Puterea

Eugen Ovidiu Chirovici

PUTEREA

rao internaţional publishing company

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României CHIROVICI, EUGEN OVIDIU

Puterea / Eugen Ovidiu Chirovici - Bucureşti: RAO International Publishing Company, 2009

ISBN 978-973-103-846-9

321(100)

RAO International Publishing Company Grupul Editorial RAO

Str. Turda nr. 117—119, Bucureşti, România www.raobooks.com

www.rao.ro

EUGEN OVIDIU CHIROVICI Puterea

© RAO International Publishing Company, 2009

2009

ISBN 978-973-103-846-9

http://www.raobooks.com

http://www.rao.ro

CUPRINS

A rgum en t................................................................ 13

Unu. Ce înseamnă p u terea? .............................. 19

Puterea m ilita ră ................................................ 23

Puterea econom ică........................................... 26

Puterea sim bolică.............................................. 28

Doi. Cum au interferat diferitele forme

ale p u te r ii? ................................................... 35

Trei. M utaţiile puterii.......................................... 83

Puterea m ilita ră .............................................. 83

Puterea econom ică.......................................... 99

Puterea sim bolică..............................................112

Patru. Puterea astăz i..............................................129

1. Jucătorii n a ţio n a li .....................................130

Statele Unite ale A m eric ii......................... 130

2. Uniunea Europeană: Germania, Franţa,

Regatul U n it.................................................. 138

R u s ia .............................................................. 144

Japonia ............................................................148

C h in a .............................................................. 151

3. Jucătorii singuratic i.....................................155

Companiile m u ltina ţiona le .......................157

Terorismul in te rnaţiona l........................... 161

Crima o rgan iza tă ......................................... 171

Serviciile s e c re te ......................................... 175

Structurile re lig io ase .................................. 181

Iudaism ul.....................................................184

S e c te le ............................................................187

Societatea c iv ilă ............................................188

Cinci. Viitorul pu terii............................................193

Jucători naţionali, jucători singuratici. . . . 193

Viitorul construcţiei europene...................... 208

Relaţia S U A -U E ............................................. 208

Evoluţia C h in e i ................................................209

Evoluţia extremismului islam ic.................... 210

Viitorul R u sie i..................................................211

Crizele econom ice........................................... 211

Punctele de conflict ale secolului XXI . . . 212

C o n c lu z ii................................................................229

Anexe .................................................................... 235

Anexa 1 M arile puteri în epoca modernă . . . 237

Anexa 2 Evoluţia puterii sim bolice ..................243

Anexa 3 Dezvoltarea puterii economice . . . . 249

Argument

Pe la începutul anilor 2000 mă aflam împreună cu un bun amic la un sem inar de studii avansate la Academia de Studii Economice din Bucureşti.

Celor cam două duzini de tineri economişti participanţi le-a fost pusă următoarea întrebare: Cine conduce lumea?, fără o limitare a variantelor de răspuns.

întrebarea a provocat rumoare şi o oarecare stânjeneală. A durat cam o jum ătate de oră până ce foile conţinând răspunsurile (nesem nate) au început să fie aşezate pe catedra din lemn înnegrit de vreme.

Răspunsurile sunau cam aşa: SUA, FMI & Grupul Băncii Mondiale (asim ilate mental cam tot cu America), Uniunea Europeană, serviciile secrete (fară a fi vreunul nom inalizat în mod special). Deşi TOŢI se considerau buni creştini, nici unul nu a răspuns că lumea e condusă, de pildă, după un plan divin. Locul şi interlocutorii au redus apetitul celor care cred - şi nu am nici o îndoială că sunt cu duiumul - că, dincolo de aparenţe, lumea este condusă de tot soiul de grupuri oculte, materializate (în funcţie de cultură, apetit pentru lectură sau

14 EUGEN OVIDIU CHIROVICI

convingeri) fie în crima organizată, fie în societăţi de tipul Francmasoneriei sau al Grupului Bildenberg, fie chiar de civilizaţii extraterestre m ult mai avansate tehnologic şi care ne supraveghează ca pe un muşuroi de furnici. Condeieri con- spiraţionişti de tipul Jan Van H elsing1 îşi au adm iratorii lor, inclusiv în România.

întrebarea este, natural, retorică, dar răspunsul nu este deloc simplu.

Sau există unul foarte simplu: lumea nu este condusă de NIMENI. Avem preşedinţi, guverne, parlamente, generali şi m iliardari - nimeni nu conduce în mod special o arie mai importantă decât aceea geografică, trasată de nişte graniţe naţionale. Dar nici un participant nu a răspuns în acest fel. Toţi suntem convinşi că undeva, la o scară mai mare sau mai mică, se exercită acel gen de influenţă a evenimentelor asimilat în general cu actul de conducere şi că acest fenomen nu este întotdeauna ceea ce pare sau nu neapărat cei care sunt în lumina reflectoarelor şi conduc în mod efectiv. Sunt oameni care deţin genuri mai sofisticate de putere, iar cei care deţin puterea - orice gen de putere: politică, financiară, simbolică etc. - şi-o exercită asupra celor din jur, adică îi conduc.

Deci o abordare serioasă a subiectului comportă mai multe paliere de discuţie, care se ram ifică în mod necesar.

Putem vorbi de o conducere la nivel global? Asta ar însem na că persoane/grupuri/naţiuni/instituţii sunt capabile să exercite puterea la acest nivel. Sau putem vorbi de o complicată

1 Jan van Helsing, pseudonimul literar al scriitorului Jan Udo Holey (născut în 1967 în Dinkelsbuhl, Germania). Este adeptul „teoriei conspiraţiei'1, subiect pe care îl dezvoltă în mai multe cărţi foarte populare (unele interzise în Germania şi în Elveţia).

PUTEREA 15

reţea de influenţe globale/regionale/locale din echilibrul/dezechilibrul cărora se naşte, până la urmă, ceea ce vedem cu toţii, adică un anumit curs al evenim entelor? Care i/ste raportul între puterea individuală şi aceea instituţională? Mai precis, cât de „şefi“ sunt cei care sunt legitim aţi ca atare si cât sunt la rândul lor tributari puterii lăuntrice rezervate birocraţiilor incolore şi inodore pitite în m ăruntaiele instituţii lor pe care, teoretic, le conduc? Ce reprezintă puterea formală şi ce reprezintă puterea inform ală? Ce diferenţe există intre modul în care se exercită, public sau în culise, cele două feluri de putere?

Şi cum putem defini puterea în lumea contemporană? Nu există „putere în sine“ , ea se poate defini perceptibil doar în raport cu efectele pe care le produce. Un om poteţial puternic, dar care nu-şi exercită această putere este asem enea unui sportiv care evită Olimpiada, deşi ar fi un potenţial m edaliat cu aur, argint sau bronz. Care sunt lim itele - umane - ale puterii şi cum interferează între ele zonele capabile, fiecare dintre ele, să exercite un anume soi de putere? Ce se întâmplă atunci când o zonă de putere - militară, de pildă - are un alt punct de vedere asupra m odului în care ar trebui să decurgă lucrurile, într-un domeniu strategic, decât o alta, să zicem financiară? Cine are şanse mai mari pentru a-şi impune, în final, punctul de vedere?

Dacă definim puterea ca posibilitatea de a stabili obiective şi de a influenţa cursul evenim entelor în aşa fel încât să se ajungă la m aterializarea lor, merită să ne întrebăm dacă cei care ne conduc, într-un fel sau altul şi exercitându-şi influenţa pe arii mai întinse sau mai mici, nu au nevoie, în mod automat, de o etică a puterii şi, de ce nu, de o m orală a puterii. Cum


spunea Popper1, libertatea mea de a da cu pumnul se opreşte la nasul celuilalt. Dar tribul Hutu din Rwanda2 nu l-a citit, cel mai probabil, pe Popper, aşa că a m ăcelărit cu nonşalanţă un milion de aparţinători ai etniei Tutsi, sub ochii unei comunităţi internaţionale aparent neputincioase. Dacă AŞA CEVA SE ÎNTÂMPLĂ, nu este oare o dovadă că evenim ente/ m işcări/cutrem ure umane de o amploare uneori înfricoşătoare se produc PUR ŞI SIMPLU, sau descoperim o logică cinică şi înfricoşătoare în spatele lor?! Cum decriptăm şi încadrăm în acelaşi sistem coerent al lumii contem porane sistemul de asigurări m edicale al Canadei, de exemplu, şi purificarea etnică din fosta Iugoslavie sau măcelul din Rwanda? Cum se exercită puterea asupra cetăţeanului din Suedia sau Statele Unite ale Americii şi cum asupra celui din Uzbekistan sau India, toţi trăitori pe aceeaşi planetă, fiinţe umane egale (teoretic) în drepturi? Există mai multe „lum i“ - celebra sintagmă a anilor 1960, „lumea a treia" a fost inventată de un jurnalist - cu reguli proprii şi atunci (încă) nu putem vorbi de o putere/conducere reală capabilă să-şi canalizeze sinergiile la nivel global? Cu alte cuvinte, pletoşii antiglobalişti aruncă în ţinte false cu roşii la reuniunile G-83 sau ale Fondului M onetar

1 Sir Karl Raimund Popper (1902, Viena - 1994, Londra) a fost unul dintre cei mai importanţi filozofi ai secolului XX, adept al raţionalismului critic. In Societatea deschisă şi duşmanii săi, publicată în 1945, dezvoltă principala sa teorie filozofică şi socială, aceea a societăţii deschise.2 Rwanda, situată în estul central al Africii, are capitala la Kingali şi a fost dominion belgian. în anul 1994, populaţia de etnie Hutu a declanşat un război împotriva etniei Tutsi, conflict care a degenerat într-un adevărat genocid. După estimările internaţionale, au fost ucise între 800 000 şi 1 000 000 de persoane în doar două luni.3 G-8 grupează principalele şapte economii ale lumii (SUA, Marea Britanie, Germania, Franţa, Italia, Canada şi Japonia) plus Federaţia Rusă, invitată să participe la reuniunile Grupului.

PUTEREA 17

Internaţional1? Există viziuni/strategii de acest tip sau totul este o întâmplare şi un joc de forţă în care cei care deţin felurite pârghii ale puterii îşi impun deciziile celor care nu le deţin, mai mult sau mai puţin contondent, mai mult sau mai puţin făţiş, sub varii pretexte sau învăluite în diverse ideologii/convingeri/m otivaţii religioase etc.? Există un scop ÎN SINE al puterii - cu alte cuvinte, singura motivaţie pentru exercitarea puterii este perpetuarea ei prin orice mijloace - sau întotdeauna puterea este însoţită de scopuri mai sofisticate? Singura diferenţă între desfăşurarea de forţe pentru ca dl Bill Clinton, de exemplu, să câştige al doilea mandat de preşedinte al SUA şi crim ele comise de dictatorul dominican Trujillo2 pentru a se m enţine la putere a constat doar în M IJLOACE şi nu şi în SCOPURI, în primul rând? Nu există, cu alte cuvinte,0 diferenţă între puterea dobândită de primul, în mod legitim, şi aceea perpetuată în mod criminal de cel de-al doilea? Aparent, Trujillo deţinea o putere de facto mai mare în micul său „regat“ din Caraibe decât preşedintele american, care trebuia să-şi îm partă puterea cu un Congres în care opoziţia politică avea o reprezentanţă consistentă, cu o Justiţie independentă, cu o constelaţie de lobby-uri puternice, cu un Pentagon şi o Comunitate de Informaţii care uneori se comportă ca state în state. De fapt, dictatorul era prizonier în imperiul groazei pe

1 Fondul Monetar Internaţional (FMI) are sediul central la Washington DC şi a fost creat în urma reuniunii economice de la Bretton Woods (SUA) din 1944. Monitorizează evoluţiile financiare la nivel global şi poate acorda, la cerere, împrumuturi de finanţare a deficitelor bugetare pentru statele membre.2 Rafael Leonidas Trujillo Molina (1891-1961) a instaurat o dictatură extrem de dură în Republica Dominicană. Sub pretextul luptei împotriva comunismului, a comis crime şi torturi împotriva adversarilor politici. A fost în cele din urmă asasinat de un grup de rezistenţă.


care-1 construise el însuşi - cu un semnificativ şi regretabil sprijin moral din partea unei Americi speriate de comunism - pe când puterea domnului Clinton, chiar cu îngrădirile ei constituţionale, era extrem de potenţată de faptul că reprezenta cea mai mare forţă la nivel global, SUA.

Pentru cei care o cunosc, puterea nu este doar un labirint, ci şi o şaradă, uneori. Vom încerca să mergem îm preună prin acest labirint complicat şi să găsim răspunsul cât mai precis la ghicitoare.

A u t o r u l

UNUCe înseamnă puterea?

Scriam în Argument că, pentru a vedea cine conduce lumea, trebuie să punem reflectoarele pe cei care deţin puterea: ei, mai mult sau mai puţin, aşa cum vom vedea, conduc lumea. Cine deţine, aşadar, puterea?

Dacă acceptăm definiţia puterii ca fiind capacitatea de a stabili obiective/decizii şi de a asigura implementarea lor practică, avem deja două componente - posibile - ale puterii. Ele pot fi cumulate sau nu. Trebuie să operăm şi o distincţie între INFLUENŢĂ şi PUTERE.

Să luăm două figuri proeminente ale istoriei: Vladimir Ilici Lenin şi Jean Jacques Rousseau.

Contractul social al lui Jean Jacques Rousseau1 şi ideile promovate de acesta prin celelalte lucrări ale sale au însufleţit Secolul Luminilor şi au influenţat decisiv noua paradigmă socială, politică şi economică în Franţa, reverberând mai apoi în întreaga Europă şi nu numai. Prin urmare, putem afirma fară rezerve că viziunea acestui mare gânditor a reprezentat o formă

1 Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), scriitor şi filozof francez, unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai Iluminismului. în 1762 publica opera sa fundamentală, Contractul social.


de putere asimilabilă doar cu PRIMA parte a definiţiei: capacitatea de a stabili viziuni/ strategii/obiective. Dar Jean Jacques Rousseau a avut o viaţă mai degrabă chinuită, fiind un semimarginal după standardele timpului şi nu a condus nici m ăcar o prăvălie in Halele Parisului. A murit sărac şi uitat, cel mai probabil în urma unui act suicidar.

Lenin1 a ştiut nu doar să forjeze marxismul după propriile-i obiective şi viziuni, dar dincolo de opera scriitoricească - copleşitoare mai degrabă prin cantitate decât prin calitate - a participat activ la o revoluţie, a trimis la plimbare opoziţia politică abia înfiripată, a purtat un război crâncen cu forţele albgardiste (pe care l-a câştigat), a început exportul de revoluţie care demonstra că, în pofida păcii încheiate cu puterile centrale, Rusia nu renunţa la ambiţiile imperiale (le dă doar altă aparenţă ideologică) şi a reuşit, de bine, de rău, să controleze imensul aparat de stat născut din cenuşa ţarismului şi biroul politic foarte eterogen al partidului devenit unic.

Aşadar, Lenin nu doar a stabilit obiective (prima parte a puterii), ci a şi avut capacitatea de a asigura, activ şi personal, punerea lor în practică.

Lenin a fost, aşadar, un personaj mult mai puternic decât Jean Jacques Rousseau şi doar trecând această putere prin filtrul consecinţelor în plan moral şi etic al doilea rămâne un personaj „pozitiv14 al istoriei modeme, în vreme ce primul concurează la titlul deloc râvnit ca unul dintre cei mai mari criminali ai istoriei contemporane.

1 Vladimir Ilici Lenin (Ulianov pe numele său real) s-a născut în anul 1870 şi a condus Partidul Bolşevic din Rusia în ascensiunea spre preluarea puterii după prăbuşirea ţarismului. Devine întâiul prim-ministru al URSS, iar în anul 1918 trece printr-o tentativă de asasinat. Moare în anul 1924, în urma unui atac cerebral.

PUTEREA 21

Scriam că trebuie să facem o distincţie între putere şi influenţă. Am dat exemplul lui Jean Jacques Rousseau şi pe cel al lui Lenin.

După apariţia, în Germ ania, a Suferinţelor tânărului Werther a lui G oethe1, a urmat un val de sinucideri. O grămadă de tineri au citit romanul pipăind prăselele unui pistol cu cremene şi apoi şi-au zburat creierii. Deci Goethe a exercitat - Iară voie, măcar din acest punct de vedere, natural - o influenţă covârşitoare în epocă, la fel ca Charles Dickens2 în epoca victoriană în Anglia sau Mark Twain3 în tinerele SUA. Au modelat caractere şi m oduri de-a gândi. Au fost nişte formidabili lideri de opinie, după o formulare modernă. Influenţa pe care au exercitat-o asupra contemporanilor a fost Iară îndoială mai importantă decât a multor lideri militari, politici sau financiari. însă această influenţă nu s-a convertit niciodată în putere sau în nici o formă de putere acceptabilă. Revenind la vremurile mai recente, un asemenea lider de opinie - chiar dincolo de hotarele ţării sale - a fost Andre Malraux4.

1 Johann Wolfgang von Goethe (1749-1832) a fost unul dintre exponenţii curentului german cunoscut sub denumirea de „Sturm und Drang“, scriitor, poet, om de stat şi filozof. Suferinţele tânărului Werther, care a cunoscut un succes uriaş în epocă, a fost publicată în anul 1772.

Charles Dickens (1812-1870) a fost cel mai mare romancier al epocii vicloriene din Anglia, apreciat în egală măsură şi peste Ocean, în SUA. A scris Marile speranţe, David Copperfield etc.' Mark Twain a fost pseudonimul literar al scriitorului nord-american Sainuel L. Clemens (1835-1910), socotit de Emst Hemingway sau William laulkner un adevărat părinte al literaturii americane. A scris Aventurile lui lluckleberry Finn, Un yankeu la curtea regelui Arthur etc.4 Andre Malraux (pe adevăratul său nume Andre Berger) s-a născut în anul 1901 şi a avut o tinereţe aventuroasă, călătorind în Indochina şi în China (surse de inspiraţie pentru romanele Cuceritorii, Calea regală, Condiţia umană). Alături de prestigioasa activitate literară, a desfăşurat şi o intensă activitate gazetărească şi politică (a legat o adâncă prietenie cîf omul politic Charles de Gaulle). A murit în anul 1976, după ce un deceniu mai devreme işi publicase celebrele Antimemorii.


Malraux a fost nu doar un geniu scriitoricesc şi autor al unor senzaţionale memorii, ci şi un personaj care a nutrit convingeri politice pe care nu a ezitat să le propage prin intermediul operelor sale, inclusiv prin cele de ficţiune. A fost apoi ministru şi a inventat oarecum ecologia provocând un scandal prin decizia lui de a curăţa monumentele Parisului. A fost, prin urmare, un personaj care, comparativ cu cei enumeraţi anterior din aceeaşi branşă, la un moment dat şi-a convertit influenţa într-o formă - nu neapărat spectaculoasă, ce-i drept - de putere.

Şi aici formulăm o întrebare necesară: însoţind definiţia de mai sus, câte forme de putere au existat de-a lungul istoriei şi/sau în lumea de astăzi? Cum s-au născut, cum au interferat unele cu celelalte şi ce mutaţii au suferit (dacă au suferit) de-a lungul timpului?

în general, sunt acceptate trei forme de exercitare a puterii: puterea m ilitară (forţa coerciţiei şi garanţiile de securitate), puterea economică (capacitatea de a poseda, genera şi aloca resurse materiale) şi puterea simbolică (cea mai sofisticată dintre formele de putere). Aceste diferite forme de putere au fost/sunt exercitate de strategi şi tacticieni şi împărţite în varii proporţii între aceşti deţinători ai puterii. Puterea poate cumula la un moment dat TOATE cele trei forme de manifestare (nu mai există cazuri astăzi, dar au existat în istorie şi ne vom referi la ele) sau cele trei componente pot interfera, în varii proporţii, într-un mod constructiv sau distructiv (o formă diminuând-o, nu potenţând-o, pe cealaltă, adică un soi de „canibalism" al puterii care şi-a avut rolul său important şi benefic în devenirea umană).

Să le analizăm pe rând.

PUTEREA 23

Puterea militară

Este aparent cea mai veche şi cea mai lesne de înţeles formă de putere: capacitatea de a-ţi impune obiectivele prin violenţă, pc de-o parte, şi a oferi - în schimbul unor avantaje, fireşte - garanţii de securitate celor care nu deţin putere militară şi se simt ameninţaţi, într-un fel sau altul, de potenţiala violenţă a altor subiecţi. într-o lume lipsită de ameninţări de o natură sau alta, puterea militară ar fi inutilă.

De-a lungul istoriei, dacă nici un individ nu ar fi râvnit la bunul altuia şi dacă nici un trib nu l-ar fi ameninţat pe celălalt, puterea militară incipientă nu s-ar fi născut şi nu ar fi dezvoltat uluitoarele capacităţi de astăzi. Dar faptul că printre primele artefacte umane descoperite se află în egală măsură unelte şi arme, iar starea de conflict a însoţit cvasipermanent istoria umanităţii demonstrează limpede că puterea militară a fost, probabil, prima formă de putere născută de omenire, indiferent de arealul geografic în care s-a manifestat. Fiinţa umană este, probabil, din motive asupra cărora oamenii de ştiinţă încă reflectează, cea mai conflictuală fiinţă de pe planetă şi din întreaga istorie a acesteia. A existat probabil mereu o dorinţă intrinsecă a unor indivizi de a-şi exercita influenţa/ dominaţia/puterea asupra altora şi o dorinţă a celor opresaţi de a lupta prin varii m ijloace îm potriva acestei influenţe/ dominaţii/ puteri. Omul este, după definiţia lui Aristotel, „un animal politic", „zoon politikon“, dar este şi un „animal" teribil de inteligent şi conflictual. M itul lui Cain şi Abel sau cel egiptean al lui Osiris şi Seth demonstrează cu prisosinţă acest lucru: capacitatea fiinţei umane încă din zorii existenţei sale de a-şi exercita din varii motive, uneori greu de desluşit,


violenţa asupra semenilor, până în forma cea mai gravă a acesteia, omorul.

Istoria prim elor „im perii" (punem ghilimele pentru că erau reduse ca dim ensiune comparativ cu ceea ce om enirea avea să nască odată cu Imperiul Persan, Imperiul Roman sau Imperiul Chinez) este o istorie a unei violenţe împinse la extrem. Sumerienii, asirienii sau babilonienii se comportă asemenea unui muşuroi de term ite asasine pornite la atac. Nu există - din ceea ce a rămas scris - un scop religios, ideologic sau nici m ăcar economic în exercitarea violentă a puterii m ilitare a acestor populaţii asupra vecinilor. Puterea m ilitară pare un scop în sine, m enită doar a dem onstra forţa liderilor care conduceau aceste maşinării de luptă. Supunerea totală sau anihilarea păreau unicele alternative. Până şi birurile sau „donaţiile" („darurile" către conducătorul asim ilat cu un zeu) par să fi avut mai degrabă un caracter simbolic decât unul propriu-zis economic (menit să m enţină intactă, uman şi logistic, m aşina de luptă). O caracteristică a puterii m ilitare în zorii ei a fost com pleta anihilare a celorlalte forme de putere: cea econom ică şi cea sim bolică. Şeful m ilitar era şi deţinătorul virtual al tuturor bunurilor celor care intrau în sfera lui de influenţă (deci cumula, măcar teoretic/juridic, toată puterea econom ică în egală m ăsură) şi era şeful nemijlocit al celor care deţineau puterea sim bolică (preoţii unui cult dom inant sau al diferitelor culte). Regele/îm păratul, adică şeful m ilitar, era şi M arele Preot sau îl subordona total pe acesta. Printre prim ele legi din istorie sunt şi cele împotriva vrăjitoriei, adică îm potriva urm aşilor direcţi ai şam anilor tribali, cei care, la nivelul com unităţilor restrânse, exercitau puterea simbolică. Printre primele acte, aşadar, ale

PUTEREA 25

cc lor deveniţi lideri m ilitari a fost acela de a „canibaliza“ orice altă formă em brionară de putere. Puterea iniţială era caracterizată de prim itivism şi violenţă extremă. Singura „dramă“ a lui G hilgam eş1 este aceea că nu este nemuritor, deci inexorabila degradare biologică îl îm piedică să-şi perpetueze, potenţial la nesfârşit, nem ăsurata sa putere.

Şi acest gen de putere a suferit mutaţii fundamentale de-a lungul timpului şi a început să interfereze într-un mod complet diferit cu celelalte două forme, în moduri care au fluctuat în istorie, prin flux şi reflux. Dar istoria Imperiului Otoman, de pildă, a URSS în vremurile contemporane sau a celui de-al Treilea Reich german demonstrează că, în varii circumstanţe, cei care doresc puterea absolută se „răfuiesc“ în primul rând cu deţinătorii celorlalte forme de putere, după un model rămas intact. Sultanul era deţinătorul de jure al tuturor bunurilor otom anilor (ei „deţineau" tot ceea ce deţineau prin voinţa sultanului) şi subordona de facto clerul islamic; bolşevicii au prigonit Biserica şi au înlocuit procesiunile religioase (forma vizibilă de exercitare a puterii sim bolice) cu m arile manifestaţii comuniste (icoanele purtate la procesiuni au fost înlocuite de portretele liderilor roşii) şi la fel au procedat şi naziştii, oferind un surogat de neopăgânism arian care-1 avea in centrul cultului său tot pe şeful militar, adică pe Fuhrer.

Durata im periilor care s-au bazat cvasiexclusiv pe o singură form ă de putere, aceea m ilitară (sum erienii, babilonienii, asirienii, macedonenii lui Alexandru cel Mare, mai apoi romanii sau m ongolii) a fost sensibil mai scurtă decât

1 Ghilgameş, lung poem datând din perioada Mesopotamiei antice, este socotit cea mai veche scriere epică a omenirii. Epopeea povesteşte viaţa regelui din Uruk, cel care, în urma pierderii celui mai bun prieten, dcscoperă limitele existenţei şi drama umană.


aceea a imperiilor care au acumulat simultan TOATE formele puterii (egiptean, hindus, chinez, cel englez în epoca modernă). Vom reveni pe larg asupra acestui aspect, plin de învăţăminte şi pentru lumea de astăzi.

Dar, înainte de a intra în detalii, să definim celelalte două forme de putere.

Puterea economică

Puterea econom ică nu se referă doar la o posesie momentană a unor resurse de o anumită natură/amplitudine, ci şi la capacitatea de a le exploata/alimenta/menţine/spori pe acestea şi de a decide alocarea lor. Prima teamă a lui Aladdin din istoria celor O mie şi una de nopţi este aceea de a nu se afla de faptul că lampa fermecată a intrat, printr-un concurs de împrejurări, în posesia lui, pentru simplul motiv că nu putea, în aceste condiţii, să-şi apere bunul dobândit. Zăcămintele de petrol din Orientul Mijlociu ar fi fost imposibil de exploatat fără tehnologie străină. Imperiul ţarist a încercat mobilizarea de resurse pentru a construi magistrala ferată transsiberiană la Bursa de la New York. Ţările bogate în anumite resurse din Africa, Asia sau America Latină nu reuşeau să-şi folosească aceste resurse pe de-o parte din cauza înapoierii tehnologice, pe de altă parte din pricina influenţei ţărilor mai puternice din punct de vedere militar/politic. Ei le posedau doar virtual, deci nu-şi puteau exercita, în deplinul înţeles al termenului, puterea economică. Când Guatemala, sub un regim care cocheta cu marxismul în timpul Războiului Rece, a încercat - prin naţionalizare - să preia efectiv controlul asupra unor resurse interne şi a lovit în interesele United Fruits, aparatul american

PUTEREA 27

al CIA a spulberat acel regim şi l-a înlocuit cu unul anticomunist şi fidel SUA (nu conta că era unul profund criminal în anihilarea oricărei forme de opoziţie). Deci posesia de resurse nu se confundă cu puterea economică propriu-zisă (exemplul Japoniei este cel mai elocvent). Multă vreme asta a fost şi soarta coloniilor nord-am ericane, devenite după Războiul de Independenţă Statele Unite ale Americii: erau o putere economică doar virtuală, prin imensele sale resurse, comparativ cu cei sosiţi de mai multă vreme la „festin“ , Imperiul Britanic, Franţa sau Germania.

Doar cel care deţine controlul complet asupra resurselor şi poate decide nestingherit asupra alocării acestora posedă propriu-zis puterea economică.

Bancherii lom barzi1, de exemplu, sau cavalerii tem plieri2 deveniseră puteri financiare sem nificative în Europa medievală într-un anumit interval de timp. însă creanţele lor ipotetice puteau fi - şi au fost - şterse dintr-un condei de puterea coercitivă/militară, sub varii pretexte. Erau aceste grupări efectiv puteri economice ale epocii? Aparent da - deţineau capital3 practic nu, pentru că nu aveau deplina siguranţă a controlului asupra acestui capital. Vom reveni asupra acestui

1 în pofida unei convingeri larg răspândite, în Evul Mediu lombarzii din nordul Italiei şi nu evreii erau principalii bancheri ai epocii.

înfiinţat după prima cruciadă (1096-1099), care a readus Ierusalimul sub stăpânire creştină, Ordinul Sărmanilor Cavaleri ai lui Hristos a rămas cunoscut mai mult sub numele de Cavaleri ai Templului sau mai simplu, Templieri. în 1307, Ordinul este suspendat, iar ultimul său Mare Maestru, Jacques de Molay, este ars pe rug la Paris în anul 1314.' in Evul Mediu, capitalul era relativ redus din pricina trocului - care nu implica bani - şi a emisiunilor monetare restrânse. Abia după cucerirea spaniolă a unor zone din actuala America de Sud şi exploatarea minelor de aur şi argint de acolo emisiunile de monedă devin mai ample, iar numerarul incepe să devină preponderent în tranzacţiile comerciale.


aspect atunci când vom explica interferenţele puterii. Dacă un rege din Babilon nu avea nevoie de nici un pretext formal pentru a dispune de resursele economice, folosind DOAR puterea militară, regele Filip cel Frumos al Franţei1, de pildă, a adăugat ingredientului militar/coercitiv pe cel simbolic, în speţă cel religios, asigurându-şi alianţa papei Clement pentru a-şi „legitim a" devorarea centrelor de putere economică înfiripate de lombarzi, evrei sau cavalerii templieri. De la un punct încolo, aşa cum vom vedea, pe arii întinse, exercitarea singulară a puterii m ilitare a devenit im posibilă, iar „combinarea" ei cu aceea sim bolică şi/sau economică, o necesitate vitală pentru ambele. Puterea economică a cunoscut şi numeroase mutaţii în interiorul său. Dacă din Antichitate şi până în Evul M ediu târziu, ea s-a manifestat mai ales sub forma proprietăţii funciare, mai apoi activele industriale şi capitalul devin adevăratele resurse de putere economică. Resursele energetice şi cele inovaţionale sunt „ultimele sosite" în ingredientele indispensabile (ultimul secol).

Puterea simbolică

Dacă puterea economică s-a născut mai târziu şi a fost sora mai mică - milenii de-a rândul - a celei militare, există certitudinea că puterea simbolică a fost sora geamănă a acesteia din urmă.

1 Filip al IV-lea zis „cel Frumos" (1268-1314), rege francez din dinastia Capetienilor, a rămas în istorie mai ales ca urmare a contribuţiei esenţiale la desfiinţarea Ordinului Cavalerilor Templieri. Moare în condiţii misterioase, iar dispariţia prematură a fiilor săi deschide calea spre tron a dinastiei de Valois, dar şi a deschiderii conflictului dinastic cunoscut sub numele de „Războiul de 100 de ani“.

PUTEREA 29

Marxismul a atribuit naşterea credinţelor religioase incapacităţii oamenilor de a-şi explica tulburătoarele fenomene naturale. Darwin, prin lucrarea sa Originea speciilor1, furniza aparent o altă solidă cale de atac la adresa creaţionismului. Este o explicaţie cu certitudine redundantă de vreme ce în epoca /borurilor spaţiale şi a descifrării genomului uman, credinţa intr-o fiinţă supremă, în creaţia divină a lumii şi în nemurirea sufletului nu dau nici un semn de regres - dimpotrivă. Darwinismul „pur“ este deja abandonat mai mult sau mai puţin discret de mai toţi cercetătorii care nu au reuşit să demonstreze că ceva se preschimbă într-adevăr în altceva prin jocul adaptării la mediu.

Psihologii vorbesc despre „gândirea magică11 - specific umană cei mai „laici“ dintre aceştia atribuind-o unei complexe chimii a imensului combinat de simţuri şi percepţii numit creier. Jung şi Adler au vorbit despre inconştientul colectiv care se manifestă prin simboluri şi de arhetipuri originare, pe care tindem să le adaptăm epocilor în care trăim.

Cert este că oamenii cred în „ceva“ transcendent - indiferent cum este num it/denum it acel „ceva" au într-adevăr0 gândire m agică şi există toate semnele care mereu au fost aşa, încă din epoca inhum ării/incinerării m orţilor şi a picturilor rupestre.

1 Charles Darwin (1809-1882), om de ştiinţă britanic care a susţinut în celebra lui teorie că diversitatea lumii organice se datorează selecţiei naturale şi supravieţuirii speciilor celor mai adaptate la mediu. Face o călătorie de cinci ani înjurai lumii, la bordul goeletei Beagle, iar în anul1859 publică Originea speciilor, care stârneşte un imens scandal, însă îi aduce şi o uriaşă notorietate internaţională. în anul 1871 apare lucrarea Originea omului şi selecţia sexuală.


Această gândire magică m anifestată în credinţe comune împărtăşite de comunităţi umane de mai mare sau mai mică amplitudine naşte, în mod natural, forme de manifestare vizibilă a sa. De la şamanul tribal - care mai există în comunităţi din Asia, Africa sau America Latină - la Suveranul Pontif, avem de-a face cu o persoană/grup de persoane AFLAT ÎNTR-O RELAŢIE SPECIALĂ CU DIVINITATEA, CEEA CE ÎI CO NFERĂ ÎN M OD A U TO M A T UN ASCENDENT ASUPRA CELOR CARE ÎMPĂRTĂŞESC ACELEA ŞI CO N V IN G ER I, ADICĂ ÎI CONFERĂ PUTEREA SIM BOLICĂ. A ceasta nu este niciodată „palpabilă", cum este cea militară sau cea economică, dar este cel puţin la fel de solidă. întrebarea cinică: „Câte divizii are papa?“ nu are nici o relevanţă şi demonstrează o înţelegere labilă a terminologiei puterii. Papa nu are nevoie de nici o divizie pentru că pur şi simplu este acceptat ca lider de toţi credincioşii catolici din întreaga lume, iar rolul său de „punte" nemijlocită cu divinitatea nu este pus la îndoială de sute de milioane de oameni.

Dacă timp de mii de ani puterea simbolică s-a revendicat doar de la complicatul sistem de credinţe şi convingeri religioase, de-a lungul ultimelor secole puterea simbolică a încetat a fi „monopolul" liderilor religioşi - deşi forţa acestora a rămas extrem de influentă. De la „părinţii economiei mondiale" de tipul Adam Sm ith1, David Ricardo2 sau John

1 Adam Smith, unul dintre „părinţii economiei modeme", s-a născut în Scoţia în anul 1723 şi a fost profesor, om de afaceri şi om politic. Principala sa operă este Avuţia naţiunilor, în care pune bazele teoretice ale comerţului internaţional.2 David Ricardo (1772-1823), economist englez, autor al Principiilor economiei politice (1817), adept al liberalismului.

PUTEREA 31

Stuart M ill1 la corifeii ideologiilor politice de tipul Marx, Lenin .au Deng Xiaoping2, de la scriitori de tipul Rabelais3 sau Victor Hugo4 la contemporanele staruri pop, de la pamfletari de tipul Marat5 la liderii de opinie din mass-media contemporană, toţi şi-au revendicat/îşi revendică o parte mai mare sau mai mică din puterea simbolică altădată rezervată clerului în variile sale forme confesionale. Invenţia tiparului, eradicarea analfabetismului pe întinse zone ale Planetei şi dezvoltarea fără precedent a comunicaţiilor a înlesnit lărâmiţarea acestui gen de putere. Dar, aşa cum vom vedea, cea mai semnificativă translaţie a puterii simbolice s-a produs - cel puţin într-o mare parte a lumii - de la puterea religioasă la aceea centrată spre

1 John Stuart Mill (1806-1873), filozof britanic care a exercitat o imensă influenţă asupra contemporanilor, autor, printre altele, a operei Despre libertate (1817).

Deng Xiaoping (1904-1997), om politic chinez, socotit principalul artizan al reformelor economice postmaoiste care au relansat economia ţitrii sale începând cu anii 1980, reforme sintetizate de celebrul slogan ,,() ţară, două sistem e11. Deng pleda pentru introducerea unor elemente de economie de piaţă în condiţiile menţinerii, în plan politic, a partidului unic.1 Franşois Rabelais (1494-1553), autor al uneia dintre capodoperele literaturii universale - Gargantua şi Pantagruel a avut o viaţă aventuroasă, fiind medic, călugăr (franciscan, apoi benedictin) şi pamfletar. Pentru contemporani, numele său echivala cu limbajul grosier şi vulgaritatea.1 Victor Hugo (1802-1885) a fost romancier, poet, gazetar şi pictor francez, i el mai important reprezentant al romantismului. Punerea în scenă a dramei ■ale Hernanie, în anul 1830, dă naştere unui scandal care este socotit „actul de naştere" al romantismului francez. Senator şi academician, Hugo a i-xercitat o influenţă unică asupra societăţii în care a trăit. A scris Mizerabilii etc.

Marat (1743-1793), francez de origine elveţiană, a fost medic, filozof şi gazetar şi a exercitat o influenţă notabilă în primii ani ai Revoluţiei franceze. Face parte din aripa radicală a revoluţionarilor şi sfârşeşte asasinat de o regalistă care îi ceruse o audienţă.


statul-naţiune ca pivot central, stat-naţiune care şi-a atins apogeul în secolul XX.

#

Aşadar, pentru a afla cine conduce trebuie să vedem cine deţine puterea: ea este atributul esenţial al conducătorului, „unealta" sa de lucru. Putem defini puterea drept capacitatea cuiva (persoană, grup de persoane, forme de organizare mai complexe) de a elabora viziuni/strategii/tactici şi de a deţine forţa de a le implementa în mod concret.

încă din zorii umanităţii, puterea a îm brăcat trei forme principale, neschim bate nici astăzi. Cele trei forme sunt: puterea m ilitară (capacitatea de a exercita violenţa şi de a oferi garanţii de securitate pentru cei care nu deţin putere m ilitară şi se simt ameninţaţi de o altă putere militară); puterea econom ică (capacitatea de a dispune de resurse şi, în acelaşi tim p, de a deţine controlul exp loatării/a locării acestora, fie că vorbim de resurse m ateriale, fie că vorbim de cunoaştere şi tehnologie); puterea simbolică (rezultată dintr-un set deseori complex de CONVINGERI religioase şi/sau de altă natură şi care consacră o RELAŢIE SPECIALĂ a unor indivizi în raport cu aceste convingeri/valori: capii bisericilor şi ai clerului în raport cu Dumnezeu, şefii statelor în raport cu valorile naţionale etc.).

Fiecare formă de putere interacţionează cu cealaltă, aşa cum vom vedea în capitolul viitor. Fiecare formă de putere a cunoscut mutaţii importante de-a lungul istoriei şi va continua, predictibil, să cunoască asemenea mutaţii şi în viitor. Cheia înţelegerii m ecanism elor puterii este dată de înţelegerea

PUTEREA 33

modului în care interferează zonele de putere, pe de-o parte şi de a desluşi mutaţii survenite de-a lungul timpului, pe de altă purte.

DOICum au interferat

diferitele forme ale puterii?

De la regii Sumerului, care-şi revendicau ascendenţa divină >i până la marile familii romane, care îşi găseau seminţia printre zeii furaţi din pantheonul elen, de la faraonul care-1 întrupa pe Osiris, iar după „plecare11 DEVENEA Osiris şi veghea asupra supuşilor şi până la merovingianul C lovis1, „uns“ de episcop cu miraculosul mir, şefii militari au încercat să cumuleze puterea simbolică.

Cu alte cuvinte, sabia nu era (întotdeauna) de ajuns. Acapararea sălbatică a sacerdoţiului legitima un om care, .iliminteri, nu putea să supravieţuiască decât printr-o teroare permanentă exercitată împotriva unora care, la o adică, erau la fel de „legitimi" ca şi el. Lecţia era învăţată din perioada liibală, caracterizată, cel mai probabil, prin ceea ce astăzi am numi o perpetuă luptă pentru întâietate între masculii cu

1 Clovis (sau Chlodwig) este întemeietorul dinastiei Merovingienilor, domnind peste francii salieni. într-un sens mai larg, este socotit întemeietorul Franţei. Se creştinează în anul 500 şi esteîncoronat (,,uns“) rege.


tendinţe dominante şi forţă şi inteligenţă pe măsură. Nu întâmplător asasinarea lui Cezar s-a hotărât şi apoi executat în cadrul grupului violent republican, cel care nu dădea prea multe parale pe descendenţa divină, socotită mai mult un soi de convenţie socială decât un fapt indiscutabil (clanul/familia Iulia îşi revendica descendenţa din zeiţa Venus/Afrodita). Era asasinat CETĂŢEANUL Cezar, cel care dorea - sau era împins - să reinstaureze regalitatea, iar operaţiunea de „divinizare" a lui începuse deja în mod subtil.

Imperiul Roman s-a caracterizat însă, m ereu, prin exercitarea DOAR a puterii militare, a acumulat-o apoi pe aceea economică - jefuind sistematic de resurse zonele cucerite pentru a întreţine opulenţa Romei a produs un sistem administrativ multă vreme coerent şi performant, îmbrăţişat adesea de populaţiile cucerite, însă a avut mereu o slabă putere simbolică. îţi doreai să devii cetăţean roman aproape strict pentru securitatea militară care ţi-o conferea acest statut şi pentru avantajele economice, mai deloc pentru cele simbolice. Romanii nu au „inventat" zei, i-au furat pur şi simplu de la greci şi le-au schimbat numele. Spiritualitatea lor a fost mult mai săracă decât aceea a elenilor. Nu au folosit puterea simbolică nici măcar pentru a-şi înfricoşa propriii cetăţeni - precum cartaginezii pe care-i vor extermina după cele două războaie „punice" - pentru că ofereau, cum am scris mai sus, garanţii economice/militare, socotite suficiente. Deci nu au acordat mai deloc im portanţă puterii sim bolice, putere fărâmiţată în Imperiul Roman între prea multe centre care şi-o exercitau: au rămas aproape în stadiul şamanic din acest punct de vedere, vădind un primitivism straniu. Pe fondul acestei

PUTEREA 37

.l.ihiciuni interne în puterea simbolică, „penetrările" - importul de putere simbolică de la popoarele cucerite cum ar fi cultul Im Mithra, au fărâmiţat şi mai mult interiorul şi l-a vulne- i.ibili/at în egală măsură (nu întâmplător, creştinismul avea să m* răspândească cu o viteză uluitoare în acest spaţiu atât de i u mgen din acest punct de vedere).

(a n d puterea militară a intrat în declin - diminunând şi h sursele economice iar aparatul administrativ s-a turmentat din pricina birocraţiei excesive şi a corupţiei, nu a existat o putere simbolică pentru a suplini aceste scăderi din celelalteniie de putere, iar imperiul a intrat în colaps. Imperiul de

K.isărit, care, prin Constantin, a înţeles necesitatea acumulării ilr putere simbolică - şi a ales creştinismul - a câştigat încă o mie de ani de supravieţuire, pe când cel de Apus a sucombat, pi'iitru că a rămas încremenit în vechile tabieturi. Constantin1 nu doar a ales creştinismul, ci l-a şi preluat simbolic prin< onciliul de la Niceea2, în care a sprijinit acea aripă a clerului niiv ulterior a exterminat toate celelalte curente, asigurând UNITATEA PUTERII SIM BOLICE ŞI O FIDELITATE 1'OTALĂ A CLERULUI. De la moaştele brusc descoperite în ( )i ientul Mijlociu la construcţia imensei catedrale Sfânta Sofia, puterea simbolică se sistematizează, se structurează şi vine să o Miplinească pe aceea militară, inevitabil în declin faţă de

I ( onstantin cel Mare, împărat roman între anii 306 şi 337, se converteşte în miiil 112 la creştinism, iar un an mai târziu emite Edictul de la Milano, prin i urc persecuţiile împotriva creştinilor vor înceta (abia în anul 391< latinismul va fi adoptat oficial ca religie de stat).

I i i Conciliul de la Niceea (325) se pun bazele canonice ale noii religiiI I icşiinismul) şi se adoptă Crezul. Este momentul naşterii religiei modeme, iile cărei baze dogmatice nu au fost modificate în spaţiul ortodox nici astăzi.


perioada de înflorire maximă. M ăcar o vreme, Imperiu de Răsărit are atuuri pe care Imperiul Roman, de fapt, nu le-a avut

niciodată - cumulează TOATE cele trei forme de putere - militară (rămâne un jucător puternic totuşi din acest punct de

vedere), economică şi simbolică. De aceea - până la invazia

noii puteri militare turce de la răsărit şi la apariţia altor centre

de putere de la apus îşi păstrează forţa intactă.

O parte din puterea simbolică i-a fost însă ciuntită brutal în 1054, anul Marii Schisme între creştinii răsăriteni/bizantini şi cei apuseni/catolici.

Cei care citesc cronici de tipul Povestiri din vremea merovingienilor îşi dau seama cam în ce paradigmă trăiau cei care au inspirat legenda Nibelungilor. Cruzimea impinsă la

extrem, arbitrariul, intriga perpetuă şi războiul între clanuri

caracterizau o lume occidentală în care nu ţi-ai fi dorit să trăieşti. Căderea Imperiului de Apus a lăsat o lume lipsită de toate cele trei forme de putere. Militară, pentru că nici un clan

nu era suficient de puternic pentru a le domina definitiv pe celelalte, iar, pe de altă parte, invaziile nou-veniţilor spulberau

formele de organizare incipiente. Economică, pentru că aveam de-a face cu populaţii mai degrabă războinice şi lipsite de

mecanisme administrative coerente. Trocul se extinsese iarăşi şi domina economia - slabă din punctul de vedere al productivităţii muncii - şi abia foarte târziu au fost bătute, în

oraşele-cetăţi din Italia, m onede de aur după m odelul celor antice.

Simbolică, pentru că aceste populaţii se aflau în epoca oarecum şamanică. Până la m asiva creştinare din epoca

PUTEREA 39

carolingiană, sute şi mii de culte diferite erau practicate în

Europa.Clovis este cel care pune capăt acestei stări de lucruri, când,

la anul 500, acceptă ca un „Mare Preot" să-i aşeze coroana pe frunte - păstrând proporţiile, face ceea ce făcuse Constantin un

secol şi jumătate mai devreme: recuperează puterea simbolică,

tot prin creştinism.în acelaşi tim p şi în sânul puterii sim bolice - creşti

nism ul - se făceau calcule şi se duceau lupte pentru

influenţă. A utoritatea papei asupra lumii creştine nu era incontestabilă - era doar episcopul Rom ei, o Romă decăzută şi ajunsă la rândul său la cheremul unor fam ilii/clanuri

rapace şi certăreţe. Papalitatea - dacă îşi dorea într-adevăr exercitarea REALĂ a unei autorităţi ecleziastice - avea nevoie de o alianţă cu cea m ilitară/econom ică (nu o avea

nici pe una, nici pe cealaltă) durabilă. Francii m erovingieni cu toate fragilităţile lor - erau SINGURA alternativă

plauzibilă de alianţă. Este posibil ca pe creştetul pletos pe care a poposit sfântul mir să colcăie păduchii, iar Clovis era descendentul unui şir pe care astăzi l-am carateriza ca fiind

com pus din sceleraţi criminali: pentru am bele form e de putere, scopul scuză eventualele „inconveniente". Până în

acel m om ent, C lovis se revendica, sim bolic , de la m iraculoasa naştere a lui Meroveu, întem eietorul dinastiei din care făcea parte - un soi de sem izeu născut dintr-o

d iv in ita te m arină. Din m omentul ungerii, s-a renunţat discret la această „variantă" şi s-a insistat pe dreptul divin

de natură creştină.

