R.S.S., izolarea internationalã pe care guvernul de la Madrid
nu a stiut sã o evite, precum si disponibilitatea Germaniei hitleriste, a Italiei fasciste, a Portugaliei
33
sau a Ungariei de a sprijini masiv si direct tabãra franchistã, au fãcut ca orice ajutor sovietic, în fapt,
sã devinã inutil, o "investitie" nerentabilã, în special dupã anul 1938. Stalin însã nu gândea în
termenii "eficientei" politice, cu toate cã simtul realitãtii nu i-a lipsit. Pentru el, rãzboiul civil din
Spania a devenit o chestiune de prestigiu. Astfel se explicã faptul cã, în ciuda numeroaselor
neajunsuri, tabãra republicanã a fost sprijinitã masiv de cãtre U.R.S.S., poate chiar într-o mãsurã mai
mare decât a fost Franco sustinut de cãtre Germania si Italia (99). Începând cu luna octombrie 1936,
elanul revolutionar scãdea sensibil în intensitate; numai partidul trotkist P.O.U.M. si o fractiune
minoritarã anarhistã, "Martelo Nero" (Ciocanul Negru), se mai pronuntau pentru continuarea si
"adâncirea" revolutiei. Partidul Socialist, Uniunea Generalã a Muncii, partidele democrat-
republicane si, bineînteles, Partidul Comunist, militau pentru un guvern "popular", care sã uneascã,
în viziunea lor, toate fortele de stânga, antifasciste si antidictatoriale, pentru a putea duce cu succes
lupta contra trupelor franchiste. Chiar si cea mai mare parte a anarhistilor s-a lãsat convinsã cã, în
momentul respectiv, era necesarã mai întâi renuntarea la revolutionarism, pentru a putea câstiga
rãzboiul. Lupta pentru putere, eventual un nou rãzboi civil în sânul taberei republicane, urma sã se
poarte numai dupã eliminarea lui Franco si a taberei nationaliste. A fost o întelegere tacitã, pe care
putini s-au arãtat dispusi sã o respecte pânã la capãt, dupã cum remarca Belisario Quintonella, seful
contraspionajului republican (100).
La 4 septembrie 1936 s-a constituit la Madrid un guvern de coalitie condus de
Largo Caballero, în care intrau, printre altii, cinci ministri socialisti si doi comunisti. Astfel, în
aparentã, erau întrunite toate conditiile pentru a constitui un aparat de stat de tip clasic. În timp ce
Comitetul militar din Catalonia trebuia sã se dizolve si Comitetul provizoriu din Aragon accepta sã
se subordoneze puterii de stat, municipalitãtile îsi reluau formal atributiile în detrimentul asa-
numitelor "consilii ale muncitorilor si tãranilor", judecãtoriile de stat înlocuiau tribunalele populare,
iar o fortã de politie s-a reconstituit si a înlocuit treptat patrulele de "control proletar" (101). Se
încerca deci o reîntoarcere la normalitate, lucru greu de realizat în conditiile concrete impuse de
rãzboiul civil. Muncitorii sau cei care se pretindeau a fi muncitori si acaparaserã diferite functii în
administratie sau în patrulele de control nu erau destituiti, ci integrati noilor structuri.
La rândul lor, comunistii spanioli, ajutati de tehnicieni sovietici, actionau în
vederea pregãtirii intensive a noilor cadre (102), care ar fi urmat sã înlocuiascã în totalitate
administratia localã si centralã care abia se constituiau. Era un gest de "perfidie" politicã, sesizat
prompt de cãtre partenerii lor de guvernare. De exemplu, functionarul radical Fernando Gaetano
34
Guzman compara politica promovatã de cãtre comunisti cu un laminor care "în final îti va lua nu
numai mâna, ci te va strivi cu totul". Acelasi Guzman încerca, într-un interviu în presa francezã, sã
ofere o explicatie privind cadrele administrative si militare ale Spaniei, precum si lupta pentru
ocuparea posturilor respective, având în vedere interesul comunistilor: "Cadrele vechi si cu
experientã sunt cu Franco; cei pe care valul revolutiei i-a pus în functii de conducere sunt cu noi
(radicalii, n.n.); muncitorii si tãranii sunt cu socialistii, cu agrarienii de stânga sau cu anarhistii.
