RADARE

•Radarul primar

•Radarul secundar

Radarul primarAntena radarului iluminează ţinta cu un semnal de frecvenţă foarte înaltă, numit semnal de „sondaj”. Acest semnal este reflectat de ţintă şi recepţionat de către receptor prin intermediul antenei. Semnalul recepţionat se mai numeşte şi semnal „ecou”.

Măsurarea distanţei cu ajutorul radarului este posibilă datorită proprietăţilor energiei electromagnetice.

1. Reflexia undelor electromagnetice Toate ţintele produc o reflexie difuză, adică semnalul este reflectat în toate direcţiile (fenomen numit şi dispersie). Reflexia undelor în direcţie opusă celor incidente se numeşte „backscatter” (reflexie către radar).

2. Energia electromagnetică se deplasează prin aer cu viteză constantă, aproximativ egală cu viteza luminii, – 300,000 kilometri pe secundă, sau– 186,000 mile pe secundă, sau– 162,000 mile nautice pe secundă.

3. Energia electromagnetică se deplasează prin spaţiu în linie dreaptă, traiectoria fiind foarte puţin afectată de condiţiile atmosferice şi meteo. Folosind antene de construcţie specială, această energie poate fi focalizată într-o anumită direcţie dorită. În acest fel se poate determina direcţia obiectelor (în azimut şi elevaţie).

Aceste principii implementate practic într-un sistem radar asigură descoperirea obiectelor şi determinarea distanţei, azimutului şi înălţimii acestora.

• Distanţa este determinată cunoscând timpul de întârziere al semnalului ecou şi viteza de propagare c0. Distanţa determinată astfel reprezintă distanţa în linie dreaptă dintre radar şi ţintă şi poartă numele de „distanţă înclinată”. Distanţa reală este distanţa în plan orizontal (la nivelul solului) între poziţia radarului şi proiecţia poziţiei ţintei în acest plan. Pentru determinarea acestei distanţe trebuie cunoscută înălţimea ţintei. Deoarece semnalul parcurge drumul între radar şi ţintă de două ori (dus-întors), timpul de întârziere este împărţit la 2 pentru a obţine timpul de propagare de la radar la ţintă. Rezultă astfel următoarea formulă pentru calculul distanţei înclinate:

• R = c0· t unde: c0 = viteza luminii = 3·108 m/st = timpul de întârziere [s]R = distanţa înclinată [m], Distanţa poate fi exprimată în kilometri sau în mile nautice.

Deducerea formulei• R = c0·t/2 Măsurând timpul de întârziere al semnalului t, distanţa R se calculează foarte

uşor cu ajutorul formulei. Timpul de întârziere reprezintă timpul necesar impulsului de sondaj să parcurgă distanţa până la ţintă şi înapoi (timpul scurs între transmiterea impulsului în spaţiu şi detecţia reflexiei acestuia de către receptor).

Determinarea direcţiei Determinarea coordonatelor unghiulare ale unei ţinte este posibilă datorită

directivităţii antenei. Directivitatea, numită şi câştigul directiv, reprezintă abilitatea antenei de a-şi concentra energia radiată doar într-o anumită direcţie. O antenă cu o directivitate ridicată se mai numeşte şi antenă directivă. Prin măsurarea direcţiei în care este orientată antena la momentul recepţionării unui ecou se pot determina atât azimutul, cât şi unghiul de înălţare al ţintei (elevaţia). Precizia măsurării coordonatelor unghiulare este determinată de directivitatea antenei, care la rândul ei depinde de dimensiunile antenei.

Sistemele radar lucrează în general cu unde de frecvenţă foarte înaltă. Principalele motive sunt:

Azimutul absolut (real) al unei ţinte radar este unghiul dintre direcţia Nord şi direcţia ţintei. Acest unghi este măsurat în plan orizontal şi în direcţia acelor de ceasornic, pornind ca referinţă de la direcţia Nord (azimut 0). (În cazul radarelor dispuse pe nave sau avioane, azimutul unei ţinte poate fi măsurat având ca referinţă direcţia de deplasare a navei sau avionului; în acest caz poartă numele de azimut relativ).)