Când Carol cel M are1 a născut ceea ce astăzi numim Europa

Occidentală, în anul 800 a întărit puterea militară cu cea

simbolică, fiind încoronat de însuşi papa. A fost un fel de

remake m ult mai sofisticat şi de mai mare amploare al

„filmului" în care Clovis, cu trei secole mai devreme, jucase

rolul principal.

A fost o problemă de timp până când cele două centre de

putere - Occidentul/Papalitate şi Bizanţul/Ortodoxia - au „rupt“

în două puterea simbolică. Această luptă în sânul puterii

simbolice a precedat-o pe cea militară. La două secole după

M area Schismă, cruciaţii porniţi din Occident jefuiau cu o

barbarie totală Constantinopolul, după ce propriul cler îi

dezbrăcase pe creştinii ortodocşi de protecţia puterii simbolice -

nu măcelăreai nişte creştini adevăraţi, ci nişte degeneraţi

periculoşi, poate mai răi decât păgânii „autentici"2.

Mariajul dintre Constantin şi creştinismul incipient, apoi cel

dintre Clovis/Carol şi creştinismul apusean au fost exemple în

care puterea militară/economică şi cea simbolică s-au potenţat

reciproc şi şi-au asigurat chiar, tot reciproc, supravieţuirea,

legitimându-se una pe cealaltă.

Dar cele trei genuri de putere interferează uneori canibalic.

1 Carol cel Mare (742-814), împărat al francilor, unul dintre părinţii Europei modeme. în anul 800 este încoronat „împărat al creştinătăţii" de papa Leon al III-lea.2 Jefuirea Constantinopolului de către soldaţii celei de-a patra cruciade, în anul 1204, marchează, de facto, abandonarea Orientului ortodox de către Occidentul catolic. Câţiva ani mai târziu, odată cu cucerirea Sfântului Ioan din Accra de către mameluci, Occidentul pierde ultima posesiune din Orientul Apropiat, iar intrarea în istorie a turcilor selgiucizi va pecetlui soarta Bizanţului (cucerit în 1453 de Mahomed al Il-lea).


PUTEREA 41

Faraonul Echanaton/Amenophis al IV-lea (1364 î.Hr.) -

lalăl mai cunoscutului Tutankhamon - a încercat o reformă

religioasă într-un imperiu care - aşa cum am mai scris -

supravieţuia şi se dezvolta (cu perioada de flux şi reflux) de

peste două mii de ani tocmai pentru că reuşise să cumuleze,

mereu, toate cele trei forme de putere - militară, economică,

simbolică. Mariajul dintre puterea militară şi aceea simbolică

era asigurat de faraon, Osirisul întrupat1.

Probabil că puterea tot mai mare a unui cler bogat şi

priceput să m anipuleze populaţia l-au transform at treptat pe

faraon într-un p rizonier al acesteia: puterea m ilitară

(percepută ca relativ inutilă în lungile perioade de pace, în

absenţa unor inamici externi/interni bine definiţi şi a căror

acţiune este oarecum im inentă) era subjugată de aceea

simbolică. în perioadele de pace, puterea simbolică rămâne

relativ intactă, pentru ceea ce prom ite/asigură ea - relaţia cu

divinitatea - este necesară oricând, oricum şi pentru oricine.

Mai mult, puterea m ilitară este uneori abulică în a consuma

icsurse pentru a-şi întreţine intactă logistica materială/umană.

Perceperea de taxe pentru a întreţine o maşinărie de război

care nu te apără de nimeni nu este populară niciodată.

I'erceperea de taxe pentru viaţa veşnică şi o existenţă

..protejată de o relaţie convenabilă cu d iv in ita tea este ÎNT OTDEAUNA acceptată mult mai uşor. Aşa că resursa

1 Kege mitic al Egiptului, Osiris a fost asasinat de fratele său Seth şi înviat ih soţia sa, Isis, şi de fiul său, Horus. Această legendă stătea în Egiptul Aulic la baza cultului faraonilor, socotiţi încarnări succesive ale lui Osiris şi ocrotitori ai ţării după decesul pământean şi trecerea în dimensiunea înmscendentală.


m aterială - puterea economică - este deseori acaparată mai lesne de puterea sim bolică decât de aceea militară.

(Deschidem o paranteză actuală în sprijinul celor de mai sus. La doar câteva decenii de la înfiinţarea sa, Opus D ei1, una din „extensiile11 catolicismului, dispune de un patrimoniu imens; Biserica Scientologică sau gruparea reverendului Moon sunt extrem, extrem de bogate. Asta în vreme ce veteranii războaielor din SUA, de exemplu, trăiesc aproape în mizerie, mulţi dintre ei.)

Reform a religioasă a faraonului - prim a tendinţă monoteistă, materializată apoi de M oise prin iudaism - a fost instaurarea cultului lui Aton. Schimbând paradigma religioasă, a delegitimizat public clerul - cu alte cuvinte, a fost un soi de lovitură de stat - şi a început să-i muşte din puterea economică acumulată, confiscând o parte din posesiile acestuia.

Tentativa de revoltă a faraonului a durat doar odată cu existenţa lui, iar urmaşul său - care din „Cel iubit de Aton11 a fost obligat să devină „Cel iubit de Amon“ - a redevenit prizonierul aceluiaşi cler rapace şi există toate premisele să credem că a fost şi victima unui asasinat.

Abia dinastia elenă a Ptolemeilor, instalată mult mai târziu de Alexandru cel Mare, a recuperat în forţă puterea simbolică, bazându-se pe o putere militară pe care nu ezita să şi-o folosească inclusiv împotriva clerului.

1 Organizaţia catolică Opus Dei („Lucrarea lui Dumnezeu1*) a fost înfiinţată în Spania (ca şi Ordinul Iezuiţilor, câteva secole mai devreme) în anul 1928 de preotul Josemaria Escriva de Balaguer, canonizat în 2002 de Ioan Paul alII-lea. Numără peste 90 000 de membri laici şi 2 000 de preoţi şi este socotită controversată în urma unor acuzaţii succesive formulate începând cu anii 1980 la adresa sa.

PUTEREA 43

Au existat două imperii care nu au cumulat nici măcar cât cel Roman puterea sim bolică, ba chiar i-au ignorati vasicomplet forţa - de aceea, s-au vădit a fi cele mai fragile şi mai efemere. De fapt, datorită absenţei puterii simbolice, au implozat cu o rapiditate incredibilă. Unul este cel al lui Alexandru cel M are1, iar cel de-al doilea este cel mongol al lui ( iinghis-Han2.

Puterea m ilitară m acedoneană - unsă ca o uluitoare maşinărie de război de regele Filip, tatăl lui Alexandru - nu era ilublată mai deloc de cea economică şi deloc de cea simbolică. Deşi controla o parte din bogata M editerană prin cuceriri, absenţa unui aparat adm inistrativ perform ant îm piedica Macedonia să devină şi o putere economică semnificativă. I’uterea simbolică era încă şi mai frământată decât aceea a viitorului Imperiu Roman: existau, simultan, peste douăzeci de culte mai mult sau mai puţin răspândite, „importate" de te miri unde. Soldaţii falangelor - arme letale în război - se închinau la câteva duzini de idoli diferiţi, deci nu exista nici o putere simbolică să le dea coerenţa strategic/vizionară, să nască o sinergie dincolo de instinctele de pradă/război. De fapt,

1 Alexandru cel Mare (356 î.Hr.-323 î.Hr.), rege la Macedoniei, a fondat şiii cucerit cel mai mare imperiu pe uscat cunoscut vreodată în istorie. Până la moartea sa, la doar 33 de ani (poate otrăvit), cucerise deja Grecia, Egiptul, Persia şi o parte din India. Ulterior, imperiul a fost împărţit între principalii săi generali.2 Ginghis-Han, rege al Mongoliei (1206-1227), a unificat triburile de păstori nomazi şi a creat o formidabilă armată de cavalerie, lansându-se în cuceriri în toată Asia continentală. După moartea sa, imperiul a continuat o vreme să se extindă, mongolii au devenit musulmani şi o nouă perioadă de cuceriri a fost lansată de Timur Lenk, cel care l-a înfrânt pe Baiazid în bătălia de la Ankara. începând cu acensiunea turcilor selgiucizi, mongolii (sau tătarii) încetează să mai fie o primejdie pentru Europa.


probabil că avem de-a face cu un „imperiu întâmplător41, fără

destin istoric: o forţă militară importantă s-a întâlnit cu o personalitate de o anvergură extrem de rară. Armatele au trecut râuri şi munţi, au traversat deserturi, au ajuns până în India

spulberând totul în cale, inclusiv (încă) puternicul Imperiu

Persan, care de secole ameninţa Elada ca rivală regională, dar a murit odată cu personajul charismatic şi geniul m ilitar care a fost Alexandru. Tot ce se cucerise strict cu sabia a fost imediat sfârtecat în posesiuni mai mici de locotenenţii liderului care,

fără ezitare, au adoptat paradigma religioasă/simbolică locală (Ptolemeii au devenit la fel de „faraoni11, ca şi predecesorii lor

de altă seminţie din urmă cu mii de ani, de exemplu). Alexandru rămâne o epopee şi nu o paradigmă politică.

Cam la fel au stat lucrurile cu cel mai întins - ca suprafaţă - imperiu pe care l-a cunoscut istoria, cel al mongolului Ginghis-Han.

El s-a extins cu rapiditate fară egal în istorie tocmai pentru

că nu se oprea pentru a-şi consolida teritoriile odată cucerite, aşa cum făceau romanii, de exemplu. Pârjolea, extermina, jefuia şi trecea mai departe. Şi el a luat sfârşit - la dimensiunile

considerabile la care ajunsese în apogeu - odată cu moartea liderului charismatic şi lupta pentru împărţirea influenţei exercitată de marii locotenenţi. Nici el nu a fost capabil să

exercite nici un fel de „export11 de putere simbolică. Chiar dacă pur geografic s-a mai extins o vreme, în mod real, imperiul piere

odată cu Ginghis-Han. A cesta din urmă nici măcar nu îmbrăţişase vreo religie monoteistă - personal era încă tributar şamanismului primitiv.

PUTEREA 45

Am dat exemplu de moduri în care puterea militară şi aceea

simbolică fie s-au potenţat reciproc (Bizanţul, Imperiul

( ’arolingian), fie s-au canibalizat în anumite perioade (Egiptul).Aici am discutat despre o putere simbolică măcar potenţial

conturată, dacă nu distilată în secole de existenţă (creştinismul

îşi numără existenţa deja în secole când Constantin/Clovis au decis alianţele) şi de o putere militară deja redutabilă. Romanii

aveau la rândul lor secole de artă marţială înglobată în strategiile generalilor săi, iar francii erau printre cei mai

redutabili războinici produşi de marele flux germanic. Aici,

formele de putere S-AU POTENŢAT doar una pe cealaltă, nici

una dintre ele NECREÂND-0 pe cealaltă.Dar au existat şi exemple în care o formă de putere a născut

din mai nimic o altă formă de putere. Cel mai bun exemplu este

Islamul.La jum ătatea secolului al VlI-lea, mesajul Profetului se

adresa unei societăţi puternic tribale, lipsite de unitate şi

conştiinţă de sine, enclavizate în zone geografice lipsite de

resurse economice şi fară tendinţele expansioniste pe care le

oferă o forţă militară.Un secol mai târziu - indiferent de schisma internă care

sfăşiase deja lumea musulmană între sunniţi şi şiiţi o armată

născută parcă din nisipurile deserturilor ia cu asalt şi supune tot

nordul Africii, cucereşte de la vizigoţi Spania şi este oprită laPirinei, pe muchie de cuţit, de Carol M artel1: puţin a lipsit ca

1 Carol Martel (719-741) este întemeietorul dinastiei „carolingiene“ în Franţa. Ca mareşal al curţii merovingiene, opreşte năvălirea arabilor în Europa, care, după ce cuceriseră Spania de la vizigoţi, trecuseră Pirineii şi ameninţau toată Europa.


încă de atunci fostul Imperiu Carolingian să nu devină musulman.

Profetul şi urmaşii acestuia nu aveau nici putere economică şi nici militară. Dar puterea simbolică imensă oferită de mesajul Coranului şi sinergia creată de această formă de monoteism s-a vădit încă din zorii naşterii ei o formidabilă maşinărie de război.

Vom mai oferi două exemple de interferenţă/potenţare, tocmai pentru a sublinia DIFERENŢELE care pot să existe între acestea.

Spania rezultată din Reconquista era fragilă din toate punctele de vedere: nu avea putere economică, conţinea o populaţie extrem de eterogenă (musulmanii şi iudaicii erau numeroşi şi mai bine educaţi decât creştinii), puterea centrală a Majestăţilor Lor Catolice era serios încercată de forţa militară a „granzilor“ . Spania - sau mai bine zis conducătorii ei, regii - a jucat totul pe o carte: puterea simbolică, reprezentată de biserică. De aici vine expresia „mai catolic decât papa“ . Pactul nescris între regii spanioli şi biserică suna cam aşa: voi ne sprijiniţi în ceea ce întreprindem şi ne oferiţi o indiscutabilă autoritate, iar noi vă dăm prerogative la care nici nu visaţi în alte spaţii geografice.

în Franţa, A nglia sau Im periul „Rom an“ de Neam Germanic (Germania se „naşte“ când Otto I este uns ca „rege al teutonilor44, pe la 900), coabitarea între puterea simbolică (biserică) şi aceea militară (regalitate) nu era o permanentă lună de miere. De la chestiunea financiară a taxelor şi a proprietăţilor şi până la num irea reprezentanţilor clerului (episcopii) s-au născut tensiuni care uneori au îmbrăcat forme

PUTEREA 47

i ontondente. A existat „pelerinajul de la Canossa“, când împăratul german a stat cu funia de gât, în zăpadă, până ce a losl primit/iertat de papă (puterea simbolică şi-a demonstrat lorţa), dar a existat şi confiscarea papalităţii în totalitate de i .'lire Filip cel Frumos sau, înainte cu mai bine de un secol, instalarea lui Urban al II-lea cu ajutorul militar masiv al provensalilor lui Raymond de Toulouse1.

Nu a fost cazul în Spania. Puterea pe care regii spanioli au tlal-o Bisericii a fost unică prin amploarea ei. Prin braţul înarmat al acesteia - Inchiziţia, creată de papa Inocenţiu la începutul secolului al XHI-lea, în contextul luptei cu catarii din sudul Franţei regii Spaniei au impus şi centralizat puterea în interior şi i-au ţinut permanent în şah pe nobilii nărăvaşi. ( >ricând puteai fi declarat eretic şi ars pe rug după un proces mai mult decât lipsit de şanse pentru cel acuzat. A fost o formă de teroare sistematizată, de tip totalitar, în care a fost folosită cea mai legitimă formă de putere, aceea simbolică. Dacă unui liran îi trecea prin cap să-şi justifice actele prin intenţia de a jefui economic pe cineva, acest lucru ar fi provocat o îndreptăţită revoltă, pentru că atentatul la proprietate pune în primejdie o populaţie num eroasă şi o uneşte în faţa atentatorului. Teroarea puterii simbolice este acceptată pentru amplul motiv că „ceilalţi" se consideră nevinovaţi, deci nu se simt în primejdie atunci când victimele încep să apară. Când se realizează că există şi abuzuri sau chiar acestea devin

Raymond de Toulouse, unul dintre cei mai puternici seniori ai Franţei acelei epoci, dorea cucerirea portului Tripoli pentru a lega ruta orientală a mirodeniilor de aceea occidentală. L-a sprijinit pe Urban al II-lea (de origine franceză), propovăduitorul primei cruciade, pentru preluarea efectivă a scaunului pontifical, aflat sub controlul „partidei romane“.


sistematice, este prea târziu. Comisia M cCarthy1 nu a greşit în SUA pentru că a atras atenţia asupra infiltrărilor comuniste: erau reale şi fostul aliat din război, URSS, îşi infiltra masiv agenţii în structurile unei administraţii lipsite de protecţie informativă adecvată (OSS, „tatăl" CIA, fusese desfiinţat după conflagraţie, iar FBI nu era pregătit pentru acest gen de acţiuni). A greşit pentru că a început să comită abuzuri în numele unei puteri simbolice - siguranţa naţiunii - care au fost socotite inadmisibile de o societate născută în cultul libertăţii. Naţiunea americană a stopat abuzurile şi a pus capăt comisiei menţionate. în Spania feudală nu avea cine să pună capăt unor abuzuri încurajate de puterea militară.

Spania şi-a construit şi imperiul colonial pe acelaşi gen de putere simbolică: în numele Crucii. Populaţiile cucerite erau tratate înfiorător, pe motiv că nu erau creştini. „FIispania“ , primul pământ văzut de Columb - adică viitoarea Haiti - , a fost depopulată şi colonizată cu sclavi africani. Puterea economică s-a adăugat celei militare pentru a încuraja abuzurile - munca în sclavie, jaful sistematic etc. - care îi umpleau cuferele cu aur. în acea epocă, Spania devenise cea mai importantă putere din Europa tocmai pentru că acumulase, simultan, în forţă, toate cele trei forme de putere într-o măsură mai mare decât

1 Joseph McCarthy, senator republican de Wisconsin, a dat numele său - „mccarthysm“ - epocii de „cercetare a activităţii antiamericane“ în SUA. Sub presiunea Războiului din Coreea, a victoriei comuniştilor din China şi a furării documentaţiei fabricării armei nucleare de către spioni aflaţi în solda ruşilor, în America se declanşează după 1950 o adevărată isterie anticomunistă, ale cărei ecouri se vor stinge de facto abia în anii 1960. Momentul declanşării „vânătorii de vrăjitoare" începe în februarie 1950, când Joseph McCarthy ţine un discurs în Virginia de Vest susţinând că se află în posesia unei liste cu peste 200 de nume de bănuiţi comunişti. Astăzi, mccarthysmul este sinonim cu abuzul politic.

PUTEREA 49

orice alt regat: puterea militară (invincibila Armada stăpânea mările), puterea economică (un nesfârşit şuvoi de argint şi aur

se scurgea dinspre Am erica spre m etropolă) şi puterea simbolică (o Biserică agresivă, cu un aparat de teroare bine pus la punct de figuri gen Torquemada şi gata să justifice orice

abuz). Spania a căzut in momentul în care exercitarea acelui gen de putere simbolică a devenit redundantă după Renaştere

(în coloniile din America de Sud. tipăriturile, altele decât cărţile religioase, au fost interzise până în secolul al XVIII-lea),

iar declinul puterii militare a condus şi la declinul celei economice (tentativa eşuată de a invada Anglia a antrenat

pierderea controlului mărilor în favoarea acesteia din urmă).Anglia - a cărei putere regională s-a ridicat, istoriceşte

vorbind, mai târziu - a folosit alt gen de putere simbolică pentru a le consolida pe cele economice şi militare. Anglia nu folosea teroarea, de nici o natură: nici în plan simbolic (emanciparea de sub tutela papalităţii a Bisericii insulare a născut o instituţie mai

degrabă tolerantă şi cooperantă), nici în plan militar (nici măcar

20 000 de soldaţi englezi nu erau dislocaţi peste frontiere în apogeul imperiului, în vremea reginei Victoria). Dincolo de unele episoade contondente - războiul cu triburile zulu sau cu burii colonizarea s-a făcut mai mult prin „export“ acceptat de

putere simbolică decât prin putere militară. Anglia oferea un model de conduită individuală socotit superior de populaţiile

colonizate, o organizare administrativă riguroasă şi performantă,

o cultură care rivaliza doar cu cea a Franţei sau a Germaniei şi o matrice economică prosperă. Era şi în avangarda tehnologică. De aceea, puterea Imperiului Britanic a durat mult mai mult decât


cea a Imperiului Spaniol şi nu s-a prăbuşit prin violenţă, ci prin consens.

De notat că atunci când „perla Coroanei", India, a vrut să-şi câştige independenţa1, nu au apărut gherilele înarm ate (teritoriul se preta la un sângeros război de gherilă, care putea dura şi decenii), ci Gandhi2. O putere simbolică a fost torpilată tot de o putere simbolică, care în speţă s-a vădit superioară. Cel care a eliberat India nu a fost un David cu sabia, ci un paşnic guru costeliv şi aparent pacifist, dar care era suficient de inteligent pentru a înţelege că „softul" trebuie decodificat în termenii în care fusese instalat. O M are Britanie care nu era obişnuită să-şi exercite violenţa extremă pentru a-şi proteja posesiunile (lecţia americană fusese suficientă) a trebuit să cedeze când puterea ei simbolică s-a sfârşit.

Să luăm Algeria colonizată de Franţa.Franţa republicană şi naţionalistă nu a acceptat ideea

independenţei statului african, asupra căruia, în treacăt fie spus, nici măcar nu exercita o influenţă simbolică, ci pur militară şi economică. Dacă în India puterii simbolice i s-a răspuns cu un atac simbolic prin Gandhi, în Algeria puterii militare i s-a răspuns pe măsură, prin naşterea unei gherile urbane crude şi redutabile, fapt care a obligat metropola să răspundă de asemenea prin violenţă extremă, ceea ce a condus în final la dezastru. Algeria

1 India devenise colonie britanică (administrată de un ,,vicerege“) în anul 1856, după o revoltă sângeroasă împotriva Companiei Indiilor. După Primul Război Mondial, Congresul Naţional Indian începe lupta de eliberare, iar Mahatma Gandhi devine liderul mişcării. în anul 1947 este proclamată independenţa ţării (se pierde Pakistanul musulman, care îşi proclamă secesiunea), care devine în 1950 republică.2 Gandhi (numele i-a fost dat de poetul R. Tagore şi înseamnă „marele suflet") este simbolul luptei nonviolente pentru libertate. Este asasinat în anul 1947 de un musulman fanatic.

PUTEREA 51

şi-a cucerit independenţa şi noua putere instalată s-a revendicat (simbolic) de la revoluţia de eliberare. Dar amalgamul de marxism, maoism şi naţionalism care clocotea în structura tinerei puteri renăscute nu era suficient pentru a o legitima pe termen lung. Aşa că a fost îmbrăţişat Islamul ca fonnă de legitimare/putere simbolică, cu tot ce a decurs de aici. Rănită în orgoliul ei de dezastrul celui de-al Doilea Război Mondial, când a căzut în genunchi în câteva săptămâni în faţa maşinăriei de război germane, Franţa şi-a jucat brutal şi pur militar cărţile coloniale, atât în Indochina, cât şi în Africa. Rezultatul a fost, în ambele cazuri, un dezastru şi mai mare şi o relativă pierdere de putere imbolică în plan internaţional: tortura sistematică din Algeria nu

sc prea potrivea imaginii unei Franţe culturale/emancipatoare, creuzet al drepturilor fundamentale ale omului. Renunţând relativ paşnic la colonii şi născând Commonwealthul, Marea Britanie si-a păstrat măcar cvasiintact prestigiul internaţional şi, prin urmare, puterea simbolică. Şi astăzi, elita din fostele colonii studiază la Londra, iar limba engleză este latina modernă.

Spania a folosit greşit şi tiranic puterea sim bolică, turmentând-o şi denaturându-i sensul, Franţa şi-a ignorat-o pe cea proprie în favoarea celei militare, Anglia şi-a distilat-o suficient pentru a constitui un elixir îm bătător până în momentul în care o altă putere simbolică i s-a opus suficient de inteligent şi perseverent.

Până în acest moment ne-am referit mai puţin la puterea economică, mai precis la modul în care aceasta a interferat cu aceea militară şi/sau simbolică.

Au existat şi situaţii în care puterea economică a jucat un rol esenţial.


Prea puţini ştiu că una dintre mizele Primei Cruciade - care s-a desfăşurat în perioada 1096-1099 (cucerirea Ierusalimului din mâinile musulmanilor) care a pus pentru două secole bazele unui regat creştin/occidental în Orientul Mijlociu, a avut şi o miză economică importantă.

Ruta care lega economia orientală de cea occidentală începea în portul Tripoli şi pătrundea în Europa Centrală şi de Vest prin sudul Franţei, controlat de puternica familie de Toulouse. Raymond, conte de Toulouse, a fost, de altfel, cel mai fervent susţinător al Cruciadei, ajutându-1 în acelaşi timp pe papa Urban al II-lea, propovăduitorul acesteia, să-şi câştige efectiv scaunul printr-un război cu partida romană.

Chiar dacă Raymond nu a reuşit să cucerească în timpul vieţii sale Tripoli, oraşul a căzut după aceea în mâinile creştinilor şi cultura occitană din sudul Franţei a devenit o forţă economică mai redutabilă chiar decât a puterii centrale.

Mai mult - probabil că şi sub influenţa unor curente orientale - casa de Toulouse încurajează credinţa aşa numită „catară"1, un curent creştin ascetic şi profund.

O papalitate care deja trecuse prin Marea Schismă nu-şi permitea să rişte să mai piardă o jum ătate din Europa: catarism ul, în variile sale forme (albigenzii, dolcinienii, bogomilii), muşcă din Italia, Franţa şi chiar Spania. în lupta cu

1 Catarii - curent creştin mistic şi esoteric, răspândit mai ales în sudul Franţei începând cu secolul al Xl-lea - au făcut parte dintr-o familie de credinţe insuficient elucidate până astăzi, cu origine controversată (Orientul Apropiat, gnosticii din Iudeea, Bulgaria de astăzi etc.) Declaraţi eretici de puterea papală, au constituit obiectul unei adevărate „cruciade", mii de oameni fiind măcelăriţi în lupte sau executaţi. Odată cu căderea fortăreţei Montsegur, la jumătatea secolului al XlII-lea, erezia este socotită eradicată. Dar ritualuri catare mai apar - mai ales ca acuzaţii - în documentele Evului Mediu până în secolul al XVI-lea.

PUTEREA 53

„centrul11, puterea economică a casei de Toulouse se legitima cu o putere simbolică (catarismul), ALTA decât aceea aliată a regalităţii de la Paris, în fapt catolicismul.

Alianţa papalităţii şi regalitatea Franţei au fost un soi de pact: redobândirea puterii simbolice totale pentru prima şi jefuirea unui vasal extrem de bogat (puterea economică) de către cel de-al doilea. în această speţă, „ţinta“ este deposedată simultan de toate cele trei forme de putere. De cea simbolică, pentru că papalitatea a condamnat şi demonizat catarismul cu o forţă fără precedent (nici măcar discursurile împotriva musulmanilor nu ating intensitatea celor împotriva acestui curent altminteri paşnic), de cea economică - Provenţa a fost jefuită şi subordonată centrului - şi de cea militară. Paradigma occitană - mai rafinată, mai bogată şi mai avansată decât aceea a Parisului - nu a supravieţuit pentru că nu reuşise să deţină o putere militară mai semnificativă, deşi acumulase inclusiv una economică superioară.

Un asemenea „atac“ simultan destinat deposedării de orice formă de putere şi în final, anihilarea, s-a produs după o reţetă patentată în istorie de Filip al IV-lea, zis cel Frumos, în Franţa, începând cu 1307. Peste câteva secole, vom vedea, Hitler a folosit aceeaşi reţetă, în totalitate.

Templierii reprezentau o forţă de tem ut pentru că M iliţia lui Hristos cumula simultan TOATE cele trei forme de putere, într-o epocă în care adunarea unei oştiri putea dura luni de zile, comanderiile templiere puteau mobiliza rapid o forţă de şoc extrem de consistentă trecută prin focul luptelor din Orient. Puterea militară a Ordinului - chiar dacă dramatic diminuată după măcelul de la Sfântul Ioan din Accra, ultima posesiune creştină din fostul Regat al Ierusalimului, care în anul 1291


cade în m âinile m am elucilor care preluaseră conducerea Egiptului - era indiscutabilă. Experienţa, disciplina şi credinţa legau corpul cavalerilor într-un tot periculos pentru orice opozant militar potenţial.

în cele două secole de existenţă, Ordinul devenise foarte bogat, având nu doar posesiuni întinse în toată Europa, dar şi concentrând numerar şi creanţe. Alături de lombarzi, erau principalii creditori ai timpului, cel puţin în Franţa. Tezaurul regal era zălog în Templul din Paris.

Templierii deţineau şi o importantă putere simbolică. Erau - prin canonul scris de Sfântul B em ard1 - subordonaţi doar papei, nu plăteau taxe senioriale şi erau puternic legitimaţi de jertfe le din O rient îm potriva m usulm anilor. Orice atac împotriva lor era socotit un atac direct la adresa Sfântului Părinte, deci a Sfintei Biserici Catolice.

Pe de altă parte, aveam un rege ambiţios şi dornic de centralizarea puterii, dar cu mari probleme pe toate cele trei paliere.

Vistieria era secătuită ca urmare a unor campanii militare dezastruoase, mai ales cea din Flandra, când cavaleria franceză a fost măcelărită de postăvarii flamanzi, celebra „bătălie a pintenilor de aur“ . Răspunsul economic a fost inflaţia, în timpul respectiv tradusă prin „călpuirea“ m onedelor bătute de vistierie, adică dim inuarea conţinutului de aur/argint din acestea. Prin urmare, populaţia Parisului s-a răsculat, iar regele

1 Sfântul Bernard (Bemard de Clairvaux) a trăit între anii 1090 şi 1153 şi a fost reformatorul Ordinului Cistercienilor, pe care l-a transformat dintr-un corp relativ anonim al Bisericii Catolice în principala emanaţie de teologie şi diplomaţie a epocii. A fondat circa 70 de mănăstiri şi a propovăduit cea de-a doua cruciadă. Autorul canonului Cavalerilor Templieri. Una dintre cele mai importante autorităţi spirituale ale întregului Ev Mediu european.

PUTEREA 55

s-a trezit în situaţia caraghioasă de a căuta adapost la... templieri, fiind gata să fie linşat.

în plan militar, regele nu avea o armată pe picior de război, ci doar un soi de miliţie/poteră cu rol cvasiadministrativ. Conform uzanţelor feudale, el era supremul senior, iar vasalii răspundeau cu adunarea oştii la chemarea sa: o operaţiune de durată şi nu întotdeauna încununată de succes, printre duci şi baroni rapace, certăreţi şi complotişti.

Şi puterea sim bolică a regelui era în declin. Mutase papalitatea la Avignon (1309), deci în feuda lui, pentru a o controla, însă raportul de putere între rege şi Suveranul Pontif era mereu pe muchie de cuţit. Urmaşii săi erau socotiţi degeneraţi şi incapabili - se vor dovedi ca atare după moartea sa iar amantlâcurile nurorilor erau deja de notorietate publică şi aveau să sfârşească printr-un scandal terminat cu execuţii.

Acest rege încolţit s-a dovedit însă mai rapid în mişcări decât aparent foarte puternicul Ordin şi l-a distrus relativ repede. Asta pentru că stăpânea mult mai bine jocul puterii.

Primul atac a fost cel economic. Forţând mâna Ordinului pentru împrumuturi tot mai mari, regele l-a obligat, în termeni bancari moderni, „să-şi pună toate ouăle în acelaşi coş“ . Vistieria regală devenise principalul „client" al Ordinului, adică el se alesese cu hârtii (creanţe), iar o parte importantă a NUMERARULUI trecuse deja la rege (apropo de cei care caută „comoara tem plieră“ ...)

Apoi a urmat cel simbolic. Oameni plătiţi de administraţia regală au început să răspândească cele mai aberante acuzaţii la adresa templierilor. Erau cele obişnuite în toate procesele de vrăjitorie/erezie, numai că de astă dată obiectul lor nu erau


ţărani oarecare, ci tocmai călugări-soldaţi: lupii în blană de oaie, falşii profeţi prevestiţi de Evanghelii. Nu doar că nu erau credincioşi, erau de-a dreptul anticreştini. Nu doar că nu fuseseră viteji în războaiele orientale, dar chiar se vânduseră inamicului musulman şi pactizaseră cu acesta (de aceea se pierduseră posesiunile de peste mări).

Pentru că banii împrumutaţi regelui trebuiau retumaţi, acesta m ărise birurile: evident, lăcom ia tem plierilor era responsabilă pentru un nivel de trai în degradare. Şi ce rol mai avea această „legiune străină", de vreme ce regatul oriental devenise o amintire?! Nu erau decât nişte paraziţi lacomi, care trăiau din munca oamenilor oneşti, înfumuraţi şi dubioşi.

Când terenul a fost pregătit - în tot acest timp, templierii au ignorat complet campania subtilă declanşată împotriva lor, considerându-se de neatins sub protecţia papei - a fost necesară doar o zi pentru a-i aresta, simultan, pe toţi cavalerii. Când călăii şi-au intrat în rol şi au început torturile, au început să curgă şi „mărturiile". Un papă bătrân şi bolnav nu mai putea face nimic, riscându-şi el însuşi capul dacă s-ar fi pus chezaş pentru apărarea Ordinului. Nu a putut decât să-l suspende temporar şi să transfere bunurile - atâtea câte mai erau - Ordinului Ospitalier, pentru a rămâne în sânul Bisericii.

Exemplul de mai sus este plin de învăţăminte.Cel mai devastator atac atunci când un centru atacă alt

centru în lupta pentru putere este ATACUL SIM ULTAN PE TOATE CELE TREI PALIERE. Atacul pe palierul simbolic adesea precede atacul m ilitar, după cum atacul pe linie economică îl lipseşte pe inamic de potenţialele resurse necesare ripostei/contratacului/rezistenţei. Blocada economică este un

PUTEREA 57

exem plu de atac sim ultan m ilitar/econom ic folosit din Antichitate şi până în zilele noastre. Dacă atacul simbolic şi cel economic sunt bine puse la punct, sarcina militarilor este mult mai uşoară. Atacarea unui inamic care dispune de o mare putere simbolică a fost şi este un act necugetat. Henric al II-lea Plantagenet al Angliei era un rege puternic şi inteligent, dar asasinarea la sugestia sa a arhiepiscopului de Canterbury - Thomas Becket - i-a degradat imaginea în asemenea hal, încât a fost obligat să-i pedepsească pe făptaşi şi să facă penitenţă publică1. Nici unui dictator ca Mussolini nu i-ar fi trecut prin cap să-l aresteze pe papă. Autorităţile comuniste de la Varşovia nu au putut să facă nimic împotriva valului popular care a ieşit să-l aduleze pe Ioan Paul al II-lea în timpul vizitei sale, în pofida unor eforturi uriaşe în acest sens.

Hitler a folosit - după ce a fost numit cancelar la începutul anului 1933 - acelaşi mecanism pentru a anihila orice opoziţie şi a concentra puterea în mâinile partidului nazist, adică

ale sale.Slab ca poziţie politică - abia controla o treime din

parlament şi popularitatea sa era în declin Hitler a decis să atace primul. Inamicul, „templierii" lui, erau nu doar evreii, ci şi difuzul sistem de complicităţi al acestora, unde se amestecau de-a valma oameni de afaceri neprietenoşi, bancheri importanţi şi oameni politici indezirabili, toţi acuzaţi oficial că au complotat

1 Thomas Becket (1118-1170) a fost arhiepiscop de Canterbury (şeful Bisericii Catolice din Anglia) şi a fost asasinat din ordinul regelului Henric al II-lea Plantagenet. Oroarea stârnită în întreaga lume creştină de acest asasinat petrecut chiar în catedrală a fost atât de mare încât l-a obligat pe rege la penitenţă şi la pedepsirea ucigaşilor, Henric pretinzând că aceştia au interpretat eronat cuvintele sale.


împotriva Germaniei şi au provocat, prin urmare, pierderea războiului mondial şi degradarea prin care trecea naţiunea.

Terenul simbolic a fost pregătit de aşa natură - între timp se inventase şi radioul, aşa că exista un vehicul propagandistic

care asigura răspândirea rapidă a propagandei până şi printre analfabeţi - încât actul simbolic al incendierii Reichstagului a fost detonatorul unei răfuieli definitive cu TOŢI adversarii.

Reichstagul era el însuşi un SIMBOL al naţiunii - inamicul lovea, aşadar, direct în inimă. Merita, prin urmare, tot ce era

mai rău. Şi a urmat tot ce era mai rău: atac economic prin deposedare de bunuri, atac m ilitar prin batalioanele de asalt

asmuţite împotriva opozanţilor şi apariţia sistemului concen- traţionar extins, atac simbolic prin inventarea a tot soiul de vini imaginare atribuite adversarilor.

Reversul acestui tip de atac de succes - Hitler a reuşit

anihilarea oricărei forme de rezistenţă internă şi a acaparat TOATĂ puterea - este campania împotriva Angliei demarată de acelaşi Hitler, după ce Franţa a sucombat militar, iar Imperiul Britanic rămăsese să ducă singur războiul împotriva Axei (atacat simultan şi în Orient de Japonia).

împotriva Angliei nu a fost nici un soi de atac simbolic.

Chiar propaganda rasistă a regimului nu putea să socotească populaţia anglo-saxonă a insulelor britanice altfel decât

aparţinând mult lăudatei rase ariene. Anglia era o monarhie înălţată în sfere cereşti de regina Victoria şi acest mare simbol

naţional nu putea fi atacat sub nici o formă, de nici o propagandă, oricât de otrăvită.

Nu a existat nici un atac economic consistent.

PUTEREA 59

Pentru că Anglia (încă) stăpânea mările prin extraordinara sa marină de război şi comercială, o blocadă eficace era imposibilă şi s-a dovedit imposibilă, în pofida războiului submarin, cărora germanii i-au acordat o mare importanţă strategică.

Aşadar nu puteai sufoca economic Anglia.Prin urmare, pentru că atât palierul simbolic, cât şi cel

economic erau dificil, dacă nu imposibil, de atacat într-un mod hotărâtor, s-a optat pentru atacul militar pur şi simplu.

Operaţiunea „Leul de mare“ s-a vădit un eşec usturător - tentativa de a invada pe calea aerului Anglia s-a lovit de rezistenţa dârză a unei Aviaţii Regale care a luptat extraordinar de bine şi a reuşit să câştige supremaţia cerului. Elita aviaţiei germane s-a spulberat peste Canalul Mânecii, ciuntind pentru tot restul războiului m aşinăria de război nem ţească şi conducând, prin recul, la marile înfrângeri ulterioare din Rusia.

Nemţii au ignorat că accidentul marelui zeppelin R101, în octombrie 1930, a determinat aviaţia britanică să se orienteze spre construcţia de avioane: la Londra, era zeppelinelor se încheiase. La Berlin, această eră s-a încheiat abia dupa explozia celebrei nave Hindenburg, şase ani mai târziu. Aşadar, RAF a intrat în această confruntare cu un avans de şase ani, avans care s-a dovedit decisiv ca putere militară. Aşa cum vom vedea într-unul dintre viitoarele capitole, puterea militară şi cea economică au depins tot mai mult în istorie de dezvoltarea tehnologică. Puterea simbolică nu a depins/depinde niciodată de tehnologie, pentru că nu are nevoie de tehnologie.

Rămânând la a doua conflagraţie mondială, Germania înfruntă în URSS un adversar care, măcar teoretic, supravieţuia prin teroarea pe care o exercita asupra propriilor cetăţeni. Bolşevicii


decimaseră armatele alb-gardiste, înfiinţaseră Gulagul, provo- caseră un masiv exod de elită în străinătate, omorâseră milioane de oameni prin înfometare în timpul campaniilor de colectivizare din Ucraina sau Azerbaidjan. Mai mult, Stalin masacrase şi fosta elită bolşevică leninistă în urma unor serii de procese trucate, în cadrul cărora s-au formulat acuzaţii aberante, procese urmate inevitabil de execuţii în masă. Nu exista - aparent - nici un motiv să crezi că un asemenea regim, pe care populaţia avea toate motivele să-l urască, va reuşi să creeze o sinergie necesară unui război dur cu un adversar de talia Germaniei.

Nici din punct de vedere economic şi/sau militar lucrurile nu mergeau bine în Ţara Sovietelor. Exista convingerea că Stalin omorâse elita militară în timpul marilor procese. Rusia fusese umilită la începutul secolului în războiul cu Japonia, avusese pierderi înfiorătoare în Primul Război M ondial - pe care îl pierduse printr-o pace ruşinoasă semnată de bolşevici iar războiul civil provocase la rândul său alte pierderi majore de substanţă militară. Şi situaţia economică era mai mult decât dificilă. Se abandonase ideea Noii Politici Economice (NEP) încercată de Lenin, iar planurile cincinale se dovediseră nerealiste şi imposibil de implementat în practică. Cooperativizarea agriculturii nu provocase decât foamete.

Deci o Germanie care îşi atinsese apogeul militar, geografic şi economic şi care îngenunchease într-un an întreaga Europă atacă o Rusie eterogenă, lipsită atât de putere militară şi economică, cât şi de putere simbolică (panslavismul mesianic care însufleţise până la un punct naşterea şi devenirea imperială a Rusiei fusese aruncat la coş de un regim eminamente antireligios). Insistenţele lui Stalin ca occidentalii să deschidă

PUTEREA 61

un al doilea front, vestic, care să uşureze povara militară nu au

fost realizate decât târziu, prin debarcarea în Normandia

(simulacrul de debarcare de la D ieppe1 a fost o glumă

macabră). Rusia era singură.Dacă istoricii au insistat asupra erorilor militare/logistice

ale Operaţiunii „Barbarossa“ - atacarea URSS - nu s-au

menţionat mai deloc cele SIMBOLICE.Regimul de la Berlin a greşit în primul rând ideolo

gic/simbolic şi abia apoi militar, victimă a propriei viziuni

turmentate despre lume. Rasa slavă era considerată inferioară şi

i se rezerva un viitor de semisclavie în stăpânirea arienilor

germani. Viziunea hitleristă a extinderii spre est ca „spaţiu

vital“ - chiar dacă convenea puterilor de tipul Imperiului

Britanic sau Franţei, ale căror dom inioane nu mai erau

ameninţate în acest fel pusă în termeni militari/terorişti, viza

să supună sute de milioane de oameni unui trai de sclavi antici. Tratamentul aplicat cuceriţilor - la început s-a intrat ca în

brânză în URSS, pe trei fronturi - nu a fost ca în Franţa:

om orurile, torturile şi înfom etarea până la extincţie a

prizonierilor erau practici comune. O populaţie nu neapărat

prietenoasă la adresa bolşevicilor de la Moscova a fost, în acest

fel, rapid ostilizată la adresa cuceritorilor. Panslavismul încă

mocnea în subconştientul colectiv: brusc deveneai un subom.

Era un atentat simbolic ce genera ripostă pe măsură.

1 în august 1942, trupele aliate încearcă o debarcare la Dieppe (Franţa), răspunzând cererilor imperative ale lui Stalin de a se deschide un al treilea front în Europa, care să reducă presiunea de pe frontul de est. Debarcarea a fost un sângeros eşec, operaţiunea fiind interpretată ulterior ca o simplă butaforie pusă la cale de comandamentul britanic.


Stalin a fost surprins fără îndoială de atac, dar s-a mişcat

tactic foarte bine - el înţelegea Rusia. Primul lui discurs la radio nu a început cu consacratul „tovarăşi11, ci cu „fraţilor şi surorilor11: a trim is m om entan la plim bare term inologia

bolşevică şi a revenit la panslavismul Măicuţei Rusii, a atins resorturile consacrate de câteva secole de emancipare în faţa

inamicilor. Germ ania nu ataca regimul stalinist/bolşevic, Germania ataca însăşi Maica Rusia, în tot ce avea ea mai sfânt. Germania nu voia „doar11 să înfrângă militar Rusia/URSS, voia

să o EXTERMINE.Acest apel a creat o sinergie înspăimântătoare - un popor

umilit deja de o istorie grea de un secol şi-a regăsit rapid

vocaţia mesianică şi s-a luptat cu o dârzenie pe care numai credinţa neclintită (puterea simbolică, în orice formă a acesteia)

poate să ţi-o dea.Stalin a decis să nu părăsească Moscova asediată, deşi a fost

sfătuit insistent să o facă. Dacă o făcea, pierdea. Hitler,

Fiihrerul Germaniei, era la Berlin. Stalin era lângă oamenii care-şi apărau patria. Cele 900 de zile de asediu ale Leningradului/Sankt Petersburgului au demonstrat ce se poate

întâmpla când puterea simbolică îşi intră în rol şi potenţează la

maximum puterea militară sau economică. Oamenii leşinau lângă strunguri, dar produceau tunuri. Divizii întregi erau spulberate într-o zi, dar altele le luau locul fără crâcnire. Cine atribuie aceste lucruri doar terorii exercitate de aparatul de

coerciţie al NKVD-ului sau a reţelei de comisari politici se înşală şi ignoră forţa puterii simbolice - la fel cum a făcut-o

Germania lui Hitler.

PUTEREA 63

Una dintre cele mai cinice expresii ale concentrării puterii a fost exterminarea de către Stalin a numeroşi eroi care se distinseseră, m ilitar vorbind, în aceste teribile încleştări: aceşti oameni erau legitimaţi simbolic în faţa unui popor pe care liderul roşu şi-l dorea DOAR pentru el. Stalin, odată scăpat de primejdia externă şi în postură de mare învingător, s-a grăbit să elimine, o dată în plus, orice formă legitimă de opoziţie.

Dar URSS era totuşi un colos, inclusiv militar. însă au existat eşecuri şi mai răsunătoare ale unor puteri militare copleşitoare care au fost înfrânte de puteri simbolice relativ inexistente din punct de vedere militar. Un exemplu este Cuba, al doilea Vietnamul.

După al Doilea Război Mondial, când fosta aliată, URSS, a devenit marele inamic al Occidentului, SUA au devenit liderul incontestabil al înfruntării cunoscute ca „Războiul Rece“ . Cu o economie intactă şi în expansiune, cu o forţă militară pe măsură, SUA şi-au asumat rolul istoric al apărării Europei de Vest de pericolul comunist şi de forţa Tratatului de la Varşovia. Marile puteri occidentale erau fie distruse de război cvasicomplet (Germania, care, în plus, era ruptă-n două entităţi), fie profund afectate m ilitar/econom ic şi având propriile probleme internaţionale în colonii (Marea Britanie, Franţa). în aceste condiţii, SUA şi-au asumat un rol simbolic internaţional m asiv prin lupta îm potriva com unism ului în expansiune.

SUA cumulau, prin urmare, simultan, toate cele trei forme de putere necesare unui destin istoric de prim plan. Era deja cea mai redutabilă forţă militară (o scurtă perioadă a deţinut singură cea mai letală armă, bom ba atomică), era cea mai


dinamică economie (două treimi din totalul rezervei de aur a lumii era la Fort Knox, ca urmare a efortului de război al naţiunilor antrenate în conflagraţia de cinci ani) şi se legitima internaţional ca apărătorul cel mai important al valorilor occidentale în raport cu un inamic puternic şi expansionist la scară globală - lagărul comunist.

Şi totuşi, ACEASTĂ Americă a fost terfelită pe toate planurile în cel puţin două episoade ruşinoase - Cuba şi V ietnam având de-a face cu un grup de guerilleros bărboşi într-o parte şi cu o mână de ţărani cu ochii oblici, pitiţi prin junglă şi SUB junglă. Cum a fost posibil?