Comunistilor ce le rãmâne? Cu exceptia tiganilor (gitanos) si evreilor - nimic." (103)
Pentru a-si lãrgi suprafata politicã, Partidul Comunist a luat apãrarea categoriilor
direct productive, exponentii proprietãtilor mici si mijlocii, fãrã a reusi însã sã îi si atragã. Ministrii
comunisti, promovând o politicã duplicitarã, care se dorea o reeditare a N.E.P.-ului, fãceau presiuni
pentru ca puterea de guvernãmânt sã refuze punerea capitalului bancar în serviciul colectivitãtilor,
mãsurã preconizatã de cãtre anarhisti. Concomitent, presa comunistã ducea o sustinutã campanie
propagandisticã, prin care încerca sã înfãtiseze, într-un mod acceptabil pentru majoritatea populatiei,
obiectivele Partidului Comunist si ale Internationalei a III-a: constituirea unui stat republican
eficient, adâncirea "democratiei burgheze" (mai exact spus, adâncirea crizei democratiei), pentru ca
la momentul oportun, care nu era specificat, probabil într-o fazã avansatã a revolutiei sociale, sã se
punã si problema trecerii la comunism (104).
În ciuda progreselor obtinute în restabilirea ordinii, Confederatia Nationalã a
Muncii si Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistã pãstrau forte armate importante. Aveau loc
confruntãri sângeroase inutile în prima parte a anului 1937, cele mai grave fiind înregistrate la
Madrid si Barcelona, în cursul cãrora au avut de suferit peste 12.000 de persoane. În acest context,
trebuie mentionatã lupta fratricidã din Barcelona de pe data de 6 mai 1937, soldatã cu peste 1700 de
morti si 4000 de rãniti. Urmare a fost arestarea celor considerati vinovati, în spetã a fruntasilor
anarhisti, desfiintarea comitetelor anarhiste si reînfiintarea proprietãtii private în locul fostelor
colectivitãti tãrãnesti din regiunile Toledo si Ciudad Real, create de cãtre anarhisti.
În principalele orase controlate de guvernul Frontului Popular, fortele politienesti
au dezarmat militiile muncitoresti-anarhiste si au ocupat sediile organizatiilor sindicale. La data de
27 septembrie 1937, la Barcelona, fortele guvernamentale, dupã mai multe ore de luptã, au ajuns la
sediul C.N.T. S-au descoperit depozite secrete de arme si munitii de provenientã sovieticã si
cehoslovacã (105). Anarhistii au fost, dupã expresia lui Winston Churchill, "pusi la punct prin fier si
35
foc" (106). Dar ordinea care a triumfat dupã aceste nefericite evenimente nu a fost nici pe departe o
ordine liberalã si democraticã (107).
Încã din primãvara anului 1937, guvernul îsi înmultise institutiile represive. La 23
iunie 1937 au fost înfiintate, dupã modelul sovietic al "Marii Terori" staliniste, care era în plinã
desfãsurare, tribunale speciale, menite sã reprime "trãdarea si spionajul". În realitate, acestea serveau
la înlãturarea opozantilor politici (108) si la intimidarea populaþiei civile, tot mai nemultumitã de
modul în care guvernul de la Madrid întelegea sã-si exercite atributiunile.
Trebuie mentionatã, de asemenea, crearea Serviciului de Investigatii Militare (S.I.M.). Acest
organism cuprindea mai mult de 6000 de agenti, care se foloseau de ajutorul a peste 15.000 de
informatori voluntari, poseda închisori proprii si lagãrele sale de prizonieri, devenind, în câteva luni,
o pârghie indispensabilã în mâna comunistilor spanioli (109).
În armatã a fost restabilitã vechea ierarhie militarã si a fost repus în vigoare vechiul
regulament disciplinar, ca rãspuns la necesitãtile momentului, nesesizate de cãtre anarhisti, care se
pronuntau în continuare pentru mentinerea militiilor populare, prost instruite si indisciplinate.
În domeniul economic, statul republican încerca sã îsi aserveascã marile
întreprinderi, care urmau a fi conduse prin cadre numite de stat (eterna clientelã a partidelor care
gestionau puterea), care luau pe seama lor, sau, mai corect spus, îsi însuseau pe nedrept si în mod
fraudulos dividendele actiunilor confiscate de la opozantii republicii. La acesti actionari-fantomã mai
puteau fi adãugati noii îmbogãtiti de pe urma comertului cu arme sau speculantii de alimente si alte
produse de bazã (110). În ateliere s-a încercat repunerea în vigoare a unei discipline stricte, fapt
detestat de cãtre muncitori, cãrora aceste mãsuri le amintea de anii guvernãrilor conservatoare;
reuniunile sindicale au fost interzise, iar în aprilie 1938 a fost constituit Consiliul Muncii. Acesta era
compus din reprezentantii "patronatului", mai bine zis ai noilor îmbogãtiti, ai muncitorilor si ai
statului, având menirea de a arbitra conflictele sociale.