Pentru ca determinarea azimutului să fie precisă, este necesară cunoaşterea cu exactitate a direcţiei Nord. În cazul radarelor mai vechi, aceast lucru presupune operaţiuni suplimentare, necesitând folosirea unei busole sau anumite calcule trigonometrice. Sistemele radar moderne determină această direcţie în mod automat, folosind pentru aceasta şi sistemul GPS.

Transmiterea informaţiilor azimutaleTransmiterea rapidă şi precisă a azimutului (poziţiei) antenei la sistemele de prelucrare şi indicare pentru calcularea azimutului ţintelor poate fi realizată prin următoarele două metode:Sistemele de urmărire (servo) sunt utilizate de radarele de generaţie mai veche şi de sistemele de lansare rachete; ele folosesc de obicei dispozitive numite selsine (transmiţătoare şi receptoare). În cazul radarelor moderne sunt utilizate codificatoare azimutale care la fiecare rotire a antenei generează un anumit număr de impulsuri ACP (Azimuth Change Pulses). Numărul de impulsuri este direct proporţional cu azimutul antenei, aşa că determinarea poziţiei antenei se reduce la numărarea acestor impulsuri în procesor sau la indicator.

Sistemele radar mai noi acoperă spaţiul de observare fără deplasarea mecanică a antenei sau cu deplasări mecanice minime. Aceste radare folosesc deplasarea electronică a fasciculului în azimut şi/sau în elevaţie (reţele fazate de antene)

• Radarele pentru determinarea înălţimii sau radioaltimetrele folosesc antene cu caracteristica îngustă în plan vertical. Pentru descoperirea ţintelor, caracteristica (fasciculul) este deplasată mecanic (prin balansarea antenei) sau electronic în plan vertical. Radioaltimetrele care determină şi azimutul ţintelor trebuie să aibă o caracteristică îngustă şi în plan orizontal.

• Unghiul de înălţare (de elevaţie) reprezintă unghiul dintre direcţia spre ţintă în plan vertical şi planul orizontal. Acest unghi este notat de obicei cu litera greacă epsilon (ε). Unghiul de înălţare ia valori pozitive deasupra orizontului (planului orizontal în care se află radarul), respectiv negative sub orizont.

• Rezoluţia sau capacitatea de separare a unui radar reprezintă posibilitatea acestuia de a distinge separat două ţinte aflate foarte aproape una de cealaltă (în distanţă sau în azimut). Radarele pentru conducerea focului, care necesită o precizie ridicată, trebuie să poată să distingă separat ţinte care se află la câţiva metri una faţă de alta. Radarele de supraveghere sunt mai puţin precise şi pot distinge separat ţinte care se află la sute de metri sau chiar kilometri unele de altele. Capacitatea de separare este de două tipuri: capacitate de separare în distanţă şi capacitate de separare unghiulară (de obicei în azimut).

• Rezoluţia în distanţă reprezintă capacitatea unui sistem radar de a observa separat două ţinte aflate pe aceeaşi direcţie faţă de radar, dar la distanţe diferite (rezoluţia în distanţă este practic distanţa minimă între ţinte la care ele mai sunt observate separat). Valoarea rezoluţiei în distanţă depinde de durata impulsului de sondaj, tipul şi dimensiunile ţintelor, precum şi de performanţele receptorului şi indicatorului. Parametrul ce influenţează cel mai mult rezoluţia în distanţă este durata impulsului. Un sistem radar bine proiectat ar trebui să poată distinge separat două ţinte aflate la o distanţă corespunzătoare unei jumătăţi din durata impulsului (toţi ceilalţi factori sunt aleşi astfel încât să asigure o eficienţă maximă).