La fel ca în cazul Germaniei când a atacat URSS, a fost ignorată forţa simbolică în favoarea celei militare/economice.

Să începem cu insula socotită ideală de mafioţii din SUA pentru cazinouri, spălări de bani şi distracţie non-stop - Cuba.

Cuba era o veche cunoştinţă a SUA, dar nu era socotită nici măcar o rudă săracă a acesteia. O serie de regimuri militare crude terorizau de o jum ătate de secol o populaţie pauperă şi analfabetă. Economia era redusă la cultura trestiei de zahăr şi la ceea ce astăzi am numi industria divertismentului - un loc ieftin pentru aventurieri, jucători, prostituate şi sceleraţi în căutare de plăceri interzise în lumea civilizată.

Regimul lui Batista1 - un prieten de nădejde al Cosei Nostra şi al CIA, pe ideea că apără ţara de comuniştii care nici măcar

1 Fulgencio Batista a fost comandant militar al Cubei între 1933 şi 1940, preşedinte ales între 1940 şi 1944 şi dictator între 1952 şi 1958, când este înlăturat de la putere de gherila marxistă condusă de fraţii Castro. A condus ţara în forţă, fiind acuzat de crime politice şi legături cu Mafia (care preschimbase ţara într-un paradis al cazinourilor). După fuga din Havana, trăieşte în Portugalia şi Spania şi moare în urma unui atac de cord la Madrid, în anul 1973.

PUTEREA 65

nu existau - era incredibil de şubred: nici măcar el însuşi nu mai era convins că nu e cazul să o şteargă şi să-şi cheltuiască în linişte banii furaţi.

Când gherila lui Castro a început să prindă contur, analiştii de la W ashington DC au socotit-o un alt episod minor într-o ţară de mâna a patra. Când aceeaşi gherilă a început să folosească radioul - populaţia era analfabetă, deci ziarele/manifestele ar fi fost inutile - şi a reputat primele succese militare, iarăşi nu s-a aprins nici un beculeţ roşu la Departamentul de Stat: Batista susţinea că are situaţia sub control, minţind evident. Batista a şters-o într-un final, iar conducerea Cubei a fost preluată dc „bărboşii" coborâţi din munţi - ce doreau cu adevărat aceşti bărboşi nu era prea clar şi nim eni nici m ăcar nu s-a obosit să-i întrebe. Erau comunişti? Unii, de exemplu Em esto „Che“ Guevara, fără îndoială că da, deşi marxismul lui era cam accentuat chiar şi pentru politica M oscovei. Alţii, gen fraţii Castro, nu se revendicau ideologic decât de la un sentiment oarecum tulbure de luptă îm potriva tiraniei şi de emancipare populară. Cei dispuşi să vadă m âna lungă a Moscovei peste tot şi să inventeze comunişti şi unde nu erau, la care s-au adăugat cei care pierduseră investiţii economice importante, au ostilizat rapid noul regim, un regim extrem de slab militar sau economic, dar foarte puternic simbolic: Castro era un soi de Simon B olivar1 reîntrupat. Blocada economică, tentativele

1 Simon Bolivar (1783-1830), numit şi „Eliberatorul" în America Latină, a fost fiu al unui colonel din armata venezueleană şi moştenitor al unor importante averi. în pofida statului său social înalt, mai ales sub influenţa ideilor revoluţionare ale Franţei epocii, începe lupta de eliberare de sub jugul colonial al popoarelor sud-americane, proclamând egalitatea în drepturi ale tuturor fiinţelor umane.


puerile de asasinare a liderului şi eşecul O peraţiunii „M angusta“ - debarcarea rebelilor refugiaţi în SUA în Golful Porcilor - au aruncat regimul castrist direct în braţele drăgăstoase ale URSS, mai mult decât fericită să-şi găsească un cap de pod în coasta SUA. Rezultatul? Puterea sim bolică a lui Castro a atins apogeul după Golful Porcilor, SUA au ieşit um ilite dintr-o situaţie de tot râsul, iar URSS a câştigat poziţie strategică importantă pe care a fost pe muchie de cuţit să o transform e şi în bază nucleară1.

Prin victoria sa, Castro dobândise pe merit o putere simbolică pe care SUA au ignorat-o. Dacă această putere ar fi fost recunoscută, poate SUA ar fi câştigat un aliat, iar cocktailul ciudat de marxism, samba şi charisma nu ar fi prins rădăcini în Cuba până în zilele noastre. Cuba nu a devenit o ţară prosperă din punct de vedere economic, nici mai semnificativă din punct de vedere militar. Dar Castro a ştiut să-şi conserve uluitor puterea simbolică şi asta a fost tot ce a contat, se pare, supravieţuind cu o putere intactă şi prăbuşirii lumii comuniste, şi destrămării URSS.

Liderul Vietcongului, Ho Şi Min, a spus la sfârşitul războiului care a reunificat ţara şi a transformat-o într-un stat

1 „Criza rachetelor", din toamna anului 1962, a fost poate cel mai dur moment al Războiului Rece, lumea trăind pentru câteva zile sub impresia declanşării celui de-al Treilea Război Mondial, nuclear de astă-dată. Criza a început odată cu tentativa - confirmată de spionajul militar american - liderului sovietic Hruşciov de a amplasa ogive nucleare în Cuba devenită aliata URSS sub regimul castrist, considerându-se ca o Americă aflată sub şocul eşecului Operaţiunii Mangusta (debarcarea contrarevoluţionarilor cubanezi în Golful Porcilor) şi condusă de un preşedinte tânăr şi puţin experimentat (John F. Kennedy) nu va riposta cu duritate. Kennedy a adresat însă un ultimatum categoric URSS şi aliaţilor acesteia, iar sovieticii au renunţat în cele din urmă la operaţiune. Unii observatori au considerat tentativa sovietică drept un simplu „test de rezistenţă".

PUTEREA 67

comunist că americanii nu ar fi câştigat NICIODATĂ războiul, chiar dacă acesta mai dura o mie de ani. „Noi LUPTĂM de patru mii de ani, am înfrânt de trei ori şi Imperiul Mongol şi nu ne-am lăsat îngenuncheaţi de China, şi nimeni nu ne-a cucerit",

a subliniat respectivul.Numai că SUA se pare că nu au ştiut suficientă istorie

pentru a-şi da seama cu cine au de-a face şi ce imensă putere simbolică se ascunde în spatele aparentei sărăcii economice şi a aparatului militar rudimentar.

Vietnamezii nu au creat imensul şi complicatul sistem de apărare subterană numai în timpul războiului cu americanii sau al celui anterior, cu francezii. Ei aveau o experienţă seculară în gherilă, iar supravieţuirea ca stat în coasta Marii Chine dăduse un sens istoriei lor de o mie de ani. Pentru această independenţă erau gata să lupte oricând se putea. Nici napalmul şi nici uriaşa cantitate de bombe aruncate, cele mai multe aiurea prin jungla vietnameză - s-au aruncat mai multe bombe decât în al Doilea Război Mondial - nu puteau înfrânge sinergia odată creată. Legiunea Străină franceză ştia deja lecţia de la Dien Bien Phu în 19541.

Regimul autohton sprijinit militar şi politic de americani era tiranic şi terorist la adresa propriului popor, deci era deposedat automat de orice formă de autoritate simbolică. O gravă eroare de apreciere a puterii simbolice, pe care puterea militară nu a

reuşit să o suplinească.

1 în primăvara anului 1954, celebrul general vietnamez Giap a înfrânt într-o manieră foarte categorică trupele franceze concentrate la Den Bien Phu, în Indochina. Dintre soldaţii căzuţi prizonieri, circa 3 000 au murit din cauza malnutriţiei şi a relelor tratamente la care au fost supuşi de învingători. în anii următori, SUA se vor implica tot mai adânc în conflictul din regiune, ceea ce va conduce la Războiul din Vietnam.


M ergând mai adânc în istorie, vedem că şi cea mai formidabilă maşinărie de război a tuturor timpurilor - cea romană - nu a reuşit să supună o colonie relativ minusculă, dar care se revendica de la o putere simbolică copleşitoare. Este vorba de „poporul ales“ , adică de evrei.

Iudeea a fost cea mai turbulentă colonie romană. Nu avea forţa militară a populaţiilor celtice/galice, care se întindeau din actuala Franţă şi până în Scoţia, nu aveau avantajul terenului pe care-1 aveau germanii ascunşi în nesfârşitele lor păduri. Dar aveau un ţel şi o menire istorică: Legământul. Până la urmă, „soluţia" a fost distrugerea totală, adică anihilarea ca entitate şi spulberarea populaţiei în lumea largă. Romanii au distrus Templul şi au arat cu plugul peste el, dar distrugerea fizică nu a avut nici o noimă. Puterea simbolică manifestată într-un set de credinţe de nezdruncinat a fost purtată intact de poporul evreu acolo unde s-a aşezat şi această putere simbolică s-a vădit de neştirbit pentru încă o mie de ani. în vremurile noastre, această putere simbolică a născut şi una militară de temut în plan regional.

Nici măcar cei mai cruzi tirani nu au ignorat puterea simbolică - sau cei care au făcut-o au plătit relativ repede.

Jean-Claude Duvalier, cunoscut în trista sa istorie sub numele de „Papa Doc"1, a instaurat în Haiti unul dintre cele mai barbare regimuri din toate timpurile. Faimoşii „Tonton Macoutes", un soi de amestec de poliţie politică şi asasini cu sânge rece, au torturat, ucis şi schilodit mii de opozanţi în cele două decenii de existenţă a

1 Papa Doc (1907-1971) a fost preşedinte al Republicii Haiti începând cu anul 1957. Sprijinit de celebrele sale miliţii Tonton Macoutes, a asasinat circa 30 000 de persoane şi a exilat alte sute de mii, distrugând orice formă de opoziţie. De altfel, în 1964 s-a proclamat preşedinte pe viaţă şi nici măcar viaţa cetăţenilor străini nu mai era garantată în Haiti.

PUTEREA 69

„liderului", anihilând orice formă de împotrivire şi sfidând orice legislaţie internaţională (nici străinii, indiferent de ţara de provenienţă, nu erau în siguranţă). Poate să pară straniu pentru un european sau american, dar un ingredient important al „succesului" lui Papa Doc a fost... voodoo. Voodoo era un amestec exotic de credinţe din Africa de Vest, adus odată cu sclavii transportaţi de spanioli pentru a munci pe plantaţii, rudimente de catolicism şi practici magice ale populaţiei originare. Un fel de şamanism bine sistematizat şi răspândit în proporţie de masă într-0 populaţie săracă, analfabetă, ruptă de orice legătură cu exteriorul insulei şi tributară de secole superstiţiilor de tot felul.

Papa Doc nu era doar şeful statului. El era - neoficial, natural - Marele Preot al cultului voodoo1, „Baron Samedi". Simplul său blestem era letal. Pentru că Administraţia Kennedy a criticat dur regimul său, Papa Doc l-a blestemat - JFK murea câteva luni mai târziu la Dallas. Asemenea legende întreţinute de poliţia politică şi înghiţite pe nerăsuflate de o populaţie care şi astăzi crede în existenţa zombilor - deci o mare putere simbolică - i-a asigurat lui Papa Doc nu doar o domnie până la finele existenţei sale, dar şi o translaţie - din fericire temporară - de putere către la fel de tiranicul său fiu, „Baby Doc“ , ulterior refugiat în Franţa.

înainte de a fi executată după un simulacru de proces pe fondul unei largi revolte populare, ale cărei circumstanţe de

1 Voodoo reprezintă un amestec eterogen de credinţe magice aduse de sclavii de culoare din Africa Centrală (şamanism), împletite cu elemente de creştinism rudimentar şi pervertit. S-a răspândit în Caraibe, în America Latină şi în sudul Statelor Unite ale Americii, unde mai este practicat şi astăzi. Este asimilat cu magia neagră şi consacră legenda „zombilor“, persoane decedate şi readuse la viaţă pentru a-i sluji pe şamani. „Baron Samedi" este figura cea mai importantă a cultului.


declanşare şi desfăşurare nu sunt nici astăzi limpezite întru totul, dictatorul comunist român Nicolae Ceauşescu a fost deposedat de orice putere simbolică în cei doi ani care au precedat evenimentul intrat în istorie ca „revoluţia din decembrie 1989“. Ca în multe alte cazuri, lovitura m ilitară/inform aţională propriu-zisă a fost doar urmarea celei simbolice, care a pregătit-o pe prima şi chiar i-a asigurat succesul.

Ceauşescu se pretindea apărătorul clasei muncitoare, clasa proslăvită în discursuri oficiale. Revolta dintr-un mare oraş industrial, situat chiar în centrul ţării - Braşov, 1987 - venea să lovească serios această pretinsă revendicare: acolo se răsculau muncitorii înfometaţi şi nu „spionii imperialişti".

Ceauşescu se lăuda cu lunga sa activitate în partidul comunist - ajunsese să pretindă, sprijinit de un aparat de propagandă enorm şi plin de imaginaţie, că îşi începuse activitatea revoluţionară la treisprezece ani şi jumătate. Suferinţele lui prin închisorile „burgheze" erau în toate manualele şcolare de istorie. Or, o scrisoare semnată de vechi militanţi comunişti - şase la număr, ceea ce a dat demersului lor denumirea „underground" de „Scrisoarea celor şase" - îi atrăgea atenţia (deci DIN INTERIORUL FORMEI DE PUTERE SIMBOLICĂ DE LA CARE SE REVENDICA) că administraţia lui nu mai are cu nimic de-a face cu ideologia comunistă şi că aceasta nu este decât o dictatură personală deghizată în „roşu".

Când Francisco Pizzaro a ajuns în America de Sud cu o mână de aventurieri care nici măcar nu erau soldaţi de profesie, Imperiul Inca controla un teritoriu în care trăiau zece milioane de suflete. Oricâtă superioritate tehnologică-cavalerie , arme de foc - deţineau conchistadorii, erau totuşi un ac într-un car de

PUTEREA 71

lan. Puterea militară incaşă, chiar primitivă la nivel individual, era copleşitoare în raport cu cea spaniolă.

Cronicile catolice ne-au învăţat mereu că însufleţiţi de Cruce (deci de o putere simbolică ferventă), Pizzaro şi ai săi au reuşit să spulbere armate de zeci sau chiar sute (!!!) de mii de oameni. în cazul celebrului asediu al Limei - pe vremea aceea lin oraş compus din colibe de chirpici, slab apărat - din anul 1534, succesul creştinilor s-ar fi datorat unei şarje de cavalerie care a dus la uciderea liderului „rebelilor", deci la dezorganizarea rapidă a armatei adverse.

Astăzi ştim că lucrurile nu au stat deloc aşa.Imperiul Inca era unul muribund, lipsit de orice putere

simbolică. Conducerea lui era tiranică şi crudă - spaniolii au devenit aliaţii naturali ai triburilor care controlau teritorii extinse şi contestau domnia incaşilor. Nu caii şi flintele spaniole au înfrânt rezistenţa „loialiştilor“, ci alianţele variabile cu triburile locale. în absenţa unei puteri simbolice care să închege imperiul ca un întreg sinergetic, potenţiala lui putere militară nu a putut să fie folosită şi a fost chiar depăşită de câţiva aventurieri. Căsătoria lui Pizzaro cu fiica unui potentat local (după botezul acesteia) a consfinţit nu doar o alianţă politică şi militară care s-a dovedit hotărâtoare, ci şi un transfer de putere simbolică spre bărbatul cu barbă care venise de peste mări.

Imperiile regionale din America de Sud - aztec, incaş - s-au dezintegrat cu rapiditate pentru că erau subminate de absenţa puterii simbolice, liderii lor rezistând doar prin teroare. Când a apărut o alternativă exterioară de alianţă - debarcarea europenilor triburile opresate s-au răsculat. Aceste imperii nu au fost propriu-zis înfrânte m ilitar - ar fi fost imposibil ci


simbolic în primul rând. Ne aducem aminte de Clovis sau Carol cel Mare şi vedem cât de important este pentru un lider care deţine puterea economică şi/sau militară să se legitimeze şi în plan simbolic. Reciproca nu este în mod necesar adevărată. Papalitatea nu a început să-şi dezvolte o armată proprie, de pildă, iar din punct de vedere economic, deşi reprezintă un important centru de putere, este departe de a fi un mare jucător pe această zonă. Miza acestei instituţii a fost cât mai perfecta conservare/dezvoltare a puterii simbolice şi nu altceva.

Când Henric al VlII-lea al Angliei s-a supărat pe papalitate din cauză că nu reuşise să-şi asigure aprobarea divorţului - reprezentantul dinastiei Tudorilor vedea aici mâna lungă a rivalei sale militare şi economice, Spania nu a atacat frontal instituţia, cum făcuse Filip cel Frumos în urmă cu mai bine de două secole. Nu avea nici forţa militară şi nici posibilitatea logistică să înfrunte o papalitate care avea aliaţi foarte puternici: Franţa şi Spania.

El a atacat papalitatea în plan simbolic.De unde până atunci dezavuase puternic reforma promovată

de Martin Luther, prigonindu-i pe adepţii „protestantismului14 şi scriind chiar personal un pamflet împotriva ideilor călugărului german, el are brusc o revelaţie: clerul catolic este corupt, la Vatican sade însuşi Antihristul. întoarce foaia şi dizidenţii care până atunci îşi ţineau predicile pe ascuns, prin hambare şi crânguri, devin prigonitorii catolicilor fervenţi. Henric nu este un anticreştin, este, dimpotrivă, un apărător al adevăratei credinţe. Rugurile pe care ardeau protestanţii sunt înlocuite repede cu linşaje de preoţi deposedaţi de orice putere simbolică în faţa gloatelor, dărâmări de biserici catolice şi diminuări de

PUTEREA 73

posesii funciare. Regele împuşcă doi iepuri dintr-un foc: devine şeful bisericii, deci scapă de tutela simbolică a Vaticanului aliat cu Spania şi îşi poate vedea nestingherit de aventurile matrimoniale. El şi urmaşii săi, mai ales Elisabeta I şi, apoi, James I, au fost suficient de inteligenţi încât să nu înlocuiască, pentru casa regală, un „stăpân11 simbolic cu un altul. Au reprimat excesele „puritanilor11 - aripa dură a protestanţilor din Anglia - la fel cum i-au persecutat pe catolici, respingând toate fanatismele, de orice nuanţă sau confesiune. Puterea simbolică pe care o acumula alături de cea militară - ca şef al statului - o regină ca Elisabeta 1 era unică în felul ei în lumea de atunci.

în Franţa acelor vremuri, Casa de Valois a pierdut tronul din pricina dezintegrării puterii sale simbolice. Henric al III-lea, care în calitate de duce de Anjou se distinsese în bătăliile împotriva hughenoţilor (varianta franceză a protestanţilor), a „pierdut11 partida catolică dură în favoarea Casei De Guise, puternicii duci de Lorena. Aceştia au fondat „Liga Catolică11 şil-au acuzat pe rege că are o politică duplicitară faţă de protestanţi, răpindu-i aura de apărător al dreptei credinţe. Asasinarea lui Henric de Guise nu a rezolvat nimic - exercitarea violenţei împotriva puterii simbolice nu face adesea decât să o potenţeze pe aceasta, aşa cum am văzut şi în Vietnam - şi după puţină vreme un fanatic religios îl asasina la rândul său pe ultimul Valois, deschizând drumul spre tron pentru Bourboni. Casa de Valois era bogată şi controla principala forţă militară a Europei de atunci: asta nu a salvat-o atunci când puterea simbolică i-a fost furată. Asasinarea lui Che Guevara în Bolivia - pe când încerca naiv şi în zadar să facă un „export de revoluţie11 printre ţăranii refractari de acolo - nu numai că nu a rezolvat


nimic pentru „cazanul vrăjitoarelor" care era America Latină, dar l-a transformat pe acesta în principalul simbol al luptei „revoluţionare" din regiune şi nu doar pentru câteva decenii. Puterea simbolică a martirilor de toate nuanţele, folosită apoi de sforari dibaci care ştiu să o confişte în folos propriu, s-a dovedit în istorie o armă la fel de periculoasă ca bomba atomică.

Oraşele-cetăţi din Italia, mai ales Veneţia şi Genova, sunt un exemplu de putere economică iniţial lipsită de aceea militară şi/sau simbolică, dar care le-a creat pe cele din urmă.

Situate geografic pe marile rute comerciale cu Orientul, deci dijmuind comerţul mondial, cum am spune astăzi, beneficiind de flote consistente, veneţienii şi genovezii controlau într-o mare măsură comerţul la Mediterană, îşi plantaseră colonii în inima Bizanţului, la Constantinopol (922 d.Hr.), băteau o monedă care era model european - celebrul „ducat" veneţian şi j „florinul" de Florenţa - şi cumulau o mare parte din numerarul ■ aflat în circulaţie. Ele nu şi-au acceptat vulnerabilitatea militară - | deci au construit şi flote de război care i-au transformat în jucători regionali semnificativi din punct de vedere m ilitar - şi au înlocuit un posibil mesianism simbolic religios (deja „confiscat" de alţii în varii forme) cu un joc politic foarte complex şi adesea lipsit de moralitate între Bizanţul ortodox, puterile vest-europene catolice şi chiar puterile asiatice. Veneţienii şi genovezii - ca şi, ceva mai târziu, florentinii - au fost unii dintre primii mari politicieni ai lumii, după definiţia modernă a termenului. Aproape că au reinventat politica, după Antichitatea greacă şi cea romană.

Alţi lideri s-au folosit de puterea simbolică pentru a o cuceri pe cea m ilitară şi economică.

PUTEREA 75

Ivan cel Groaznic al Rusiei1 a rămas în istorie ca un dement crud care şi-a ucis şi unicul fiu şi urmaş la tron. Portretele zugrăvite de istorici sunt însă departe de adevărul de atunci al „pieţei puterii11 din Rusia.

Rusia nu era condusă de cneazul de Moscova (Ivan va fi primul care se va proclama „ţar al tuturor Rusiilor“ ) decât formal - ci de mari familii boiereşti, bogate şi agresive militar, conducătorul aparent nefiind decât prizonierul de facto al acestora.

Dincolo de boieri era o masă informă de mujici chinuiţi de secole de invaziile mongole, abuzuri ale potentaţilor situaţi pe varii scări ierarhice şi deloc apăraţi de legi care nu existau, fiind suplinite de vagi cutume interpretabile după bunul plac al celor

puternici.însuşi Ivan - ajuns pe tron copil, în urma morţii tatălui său -

a simţit pe propria-i piele această stare de lucruri. Există toate motivele să presupunem că mama i-a fost otrăvită de boieri, la fel şi soţia. A fost înfometat şi umilit la chiolhanurile care adesea se lăsau cu omoruri, violuri şi torturi. Viaţa îi era mereu în primejdie ca urmare a permanentelor urzeli de culise. Nu forţa cvasiinexistentă a cneazului menţinea echilibrul între clanurile boiereşti, ci un soi de teroare reciprocă pe care o exercitau acestea unul împotriva celuilalt. Ivan era un prizonier înfricoşat în Palatul de la Moscova.

1 Ivan cel Groaznic (1530-1584) a fost primul ţar al Moscovei care s-a proclamat „ţar al tuturor ruşilor" (care derivă din „cezar"). A construit catedrala Sfântul Vasile din Moscova, a consolidat independenţa faţă de tătari şi a cucerit noi teritorii, printre care Kazanul şi Astrahanul. A supravegheat întocmirea unui cod etic, „Domostroiul", a centralizat puterea regală în dauna boierimii. în acelaşi timp, a excelat în cruzimi, sprijinit de omiliţie sui generis, „opricinina". Şi-a asasinat propriul fiu, Ivan, lovindu-l cu o cârjă şi a murit, probabil, otrăvit de anturaj.


Pentru a schimba această stare de lucruri, cneazul a atacat pe toate planurile, un atac ce nu doar că nu dovedeşte nebunie, ci calcul politic rece şi sofisticat, chiar dacă şi extrem de crud, chiar pentru acele vremuri.

Pentru a cuceri într-adevăr puterea, ţarul a creat o instituţie sui-generis, „opricinina". Având atârnate de şaua calului un cap de câine - simbol al credinţei în ţar - şi o mătură - simbol al „curăţeniei41 pe care o faceau, membrii acestei organizaţii nebuloase (nici ordin militar, nici religios, mai mult un soi de batalioane de asalt avant la lettre) opricinikii au dezlănţuit o teroare de nedescris asupra - atenţie! - boierimii. „Doctrina" după care se ghida organizaţia era la fel de tulbure ca şi componenta ei (boiernaşi, simplii mujici instruiţi în ale armelor etc.). Adică un amestec de ortodoxie „pură", fidelitate oarbă faţă de „tătucul" Ivan, lupta împotriva realului sau imaginarului duşman din interior/exterior.

Când Novgorodul - bogat oraş comercial - s-a răsculat, ţarul nu a trimis acolo armata boierească (îi era teamă să strângă oastea care nu ştia împotriva cui se va îndrepta), ci această cavalerie teroristă. Timp de trei săptămâni, oraşul a încăput pe mâinile asasinilor, devenind un loc al iadului. După acest episod, mai ales „faima" opricininăi a devenit atât de mare, încât boierilor nu le mai rămânea decât să se roage la icoane ca privirea ţarului să nu cadă asupra lor. Şi au început, natural, să se denunţe unul pe celălalt de uneltiri şi comploturi. Pedeapsa împotriva celui bănuit era totală şi imediată şi întrecea în bestialitate tot ce se văzuse pe meleaguri bătute sute de ani de hoardele mongole. Nici reprezentanţii clerului care nu se conformau liniei stabilite de ţar nu au fost scutiţi de torturi sau de omoruri.

PUTEREA 77

Când Ivan a reuşit să extermine cam orice fel de opoziţie corentă, iar marile clanuri boiereşti fie au pierit, fie au fost ;ilungate din Moscova, fie au fost pur şi simplu deposedate de puterea economică/militară prin confiscări, el s-a aşezat la masa negocierilor cu rămăşiţele înfricoşate ale nobilimii ruse: acum putea „discuta" de pe poziţii de forţă, de pe poziţiile celui care deţine EFECTIV puterea. S-a prefăcut oripilat de abuzurile opricininăi, a pretins senin că habar nu avea de ele - la unele asasinate/torturi a participat personal - şi a asmuţit gloata asupra celor care cu o zi în urmă păreau intangibili. Membrii organizaţiei au fost hăituiţi ca animalele şi linşaţi acolo unde erau prinşi - le sosise şi lor rândul, tot aşa cum I litler urma să decimeze batalioanele de asalt după ce se dorea un lider „respectabil". Rezultatul? Poporul l-a iubit şi mai mult pe „tătucul" care, iată, era gata să-şi pedepsească propria-i gardă pentru abuzuri. Hruşciov urma să se descotorosească de garda lui Stalin tot mimând uimirea vizavi de crimele din Cîulag şi de un cult al personalităţii al cărei slujitor fidel fusese.

Ivan cel Groaznic a avut grijă ca, în paralel cu decimarea unor potenţiale centre de putere econom ică/m ilitară, să acumuleze o considerabilă putere simbolică. Se purta smerit şi ascetic, se ruga ore-n şir, trăia înconjurat de icoane şi aparent era un credincios fanatic (şi-a ucis involuntar fiul pentru că acesta îndrăznise să-şi apere soţia, croită cu bastonul de Ivan fiindcă umbla prin palat fără să aibă părul acoperit de obligatoriul văl). După cucerirea Constantinopolului de către Mahomed Cuceritorul, în anul 1453, Rusia şi-a asumat rolul de apărător al dreptei credinţe, deci şi-a asumat un rol simbolic extrem de puternic. Ivan a exploatat mereu această direcţie şi a reuşit, aparent paradoxal, să se facă iubit de popor. La un


moment dat, s-a prefăcut că renunţă la tron şi a părăsit Moscova: poporul oraşului s-a răsculat şi l-a implorat pe ţar să revină. A revenit şi a urmat un alt şir de omoruri printre boierii care începuseră, naivi, să negocieze tronul.

El a împărţit şi pământurile între cele ale „coroanei" şi cele ale obştei, devenind astfel foarte bogat - deci nu a ignorat nici puterea economică.

Rareori puterea simbolică a eşuat în confruntări cu celelalte tipuri de putere. Dar uneori o putere simbolică a eşuat în confruntarea punctuală cu o altă putere simbolică.

Puţini suverani pontifi s-au bucurat de rolul internaţional pe care cu multă energie şi determinare şi l-a asumat Ioan Paul alII-lea, fostul cardinal polonez Karol Wojtila. A fost un soi de Sfânt Bemard al finalului de secol XX, în egală măsură papă şi diplomat, interlocutor al preşedinţilor/regilor şi negociator/ mediator al unor cauze mondiale.

A nticom unist convins prin origine şi vocaţie, el va rămâne în istorie ca unul dintre „berbecii" care au lovit cel mai dur b locul sovietic. M işcările po litice de protest declanşate de polonezi au fost potenţate cu forţa rachetelor când papa le-a adăugat propria putere simbolică. Alături de preşedintele am erican Ronald Reagan, el a fost probabil unul dintre adevăraţii „gropari" ai răm ăşiţelor iluziilor comuniste de extracţie sovietică. Rolul său în această parte a Europei şi j în deznodăm ântu l R ăzboiului Rece a fost crucial şi j indiscutabil.

Dar a eşuat în mod surprinzător în cel puţin alte două situaţii: odată când a încercat să spună „da" şi altădată când a încercat să spună „nu".

PUTEREA 79

în anul 1973, regimul de stânga al lui Salvador Allende1, care cAştigase alegerile în Chile şi demarase o serie de reforme socialiste, a fost răsturnat de la putere de o revoltă militară, amplu sprijinită de administraţia americană care nu-şi mai dorea o ,,( 'ubă“ pe coasta Pacificului. Allende aruncase ţara în haos economic, Moscova nu îl sprijinea, popularitatea lui scăzuse dramatic din cauza deteriorării nivelului de trai - debarcarea şi uciderea lui nu au fost misiuni prea greu de îndeplinit.

La putere a venit un soi de Franco latino-american care nu avea nici alonjă intelectuală şi nici clarviziunea acestuia. ( ieneralul Pinochet era pur şi simplu o brută însetată de putere, care nu a ezitat să recurgă la crimă, răpire şi tortură pentru a lichida o opoziţie „comunistă" care nici măcar nu mai prea exista. Pinochet nu era un paznic împotriva comunizării ţării: era pur şi simplu un dictator.

Regimul lui devenise atât de impopular în anii ’80, încât o explozie era iminentă şi ţara risca războiul civil şi haosul. Fiind vorba de o ţară eminamente catolică, Ioan Paul al II-lea a fost rugat să medieze chestiunea. Faptul că s-a afişat alături de o gorilă de tipul Pinochet şi a încercat indirect un soi de atenuare a impopularităţii acestuia a stârnit un val de proteste vehemente la Santiago de Chile, chiar şi în rândul clerului catolic local. Pinochet a sfârşit prin a se retrage, dar Ioan Paul al II-lea a suferit o grea lovitură de imagine: „spălarea" oarecum a unui

1 Salvador Allende (1908-1973) a fost preşedinte al Republicii Chile între unii 1970, când a fost ales, şi 1973, când a fost victima unei lovituri de stat militare condusă de generalul Augusto Pinochet. Allende era marxist, primise suport financiar în alegeri din Cuba castristă şi ameninţa AmericaI aţină cu „exportul de revoluţie". CIA a sprijinit discret lovitura de stat, după ce anterior contribuise, prin presa controlată şi sindicatele cumpărate, la destabilizarea ţării şi la provocarea unor revolte de stradă.


criminal în serie era o m isiune imposibilă chiar pentru deţinătorul unei imense puteri simbolice.

A doua oară a fost chiar pe dos: este vorba de Nicaragua. Când gherilele marxiste, care luptaseră ani de zile cu o dictatură la fel de sângeroasă ca aceea din Chile, au reuşit să vină la putere şi să formeze un guvern larg sprijinit popular, Suveranul Pontif a venit să urecheze o administraţie socialistă ale cărei scopuri şi alianţe nu erau foarte limpezi. Şi s-a întâmplat o nedorită „minune11: papa a fost oprit din discurs şi chiar huiduit în centrul capitalei, după ce fusese primit de o mulţime de credincioşi care lăcrimau la simpla lui vedere. Tot capitalul de putere simbolică s-a risipit în câteva minute înaintea unei j

mulţimi în faţa căreia lupta pentru libertate şi sângele vărsat pentru ţară se vădise a legitima pe deplin un regim politic. Acolo, într-adevăr, papa nu avut nici o „divizie11...

#

Cele trei forme de putere - simbolică, militară şi economică - au fost întâlnite în istorie în stare pură sau în varii combinaţii. Cele mai longevive personaje/personalităţi/form e statale/organizaţii etc. pe scena puterii s-au vădit a fi cele care au cumulat SIMULTAN toate cele trei forme ale puterii.

Cea mai scurtă durată au avut-o imperiile care au cumulat aproape unilateral DOAR putere militară. Cea mai lungă, cele care s-au revendicat de la forţa simbolică foarte consistentă. Adesea pierderea puterii simbolice prevesteşte sfârşitul, chiar dacă aparent cea militară şi/sau economică rămâne intactă sau chiar sporesc pe termen scurt/mediu.

PUTEREA 81

Cele trei forme de putere s-au potenţat/completat uneori una pe cealaltă, dar au existat şi momente în care au intrat în coliziune. în ultima situaţie, cea mai formidabilă formă de putere nu s-a vădit a fi puterea economică sau militară, cum am li uneori tentaţi să credem, ci aceea simbolică. Cea mai longevivă instituţie este aceea a Bisericii, iar cea mai longevivă cultură este cea iudaică - ambele grupează în mod special o mare doză de putere simbolică, dincolo de toate celelalte. Cine argumentează că Israelul este şi o forţă militară semnificativă şi că Biserica apostolică una economică, trebuie să ţină cont că analiza noastră nu se referă la ACUM şi AICI. în urmă cu un secol, statul Israel nici nu exista, dar cultura iudaică era răspândită din SUA şi până în Imperiul Ţarist şi din Suedia până in Italia. Iar prosperitatea Bisericii, ca instituţie, nu a fost totuşi niciodată spectaculoasă - nu dictează ora exactă nici în City, nici pe Wall Street şi cu atât mai puţin la Tokyo sau Beijing.

Matricele după care au interferat cele trei forme de putere este aproape neschimbat în timp. De la reforma religioasă a Egiptului Antic, trecând prin domnia sângeroasă a lui Ivan cel (iroaznic şi până la „vânătoarea de vrăjitoare" a epocii lui Joseph McCarthy, de la căderea Imperiului Roman de Apus şi alianţa francilor cu papalitatea şi până la acapararea puterii de Ilitler, gladiatorii care evoluează în colosseumul puterii au ludecat/acţionat după aceleaşi mecanisme/tipare.

însă FIECARE FORMĂ DE PUTERE ÎN PARTE A CUNOSCUT EVOLUŢII CRUCIALE ÎN TIMP, ASEMENEA UNOR ORGANISM E VII, CARE SE ADAPTEAZĂ UNUI MEDIU SCHIMBĂTOR. Puterea a părut mereu, în istorie, să-şi autoconţină propriile mecanisme de adaptare/evoluţie, asemenea unui segment de ADN.

TREIMutaţiile puterii

Puterea militară

Puterea militară a cunoscut aparent cele mai dramatice mutaţii de-a lungul istoriei: de la bâtă şi vârful de săgeată din cremene la bomba cu hidrogen, la rachetele transcontinentale şi la avioanele invizibile, oamenii au inventat forme tot mai sofisticte de apărare/atac.

Asta dacă privim puterea militară „în stare pură“, pe de-o parte, şi dacă o privim doar prin prisma „anexei11 sale tehnologice, pe de alta. Nici una dintre aceste lentile de observaţie nu sunt realiste şi funcţionale.

Cezar nu avea rachete sol-sol, dar a cucerit imensa G alie1 într-un război în care se pare că a măcelărit peste un milion de

1 Iuliu Cezar a purtat timp de mai mulţi ani războaie de cucerire în Galia (aproximativ Franţa de astăzi), populate de triburi celtice, din care se distingeau helveţii. în urma acestei campanii extrem de sângeroase, Cezar alăsat şi un set de cronici, De Bello Gallico, extrem de utile pentru cei care studiază istoria celţilor.


celţi. Occidentul nu avea fregatele modeme, dar la Lepanto1 a zdrobit cea mai mare forţă navală a Orientului, flota lui Solim an M agnificul. O m ână de aventurieri spanioli şi portughezi au cucerit un continent stăpânit de milioane de luptători cruzi - doar cu nişte archebuze şi spade. Pentru cea mai mare putere militară a lumii de astăzi - forţele militare ale SUA - o asemenea performanţă ar fi cvasiimposibilă sau ar dura mult mai mult: şi adversarii potenţiali sunt bine înarmaţi.

Când America a luat în 2003 decizia de a ataca regimul lui Saddam Hussein, acesta poseda a patra armată a lumii ca număr de combatanţi şi nici înzestrarea ei nu era derizorie. Mai mult, războiul anterior cu Iranul şi cel cu armata SUA creaseră o oarecare experienţă. în plus, irakienii luptau pe teritoriul propriu, pe care-1 cunoşteau mai bine decât atacatorii. Sigur, deznodământul a fost relativ rapid, însă merită să ne întrebăm cât a cântărit în victorie atacul pur militar şi cât dezintegrarea puterii simbolice a regimului lui Saddam (se pare că mai bine de jumătate din armata irakiană pur şi simplu nu a luptat, soldaţii şi ofiţerii neavând nici un imbold de a apăra un dictator care-i plătea cu câţiva dolari pe lună în timp ce-şi transfera miliarde în Occident). Există un decalaj tehnologic dramatic între dotarea trupelor SUA şi cele ale Irakului, dar acesta era

1 în ziua de 7 octombrie 1571, timp de cinci ore, a avut loc una dintre principalele încleştări între Islamul în ascensiune - Imperiul Turc - şi creştinii adunaţi în „Liga Sfantă“. Dispozitivul creştin multinaţional a fost condus de Don Juan de Austria, iar flota otomană de amiralul Aii Paşa. în cele din urmă, bătălia s-a soldat cu un dezastru pentru turci, inferiori mai ales ca artilerie montată pe galere (se pare că vasele creştine aveau de două ori mai multe tunuri decât cele otomane). Bătălia a asigurat controlul creştin la Mediterană şi a redus presiunea islamică asupra Europei pentru o perioadă.

PUTEREA 85

minuscul faţă de alte momente din istorie: accesul la tehnologie se „democratizase".

Când Cezar a atacat Galia, decalajul strategic şi tehnologic între arm ata romană şi aceea a triburilor celtice era mult, mult mai mare. La acea vreme, Roma deţinea un avans militar faţă de restul lumii incom parabil mai im portant decât deţin la ora actuala SUA în raport cu o putere de mâna a doua.

Roma avea o armată de profesionişti, cu veterani care serviseră şi 10-15 ani sub arme. Reforma lui Marius, mai ales, crease o armată profesionistă în cel mai înalt grad, bazată pe recrutări liber consimţite şi nu silite. Galii convocau triburile, imensa majoritate a combatanţilor erau pastori şi nu soldaţi de profesie.

Romanii erau împărţiţi pe cohorte, centurii şi legiuni, cu o conducere coerentă şi centralizată. Centurionii aveau un arm ament standardizat perform ant - scutul lung, lancea semicălită în foc, sabia scurtă pentru lupta de-aproape şi pumnalul. în acest fel, comandanţii romani ştiau mereu câţi combatanţi valizi au, pe de-o parte, şi erau capabili să asigure contabilizarea necesarului logistic (arme noi, hrană etc.) pe termen mediu şi lung.

Galii erau divizaţi - adesea nici nu puteau comunica între ei, vorbind dialecte diferite. Cetele nu ascultau decât simbolic de o conducere centrală. Fiecare se înarma după cum îl ducea capul. Şeful - mai mult simbolic - nici măcar nu ştia numărul celor pe care-i comanda şi nici nu putea să contabilizeze necesarul logistic sau pierderile.

Romanii aveau o cavalerie imbatabilă, capabilă să spargă orice front - abia Evul M ediu va mai aduce pe scena istoriei


o asem enea forţă de şoc. Caii erau pregătiţi special pentru luptă şi erau capabili să poarte greutatea unui cavaler bine echipat.

Galii aveau puţină cavalerie, foştii cai de povară deveneau „combatanţi".

Romanii posedau maşinării de război cumplite pentru vremea aceea - balistele şi catapultele - şi puteau ridica/săpa fortificaţii cu o viteză incredibilă, folosind orice avantaj al terenului. Logistica de aprovizionare era impecabilă, inclusiv cu materiale de construcţii şi meşteri pricepuţi.

Galii nu posedau maşinării de luptă, nu aveau nici măcar noţiuni de logistică m ilitară şi nu ştiau să construiască fortificaţii în afara celor deja existente şi care nu rezistau asalturilor.

Nici o putere a timpului nu era în stare să reziste termitelor războinice romane pornite la atac: nici pe uscat, nici pe mare.

La fel, armata mongolă a lui Ginghis Han, douăsprezece secole mai târziu. Tătarii nu aveau avantajul tehnologiei - doar arcul lor era redutabil, mai ales prin capacitatea de a fi folosit în galop - însă au venit cu o strategie necunoscută oponenţilor (la fel cum armata nazistă a folosit o strategie surprinzătoare şi eficace în al Doilea Război Mondial, îngenunchind rapid Franţa). Se deplasau pe distanţe uluitor de mari foarte rapid, deci adversarul nu avea timp să se pregătească de o ripostă coerentă. Cavaleria uşoară ataca în valuri, obosind şi hărţuind inamicul până la epuizarea totală, copleşindu-1 cu săgeţi. în plus, din punct de vedere numeric, armata mongolă copleşea pe oricine: Timur Lenk va aduce un milion de oameni la Ankara pentru a-1 înfrânge pe Baiazid, în condiţiile în care, în acele vremuri, o sută de cavaleri reprezentau în Occident o forţă

PUTEREA 87

semnificativă deja. Dar îndată ce cavalerii occidentali au învăţat să se apere de săgeţile mongole cu scuturi mai solide şi platoşe mai groase, mongolii/tătarii au început să fie măcelăriţi pe fronturile de luptă.

Romanii au cucerit majoritatea lumii celtice şi au anexat-o Imperiului Roman până la ieşirea acestuia din istorie. Zidul lui lladrian, care brăzda Britannia, era una din frontierele „lumii civilizate11. Răscoalele au fost sporadice - cele mai sem nificative fiind doar cele ale lui V ercingetorix sau Boudica, repede anihilate —, iar galii au ajuns să lupte în legiunile romane.

Armata americană şi aliaţii săi luptă încă din greu să pacifice terenul cucerit al Irakului şi să solidifice o umbră de ordine în Afghanistan.

Prin urmare, acumulările tehnologice nu sunt suficiente pentru a judeca o putere militară. Tehnologia reprezintă o condiţie a succesului exercitării puterii militare, dar singură nu este suficientă.

în Primul Război Mondial, tehnologia relativ egală a dus nu doar la o serie de măceluri unice în istorie, ci şi la o durată semnificativă, care a antrenat o sufocare economică a puterilor centrale.

Cele mai consistente mutaţii din istoria puterii militare nu ţin în mod necesar de tehnologie, ci de schimbarea paradigmei puterii simbolice, care a produs o mutaţie şi în cea militară.

Milenii de-a rândul, puterea militară a fost „cenzurată" de puterea simbolică/religioasă. Romanii îşi ascultau augurii, Biserica creştină a consacrat restricţii numeroase în exercitarea puterii militare asupra credincioşilor. în Evul Mediu, de pildă, exista „pacea lui Dumnezeu" - nu aveai voie să lupţi, sub


ameninţarea excomunicării, în zilele de vineri, sâmbătă şi dum inică şi în tim pul sărbătorilor (şi erau cu zecile). Adversarul trebuia tratat cu blândeţe - nobilii erau răscumpăraţi, şerbii erau eliberaţi. Un cod al onoarei tempera cruzimea instinctivă a cavalerilor. Nobilii de diferite neamuri erau deseori înrudiţi între ei, deci se respectau reciproc. Evul Mediu nu a cunoscut măceluri de proporţii nu doar datorită tehnologiei mai precare - în fond, puteai să ucizi milioane de oameni şi cu arme albe, aşa cum s-a întâmplat recent în Rwanda - ci datorită unei cenzuri a puterii militare mereu impusă de puterea simbolică. Arbaleta, de pildă, era socotită o armă laşă şi folosirea ei era dezavuată de Biserică, iar pe vremea lui Ludovic al XV-lea al Franţei, când un inginer a inventat un soi de mitralieră, a fost declarat „duşman al omenirii" şi vârât la balamuc. ,Vreau să-mi înving adversarii, nu să-i extermin", a declarat un rege care nici măcar prea dus la biserică nu era.

Nici islamiştii nu procedau altminteri. Când Saladin1 a recucerit Ierusalimul din mâinile creştinilor, populaţia şi apărătorii au fost liberi să plece - plătind o răscumpărare mai mult simbolică - şi singurii executaţi (după ce au refuzat convertirea) au fost cavalerii-călugări. în privinţa pierderilor în conflicte, cronicarii timpurilor îşi făcuseră un obicei de a le exagera dramatic - limita între ficţiune şi realitate nu era atât de clară ca astăzi.

1 Saladin - Salah al-Din - a fost un conducător de oşti arab de origine kurdă, care a trăit între anii 1138 şi 1193. După ce prima cruciadă (1096-1099) condusese la naşterea Regatului creştin al Ierusalimului, Saladin a fost cel care a recucerit Oraşul Sfânt din mâinile creştinilor şi, practic, a lovit de moarte întreaga construcţie creştină din Orient. Saladin a fost celebru în epocă pentru modul cavaleresc în care a înţeles să-şi trateze învinşii, atitudine recunoscută şi apreciată şi de cronicarii occidentali.

PUTEREA 89

Războiul de un secol dintre Franţa şi Anglia - mai precis între două partide nobiliare - nu a provocat în toată desfăşurarea lui nici jum ătate din victimele unei singure bătălii modeme de la începutul secolului XX - ofensiva germană de la Verdun şi contraofensiva engleză de pe Somme: un milion de victime în nouă luni.

Prima înfruntare complet scăpată din „hăţurile" puterii simbolice tradiţionale, adică aceleia religioase, a fost, probabil, războiul pentru „patrie" al Franţei primei republici contra agresorilor care au atacat-o simultan.

Când s-a făcut auzită Marseieza, lumea s-a schimbat pentru totdeauna: o altă putere simbolică îşi făcea simţită prezenţa. în pericol nu mai era credinţa, ci PATRIA. Iar copiii acestei patrii erau chemaţi să facă ORICE pentru a o salva. Patria în pericol justifica orice măcel, abuz sau desconsiderare a adversarului. Această formidabilă sinergie i-a permis lui Napoleon să ridice o maşinărie de luptă unică în Europa şi să încerce să joace cartea hegemoniei franceze asupra întregului continent.

Nu doar tehnologia face ca de atunci puterea militară să devină mai distructivă - în fond, de mai bine de o jum ătate de veac nimeni nu a folosit arme nucleare, de pildă ci mutaţia puterii simbolice despre care vom vorbi într-un subcapitol al prezentei părţi.

în plus, puterea militară este/a fost subordonată celorlalte două în istorie mai mult decât orice altă formă de putere.

Două mutaţii sunt importante şi vor determina intensificarea tără precedent a conflictelor militare.