Din punct de vedere al vietii politice interne, Partidul Comunist si-a extins mereu
influenta asupra armatei, reusind sã îsi aserveascã organele de conducere în proportie de 50%. Cam
în aceeasi proportie au fost controlate de cãtre comunisti si posturile de comandã ale politiei, precum
si mijloacele de informare în masã ale statului (111). Este lesne de observat cã aceste procentaje în
crestere depãseau cu mult ponderea si sprijinul de care se bucurau comunistii în rândurile populatiei.
36
Posturile-cheie în armatã si politie au fost obtinute datoritã presiunilor Moscovei, care ameninta sã
întrerupã aprovizionarea cu armament si munitii a guvernului de la Madrid.
Mentinându-se pe vechile pozitii, socialistii si anarhistii încercau sã reziste, uneori
coalizându-se, alteori fãcând apel la "mase", la sustinãtorii interni si externi, pentru a se putea opune
si rezista puterii comuniste si a pãstra posturile de conducere pe care încã le mai detineau. Chiar dacã
între burghezia republicanã si comunisti a existat o apropiere mutualã, pentru a-i înlãtura pe anarhisti
din Catalonia, Leon si Aragon, s-au mentinut permanent între acestia antagonisme ireductibile; în
plan concret erau antagonismele dintre democratie ºi totalitarism, dintre proprietate si colectivitate,
dintre valoare si nonvaloare. Aceste antagonisme au înlãturat posibilitatea unei reconcilieri a tuturor
republicanilor si reinstaurarea unui guvern puternic si credibil, capabil a guverna si a gestiona tara în
acele momente critice, chiar dramatice prin repercusiunile asupra generatiilor viitoare.
În realitate, grija pentru generatiile viitoare nu a reprezentat o dominantã pentru
nici unul dintre partidele componente ale Frontului Popular, si prin acest fapt, ca si prin altele, ele
poartã o mare parte din responsabilitatea declansãrii rãzboiului civil si a urmãrilor sale.
Desfãsurarea operatiunilor militare în timpul rãzboiului civil purta amprenta
conditiilor specifice care au declansat si întretinut aceastã crizã, a eroismului si a spiritului de
sacrificiu al poporului spaniol, obligat sã lupte cu foamea, cu lipsurile, cu frica si, nu în ultimul rând,
cu o serie de forte oculte, care urmãreau, în ultimã instantã, distrugerea statului spaniol si a
civilizatiei iberice.
Prima mare ciocnire între fortele aflate în conflict a fost lupta pentru Madrid,
obiectivul primordial al ofensivei franchiste de la începutul rãzboiului. Ocuparea capitalei ar fi
reprezentat un mare avantaj politic si militar pentru tabãra nationalistã, care avea promisiunea
puterilor fasciste, dar si a altor state, conform cãreia guvernul Franco va fi oficial recunoscut în
momentul în care va detine Madridul (112). În vederea atingerii acestui obiectiv, comandamentul
franchist a concentrat în acel sector principalele sale forte armate. Trupele franchiste, comandate de
generalul Mola, se îndreptau spre Madrid din patru directii diferite, în patru coloane, numãrând în
total 120.000 de oameni, 700 de piese de artilerie (tunuri si aruncãtoare) si 250 de care de luptã.
Prima mare ofensivã nationalistã asupra capitalei, desfãsuratã în perioada
noiembrie-decembrie 1936, ofensivã în cursul cãreia luptele au ajuns pânã la periferiile Madridului,
37
a fost opritã cu greu de fortele republicane, sprijinite îndeaproape de militari si consilieri sovietici si
de unitãti constituite din voluntari strãini. Trebuie însã remarcat cã idealurile zecilor de mii de
voluntari din întreaga lume, care se angajaserã si combãteau în cadrul Brigãzilor Internationale, erau
mult diferite de cele ale reprezentantilor guvernului si ale sovieticilor. Pentru ei, rãzboiul reprezenta
doar o cruciadã antifascistã internationalã.
O nouã ofensivã împotriva Madridului, desfãsuratã în ianuarie 1937 în sectorul Las
Rozas - Majadahonda, s-a terminat cu o victorie modestã pentru trupele franchiste, care au reusit sã
înainteze cu 35 km si sã ocupe patru sate. Aproape la fel s-a terminat si cea de-a treia ofensivã
împotriva capitalei, cea de la Jarama, ofensivã la care au luat parte si unele unitãti germane de
artilerie si aviatie. În general, proportia fortelor aeriene în timpul rãzboiului era de sase avioane ale
nationalistilor fatã de un avion al republicanilor (113). Finalitatea acestei ofensive era încercuirea
completã a Madridului si instituirea blocadei, mãsurã preconizatã de generalul Franco spre a
salvgarda patrimoniul cultural, viata si averea cetãtenilor din oras, chiar cu riscul prelungirii
conflictului si al consolidãrii fortelor republicane, care continuau sã primeascã masive ajutoare
sovietice. Chiar de la începutul rãzboiului, republicanii au fost ajutati si de guvernul mexican al
presedintelui Lazaro Cardenas, care le-a trimis 12.000 de pusti (114).