Precizia se referă în general la determinarea coordonatelor ţintelor. Precizia reprezintă gradul de corespondenţă dintre poziţia şi/sau viteza ţintei măsurată sau estimată de către radar la un moment dat şi poziţia şi/sau viteza reală a ţintei la acel moment dat. Precizia unui sistem de radionavigaţie este reprezentată, la modul general, ca o măsurare statistică a erorilor sistemului şi poate fi:

1. Previzibilă: precizia poziţiei în raport cu coordonatele geografice sau geodezice. 2. Repetabilă: precizia cu care un utilizator poate reveni într-o poziţie ale cărei

coordonate au fost determinate anterior, folosind acelaşi sistem cu care au fost determinate coordonatele respective.

3. Relativă: precizia cu care un utilizator poate determina o poziţie în raport cu alta (neglijând toate erorile posibile).

Frecvenţa de repetiţie a impulsurilor FR reprezintă numărul impulsurilor emise de radar în unitatea de timp (secundă). (În engleză: PRF - Pulse Repetition Frequency).

Sistemul radar emite în spaţiu un impuls de sondaj (modulat pe frecvenţa de emisie), apoi recepţionează eventualele reflexii ale acestui impuls de la ţinte până la emisia următorului impuls de sondaj. Intervalul de timp între începutul unui impuls de sondaj şi începutul următorului impuls poartă denumirea de perioadă de repetiţie a impulsurilor, notată TR. (În engleză: PRT – Pulse Repetition Time). Într-o perioadă de repetiţie radarul va emite un timp egal cu durata impulsului şi va recepţiona în rest. Perioada de repetiţie este egală cu inversul frecvenţei de repetiţie a impulsurilor:

TR = 1/FR Frecvenţa de repetiţie a unui radar determină abilitatea acestuia de a măsura distanţa ţintelor fără existenţa ambiguităţilor, precum şi durata unui interval de prelucrare coerentă .

• Timpul necesar caracteristicii de directivitate să treacă peste ţintă se numeşte timp de iradiere sau de iluminare. Timpul de iradiere depinde în principal, conform formulei:

Numărul de impulsuri reflectate de o ţintă (hits per scan) m reprezintă numărul de impulsuri ecou recepţionate de la o singură ţintă pentru o singură perioadă explorare a spaţiului de către antenă. De exemplu, pentru un radar de supraveghere cu observare circulară, acesta este numărul de impulsuri recepţionate de la o ţintă la fiecare rotaţie a antenei. Numărul de impulsuri recepţionate poate fi calculat după următoarea formulă:

• Instalaţiile din compunerea unui radar trebuie să lucreze împreună şi într-un mod bine coordonat în timp. Din acest motiv este nevoie de un anumit număr de impulsuri de sincronizare şi de control, acestea determinând care circuit trebuie să lucreze şi la ce moment anume în fiecare perioadă de repetiţie. Radarele analogice mai vechi foloseau impulsuri de sincronizare foarte scurte, numite şi impulsuri de pornire sau de punere în funcţiune. Ele erau generate de circuite cu tuburi electronice, de obicei oscilatoare şi generatoare autoblocate. Radarele moderne coerente folosesc mai multe tipuri de

impulsuri dreptunghiulare scurte pentru comanda şi sincronizarea diferitelor instalaţii.

Totul pleacă de la un oscilator pilot, de obicei de 100 MHz, care asigură referinţa de fază pentru semnalele de emisie şi de recepţie (coerenţa). Acest oscilator este de regulă un oscilator cu cuarţ, prevăzut uneori cu un reostat pentru o mai bună stabilitate a frecvenţei şi a fazei. Oscilatorul pilot poate fi sincronizat cu o sursă de timp UTC (Coordinated Universal Time) asigurată de un receptor GPS.

Ecuaţia radiolocaţieiEcuaţia radiolocaţiei permite determinarea distanţei maxime de descoperire (distanţei de acţiune) a unui radar în funcţie de alţi parametri, cum ar fi puterea la emisie etc. Cu ajutorul acestei ecuaţii pot fi apreciate performanţele sistemului radar.