Prima: inventarea şi răspândirea prafului de puşcă şi, aşadar, a armelor de foc.


A doua: înlocuirea aristocraţiei conducătoare de către statul-naţiune, conturat după pacea westfalică şi însufleţit de exemplele Statelor Unite ale Americii si Revoluţiei Franceze.

Mii de ani războiul fusese, în linii mari, o „afacere14 a unor privilegiaţi - cei care ştiau să folosească armele. Arcul cu săgeata - varii forme toporul, lancea, scutul şi sabia au dominat mii de ani câmpurile de bătălie. Nobilii şi mercenarii formau corpul dur al arm atelor. Ţăranii neinstruiţi erau cvasinefolositori şi, prin urmare, mobilizaţi foarte rar în oştirile A ntichităţii sau ale Evului M ediu. Pregătirea unui nobil/mercenar dura ani de zile, începând în jurul vârstei de zece ani. Prin urmare, inclusiv numărul combatanţilor şi capacitatea de mobilizare a acestora erau reduse. Sistemul roman al unei armate permanente de mare amploare nu va fi repetat de-a lungul Evului Mediu: nimeni nu-şi permitea să întreţină/hrănească un asemenea corp militar. Doar englezii vor introduce, în timpul Războiului de 100 de ani cu Franţa, exerciţiile obligatorii de tras cu arcul, dezvoltându-şi un corp militar care, înarmat cu celebrul „arc lung44, capabil să arunce în adversar până la 20 de săgeţi pe minut, va decima cavaleria franceză la Azincourt.

Odată cu apariţia armelor de foc - archebuza, muscheta şi apoi arma cu percuţie - instruirea unui soldat se poate face relativ repede. Ai nevoie de ani de zile de pregătire pentru a mânui corespunzător sabia, lancea sau toporul de luptă. Ai nevoie de doar două-trei luni sau săptămâni pentru a învăţa să tragi cu puşca suficient de rezonabil pentru a fi trimis pe un front de bătălie. Dovada a fost oferită de coloniştii nord-americani, care au înfrânt cea mai bună şi disciplinată armată a

PUTEREA 91

momentului: cu o puşcă în mână şi bine condus de strategi pricepuţi, „ţărănoiul" devenea egalul soldatului de profesie.

Apariţia armelor de foc vor conduce şi la specializarea corpurilor militare - în linii mari, întâlnită până astăzi.

Batalioanele şi diviziile încep să fie populate de indivizi „obişnuiţi", chemaţi sub arme în virtutea simplului lor statut de „cetăţean", la fel cum se întâm plase în Războiul de Independenţă al coloniilor nord-am ericane şi în timpul Revoluţiei Franceze, când „copiii patriei" plecaseră cu milioanele spre front.

Indivizi „obişnuiţi" sunt cu nemiluita într-o ţară întinsă şi dens populată, aşa că ajungem la uluitoarea mobilizare de forţe din Primul Război Mondial. Concentrarea puterii militare ca „monopol de stat“ permite acestuia din urmă să sune goama la care cetăţenii SUNT OBLIGAŢI să răspundă. Odată mobilizaţi, cetăţenii sunt lesne de instruit, îngroşând rândurile armatei profesioniste până la cote neverosimile - dădeam exemplul bătăliei de la Verdun şi contraofensivei de pe Somme.

într-o bătălie a Antichităţii sau a Evului Mediu, dacă pierdeai o sută-două sute de oameni bine echipaţi şi instruiţi, înlocuirea lor în termen scurt era cvasiimposibilă: costurile erau uriaşe, iar fiecare combatant semnificativ avea în spate ani de pregătire. în epoca armelor de foc, divizii întregi puteau fi spulberate pentru că erau înlocuite peste noapte de recruţi proaspeţi. Aşa s-a născut expresia „came de tun" - nimeni nu se gândise la „carne de sabie".

Dacă invenţia şi dezvoltarea armelor de foc au permis mobilizări mai însemnate, apariţia statului-naţiune a dat o formă şi un sens acestui potenţial. Conflictele devin NAŢIONALE - antrenându-i pe toţi trăitorii între frontiere - şi


IDEOLOGICE. Puterea simbolică religioasă este abandonată în favoarea mitologiei statului şi a doctrinelor politice, care se dovedesc mult mai nemiloase.

Naţionalismul caracterizează conflictul militar timp de trei secole, începând cu secolul al XVI-lea şi până la jumătatea secolului XX. Al Doilea Război Mondial şi „Războiul Rece“ sunt războaie ideologice: primul a opus nazismului/fascismului militarist democraţia şi aliaţii acesteia, al doilea a opus la fel democraţia sistemului socialist/comunist.

A şadar, dacă sim bolism ul religios a fost vehiculul conflictului militar timp de mai bine de zece secole, cel naţional şi /sau ideologic s-a dovedit mult mai perisabil în timp - doar trei secole.

Puterea militară - capacitatea exercitării violenţei - devine, oricum, monopol de stat, subordonată unor instituţii de tipul preşedinţie, parlament, guvern (toate reprezentante ale puterii simbolice, devenite NAŢIONALE/IDEOLOGICE).

Cel puţin două mutaţii ale puterii militare mai trebuie menţionate, caracterizând dramatic epoca contemporană.

Prim a este adăugarea com ponentei m ilitare aceleia inform ative prin dezvoltare, fară precedent în istorie, a serviciilor speciale.

A doua este dezvoltarea iarăşi fară precedent a aşa-nu- mitelor conflicte neconvenţionale - ne referim mai ales la terorism.

Aparent nici una dintre componentele de mai sus nu reprezintă ceva nou în istorie.

De la Egiptul Antic la Imperiul Chinez şi trecând prin Evul M ediu, acţiunile m ilitare au fost însoţite de activităţi informative, de la cercetarea terenului şi comensurarea forţei

PUTEREA 93

inamicului la infiltrarea de spioni şi acţiuni de propagandă menite să-i demoralizeze pe adversari. în timpul reginei f lisabeta I, A nglia dispunea deja de reţele de spioni interni/externi, iar în Franţa apărea „Secretul regal“ .

La fel, terorismul nu pare a fi o „afacere contemporană41, rădăcinile sale găsindu-se adânc în istorie, de la zeloţii evrei din timpul ocupaţiei romane la hassisinii Bătrânului din Munte. Terorismul reprezintă o formă de conflict militar, în care o grupare lipsită de forţă echivalentă inamicului recurge la mijloace combative neconvenţionale, revendicându-se însă de la o PUTERE SIMBOLICĂ. Zeloţii sau hassisinii se revendicau de la puritatea unor doctrine religioase (aripa dură a ismaeliţilor şi respectiv una din aripile conservatoare ale iudaismului), grupările Irgun sau Stern din Palestina ocupată de la sionism, trupele lui Garibaldi sau Simon Bolivar de la idealurile de libertate şi emancipare naţională, grupările palestiniene care deturnau avioane şi ucideau oameni nevinovaţi puteau să se autodenumească „luptători pentru libertate11 în virtutea acestei tradiţii.

Deci nu EXISTENŢA acestor fenomene care însoţesc puterea militară este o caracteristică a lumii de astăzi, ci AMPLOAREA lor.

Serviciile speciale - militare sau „civile11 (deşi credem că ultimul termen este oarecum impropriu pentru asemenea structuri) - ale marilor naţiuni sunt compuse astăzi din sute de mii de oameni, iar mijloacele care stau la dispoziţia acestor oameni sunt incredibil de sofisticate. Serviciile speciale nu mai sunt astăzi o anexă a puterii militare - de multe ori sunt „creierul11 acestor operaţiuni, pe care forţele „tradiţionale11 doar le materializează din punct de vedere tactic/strategic.


La fel, terorismul nu mai este un fenomen marginal, restrâns la o arie geografică oarecare şi relativ lipsit de mijloace. El este o putere în sine, care dispune de mijloace financiare şi logistice mai mult decât semnificative şi este capabil să lovească aproape oricând şi aproape oriunde.

De fapt, credem noi, terorismul a fost puternic potenţat în lumea m odernă de m itologia celui de-al Doilea Război Mondial.

Până atunci, terorismul a fost, în linii mari, socotit blamabil şi şi-a găsit puţini adepţi.

Zeloţii erau condamnaţi de clerul „oficial" iudaic şi până de „dizidenţii" acestui cler, care nu erau de acord cu violenţa şi găseau neplauzibilă îmbrăcarea în haine religioase a unei violenţe duse la extrem. Hassisinii erau doar un grupuscul - i

spectaculos prin acţiuni, dar minuscul - al complicatei hărţi politice/religioase a lumii musulmane. Irgun sau Stern erau blamate sau măcar privite cu suspiciune de cea mai mare parte a sionismului.

Rezistenţa antifascistă a fost însă umflată până peste poate prin mitologia care i-a urmat, tradusă în epoca mass-media de mii de cărţi, filme, documentare şi poziţii publice ale liderilor politici. Răutatea şi mişelia adversarului - nazismul - justifică orice mijloace de împotrivire, iar a arunca trenuri în aer şi a reteza beregata unui soldat era la fel de meritoriu şi firesc pentru un bun cetăţean ca plătirea taxelor. Zeci de state au fost ocupate de Germania în Europa - Franţa, Belgia, ţările nordice etc. - şi în lume, deci amploarea rezistenţei a fost fară precedent. La finalul conflagraţiei aveam nu doar zeci de milioane de oameni care-şi uciseseră semenii în aer, pe pământ şi pe ape, ci şi sute de mii de oameni care fuseseră antrenaţi în acţiuni de

PUTEREA 95

sabotaj, spionaj, asasinat: toţi erau eroi declaraţi oficial ca atare. Mijloacele de luptă „neconvenţionale" au fost legitimate la o scară necunoscută până atunci în istorie, intrând, prin urmare, în arsenalul uzual al paradigmei politice/militare a epocii. Ele au continuat să fie legitimate în teatrele de operaţiuni „fierbinţi" sau „reci", văzute sau nevăzute ale Războiului Rece. Graniţa între „terorişti" şi „luptători pentru libertate" s-a diluat considerabil: nişte observatori mai radicali ar putea spune că a dispărut, iar unii şi mai radicali că nu a existat, de facto, niciodată. Vom reveni asupra acestor aspecte atunci când vom descifra harta contemporană a puterii pe glob.

în perspectiva devenirii sale istorice, puterea militară este în creştere explozivă în raport cu datele sale anterioare, dar în regres/stagnare comparativ cu celelalte forme de putere - simbolică şi/sau economică. Dialectica ne obligă la alegerea corectă a termenilor şi comparaţiilor. Nu are rost nici măcar ca exerciţiu de imaginaţie să ne întrebăm ce-ar fi însemnat nişte AKM în mâinile mongolilor lui Ginghis Han. Dar trebuie să constatăm că forţa de mobilizare, organizare şi capacitate strategică a armatei romane la cumpăna dintre milenii, de pildă, îi asigură un ascendent cel puţin la fel de mare acesteia în raport cu adversarii potenţiali/efectivi ca flotei britanice în secolul al XlX-lea sau ca actualei aviaţii a SUA.

Aşa cum subliniam în capitolul anterior, puterea militară a pierdut deseori atunci când nu s-a coagulat în jurul unei puteri simbolice semnificative.

Imperiul Rom an „im portă" zeităţi pe bandă rulantă deoarece propria putere simbolică era slabă şi pentru că noţiunea de „naţiune" nu se inventase, toate aceste culte muşcau din puterea simbolică centralizatoare. A fost nevoie de


Constantin cel Mare pentru ca să forjeze creştinismul sfâşiat (încă atunci) de schisme - arianismul, nestorismul etc. - prin Conciliul de la Niceea (325 d.Hr.) într-o formă suficient de stabilă pentru a deveni religie de stat.

Vechiul Testament este deja plin de pilde şi avertismente la adresa celor puternici care ignoră puterea simbolică.

Faraonul aparent atotputernic este copleşit de pedepsele revărsate asupra sa de o divinitate mânioasă şi obligat să cedeze.

Nabucodonosor este avertizat când o mână nevăzută scrie pe un zid „Ales, Cântărit, îm părţit" că a căzut în dizgraţia zeilor şi că imperiul său urmează a fi şters de pe hartă: când puterea simbolică dădea verdictul, nici „toţi oamenii regelui" nu mai puteau să pună cioburile laolaltă.

Când puterea germană a încercat să se revolte împotriva trainicei alianţe dintre papalitate şi franci, regele a fost în cele din urmă obligat să facă pelerinajul la Canossa.

Câteva sute ani, istoria Europei a fost istoria prin care naţiuni dominante au încercat să-şi impună hegemonia pe continent, deci în lume. Pe rând Spania, Franţa, Germania (într-o măsură mai mică Anglia insulară) au jucat această carte. Vehiculul a fost puterea militară. Subordonarea cvasitotală a puterii militare de către puterea simbolică (reprezentată în ultimele două secole în cea mai mare măsură de statul-naţiune) şi păienjenişul de relaţii de drept internaţional ţesut sistematic (deşi cu sincope) în ultimul secol mai ales au redus capacitatea militară de a se exprima în sine şi pentru sine.

#

PUTEREA 97

Puterea militară a cunoscut în istorie mutaţii spectaculoase din punct de vedere tehnologic, a învins spaţiul şi geografia în hună măsură, şi-a adăugat componente importante (servicii speciale, tactici noi şi centre de analiză strategică conduse de minţi luminate).

Dar ea a rămas la fel de divizată între principalii jucători regionali/globali ca şi în urmă cu două milenii sau cu două secole. Hegemonia globală - strict militar vorbind - este la fel de improbabilă ca şi în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat.

Dacă secole de-a rândul a fost „vioara întâi“ a orchestrei care interpreta partitura istoriei (şefii militari fiind cei care, din postura de regi, împăraţi sau simpli şefi de clan, decideau), puterea militară a sfârşit în lumea contemporană a fi cvasitotal subordonată puterii simbolice (ideologice odată cu apariţia statului-naţiune şi cu laicizarea societăţii) şi chiar celei cconomice, aşa cum vom vedea. Deciziile strategice nu mai sunt luate de mult de „câinii războiului", ci de politicieni sau de alţi lideri simbolici - generalii triumfători de altădată sunt reduşi la postura de executanţi ai acestor decizii.

Toată lumea tresare atunci când la Paris sau la M oscova are loc vreo tradiţională paradă militară - bărbaţii în uniforme, maşinăriile de luptă din oţel, avioanele de vânătoare care brăzdează cerul trezesc în noi teamă şi respect. însă nu trebuie să uităm că şeful oricărei armate este numit printr-un decret semnat de oameni/instituţii care poate nici nu au un stagiu militar cel mai adesea, legitimaţi fiind în schimb de puterea simbolică pe care o deţin. Iar juntele militare sunt limpede carateristice lumii a treia şi fac parte din tristul arsenal al acestora - şi acolo tind să devină tot mai exotice şi mai


blamabile. Liderul venezuelean Hugo Chăvez nu se revendică de la fapte ostăşeşti şi gherile de tipul Castro - el se autodefineşte ca luptător împotriva hegemoniei simbolice a SUA.

Aşa cum probabil încă din perioada tribală elementele turbulente erau eliminate de pe scara evoluţiei de „conspiraţia slabilor11, tot aşa istoria a îngrădit treptat capacitatea luptătorilor de a decide când, unde şi de ce. Puterea militară a fost forma de putere care a pierdut cel mai mult pe parcursul evoluţiei cunoscute în raport cu celelalte două forme. Ultimele sale zvârcoliri au fost bolşevismul şi fascismul - nu întâmplător liderii acestora au folosit (abuziv) însemnele militare. Hitler s-a proclamat Fiihrer şi se purta în uniformă militară, asemenea „omologului11 sau italian, Mussolini, proclamat „Duce11. Stalin a îm bătrânit în uniformă - abia urmaşul lui, Hruşciov, renunţând la această ţinută. Dar şi în aceste cazuri, motorul era de fapt ideologic (deci simbolic), şi nu militar.

întinsă - în timp şi spaţiu - rezistenţa contra fascismului în timpul celui de-al Doilea Război M ondial şi m itologia maquisului care i-a urmat au legitimat şi potenţat la o scară nedorită terorismul contemporan, în variile sale forme şi ideologii/m otivaţii religioase. Posibilităţile tehnologice şi globalizarea au făcut restul - terorismul (sau componentele cele mai maligne ale acestuia) a devenit, aşa cum vom vedea, JUCĂTOR IN SINE pe scena puterii, dincolo de o geografie care aproape că nu mai contează în lumea de azi.

Ca fenomen general al istoriei cunoscute - mai ales în ultimul mileniu puterea militară se deplasează de la est la vest (din Orient spre Occident) şi de la sud la nord, urmând

PUTEREA 99

acelaşi traseu ca puterea economică, aşa cum vom vedea mai jos.

Puterea economică

Timp de mii de ani - cel puţin după ultima glaciaţiune importantă, sfârşită în urmă cu aproximativ 10 000 de ani, cea mai importantă resursă economică a omenirii a reprezentat-o proprietatea funciară. Lumea de astăzi s-a născut în „semiluna fertilă" din Orientul Apropiat, în Delta Nilului şi în Mediterană. Comportamentul agricol a modelat destinul omenirii: a născut sedentarismul, deci embrionii viitoarei urbanizări, a creat necesitatea colectivităţilor mai largi decât tribul (specific şi suficient culegătorilor şi vânătorilor), i-a unit pe membrii comunităţii împotriva eventualilor jefuitori ai recoltelor. Şi astăzi echinocţiile şi solstiţiile - momente agricole prin excelenţă - sunt, sub varii măşti, cele mai celebrate sărbători din toată lumea.

Şansa geografică a decis între bogaţi şi săraci - decalajele se menţin uneori şi astăzi. Zonele agricole fertile au născut civilizaţii puternice şi cu tendinţe hegemonice/expansioniste - summ erienii, asirienii, babilonienii, egiptenii, m icenienii, persanii, grecii în vreme ce zonele cu posibilităţi reduse din punct de vedere agricol şi, ca urmare, al domesticirii şi creşterii anim alelor - triburile amazoniene, aborigenii australieni, triburile din cea mai mare parte a Africii - au produs stagnare.

Lupta între „sedentari" şi „nomazi" s-a întins probabil pe mii de ani înainte ca ultimii să devină suficient de puternici pentru a se impune pe scara evoluţiei istorice.


Nomazii - acest obicei se va menţine şi în Evul Mediu timpuriu (mongolii, vikingii) în Europa/Asia şi până relativ recent în Africa - cereau tribut aleatoriu, după voia şi necesarul asupritorului, menţinând nesiguranţa producătorului agricol. Şefii militari sedentari au sistematizat tributul - majoritatea populaţiei a preferat atunci să se supună lor, în schimbul protecţiei militare.

Simbioza între puterea militară - cu rol de protecţie, dar şi de ofensivă - şi aceea economică a născut primele megalo- polisuri cunoscute şi primele civilizaţii.

A cestea s-au născut pe trei considerente principale: capacitatea de a PRODUCE resurse (mai ales agricole, hrana fiind necesarul cel mai important, întotdeauna), de a controla rutele importante ale comerţului/schimburilor, pe apă şi/sau pe uscat şi de a asigura - eventual în spatele unor ziduri de apărare -r securitatea producătorilor.

în linii mari, jocul economic a rămas acelaşi până în zilele noastre: de-a lungul istoriei s-au modificat doar importanţa resurselor/produselor, jucătorii principali şi raportarea puterii economice la celelalte două forme de putere.

China, care nu a înregistrat glaciaţiuni de mică anvergură de-a lungul istoriei cunoscute, a dezvoltat mai repede birocraţia aferentă unei economii în expansiune: a folosit scrierea şi contractul comercial, a centralizat puterea şi a folosit banii de hârtie ca arm ă îm potriva inflaţiei. Orientul A propiat şi Mediterana au avut evoluţii caracterizate prin progrese uriaşe şi prin prăbuşiri spectaculoase. Antichitatea îşi atinge apogeul în Europa prin Imperiul Roman, care înhaţă fără scrupule şi sistematizează toate acumulările de până atunci. Prima monedă

PUTEREA 101

fusese bătută în Lidia (600 î.Hr.), însă romanii pun în circulaţie cantităţi sem nificative de bani, având acces la resurse importante de argint/aur. Nu se poate vorbi încă de o economie financiară, trocul jucând un rol decisiv (mai ales prin comerţul cu Africa şi Orientul), însă progresul este evident. Romanii construiesc drumuri care devin rute comerciale relativ sigure, în siturile arheologice ale Britanniei, de pildă, găsim sticlărie din China şi orfevrărie din Egipt. în anul 166 d.Hr., împăratul Marc Aureliu iniţiază schimburile sistematice cu Imperiul Chinez. Doar destabilizarea care a urmat conducerii lui Commodus (180-199 d.Hr.) a împiedicat dezvoltarea unei rute comerciale alternative „Drumului M ătăsii" încă din Antichitate.

Prăbuşirea Im periului Roman şi invaziile barbare - începând cu anul 300 d.Hr. - retează pentru câteva secole principalele rute com erciale: acestea nu sunt com plet abandonate, însă folosirea lor, foarte riscantă, se diminuează considerabil. Apele devin mai nesigure din cauza piraţilor cărora nici o flotă nu li se (mai) poate opune coerent.

Abia imperiul schiţat de Carol cel Mare permite dezvoltarea negoţului la o scară importantă şi sigură în Europa, pe de-o parte, şi reluarea, mai consistentă, a schimburilor cu Orientul: puterea economică îşi reintră în drepturi, mai ales în zone precum oraşele-cetăţi italiene autoguvernate: Veneţia, Genova şi Florenţa. în anul 992, primul îşi instalează o colonie permanentă la Constantinopol, în Bizanţ, iar trei decenii mai târziu a doua ocupă, smulge Corsica de la musulmani - un alt punct-cheie în comerţul la Mediterană. în 1252, se bate iarăşi, după o lungă perioadă, moneda de aur în Europa (Florenţa), încă din anul 1000 începe trecerea decisivă la economia


financiară, bazată pe bani şi nu pe troc. în 1298 se inaugurează, pe mare, prima rută comercială permanentă Geno- va-B ruges-Londra.

O raşele-cetăţi au rezolvat problem a piraţilor îm pletind puterea econom ică în creştere explozivă cu aceea m ilitară.

O flotă de galere rapide şi bine echipate cu arm am ent şi soldaţi făceau ca pierderile care îi ruinau pe alţi negustori să

fie m inime. Dar, deja în cadrul acestor oraşe-cetăţi puterea econom ică (alături de cea sim bolică) este cea care dom ina

şi determ ina puterea m ilitară. Epoca A ntichităţii şi aceea a Im periului Carolingian - în care puterea m ilitară (legitim ată de cea sim bolică) era vioara întâi - apusese pentru totdeauna.

Odată intrată în scenă, puterea economică începe să se polarizeze tot mai mult pe criterii geografice şi mai puţin pe

apartenenţa la clasa conducătoare (aristocratică). Economia - care încetează a fi doar agricolă - este apanajul unei noi clase

care începe să-şi facă intrarea în istorie: micii meşteşugari şi comercianţi ai burgurilor (de unde vine termenul de „burghez"), strămoşii oamenilor de afaceri contemporani, oameni liberi de

servituţi feudale şi care încep să-şi dorească relaţii oneste cu forţele conducătoare (reprezentanţii puterii militare). Aceşti

reprezentanţi ai puterii economice în expansiune încep să ducă o luptă crâncenă, care va dura şase secole, cu puterea militară şi cu alianţa acesteia din urmă, puterea simbolică, reprezentată mai ales de Biserică.

Asta în ce priveşte Europa.

Asia va intra într-o cu totul altă logică istorică, la fel şi Africa.

PUTEREA 103

Ridicată de mesajul Profetului1, puterea arabă explodează intr-un secol şi devine un factor de presiune asupra Occidentului pentru multe sute de ani (abia în 1492 se încheie Reconquista spaniolă, prin cucerirea Granadei). Pe de altă parte, turcii selgiucizi încep să muşte hălci din Imperiul Bizantin (Marea Schismă din 1054 rupsese deja în două puterea simbolică a Bisericii Creştine, despărţind ortodoxia de instituţia papală şi de catolicism). Imperiul Turc îşi va atinge apogeul în vremea lui Soliman Magnificul, va ajunge în Europa Răsăriteană şi va fi oprit abia la porţile Vienei, înainte de a intra în lunga sa agonie politică, economică şi militară, la finalul căreia va naşte statul turc modem.

Imperiul Chinez va cunoaşte năvala şi cucerirea mongolă, secole de frământări şi va renaşte prin dinastia Ming. în secolul al XV-lea, va lua decizia de a se închide în sine, la fel ca şi Japonia mai târziu. Dar în jurul anului 1600, principala putere industrială a lumii nu era Marea Britanie sau Franţa sau Germania, ci China.

Modelul economic asiatic era mai performant administrativdecât cel occidental - încuraja meritocraţia, adică ascensiuneape bază de merit şi nu pe baza apartenenţei la nobilime (astaexplică şi de ce a fost secole la rând lipsit de revoltele masivedin Vest) dar mult mai centralizat. La fel ca în Antichitate,puterea militară rămânea net dom inantă, subordonându-ocomplet pe cea economică sau chiar şi pe cea simbolică. Şefularmatei - sultanul sau „fiul soarelui" - erau şi proprietariisimbolici ai tuturor bunurilor supuşilor lor, care le deţineau prin„graţia" conducătorului (puteau fi oricând confiscate fără prea

1 Mahomed (570-632) a fost profetul religiei islamice, pretinzând că a primit revelaţia care avea să fie sistematizată în Coran de la Arhangelul Gavriil, la vârsta de 40 de ani. Moartea sa fară urmaşi desemnaţi avea să conducă la schisma valabilă si astăzi în sânul Islamului, între sunniţi şi şiiţi. O aripă mai radicală a ultimilor avea să-i nască pe ismaeliţi.

mari daraveli juridice sau justificări solide). în ambele cazuri, puterea simbolică - setul de convingeri bazate pe confucianism în China şi clerul musulman sunnit, în Imperiul Otoman - propovăduia supunerea oarbă în faţa conducătorului, cvasideificat.

Emanciparea puterii economice în Europa se va face însă prin convulsii majore.

încă din anul 1225, după catastrofala înfrângere militară de la Bouvines (Franţa), nobilimea engleză îl obligă pe regele Ioan Fără de Ţară1 să adopte Magna Charta. Un document care privea, fireşte, deocamdată doar nobilimea, dar care îngrădea puterea discreţionară a unei persoane - regele - fără nici un soi de alianţă cu puterea simbolică - Biserica. Nici un pelerinaj la Canossa nu-1 mai putea ajuta, prin urmare, pe un rege care îşi asupreşte supuşii. Pentru prima oară mariajul inaugurat de Clovis şi reînnoit de Carol cel Mare - sacralizarea conducătorului militar prin aportul puterii simbolice - nu mai funcţiona. Şi era doar începutul. în anul 1265 se întruneşte primul Parlament al Marii Britanii - drumul era deschis.

Războiul de 100 de Ani va slăbi şi puterea militară a Franţei, permiţând intrarea altor forţe în scenă. în 1343 se adună primele „Stări“ - reprezentanţi ai burgheziei care îşi cer dreptul la decizie - în nordul şi centrul regatului. Marea

1 Ioan, zis şi „fără de Ţară (moşie, feudă)" a fost unul dintre fiii lui Henric al II-lea Plantagenet şi a domnit în Anglia mai întâi ca regent (în vreme ce fratele său, Richard Inimă de Leu, era plecat în cruciadă), apoi, după dispariţia acestuia, ca rege, până la moartea sa în anul 1216. A fost un rege slab, crescut în umbra tatălui său, şi a rămas în istorie ca un om şovăielnic şi lipsit de simţ politic. A pierdut o serie de posesiuni ale coroanei engleze de pe teritoriul francez şi a fost obligat de puternicii săi vasali să accepte Magna Carta.


PUTEREA 105

Fpidemie de Ciumă - care va secera între 1347 şi 1351 peste jumătate din populaţia Europei (cea mai mare catastrofă a istoriei cunoscute a continentului) - va lovi în plin o putere simbolică (Biserica) ce se dovedeşte neputincioasă în faţa maladiei şi va lovi, prin recul, în marele său aliat, puterea militară a aristocraţiei. în anul 1358 porneşte în Franţa răscoala ţăranilor - „Jacqueria“ - care deschide un secol de confruntări de o violenţă fără precedent. Populaţia Parisului se revoltă în 1413 (sub conducerea lui Simon Caboche) şi în 1418 (revolta breslelor de meseriaşi). De remarcat că toate revoltele au o componentă nu doar antiaristocratică, ci şi anticlericală, preoţii fiind percepuţi drept aliaţii de nădejde ai nobililor şi paraziţi din punct de vedere economic. Peste Canalul Mânecii, în Anglia, izbucneşte revolta lui Watt Tyler (1381), în vreme ce la Florenţa se revoltă postăvarii (răscoala „ciompilor“ , în anul 1378). în anul 1434 avem revolta populaţiei la Roma - oraşul se declară, efem er, „republică", proclam ându-şi legitimitatea nu de la puterea simbolică a Bisericii Catolice, ci de la dreptul roman.

Sigur, cele două puteri aliate - cea militară şi cea simbolică - aveau încă suficiente resurse pentru a supravieţui acestui secol dezolant, de conflicte şi de recesiuni succesive - în 1453, turcii vor cuceri Constantinopolul, punând capăt agoniei Bizanţului aproape fără nici o reacţie din partea Occidentului. Dar lucrurile urmau să nu mai fie niciodată la fel, iar puterea economică începe să se afirme tot mai mult.

Spania face excepţie de la acest traseu din cel puţin două motive. Primul: era preocupată de recucerirea teritoriului său din mâna m usulmanilor şi asta crea o sinergie suficientă încât


să subordoneze alte posibile abordări strategice. Al doilea: regii spanioli - „majestăţile lor catolice" - vor acorda o putere aproape fără limite Bisericii, având nevoie de aceasta în primul rând pentru „creştinarea" unei populaţii m ulticulturale, multietnice şi multiconfesionale şi în al doilea rând pentru a ţine în şah puternicii aristocraţi („granzii") care puteau primejdui supremaţia regală. Ferită de aceste schisme interne, preluând stindardul puterii simbolice (catolicismul „pur-sân- ge“), pornind temerar peste mări în aventura colonială care îi va revărsa nenumărate bogăţii în vistierie, Spania va deveni într-un secol cea mai im portantă putere m ilitară, econom ică şi simbolică a Europei. Aurul şi argintul Americii va permite creşterea exponenţială a numerarului de pe tot continentul, ba într-o vreme va fi atât de numeros, încât va provoca, prin inflaţie, prăbuşirea preţurilor.

Puterea economică, aşadar, tinde tot mai mult să se emancipeze de sub tutela celei militare (aristocraţia), dar nu o va putea face definitiv până ce mai multe evenimente, aparent neconectate între ele, vor impulsiona definitiv cursul istoriei în această direcţie.

Cel mai important eveniment este cu siguranţă „noua erezie" care apare în Germania odată cu tezele unui călugăr pe atunci necunoscut, pe numele său Martin Luther (cele 95 de Teze au fost afişate în anul 1503). Vaticanul se mai confruntase cu asemenea situaţii - bogomilii, catarii, patarinii, dolcinienii frământaseră Europa şi provocaseră chiar înfruntări militare, însă aceste „dizidenţe" erau ciudate pentru oamenii de rând, pe de-o parte, şi veniseră ÎNAINTE de Marea Epidemie de Ciumă, care ştirbise definitiv pentru contemporani şi pentru urmaşii

PUTEREA 107

acestora infailibilitatea Bisericii apostolice. Noua clasă - a burgheziei vrăjmaşe la adresa aristocraţiei - şi-a găsit un vehicul simbolic nou-nouţ, pe care l-a îmbrăţişat cu forţa.

Inventarea prafului de puşcă - vezi capitolul anterior - şi dezvoltarea arm elor de foc a spulberat monopolul militar al aristocraţiei. Deja „bătălia pintenilor de aur“ (1304), când postăvarii Flandrei au distrus cavaleria franceză, sau m ăcelărirea aceleiaşi cavalerii de către arcaşii englezi (Azincourt) sau ienicerii turci (Nicopole) sfărâmaseră mitul invincibilităţii cavalerului. Tot aşa cum puştile cu pulbere şi soldatul „obişnuit" vor desfiinţa instituţia samurailor în secolul al XlX-lea în Japonia, tot aşa se va întâmpla, dar lent, în decursul a trei secole, cu instituţia cavalerismului în Europa. Militarul modem nu va mai fi în mod necesar un aristocrat (deşi m ăcar parţial aristocraţia va continua să m enţină simbolica militară până în zilele noastre). Aşa cum barbarii din Antichitate invadaseră treptat legiunile rom ane, până ajunseseră să le domine, tot aşa militarii de carieră de origine modestă vor îngroşa tot mai m ult rândurile arm atelor m odem e1. Puterea aristocraţiei venea din capacitatea ei de a oferi securitate militară - armata profesionistă o va face inutilă. Din punct de vedere economic, era majoritar parazită, trăind din birurile plătite de cei care munceau efectiv - aceştia se vor revolta. Legitimitatea ei venea din alianţa cu Biserica - şi această ultim ă instituţie va deveni principalul teatru de confruntare, prin Reformă şi Contrareformă. Impopularitatea

1 Acest fenomen era valabil şi în alte domenii, nu doar în cel militar. In Franţa apare „nobilimea de robă“ - pentru a se distinge de „nobilimea de sânge“ - , iar în Anglia „noua nobilime".


„alianţei11 a crescut foarte mult în timpul Războiului de 100 de Ani, când vistieriile sleite de efortul de război al celor două ţări au introdus un impozit suplimentar pentru fiecare cetăţean, impozit care nu era unul pe venit, ci pur şi simplu pentru toţi trăitorii pe posesiile coroanelor şi ale vasalilor acestora (taille în Franţa şi po li taxe în Anglia). Nobilii şi clerul erau scutiţi de acest impozit, în vreme ce ţăranii, meşteşugarii şi negustorii, nu.

In 1524 izbucneşte Războiul Ţărănesc German, în 1526 avem deja prima biserică luterană în Saxonia. Nordul începe să opteze tot mai hotărât pentru noua Biserică, în vreme ce sudul spaniol este braţul înarmat al papalităţii, iar centrul (dominat de Franţa) devine teatru de confruntări. în 1534, prin decizia lui Henric al V lII-lea al Angliei (1509-1547), ia naştere Biserica anglicană (statală). Reforma va fi continuată de Elisabeta I, care urca pe tron în anul 1558, iar în 1566 Olanda (Ţările de Jos) adoptă Biserica calvinistă. Creştinătatea strânge rândurile pentru a zdrobi la Lepanto flota lui Soliman Magnificul (1571), dar va continua să fie sfâşiată de războaie până la pacea westfalică din 1648.

Un al treilea eveniment este execuţia Măriei Stuart de către Elisabeta I.

Această regină aventuroasă şi fără noroc părea să-şi fi căutat cu lumânarea necazurile. Dar decizia verişoarei sale de a o trimite pe eşafod - mai bine zis a unui consiliu de coroană care vedea în Spania un duşman feroce, iar în cei aflaţi în cârdăşie cu iezuiţii, un pericol mortal - desacralizează ceea ce mai era de desacralizat din regalitate. Henric al VlII-lea o trimisese pe eşafod pe Anne Boylen, dar aceasta provenise din rândul micii

PUTEREA 109

nobilimi de ţară. Regina scoţilor era primul „sânge regal" autentic ce sfârşea sub securea călăului, în public. Istoria Franţei, Spaniei sau Angliei era plină de asasinate - şnurul, otrava sau pumnalul îşi făcuseră însă datoria în tăcere şi departe de ochii vulgului. Fără să vrea, strălucita Elisabeta va deschide calea revoluţiei engleze (1640-1660) şi va hotărî soarta nefericitului său urmaş, Carol I (tot un Stuart), decapitat printr-o DECIZIE A PARLAMENTULUI, după ce armata „burgheză" de „capete rotunde" a lui Oliver Cromwell distrusese armatele loialiştilor aristocraţi. Doar războaiele şi figura lui Ludovic al XlV-lea (care moare în 1715) vor stopa, temporar, „exportul de revoluţie" în Franţa. Aristocraţii în general - nici măcar regii - nu mai sunt deasupra legilor: se conturează „contractul social" care va modela lumea contemporană.

Puterea economică îşi găseşte un nou vehicul social - burghezia în ascensiune - , un nou vehicul simbolic - protestantismul şi un nou vehicul militar (armatele profesioniste). Lumea catolică, după explozia avuţiei de extracţie colonială a Portugaliei şi Spaniei (în 1494 acestea îşi îm part, cu binecuvântarea papalităţii, prin bula „Romanus Pontifex", expansiunea colonială în America şi în Africa) va domina timp de aproape două secole Europa şi mările, dar va intra într-un declin pe care Pacea din Pirinei (1659) nu va face decât să-l certifice. în final, Franţa, pe jum ătate protestantă, Marea Britanie, Olanda şi ţările nordice se vor dovedi mult mai dinamice şi se vor afla în avangarda Revoluţiei Industriale (demarate începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea). în secolul următor va începe ascensiunea SUA, clădite de asemenea pe baze protestante.


Afluxul de numerar, înteţirea schimburilor ca urmare a unei navigaţii tot mai sigure şi a expansiunii „lumii cunoscute11, democratizarea tot mai accentuată a accesului la capital (prin înlăturarea m onopolului funciar al aristocraţiei/B isericii), apariţia sistemelor modeme bancare şi de comerţ internaţional - \ încă din anul 1602, Olanda înfiinţează Compania Indiilor de Vest şi Bursa de la Amsterdam) - mută pe de-o parte hotărâtor spre vestul Europei centrul financiar al lumii (lumea arabă se dezintegrase, Imperiul Turc îşi începe declinul odată cu domnia lui Selim Beţivul, urmaşul lui Soliman, Imperiul Chinez, sub dinastia manciuriană, va începe să piardă succesiv toate confruntările m ilitare m ajore) şi accelerează form area capitalului investiţional, pe de altă parte.

Scăpată din chingile constrângerii puterii militare - într-o monarhie sau republică modernă, armata este plătită din banii cetăţenilor şi pusă sub constrângerea puterii civile - şi de aceea a puterii simbolice, puterea economică îşi va asigura, practic, începând cu secolul al XVIII-lea, două secole de supremaţie. Bancherii vor finanţa războaiele şi vor avea un cuvânt greu de spus vizavi de deznodământul acestora. Sistemul economic capitalist va cunoaşte mutaţii succesive care vor pune capăt treptat exploatării sălbatice iniţiale şi va dezvolta o plasă de siguranţă socială care va întruni consensul politic intern. Corifei de tipul Smith, Ricardo sau MilI îi vor scrie fundamentele teoretice. Odată cu finalul Războiului Rece (ideologic) şi cu adoptarea de către Rusia şi China (aceasta din urmă adoptând sloganul „o ţară, două sisteme11) a economiei capitaliste, puterea economică pare să-şi fi asigurat supremaţia. De fapt, după cum vom vedea, lucrurile nu se anunţă deloc aşa.

PUTEREA 111

#

Puterea economică a însemnat, timp de patru milenii ale istoriei cunoscute, bogăţie funciară. Şansa geografică a decis iniţial dezvoltarea, înflorirea şi hegemonia primelor forme umane de civilizaţie/cultură. Schim burile com erciale au impulsionat mereu - cu sincope datorate războaielor, mai ales - dezvoltarea unei economii „mondiale". Puterea economică a însemnat şi înseamnă accesul la resursele necesare şi decizia asupra modului de alocare a acestora.

Puterea economică a fost subordonată, practic, până la marea epidemie de ciumă şi Războiul de 100 de Ani între Franţa şi Anglia, puterii militare şi celei simbolice - cei care deţineau aceste forme de putere deţineau şi puterea economică. Emanciparea puterii economice - ÎN SINE - s-a conturat odată cu Reforma, s-a călit în timpul luptelor Contrareformei şi a fost potenţată de diminuarea simbolismului regal/aristocratic, pe de-o parte, şi de posibilitatea dezvoltării unei puteri militare care a încetat, odată cu apariţia armelor de foc, să fie apanajul cvasiexclusiv al aristocraţiei. Aşa cum vom vedea în subcapitolul următor, puterea economică şi-a găsit un aliat iniţial în reforma religioasă, ca vehicul de putere simbolică, dar apoi, începând cu secolul al XVIII-lea, şi-a inventat propriul vehicul, acela ideologic.

începând cu a doua jumătate a mileniului al doilea d.Hr., puterea economică se deplasează de la est la vest şi de la sud la nord, iar resursele unor spaţii geografice întinse - America Latină, o bună parte din Asia, Africa aproape în totalitatea ei -


sunt acaparate prin „colonizare" de această parte a lumii. Sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI conturează o mişcare inversă, de la nord la sud şi de la vest la est în privinţa puterii economice.

Puterea simbolică

De la şamanul tribal la stufosul şi sofisticatul cler al Egiptului antic sau al Imperiului Babilonian au trebuit să treacă mii de ani în evoluţia umanităţii, însă mecanismul care a născut sistemul de credinţe religioase a rămas acelaşi: convingerea profundă şi fără tăgadă a unanimităţii oamenilor înzestraţi cu conştiinţă de sine că dincolo de noi există „altceva" indefinit şi că acel altceva poate fi cunoscut/explicat prin intermediul unor persoane care prin vocaţie şi pregătire pot avea o relaţie privilegiată cu divinitatea faţă de ceilalţi muritori. Ceea ce conferă acestor persoane putere sim bolică în raport cu persoanele care împărtăşesc aceeaşi credinţă (nu neapărat cu celelalte - tocmai de aceea nu a existat în istorie un „monopol" al puterii simbolice, la fel cum nu a existat unul al puterii economice sau al celei militare).

Toate marile religii - care sistematizează credinţele într-un set etic şi moral şi într-o gnoseologie şi ontologie coerente, dezvoltând şi partea ritualistică aferentă - se nasc în Orientul Apropiat. Aproape toată puterea simbolică a lumii se trage dintr-o zonă care, geografic vorbind, nu reprezintă nici 10 la sută din suprafaţa uscatului Globului. Aici apar zoroastrismul, budismul, hinduismul, iudaismul, creştinismul, islamul.

PUTEREA 113

Ceva - deocamdată insuficient înţeles/explicat de cerce

tători - se „întâmpla11 în jurul anului 500 î.Hr., puterea simbolică apare dintr-odată matură şi în plină forţă şi conştiinţă de sine în

toată lumea cunoscută.în nordul şi în centrul Europei, din Insulele Britanice şi până

pe cursul inferior al Dunării, civilizaţia celtică îşi atinge

apogeul (este vorba de perioada numită „a doua Epocă a fierului11 sau „La Tenne11). Clerul druidic este suficient de

puternic pentru a fi primul Ia masa puterii. Druizii - pregătirea unui asemenea preot dura peste două decenii, iar scrierea era

interzisă pentru a nu exista riscul unei „scurgeri de informaţii11 - conduceau efectiv societatea celtică, regii - mai mult un soi de

şefi de clanuri - fiind chemaţi doar să materializeze voinţa exprim ată de zei prin intermediul celor aleşi. O religie

asemănătoare se practică în Dacia.în Persia apare zoroastrismul, sub Darius I (521-485 î.Hr.)

în India apare budismul, o reformă amplă a hinduismului deja existent de secole. Confucianismul se dezvoltă în China, iar în

spaţiul grecesc apar filozofii ionici şi urmează „secolul lui Pericle11 în Atena. în Iudeea se reconstruieşte Templul („al

doilea Templu11) în anul 512 î.Hr., după ce evreii fuseseră eliberaţi din captivitatea babiloniană prin decretul perşilor

(Edictul lui Cyrus 1). Ezra şi Nehemia procedează la o amplă reconfigurare religioasă şi pun bazele legii mozaice. Cu puţină vreme înainte de dizolvarea sa definitivă, Imperiul Babilonian

îşi recâştigase o parte a vechii sale străluciri prin Nabucodonosor al II-lea (605-562 î.Hr.), rege care construise şi Marele Templu al zeului Marduk, într-o tentativă de monoteism (construcţie


care va intra în istorie sub numele de „Tumul Babel“, prin intermediul Vechiului Testament).

Roma cunoaşte perioada „celor 12 table“ (codificarea dreptului în vigoare printr-o sinteză care în formă şi fond este mult superioară „Codului lui Hammurabi“ summerian, primul cod de legi cunoscut al istoriei). Civilizaţia romană este singura care pare să prefere etica moralei şi să dezvolte o putere simbolică legată mai degrabă de prima decât de ultima. Din acest punct de vedere, evident că nu putem vorbi de o putere laică, dar găsim aici toate sem inţele viitoarei laicităţi occidentale. Mergând pe această cale unică, romanii vor sfârşi prin a produce un drept care este şi astăzi studiat în universităţi, ca o adevărată piatră de temelie a legilor.

în toate vechile scrieri descoperim o înfruntare între puterea simbolică, deja maturizată, aşa cum arătam mai sus, şi puterea militară, net dominantă până în acel moment. Evreii îşi reafirmă identitatea reconstruind Templul, şi la fel face Nabucodonosor în Babilon. Filozofii ionieni nu doar caută să explice lumea, ci analizează deseori critic societatea în care trăiesc şi limitele liderilor care deţineau puterea militară (cel mai bun exemplu este Pitagora, care formulează viziunea unei ALTE societăţi cu un mileniu şi jum ătate înaintea lui Thomas Morus). Etica şi morala vin să cenzureze puterea laică, clerul - purtător al puterii simbolice - se separă tot mai net de războinici - puterea militară. Sacerdoţiul nu doar că se desparte mai net de regalitate şi chiar tinde să se delimiteze critic de aceasta - pilda regelui Ahab din Vechiul Testament dar începe să domine puterea militară, care îşi pierde semnificaţia în absenţa girului divin. O înfrângere militară este atribuită

PUTEREA 115

dizgraţiei zeilor, o victorie nu este urmarea vitejiei soldaţilor, ci rc/ultatul firesc al bunăvoinţei divine. Bunăvoinţa care uneori se cumpără - clerul devine bogat pretutindeni, muşcând prin urmare şi din puterea economică alteori este chiar un instrument de teroare: zone întinse consacră ritualuri sângeroase, implicând sacrificii umane (în America de Sud vor rămâne aşa până la cucerirea portughezo-spaniolă).

Prin ascensiunea Imperiului Roman, puterea simbolică din raza acestuia de cucerire primeşte o grea lovitură - la fel ca şi aceea militară şi economică, de altfel. Gestionând el însuşi o putere simbolică de tip etic şi mai puţin religios, imperiul nu înţelege mentalitatea cuceriţilor, chiar dacă se dovedeşte în cele mai multe cazuri tolerant cu credinţele celorlalţi. Singura putere simbolică ce supravieţuieşte relativ intactă - prin rabinismul fariseic - este aceea iudaică, ce a putut fi răspândită în lume odată cu dărâmarea ultimului Templu şi risipirea poporului evreu pe cuprinsul imperiului. Abia prin creştinismul filtrat de Sfântul Pavel şi de lumea elenică - care îl scoate din spaţiul îngust al etnicităţii/iudaism ului şi îi consacră dimensiunea universală - puterea simbolică îşi regăseşte un vehicul semnificativ.