Respingerea franchistilor pe frontul de la Jarama a determinat declansarea celei de-
a patra ofensive, cea mai puternicã, pe frontul de la Guadalajara, la nord-est de Madrid (115). La
aceastã ofensivã au luat parte numai trupe italiene, în fond tot corpul expeditionar italian, care
debarcase cu putin timp înainte la Malaga (116). Bãtãlia de la Guadalajara, care trebuia sã
demonstreze forta legiunilor italiene, s-a sfârsit, asemeni celorlalte trei, prin ocuparea unor fâsii de
teren pe o adâncime ce varia între 20 si 30 km si prin consolidarea pozitiilor recent cucerite; cu alte
cuvinte, rezultatul a fost mult sub asteptãrile generalilor italieni.
În acelasi timp, comandamentul republican a întreprins, tot fãrã succes, pe frontul
Estremadura, operatiuni ofensive în cursul lunii aprilie 1937, care au avut ca rezultat pierderea
pozitiilor din jurul vestitelor mine de la Almaden, unde se gãseau cele mai mari zãcãminte de mercur
din lume. În aceeasi lunã, Franco, devenit generalissim din septembrie 1936 si, totodatã, sef al
"guvernului national", si care a condus personal toate operatiunile rãzboiului civil si si-a asigurat
sprijinul Germaniei naziste si al Italiei fasciste, si-a asumat titlul de "El Caudillo". La 30 ianuarie
1938, el a devenit sef al statului si al guvernului.
38
Usturãtorul esec republican amintit a fost pus pe seama rivalitãtii dintre militarii de
carierã si comisarii însãrcinati cu propaganda (politrucii). Republicanii spanioli imitau, dupã cum se
vede, cliseele rãzboiului civil din Rusia, fãrã însã a selecta aspectele practice de cele strict
ideologice. Teroarea care s-a manifestat în paralel cu operatiunile de rãzboi a fãcut, la rândul ei,
numeroase victime si printre personalitãtile culturale. La 20 august 1936, lângã Granada, marele poet
Federico Garcia Lorca, în vârstã de 38 de ani, a fost ridicat si împuscat, în conditii rãmase
neelucidate nici pânã astãzi. S-a vorbit ulterior fie despre rãzbunarea unui homosexual, fie despre
actul unor ucigasi plãtiti de adversarii Falangei. Filosoful Unamuno a murit "de supãrare" la
Salamanca, poetul Machado a murit în exil la Collioure, iar Miguel Hernandes în închisoarea din
Alicante (117).
Planul cuceririi rapide a Madridului fiind amânat, comandamentul nationalist a
organizat, în iunie 1937, o ofensivã importantã pe frontul din nordul Spaniei. Pentru a veni în
ajutorul trupelor republicane din aceastã zonã si, în acelasi timp, pentru a încerca deblocarea
Madridului, a cãrui aprovizionare era anevoioasã datoritã puternicei presiuni care se exercita asupra
sa, comandamentul republican a întreprins, în ziua de 8 iulie 1937, ofensiva de pe frontul central, în
sectorul Brunete (118). Dar, cu toate eforturile depuse de cãtre trupe, neputinta armatei republicane
s-a vãzut din nou. Au fost pierdute orasele Quinto, Belchite si alte localitãti. Nordul Spaniei a intrat
sub controlul total al forþelor nationaliste pânã la începutul lunii septembrie 1937 (119).
În aceastã conjuncturã favorabilã, comandamentul franchist a reluat vechiul plan de
cucerire a Madridului. Pregãtirile fortelor nationaliste erau aproape terminate în aceastã directie
când, la 15 decembrie 1937, trupele republicane au atacat puternic la Teruel, ocupând orasul aflat în
ruine dupã raidurile nimicitoare ale bombardierelor sovietice. Prin acest atac preventiv, ofensiva
franchistã asupra Madridului a fost amânatã, comandamentul nationalist fiind constrâns sã retragã
trupele concentrate pentru atacarea capitalei si sã le arunce în luptã pentru recuperarea Teruelului,
fapt care s-a produs dupã douã luni de lupte crâncene.