Dacă energia de înaltă frecvenţă este emisă în spaţiu de către o antenă nedirectivă (radiator izotrop), ea se propagă uniform în toate direcţiile. Suprafeţele cu aceeaşi densitate de putere vor avea forma unei sfere cu centrul în antenă (A= 4 π R²). Pe măsură ce ne îndepărtăm de antenă, raza sferei creşte şi implicit creşte şi suprafaţa acesteia. Aceasta înseamnă că densitatea de putere a undei electromagnetice pe o direcţie dată scade pe măsura creşterii distanţei faţă de antenă.

Folosind o antenă directivă, energia de înaltă frecvenţă nu va mai fi radiată în toate direcţiile, ci doar pe o anumită direcţie; puterea radiată pe această direcţie va fi mai mare decât în cazul antenei omnidirecţionale. Creşterea puterii radiate pe o anumită direcţie caracterizează directivitatea unei antene şi se numeşte câştigul antenei. Astfel, pentru o antenă directivă densitatea de putere în punctul unde se află ţinta va fi:

Sg = Su · G Sg = densitatea de putere directivă [W]Su = densitatea de putere omnidirecţionalăG = câştigul antenei

Pentru a determina puterea reflectată spre radar, trebuie să cunoaştem suprafaţa efectivă de reflexie a ţintei σ. Valoarea acesteia depinde de mai mulţi factori. În primul rând ea depinde de suprafaţa reală a ţintei. Astfel, ţintele cu o suprafaţă mare vor reflecta mai multă putere decât cele cu o suprafaţă mică.Un Jumbo Jet va avea o suprafaţă efectivă de reflexie mai mare decât un avion de agrement. În afară de dimensiunile ţintei, suprafaţa efectivă de reflexie mai depinde de forma ţintei, de compoziţia suprafeţei şi de materialele din care este realizată.Revenind la formulă, puterea reflectată Pr către radar depinde de densitatea de putere Su, de câştigul antenei G, şi de suprafaţa efectivă de reflexie a ţintei σ:

densitatea de putere a energiei reflectate la intrarea antenei radarului Se este dată de formula:

Puterea de intrare în receptor PE depinde de densitatea de putere a energiei reflectate în punctul de recepţie şi de suprafaţa efectivă a antenei (apertura) AW.

PE = Se · AW AW = A · Ka

Putem calcula astfel puterea recepţionată (la intrarea în receptor) PE:

Până acum am considerat punctele de emisie şi de recepţie diferite (la distanţe diferite R1 şi R2). Marea majoritate a radarelor au emiţătorul şi receptorul dispuse în acelaşi loc şi conectate la aceeaşi antenă de emisie – recepţie. Astfel, cele două distanţe R2 (ţintă - antenă) şi R1 (antenă - ţintă) sunt aceleaşi, rezultând formula:

În determinarea acestei ecuaţii au fost luaţi în calcul toţi parametrii ce influenţează propagarea undelor electromagnetice (în condiţiile ideale

stabilite). Înainte de a aplica în practică această ecuaţie, mai sunt necesare

câteva precizări suplimentare.Pentru un anumit sistem radar, majoritatea parametrilor din ecuaţie (Ps,

G, λ) pot fi consideraţi constanţi, ei variind în limite foarte mici.

La nivelul interogatorului de la solRadarul secundar este sincronizat cu cel primar (prin impulsuri de sincronizare), pentru corelarea informaţiilor (ploturilor) detectate de cele două radare.Codificatorul generează semnalul (impulsurile) de interogare în funcţie de modul de interogare selectat de operator Emiţătorul modulează aceste impulsuri cu frecvenţa purtătoare RF folosită la interogare. Deoarece frecvenţa de interogare este diferită de cea de răspuns, comutatorul de antenă poate lipsi (în realitate, comutatorul de antenă este prezent, îndeplinind şi alte funcţii suplimentare).

Antena este montată împreună cu cea a radarului primar, rotindu-se sincron cu aceasta şi cu desfăşurarea de pe indicator.