în anul 313, împăratul roman Constantin se converteşte la creştinism, iar în anul 325 are loc la Niceea conciliul care va structura această religie în tiparele ei actuale (Crezul). în 381 are loc primul conciliu de la Constantinopol (în anul 330, acest oraş devine capitala Imperiului de Răsărit - Bizanţul, în vreme ce în 379 pe tron urcă Teodosiu I), iar victoria finală este obţinută prin proclamarea creştinismului „ortodox" ca religie de stat, în anul 391. Patriarhul Teofil, şeful Bisericii de la acea


vreme, ordonă incendierea a ceea ce mai răm ăsese din Biblioteca de la Alexandria după semidistrugerea acesteia de către romani patru secole înainte. Semnificaţia acestui gest este amplu: noua putere sim bolică este com bativă, hotărâtă să-şi apere teritoriul spiritual cu maximă fermitate şi marchează hotarul dintre „vechea cunoaştere11 (blamabilă în întregul său) şi „noua cunoaştere11 (dogm a bisericească). Răm ăşiţele ereziilor sunt combătute cu ferocitate, vechile culte interzise sub pedeapsa cu moartea - nimeni nu mai procedase aşa în istorie pactul între puterea m ilitară a împăraţilor bizantini şi cea religioasă fiind pecetluit prin clădirea Sfintei Sofia, cea mai impozantă construcţie a noii religii. Mai peste tot - inclusiv în Apus după Carol cel Mare convertirea se produce mai mult cu sabia decât cu Biblia.

Peste trei secole, Profetul avea să nască cea de-a treia religie monoteistă a lumii şi, prin urmare, un nou vehicul simbolic. Marile confruntări din istorie vor avea de acum înainte o inevitabilă încărcătură religioasă, de la bătălia de la Poitiers, care îi opreşte pe arabi la Pirinei, şi până o mie de ani mai târziu, când pacea westfalică va pune capăt Războiului de 30 de Ani, ultimul şi cel mai devastator episod al luptei dintre reformă şi contrareformă în sânul lumii catolice. Atât puterea militară, cât şi cea economică, chiar, nu mai par a exista în sine şi pentru sine: ele se erijează în portparola puterii socotite de ultima expresie, aceea simbolică/religioasă.

Dar nici puterea simbolică/religioasă nu poate fi un actor în sine. Ştim deja cum papalitatea a căutat mereu o alianţă militară, pe care a găsit-o iniţial în francii salieni, apoi în Carol cel Mare. Dacă Bizanţul începe să gâfâie sub loviturile

PUTEREA 117

succesive ale turcilor selgiucizi, vestul preia iniţiativa, mai ales după Marea Schismă ce separă „ortodoxia" de „catolicism", în anul 1054.

Conciliul de la Roma din anul 1059 - imediat după schismă - interzice categoric învestitura laică a clerului (papalitatea este hotărâtă să se delimiteze net de puterea militară şi să nu accepte în nici o privinţă întâietatea acesteia). Imperiul Roman de neam germanic, prin Otto I, intră deja în conflict cu această viziune, însă în 1077 Henric al IV-lea este obligat să facă „pelerinajul de la Canossa". Concordatul de la W orms duce la desfiinţarea Bisericii lui Otto şi consacră pentru moment victoria Romei.

Cruciadele suflă vânt în pânzele puterii simbolice, însă în 1291 se pierde ultimul teritoriu din Orient, Sfântul Ioan din Accra. în aceeaşi perioadă, erezia catară a provocat riposta de o duritate fără precedent: sudul provensal este trecut prin foc şi sabie şi cucerit ca un spaţiu păgân. Ia naştere Inchiziţia, încredinţată Ordinului Dominican, care va înflori mai ales în Spania ultracatolică şi va arunca o umbră urâtă pe obrazul Bisericii Apostolice.

în vreme ce Reforma îşi porneşte lunga sa luptă pentru existenţă, papalitatea câştigă noi teritorii, în Lumea Nouă.

Prin bula „Romanus Pontifex", din 1455, Portugalia primise un soi de monopol al extinderii peste mări, iar în 1482 corăbiile sale ajung deja pe Coasta de Aur („El mina"). în 1492 încep cele trei călătorii ale lui Columb în America. Sub arbitrajul Vaticanului, aşa cum arătam în subcapitolul anterior, Spania şi Portugalia îşi împart Lumea Nouă în 1494, printr-un tratat.

Marea Epidemie de Ciumă (1347-1381) a fost o catastrofă fără precedent în istoria cunoscută şi a schimbat totul.


Puterea militară a fost crunt lovită prin dispariţia în masă a corpului profesionist al cavalerilor şi mercenarilor. Pregătirea unui asemenea combatant începea în copilărie şi dura un

deceniu. Armatele nu au mai putut fi refăcute uşor după plagă.Puterea economică a fost de asemenea reconfigurată după

epidemie. Preţul proprietăţii funciare şi cuantumul dijmelor s-au prăbuşit ca urmare a dim inuării fără precedent a

populaţiei/forţei de muncă. S-a accelerat trecerea de la economia schimburilor la cea financiară.

Dar cea mai dură lovitură a primit-o puterea simbolică, mai

precis Biserica, pretinsă atotputernică: ea se dovedise complet incapabilă să facă ceva împotriva nenorocirii. Ceea ce urma să

alimenteze discursul despre păcatele instituţiei ca atare, care dintr-un paravan divin devenise un motiv de pedeapsă a lui Dumnezeu.

Numai că „ noua erezie“ care se naşte şi va sfârşi prin a cuprinde tot centrul şi nordul Europei, provocând două secole

de confruntări, nu este una centralizată. Ea este slabă din start din acest punct de vedere. Dornică de afirmare şi văzând în „papistaşi“ principalul inamic, nu ezita să se arunce în braţele

puterii militare, adică a celei laice. Aici se prepară cocktailul care va provoca cea mai amplă mutaţie a puterii simbolice din

toate timpurile: înlocuirea puterii simbolice religioase cu un vehicul nou - statul-naţiune şi noua lui mitologie: etnicitate, geografie, istorie.

In Anglia sau în Olanda - puteri militare şi economice - statul înghite pur şi simplu Biserica (anglicană în primul caz,

calvinistă în al doilea). în Franţa, lupta între catolici şi

PUTEREA 119

hughenoţi se va transforma treptat într-o luptă între familia de Valois şi familia de Guise (şefii „Ligii catolice").

Lupta dintre catolici şi protestanţi va deveni repede şi o luptă între Sudul catolic şi Nordul protestant. Odată cu Pacea de la Pirinei, din 1659, Spania pierde definitiv statutul de mare putere, iar Franţa devine putere dominantă şi hegemonică în Europa. Dar odată cu 1715, anul morţii lui Ludovic al XlV-lea, în Franţa începe să se coacă la foc mic viitoarea revoluţie.

Până în secolul al XVIII-lea, vehiculul puterii simbolice fusese sistemul de credinţe şi convingeri religioase. Puterea militară se revendica şi era girată tot de acesta. Nu era de imaginat un altul.

De ce se schimba ceea ce nu a fost schimbat milenii de istorie?

Revoluţia Industrială inaugurează epoca ştiinţei şi cercetarea ştiinţifică explodează peste tot în lume. Dogmele bisericeşti sunt aruncate în aer în mai puţin de un secol. Par redundante, caraghioase chiar, citite prin lentila unei credinţe în atotputernicia ştiinţei empirice.

Burghezia este departe de a fi laică - dar este mult mai puţin religioasă decât predecesoarea sa, aristocraţia. Nu doreşte dispariţia Bisericii, dar nici nu acceptă tutela acesteia, măcar din punct de vedere etic. Biserica îşi pierde la început privilegiul de a împărţi justiţia cu braţul secular, apoi orice capacitate de a interveni în decizia laică.

Statul-naţiune urcă pe piedestalul pe care Biserica îl părăsise fără voie. Creştinii nu mai sunt „turma lui Dumnezeu" sau nici măcar supuşii vreunui Henric sau Ludovic, ci devin în mod hotărât cetăţeni francezi, englezi, olandezi, spanioli. Statul


nu mai este Ludovic al X lV -lea1 - ultima tentativă a vechii aristocraţii de a prelua noua mitologie, de a se urca din mers în acest nou vehicul simbolic - ci sunt stările, sub forma parlamentului în unele state deja, sunt judecătorii numiţi pe căi laice, este sistemul fiscal, este armata profesionistă compusă din cetăţeni. La finele secolului al XVlll-lea, Franţa era republică - apoi „imperiu" prin Napoleon - Olanda sau Marea Britanie monarhii constituţionale/parlamentare, în Germania atomizată începea mişcarea „Sturm und Drang" ce avea să ducă la renaşterea conştiinţei de sine şi realizarea unităţii în jurul dinamicei şi milităroasei Prusii. Vaticanul aproape că nu se mai vede în jocul mare al puterii, Bizanţul fusese spulberat de turci deja de trei secole, „Noua Romă" - adică M oscova - se desprindea şi ea de trecutul habotnic prin Petru cel Mare. Islamul, la rândul său, măcar în expresia sa sunnită, cădea odată cu marea putere care-1 adusese şi în Europa, adică Imperiul Otoman. China, sub dinastia manciuriană, avea să piardă toate confruntările militare cu Rusia şi cu puterile occidentale şi să devină, la începutul secolului XX, un stat de mâna a doua, sfâşiat de războaie civile. Dacă o sută de ani mai devreme încă ardeau ruguri în Europa2, iar savanţii erau siliţi să abjure de

1 Faptul că Ludovic al XlV-lea ar fi făcut vreodată celebra afirmaţie „Statul sunt eu!“ este mai mult decât discutabil, dar ea a fost folosită ca simbol al absolutismului, oarecum în mod greşit. Această afirmaţie venea să confirme, de fapt, că după o serie de frământări şi regi slabi - în vremea lui Ludovic al XlII-lea condusese, de facto, cardinalul Richelieu, iar în timpul regenţei Anei de Austria, cardinalul Mazarin - tronul îşi reintra în drepturi depline.2 Ultimele procese de vrăjitorie finalizate cu condamnarea acuzaţilor/acuzatelor la moartea pe rug au avut loc la finele secolului al XVIII-lea. Aparent paradoxal, ele au avut loc în spaţiul protestant, unde nu exista Inchiziţie.

PUTEREA 121

teama pedepselor - amintirea lui B runo1 era încă proaspătă - mtr-un secol Biserica este complet depăşită de situaţie. Puterea militară se dezvolta fără precedent, aceea economică aşijderea - alimentată de apogeul colonialismului iar puterea simbolică devine statul-naţiune. Preşedinţi şi m onarhi, generali şi proprietari nu mai caută binecuvântarea în ochii încruntaţi ai vreunui papă sau episcop, ci vorbesc de lege şi Constituţie, de naţiune şi cetăţeni. Se schiţează ideologii, doctrine şi „partide". Politica devine puterea simbolică, politica interferează, discută, negociază şi luptă, uneori cu celelalte forme de putere - economică şi militară. Nimeni nu mai are voie să înarmeze cetăţenii fără acordul statului, adică a şefului său politic şi al parlamentului. Noua formă de putere simbolică o subordonează total în primul rând pe cea militară. Statul bate moneda, stabileşte taxele şi, mai ales, este singurul izvor legislativ - deci şi puterea economică este sever dependentă de el. într-un secol şi jumătate, noul vehicul simbolic reuşeşte să fie mult mai puternic decât predecesorul său, cel religios. Ideologia şi tribuna publică înlocuiesc amvonul.

1 Giordano Bruno (1548-1600) a fost un preot, filozof şi scriitor italian, devenit, în urma unui lung proces la capătul căruia a fost ars pe rug de Inchiziţie, simbol al luptei împotriva obscurantismului dogmatic, reprezentat de Biserică. în anul 1584 publica Despre infinitatea universului şi a lumilor, în care susţine că există o multitudine de lumi populate cu fiinţe inteligente şi că stelele sunt asemenea Soarelui. Dezvoltă o gnoză extrem de complexă şi adeseori (încă) obscură, care îi atrage criticile Inchiziţiei. însă nu din pricina scrierilor sale este arestat în anul 1591, ci în urma unui denunţ al învăţăcelului pe care îl medita în acel moment. Pe parcursul unui proces extrem de laborios, face parcă tot posibilul pentru a se ajunge la o sentinţă fatală, sfidându-şi judecătorii şi lănsându-se în lungi dizertaţii teologice, suficient de încâlcite încât să poată fi interpretate în cele mai nefavorabile moduri. în anul 2000, papa Ioan Paul al II-lea îşi exprimă „regretul" pentru acest episod tragic.


Instalarea telegrafului optic, apoi a celui electric, alfabetizarea unui num ăr tot mai mare de trăitori între frontierele unei ţări (accesul la o presă scrisă în dezvoltare

rapidă), sistemul de tratate internaţionale care începe să schiţeze ceea ce se va numi Drept internaţional, toate acestea fac lumea tot mai mică din punct de vedere al informaţiilor, iar statul tot mai puternic.

Sigur, „epoca ideologiilor" îşi produce extremele sale. Tot

aşa cum Biserica a avut nevoie de circa trei sute de ani pentru a se ajunge la momentul 391 d.Hr., câştigând definitiv bătălia cu arianismul sau nestorismul, tot aşa încă din zorii politicii se

iţesc ceea ce se vor numi extrema dreaptă şi extrema stângă. Stânga se va revendica de la lupta pentru drepturi ale celor

necăjiţi şi de la aripa dură a Revoluţiei Franceze - va păstra culoarea roşie ca simbol în vreme ce dreapta îşi va solidifica

mai rapid reflexele şi va deveni apanajul clasei avute, a burgheziei mijlocii şi înalte. Ambele extreme îşi vor găsi ţări- gazdă, vulnerabilizate de Primul Război Mondial - Germania

şi Rusia şi ambele vor fi şterse din istorie (prima într-un deceniu, cea de-a doua în patru decenii).

Dacă puterea simbolică anterioară - de la o treaptă în sus de sublimare/devenire a sa - se răfuise definitiv cu alte forme de putere simbolică ce-i ameninţau monopolul, noul vehicul

simbolic nu face acelaşi lucru. Odată cu instaurarea legii mozaice, ereziile sunt pedepsite cu moartea, iar idolatria devine cel mai odios delict posibil. După 391, la fel procedează B iserica într-un B izanţ în care creştinism ul

devenise religie de stat, Islamul - deşi se rupe între şiiţi şi

PUTEREA 123

sunniţi - se dovedeşte uneori tolerant cu credinţele celorlalţi, dar îi numeşte totuşi păgâni.

Noul vehicul simbolic este antimonopol prin excelenţă. El s-a născut inclusiv ca o formă de revoltă împotriva tendinţei Bisericii de a instala un asemenea monopol. Dreptul la îndoială fusese (re)consacrat de Descartes.

Unde căutăm în istorie germenii acestei mutaţii? în republicile antice? Grecii erau, de fapt, un popor profund

religios, deloc mai prejos decât competitorii lor din arcul mediteraneean, egiptenii sau persanii. Ceea ce înţelegeau ei prin conceptul de republică era mai apropiat de sinarhia imaginată două mii de ani mai târziu de marchizul D ’Alveydre decât de o monarhie parlamentară sau de un stat prezidenţial.

în Republica Romană? Aceasta era un stat militar care consacra privilegii pentru cei bogaţi şi privea sclavagismul ca pe un fapt firesc.

Credem că un asemenea concept de stat modem, care plantează germenii schimbării paradigmei simbolice, trebuie mai degrabă căutat în Evul Mediu, atât în plan religios, cât şi în plan politic.

„M onopolul" Bisericii Catolice nu a fost niciodată ferit de atacuri (datorită circumstanţelor, ortodoxia a fost, atât în Bizanţ, cât şi în Imperiul Ţarist, mult mai obedientă faţă de stat). începând cu bogomilii, la finele secolului al X-lea şi sfârşind cu catarii în tot secolul al XlII-lea, s-au căutat forme de emancipare DIN INTERIOR. Puţin a lipsit ca şi Ordinul Franciscanilor să nu devină o disidenţă deschisă. Reforma de la Cluny a Sfântului Bemard şi dezbaterile din numeroasele concilii nu au încercat decât să formuleze un răspuns coerent la


aceste provocări, fără prea mult succes. în aceste condiţii, după M area Epidemie de Ciumă care a şifonat serios imaginea instituţiei bisericeşti, protestantismul a reuşit să devină o alternativă la doctrina oficială şi a rupt în două lumea (până atunci) catolică. Contrareforma - cu excesele şi cruzimile ei - nu a reuşit decât să consfinţească această stare de lucruri.

în plan politic, seminţele mutaţiei pot fi găsite în marile mişcări sociale din secolele al X lV-lea şi al XV-lea, în lupta pentru libertate şi emancipare a Ţărilor de Jos (viitoarea Olanda), în conflictele dintre papalitate şi Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană sau Anglia.

Noua putere economică - Revoluţia Industrială - a fost captată de burghezie, în vreme ce aristocraţia a rămas captivă în paradigma agrariană. Această nouă putere economică s-a legitimat în plan simbolic prin încurajarea ideologiilor, opuse (sau măcar complementare) puterii simbolice a Bisericii. „Revoluţia glorioasă" din Anglia, Războiul de 30 de Ani, Războiul de Independenţă a coloniilor nord-americane şi Revoluţia Franceză au conturat, treptat, mutaţia puterii simbolice: de la universalism spre naţionalism, de la doctrina credinţelor spre ideologia politică, de la aristocraţie spre burghezia mică, mijlocie şi înaltă.

Iniţial, noua putere simbolică a fost profund fărâmiţată între constelaţiile de dreapta, stânga sau centru (terminologie - „stânga“/„dreapta“ - consacrată în parlamentul englez, după aşezarea în sală şi valabilă până astăzi). într-un fel, ne aduce aminte de fierberea din sânul Bisericii creştine până la convertirea lui Constantin şi consacrarea ca religie de stat în Bizanţ. Un parlament era frecvent împărţit între cinci, şase sau mai multe partide politice. Alfabetizarea în masă şi dreptul de

PUTEREA 125

vot au transformat o masă altădată inertă din punct de vedere politic în factori activi. La jumătatea secolului XX aveau cu 70 la sută mai mulţi cetăţeni drept de vot decât în urmă cu un secol doar (adolescenţi, femei, delincvenţi care nu îşi pierduseră drepturile civile etc.) Această mutaţie nu a condus la o larâmiţare şi mai mare a spectrului politic, ci, dimpotrivă, la concentrarea acestuia. La ora actuală, mai există doar trei curente politice majore, cu nuanţele de rigoare. Toate acestea trei consacră, dincolo de ideologie, un crez în valori comune: drepturile omului, parlamentarism şi pluripartitism, egalitate în faţa legii etc.

Noua putere simbolică nu a înlăturat-o complet pe cea „veche“ - era imposibil. Credinţele religioase nu sunt doar mult mai „vechi“ pe scara istoriei/evoluţiei umane, ele, aşa cum scriam, derivă într-un fel de a fi, din modul în care este intrinsec construită fiinţa umană. Doctrinele politice sunt doar convingeri, perisabile în timp şi mult mai dependente de ecosistemul social şi paradigmatic în care funcţionează. In doar trei secole de existenţă, aşa cum vom vedea, ele par a-şi fi epuizat simţitor forţa şi mesajul.

Nu întâmplător atât comunismul cât şi fascismul s-au dovedit duşmani neîmpăcaţi ai religiilor - pretextul că „religia este opiumul popoarelor" a fost folosit în lupta pentru afirmarea noilor puteri simbolice. Comunismul a desfiinţat în cea mai mare măsură proprietatea privată, deci a subordonat complet puterea economică şi a politizat total forţele militare - a înghiţit, cu alte cuvinte, şi puterea militară. Din Antichitate nimeni nu deţinuse atâta putere cum o făcea, în vremurile „bune", un dictator ca Stalin. Fascismul, mai ales în Germania,


a tins să facă acelaşi lucru. Al Doilea Război M ondial care s-a încheiat cu înfrângerea celui de-al Treilea Reich a stopat procesul şi a redat democraţia poporului german.

#

Puterea simbolică este cea mai „veche“ formă de putere cunoscută, încă din vremea în care puterea economică sau cea militară nu existau nici măcar în forma lor embrionară.

Puterea simbolică şi-a adăugat mai întotdeauna o formă de putere economică şi rareori una militară. Puterea militară a subordonat puterea simbolică la fel de rar - Imperiul Roman ar fi un exemplu, deşi nici acolo subordonarea nu s-a produs într-o formă completă. în general, puterea militară a căutat legitimitate la puterea simbolică - convertirea lui Constantin cel Mare (313 d.Hr.) sau îmbrăcarea în straiele Jihadului a expansiunii militare a puterii arabe începând cu secolul al VlI-lea de către Profet.

Puterea simbolică, mai ales în spaţiul creştin, a primit o serie de lovituri începând cu Marea Epidemie de Ciumă din secolul al XlV-lea, lovituri cu apariţia, începând cu Revoluţia Franceză, a statelor-naţiuni şi a laicităţii pronunţate. Puterea militară - reprezentată la început de aristocraţie - a tins în spaţii largi să subordoneze complet puterea simbolică, mai ales rupând-o de „centrul" său vital, Vaticanul, pe de-o parte, şi deposedând-o de cea mai mare parte a puterii economice, prin secularizări latifundiare. Tezele lui M artin Luther - începutul a ceea ce se va numi „Reforma" - dau semnalul: Anglia, Ţările de Jos, o parte a vastului spaţiu german (inclusiv Austria), parţial Franţa, monarhiile nordice, toate îmbrăţişează noua

PUTEREA 127

ncdinţă, lovind în papalitate şi în aliatul principal al acesteia, Spania (plus Portugalia).

Noua paradigmă este preluată apoi de burghezie, pe măsură io monarhiile absolute încep să eşueze (moartea lui Ludovic al XlV-lea al Franţei, la începutul secolului al XVIII-lea, după ce Carol I al Angliei fusese decapitat şi „Revoluţia Glorioasă" câştigase în Albion, poate fi socotită un moment de hotar în debutul drumului care avea să culm ineze cu Revoluţia Franceză). Statele Unite ale Americii sunt un prim exemplu de stat fondat din temelii după „noile principii" şi devin un model pentru spiritul „revoluţionar" din Europa. Excepţie face Rusia - l’etru cel Mare modernizează vastul imperiu care devenise fostul cnezat de Kiev în două secole, dar şi consacră modelul unei tiranii absolute: aici explozia se va produce mult mai târziu şi va îmbrăca haina bolşevismului, vag revendicat de la modelul Revoluţiei Franceze, în extremele acesteia.

Noua putere simbolică, de astă dată doctrinară/ideologică, va sfârşi, într-un secol, să subordoneze cvasicomplet celelalte două forme de putere: cea militară şi cea economică. Doar „statul", prin parlament/guvern, are putere de a legifera, deci de a crea privilegii economice sau de a le amputa, revendicându-se de la abstracta noţiune de bine public. Doar statul, prin reprezentanţii săi legitimi, poate declara război sau poate întreţine armate.

Vechea putere simbolică - credinţele religioase - continuă însă să coexiste cu noua formă de putere şi, aşa cum vom vedea, finele secolului XX şi începutul secolului XXI poate să îi aducă o mult aşteptată revanşă, pe fondul disoluţiei celei de-a doua, îndreptând afirmaţia mult citată a lui Andre Malraux - secolul în care tocmai am intrat va fi (mai) religios sau nu va fi deloc.

PATRUPuterea astăzi

Vom analiza în acest capitol o „hartă“ a distribuţiei puterii - în toate cele trei forme ale sale în lumea contemporană. Vom analiza câteva naţiuni/grupuri de naţiuni, pe de-o parte, şi „jucători singuratici", pe de altă parte. Vom vedea că ultimii - care nu se revendică explicit de la modelul paradigmatic dominant, statul-naţiune - au devenit tot mai puternici în arena mondială. De asemenea, vom vedea şi ce mutaţii au intervenit în ultimele decenii între interferenţa formelor de putere - cvasiechilibrul din ultimul secol pare definitiv pierdut.

Şi să nu uităm că o persoană/grup de persoane (aici incluzând, în sens larg, şi naţiunile) sunt puternice într-adevăr doar în măsura în care cumulează, simultan, toate cele trei forme de putere într-o măsură cât mai consistentă. Este o concluzie la care analiza istorică ne obligă.

1. Jucătorii naţionali9

Statele Unite ale Americii

Probabil că nu există o ţară pe glob care să fie asimilată atât de mult cu puterea ca Statele Unite ale Americii - pentru mulţi, naţiunea americană este chiar un simbol al puterii: militară, economică, simbolică. M erită aşadar să începem analiza noastră cu SUA şi să ne întrebăm, în acelaşi timp: cât de puternice sunt, în mod real, Statele U nite1?

Traseul istoric al SUA pare unul într-adevăr privilegiat. De la câţiva colonişti amărâţi, lipsiţi de omogenitate etnică, relig ioasă, econom ică şi m ilitară , în două secole se construieşte cea mai puternică naţiune a lumii contemporane.

Sigur, acest traseu nu a fost presărat cu trandafiri. Naţiunea care în declaraţia sa de independenţă menţionează pentru prima oară în istorie „dreptul la căutarea fericirii11 a fost deseori în situaţia deloc privilegiată de a refuza altor naţiuni/etnii sau persoane acest drept. Nativii am ericani - m ăcelăriţi cu ferocitate timp de un secol (masacrul de la W oundedknee este, cronologic, finalul acestei campanii de exterminare) şi sclavii

1 Nu doar o parte semnificativă a publicului larg din SUA, dar şi politologişi/sau politicieni consideră că statutul de Jandarm mondial" este nefavorabil pentru ţara lor. Pe de altă parte a existat un filon constant al gândirii mesianice americane, născut tocmai din modul în care a fost creat acest stat care i-a găzduit pe „extremiştii" religioşi ai timpului, protestanţii cei mai radicali din Europa. Ideea unui „Nou Ierusalim", a „misiunii sacre" şi a „poporului ales" a însoţit istoria americană, fără a deveni totuşi vreodată paradigma dominantă în politică. Reversul a fost „doctrina Monroe" şi pledoaria pentru nonintervenţionism extern.

PUTEREA 131

africani aduşi mai ales pentru exploatările de bumbac din Sud sunt doar câteva din scheletele din dulap ale tinerei naţiuni americane. Războiul dintre Nordul industrial şi modernist şi Sudul agrar şi conservator (inclusiv în privinţa sclaviei), la lumătatea secolului al XlX-lea, s-a desfăşurat cu o duritate extremă: pentru prima oară în istorie, populaţia civilă din spaţiul confederat a fost tratată de unionişti ca inamică (generalul Shermann a inventat termenul de „război total" cu acel prilej).

Puterea SUA explodează pur şi simplu în secolul XX (în 1881, după conflictul militar pe mare cu Chile, la Washington DC încă se trage concluzia amară că flota americană este inferioară celei chiliene!) Produsul Intern Brut pe cap de locuitor nu este mai mare decât în Peru (!) şi mult inferior celui din Germania, Imperiul Britanic (ce-şi atinge apogeul) sau Franţa. Limba engleză devine limba oficială în dauna celei germane la diferenţă de doar un vot în Congres.

Dar este o societate care dă dovadă de un dinamism incredibil, situându-se repede în avangarda cercetării ştiinţifice şi a inovaţiei tehnologice. Această capacitate de adaptare la nou, de orientare paradigmatică spre prezent şi viitor şi mai puţin spre o inexistentă istorie şi de toleranţă etnică/religioasă sunt, de fapt, „secretele" creşterii puterii nord-americane. Devenind rapid o putere economică - chiar dacă la început închisă în propriile frontiere (care de la Războiul de Independenţă au crescut mereu prin anexări de proporţii uluitoare pentru dimensiunile geografice europene - Louisiana, bazinul M ississippi, Alaska etc.) - SUA au devenit treptat şi o putere militară. Primul Război Mondial, în care armata am ericană a înclinat decisiv balanţa în favoarea


Antantei şi a aliaţilor acesteia, reprezintă adevăratul paşaport de intrare a SUA în arena mondială. Desfăşurarea vastă de forţe din cel de-al Doilea Război M ondial, încheiat cu folosirea celei mai devastatoare arme militare din istorie - cea nucleară, al cărei monopol l-a deţinut pentru scurt timp consacra definitiv această nouă realitate: nimic nu se poate construi fără a ţine cont de puterea SUA. Procesul de globalizare a potenţat în plan mondial m anifestarea acestei forţe, cu atât mai mult cu cât Imperiul Britanic se destrăma, Germania este sfâşiată în două entităţi statale, Franţa îşi pierde la rândul său coloniile şi trebuie să facă faţă unei succesiuni dramatice de crize interne, iar „imperiul răului“ - URSS - se îndreaptă lent, dar sigur spre naufragiul din 1989. Până la demararea reform elor postmaoiste, China rămâne un colos cu picioarele de lut, incapabil să devină altceva decât un jucător regional m ediocru şi captiv în propriile probleme (SUA au folosit China doar în jocul antihegemonic la adresa ruşilor). V idul de putere globală pe care cele două conflagraţii m ondiale l-au lăsat în lume a fost repede um plut de SUA, m ăcar în ceea ce pentru cinci decenii se va numi „lumea liberă".

Mai mult, SUA şi-au adjudecat şi statutul simbolic de „apărător al valorilor democraţiei" în faţa realului pericol comunist, care ameninţa, pentru prima oară în istorie, sistemul capitalist şi parlamentar în ansamblul său. Era limpede şi la Bonn, şi la Paris, şi la Londra că fără imensa forţă militară a SUA - care au format NATO - diviziile Tratatului de la Varşovia pot mărşălui pe străzile vest-europene.

SUA devin şi un exemplu de reuşită economică: termenul de m ilionar începe să devină sinonim cu american. Dacă

PUTEREA 133

vechea generaţie de tipul Vanderbilt, M organ sau John D. Rockfeller se purtau cu o modestie ostentativă şi conservatoare, noii îmbogăţiţi nu se tem să-şi afişeze în public extravaganţele. La finele celei de-a doua conflagraţii, două treimi din aurul lumii se afla la Fort Knox, iar dolarul a fost definit în aur până în anii 1970, după prim ul şoc al petrolului.

în plan intern, o com plicată alchimie politică ce combina propaganda subtilă cu inovaţiile de m arketing (radioul şi presa scrisă) i-au transform at pe locatarii Casei Albe, începând cu F.D. Roosevelt, în trimişi speciali ai bunului Dumnezeu, chemaţi nu doar să conducă privilegiata naţiune americană spre rolul său natural de „nou Ierusalim 11, ci şi să asigure o relaţie specială cu divinitatea. Nici un zvon despre relaţii extraconjugale stranii, sforării cinice şi m anevre murdare nu ajungea să umbrească această imagine idilică. La începutul anilor 1960, tânărul şi charismaticul J.F. Kennedy transformase Casa Albă într-un soi de alcov, avea combinaţii „nepotrivite11 cu organizaţii criminale (care îl şi ajutaseră să câştige alegerile, de altfel) şi se afla în pragul unui divorţ scandalos când a fost asasinat. Dar nimic din toate acestea nu ajungea la urechile publicului larg, în numele interesului naţional. Patronii de ziare şi televiziuni dădeau părinteşte şi înţelegător din cap când oficialii le cereau să fie discreţi în toate privinţele atunci când venea vorba despre semizeii din

Biroul Oval.SUA îşi construiesc şi o reţea universitară care, deşi tânără

la masa istoriei, devine repede cea mai performantă din lume. O avalanşă de oameni de ştiinţă americani sau naturalizaţi


americani, din varii domenii, îşi adjudecau Premiul N obel1. SUA nu sunt doar avangarda tehnologică, ci şi culturală.

Popcultura, începând cu anii 1950-1960, cucereşte întreaga lume, cu toate criticile înverşunate la adresa ei. Cu sau fără voie de la stăpânire, tineretul de dincolo de Cortina de Fier, deznaţionalizat şi deculturalizat de comunism, fredonează hituri rock and roii şi urmăreşte cu sufletul la gură seriale de tip Tânăr şi neliniştit sau Dallas, este cu sufletul alături de cowboys cumsecade ca John W ayne şi de agenţi secreţi care sfârşesc prin a salva lumea şi a sorbi cocktailuri Martini pe insule exotice, alături de o frumoasă cu picioare lungi şi colier de diamante. Dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă - radioului i se adaugă televiziunile, magazinele în culori vii şi, în final, intemetul - permite diseminarea până în cele mai ascunse unghere a aburilor trandafirii a imaginii unei Americi dacă nu perfecte, atunci în curs de a deveni aşa în scurt timp. Comparativ cu vioiciunea şi prospeţimea acestei propagande, gemetele Franţei vizavi de cultura tradiţională şi propaganda cenuşie şi ridicolă a sistemului comunist nu au nici o şansă: filmele americane, albumele scoase de trupele de muzică americane, cărţile americane (de la o pleiadă de străluciţi clasici şi până la autorii de rom ane poliţiste cu reţete imbatabile) cuceresc inimile unui tineret îmbrăcat în jeanşi şi salivând la imaginea minunăţiilor de peste Ocean.

De fapt, în aceasta a constat/constă şi slăbiciunea sistemului american de putere. în istorie - sau, mai precis, în procesul de evoluţie - ceea ce la un moment dat este în mod real un atu se

1 La clasamentul pe naţiuni, SUA deţin cele mai multe Premii Nobel din lume la majoritatea capitolelor.

PUTEREA 135

poate preschimba într-un serios handicap, la fel ca dinţii-sabie ai panterei uriaşe din Cretacic.

Căderea Cortinei de Fier a repus dramatic în discuţie rolul SUA în contextul global. Europenii au început să privească enorma sa forţă militară mai degrabă cu circumspecţie, atâta vreme cât această forţă nu îi mai proteja de pericolul bolşevic. China a rămas atentă la tendinţele considerate hegemonice ale americanilor, iar frustrările unei Rusii obligate să revină la graniţele din urmă cu trei secole sunt evidente. Confruntate cu o situaţie nouă, SUA încă îşi calibrează locul şi influenţa în lumea contemporană.

Din punct de vedere al puterii militare, SUA sunt o forţă indiscutabilă - armatei sale i-au trebuit relativ recent doar două săptămâni pentru a zdrobi a patra armată a lumii ca număr de militari, armata irakiană. SUA au un buget militar anual de aproape douăzeci de ori mai mare decât Regatul Unit şi de douăzeci şi cinci de ori mai mare decât Rusia (ne referim, fireşte, la cifrele raportate oficial).

Din punct de vedere economic, SUA sunt, de asemenea, de departe naţiunea cu cea mai mare forţă economică. Ca pondere în comerţul internaţional şi contribuţie la PIB-ul global, SUA sunt um ăr la umăr cu toată Uniunea Europeană, în ansamblul său.

De asemenea, America reprezintă în continuare un bastion al democraţiei, al valorilor liberalismului economic şi un apărător al libertăţilor umane.

însă mai mulţi viermi rod cu spor în ultimele două decenii din mărul rumen al puterii SUA, pe toate cele trei paliere.

în primul rând, SUA au o problemă de percepţie globală. Sunt socotite „părinţii" globalizării, în condiţiile în care China,


de pildă, a profitat cel mai mult de pe urma acestui fenomen, însă nimănui nu îi trece prin cap să considere mondializarea o „conspiraţie" ţesută la Beijing de o secţiune specială a Biroului Politic al partidului unic. Manifestanţii antiglobalizare iau constant cu asalt firmele nord-americane, pe internet circulă de-a valma un adevărat torent de „informaţii" vizavi de mârşăviile contra umanităţii care se pun la cale în Washington DC. Mai grav, chiar o parte a publicului american pare convinsă de asemenea teorii ale conspiraţiei1. în 1996, când o explozie arunca în aer Oklahoma Center - era cel mai grav atentat terorist de pe teritoriul american - autorul a fost descoperit nu într-un terorist musulman fanatic sau în persoana unui fost agent KBG dornic de răzbunare, ci într-un W ASP american get-beget, Thimoty McVeil. Nu este încă limpede în ce măsură America este în mod real dornică să devină un soi de jandarm planetar. Dar este limpede că deja este socotită aşa şi identificată ca ţintă antihegemonică nu doar de „ostaşii Jihadului" din al-Qaeda, ci şi de politologi, ziarişti, militari şi politicieni.

Puterea militară este uriaşă în sens clasic, însă toată această putere - alături de cea informativă - s-a dovedit neputincioasă în a preveni/opri tragedia 9/11. SUA sunt poate imbatabile într-un conflict m ilitar convenţional. însă conflictul m ilitar convenţional pare oarecum preistorie. Tot mai mult bătăliile se desfăşoară în alte trasee: în propagandă, informaţie, economie, sfera simbolică. Nu întâmplător avioanele teroriştilor au lovit ţinte-sim bol: Pentagonul (puterea m ilitară), W orld Trade Center (puterea economică), Capitoliul - ratat datorită revoltei

1 Peste 40 la sută din publicul american, conform sondajelor, crede că „administraţia ascunde ceva“. Acel „ceva“ pot fi dovezile despre existenţa extraterestrilor sau informaţia despre cine l-a asasinat pe Kennedy.

PUTEREA 137

pasagerilor - (puterea politică/ideologică, adică puterea simbolică). Sfidarea a venit, aşadar, pe toate cele trei paliere de putere, dorind să se demonstreze lumii că SUA nu sunt, la urma-urmei, decât un colos cu picioarele de lut, o nouă Romă sortită distrugerii ca urmare a propriilor păcate.

Administraţia Clinton a reuşit o oarecare echilibrare a unei economii care consuma enorm - unii economişti mai exigenţi ar spune că acest consum întrece, de fapt, posibilităţile reale însă o succesiune de crize (culminând cu aceea din 2007-2008, pe care unii observatori au comparat-o cu Marea Criză din 1929-1933) ridică îndreptăţite semne de întrebare asupra sustenabilităţii unui asemenea model economic.

în privinţa puterii simbolice, scriam că aceasta s-a centrat hotărâtor în perioada 1945-1990 pe lupta împotriva comunismului totalitar. Puternic m ultietnică, m ulticulturală şi multiconfesională, America are nevoie mai mult decât orice altă naţiune de un coagulant intern de natură simbolică. Lupta împotriva terorismului global poate fi un asemenea coagulant, numai că lucairile au debutat prost pentru americani. în patru decenii de Război Rece, în care episoadele mai contondente, de tipul crizei rachetelor din Cuba, au alternat cu altele mai paşnice (administraţia Carter), nici măcar o rachetă de jucărie nu a lovit teritoriul SUA. Episodul 9/11 a demonstrat dureros că, în faţa unui adversar cu asemenea tabieturi, nimeni şi nimic nu te poate apăra nici măcar la tine acasă. înăsprirea legislaţiei securităţii interne a născut alte angoase, legate de libertăţile fundamentale ale omului. Niciodată americanul nu a fost obligat să aleagă între securitatea personală şi limitarea libertăţii individuale, un gen de opţiune care contrazice chiar


fibra intimă a naţiunii şi îi alterează puterea simbolică în plan intern/extern.

în jocul global, SUA se întreabă încă în ce măsură relaţia transatlantică cu o Uniune Europeană care, poate, visează în taină la o deplină emancipare va mai rămâne valabilă în deceniile care vin (Germania şi Franţa devenind, treptat, după 1990, principalii interlocutori, în dauna Regatului Unit), şi privesc fără bucurie creşterea economică şi m ilitară a Chinei, care poate rupe echilibrul de putere în Extremul Orient, se implică în jocul de la C aspică-M area Neagră (o adevărată puşculiţă energetică a secolului XXI), unde întâlneşte Iranul şi Rusia şi îşi menţine angoasele cu privire la această din urmă ţară, care şi-a revenit spectaculos în ultimul deceniu. Viziunea despre o Americă atottriumfătoare şi sfidătoare este departe de adevăr. SUA au, în mod real, mult mai puţină putere decât Roma între Augustus şi Aurelian sau Imperiul Britanic din vrem ea reginei Victoria.

2. Uniunea Europeană

Germania, Franţa, Regatul Unit

(Re)născută în jurul Prusiei („nisipam iţa imperiului", cum era numită această provincie deloc prietenoasă/ bogată şi, prin urmare, ursită succesului geopolitic la prima vedere), Germania intră în istoria modernă cu un bagaj imens de frustrări, pe de-o parte, şi de idealuri puse la păstrare de-a lungul istoriei sale nefericite, pe de altă parte.

Dacă alte ţări europene - Spania, Franţa sau Anglia - îşi croiesc o identitate „naţională" mai repede în istorie şi îşi

PUTEREA 139

centralizează puterea, Germania rămâne fărâmiţată secole de-a rândul. Pierde astfel cursa pentru colonii, iar absenţa unei flote - fiind o ţară fără ieşire la mare - o obligă să joace un rol secundar în marile conflicte hegemonice din Europa secolelor XV-XVII. Războiul de 30 de Ani nu este un război german, dar se desfăşoară pe teritoriul Germaniei şi este devastator prin pierderile de vieţi omeneşti, culturale şi economice.

în aceste frustrări seculare trebuie căutată politica lui Wilhelm al II-lea şi a celui de-al Doilea Reich, care avea să conducă la Primul Război Mondial şi la acceptarea unui aventurier fanatic ca Hitler începând cu 1933. De două ori într-un secol, Germania avea să conteste violent şi definitiv ordinea europeană/globală şi să îşi revendice prin forţa puterii militare un loc privilegiat pe harta lumii. Iar m ăcar din punct de vedere militar probabil că nici o naţiune modernă nu a demonstrat mai mult în ce măsură este capabilă de sacrificiu şi încăpăţânare vecină cu sinuciderea.

Acceptarea integrării în complexul european şi reconcilierea istorică cu eterna rivală, Franţa vecină, reprezintă pentru Germania un moment dramatic de cotitură în istoria ei modernă şi contemporană. Din acest moment, traseul acestui stat reunificat, dinamic şi în plină ascensiune nu mai poate fi rupt - inclusiv în măsurarea puterii sale - de destinul regional european.

Germania este - în sine, în plan european şi în plan global - deţinătoarea unei puteri economice mai mult decât semnificative şi cu vaste posibilităţi de expansiune ca urmare a disciplinei, anvergurii tehnologice şi prospeţimii inovaţiei.

Din punct de vedere al puterii militare, Germania nu (mai) reprezintă un jucător regional şi cu atât mai puţin global. Traseul ei din acest punct de vedere va depinde de opţiunile


strategice ce stau în faţa Uniunii Europene, adică în ce măsură această entitate politică, economică şi culturală va decide să îşi dezvolte în paralel o mai consistentă faţetă m ilitară/informativă, în afara NATO.

Imaginea Germaniei continuă să aibă de suferit în plan global ca urmare a aventurilor sale militare din ultimul secol şi, mai ales, ca organizatoare executantă a celui mai mare masacru din istorie, Holocaustul.

Franţa se identifică poate în cea mai mare măsură cu istoria Europei, în ansamblul său. De la Carol cel Mare la Revoluţia Franceză, în Hexagon s-au turnat tiparele schimbărilor, s-a inventat terminologia lumii modeme şi s-au schiţat crochiurile doctrinelor şi modelelor culturale.

Destinul viitor al Franţei se identifică momentan doar parţial cu cel al Uniunii Europene, spre deosebire de cel al Germaniei. Franţa este un jucător global, fost imperiu colonial, cu interese mai ample decât zona continentală/geografică a Europei. De unde şi tentativele constante de a lărgi conceptul de „Europa“ dincolo de geografie, cu accent pe semnificaţiile politice, economice şi culturale ale acestuia.

Franţa este un jucător activ de putere în zone din Africa de Nord şi Africa Centrală, în Orientul Mijlociu şi în Asia de Sud-Est. Şi-a menţinut o forţă militară mai consistentă, una informativă redutabilă şi a fost mereu un partener mai dificil pentru SUA decât Germania sau Regatul Unit, tocmai datorită tendinţelor sale hegemonice mai accentuate.

Franţa este şi o mare putere economică, pe care însă un model administrativ neperformant îl obligă la un soi de anemie cronică şi la o lipsă de performanţă sub potenţialul său real. Mai ales sub presiunea stângii politice, a fost perpetuat un

PUTEREA 141

şablon al statului-bunăstării care nu protejează de facto pe nimeni, însă creează privilegii pentru o pătură imensă de funcţionari publici. Este, de fapt, un model care îşi regăseşte rădăcinile adânc în istorie (cuvântul „corvoadă" vine de la francezul courvee, când amărâţii erau obligaţi să construiască străzi şi şosele pietruite, în vreme ce aristocraţia risipea).

Regatul Unit a fost entitatea statală care a trăit paradoxul de a câştiga două războaie nimicitoare şi, ca urmare, de a pierde un imperiu, ultimul pe care l-a cunoscut istoria. Anglia este marele perdant al secolului XX, al cărui debut o găsea în postura de cea mai mare putere militară, economică şi poate chiar simbolică a lumii.

Deşi profund rănită, Anglia a ştiut să trateze calm şi cu distincţie noua situaţie. Nu a desfăşurat războaie de uzură cu fostele colonii, precum Franţa, conservându-şi în bună măsură puterea simbolică. Elita indiană vorbeşte astăzi tot limba engleză şi încă studiază în Albion.

Regatul Unit a dezvoltat şi conservat pe toată durata Războiului Rece o relaţie specială cu SUA, lipsită de sincope. Această relaţie avea să se întoarcă însă împotriva ei după 1990, când începe să fie tot mai izolată în cadrul UE, iar SUA încep să invite tot mai des la dans Franţa şi/sau Germania. Fără să fie socotit o voce puternică în cadrul unional, din pricina propriei izolări relative, dar în acelaşi timp cu o relaţie transatlantică în deteriorare - mai ales după ce premierul laburist Tony Blair a plătit poliţa Războiului din Irak Regatul Unit începe şi secolul XXI sub auspicii deloc favorabile.

Cu toate acestea, Anglia rămâne o putere economică şi militară redutabilă şi, în acelaşi timp, continuă să exercite asupra întregii lumi o fascinaţie simbolică de care restul


monarhiilor parlamentare europene nu se pot nici măcar apropia. Scandalurile în care presa a târât în ultimele două decenii centrul vital al puterii simbolice - Casa Regală britanică - au afectat într-o oarecare măsură această fascinaţie, dar nu pe măsura aşteptărilor adversarilor săi. Anglia rămâne sinonimă cu tradiţia, diplomaţia de înaltă clasă şi softul economic performant.

După ce am trecut în revistă aceşti mari jucători din „echipa UE“ - mai merită menţionaţi Italia, Olanda şi Belgia - se cuvine să analizăm în ce m ăsură com plexul economic/politic/cultural (nu şi militar) unional este un jucător de putere al secolului XXI şi să comensurăm corect această putere.

Naşterea Comunităţii Economice Europene (1954) este un act istoric din mai multe puncte de vedere. Timp de mai bine de un mileniu - practic după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus Europa a fost teatrul tuturor confruntărilor militare, locul în care au colectat toate tensiunile hegemonice ale variilor puteri care s-au ridicat de-a lungul timpului şi au sfârşit, inevitabil, prin a intra în coliziune. Până în inima Europei Centrale, Viena, au pătruns şi armatele otomane şi aici a început decăderea acestui colos. începând cu Petru cel Mare, Rusia nu mai este străină de nici un moment important de coliziune. Flandra/Iarile de Jos au fost pentru o mie de ani punctul-cheie al confruntărilor şi principalul teatru de război. Evenimente ca războiul coloniilor americane pentru independenţă sau Războiul Opiului cu China erau privite de observatorii timpului ca evenimente relativ marginale, departe de lumea civilizată.

Această logică a hegemoniei a culminat cu cele două conflagraţii mondiale, în care ţările europene s-au implicat în cvasitotalitatea lor şi în cadrul cărora au plătit un preţ imens. La

PUTEREA 143

final, s-a impus o concluzie: nici o ţară europeană nu îşi poate impune hegemonia asupra celorlalte, în ansamblul lor, indiferent ce preţ ar fi dispusă să plătească pentru asta.