În martie 1938, generalul Franco, ajutat de unitãti italiene si germane, a reluat
initiativa strategicã, reusind ca, dupã o lunã de lupte grele, sã iasã la tãrmul Mãrii Mediterane, tãind
astfel zona republicanã în douã si izolând Catalonia de restul provinciilor controlate de guvernul de
la Madrid. Aceastã victorie tacticã a nationalistilor a reprezentat momentul-cheie, crucial în
desfãsurarea rãzboiului civil, agravând totodatã situatia, si asa criticã, a republicii spaniole (120).
39
În aceste conditii, tabãra nationalistã se pregãtea pentru o amplã ofensivã spre sud, având ca
obiectiv principal cucerirea orasului-port Valencia. În vederea contracarãrii acestor intentii,
comandamentul republican a elaborat, în grabã, planul unei operatiuni ce se dorea de mare
anvergurã, dinspre Catalonia pe directia sud-vest, cu fortarea râului Ebro. Telul urmãrit, care consta
în unificarea celor douã zone divizate, nu a putut fi atins. Mai mult chiar, operatiunea de pe Ebro a
avut o importanþã politico-moralã deosebitã, evidentiind încã o datã deruta si defetismul
republicanilor fatã de combativitatea si disciplina armatei nationaliste (121).
La 23 decembrie 1938, trupele franchiste au initiat o nouã ofensivã în Catalonia,
nemaiîntâlnind de aceastã datã rezistenta fanaticã si disperatã cu care erau obisnuite încã din primul
an de rãzboi, datoritã în principal unor factori obiectivi ce au contribuit la slãbirea republicii, cât si
unor grave deficiente la nivelul comandamentului armatei republicane. Astfel, la sfârsitul lunii
ianuarie 1939, a cãzut Barcelona, apoi întreaga Catalonie; la 11 februarie 1939, trupele franchiste au
atins granita franco-spaniolã (122).
La ultima fazã a bãtãliei de pe Ebro, voluntarii din Brigãzile Internationale nu au
mai participat, deoarece Moscova hotãrâse retragerea lor pentru a-si salva proprii activisti. Guvernul
republican, la "sugestia" Uniunii Sovietice si din considerente pur propagandistice, a dat un
comunicat de presã în care arãta cã "prin retragerea voluntarilor s-a urmãrit evitarea unei interventii
militare masive germano-italiene" (123). Aceastã justificare însã nu mai putea avea decât un ecou
modest în acel moment, foarte putine agentii de presã si cotidiene independente preluând-o.
În ciuda unor încercãri disperate ale comunistilor de a continua rezistenta (124),
evenimentele se desfãsurau într-un ritm rapid, conducând la victoria clarã a generalului Franco si a
adeptilor sãi. La 5 martie 1939, colonelul Casado si colonelul Besterio, în urma unei lovituri de fortã,
au preluat puterea la Madrid, capitulând în mod neconditionat în fata trupelor franchiste pe data de
28 martie. Acest fapt a fost posibil în principal datoritã sprijinului intern de care au beneficiat cei doi
colonei. Militarii de carierã din tabãra republicanã erau sãtui de aroganta si brutalitatea consilierilor
sovietici si a propagandistilor comunisti, dupã cum Republica spaniolã resimtea oboseala si
neputinta unui regim artificial, obligat sã guverneze timp de trei ani în conditiile unui rãzboi civil,
purtat fãrã menajamente si care, în ultimã instantã, a adus poporului spaniol enorme suferinte si i-a
impus sacrificii imense. Bilantul celor 1000 de zile de rãzboi a fost, de altfel, cutremurãtor: aproape
650.000 de morti, dintre care jumãtate cãzuti în lupte, un sfert au fost victime ale diferitelor violente
40
dintre factiunile rivale si un sfert au pierit datoritã epidemiilor pricinuite de rãzboi. Au fost distruse
în total 183 de orase, cãile ferate au pierdut mai mult de jumãtate din mijloacele lor de transport, iar
fondul statului a fost pãgubit cu patru miliarde de pesetas (adicã patru milioane pe zi), reprezentând
costul rãzboiului (125).
Victoria franchismului în Spania a fost, în definitiv, o victorie normalã, asteptatã de
toatã lumea, inclusiv de cãtre U.R.S.S. (126). Anormale au fost, în schimb, interventia strãinã si
maniera brutalã, radicalã, în care s-au purtat luptele. Aceste aspecte au socat în anii 30 opinia
publicã mondialã, ele fiind, din pãcate, un preludiu la ceea ce avea sã urmeze în curând: cel de-al
doilea rãzboi mondial.
41