La nivelul transponderului de la bordul avionului:Receptorul amplifică şi demodulează impulsurile de interogare. Decodificatorul stabileşte modul de interogare şi comandă codificatorul să pregătească răspunsul corespunzător. Codificatorul formează semnalul de răspuns. Emiţătorul amplifică impulsurile de răspuns şi le modulează cu frecvenţa purtătoare de răspuns.

Spectrul electromagnetic cuprinde frecvenţe de până la 1024 Hz. El este împărţit în mai multe domenii de frecvenţă numite benzi, în funcţie de aplicaţiile specifice fiecărui domeniu.

Împărţirea spectrului electromagnetic în benzi de frecvenţă este realizată de diferite organizaţii internaţionale. În prezent există mai multe standarde în uz, în funcţie de organizaţiile emitente. Cele mai utilizate sunt cele stabilite de IEEE, ITU şi NATO.

În figura este prezentat un exemplu de împărţire pe benzi de frecvenţă:

Benzile A şi B (benzile HF şi VHF)Aceste benzi cu frecvenţe sub 300 MHz

au o tradiţie îndelungată. Radarele utilizate în al doilea război mondial

lucrau pe frecvenţe din aceste benzi. În prezent pe aceste frecvenţe lucrează

radarele de avertizare timpurie şi radarele peste orizont OTH (Over The Horizon). Folosind aceste frecvenţe se obţin mai

uşor emiţătoare cu putere foarte mare. În plus, atenuarea atmosferică este mai mică în aceste benzi. Pe de altă parte, precizia este limitată, deoarece frecvenţele joase

necesită antene de dimensiuni foarte mari pentru a obţine precizii şi rezoluţii foarte bune în coordonate unghiulare. Aceste

benzi de frecvenţă sunt utilizate pe scară largă de diferitele aplicaţii de

comunicaţii, astfel că frecvenţele disponibile pentru radiolocaţie sunt

reduse.Folosirea acestor benzi cunoaşte în

prezent o revenire în domeniul militar, deoarece sunt slab influenţate de tehnicile

„stealth” („invizibilitate” radar).

Banda C (banda UHF)

În această bandă de frecvenţă (300 MHz la 1 GHz) au fost dezvoltate o serie de radare. Aceste frecvenţe sunt optime pentru radarele de avertizare timpurie, pentru detecţia şi urmărirea sateliţilor şi a rachetelor balistice la distanţe farte mari. Un exemplu de astfel de sistem este MEADS (Medium Extended Air Defense System). Undele electromagnetice cu astfel de frecvenţe sunt slab atenuate de atmosferă. De asemenea, sunt folosite într-o serie de radare meteo, cum ar fi cele de detecţie a vântului, undele cu frecvenţe din această bandă fiind puţin afectate de nori şi precipitaţii.

Noile radare de bandă foarte largă UWB (UltraWideBand) folosesc tot domeniul de frecvenţe cuprins în benzile de la A la C. Radarele UWB emit impulsuri de putere foarte mică simultan pe toate frecvenţele din gamă. Ele sunt utilizate pentru examinarea materialelor sau ca radare de penetrare a

solului GPR (Ground Penetrating Radar) în arheologie.

Banda D (banda L)Această bandă de frecvenţă (1 la 2 GHz) este preferată pentru radarele de supraveghere

aeriană de distanţă mare (long-range), cu bătaia de peste 400 km. Interferenţele reduse de la alte echipamente permit lucrul în game de frecvenţă relativ largi. Utilizarea la emisie a impulsurilor cu modulaţie internă facilitează creşterea distanţei de descoperire. Din cauza curburii Pământului distanţa maximă de descoperire este limitată în cazul ţintelor ce evoluează la înălţimi mici, acestea dispărând dincolo de orizont.