Distruse de război, cu prestigiul internaţional grav afectat ca urmare a sistemelor totalitare (unele dintre ele) pe care le-au tolerat, ameninţate de exportul de revoluţie dinspre o URSS triumfătoare şi mai puternică decât niciodată, ţările europene decid să strângă rândurile, pentru prima oară în istoria lor, şi să pună logica colaborării mai presus decât logica războiului.

Am dorit să subliniem că naşterea UE nu a fost doar rezultatul unei conjuncturi de moment - alianţa occidentală contra bolşevism ului - ci şi firul logic al unei istorii însângerate de multe secole de conflicte.

Uniunea Europeană încă este în construcţie şi probabil aşa va rămâne cel puţin două decenii de acum înainte. Este foarte probabil ca punctul de vedere al Franţei - pentru care, aşa cum scriam, Europa/Uniunea nu se rezumă la un concept geografic care impune o limită teritorială clară în expansiune - să se impună şi să vedem acest colos înglobând ţări din Maghreb sau din Orientul Mijlociu. Asta împreună cu înghiţirea a ceea ce a mai rămas din fostul lagăr comunist (Ucraina) sau chiar cu state din Asia M ică (Turcia) şi din Asia Centrală (Georgia, Azerbaidjan). Este la fel de probabil că UE va continua să-şi dezvolte relaţia transatlantică cu SUA, în paralel cu o politică de apropiere a Rusiei de complexul european şi cu o înăsprire a politicii comerciale vizavi de China.

Ca putere economică, UE este cel mai mare jucător global, iar puterea sa este în creştere. Ca putere militară, UE nu este un jucător, nici prin părţile sale componente, nici prin suma acestora. Şi din punct de vedere informativ tentativele UE de a


înjgheba o politică comună, independentă de SUA m ăcar în chestiuni punctuale - cum ar fi antiterorismul şi Clubul de la Berna sunt neconcludente şi privite cu suspiciune de americani. Scandaluri de tipul Echelon - acuzaţiile la adresa americanilor de interceptare a convorbirilor telefonice în UE şi folosirea acestora ca atuuri în luptele economice - vin să tensioneze relaţiile transatlantice şi să alimenteze discursul celor care solicită inclusiv o emancipare informativ/militară de sub tutela SUA.

Ca putere simbolică, UE este un jucător de invidiat. Are un proiect cu rădăcini adânci în timp, o viziune care poate canaliza constructiv energii şi poate naşte noi sinergii. Extinderea rapidă din ultimul deceniu şi crizele economice au impietat asupra ritmului de construcţie şi au temperat entuziasmul stângii proeuropene, alimentând discursul unei drepte mai degrabă temperat proeuropene, dacă nu chiar eurosceptică pe alocuri.

Provocările care stau în faţa UE sunt de natură instituţională (Tratatul de la Lisabona - aprobarea şi implementarea acestuia, pe un fond de stres emoţional şi economic), lămurirea atitudinii faţă de ceilalţi jucători globali/regionali de tipul SUA şi Rusia şi decizia vizavi de viitorul militar al Uniunii. Atâta vreme cât UE va fi relativ derizorie din punctul de vedere al puterii militare, va fi incapabilă să se consacre în jocul global de putere.

Rusia

După destrămarea Imperiului Roşu al cărei centru a fost (URSS) şi pierderea sateliţilor europeni (în special Polonia şi

PUTEREA 145

statele baltice), Rusia se află din nou într-un moment de răscruce al istoriei sale.

Rusia a fost mereu o entitate atipică pe scena globală. Când în Occident se începea lungul drum spre emancipare, după moartea „Regelui Soare“ în Franţa, Rusia se moderniza din punct de vedere economic, militar şi tehnologic sub Petru cel Mare, dar, în acelaşi timp, solidifica modelul autocratic ce a rezistat până la Primul Război Mondial, când bolşevicii l-au spulberat. Anul 1914 surprindea o Rusie încremenită în feudalism, cu o armată uriaşă numeric, dar slabă calitativ şi demoralizată, cu o „aristocraţie" stufoasă, rapace şi parazită. Până şi un ţar slab, ca Nicolae al II-lea, refuză să facă orice reformă, într-un total dispreţ faţă de transformările prin care trecuse Europa în ultimul secol. Comparativ cu Imperiul Ţarist, cel Austro-Ungar din vremea lungii domnii a împăratului Franz-Iozef este un exemplu de toleranţă, multiculturalism şi multiconfesionalism.

Rusia a avut grijă să se urce mereu într-un vehicul de putere simbolică de primă mână. Profitând de o alianţă matrimonială anterioară cu casa imperială bizantină, după căderea Constantinopolului (1453) ţarii ruşi vorbesc de „Noua Romă“ şi de misiunea sfântă a păstrării credinţei ortodoxe.

Odată cu naşterea naţiunilor după pacea westfalică, Rusia îşi mai adaugă o componentă mesianismului său ortodox - aceea a panslavism ului: apărarea slavilor de asuprirea străină. Ortodoxism ul şi panslavism ul devin paşapoartele pentru intervenţia în chestiunile europene. Zdrobind Marea Armată a lui Napoleon I, Rusia intră cu fruntea sus printre marii jucători europeni ai epocii, continuându-şi la Răsărit presiunile asupra unui Imperiu Chinez în disoluţie şi asupra unei Japonii pe care


Revoluţia Meiji (circa 1850) o scosese din izolaţionismul shogunatelor.

După ruşinoasa pace „negociată11 de Lenin cu Puterile Centrale în 1917, Rusia, în război civil şi cu un viitor incert, nu mai este socotită un jucător primejdios pentru Europa. Trasarea unui „cordon sanitar" prin Tratatele de la Versailles şi vaga sprijinire a partidei militare a „albilor" sunt măsuri socotite suficiente de un Occident preocupat de propria reconstrucţie. După revanşa din al Doilea Război Mondial şi înghiţirea unor sateliţi preţioşi, Rusia, înveşmântată în noua haină a revoluţiei mondiale - noua formă de putere simbolică pe care şi-a adjudecat-o - atinge apogeul puterii. Când Stalin moare (1954), pentru toată lumea este limpede că URSS nu numai că a supravieţuit războiului civil, epurărilor roşii şi războiului devastator cu Germania hitleristă, ci chiar se afla la apogeul puterii sale.

Dar atât vehiculul simbolic, cât şi cel economic rămân, treptat, în pană, iar puterea militară nu poate, singură, salva întregul.

După şocurile petrolului, industria sovietică se dovedeşte incapabilă de transformări şi reformări care să o rentabilizeze. Iluzia bunăstării este întreţinută în anii 1970 artificial, pe seama sateliţilor şi perpetuând o ineficienţă mascată în bilanţuri contabile mincinoase. Planificarea cincinală - eficientă în război, dar exotică în timp de pace - este un eşec. 1

Biroul Politic patronat de figuri ca Leonid Brejnev nu mai are nimic din farmecul revoluţionar de la care, simbolic, se revendică - este deja doar o birocraţie informă, îmbătrânită şi în mare parte coruptă până în măduva oaselor. Confiscarea

PUTEREA 147

unor figuri tragice de tipul Che Guevara sau Patrice Lumumba nu mai convinge pe nimeni.

Un lider tânăr şi charismatic încearcă să reformeze sistemul - este vorba de Mihail Gorbaciov însă este mult prea târziu. Sifonarea imaginii puterii militare (singura aparent intactă până atunci) prin eşecul din Afghanistan, în faţa mujahedinilor sprijiniţi de americani, este bomboana de pe coliva înmormântării Iară fast nu doar a bolşevismului, ci chiar a URSS - şoferul dispare odată cu vehiculul. Destrămarea rapidă a URSS reduce Rusia la frontierele din urmă cu trei secole, naşte o serie de state exotice în Asia bogată în resurse şi redă libertatea sateliţilor europeni care se grăbesc să profite de ea îndreptându-se spre UE şi NATO. Marele câştigător al căderii URSS nu au fost SUA - principalul competitor din Războiul Rece ci motorul european al tandemului Germania-Franţa, care a înghiţit foştii sateliţi: Polonia, Cehia, Ungaria, România, Bulgaria etc., extinzându-şi aşadar influenţa de la Marea Baltică la Dunărea de Jos şi de la Atlantic la Marea Neagră. A fost o ilustrare perfectă a proverbului: „Când doi se bat, al treilea câştigă14.

După ce adm inistraţia Puţin a reform at sistem ul de conducere şi a relansat economia - folosind mai ales „arma energetică" Rusia a început să nască vechii fiori de teamă.

Economic şi militar, Rusia rămâne un jucător serios de putere, dacă nu în plan global, atunci măcar regional. însă nu este limpede ce fel de vehicul simbolic va alege Rusia în vederea acestei reconfigurări a sa în secolul XXI. Va alege naţionalismul de tip Ataturk după destrămarea Imperiului Otoman? Naţionalismul i-ar permite o politică activă în zona fostului imperiu, de vreme ce desprinderea fostelor republici a lăsat în afara frontierelor o populaţie rusă consistentă (peste 40 la sută în


Kazahstan, 20 la sută în Azerbaidjan, peste 30 la sută în Ucraina şi în Georgia etc.) însă i-ar bara drumul spre Europa şi ar împinge-o spre epuizante jocuri de putere regională în „cazanul vrăjitoarelor44 care este Caucazul şi unde se loveşte de prezenţa Turciei şi a Iranului fundamentalist. Va fi acest vehicul simbolic un panslavism reîncălzit? După ce Kosovo a părăsit Serbia fără ca Rusia să poată face ceva pentru a bloca acest pas binecuvântat de SUA şi de cea mai mare parte a statelor UE, născându-se o enclavă m usulm ană în Europa, este greu de crezut că panslavismul mai poate fi altceva decât un instrument vetust şi lipsit de eficacitate.

Deocamdată, Rusia se mulţumeşte să-şi fortifice puterea economică, să îşi zdrăngăne periodic armele pentru a aduce aminte lumii că încă este o forţă ce nu trebuie neglijată şi să-şi reclădească simbolistica de stat în jurul persoanei preşedintelui mesianic. Este Rusia o democraţie în înţelesul occidental al termenului? Fără îndoială că nu. Este însă Rusia un jucător de putere important? Fără îndoială că da. Iar de opţiunile viitoare ale Rusiei va depinde şi traseul celorlalţi mari jucători, de tipul UE, SUA sau China.

Japonia

Prin adânca sa conştiinţă de stat-naţiune, istorie şi forţă economică, Japonia este mai mult decât un redutabil jucător regional, un hegemon în raport cu Dragonul chinez şi micii tigrii asiatici: ea este un jucător internaţional. Recenta sa primire ca membru nepermanent al Consiliului de Securitate al

PUTEREA 149

( )NU (octombrie 2008) vine să confirme o dată în plus această percepţie.

Lunga perioadă a shogunatelor1 a condus, într-adevăr, la o anumită formă de stagnare în plan intern şi izolaţionism în plan extern. Dar a şi forjat o structură socială exotică pentru europenii descinşi din Secolul Luminilor, dar extrem de puternică şi adânc impregnată cu spirit de sacrificiu şi conştiinţă a superiorităţii nipone în raport cu alte naţiuni.

Japonezii au acordat şi o mare importanţă tuturor celor trei l'orme de putere. în Evul Mediu, soldatul japonez era net superior celui european. Spre deosebire de acesta din urmă, luptătorul nipon era instruit în filozofie, artă - era obligatoriu pentru un samurai să cânte la cel puţin un instrument, să stăpânească arta poeziei şi să posede rafinamentul necesar integrării în viaţa la curtea imperială - şi impregnat cu un sever cod al onoarei, Uushido, un set de valori etice şi morale de netrecut. Până la apariţia armelor de foc, armata niponă ar fi zdrobit orice cavalerie europeană.

Chiar dacă shintoism ul - religia cea mai răspândită în Ţara Soarelului Răsare - este aparent rudim entară, ea s-a vădit sufic ien t de putern ică pentru a rezista asaltu lu i budismului sau creştinism ului. Puterea sim bolică a fost

1 Instituţia shogunatului (shogun însemnând generalissim, conducător militar) apare în Japonia în timpul domniei împăratului Go-Tobe, la finele secolului al Xll-lea şi este oarecum asemănătoare cu aceea a „majordomilor" din vremea „regilor leneşi" din Franţa merovingiană. De facto, puterea începe să aparţină shogunului, şeful celui mai puternic clan. Lupta pentru putere a condus la dezastruoase şi lungi războaie între clanurile rivale. Shogunatul dispare după şapte secole, odată cu revoluţia Meiji. Ultimul shogun a fost Tokugawa Yoshinobu, care a refuzat să se alăture revoltei samurailor împotriva armatei imperiale.


com pletată de sacralizarea persoanei îm păratului - Fiul Cerului - şi sem isacralizarea conduitei de com portam ent a cavaleru lu i/sam uraiu lu i. D upă cum observa W illiam J. Hooley, „japonezii au continuat să trăiască alături de zei, într-o paradigm ă pe care Occidentul a abandonat-o după Antichitate".

Revoluţia Meji - în ju r de 1850 - nu a însemnat abandonarea acestei paradigme, cum greşit cred unii observatori, ci pur şi simplu abandonarea shogunatului şi repunerea în drepturi a instituţiei imperiale, pe de-o parte, şi o puternică modernizare a societăţii, pe de alta. Dar esenţa, „softul" intim anterior, a fost păstrat intact. Până astăzi, Japonia are o medie de staţionare într-o singură companie de peste 20 de ani, în vreme ce în SUA această medie este de doar circa 2 ani.

Japonia era şi o putere economică de invidiat. Puternic industrializată, ea şi-a rezolvat de timpuriu absenţa resurselor proprii prin hipertehnologizare şi implicare adâncă în comerţul internaţional, dezvoltându-şi flota comercială şi pe aceea militară.

Japonia a fost în cel de-al Doilea Război Mondial victima propriilor ambiţii hegemonice globale, alegând calea unei confruntări militare la capătul căreia urma să domine tot Extremul Orient, Asia de Sud-Est şi o bună parte din restul Asiei. Deşi a refuzat să atace URSS în paralel cu Germania - Războiul Ruso-Japonez o făcuse sceptică în privinţa unui blitzkrieg cu Ursul Levantului - nu a ezitat să atace atât SUA cât şi Imperiul Britanic sau China, în condiţiile în care dependenţa de resursele economice externe o făcea vulnerabilă la un conflict de o asemenea anvergură.

Acceptând înfrângerea, Japonia şi-a continuat apoi dezvoltarea economică şi a devenit, începând cu anii 1960,

PUTEREA 151

obiectul admiraţiei întregii lumi. Spaimele anilor 1970 s-au dovedit nejustificate - niponii nu i-au detronat pe americani pe cale economică, aşa cum nu au făcut-o anterior nici militar. Dependenţa de resursele externe şi de fluxurile internaţionale de capital, volatilitatea unui m ediu econom ic bazat pe speculaţii şi un mediu politic incert au fost şi sunt tot atâtea motive pentru temperarea zelului admiratorilor necondiţionaţi ai „modelului japonez".

La această oră, Japonia pierde mult în plan internaţional din puterea sa simbolică în favoarea Chinei, aparent mai dinamică şi mult mai mare ca suprafaţă şi număr de locuitori, iar absenţa unei puteri militare îi menţine vulnerabilităţile în faţa celui mai mare competitor regional - aceeaşi China. însă imensa sa forţă economică şi rolul de echilibru pe care îl joacă în regiune - esenţial pentru SUA şi UE (şi chiar pentru Rusia) - o menţin ca jucător de talie internaţională. Este greu de crezut că în viitorul imediat măcar Japonia îşi va revizui dramatic opţiunile, renunţând la relaţia privilegiată cu SUA - care implică o limitare a dezvoltării puterii militare, ca urmare a Tratatului de securitate SUA-Japonia în favoarea unui joc asiatic mai accentuat. Actuala situaţie oarecum schizoidă, de concurent acerb al Americii în plan economic, dar „protectorat" al acesteia din punct de vedere militar, se va menţine, cu tot cortegiul de întrebări şi frustrări periodice care decurg din el.

China

Dacă în anii 1960-1970 se vorbea de „miracolul (economic - n.n.) japonez", astăzi este la modă să se vorbească - cu invidie


sau chiar cu spaimă - de expansiunea economică fulgerătoare a Chinei, ţara în care la finele secolului XX încă se mai murea de foam e, iar tancurile arm atei zdrobeau m anifestaţia anticomunistă din Piaţa Tienanmen. China se află pe locul doi în lume ca rezerve în dolari, cheltuieşte anual un sfert din PIB-ul său pentru înarmare, a făcut K.O. o serie de ramuri industriale din UE prin exportul de mărfuri ieftine, iar în doar zece ani şi-a dublat Produsul Intern Brut pe cap de locuitor (SUA au avut nevoie de patru decenii pentru această performanţă). Spre deosebire de Japonia, care a devenit un jucător de putere folosind aproape exclusiv economia, China foloseşte atât vehiculul simbolic (un amestec destul de greu de înţeles pentru europeni sau am ericani de naţionalism , com unism şi confucianism 1, care asigură coerenţa internă necesară într-o populaţie imensă), cât şi pe cel militar (este cel mai bine înarm at jucător din zona sa de acţiune, depăşind India, Pakistanul, Iranul sau Japonia). Mai devreme sau mai târziu, China poate ridica pretenţii de hegemonie în Extremul Orient. Nu îi este indiferent nici continentul african, în care vede, în mod strategic, o zonă de v iitor pentru expansiunea sa economică.

Aşadar, China dispune simultan de toate cele trei forme de putere şi s-a legitimat la începutul secolului XXI ca un jucător dinamic şi în plină expansiune măcar pe segmentul economic. A început să folosească şi popcultura: filmele chinezeşti vin să consacre ideea luptătorului (cavaler m edieval, poliţist

1 Kong Fu Zi (pentru europeni, Confucius) a trăit între 511 î.Hr. şi 579 î.Hr., fiind unul dintre cei mai importanţi filozofi şi creatori de credinţe ai Chinei şi ai lumii. în principala sa operă, Lunyu, pledează pentru emanciparea intelectuală (nimic nu există în afara „învăţăturii"), seninătate în faţa încercărilor vieţii şi nonviolenţă.

PUTEREA 153

contemporan etc.) neînvins, care triumfa în orice situaţie. A profitat de Jocurile Olimpice pe care le-a găzduit în anul 2008 pentru a cuceri cel mai mare număr de medalii de aur în clasamentul pe naţiuni şi pentru a ului lumea cu opulenţa unei organizări de un fast fară precedent.

Dar China îşi are problemele ei în jocul de putere.Chiar dacă îşi va dubla încă o dată PIB-ul pe cap de

locuitor, tot va răm âne una dintre cele mai sărace ţări de pe glob, în care un procent copleşitor de locuitori nu au acces la educaţie, conectare cu lum ea inform aţională, asistenţă medicală. China şi-a (re)construit o elită, mai ales financiară. Dar este încă departe de a-şi fi reconstruit o clasă de mijloc, clasa pe care, de fapt, nu a avut-o niciodată în îndelungata sa istorie.

China este puternică militar, dar nu suficient de puternică pentru a-şi afirma hegemonie prezenţa nici măcar în regiune, unde giganţi de talia Rusiei şi Indiei sau Japoniei în alianţa cu SUA îi pot stopa oricând agresivitatea. Rusia poate invita China la câte o partidă de tango geostrategic, exploatând spaimele acesteia vizavi de hegemonia americană, dar o alianţă solidă, pe termen lung, între aceşti doi jucători este prea puţin probabilă.

Din punct de vedere economic, China este absentă în domeniile de vârf, cu înaltă tehnologie adăugată. în industria de soft, de hard, construcţii de automobile etc., China lipseşte de pe harta globală, fiind prezentă în industria uşoară. China nu va cuceri lumea cu milioane de femei cocoşate peste maşina de cusut şi câştigând câţiva dolari pe lună. China nu va cuceri lumea fără investiţii consistente în tehnologiile de mediu - deocamdată, din lăcomie, îşi distruge ţara, admiţând o poluare


care mai devreme sau mai târziu va genera un preţ greu de imaginat.

De asem enea, puterea sim bolică a Chinei este greu de „exportat" - o putere sim bolică veritabilă, care se poate constitui şi ca vehicul hegem onie, trebuie să aibă vocaţie universalistă sau m ăcar să se adreseze consistent altor naţiuni/grupuri. Pur şi sim plu nim eni nu-şi doreşte să devină chinez, aşa cum îşi dorea să devină cetăţean al Romei în Antichitate sau cum îşi dorea să devină american în timpul Războiului Rece. Propriul naţionalism , chiar dacă uşor colorat în aburii roşii ai com unism ului şi legitim at de vechile învăţăm inte confucianiste, este cel care va limita extinderea puterii chineze în exteriorul „zidului" - de astă dată imaginar - cu care această uriaşă naţiune pare a se înconjura mereu. în plan sim bolic, creşterea exponenţială a puterii SUA în secolul XX a născut mai puţine tem eri tocmai pentru că A m erica a ştiut să-şi aleagă mai bine haina simbolică: intervenţia providenţială din Prim ul Război M ondial, lupta îm potriva celor două extreme - cea dreaptă şi cea stângă; această putere era socotită şi o putere care apără. Puterea chineză este o putere care doar am eninţă (deocam dată economic).

înainte de a încheia trecerea în revistă a Jucăto rilo r naţionali" şi de a trece la Jucăto rii singuratici", merită să desprindem o serie de concluzii.

Indiferent de spaimele ancestrale - derivate din secole şi m ilenii de cuceriri şi opresiuni - nu credem că la ora actuală există un jucător global care să cum uleze într-o proporţie semnificativă, simultan, toate cele trei forme de putere, cumulare care i-ar perm ite asigurarea unei hegemonii globale

PUTEREA 155

intr-un oarecare orizont de timp. SUA sunt cel mai mare lucător global, dar naţiunea americană, confruntată cu o agendă internă nu tocmai lipsită de accidente şi derapaje de o natură sau alta, nici m ăcar nu este limpede că îşi doreşte măcar aşa ceva, mai ales după îm potm olirea ofensivei în Orientul M ijlociu în nisipurile irakiene. Un Orient M ijlociu Democratic a rămas visul aproape hazliu al unei grupări minuscule din sânul adm inistraţiei Bush jr. China este deocamdată departe fie şi de o hegemonie regională, darămite de una globală.

în cazul în care îşi va continua proiectul în ritm susţinut şi opinia franceză despre o Europă a culturii politice şi econom ice se va im pune în faţa conceptului de E uropa geografică, Uniunea se poate plasa ca fiind cel mai important lucător de putere al secolului XXI. Mai rămâne să decidă în ce măsură îşi va dezvolta şi o putere m ilitară/inform ativă proprie şi în ce m ăsură translatarea de decizie de la state la centru se va produce fără sincope şi crize de naţionalism potenţate de griparea m ecanism elor econom ice sau respingerea migraţiei în proporţie crescută. Uniunea are o putere sim bolică foarte mare - ea este, într-un fel, Noua Romă - şi deţine, de asemenea, cea mai importantă concentrare de putere economică.

3. Jucătorii singuratici

Jucătorii singuratici şi-au făcut loc cu coatele pe scena puterii, după ce creuzetul în care s-au forjat naţiunile modeme


nu a lăsat, timp de două secole, loc altor jucători în afara statului-naţiune şi a instituţiilor acestuia.

Definim „jucătorul singuratic" acea entitate politică, economică sau simbolică ce se dovedeşte capabilă de a cumula forme consistente de putere ÎN AFARA unor frontiere geografice şi deloc dependentă - sau prea puţin dependentă - de vreun stat-naţiune.

La ora actuală, aceşti „nou-veniţi" pe scena puterii sunt, de fapt, cei care modifică cel mai dramatic jocul global de putere, aşa cum vom vedea. Este o uşoară revenire, practic, la situaţia Evului Mediu, când partidele nobiliare, în funcţie de viziune, scopuri şi potenţial, defineau geografia după propriile interese. Este cazul - cel mai elocvent - al aşa-numitului Război de 100 de Ani, despre care şcolarii încă învaţă că a fost un conflict între Franţa şi Anglia.

în fapt, conflagraţia a pornit de ia o chestiune de succesiune la tronul Franţei, după m oartea ultimului fiu al lui Filip cel Frumos. Partidele nobiliare s-au îm părţit în două tabere, dincolo de geografie sau apartenenţa etnică (şi la curtea engleză se vorbea tot lim ba franceză, limba nobiliară a norm anzilor cuceritori şi nu anglo-saxona specifică păturilor de jos). Una care susţinea succesiunea la tron a regelui Eduard al III-lea al Angliei, în numele mamei sale Isabela (fiica lui Filip cel Frumos) şi o alta care, invocând o veche lege din vrem ea m erovingienilor („legea salică") ce interzicea succesiunea pe linie fem inină, susţinea casa de Valois şi pe regele Filip al V-lea. Marii feudali s-au alipit unei tabere sau alteia în funcţie de propriile lor interese, uneori schim bând taberele de câteva ori pe parcursul

PUTEREA 157

conflictului, după cum decurgeau operaţiunile m ilitare şi negocierile cu partea adversă.

Statul-naţiune a răpit iniţial toată puterea acestor grupuri. Cea mai puternică simbolistică - patrie, drapel naţional, imn, uniformă cu însemne specifice etc. - a fost confiscată de stat, la fel ca o mare parte a puterii economice şi, în totalitate, a celei militare/informative.

Astăzi lucrurile s-au schimbat, aşa cum vom vedea.

Companiile multinaţionale

Nu este nici un secret pentru nimeni că giganţii m ultinaţionali dau deseori cu tifla guvernelor şi îşi impun propriile agende în faţa grupurilor politice care au nevoie de ei ca de aer pentru a se m enţine la putere sau a câştiga puterea politică.

Economia americană are o „cifră de afaceri11 de peste 14 000 de miliarde de dolari anual. Această înfricoşătoare maree de bani nu se află însă nici la Fort Knox şi nici la dispoziţia secretarului Trezoreriei şi cu atât mai puţin la dispoziţia FED. Guvernul/statul gestionează, de fapt, doar o felie minusculă pe care are dreptul să şi-o taie prin taxe şi impozite. Nici un funcţionar public nu poate aspira la un venit personal nici măcar la nivelul inferior al managementului privat. „Cel mai puternic om din lume“ (cum le place unora să-l prezinte pe ocupantul vremelnic al Biroului Oval) nu câştigă decât 400 000 de dolari pe an, un venit care l-ar face să zâmbească pe orice director de mijloc al unei bănci de investiţii de talie medie.


Bine, dar omul de la Casa Albă deţine o imensă putere simbolică - ce importanţă au banii? A pune chestiunea în aceşti termeni nu înseamnă a reformula celebra întrebare stalinistă vizavi de diviziile papei?!

Corect spus este „omul de la Casa Albă“ DEŢINEA o imensă putere simbolică, în vremea în care acolo se afla F.D. Roosevelt sau înaintaşul său cu acelaşi num e, Theodor „Teddy“ Roosevelt, care a dat numele celei mai cunoscute jucării din America, „Teddy Bear“ , după ce propaganda timpului a pretins că a cruţat o ursoaică cu pui în timpul unei partide de vânătoare.

După ce Bill Clinton - aproape de finalul unui exerciţiu administrativ cu rezultate bune în economie şi în politica externă - a fost terfelit în numeroase scandaluri financiare sau sexuale, iar „urm aşul44 său republican George W. Bush a fost ridiculizat zilnic în emisiuni tv transmise în toată lumea şi ironizat sistematic de editorialiştii „liberali44, ne întrebăm cam de ce putere simbolică mai dispune, de facto, preşedintele american (fireşte, este vorba şi de alţi lideri politici, nu doar de cei americani).

Prin comparaţie, un Warren Buffett este intangibil în dosul unei cifre de afaceri care depăşeşte bugetul naţional anual al m ultor state emergente. Trânta politicienilor cu marile trusturi pare un sport abandonat: campaniile electorale costă prea mult, iar companiile pot proceda la relocări, lăsând şomeră o populaţie care nu va vota cu siguranţă cu cei care i-au alungat pe oamenii care semnau cecurile la final de săptămână.

Statul oferă asigurări medicale labile şi o protecţie din partea unei poliţii adesea corupte şi mai mereu incompetente.

PUTEREA 159

Compania oferă asigurări private de lux şi protecţia din partea unor firme specializate, de asemenea private, mult mai eficiente decât clasicele echipaje de intervenţie prost plătite şi prost înarm ate. Orice personalitate sem nificativă nu încredinţează securitatea sa şi a familiei sale poliţiei: pare o glumă să o facă. Aşadar, statul nu mai are monopolul absolut asupra asigurării securităţii personale (parte importantă a puterii militare).

Serviciile de informaţii au pierdut de asemenea teren în faţa competitorilor privaţi - circa 30 la sută din activităţile lor au devenit „extemalizate“ (adică private) în ultimul deceniu. Cele mai multe companii îşi au, mai mult sau mai puţin voalat, propriile miniservicii de informaţii, mai ales cu rol de protecţie informatică şi economică.

Companiile îşi au propria forţă economică (cifră de afaceri), forţă aproape m ilitară (firm e private de inform aţii şi intervenţie) şi o forţă simbolică de temut (însemne, tabuuri consacrate de psihologi redutabili care spun şi ce muzică irebuie să asculte - sau să nu asculte - salariaţii în timpul programului sau după program, sărbători interne care le întrec în fast şi simbolistică pe cele naţionale etc.) Ele îşi desfăşoară activitatea simultan în mai multe state şi nu mai depind dramatic de autorităţile vreuneia dintre acestea. „Trupele" lor de lobby sunt gata să asasineze în faşă orice iniţiativă neconvenabilă a legislativului şi/sau a executivului şi să impună pe agenda publică - mai ales prin intermediul presei încorporate - orice subiect convenabil, transformându-1 rapid în „interes naţional" (o sintagmă tot mai greu de definit, în treacăt fie spus). O parte consistentă a publicului american este convinsă, de pildă, că interesele petroliştilor americani ar fi


fost, de fapt, m otorul intervenţiei în Irak, indiferent cât de „adevărată“ sau „neadevărată“ ar fi această presupunere: asta demonstrează că în ochii publicului larg companiile sunt percepute deja ca Jucăto ri singuratici". De altfel, în anii 1960-1970, în timpul Războiului Rece, când inamicul public numărul unu era comunismul în expansiune sprijinit de M oscova, instituţiile americane nu au ezitat să intervină în America Latină pentru a salva interesele unor companii care investiseră acolo şi erau ameninţate de naţionalizări. Haina ideologică/sim bolică sub care se îm bracă asem enea „intervenţii11 a devenit doar tot mai străvezie şi mai lipsită de credibilitate.

în jocul de putere - şi nu doar pe tărâm economic - statul-naţiune pierde hălci întregi din puterea rezervată doar lui altădată în favoarea m arilor com panii. Asem enea m arilor seniori feudali de altă dată, aceştia nu ezită inclusiv să critice acerb puterea centrală atunci când aceasta nu le satisface doleanţele şi să îi aducă aminte de la obraz că trăieşte din taxele şi im pozitele plătite de ei. Recent, când în SUA lăcom ia iraţională a băncilor de investiţii a împins economia financiară într-o criză severă, politicienii nu au ezitat să pună nota de plată tot pe umerii contribuabilului, sub presiunea unui lobby bancar din sânul căruia provenea, de altfel, chiar şeful Trezoreriei, Henry Paulson, fost preşedinte al Goldm an Saachs.

Acest fenomen de translaţie al puterii este mai evident în SUA sau Japonia decât în Europa, dar transferul de autoritate naţional-central în care este angrenată Uniunea s-ar putea să-l potenţeze pe viitor şi în acest spaţiu.

PUTEREA 161

Terorismul internaţional

în zilele din a doua jumătate a lunii septembrie a anului 2001, când America încerca să se dezmeticească din şocul celui mai dramatic atac de pe teritoriul său din istorie, reprezentanţii administraţiei Bush, în frunte cu „cel mai puternic om din lume“ - preşedintele însuşi s-au vădit a avea o adevărată problem ă când au încercat să localizeze GEOGRAFIC inamicul care lovise SUA în inimă.

Numele lui Ben Laden a fost folosit cvasiimediat, alături de cel al organizaţiei pe care o conducea, al-Qaeda. L-a folosit deja George W. Bush în discursul televizat din seara de 11 septembrie, când s-a adresat naţiunii din Biroul Oval şi a asigurat-o că toţi cei implicaţi vor fi straşnic pedepsiţi.

în discursuri a apărut apoi cuvântul „Afghanistan“ - deja o entitate geografică, statală. Regimul „taliban“ al mujahedinilor în rândul cărora luptase şi Ben Laden în anii războiului cu URSS (cu un decisiv sprijin militar şi logistic american) sprijinea „celulele" al-Qaeda.

Numai că rapoartele CIA şi ale altor servicii de informaţii indicau clar prezenţa acestei organizaţii în cel puţin alte treizeci de state de pe glob, împrăştiate pe trei continente. Ben Laden fusese coşmarul administraţiei Clinton, când lovise mai multe ţinte din afara teritoriului SUA (nava USS Cole, ambasadele din Tanzania şi Kenya). Atunci o operaţiune de extragere a teroristului numărul unu din Afghanistan fusese socotită prea riscantă şi cel mai probabil sortită eşecului.

A fost menţionat apoi şi Pakistanul, ţară care, datorită conflictului său cu India, dispunea/dispune de un arsenal redutabil şi era socotită - până la 9/11 - cea mai preocupantă


chestiune a regiunii. La şcolile sunnite de acolo se formaseră mulţi dintre combatanţii care se aflau acum în regimentele lui Ben Laden.

Cu ajutorul CIA, Liga Nordului din Afghanistan a alungat regimul taliban, iar această ţară şi-a început tragica existenţă a războiului civil. Câmpiile de mac au transformat Afghanistanul într-unul dintre m arii furnizori de opiacee de pe piaţa internaţională a narcoticelor.

Dar tot nu era clar cine luptă cu cine. Pe de-o parte SUA - dar care se revendica de la o cauză care-i transcende frontierele: apărarea valorilor dem ocraţiei în faţa provocării teroriste - pe de altă parte o organizaţie teroristă (al-Qaeda) care, la rândul său, nu are o cauză „naţională11, precum organizaţiile palestiniene, de pildă, sau IRA, ci pom eneşte, în retorica sa către publicul larg, de „cruciaţii occidentali11, făcând trim itere la o term inologie specifică Evului Mediu timpuriu.

W ashingtonul a scos atunci din pălărie Irakul lui Saddam Hussein, iar agenţiile de informaţii şi Pentagonul s-au dat de-a berbeleacul pentru a le furniza lui Bush jr., Rumsfeld şi Powell argumentele atacului împotriva acestei ţări. Hussein nu doar sprijinea al-Qaeda - inamicul numărul unu al lumii occidentale ci încerca să se înarmeze nuclear şi deţinea un impresionant arsenal de arme chimice înspăimântătoare.

Astăzi ştim că „dovezile11 erau cvasiinex isten te, că adm inistraţia Bush jr. le-a obţinut cu un ajutor „prietenesc11 al M arii Britanii - charism aticul Tony Blair a plătit până la urmă cu cariera politică suportul oferit SUA în această chestiune - şi că s-a ajuns până la deconspirarea unui agent

PUTEREA 163

CIA - Valerie Plame - chiar de către cercul intim al pre- şedintelului ţării.

Dincolo de detaliile sordide care au însoţit justificarea atacării Irakului, al-Qaeda vine să demonstreze o mutaţie importantă pe care terorismul internaţional - şi internaţionalist! - a suferit-o odată cu intrarea în scenă a lui Ben Laden.

Terorismul a însoţit istoria umanităţii, aşa cum scriam într-un capitol anterior, de la zeloţii evrei la asasinii ismaeliţi ai Bătrânului din Munte. El a fost oarecum potenţat începând cu anii 1950 de mitologia rezistenţei antinaziste în Europa, când mii şi zeci de mii de civili au devenit luptători împotriva armatei de ocupaţie germane. Popcultura i-a transformat pe toţi aceştia în eroi pentru uzul maselor şi a inoculat ideea - oarecum total improprie lumii civilizate până atunci - că a pune o bombă sau a reteza un gâtlej de „inamic" poate fi un act patriotic şi pe deplin acceptabil social.

A sta făcea ca lup tătorii din IR A 1, cei din ETA 2, „bărboşii" m arxişti ai B rigăzilor R oşii din Ita lia sau cârlionţaţii din OEP să se autointitu leze cu seninătate „luptători pentru libertate". Până la urmă, ce era, conform

1 IRA (Armata Republicană Irlandeză) este creată în anul 1916, în timpul luptei pentru independenţa Irlandei. în forma sa actuală se naşte la finele anilor 1960, combatanţii folosind simbolismul IRA pentru a-şi sublinia scopurile şi modul de acţiune. în pofida aparenţelor, IRA nu a fost doar un grup de fanatici politici/religioşi, ci o structură extrem de complex organizată şi foarte eficientă în lupta contra „trupelor de ocupaţie11 engleze, cu multe conexiuni în întreaga lume. în 1970, IRA a creat Sinn Fein, „aripa" sa politică. Oficial, în iulie 2005 se anunţă „terminarea campaniei militare" (echivalentă cu dezarmarea structurii).2 ETA (însemnând în bască „Ţara Bascilor şi Libertate") este o organizaţie teroristă de stânga ce pledează pentru independenţa Ţării Bascilor, teritoriu al Spaniei de astăzi. S-a făcut remarcată de-a lungul ultimelor decenii prin atentate deosebit de sângeroase.


definiţiei ju rid ice internaţional acceptate, un Ernesto „Che“ Guevara, care încerca să dinam iteze Bolivia şi să „exporte41 revoluţia cubaneză?! Un „luptător pentru libertate44 sau un terorist? Departam entul de Stat l-a încadrat fară ezitare în cea de-a doua categorie şi un comando l-a îm puşcat în Bolivia după o îndelungată hăituire. Urm area? Chipul m artirului a apărut pe m ilioane de tricouri în nefericita Americă Latină şi în Europa, afişe cu portretul său au apărut pe străzile Parisului răscu lat în 1968: se născuse un m artir al m arxism ului, în condiţiile în care era limpede că un Stalin sau un Buharin nu putea aspira la acest statut.

însă era limpede ce dorea OEP, de pildă. Era clar ce doreau luptătorii basci, era la fel de clar ce doreau irlandezii din IRA. în al doilea rând, terorismul nu era net arondat unei anumite confesiuni: irlandezii erau catolici (la fel bascii), marxiştii din Brigăzile Roşii sau Fracţiunea Armata Roşie din Germania erau atei de extracţie comunistă, OEP nu făcea caz de vreo fervoare relig ioasă şi nu folosea argum ente confesionale. Ceea ce mai târziu avea să fie num it în term inologia politică drept „fundam entalism islam ic44 se m anifesta într-un teritoriu confesional relativ restrâns la Komeyni şi acoliţii acestuia din Iranul antimonarhic, care va prelua puterea la Teheran la finele anilor 1970 pe fondul unei revolte populare ample. Apoi, Iranul va intra în război cu regim ul LAIC al lui Saddam Hussein, care se revendica mai degrabă de la naţionalismul panarab decât de la Islam, deşi folosea cum pătat şi argumentul religios al sunnei, un război istovitor şi costisitor sfârşit fără rezultate concludente (fiecare parte va revendica victoria).

PUTEREA 165

Terorismul nu este, aşadar, un „jucător singuratic", de vreme ce organizaţiile sale se înscriu mai degrabă în logica revendicărilor politico-teritoriale, au agende clare şi se aliniază după logica Războiului Rece, cochetând cu sprijinul mai mult sau mai puţin consistent al Moscovei.

Cine este Ben Laden, ce reprezintă al-Qaeda şi de ce a decis această organizaţie să lovească America şi aliaţii fideli ai acesteia?

Răspunsurile devin extrem de complicate şi asta s-a văzut în luările publice de poziţie ale administraţiei americane, care a trebuit să-şi inventeze din mers o nouă terminologie politică, militară şi informaţională.

Ben Laden este un produs mult mai sofisticat decât liderii organizaţiilor arabe/musulmane care, într-un fel, l-au precedat şi i-au pregătit terenul. El este capabil să nască o adevărată mitologie fondatoare.

Ben Laden nu este un marginal, aşa cum era, de pildă, Ernesto Guevara. Este un individ care provine din „aristocraţia" saudită, şcolit în Occident, cult şi foarte bogat. El şi-a abandonat traiul strălucitor pentru a se dedica luptei împotriva „necredincioşilor comunişti" din armata URSS care invadase Afghanistanul la finele anilor 1970. Este un sacrificiu aproape simbolic, foarte pe placul fanaticilor religioşi.

Ben Laden se adresează publicului larg înregistrându-se pe casete video într-un decor la fel de simbolic, care merită studiat de specialiştii în m arketing politic. Decorul este deşertic şi stâncos, cu trimitere clară la vremurile de început ale Profetului. Hainele lui sunt modeste, ba chiar sărăcăcioase: un soi de păstor iluminat în izmene, sfidând cea mai mare putere a lumii - oare nu acesta este sentimentul lumii sărace în


faţa opulenţei americane? Adresările sunt împănate de o frazeologie religioasă de cel mai înalt nivel, inexistenţa în discursul şi adresările o rganizaţiilo r teroriste (inclusiv musulmane) de până la el: în câteva minute, numele lui Allah este invocat de zeci de ori. El nu vorbeşte „doar“ de America, ca stat-naţiune: el vorbeşte de „cruciaţi14, de „necredincioşi44, de „invadatori44, cu trim itere la o geografie incertă, prenaţională, medievală. Dacă faci abstracţie de faptul că priveşti toate acestea de pe o canapea în faţa unui aparat video VHS sau a unui m odem DVD, poţi să crezi că totul se petrece în 1099, când cruciaţii conduşi de Godffroi de Bouillon şi Raymond de Saint-Gilles luau cu asalt Ierusalimul în cadrul primei cruciade. ,

Se confundă al-Qaeda cu liderul său şi principalul sponsor financiar, Ossama ben Laden?

Până la un punct probabil că da sau se confundă la începutul formării acestei grupări. După 9/11 era deja clar că simpla dispariţie a lui Ben Laden - cu riscul de a naşte un nou martir în cazul în care era pur şi simplu ucis - nu va pune capăt nici existenţei al-Qaeda, în particular, nici a chestiunii noului tip de inamic, în general.

Nici sectă religioasă, nici grupare param ilitară, nici organizaţie politică, al-Qaeda este însă puţin din toate acestea laolaltă, într-o formă nemaiîntâlnită în epoca modernă, dar specifică, de asem enea, lumii feudale. Este un soi de sectă/societate secretă, care îşi racolează membri din toate clasele sociale, îi prepară psihic şi fizic pentru misiuni specifice şi cultivă fanatismul maxim printre aceştia, folosind mai ales argumente religioase. Este o grupare paramilitară prin ţintele pe care şi le alege şi prin mijloacele prin care îşi pune în

PUTEREA 167

aplicare comandamentele. în ultimă instanţă, este o organizaţie politică, dezvoltând o paradoctrină centrată pe anticreştinism, apologia Islamului şi antioccidentalism (SUA fiind privite doar ca liderul „occidentului cruciat").

Ce doreşte al-Qaeda?Pur şi simplu pedepsirea Americii - în ansamblul său a

aliaţilor acesteia şi a regimurilor orientale care dau dovadă de prea multă cooperare în raport cu Statele Unite. Ben Laden sugerează că sfârşitul „conflictului" va veni doar atunci când o Americă în mizerie se va căi şi se va enclaviza pe propriul continent, în vreme ce flamura verde a Profetului va flutura triumfătoare asupra lumii întregi. Orice student la istorie recunoaşte vechea voce a Jihadului din vremea în care învăţaţii arabi deplângeau decăderea unui califat ajuns la cheremul „celţilor" din Occidentul creştin şi aşteptau izbăvirea printr-un lider salvator (Salah-al-Dhin - Saladin - avea să fie unul dintre aceşti lideri războinici care vor sfârşi în 1291 prin a-i alunga complet pe cruciaţi din Orient).

Al-Qaeda nu negociază, nu dă ultimatumuri, precum „bunii" precursori palestinieni din anii 1960-1970: al-Qaeda pedepseşte, loveşte, distruge. Organizaţia nu cere nimic: ea chinuie Occidentul pentru simplul fapt că acesta există. Iar Occidentul - în frunte cu America - va fi obligat să se considere într-un soi de război atâta vreme cât al-Qaeda va exista.

Este terorismul, în aceste condiţii, un „jucător singuratic" pe scena puterii?

Da, pentru că el a ajuns să cumuleze, simultan, toate cele trei forme de putere în doze semnificative.

N u doar al-Q aeda - dar în special al-Q aeda - dispune de foarte m ulţi bani. N u se cunoaşte exact rodul financiar al


câm piilo r de m ac din A fghan istan , însă este cert că înseam nă un adevărat fluviu de bani în conturile talibanilor, iar o parte finanţează direct terorism ul. O puzderie de com panii mai m ari sau mai m ici, sub varii acoperiri, form ează o reţea com ercială care acoperă globul. Teroriştii sunt im plicaţi în traficul internaţional de arme, în spălarea banilor m urdari proveniţi din droguri şi sunt un dealer im portant pe piaţa narcoticelor. Exact cum spunea am ar un funcţionar CIA în anul 2002: „Pentru ei, este lim pede, banii nu reprezintă nici cea mai m ică problem ă. Au câţi le trebuie şi când le trebuie".

Dacă raportăm forţa param ilitară a al-Qaeda Ia US Forces sau SAS-ul britanic, m ilitanţii ultraradicali m usulm ani par derizorii. A sta dacă judecăm în logica conflictu lu i convenţional, în care două arm ate - fiecare sub stindardul său - se înfruntă pe un câmp de bătălie aflat pe uscat, în aer sau pe apă. Teroriştilor însă nu le trece prin minte să ducă o asem enea bătălie: datorită lor am intrat, în sem antica m ilitară, în epoca conflictului neconvenţional, atipic etc. N ici flota de submarine înarm ate nuclear, nici cea mai puternică aviaţie de război din lume şi nici trupele de comando pe care le vedem la televizor nu au putut apăra SUA de 9/11. N ici vreun James Bond 007 nu s-a ivit din insulele exotice unde-şi făcea pesem ne veacul pentru a salva capitala britanică de bombele puse în trenul subteran şi în autobuze. Nici m ăcar spaniolii, îm bătrâniţi în lupta cu separatiştii basci din ETA şi unşi cu toate alifiile nu au reuşit să dejoace planul vizând aruncarea în aer a unor trenuri de călători la M adrid. De fiecare dată teroriştii au lovit crunt, au lovit unde au dorit şi au dat cu tifla m ilitarilor din taberele

PUTEREA 169

adverse. Nici m ăcar celebrul Carlos „Şacalu l"1 - cu un puternic sprijin la vrem ea respectivă din URSS şi de la unii sateliţi ai acesteia - nu putea visa la lovituri de o asem enea anvergură şi cu urm ări tragice de o asem enea amploare. Naţiunile s-au războit între ele timp de sute de ani şi au dezvoltat d ispozitive m ilitare ucigătoare m enite unor asemenea tipuri de conflicte. începând cu intrarea în istorie a arsenalului nuclear şi a dezvoltării de tip science-fiction chiar a arm am entului convenţional, pare puţin probabil să asistăm la em oţionante declaraţii de război, trenuri cu soldaţi plecând din gări ticsite de iubite care flutură înlăcrim ate batiste colorate. Dar se pare că nimeni şi nimic nu te poate apăra, la o adică, de un inamic hotărât să pună bombe unde nici nu te gândeşti şi să folosească în masă combatanţi sinucigaşi. Al-Qaeda şi organizaţii asem enea ei sunt prezenţe militare care pot pune în dificultate state întregi.

Ben Laden pare şi figura charismatică a liderului religios ascetic şi gata de sacrificiu, cu barbă lungă şi ochi arzători: el se erijează de la forţa simbolică înspăimântătoare a unei anume interpretări a Coranului, acel mesaj primar care i-a făcut pe beduinii contemporani Profetului şi pe cei ai generaţiei care i-a urmat să cucerească tot nordul Africii, să debarce în Spania şi

1 C'arlos „Şacalul11 - pe numele real Ilici Ramirez Sanchez - s-a născut în anul 1942 în Venezuela, ca fiu al unui avocat marxist. Intrat în contact cu terorismul internaţional, devine cunoscut în lumea întreagă după raidul asupra cartierului general al OPEC de la Viena (1975), soldat cu trei morţi.Devine membru al Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei şi primeşte suport logistic din partea Tratatului de la Varşovia (a locuit multă vreme la Budapesta). în anul 1994 este capturat în Sudan şi predat autorităţilor franceze, care, în urma unui proces, îl condamnă la închisoare pe viaţă. Porecla i-a fost dată de un jurnalist de la ziarul britanic The Guardian.


să ameninţe pentru prima oară întreaga Europă. El opune credinţa oarbă, până la sacrificiu personal, unui Occident pe care-1 prezintă drept decăzut, incapabil de credinţă adevărată în Dumnezeu şi robit de lăcomia pentru bani. Mesajul lui Ben Laden, citit corect, poate însemna un apel la bunul musulman sărac de a nu se lăsa momit de viţeii de aur ai Vestului, pierzându-şi sufletul şi viaţa veşnică - el este oricum superior creaturilor degenerate care populează zgârie-norii din America şi-şi vând fiinţa pentru un pumn de parale.

Nu întâmplător discursurile lui Bush jr. au început să fie împânzite de aluzii sau directe trimiteri religioase, cu iz mesianic. Unei puteri simbolice de extracţie religioasă şi care foloseşte o asemenea terminologie îi opui cu dificultate o retorică seacă despre drepturile omului şi valorile democraţiei. O credinţă religioasă nu poate fi combătută cu o ideologie: comuniştii au lăsat bisericile din Polonia, după patru decenii, mai pline decât erau înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Nu poţi să discuţi cu argumente carteziene cu un interlocutor care foloseşte dogmatica tomistă, de pildă. Cele două sofîturi sunt incompatibile, nu se „recunosc11 între ele şi, prin urmare, nu pot face transfer de date. Ben Laden este - sau vrea să fie - pentru lumea musulmană sărmană o combinaţie suis-generis de Che Guevara şi Saladin. Aici trebuie căutată şi influenţa pe arena mondială a căderii comunismului - cu excepţia Chinei, dar China nu şi-a asumat niciodată un rol internaţionalist - şi, deci, debusolarea celor pe care „Internaţionala11 îi numea „oropsiţii sorţii11. Anticapitalismul nu mai este astăzi o ideologie, este mai degrabă un sentiment. Cei care nutresc acest sentiment pot adera fie la puzderia de mişcări antiglobaliste, dar care par a înflori mai degrabă în Occident

PUTEREA 171

decât în Orient, fie să apeleze la stindardul religios - zonele islamiste. Ben Laden se doreşte apostolul unei lumi în care America trufaşă va fi umilită şi distrusă - o binemeritată revanşă pentru întinsele zone de pe glob sortite mizeriei.

Tot aşa cum în zorii reformei lui Martin Luther „noua credinţă14 propovăduită de acesta şi de adepţii lui a fost îmbrăţişată iniţial doar de clasele inferioare - locuitorii burgurilor, negustorii şi m eseriaşii antiaristocraţi şi antipapistaşi în egală măsură (revolta fiind, de fapt, împotriva privilegiilor, justificate inclusiv cu argumente teologice) - l'undamentalismul islamic nu se adresează învingătorilor din sistemul capitalist, ci sărăcimii. Să ne aducem aminte că o parte a populaţiei de origine africană din SUA a văzut în Islam un vehicul emancipator şi un mijloc de luptă împotriva unui establishment socotit nedrept.

Terorismul a ajuns să impună direcţii şi să remodeleze legislaţii, să reformuleze bugete de stat şi să înfricoşeze. El este un jucător de putere.

Crima organizată

în anul 1944, când trupele aliate se pregăteau să debarce în Italia, cel mai cunoscut gangster şi şeful neoficial al crimei organizate din SUA - „Luky“ Luciano1 - se afla la închisoare pentru complicitate la omor, şantaj, extorcare şi evaziune

1 „Lucky“ Luciano a fost unul dintre cei mai faimoşi mafioţi americani de origine siciliană, reuşind în anii 1930 formarea unei alianţe a numeroaselor „familii" din SUA. Arestat de autorităţi, este eliberat în schimbul suportului pe care Mafia din Sicilia îl dă trupelor aliate debarcate în Italia. îşi confirmă porecla murind în patul său, la o vârstă venerabilă.


fiscală. în schimbul eliberării sale, a promis două lucruri. Primul, că sindicatele docherilor din porturile americane - în special New York - vor veghea împotriva potenţialilor sabotori aflaţi în solda nemţilor sau a japonezilor (în timpul Primului Război Mondial a avut loc la New York un sabotaj de mari dimensiuni, asumat de Germania doar prin anii 1970). Al

doilea, „familiile44 din Sicilia - care supravieţuiseră prigoanei fasciste - vor ajuta trupele americane să debarce şi le vor netezi drumul spre Roma. Ceea ce s-a şi întâmplat, de altfel.

Ulterior, Mafia renăscută a ajutat creştin-democraţia să câştige alegerile în dauna comuniştilor.

Organizaţiile criminale nu mai sunt de mult mici bande dc cartier conduse de Doni mustăcioşi şi cu vesta pătată de sosul

spaghetelor cu care se îndoapă. Mafia siciliană1 - cu extensia sa nord-americană, Cosa Nostra - şi-a împărţit teritoriul american încă din anii 1950 ca pe un tort de nuntă, cartelurile cocainei din Columbia duc un război deschis cu armata regulată naţională sprijinită de FBI, Camorra se dovedeşte capabilă să paralizeze ram uri întregi de activitate în M ezzogiomo, Criza rusească era capabilă încă din anii 1980 să controleze sute de fabrici de stat şi să le stoarcă de profit ca pe lămâi.

1 Cuvântul mafiossi apare în dicţionarele siciliene la finele secolului al XlX-lea, însemnând „papiţoi“, „fanfaron", dar şi „om de onoare". Unii cercetători văd originea Mafiei în lupta subterană din timpul stăpânirii burbone a Siciliei, alţii mai recent, în vremea războaielor napoleoniene (însemnând „Moarte francezilor, trăiască ai noştri"). A devenit sinonimă cu crima organizată şi a dat peste Ocean extensia numită Cosa Nostra („Lucrul Nostru"). în Italia, alături de Mafia siciliană mai întâlnim Camorra napoletană, N ’draghetta din Calabria şi Sacra Corona Unita.

PUTEREA 173

Crima organizată a descoperit demult elixirul miraculos al vieţii veşnice: acesta nu este om orul, ci banul. Aceste organizaţii nu au devenit puternice angajând asasini tot mai sofisticaţi, ci îmbunătăţindu-şi „arsenalul" economico-financiar, asemenea unei imense companii multinaţionale cu filiale mai peste tot în lume. Nu degeaba Mafia a fost numită de un scriitor isteţ la un moment dat „M urder Inc.", sugerându-se organizarea de tip holding a acesteia.

Este crima organizată mult mai puternică decât în urmă cu cincizeci sau o sută de ani? Răspunsul este afirmativ.

Este MULT mai puternică financiar decât în urmă cu un secol, estimările aproximative - foarte aproximative - spun că la finele anului 2005 organizaţiile criminale aveau o „cifră de afaceri" de peste 1 000 de miliarde de dolari (mai mare decât aceea a peste 80 la sută dintre entităţile statale existente). Traficul cu narcotice i-a adus, începând cu 1950, acea oportunitate îndelung aşteptată de a face bani cu nemiluita şi de a-i injecta, după spălare, în economia „curată". Prăbuşirea Cortinei de Fier a transformat ţările foste comuniste - antrenate într-un rapid proces de privatizare, deci de vânzare de active economice - în ţinte predilecte ale capitalurilor negre: aici tinerele şi neexperimentatele structuri de stat democratice au fost penetrate fără prea mari dificultăţi.

Crima organizată l-a ajutat pe John F. Kennedy să câştige alegerile prezidenţiale în 1960 - în schimbul promisiunii că va „elibera" Cuba din m âinile lui Castro, restituindu-le „oamenilor de bine" raiul cazinourilor din Caraibe - şi poate nu a fost străină de asasinarea acestuia trei ani mai târziu. Crima organizată dijmuieşte comerţul subteran cu arme - extrem de profitabil - şi traficul internaţional de came vie.


Mafia nu este tributară unui stat-naţiune: raţiunea ei de a fi este profitul comercial. Are suficienţi bani cât să interfereze în jocul politic/legislativ, să corupă forţe de ordine sau să le im pună cu brutalitate interesele proprii în dauna celor generale/naţionale.

Mafia nu dispune de putere militară în sensul clasic al cuvântului, dar şi-a dem onstrat din plin capacitatea de exercitare a violenţei asupra celor care-i stau împotrivă şi îi am eninţă interesele: nu are rost să inşirăm un adevărat pom elnic al politicienilor, procurorilor, judecătorilor, poliţiştilor şi ziariştilor care i-au căzut victime de-a lungul timpului şi pe care organele legale ale statului s-au vădit incapabile să îi apere.

M afia are şi o putere sim bolică în creştere, la care popcultura a contribuit din plin. încă din anii 1930, Hollywoodul a început să toarne cu nemiluita filme în care gangsterul era băiatul rău, dar simpatic, transform ând în vedete criminali fruşti de tipul „Dimond11 Joe, „Bugsy“ Sigel, „Duch“ Shultz sau Franky „M achine gun‘l1. Totul a culminat cu filmul Naşul şi consacrarea figurii Don-ului întruchipat de Marlon Brando. Fără a face în mod direct apologia unor indivizi care se pretindeau descendenţii lui Robin Hood, marele şi micul ecran - ultimul exemplu este Clanul Soprano, serial longeviv şi foarte premiat - şi literatura aferentă le-au creat acestor asasini cu sânge rece aura unor eroi care-i fac să viseze pe milioane de adolescenţi, i-a „umanizat41 şi i-a înzestrat cu trăiri, însuşiri şi sentimente care, de fapt, le sunt total străine. Nu ne mirăm că new-yorkezul John Gotti se

1 Gangsteri celebri din epoca prohibiţiei, devenite figuri populare în urmacărţilor şi filmelor despre viaţa lor.

PUTEREA 175

dorea un soi de persoană publică, la rând cu starurile rock sau actorii.

Bandele sunt rudele sărace ale crimei organizate, copiii fără studii universitare ai acestora şi soldaţii folosiţi la muncile murdare. Aceste bande nu mai au nimic din romantismul vândut publicului în filmul Poveste din cartierul de vest: le-au rămas doar cuţitele cu buton, cărora le-au adăugat de mult automatul Uzi. Bandele de cartier devin tot mai preocupante pentru autorităţile din întreaga lume pentru că este limpede că, asemenea unor feudali de altădată, fac legea în zone întinse din marile oraşe. în fond, o asemenea situaţie înseamnă pentru o naţiune pierderea de facto a suveranităţii sale pe un teritoriu dat, teritoriu care trece pe alte mâini.

Crima organizată este transnaţională, putred de bogată, capabilă de a-şi exercita violenţa la niveluri foarte înalte ale societăţii şi cu o putere sim bolică în creştere, datorită popculturii iresponsabile. Pe măsură ce instituţiile statului-na- ţiune slăbesc, mafiile de tot felul îşi adjudecă o parte a puterii pierdute de acesta.

Serviciile secrete

Activităţile informative au însoţit istoria omenirii. Sau cel puţin aşa consideră cei mai mulţi cercetători aplecaţi asupra acestei activităţi, cercetători care nu obosesc să citeze din Vechiul Testament sau din Arta Războiului, să aducă aminte de Secretul Regal al lui Ludovic al XV-lea al Franţei sau de informatorii lui Cromwell din timpul regelui englez Henric al VlII-lea. Astăzi, denumiri ca Mossad, CIA, MI6 sau DST sunt


intrate în uzul curent, se regăsesc în mii de cărţi/filme de ficţiune/nonficţiune şi au născut o adevărată mitologie urbană ce îl are în centrul său pe agentul de informaţii.

Este limpede că întotdeauna cei care conduc au dorit să ştie mai multe decât supuşii lor - iar informaţia, cum spunea Francis Bacon, înseamnă putere - şi că activităţile de culegere de informaţii au însoţit puterea militară oricând în trecutul umanităţii.

însă nu este limpede deloc dacă putem considera că actualii coloşi de tipul MI6, SVR sau NSA sunt într-adevăr nepoţii Secretului Regal sau descendenţii lui Sun Tze. Forţa, anvergura şi nu în ultim ul rând independenţa lor faţă de factorul politic/ideologic (puterea simbolică) din epoca cotemporană sunt unice în istorie şi îi recomandă pentru calitatea de ,jucător singuratic" pe scena puterii.

Nu o dată serviciile de informaţii au fost dovedite public ca facându-şi propriul joc, în dauna celui consacrat oficial de decidenţii politici. Formal, şefii lor sunt numiţi de politicieni. De facto, aceste structuri au dovedit că îşi pot impune punctul de Vedere fără prea mare dificultate.

Este celebru cazul „nem uritorului" şef al FBI, Edgar Hoover, pe care nici scurta adm inistraţie Kennedy nu a reuşit să-l disloce din scaunul în care a şi m urit, de altfel. Homosexual şi bănuit de relaţii nu tocmai potrivite cu şefi ai crimei organizate, Hoover a ştiut să creeze o mitologie în jurul Biroului şi să profite de „vânătoarea de vrăjitoare" pentru a strânge informaţii despre sute de mii de cetăţeni americani, informaţii care ulterior puteau fi folosite pentru corectarea unei atitudini socotite neconforme cu punctul de vedere al FBI. Luptele interne din cadrul structurii pentru

PUTEREA 177

succesiunea de după m oartea lui au fost atât de dure, încât au condus direct la scandalul W atergate, scandal finalizat cu demisia preşedintelui Richard Nixon.

Când George W .Bush a decis, după 9/11, să ştirbească din rolul de primadonă a CIA în cadrul comunităţii de informaţii, ccrând într-un final demisia directorului George Tenet şi numindu-1 în fruntea Com unităţii Inform ative pe durul conservator John Negroponte (mai apropiat Pentagonului), un roi de viespi a început să bâzâie ameninţător la Langley, iar o serie de agenţi şi analişti nu au ezitat să-şi exprime deschis nemulţumirea. Brusc, au apărut în presă suficiente informaţii care să conducă foarte clar la ideea că administraţia lui Bush jr. a forţat lucrurile în privinţa prezum tivului arsenal bacteriologic al lui Saddam Hussein şi a relaţiilor Bagdadului cu al-Qaeda.

De fapt, este clar că agenţiile ştiu mai multe decât spun, că uneori decid singure cui şi când spun, că pot interfera în varii moduri în jocurile de putere. Dezvoltarea comunicaţiilor şi a mijloacelor de culegere de informaţii le-a pus la dispoziţie o avalanşă de date: NSA poate asculta/monitoriza peste 25 la sută din totalul convorbirilor telefonice de pe glob; şi este vorba de O SINGURĂ AGENŢIE, ce-i drept cea mai puternică din acest punct de vedere.

Războiul îm potriva terorismului, valurile de emigraţie aşteptate ca urmare a crizelor financiare, a dram aticelor modificări climaterice şi a conflictelor neconvenţionale, toate acestea vor mări dependenţa jucătorilor naţionali de serviciile de informaţii. Servicii care, de altfel, au început să aibă tot mai multă mână liberă în supravegherea cetăţenilor, stârnind deja vii polemici în societate. Dincolo de aceste polemici, este


limpede că anii 1960 sunt departe şi că societăţile sunt, în mare parte, mult mai docile decât atunci şi gata să accepte serioase derogări de la libertăţile individuale în schimbul unui presupus grad de securitate sporit.

Agenţiile dispun de tot mai mulţi bani - bugetele lor arunca în derizoriu „zestrea" bunicilor lor - deci au putere economică, sunt beneficiarele unei puteri simbolice de temut (întreaga mitologie urbană ţesută migălos în ultimele patru-cinci decenii în jurul „bunului agent" care îşi salvează ţara de băieţii răi) şi, evident, deţin o parte însemnată a puterii militare. Referitor la acest ultim aspect, aici trebuie căutată cheia jocului care în ultim ii ani i-a opus pe „şoim ii" lui Donald Rum sfeld „aristocraţilor" de la Langley: Pentagonul, adică puterea militară „clasică" a decis să pună şaua definitiv pe puterea militară „anexă" şi să-şi recupereze în ograda proprie toate ustensilele de lucru. Este clar că nu a reuşit decât într-o mică măsură.

Dar dincolo de aceste structuri informative ale statului - am enumerat câteva, pe cele mai notorii, dar trebuie subliniat că fiecare stat posedă o adevărată reţea naţională de birouri şi agenţii de intelligence - în ultimele două decenii au câştigat o alonjă tot mai însemnată şi agenţiile private de informaţii: uneori, acestea rivalizează cu cele aflate, măcar teoretic, în mâinile statului-naţiune.

Deja peste 30 la sută din activităţile CIA, de pildă, sunt externaiizate, adică încredinţate unor firme private. Şi Pentagonul preferă să încredinţeze anumite obiective - cum ar fi supravegherea în teatre de război - unor companii particulare, deseori deţinute/conduse de foşti m em bri ai structurilor de stat.

PUTEREA 179

în urmă cu un deceniu deja, Harold Winkler, proprietarul şi trainerul principal al unei asemenea agenţii, declara mândru că patru-cinci soldaţi care ies de pe băncile şcolii sale - situate undeva în nordul statului Arizona - sunt în stare să creeze serioase dificultăţi unui stat de mâna a doua!

A ceste structuri au început dem ult să culeagă date informative de capul lor, să m onteze m icrofoane în birouri unde se iau decizii im portante şi, asem enea condotierilor din vechime, să-şi pună „braţul“ în slujba celui care plăteşte mai bine. Imaginea lui M arlow, detectivul păgubos cu pălărie cu boruri moi şi băgat în bucluc de câte o blondă fatală, a fost înlocuită cu aceea a specialistului în com putere care sparge coduri, se infiltrează la ordin în com panii rivale pentru a sustrage secrete econom ice şi dispune de cel mai sofisticat echipam ent de m onitorizare/supraveghere. Cel puţin în statele mai mici şi mai labile din punctul de vedere al exercitării puterii, acest fenomen este scăpat total de sub control şi adesea graniţa între asem enea structuri, cele de spionaj şi cele ale crim ei organizate sunt teribil de labile. Există destule dovezi că asem enea agenţii private interferează din plin în jocul politic prin m obilizare de fonduri, vânzări de informaţii com prom iţătoare şi şantaje de ultimă speţă. Toate acestea în schim bul unei atitudini prietenoase a viitorilor decidenţi.

Asem enea unei gărzi pretoriene de pe vrem uri, nu mai este clar cine păzeşte pe cine şi de ce şi, în ultim ă instanţă, cine comandă cui. Tot aşa cum m itologia m aquisului după cel de-al Doilea Război M ondial a potenţat, prin recul, terorism ul urban, m itologia Războiului Rece a potenţat explozia structurilor inform ative, m ăcar din două direcţii.


Prim a: construirea unui portret idealizat al agentului - spionului - care inevitabil sfârşea prin a dejuca m aleficele p lanuri ale adversaru lu i şi a salva lin iştea cetăţen ilor am eninţaţi cu ce-i mai rău: lovituri de stat, explozii nucleare, asasinarea şefilor sim bolici, declanşarea unei nim icitoare conflagraţii. Sigur, pentru M oscova şi aliaţii săi, „băieţii buni“ erau agenţii KGB/GRU. Pentru americani şi aliaţii lor, agenţii CIA/M I6 deveneau personajele pozitive în tot soiul de scheme sim pliste şi oarecum tâm pe, dar digerabile de publicul larg. Timp de patru decenii de Război Rece, figura agentului a fost unul dintre cele mai puternice sim boluri ale propagandei. A doua: paranoia generalizată care a însoţit înfruntarea de patru decenii între M oscova şi W ashington. Aşa cum spunea cu oarecare nostalgie Hyden - directorul CIA care i-a succedat lui Tenet, un general cu adânci convingeri conservatoare - pe atunci era clar cine este inam icul, iar acesta era uşor de scos din bârlog. După R ăzboiul Rece, parano ia s-a accentuat, în loc să se dim inueze, pentru că nu a mai fost clar deloc cine este inam icul şi cum poate fi acesta scos dintr-un bârlog care nu mai este localizat în umbra cupolelor Kremlinului, ba chiar nu mai este localizat deloc. Acest război cu um bra a avut efecte psihologice mai am ple decât cele provocate de Războiul Rece, de vreme ce agentul 007, James Bond, a început să alerge năuc prin lume după adversari.

Serviciile de informaţii sunt jucători singuratici pe scena puterii şi, previzibil, forţa lor va creşte în viitor, în paralel cu o potenţială pierdere şi mai accentuată a presupusului control al societăţii civile asupra lor. De asemenea se va modifica

PUTEREA 181

dramatic raportul de putere ÎNTRE sectorul public şi cel privat în această direcţie, în favoarea, evident, a celui din urmă.

Structurile religioase

Raportul de putere dintre Biserică şi puterea seculară a fost m ereu subiect de controversă în istorie. N ici lumea contemporană nu face excepţie.

Dacă bisericile ortodoxe sunt autocefale - ceea ce le reduce posibilitatea închegării unor reţele globale iar spectrul protestant rămâne fărâmiţat şi lipsit de un centru unificator, Vaticanul a fost şi este un jucător global de putere.

M area Epidem ie de Cium ă, Renaşterea, Reform a şi Secolul Lum inilor au însem nat, aşa cum scriam în capitolele anterioare, tot atâtea lovituri dure la adresa m onopolului puterii sim bolice pe care Biserica Catolică l-a avut un m ileniu în spaţiul Europei Centrale şi de Vest, adică asupra zonei care, din punct de vedere geografic, delim ita cele mai im portante forţe pe scena globală a puterii. Nordul a devenit protestant şi antipapal, sudul a răm as în linii mari catolic, iar Războiul de 30 de Ani a schiţat oarecum definitiv frontiera victoriei Reformei.

Vaticanul s-a relegitim at în forţă pe scena m ondială începând cu pontificatul lui Ioan Paul al II-lea, un papă charismatic şi energic, care a avut un rol m ajor şi incontestabil în destructurarea regim ului com unist. N u are rost să menţionăm că în spatele acestei victorii se întrevede mâna lungă a CIA, care a sprijinit din plin nu doar ascensiunea lui Karol W oytila spre tronul pontifical, ci şi acţiunile sale


ulterioare. Poate că şeful sindicatului polonez Solidaritatea credea sincer că aparatele de copiat, banii şi materialele de propagandă care ajungeau la el via Biserica Catolică erau rodul manei cereşti. Americanii nu au ezitat după aceea să-i aducă aminte că lucrurile nu stăteau tocmai aşa. Opus Dei, braţul înarmat al Vaticanului - un soi de iezuiţi moderni - a devenit în trei decenii o forţă de temut, o adevărată m aşină de făcut şi multiplicat fonduri importante, cu scopuri neclare şi acţiuni suficient de obscure pentru ca unii observatori mai maliţioşi să îl denumească „Octopus Dei“ . Sub conducerea unui dur autentic, descins din curentul anti Vatican II - fostul cardinal german Ratzinger - Vaticanul a redevenit un jucător de putere activ şi persuasiv care cere, printre altele, menţionarea originilor creştine în documentul care se vrea a fi prim a Constituţie europeană. Cum Europa - geografic, istoric, politic şi cultural - este mult mai veche de 2 000 de ani (a se vedea civ ilizaţia celtică sau cea rom ană), pretenţia Suveranului Pontif a iscat controverse printre analişti şi proteste vehemente din partea m ilioanelor de musulmani potenţiali trăitori în Europa Unită. Dar papa Benedict al XVIII-lea este un perseverent hotărât să recâştige teritorii pierdute în secolul al XlX-lea. Dintre instituţiile religioase, Vaticanul este şi cel mai important deţinător de putere economică, putere pe care a ştiut să şi-o menţină, în pofida pierderilor din ultimele patru secole.

Cu ce entitate/entităţi geografică/statală asimilăm astăzi Islamul ca fenomen religios? Civilizaţia arabă, timp de cinci secole după Profet, a fost principalul vehicul militar de expansiune a acestei confesiuni aflată parcă mereu pe picior de război cu cineva. I-a urmat apoi aceea a turcilor selgiucizi cu

PUTEREA 183

expresia politică a Imperiului Otoman - până la finele secolului al X lX-lea şi începutul secolului XX, când M ustafa Kemal a pus bazele naţionalismului turc şi a trasformat Imperiul într-o naţiune modernă. Ce înţelegem astăzi în mod dominant când spunem Islam? Statul laic cu capitala la Ankara, care încearcă să intre în Uniunea Europeană cu cei peste 70 de milioane de musulmani sunniţi şi o administraţie mereu atentă la inflamarea l undamentalismului în interiorul propriilor sale frontiere? Şiiţii clin Iran, sever antiamericani şi antiisraelieni, ai căror lideri pun la punct un important program nuclear cu care nu ezită să şantajeze Occidentul? Regimurile „prietenoase11 din Arabia Saudită, Kuwait sau Emirate, dogmatice până în măduva oaselor, dar bogate în resurse energetice şi cu o politică mlădioasă la adresa Occidentului? Radicalii din Indonezia, pe care criza economică din 1997 i-a expediat direct în braţele l'undamentaliştilor cu mesaje jihadiste? Celulele al-Qaeda din întreaga lume, pentru că Ben Laden are pretenţia să vorbească în numele TUTUROR dreptcredincioşilor lui Allah, indiferent în ce colţ al lumii trăiesc şi ce naţionalitate au înscrisă în actele de identitate?

La începutul secolului XX, Islamul nu reprezenta un jucător de putere, indiferent unde-1 căutam pe hartă. Imperiul Otoman îşi încheia lunga sa agonie, colonialismul era prezent încă pretutindeni în Orient, marile rezerve de petrol din Orientul Mijlociu nu erau exploatate şi atât de necesare unei economii mondiale ce încă nu-şi ambalase motoarele la turaţia la care avea să o facă după al Doilea Război Mondial. Lumea musulmană a fost, prin urmare, una dintre marile câştigătoare ale secolului trecut, în pofida eterogenităţii sale, menţinută până în prezent. Odată cu naşterea OPEC - preponderent


musulmană ea îşi afirmă identitatea economică distinctă. Odată cu al-Qaeda, fracţiunea cea mai toxică a terorismului internaţional confiscă stindardul luptei „militare“ împotriva unui inamic identificat a fi creştinul occidental. Ingredientul musulman nu mai lipseşte din nici un conflict - a se vedea fosta Iugoslavie. Recursul la apartenenţa musulmană a devenit un argument la fel de des invocat, aclamat şi fluturat în vânt ca oricare alt argument geopolitic sau de Drept internaţional.

în toate variile sale forme, Islamul reprezintă un jucător singuratic - nu depinde de vreo naţiune sau de un grup de naţiuni în mod necesar, are o forţă economică de temut şi una militară aşijderea. De asemenea, în expresiile sale radicale regimul de la Teheran sau Ben Laden - este violent anticreştin şi antioccidental, chiar dacă îmbracă aceste concepţii atunci când le serveşte public în glazura unei autoapărări a identităţii. La Moşul, în Irak, în toamna anului 2008, sute de familii au fost măcelărite şi alte mii obligate să migreze datorită SIMPLEI LOR APARTE-NENŢE LA RELIGIA CREŞTINĂ, fără să fie luată în calcul atitudinea lor faţă de forţa multinaţională militară prezentă în ţară. Radicalizarea rapidă a atitudinii unor grupări din zonă - de la antiamericanism la antioccidentalisni şi în final la anticreştinism - este elocventă şi demonstrează răspândirea propagandei de tipul al-Q aeda în rândurile populaţiei musulmane sărace de pretutindeni.

Iudaismul

Sistematizat sub forma legii mozaice de Ezra şi Nehemia după ce Edictul lui Cyrus I eliberează populaţia evreiască din

PUTEREA 185

robia babiloniană (în anul 512 î.Hr. se reconstruieşte Templul), iudaismul a reprezentat un caz extrem de particular al istoriei, inclusiv al istoriei citite prin prisma evoluţiei formelor de putere.

După distrugerea ultimului Templu de armată romană de ocupaţie şi plecarea masivă a evreilor în exil, secole de-a rândul evreii au folosit aproape exclusiv vehiculul simbolic - credinţa - pentru menţinerea existenţei lor ca popor, în pofida unor suferinţe imense, îndurate mai ales în spaţiul devenit creştin în mileniul unu. Deseori, teoriile antisemite au atribuit evreilor o putere economică ce le-a lipsit, de fapt, cu desăvârşire pe tot parcursul feudalism ului şi care a început să devină semnificativă abia relativ recent, în epoca modernă. Evreii nu aveau voie să deţină pământ, în condiţiile în care proprietatea funciară şi nimic altceva dădea măsura realei avuţii, trebuiau de asemenea să jongleze profesional printr-un complicat labirint de interdicţii, cutum e şi prejudecăţi larg răspândite în populaţie.

Parafrazându-1 pe scriitorul W illiam Faulkner, putem afirma că evreii nu doar au supravieţuit, ci au şi învins: după ultimul Război Mondial se naşte statul evreu, Israel, care însă trebuie să poarte lupte crâncene pentru a-şi menţine precara existenţă într-o mare de popoare arabe ostile şi bine înarmate.

însă iudaismul nu este DOAR Israel, ci mai mult decât atât: aici avem comunităţile evreieşti care au continuat să existe şi să se dezvolte şi după ce teritoriul istoric a fost recuperat. După cum avem şi reacţia contrară, antisemitismul, care la rândul său a supravieţuit extremelor politice care l-au folosit din plin ca armă electorală. Ca reacţie la această stare de fapt, iudaismul, în paralel cu lupta statului Israel pentru existenţă,


şi-a dezvoltat propriul sistem ,,im un itar“ de m onitorizare şi reacţie la germ enii unor m anifestări/concepţii care pol degenera în acţiuni de agresiune sistem atică. Lecţia

nazismului, unde o mână de sărăntoci care se întâlneau într-o berărie din Miinchen - oraşul în care (ironia sorţii) un commando palestinian va măcelari lotul olimpic al Israelului

în 1972 - au fost ignoraţi ani de-a rândul, până au arunca) omenirea în coşmarul care a fost Holocaustul. Evreii suni

hotărâţi să nu mai devină a doua oară victime ale aventurierilor ideologici, indiferent unde sau sub ce stindard îşi fac aceştia cuibul. Dacă secole de-a rândul evreii şi-au găsit principalii

persecutori în Occident şi Europa Răsăriteană, secolul XX a deplasat chestiunea în Orient, obligând iudaismul să-şi adauge

o componentă militară importantă puterii simbolice pe care o păstrase intactă două milenii de peregrinări. Astăzi, iudaismul

în general şi expresia sa statală - Israelul - în particular nu sunt doar puteri simbolice, ci şi economice şi militare. Aceste

puteri sunt de aşteptat să evolueze în perioada următoare pe

principiul general al reacţiei şi contrareacţiei. Pe m ăsură ce situaţia din Orient se va inflama - dacă se va inflama iudaismul va fi obligat să-şi sporească proporţional forţa

m ilitară şi economică (ultima o susţine pe prima). Dacă Islamul - un alt jucător singuratic - va evolua într-o anumită

direcţie (radicalizare şi înălţarea stindardului internaţionalist), iudaismul va trebui să se pregătească de o ripostă pe măsură. Asta îl va obliga să-şi sporească şi mai mult capacitatea de a

juca pe scena puterii, pe toate cele trei componente: militară, economică şi simbolică.

PUTEREA 187

Sectele

Alături de cele trei mari religii monoteiste, începând cu anii l l)50-1960, pe scena puterii simbolice au început să pătrundă, la început timid, apoi tot mai arogant, o serie de entităţi greu de definit ca fond şi ideologie, catalogate de unii observatori sub denumirea destul de simplificatoare şi deloc explicativă de „secte“ .

De la Biserica Scientologică la Biserica Unificării a „reverendului" sud-coreean Moon, de la puzderia de grupuscule New Age la secta AUM din Japonia, de la Templul Poporului a reverendului Jones (care a uluit lumea prin sinuciderea colectivă din Guyana în anii 1970) la mai recenta Templul Solar din Belgia, sute de mii şi milioane de oameni renunţă la credinţa „tradiţională" şi îmbrăţişează deseori cu fanatism un set de convingeri şi credinţe socotite cel puţin bizare de restul semenilor lor. De la vrăjitorie la neopăgânism pervertit, de la cocktailuri exotice de yoga, mahomedanism şi creştinism la reconstruirea rizibilă a misteriilor Antichităţii, toate frânturile de credinţe apar în panoplia de lucru a acestor grupări de extracţie religioasă, care au profitat din plin de degringolada puterii simbolice „clasice": religiile monoteiste şi ideologiile. Uneori ajunge un lider charismatic şi un surogat de „gnosă" - promisă doar „iniţiaţilor" - pentru ca o asemenea grupare să prindă form ă şi să-şi perpetueze existenţa. Dezvoltarea recentă a mijloacelor de comunicare în masă - mai ales a intemetului - permite diseminarea rapidă a dialogurilor în scop de racolare şi pătrunderea emisarilor acestor grupări în loate mediile şi în toate grupele de vârstă. Aceste secte inoculează m embrilor - racolaţi mai ales dintre marginali - un


soi de fanatism primitiv, care poate degenera în acte criminale de-a dreptul (Templul Poporului, AUM etc.)

Biserica Scientologică sau secta M oon se comportă ca state- n stat: au propriile „politici comerciale" şi manevrează multe miliarde de dolari, miliarde care nu o dată au cumpărat autorităţi publice şi au corupt funcţionari din Lumea a Treia, funcţionari care au oferit privilegii de afaceri ca şi cum ar fi avut de-a face cu un stat-naţiune partener.

Aceşti Jucători singuratici" nu sunt legaţi între ei într-un sistem fie şi embrionar, de tip reţea. însă există legături subterane dovedite de autorităţi între variile forme de sectism şi colaborarea pe teme punctuale: trafic de persoane şi de influenţă pentru a obţine din partea unor autorităţi statale a legislaţiei prietenoase, comerţ cu materiale interzise (inclusiv narcotice), folosirea muncii de sclavie etc.

Este limpede că forţa sectelor nu a încetat să crească în ultimele decenii şi, previzibil, va continua şi în viitor. Crizele de toate tipurile - criza economică, încălzirea globală - accentuează stresul social, angoasa generalizată şi m ilenarismul latent şi potenţează forţa de disem inare în societate a sectarismului.

Societatea civilă

Dificil de definit din punct de vedere politic, sociologic, antropologic sau simbolic, aşa-numita societate civilă apare tot mai des în discursul public - fie pentru a legitima un demers sau altul, individual sau de grup, fie de a întări poziţiile jucătorilor tradiţionali.

PUTEREA 189

Ce este societatea civilă?La o scanare atentă prin grila definiţiilor clasice, este

limpede că avem de-a face cu o salată oarecum informă de lideri de opinie (aici putem include şi m ass-m edia, în ansamblul lor), asociaţii, fundaţii şi alte tipuri de organizaţii nonguvemamentale, cu mii de scopuri şi zeci de mii de moduri de a se exprima public.

Preoţi charism atic i, gazetari de succes, staruri pop hotărâte să se implice în chestiuni publice, actori iubiţi de spectatori, sportivi de renum e, asociaţii care luptă adesea pentru cauze contrare altor asociaţii (a se vedea, în SUA, chestiunea arm elor de foc, de exemplu), toţi aceştia form ează plutonul de bază al societăţii civile şi constituie fără îndoială voci de care toată lumea trebuie să ţină cont. Influenţa pe care o exercită în societate astăzi un m ilitant de tipul Bono - vocalistul trupei rock U2 - este, paradoxal, mai mare decât aceea exercitată în urmă cu o sută cincizeci de ani în urmă de un Charles Dickens în Anglia sau un M ark Twain în SUA. Pe scara puterii de atunci, cei m enţionaţi mai sus erau net inferiori unor politicieni sau guvernanţi. Astăzi este clar că forţa unor asem enea lideri de opinie este m ult superioară a 80 la sută dintre politicienii care populează congresele, agenţiile guvernam entale sau aparatul d ip lom atic, prin influenţa directă/indirectă asupra opiniei publice. De unde apare şi „foam ea“ jucătorilor tradiţionali de a-şi „anexa“ o formă sau alta de expresie a societăţii civile, aproape cerşind un asem enea tip de legitim are care, încet-încet, nu a devenit un plus, ci chiar o necesitate. Vedem starurile care împânzesc cam paniile electorale ale tuturor partidelor, vedem împă- narea corpului politic de foste vedete ale societăţii civile,


vedem po litic ien i care îm brăţişează strâns cauze ale societăţii civile (fostul vicepreşedinte al SUA, Al Gore, a dobândit o m are notorietate im plicându-se în chestiunea încălzirii globale). Să nu uităm că la originea sa, inclusiv m işcarea politică a „verzilor“ (ecologiştii) a fost o grupare a societăţii civile care luptă pentru mediu.

Acest jucător singuratic, spre deosebire de ceilalţi, nu ţinteşte decât o singură formă de putere, şi anume pe aceea simbolică. Societatea civilă - în ansamblul său şi pe părţile sale componente - nu deţine nici putere economică şi cu atât mai puţin putere militară. Fărâmiţarea puterii simbolice a permis inclusiv apariţia unui asemenea tip de jucător, care se strecoară precum apa printr-o lespede fisurată de marmură.

#

Puterea nu mai este apanajul unor jucători naţionali, iar echilibrul mondial de putere nu se mai naşte exclusiv din interacţiunea între aceşti jucători tradiţionali.

în secolul al XVI-lea nu existau alte forţe care să oprească Spania din drumul său hegemonie în afara unor alte entităţi statale: Anglia, Franţa etc. Spania acumula putere simbolică („copilul“ preferat al Bisericii Catolice, principalul provider de putere sim bolică al vrem ii), putere m ilitară (invincibila Armada) şi economică (izvorul de aur/argint de peste Ocean, din colonii).

Acum şi cel mai puternic jucător naţional - cum ar fi SUA este obligat să ţină cont de jucătorii singuratici, care şi-au cro it drum în istorie în tr-o proporţie nem aiîn tâln ită . W ashingtonul avea să sim tă asta în 1974, când Nixon

PUTEREA 191

dem isiona în urma unui scandal de presă (societatea civilă) şi mai ales în 2001, când 9/11 a scos la iveală un adversar de cu totul alt tip decât sovieticii Războiului Rece, dar poate şi mai periculos - al-Qaeda, forma m utantă de terorism care nu a ezitat să-i declare război total. Acest război are coordonate religioase şi chiar etnice, depăşind graniţele ideologicului. Mai este un pas să ne întoarcem în epoca cruciadelor, însă Iară o geografie bine delimitată. La fel cum extrem a stângă, în prim a ei fază, nu se revendica de la termenul naţional - inexistent ba chiar blam abil din punctul de vedere al unor grupări - tot aşa „Noul terorism " nu mai are legătură cu cel al anilor 1960-1970: nu mai are revendicări punctuale, a îm brăcat haina re lig ioasă abandonând orice form ă de ideologie, nu are frontiere definite. Un mare pericol al secolului al XX I-lea este joncţiunea posibilă între anumite forme violent m aligne ale crim ei organizate - de tipul cartelurilor drogurilor - şi formele extrem e de terorism . Deja un asem enea posibil „joint-venture“ se naşte în câm piile de mac din Afghanistan.

Sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI au condus la o creştere a puterii Jucăto rilo r singuratici" - companii multinaţionale, servicii secrete, societate civilă, etc. - în dauna celor „tradiţionali". Nici o formă de putere - simbolică, militară sau economică - nu mai este un „monopol" de stat.

CINCIViitorul puterii

Jucători naţionali, jucători singuratici

Dintre cele aproximativ 200 de state câte există astăzi pe glob, circa 30 la sută s-au născut după 1970. în ultimele şase decenii s-au „născut“ mai multe state decât în întreaga istorie anterioară. Judecat prin această prismă - aceea a jucătorilor naţionali spectrul puterii pare mai degrabă să se fărâmiţeze decât să se concentreze, chiar dacă lumea devine într-adevăr ( iLOBALĂ, iar interdependenţele între state cresc. G-20 - care grupează cele mai puternice şapte economii de pe glob, pe de-o parte, împreună cu principalele 13 puteri economice „emergente“ , pe de altă parte - deţine peste 80 la sută din 1’rodusul Intern Brut mondial.

La jum ătatea secolului al X lX -lea, singura entitate „internaţională" era Uniunea Globală a Telegrafului, înfiinţată în SUA în anul 1865. Astăzi, începând cu ONU, FMI, Grupul Hăncii Mondiale, OMC şi terminând cu sutele de asociaţii, instituţii şi convenţii semnificative, toate poartă inscripţia „internaţional" sau „global" pe frontispiciu.


în acelaşi timp, cum observă profesorul W alker Connor de la Princeton University încă din anii 1970, dintre aceste state doar 12 întrunesc într-adevăr caracteristicile statului-naţiune în înţelesul deplin al termenului (spiritul Păcii de la Westfalia). Dacă avem 200 de state, avem în schimb şi peste 10 000 de culturi distincte şi peste 6 000 de limbi vorbite. în Europa, de exemplu, avem 45 de state, însă avem şi 87 de grupări etnice şi 90 de limbi vorbite. Peste 50 dintre acestea din urmă nu sunt limbi oficiale în nici un stat european sau de pe glob.

Observăm aşadar cel puţin trei direcţii distincte de evoluţie a jucătorilor şi a raporturilor dintre aceştia.

Prima ar fi aceea începută odată cu Pacea de la W estfalia, în secolul al XVII-lea - naşterea statelor-naţiuni şi consolidarea acestora. Acest proces a fost încetinit mai bine de două secole de colonialismul care a restrâns numărul statelor şi a întărit poziţia dominanţilor (Spania, Anglia, Franţa etc.). Odată cu independenţa coloniilor britanice din Am erica de Nord, Revoluţia Franceză, domnia napoleoniană şi consacrarea tot mai largă a dreptului la autodeterminare, poziţiile dominante tradiţionale s-au şubrezit, iar o puzderie de noi jucători statali îşi fac intrarea în scenă. America de Sud, Africa, Asia şi chiar Europa (după destrămarea Imperiului Otoman, apoi a celui Austro-Ungar) devin furnizori de proaspete state-naţiuni. Ultima „inflaţie" este provocată de destrămarea URSS în 1991, când fostele republici sovietice - caracterizate, cele mai multe dintre ele, printr-o situaţie etnică, culturală şi confesională extrem de eterogenă - îşi proclamă independenţa.

Această direcţie continuă să aibă ca pivot principal de construcţie geopolitică statul-naţiune, cu toate reconfigurările acestuia în ultimele decenii ale secolului XX şi începutul

PUTEREA 195

secolului al XXI-lea. Reconfigurări care implică un transfer de putere ÎN INTERIOR (LĂRGIREA AUTONOMIEI LOCALE A UNOR REGIUNI/PROVINCII) şi unul ÎN EXTERIOR (FOARTE VIZIBIL LA NIVEL EUROPEAN, PRIN TRASFERUL DE SUVERANITATE ACCEPTAT CĂTRE BRUXELLES).

Adepţii unui stat puternic au căpătat o gură de oxigen prin criza economică declanşată în Statele Unite în anul 2007 şi agravată în 2008 (când a devenit şi o criză cvasiglobală). Atunci s-a demonstrat că fără o intervenţie a STATULUI, situaţia se poate deteriora fără şanse de relansare. Naţionalizările temporare de bănci şi companii, criticile severe la adresa unor condotieri ai finanţelor care au sărit calul şi blamarea luxului ostentativ/agresiv al corporaţiilor au readus în discuţie rolul şi locul statului ca unic potenţial provider de arbitraj social/economic şi provider de stabilitate. Şi au aruncat oarecum definitiv în derizoriu mitul ,jandarm ilor" globali de tipul FMI sau Banca M ondială capabili să intervină providenţial, asemenea unor supermani. Cele două instituţii - la fel ca ONU - au strălucit mai degrabă prin absenţă.

La sfârşitul primului deceniu al secolului XXI, statul - criticat constant timp de cinci decenii de economişti, analişti politici şi chiar de către unii politicieni din tot spectrul ideologic - a început să-şi ia o îndelung aşteptată revanşă.

A doua direcţie ar fi aceea a mult discutatei globalizări - creşterea interdependenţelor economice, simbolice şi militare între state, proces amplu favorizat de dezvoltarea comunicaţiilor şi a transporturilor de mare viteză.

Este globalizarea o „conjuraţie", adică o decizie conştientă a unor jucători de amploare de a sugera această direcţie, sau un


proces obiectiv ale cărui rădăcini le găsim adânc în istorie şi care acum este doar upgradat avându-se în vedere factorii care l-au favorizat/potenţat?

Orizontul individual al omului Antichităţii, apoi al celui din Evul Mediu era dramatic limitat, iar un asemenea concept era imposibil.

Era limitat de geografie.Peste 99,99 la sută dintre fiinţele umane trăitoare în acele

perioade se năşteau şi mureau prizonieri ai unei geografii minuscule, reduse la o suprafaţă de câţiva kilometri pătraţi: satul şi burgul apropiat. Până la prima cruciadă (1096-1099), pentru europeni Orientul Mijlociu echivala cu o altă planetă. Distanţele reprezentau un obstacol aproape insurmontabil: pentru a călători din Veneţia la Londra aveai nevoie de mai mult de un an, iar pericolele erau majore.

Era limitat de analfabetism, pe de-o parte şi de dogmatism, pe de alta.

Biserica a deţinut mai bine de un secol monopolul cunoaşterii. M ănăstirile erau singurele furnizoare de manuscrise în condiţiile în care şi privilegiaţii - nobilii - constituiau o castă războinică, şi nu una intelectuală. închisă în dogmatismul tomist, Biserica consacra o paradigmă statică şi nu una dinam ică, deschisă cercetării. A bia inventarea tiparului, alfabetizarea în masă şi dezvoltarea reţelei de învăţământ - şi dem ocratizarea accesului la acesta - vor conduce la diseminarea cunoştinţelor în proporţie de masă şi vor crea (procesul nu este încheiat) o conştiinţă globală. Când urma ghetei lui Neil Arm strong1 se imprima în praful selenar, chiar

1 Prima aselenizare nu are nimic explicit „american", subliniindu-se dimensiunea globală, în ciuda faptului că omenirea se află în plin „Război Rece“.