În această bandă lucrează şi o serie de radare utilizate în managementul traficului aerian ATM (Air Traffic Management). Un astfel de exemplu este radarul de rută ARSR (Air Route Surveillance Radar). Conjugat cu un radar MSSR (Monopulse Secondary Surveillance Radar), acest radar foloseşte o antenă de dimensiuni mari, ce se roteşte cu viteză redusă.

Tot în această bandă lucrează radarele secundare SSR.Benzile E/F (banda S)Atenuarea atmosferică este mai mare în aceste benzi (cuprinse între 2 şi 4 GHz) decât în

banda D. Puterea de emisie trebuie să fie mai mare pentru a atinge aceleaşi distanţe maxime ca în benzile mai joase. Un exemplu este radarul MPR (Medium Power Radar),

cu o putere în impuls de până la 20 MW. Influenţa fenomenelor meteo începe să fie semnificativă în această bandă. O serie de radare meteo lucrează în benzile E/F, în

special în zonele cu climat tropical şi subtropical.În aceste benzi se întâlnesc o serie de radare pentru controlul traficului aerian ASR

(Airport Surveillance Radar), cu distanţe medii de descoperire de 100 km (50 – 69 nm). Radarele ASR sunt folosite pentru detecţia şi localizarea avioanelor şi a formaţiunilor

meteo din jurul aeroporturilor militare sau civile.

Banda G (banda C)În banda G există o serie de radare militare mobile pentru distanţe mici şi medii,

folosite pentru supravegherea câmpului de luptă, dirijarea rachetelor sau supravegherea terestră. Antenele sunt suficient de mici pentru a fi utilizate în sisteme mobile, asigurând în acelaşi timp precizia şi rezoluţia necesare. Influenţa condiţiilor meteo este semnificativă. Din acest motiv radarele de supraveghere aeriană utilizează antene cu polarizare circulară pentru reducerea influenţei precipitaţiilor. În această bandă lucrează majoritatea radarelor meteo, cum sunt cele utilizate pentru descoperirea precipitaţiilor din zonele temperate cum este Europa.

Benzile I/J (benzile X şi Ku)În această bandă (8 la 12 GHz) relaţia dintre dimensiunile antenei şi lungimea de undă permite utilizarea unor antene de dimensiuni mici. Un exemplu îl constituie radarele aeropurtate de la bordul avioanelor de vânătoare, majoritatea funcţionând pe frecvenţe în această bandă. Aceste radare sunt utilizate pentru supravegherea aeriană şi/sau terestră şi pentru dirijarea focului. Dimensiunile mici ale antenelor nu împiedică obţinerea unor precizii şi rezoluţii unghiulare ridicate. De asemenea, în această bandă lucrează o serie de radare mobile pentru dirijarea rachetelor.Această bandă este utilizată şi de radarele pentru navigaţia maritimă. Ele folosesc antene ieftine şi de dimensiuni reduse, cu viteză mare de rotire, care permit obţinerea unor distanţe maxime acceptabile şi a unor precizii ridicate. Antenele sunt de tip fantă sau „plasture”, acoperite de un radom.Tot în această bandă lucrează radarele cu apertură sintetică SAR (Synthetic Aperture Radar) dispuse la bordul sateliţilor sau avioanelor. Aceste radare sunt utilizate în cartografierea suprafeţei terestre sau în supravegherea electronică. O variantă o reprezintă radarul ISAR (Inverse Synthetic Aperture Radar), utilizat pentru supravegherea suprafeţei mărilor pentru monitorizarea poluării.

Banda K (benzile K şi Ka)Pe măsura creşterii frecvenţei creşte şi absorbţia atmosferică. În acelaşi timp creşte însă

şi precizia şi rezoluţia. Aplicaţiile radar în această bandă sunt sisteme de distanţă mică ce asigură o rezoluţie ridicată şi o rată de împrospătare a informaţiilor rapidă. În managementul traficului aerian ATM astfel de radare se folosesc pentru supravegherea traficului la sol: exemple: radarul SMR (Surface Movement Radar) sau o parte din ASDE (Airport Surface Detection Equipment). Folosind impulsuri foarte scurte, de câteva nanosecunde, se obţine o rezoluţie în distanţă foarte bună, putându-se observa conturul avioanelor.

V-BandÎn această bandă de frecvenţă undele sunt puternic atenuate din cauza dispersiei

moleculare (dispersia de la moleculele de vapori de apă). Aplicaţiile radar sunt limitate pentru distanţe scurte, de câţiva metri sau zeci de metri.

W-BandÎn ceea ce priveşte atenuarea atmosferică, în această bandă se pot observa două

fenomene: un maxim al atenuării la o frecvenţă apropiată de 75 GHz şi un minim relativ la circa 96 GHz. Ambele frecvenţe sunt utilizate în practică. În industria auto radare de dimensiuni mici pe frecvenţe de 75…76 GHz sunt folosite pentru asistenţa la parcare, observarea unghiurilor oarbe sau asistenţa la frânare. Atenuarea puternică (din cauza moleculelor de oxigen) reduce interferenţele cu alte sisteme.

Există o serie de sisteme radare ce funcţionează la frecvenţe de 96 la 98 GHz, folosite ca echipamente de laborator. Aceste sisteme oferă o imagine asupra funcţionării radarelor la frecvenţe extrem de înalte, de peste 100 GHz.

Radarul N/FPS-117E (T)Fiabilitatea asigurată de tehnologia Solid-State este completată de orientarea, calibrarea şi reconfigurarea automată precum şi de monitorizarea funcţionării şi localizarea defecţiunilor efectuate sub controlul computerului.Radarele AN/FPS-117 sunt primele radare tridimensionale, de mare distanţă care au intrat în înzestrarea Forţelor Aeriene Române. Radarele sunt standard NATO şi se regăsesc în înzestrarea forţelor aeriene din SUA, Marea Britanie, Germania, Italia, Belgia, Turcia, Islanda, etc. În întreaga lume sunt instalate peste 80 de sisteme.Sistemul radar AN/FPS-117 este destinat pentru: •cercetarea spaţiului aerian; •descoperirea, urmărirea şi identificarea mijloacelor aeriene care evoluează la distanţe de până la 450 km şi asigurarea datelor tridimensionale despre acestea. Sistemul radar asigură executarea supravegherii radar, controlul traficului aerian, dirijarea avioanelor proprii la interceptare şi indicarea ţintelor la sistemele de rachete sol-aer.Radarul AN/FPS-117 este protejat împotriva contramăsurilor electronice şi transmite în mod automat datele radar în reţeaua de comandă şi control a Forţelor Aeriene, având posibilitatea de telecomandă şi telecontrol.

Radarul tridimensional AN/FPS-117 este un sistem de supraveghere a spaţiului aerian produs de compania americană Lockheed Martin, în tehnologie Solid-State. O reţea de antene realizează explorarea electronică în elevaţie, concomitent cu rotirea continuă în azimut, pentru a asigura date tridimensionale în timp real despre fiecare ţintă din interiorul volumului cercetat.

Acest indicator afişează o imagine în coordonate polare (distanţă şi azimut) a zonei de descoperire din jurul radarului. Începutul desfăşurării îşi are originea în poziţia de dispunere a radarului, de obicei aflată în centrul ecranului, dar care poate fi deplasată faţă de centru la unele indicatoare. IOC foloseşte o desfăşurare radială ce se roteşte în jurul poziţiei radarului (centrului ecranului) simultan cu rotirea antenei. Rezultă astfel o imagine a zonei acoperite de caracteristica de directivitate a antenei, similară unei hărţi geografice. Imaginea afişată prezintă o anumită remanenţă, astfel încât ţintele rămân afişate până la următoarea trecere a desfăşurării (următoarea rotire a antenei).

Clutter-ul poate fi clasificat în următoarele tipuri geometrice:

Din punct de vedere al mobilităţii, clutter-ul poate fi mobil sau fix.

Clutter-ul terestru este în general fix deoarece obiectele din teren sunt

staţionare. Pe de altă parte, clutter-ul meteo este mobil datorită în

principal acţiunii vântului.

Sistemul radar "Gap Filler" asigură executarea supravegherii radar, controlul traficului aerian, dirijarea avioanelor proprii la interceptare şi indicarea ţintelor către sistemele de rachete sol-aer.Radarul este protejat împotriva contramăsurilor electronice şi transmite în mod automat datele radar în reţeaua de comandă şi control a Forţelor Aeriene având posibilitatea de telecomandă şi telecontrol.

Sistemul radar "Gap Filler" este destinat pentru: cercetarea spaţiului aerian;

descoperirea, urmărirea şi identificarea ţintelor aeriene care evoluează la înălţimi mici şi medii;

asigurarea de date tridimensionale despre poziţia acestora;

transmiterea datelor radar la utilizatori.

• Radioaltimetrul PRV-13 a fost produs în fosta URSS şi este destinat pentru determinarea înălţimii la care evoluează mijloacele aeriene, până la înălţimea de 25.000mRadioaltimetrul PRV-13 a intrat în dotarea Forţelor Aeriene în anul 1978.

• Date tehnice

- radar în impuls;- banda de lucru: ”S” (centimetrică);- putere de emisie în impuls: >1300KW;- distanţa maximă de descoperire: 310km;- posibilităţi de protecţie la bruiaj pasiv, bruiaj activ de zgomot şi bruiaj activ asincron;- posibilităţi de protecţie împotriva rachetelor antiradar.

Radarul P-18 este destinat pentru supravegherea spaţiului aerian la înălţimi mici şi distanţe mici şi a fost produs în fosta URSS în tehnologie hibridă (tranzistoare şi tuburi electronice). Radarul asigură cercetarea spaţiului aerian, descoperirea şi urmărirea mijloacelor aeriene şi furnizează datele bidimensionale despre acestea (azimut şi distanţă).Transmiterea datelor radar la utilizatori se realizează în sistem clasic (prin voce). Radarul poate fi folosit pentru dirijarea avioanelor de vânătoare proprii la interceptare şi indicarea ţintelor pentru sistemele de rachete sol-aer. Radarul P-18 a intrat în dotarea Forţelor Aeriene în anul 1977.

Date tehnice

- radar bidimensional în impuls;- putere de emisie în impuls: >180KW;- distanţa de descoperire maximă: 230km;- înălţimea maximă de descoperire: 27000m; - lăţimea diagramei de directivitate în plan orizontal - 6°- 8°;- gama frecvenţelor de lucru: metrică;- posibilitaţi de protecţie la bruiaj pasiv, bruiaj activ de zgomot şi bruiaj activ asincron;- posibilităţi de protecţie împotriva rachetelor antiradar.

Radarul P-37 este destinat pentru cercetarea spaţiului aerian şi pentru supraveghere aeriană. Radarul a fost produs de fosta URSS în tehnologie cu tuburi electronice şi asigură descoperirea şi urmărirea mijloacelor aeriene de atac, precum şi datele bidimensionale despre acestea (azimut şi distanţă). Transmiterea datelor radar la utilizatori, pentru dirijarea avioanelor proprii la interceptare şi indicarea ţintelor la sistemele de rachete sol-aer, se realizează în sistem clasic (prin voce).Radarul P-37 a intrat în dotarea Forţelor Aeriene în anul 1975.

Date tehnice- radiotelemetru activ în impuls;- banda de lucru: “S” (centrimetrică);- 5 canale de emisie / recepţie);- putere de emisie în impuls: 900KW; - distanţa maximă de descoperire: 180km;- înălţimea maximă de descoperire: 30000m;- lăţimea diagramei de directivitate în plan orizontal - 1°; - posibilităţi de protecţie la bruiaj pasiv şi activ asincron; - posibilităţi de protecţie împotriva rachetelor antiradar.

Complexul de rachete antiaeriene 2K12M - KUB (SA - 6)