PUTEREA 197

şi pentru cetăţenii aflaţi dincolo de Cortina de Fier gestul este socotit o victorie a umanităţii şi nu una a SUA: conştiinţa globală este deja mai puternică decât ideologia. Un medicament descoperit în Franţa sau în China devine repede un bun comun al omenirii.

Cercetarea ştiinţifică şi comerţul au contribuit hotărâtor la naşterea şi dezvoltarea globalizării. Oricine participă la un congres ştiinţific îşi dă seama de acest lucru. într-o lucrare anterioară, am numit aceste comunităţi ştiinţifice sau de afaceri „naţiuni virtuale", dincolo de spaţiu, geografie şi cutume culturale. Petroliştii, medicii cardiologi sau actorii, de pildă, formează aceste naţiuni virtuale. Computerele şi intemetul asigură comunicarea instantanee, limba engleză a devenit latina modernă, vorbită din China până în SUA şi din Suedia până în Grecia.

Această direcţie - globalizarea - a născut şi naşte reacţii puternice din partea celor care se tem că upgradarea acestui proces poate să conducă la uniformizare, pierderea valorilor specifice şi a tradiţiilor, mai ales datorită faptului - discutabil - că America s-ar afla în avangarda mondializării. în mod oarecum curios, intensitatea acestor reacţii este mai amplă în rândurile „privilegiaţilor" (Europa de Vest şi SUA) decât în rândul potenţialilor pierzători (America Latină, Africa sau Asia).

însă cei care cred că mondializarea este răspunsul la toate întrebările uită câteva lucruri esenţiale.

Cel puţin trei sferturi dintre statele lumii, grupând mai bine de 80 la sută din totalul populaţiei globului, se află totuşi oarecum în afara acestui proces: America Latină, Africa şi Asia. Cel mai mare stat ca număr al populaţiei (China), cea mai


mare ţară ca suprafaţă a uscatului (Federaţia Rusă) nu pot fi socotite o parte a globalizării, deşi prima a profitat din plin de acest proces, iar cea de-a doua este puternic integrată în economia mondială, măcar ca mare furnizor energetic. Măcelul uluitor din Rwanda anilor 1990 demonstrează o dată în plus cât de departe este Africa de Occidentul dezvoltat şi cât de vulnerabil rămâne acest continent cu cea mai mare dinamică a populaţiei de pe glob în faţa jocurilor geostrategice ale marilor jucători naţionali. Până la urmă, nu putem să nu ţinem cont că discuţiile aprinse pro şi contra globalizare par totuşi dezbateri rezervate „clubului privilegiaţilor", adică celor 20 la sută din populaţia lumii care trăieşte în condiţii mult peste medie.

Dezvoltarea comunicaţiilor şi mass-media are şi un efect pervers deloc de neglijat. în vremea imperiului Roman aveam o minoritate care trăia în lux şi o largă majoritate sortită unui trai derizoriu. M inoritatea consumă resursele produse de imensa majoritate. Această stare de lucruri era posibilă - şi sustenabilă - prin teroarea potenţială exercitată de vastul aparat militar al imperiului, pe de-o parte, şi prin consacrarea unei paradigm e etice şi m orale care oferea un surogat de „explicaţie" pentru cei lipsiţi de privilegii. Insecuritatea şi sălbăticia lumii de dincolo de frontiere romane te făcea să-ţi doreşti să trăieşti în lumea romană, aşa cum era aceasta - alternativa era mai rea. Dar atunci puterea era suficient de ocultată/justificată încât să nu fie pusă în discuţie de pături largi ale populaţiei lipsite de privilegii. Puterea simbolică - clerul - era strâns aliată cu puterea militară (care deţinea şi puterea economică).

Astăzi este limpede că privilegiaţii consumă exact sub nasul lipit de vitrină al m iliardelor de oameni lipsiţi de privilegii şi,

PUTEREA 199

mai grav, de perspective şi speranţe într-un viitor mai bun. Lumea care a devenit mai mică a diminuat distanţele şi a transparentizat viaţa colectivă. Săracul din Peru, Nigeria sau Indonezia ŞTIE cum trăiesc cei din Vestul trandafiriu.

Or, tocmai acest Vest vorbeşte de drepturile omului, egalitate de şanse şi viitor comun. Privilegiaţii nu mai flutură armele în faţa săracilor - dimpotrivă, ridică ode sistemelor democratice.

Un asemenea discurs a fost consacrat în anii în care democraţia, parlamentarismul şi piaţa liberă erau socotite modele (unice, chiar) aplicabile în orice spaţiu şi de orice jucător naţional. Era oferit exemplul Japoniei militariste, care după cel de-al Doilea Război Mondial a edificat o economie superdezvoltată şi a im plem entat cu succes modelul democraţiei parlamentare. Micii tigri ai Asiei erau alte modele de succes care veneau să demonstreze că reţeta succesului a fost descoperită şi că ea funcţionează. La fel şi Marocul reformist al lui Hassan al II-lea, Argentina sau Brazilia (în pofida unor derapaje dictatoriale, socotite justificab ile prin opoziţia faţă de extrema stângă subversivă, promovate de Moscova).

Deceniile care au trecut au ridicat însă numeroase semne de întrebare.

Este discutabil în ce măsură democraţia autentică depăşeşte, de fapt, frontierele geografice ale paradigmei în care s-a născut, de fapt.

După căderea Cortinei de Fier, a părut firească opţiunea foştilor sateliţi ai Moscovei pentru Occident, democraţie şi economie de piaţa liberă. Ţările Europei Răsăritene se raportau la experienţa anterioară celui de-al Doilea Război M ondial, iar


valul de revolte care a zguduit lagărul comunist începând cu Berlinul sau Budapesta anilor 1950 nu a fost doar anticomunist, ci şi prooccidental.

Analizând atent lucrurile, raportarea la istorie (chiar relativ recentă) este uneori înşelătoare şi născătoare de iluzii.

Ungaria dualismului austro-ungar (ca să nu mergem mai adânc în trecutul acestei ţări) era, evident, departe de dem ocraţie. Finalului conflagraţiei i-a urmat am putarea teritorială de la Versailles, lovitura de stat bolşevică a lui Bela Kuhn, apoi domnia extremei drepte prin regimul amiralului Fiorty. După 1945, spectrul politic a fost înghiţit de populismul comunist, situaţie neschimbată până în 1989. Despre ce experienţă democratică vorbim?

La fel în cazul României, care şi-a atins apogeul militar şi politic plătind o jertfă cumplită în timpul Marelui Război - a fost naţiunea cu cel mai mare număr de victime raportat la numărul total de mobilizaţi, din cei peste 800 000 de oameni chemaţi sub arme în 1916 peste 700 000 fiind ucişi sau răniţi în doar doi ani). Democraţia parlamentară de la Bucureşti s-a dovedit suficient de fragilă ca să sucombe relativ repede în faţa extremei drepte („legionarii" antisemiţi şi naţionalişti), a unui rege aventurier şi corupt (Carol al II-lea şi „dictatura regală" instalată în 1937) sau a unui militar de carieră lipsit de simţ politic ce a târât ţara în alianţa cu Germania nazistă (regimul generalului Ion Antonescu).

Ambele ţări erau puternic agrare în 1945 (cu un procentaj de populaţie în mediul rural de 80 la sută în cazul României şi 70 la sută în cazul Ungariei), conservatoare şi patemaliste.

în Cehoslovacia mai urbanizată şi mai industrializată decât statele m enţionate mai sus, extrem a stângă de extracţie

PUTEREA 201

bolşevică începuse să câştige teren încet, dar sigur, regimul m ilitar din Polonia renăscută din cenuşă, naţionalist şi antisemit, era greu de caracterizat ca fiind o democraţie reală.

Aşadar, invocarea unei experienţe democratice anterioare bolşevizării era mai mult decât relativă, dacă nu cumva total nerealistă.

Mişcările de eliberare de sub tutela Moscovei - poate cu excepţia Cehoslovaciei - au fost mai degrabă un cocktail de naţionalism renăscut, revoltă religioasă şi frustrări privind un nivel de trai în disoluţie decât revendicate explicit de la democraţie, parlamentarism şi economie de piaţă. Revolta ungurilor din 1956 a fost tulbure ca orientare (amestec de anticomunism, naţionalism şi spirit revanşard, girat - oarecum straniu - de lideri proveniţi din aripa aşa-numit reformistă a partidului popular unic), Cehoslovacia lui 1968 vedea un comunism reformat ca soluţie pentru viitor, revolta minerilor din România anului 1977 a fost pur şi simplu o revoltă economică, lipsită de viziune ideologică.

„Solidaritatea14, sindicatul polonez care avea să dea cea mai dură lovitură regimului comunist în ansamblul său, nu doar în Polonia, era de asemenea o amestecătură oarecum bizară de stângism muncitoresc, naţionalism şi catolicism.

Prea puţini dintre cei care urau sincer comunismul, pe liderii promovaţi de aceştia şi starea de fapt de dincoace de Cortina de Fier şi care au invadat străzile din Budapesta, Praga, Bucureşti sau Sofia în 1989 aveau viziunea clară a parlamentarismului şi economiei de piaţă. Această direcţie avea să fie mai degrabă opţiunea unei elite conducătoare improvizate decât materializarea unei largi voinţe populare.


Sondajele de opinie în multe dintre aceste ţări - devenite ulterior atât membre în NATO, cât şi în UE - demonstrează o constantă scădere a apetitului integraţionist prooccidental, pe m ăsură ce frăm ântările econom ice, corupţia politică şi pauperizarea unei părţi a populaţiei s-au făcut simţite, iar foştii locuitori ai cenuşiului lagăr comunist s-au trezit cetăţeni de rangul al doilea al unei Europe frământate de incertitudini.

Visul unei democraţii triumfătoare la nivel global a primit o lovitură severă şi prin eşecul viziunii unui Mare Orient Democratic nutrit de administraţia lui George W. Bush. De la atacarea Irakului lui Saddam Hussein în 2003 la propunerile de discuţii/tratative cu talibanii „moderaţi" din Afghanistan în 2008 este un drum care măsoară nu o înfrângere ideologică, ci o catastrofă politică şi militară, care vine să consacre faptul că democraţia triumfătoare de tip occidental este pur şi simplu respinsă ca un implant străin de multe state în varii regiuni ale globului.

în aceste condiţii, globalizarea pare lipsită de mecanismele/vehiculele de promovare. încă din 2001, în „Naţiunea virtuală", identificăm cel puţin trei zone majore de respingere dură a globalizării. Una este China (încă) aflată sub un regim politic autoritar, dar performantă economic, a doua este Islamul (în variile sale form e, dar toate vădindu-se oarecum incompatibile cu modelul global) şi, în fine, o a treia este chiar în interiorul statelor bogate: oropsiţii sorţii deplânşi de „Internaţională", care astăzi nu mai sunt uniţi de o ideologie de tip comunist, dar sunt coagulaţi de sentimentele „contra".

O a treia direcţie este aceea a atomizării, care respinge ambele variante de mai sus.

PUTEREA 203

Vehiculul global încearcă să conserve din „vechea" stare de lucruri democraţia parlamentară şi economia de piaţă, pe care caută să le propage, în varii nuanţe, la nivel planetar. Adepţii acestui model pentru viitor văd aşezarea jucătorilor naţionali în blocuri tot mai largi, animate de aceleaşi principii şi apoi strângerea colaborării între aceste blocuri şi constituirea de instituţii de colaborare de nivel global în domeniul politic, economic şi social. Ei sunt cei care invocă faptul că anumite chestiuni care preocupă umanitatea în ansamblul său nu pot fi gestionate DE FIECARE STAT ÎN PARTE, CI DOAR DE TOATE ÎMPREUNĂ. încălzirea globală, ameninţarea unor maladii cu potenţial de răspândire rapid de tipul gripei aviare sunt doar câteva tem e care vin să alim enteze, concret, asemenea viziuni. Poate să pară rizibil pentru unii, dar inclusiv ameninţarea extraterestră atât de vehiculată în popcultură - de la comedii ironice la horror - vine să atragă atenţia asupra unor momente astrale din destinul umanităţii în care SPECIA, ÎN ANSAMBLUL SĂU, trebuie să strângă rândurile pentru a nu fi nimicită. Filme de tipul celor care îl înfăţişează pe preşedintele SUA (adesea numit „cel mai puternic om de pe planetă") conducând o escadrilă de avioane în lupta cu omuleţii ostili şi croiţi pe o distrugere totală a speciei vin să atragă atenţia că o asemenea luptă nu este NAŢIONALĂ, ci PLANETARĂ. Ameninţarea că putem fierbe ca nişte homari în suc propriu ca urmare a încălzirii globale - indiferent că suntem japonezi, americani sau polonezi, asiatici, caucazieni sau negri - este genul de am eninţare m enită să nască o CONŞTIINŢĂ GLOBALĂ în dauna celei naţionale. Ce poate face statul maghiar, de pildă, împotriva încălzirii globale care ameninţă specia cu extincţia?! Evident, nimic.


Apologeţii statului-naţiune sunt urmaşii celor care în secolul al XVIII-lea au creionat triumful burgheziei pe scena istoriei, cred în puterea legii, în drepturile fundamentale ale omului şi în raporturi corecte între state, ţesute prin intermediul Dreptului internaţional. Dintr-o anumită perspectivă - aceea a globa- liştilor - ei par „conservatorii" epocii contemporane. Obişnuiţi să înoate în ape mai calme sau mai agitate, mai limpezi sau mai nămoloase, de o istorie de o sută cincizeci de ani, ei nu încearcă să promoveze - uneori agresiv - ideologii comune, ci doar valori comune. Pot colabora sau măcar suporta existenţa unor regimuri extrem de diferite ideologic, de tip islamist sau comunist, atâta vreme cât acestea nu devin periculoase pentru ei sau pentru aliaţii lor strategici. Această viziune începe să domine spectrul politic european începând cu ascensiunea „popularilor", de extracţie creştin-democrată, al căror discurs este tradiţionalist, face apologia valorilor clasice - familie, bucătărie, patrie, biserică - şi caută să realizeze o îngemănare cu vechea putere simbolică a religiei. Ea a fost potenţată de succesivele crize economice şi sociale (migraţia masivă) care au renăscut vechea spaimă de „străinul invadator" şi au redus apetitul integraţionist la nivelul Uniunii Europene. Acest model este oarecum mai comod şi pentru regimurile nondemocratice din America Latină, Asia sau Africa, pentru că este fidel modelului internaţional al nonintervenţionismului în treburile interne, chiar dacă aceste „treburi interne" înseamnă să-ţi terorizezi propriii cetăţeni (Venezuela sau Coreea de Sud) sau să dezgropi practici medievale (unele regimuri islamiste sau africane).

Ceea ce numeam a treia direcţie - atomizarea - nu este propriu-zis un model, spre deosebire de celelalte două: este mai

PUTEREA 205

degrabă o reacţie naturală la eşecul/slăbiciunile acestora. Aici apare adevăratul loc de desfăşurare a Jucătorilor singuratici" pe scena puterii, gata oricând să umple orice arenă lăsată goală de cei tradiţionali. Modernii mercenari sunt gata să ofere garanţii de securitate acolo unde puterea militară slăbeşte sau este anihilată în urma conflictelor. Sectele sunt gata să preia mesajele „spirituale" acolo unde biserica/bisericile dominante pierd teren, iar ideologiile şi vehiculele acestora (partidele şi grupările politice) sunt în declin, acaparând zone de putere simbolică. Marile companii sau crima organizată înghit sectoare din economie pe care statul nu mai este capabil să le administreze în mod onest sau pur şi simplu le scapă de sub controlul legal, cucerind teritorii întinse din puterea economică.

Calea atomizării a fost mai degrabă percepută ca sentiment de publicul larg decât sistematizată ca ideologie/sistem. Este viziunea din M ad Max - puterea tradiţională este anihilată în urma unui neclar conflict planetar, iar bandele cu alură medievală - dar folosind automobilul m odem - bântuie în voie şi îşi dispută teritoriile.

O asemenea stare de lucruri nu este urmaşa directă a anarhiei visate de intelectualii de extrema stângă în secolul al XlX-lea. Dimpotrivă, este o dictatură a jucătorilor singuratici, de tip medieval.

Scriam mai sus că această direcţie este formată mai ales din eşecul primelor două - ca şi de confruntarea subterană dintre acestea. Dar, în acelaşi timp, este hrănită, indirect, şi de anumite componente ale vehiculelor acestora.

Modelul statului-naţiune admite faptul că o mai largă autonomie locală - în interiorul frontierelor naţionale - este necesară. Această autonomie este un fapt în cele mai multe


state ale Uniunii Europene. Se promovează autonomia pe criterii geografice, dar şi pe criterii culturale şi chiar etnice/lingvistice. însă nimeni nu spune cum va reacţiona corpul social la posibile upgradări viitoare ale acestui model care, indiscutabil, slăbeşte forţa şi coeziunea puterii centrale, pe toate cele trei paliere: militar, economic, simbolic.

M odelul globalist presupune o inerentă trecere - de preferinţă cât mai rapidă - prin destructurarea suporturilor tradiţionale ale puterii: ce se va întâmpla dacă o atare stare de fapt devine cronică pe termen mediu şi lung?! Forţa jucătorilor singuratici este suficient de mare pentru a profita - adesea inconştient, nu neapărat programatic - de orice cutremur care dislocă jucători tradiţionali sau părţi ale acestora.

Deocamdată, acest „model“ al atomizării a fost vizibil în anumite state din Africa postcolonială, pe fondul disoluţiei fragilelor autorităţi de stat în momentele fierbinţi. A fost vizibil în anumite perioade şi în fosta Iugoslavie, unde grupări paramilitare şi lideri improvizaţi au început să controleze rapid sectoare întregi ale vieţii publice din proaspetele entităţi statale născute/renăscute în urma dezmembrării ţării.

Până la urmă nici globaliştii optimişti şi nici adepţii neoliberali ai statului minimal nu au reuşit să explice coerent CINE şi CUM va conduce un joc lipsit de arbitru şi cu reguli extrem de neclare (cel puţin deocamdată). Cine şi cum va îngrădi posibilele abuzuri ale celor puternici în dauna celor slabi, cum se va menţine ordinea socială în absenţa unui set de reguli consimţite numite Constituţie?

Probabil că viitorul imediat apropiat - adică următoarele decenii - va conserva TOATE aceste trei direcţii de evoluţie, în

PUTEREA 207

varii nuanţe, proporţii şi efecte în funcţie de trendurile din economie şi politică şi de locaţie geografică.

Spaţiul asiatic va conserva fără îndoială un stat puternic, mai ales că popoare precum cel chinez sau cel japonez au o accentuată vocaţie naţională. Este greu de crezut că Rusia va renunţa la tendinţa de hegemonie măcar regională, însă pivotul pe care îşi va construi puterea în viitorul imediat va fi tot statul-naţiune.

Uniunea Europeană va rămâne „poligonul" de încercare a variantei naţional/transnaţional - „integraţionism temperat" - chiar dacă Tratatul Constituţional şi criza economică vor goli de combustibil măcar parţial rezervoarele extinderii în exterior şi a reformelor în interior.

America rămâne prizoniera propriei vocaţii de hegemon mondial şi va trebui să găsească o cheie mai potrivită pentru poarta Orientului Apropiat decât aceea ruptă în zăvor în timpul administraţiei B ushjr.

Africa - până la urmă zona cu cel mai mare dinamism al natalităţii - îşi va continua degringolada postcolonială, prinsă între amestecul unor naţiuni puternice (China, Franţa, Regatul Unit, Israel, SUA) şi propriile-i conflicte de natură etnică şi economică.

„Cazanul vrăjitoarelor" care este Caucazul poate deveni o Flandră a secolului XXI - imensele sale resurse energetice o fac principala ţintă economică pentru toţi marii jucători pe scena puterii. Acolo, după destrămarea Uniunii Sovietice, putem spune că avem de-a face cu naţional-tribalismul, o formă suis generis de guvernare într-un amalgam etnic, confesional şi cultural.

Rolul jucătorilor singuratici va creşte implacabil şi pe măsură ce acest fenomen se face simţit apare şi reacţia contrară, a statului care doreşte să-şi menţină pârghiile de putere.


Cele mai im portante provocări vizavi de stabilitatea internaţională - aşa cum se prezintă harta puterii astăzi - le sistematizăm după cum urmează:

Viitorul construcţiei europene

Europa a traversat în ultimele şapte decenii cea mai lungă perioadă de pace din întreaga ei istorie. Cu excepţia conflictului iugoslav, nici un război de o mai mare sau mai mică amploare, de o mai mare sau mai mică intensitate nu a opus o naţiune europeană unei alte naţiuni europene. Mai ales după istorica reconciliere franco-germană, un război „fratricid" pare imposibil. ÎNSĂ ADEVĂRATA (ŞI POATE SINGURA) GARANŢIE A ACESTEI STABILITĂŢI ESTE CO NSTRUCŢIA EUROPEANĂ. Orice încetinire a acestui proces integrator - sau apariţia reversului său, într-o variantă catastrofică - poate întoarce întregul continent la starea de lucruri anterioară conflictelor mondiale şi poate renaşte jocul hegemonie. O astfel de evoluţie ar pune sub semnul întrebării şi politica americană vizavi de Europa şi ar complica mult harta puterii în regiune. Statele-naţiuni ar dezvolta iarăşi un apetit militar mai consistent, în dauna celui economic, iar mişcările autonomiste ar fi repede sufocate de un predictibil val de naţionalism redivivus.

Relaţia SUA-UE

Relaţia cu UE - mai ales cu nucleul dur al acesteia, G erm ania şi Franţa - este prioritatea num ărul unu a

PUTEREA 209

W ashingtonului şi aşa va rămâne măcar pe termen m ediu. Nu este foarte limpede în ce măsură reciproca este valabilă, iar dispariţia am eninţării m ilitare a Rusiei (conjugată cu dependenţa energetică de acest imens stat) poate renaşte discursul antiam erican la Paris sau Berlin. „M ariaju l" europeano-american a fost totuşi unul conjunctural, postbelic, datorat în mare măsură ameninţării comuniste şi lipsei de putere militară a unor state europene distruse de război. UE şi SUA împărtăşesc, în acelaşi timp, un set de profunde valori comune, iar puterea hegemonică a SUA este suficient de flexibilă şi permisivă pentru a nu fi simţită ca opresivă de partenerul european. însă europenii s-au vădit prea puţin dispuşi la aventuri militare transfrontaliere (Irak), ch iar şi atunci când interesele americane o cereau imperativ. Apelativul uşor depreciativ „Vechea Europă" formulat de adm inistraţia Bush jr. la adresa vesticilor şi curtarea nou-veniţilor d in Est arată că relaţia se poate fisura sub o presiune de un fel sau altul.

Evoluţia Chinei

China este deocamdată un partener rezonabil al SUA - mai ales în dom eniul econom ic. Dependentă de tehno log ia occidentală şi de fluxurile investiţionale din Vest, China nu are momentan interese specifice fundamental diferite de cele americane şi europene, chiar dacă teama de hegemonia SUA este o constantă a politicii sale. Dacă însă orientarea ideologică a partidului unic - care cuprinde mai multe fracţiuni diferite - se schimbă dramatic, China poate deveni o adevărată bom bă cu ceas în resetarea raporturilor de putere în regiune şi ch iar în


lume. Ea poate spori presiunea asupra Japoniei în Extremul Orient şi asupra statelor mici în Asia continentală.

Evoluţia extremismului islamic

Islamul este la această oră un cazan fumegând, cu o geometrie extrem de complexă şi greu de „citit“ de către analiştii occidentali. Harta sa scapă aproape oricăror tentative de a o împărţi coerent între „rezonabil" şi „indezirabil" de către SUA şi aliaţii săi. Talibanii sunt totuşi foştii aliaţi din Afghanistan, dar şi marii inamici de astăzi. Al-Qaeda depăşeşte formula de celulă teroristă şi devine o facţiune religioasă ce se doreşte o alternativă la regimurile islamice socotite „slabe" şi „complice" de tipul saudit sau kuwaitian. Iar acestea din urmă sunt incompatibile, la urma-urmei, cu setul de valori pe care aceleaşi SUA le proclamă: în Arabia Saudită au loc circa 20 de execuţii pe lună şi orice referire serioasă la drepturile omului - în concepţie occidentală - este rizibilă. Nevoita alianţă occidentală cu aceste regimuri este oarecum schizoidă şi fragilă, reducând puterea simbolică a alternativei pe care SUA şi aliaţii săi ar oferi-o, la o adică, Orientului Apropiat. Pe măsură ce sărăcia din Turcia creşte, moscheile devin încet, dar sigur locul de adunare a oropsiţilor, iar guvernul trebuie să facă un complicat balet pe gheaţa subţire pentru a preveni derapajele (iar al-Qaeda se dezvoltă la Istanbul, Ankara şi Izmir). CA REZERVOR DE PUTERE SIMBOLICĂ, ALĂTURI DE O SEM N IFICA TIVĂ PUTERE ECONOM ICĂ, ISLAM UL ESTE, ÎN ESENŢĂ, CEA MAI DURĂ PROVOCARE LA

PUTEREA 211

ADRESA OCCIDENTULUI ÎN GENERAL ŞI A SUA, ÎN SPECIAL.

Viitorul Rusiei

Rusia poate opta pentru naţionalism - probabil că o va face - sau îşi poate relua ambiţiile imperiale (sub formă militară, economică, simbolică sau sub toate laolaltă).

Dacă în anii 1990 disoluţia autorităţii de la Moscova provoca frisoane la W ashington, dezvoltarea rapidă şi înăsprirea tonului în politica externă în timpul administraţiei Puţin a trezit spaimele Războiului Rece.

Este greu de crezut că vom asista la o „consolare" istorică a Rusiei - ce căi va găsi pentru a-şi extinde puterea, rămâne de văzut. însă potenţialele reflexe nervoase ale acestui stat întins, puternic militar şi economic şi cu hotărâte înclinaţii mesianice pot arunca în haos relaţiile internaţionale.

Crizele economice

Crizele economice - Mexic (1995), Asia de Sud-Est (1997), Rusia (1998), Turcia (1999), bula IT din SUA (2001), criza imobiliară care s-a globalizat în 2007-2008 şi s-a trasformat într-un adevărat taifun financiar - alături de criza alimentelor şi aceea a carburanţilor au un indiscutabil potenţial malign pentru viitorul imediat.

Ele pot deturna discursul public al politicienilor, renaşte reflexele de enclavizare a fiecărei econom ii (cu consecinţe asupra fluxurilor internaţionale de bunuri şi servicii), agita


spectru l na ţiona lism elo r şi reduce dram atic apetitul prointegraţionist, mai ales la nivelul Europei. Pentru că cele m ai m ulte d in tre crizele u ltim elo r decenii şi-au avut rădăcin ile în SUA, discursul an tim erican poate căpăta consisten ţă ch iar şi statele a lia te , în nucleul dur al Occidentului. Lovitura este şi de natură sim bolică - modelul prom ovat în plan econom ic de Occident, cel al econom iei de piaţă şi al statului m inim al, se poate dovedi epuizat şi, ca atare, neinteresant pentru statele emergente.

Punctele de conflict

ale secolului XXI

Finalul secolului anterior - post Război Rece - a fost obligat să dezvolte o nouă terminologie politico-militară pentru a defini conflictele de tip nou: îngheţate, asimetrice etc. Pentru observatori era lim pede că se intra în noua epocă, iar instrumentarul consacrat după cel de-al Doilea Război Mondial nu mai era valabil şi nu mai acoperea/măsura realitatea planetară.

La mijlocul primului deceniu al noului secol şi mileniu existau pe glob circa 90 de conflicte deschise, 23 de conflicte caracterizate ca a fi „îngheţate" - cu potenţial de aprindere imediată (a se vedea conflictul Rusia-G eorgia din vara anului 2008, care s-a transformat relativ subit dintr-unul „îngheţat" într-unul „fierbinte") - şi 25 de conflicte caracterizate cu termenul de „asimetric" datorită varietăţii de factori incluşi în analiză (Murry&Johnstone, 2005).

PUTEREA 213

Faţă de anii 1970, de exemplu, numărul focarelor de conflict se triplaseră. Iar scara ideologică după care erau judecate/analizate atunci conflictele nu mai era operantă.

Ce fel de miză trebuie căutată, de pildă, în conflictul georgian?

Una economică?Poate, de vreme ce apropierea de M area Caspică şi

coridorul spre Marea Neagră sunt importante atât pentru Federaţia Rusă cât şi pentru aliaţii occidentali ai micuţei Georgii, care poate visează la o emancipare energetică de Ursul Levantului.

Una militară?Extinderea NATO - alianţă asimilată sută la sută cu

America - spre frontierele comprimate ale Rusiei stârneşte, evident, mânia Moscovei. O Ucraina în NATO sau o Georgie în NATO sunt pilule extrem de amare pentru orice lider de la Kremlin.

Una simbolică?Posibil, de vreme ce Rusia are o mulţime de etnici pe care

destrămarea URSS i-a transformat în minoritari în republicile renăscute după 1991. Osetia este doar un exemplu. Dar imensul Kazahstan are aproape 40 la sută dintre locuitori de etnie rusă şi de confesiune ortodoxă. Federaţia arată astfel că nu este dispusă să-şi abandoneze etnicii, iar aceste minorităţi pot fi oricând pretextul unei intervenţii în forţă, dacă drepturile lor ar fi încălcate. Protecţia minorităţilor nu este şi o piatră unghiulară a politicii UE?!

Este poate mai simplu şi mai comod să consideri că există o putere militară imbatabilă - SUA împreună cu aliaţii din NATO - care poate interveni în câteva ore în orice punct al


globului şi poate descuraja, prin imensul său arsenal, orice tentativă de derapaj al unui conflict punctual spre unul regional, global.

însă realitatea spune altceva şi asemenea viziuni sunt mai degrabă de film de categorie B.

La fel cum URSS şi-a pierdut credibilitatea militară în nisipurile din Afghanistan, tot aşa SUA s-au vădit incapabile să gestioneze situaţia postconflict din Irak. URSS a deschis poarta intrării pe scena istoriei a talibanilor, o excrescenţă a Islamului. SUA risca să facă cadou Irakul şiiţilor legaţi de Iran şi să realizeze o enclavă a fundamentalismului care să spintece în două Orientul. Puterea militară a SUA a fost pe deplin capabilă să câştige războiul, puterea economică a fost pe deplin capabilă să susţină efortul de pacificare, dar puterea simbolică a eşuat în tentativa de a instaura un regim plauzibil la Bagdad.

în cel de-al Doilea Război M ondial, Japonia şi SUA s-au înfruntat cu o duritate extremă - războiul din Pacific a fost, poate, cel mai cumplit front al conflictului, alături de cel din URSS. Ţara Soarelui Răsare a scos din panoplie nu doar arme, ci şi un arsenal simbolic redutabil: naţiunea niponă era destinată în mod natural să conducă lumea, în vreme ce americanii erau nişte degeneraţi demni de dispreţ. Măcelurile de pe insule au fost urmate de bombardamentul nuclear, ca răspuns la decizia autorităţilor japoneze de a se apăra cu ferocitate în cazul unei debarcări. A curs mult sânge, s-au comis orori de nedescris, au murit milioane de oameni şi alte milioane au fost schilodiţi.

Şi totuşi, după semnarea păcii, a fost posibil ca Japonia să îmbrăţişeze o constituţie democratică şi să formuleze „doctrina Yoshida“ , centrată pe întâietatea dezvoltării economice şi

PUTEREA 215

consacrarea unui parteneriat de securitate cu SUA (Tratatul de securitate SU A -Japonia, valabil şi astăzi). Relaţiile Japonia-SUA nu au fost un neîntrerupt moment Kodak - au fost destule voci, mai diplomate sau mai apăsate, care au subliniat vulnerabilitatea unei ţări ce depinde sută la sută de crucişătoarele americane. însă aceste relaţii nu au înregistrat sincope serioase - chiar în pofida unor confruntări economice severe - iar Japonia a îmbrăţişat sincer unele dintre valorile occidentale.

Lucrurile nu au mers deloc aşa în Irak.Evident că Irakul tribal, sărăcit şi relativ pervertit în fibra sa

intimă de lunga dictatură a lui Saddam Hussein nu era Japonia industrializată, civilizată şi cu o puternică conştiinţă de naţiune de la jum ătatea deceniului al cincilea al secolului trecut. Dar aceste date diferite nu explică suficient eşecul: el trebuie căutat în domeniul simbolic.

SUA şi-au avariat în conflictul irakian propriul vehicul simbolic - acela de principal garant/furnizor al democraţiei şi libertăţii. Autorizarea torturii şi folosirea ei fără noimă împotriva civililor, aplicarea prezumţiei de vinovăţie în unele cazuri, relele tratamente aplicate unei populaţii care dănţuia pe imensa statuie dărâmată a lui Saddam din centrul Bagdadului şi care aştepta orice altceva decât umilinţe şi teroare, toate acestea au lovit în rotula Americii.

Tratatul de securitate SUA-Japonia a fost posibil - şi s-a dovedit un act durabil - pentru că a existat convingerea fermă a niponilor că americanii pot fi parteneri rezonabili. Instituţia imperială a fost protejată după conflagraţie, criminalii de război capturaţi au fost judecaţi şi pedepsiţi de instanţe nipone, ajutoarele economice consistente au sprijinit populaţia


deznădăjduită să depăşească momentele critice ale unei crize econom ice de proporţii. N oua Constituţie nu atingea fundamentele statului, însă promova o mai mare libertate politică, libertate de care junta militară lipsise societatea japoneză şi care era aşteptată şi apreciată de publicul larg. Americanii au susţinut discret ascensiunea unor figuri politice competente şi preocupate pentru binele public, agreate de populaţie. Roadele reformelor economice au apărut repede şi nimeni nu avea nici un motiv nici să se simtă umilit şi nici să regrete anterioara stare de lucruri.

Toate acestea au lipsit în gestiunea postconflict din Irak.Radicalizarea Islamului ca urmare a eşecului proiectului

unui Mare Orient Democratic îl transformă în poate cel mai fierbinte cartof al secolului XXI.

Al-Qaeda nu este decât unul dintre vârfurile aisbergului. Ideologii de tipul Mustafa Al-Awad, aliaţii îndoielnici de tipul Arabiei Saudite, talibanii din Afghanistan şi nemulţumiţii maghrebieni de la periferiile Parisului, radicalii din Somalia şi m iliţiile din Indonezia, toţi aceştia, răspândiţi pe trei continente, pot forma un soi de „internaţională verde“ al cărei motor simbolic să-l constituie noua luptă împotriva sistemului occidental.

Prezenţa Chinei pe continentul african şi chiar în Orientul Mijlociu demonstrează net intenţiile acestei ţări de a juca un rol mai important în viitor, inclusiv pe scena globală. Actuala stare de lucruri, a unei duble realităţi a Chinei în context internaţional - aparent partener global în comerţ şi afaceri şi factor de stabilitate în Asia continentală, dar şi insiduos challanger la rolul de factor hegemonie regional şi chiar global se poate m odifica sub presiunea unor situaţii care pun

PUTEREA 217

Occidentul în dificultate şi pot naşte la Beijing ideea unei revanşe istorice.

China nu va putea fi privită nici cu condescendenţă, nici cu spaimă: calibrarea justă a relaţiilor Vestului cu această stare este încă un deziderat.

Am văzut cum în două mii de ani - în intervalul 0-2000 - axa puterii, dacă putem să o numim aşa, s-a deplasat constant de la Est la Vest şi de la Sud la Nord. Germenii acestei translaţii apar încă din secolul al Vl-lea î.Hr., se încheagă odată cu ascensiunea Romei, care mută centrul de greutate al puterii pe continentul european şi se desăvârşeşte odată cu epoca colonială şi cu Revoluţia Industrială. Marile puteri care dominau începutul secolului XX - deci acum o sută de ani - erau, în totalitate, puteri occidentale: Imperiul Britanic, Franţa, Germania celui de-al Doilea Reich, Imperiul Austro-Ungar, SUA aflate într-o puternică expansiune economică şi militară. Singurul jucător nonoccidental semnificativ era Japonia, care clocotea de dinamism la o jumătate de secol după revoluţia Meiji.

Aşa se face că disputele puterii erau occidentale, iar punctul de retorsiune a echilibrului este identificabil undeva prin zona Flandrei: acolo colectau tensiunile ruperii de echilibru în cadrul luptei pentru hegemonie continentală /globală (ceea ce era cam acelaşi lucru).

Cele două războaie mondiale - care pot fi privite ca o criză de putere în două etape distincte, având însă acelaşi motor - au fost de fapt o tentativă de a reconfigura dramatic o hartă a puterii care nu convenea unora dintre jucători, avantajându-i net pe ceilalţi.

Rezultatele acestor monstruoase conflagraţii s-au vădit durabile: câştigători şi înfrânţi au fost deopotrivă obligaţi să


trăiască într-o nouă realitate. Nu ne referim doar la Războiul Rece, idelogic. Ne referim la dizolvarea coloniilor şi apariţia de noi state pe hartă - având ca rezultat slăbirea centrelor tradiţionale de putere - şi la o translaţie a axei pyterii în sens invers - de la Vest la Est şi de la Nord la Sud. Caspica, având imense rezerve energetice, poate deveni noua Flandră a următoarelor secole şi o măsurare a forţei diverşilor jucători de putere.

La finele celui de-al Doilea Război Mondial, două treimi din aurul lumii era la Fort Knox. Doar o jumătate de secol mai târziu, cele mai mari rezerve de dolari erau cumulate în Orient, SUA îşi schimbaseră statutul internaţional din creditor în debitor, iar dependenţa energetică a Vestului de Rusia şi dc Orient constituia un fapt îngrijorător în cel mai înalt grad.

„Noii jucători" au câştigat enorm în timp scurt, aşadar, din punct de vedere economic şi militar, chiar dacă din acest ultim punct de vedere hegemonia SUA poate fi greu pusă la îndoială prin unghiul unui conflict „clasic".

Odată cu ascensiunea Chinei şi cu eşecul din Irak nici vehiculul simbolic nu mai pare atât de seducător - ne referim la economie liberă şi democraţie parlamentară.

Poate deveni lupta de gherilă a islamiştilor, în acest context inflamat, o ciocnire religioasă, aşa cum prezicea Samuel P. Huntington1?

1 Samuel P. Huntington (născut în anul 1927 în SUA) a studiat la Yale, University o f Chicago şi Harvard, devenind unul dintre cei mai reputaţi politologi ai Americii. In anul 1993 a publicat Ciocnirea civilizaţiilor dezvoltând o teză lansată anterior într-un articol din revista Foreign Affairs - care vine să contrazică teza Sfârşitului istoriei a lui Francis Fukayama. Teza subliniază conţinutul etnic şi/sau religios al viitoarelor conflicte ale omenirii, într-o lume în care ideologia încetează a fi principalul punct de tensiune. Un deceniu şi jumătate scurs de la apariţia lucrării pare să confirme teza savantului american.

PUTEREA 219

Asta numai dacă vehiculul simbolic actual al Occidentului va deveni atât de şubred, încât va fi abandonat în favoarea celui anterior, creştinismul. O asemenea alternativă nu poate fi exclusă. „Reconvertirea ontologică" nu se poate produce însă într-o lume multiculturală şi multiconfesională fără cutremure interne majore, ÎN SÂNUL acestor societăţi şi aici ne referim atât la America, cât şi la Uniunea Europeană. Islamul se împleteşte intim cu toate celelalte componente ale vieţii: economice, politice, militare. Creştinism ul, în societăţile eminamente laice ale Occidentului, astfel forjate în ultimele două secole, este o componentă greu de amestecat cu celelalte. Dar când Ben Laden vorbeşte despre „cruciaţi", iar papa Benedict subliniază rădăcinile creştine ale Uniunii Europene şi insistă ca acestea să fie m enţionate în clar în Tratatul Constituţional (ignorând cultura maură de secole în Spania cucerită de la vizigoţi, de pildă, sau influenţa Imperiului Otoman), atunci putem asista la apariţia mlădiţelor viitorului conflict religios de proporţii. Acest conflict nu trebuie căutat doar în actuala situaţie din Irak/Afghanistan sau în cadrul mai larg al războiului împotriva terorismului. El este, în mod esenţial, rezultatul unei lupte pentru reconfigurarea zonelor de putere, promovat de „noii jucători". Vom trăi iarăşi vremurile în care Imperiul Otoman a fost oprit la porţile Vienei de aliaţii din Liga Sfântă? Deocamdată par scenarii catastrofice. Pe fondul pierderii de putere de către Occident, coliziunile nu pot fi excluse.

Un alt punct de coliziune este acela istoric între „cei care au" şi „cei care nu au", chiar după falimentul utopiei comuniste.

întreaga istorie a umanităţii este o istorie a inechităţii, dar şi a „setei de dreptate", după expresia lui Robert Holms.


întotdeauna, din punct de vedere economic, o m inoritate a consumat mai multe resurse decât majoritatea. în acelaşi timp, modele profund inechitabile s-au vădit a fi suspect de durabile: în interiorul imperiilor, popoarelor, naţiunilor. Este fiinţă umană, până la urmă, o fiinţă însetată de dreptate şi echitate, aşa cum o zugrăvesc umaniştii? Este umanismul o doctrină sau o convingere profund umană, aşa cum este gândirea magică? Au dreptate cei care consideră că tirania este şubredă prin excelenţă sau sunt doar prizonierii unor convingeri conturate în Renaştere, dezvoltate în Iluminism şi devenite politică de stat începând cu Epoca Revoluţiilor? Este mai reprezentativă pentru devenirea umană perioada ultimelor două secole decât epoca merovingienilor, de pildă, cu întregul cortegiu de cruzimi şi orori barbare? Cineva ar putea spune că răspunsul este hotărât afirmativ, de vreme ce epoca merovingiană nu a produs decât epopeea Niebelungilor în plan cultural, în vreme ce din punct de vedere politic, economic sau militar a fost una mai degrabă de stagnare, pe când epoca ştiinţifică a trimis oameni în spaţiu şi a provocat un boom tehnologic de neimaginat, fie şi cu decenii în urmă.

Lucrurile însă nu stau chiar aşa. Epoca merovingiană a fost, la rândul ei, dincolo de aventurile sângeroase, una extrem de efervescentă: s-a clădit prima alianţă durabilă cu papalitatea - o parte importantă a Europei căzută în barbarie devenind creştină s-a pus oarecare ordine legislativă în haosul postimperial roman (Legea salică fiind un monument de Drept al vremii), s-a produs o rafinată împletire culturală între celtism , rom ânism şi sp iritualitatea germ anică, s-au perfecţionat tehnicile de luptă care aveau să nască imbatabila cavalerie a Evului Mediu, s-au reluat rutele comerciale pe care

PUTEREA 221

năvălirile barbare le făcuseră timp de trei secole foarte nesigure, s-au introdus noi tehnici agricole.

Există însă cel puţin două diferenţe majore între nedreptatea de „atunci11 şi cea de astăzi. Oamenii nu mai sunt azvârliţi în temniţe seniorale după bunul plac al „nobililor11 (nişte fruşti şefi de clan cruzi şi neciopliţi), nu mai sunt sfârtecaţi pe roată sau traşi în ţeapă în urletele unei mulţimi excitate de vederea sângelui. Cel mai odios criminal are dreptul la un avocat. însă nu mai există „softul11 mental, vehiculul simbolic pe care se sprijinea puterea celor care aveau şi care genera resemnare la cei care nu aveau şi care nu însemna teroare pură nici pe departe.

Vehiculul simbolic, aşa cum arătam într-un capitol anterior, era cel religios, în speţă creştin. Creştinismul vestea posesia materială, miza conturată în plan individual şi colectiv era mântuirea şi nu căpătuirea (ultima fiind uneori o frână în realizarea celei dintâi). Regii se umileau cu funia de gât la procesiuni, iar crunta pedeapsă simbolică a excomunicării plutea asupra tuturor, bogaţi şi săraci, nobili, burghezi sau ţărani. Şi mai târziu, în epoca burgheză, acest soft al cumpătării şi condamnării trufiei celui care vrea să parvină este condamnat şi blamat. Până după epoca victoriană, parvenitul este o figură detestabilă a literaturii, demersului jurnalistic al discursului public.

Astăzi, cei care nu VĂD prosperitatea - adesea imorală - a celor care au stau cu nasul lipit de vitrina pe care lumea WWW o face transparentă fără voie şi în dosul căreia se petrece banchetul. Iar cei care-şi lipesc nasul de fereastră nu sunt inocente şi nefericite fetiţe care vând chibrituri, ci oameni care scrâşnesc din dinţi şi uneori au mintea îndopată de lozinci


extremiste. Nici un fel de soft nu mai atenuează nedreptatea flagrantă a unei asemenea situaţii.

Asta pe de-o parte.Pe de alta, potenţialii răsculaţi nu mai pun mâna pe furcă

sau pe coasă, ca în epoca merovingiană. Minuscule grupări teroriste de varii facturi - de la maoiştii peruani din „Calea luminoasă" la islamiştii din Franţa sau din Regatul Unit - pot avea acces la arme terifiante, care pot provoca distrugeri majore sau chiar catastrofe.

„Cei care au“ - reprezentanţii establishmentului ţărilor bogate - trebuie să înfrunte atât „inamicii interiori", cât şi pe cei „exteriori". Primii sunt dezmoşteniţii propriilor societăţi - adesea fragil legaţi de corpul intim al statului-naţiune în care trăiesc, aparţinând, paradigmatic, altor culturi, confesiuni, familii lingvistice. Maghrebienii din Franţa sunt poate mai mândri de evoluţia Islamului decât de bătălia de la Poitiers sau de Regele-Soare. Cu o educaţie de slabă calitate într-o lume tot mai complexă (inclusiv) din punctul de vedere al cerinţelor pentru un loc de m uncă bun şi stabil, ei se simt ex- cluşi/marginalizaţi, iar unii lideri improvizaţi îi învaţă că această stare de lucruri este rodul unei „conspiraţii a bogaţilor", menită să-i ţină într-o stare de semisclavie. în fond, nu altceva susţinea, în esenţă, Marx. Mesajul unificator şi relativ coerent al fostei stângi de extracţie marxistă - şi care folosea motorul economic pentru a explica lucrurile - este „spart" în nişe de natură religioasă sau etnică. Faci parte dintre „dezmoşteniţi" nu pentru că eşti „copil al plebei proletare", ci pentru că eşti arab, negru, m usulm an sau victim a „guvernului sionist de la W ashington DC" (este interesant şi inedit modul în care asemenea „mesaje" perie un larg spectru social, de la extrema

PUTEREA 223

stângă la cea dreaptă şi de la grupuscule fundamental islamiste la miliţiile albe). SUA au fost lovite de al-Qaeda la 9/11, dar şi atentatul de la Oklahoma Center este la fel de semnificativ pentru modul în care „centrul" este atacat atât de contestatarii interni, cât şi de cei externi.

„Inamicii exteriori" sunt cei care - la fel ca şi cei interiori - consideră ca intolerabilă actuala stare de lucruri şi lovesc în cei socotiţi responsabili. Ca şi în cazul marxismului, teatrul de război devine mai ales fragilizata „lume a treia", sintagmă tot mai neclară în definiţiile actuale. Arabia Saudită construieşte moschei în Africa şi întărâtă grupurile radicale împotriva celor care se împotrivesc islamizării. Nu altfel procedează China, în goana după consolidarea unor alianţe politice de durată. Un joc asemănător se derulează în subteranele politice şi economice ale unor foste republici sovietice din Caucaz, bogate în resurse.

Unitatea nedeclarată a unor puternici împotriva hegemoniei americane este doar o parte a problemei şi nu în mod necesar cea mai toxică. Subm inarea a însuşi m odelului dem ocratic/capitalist este, pe termen mediu şi lung, cea mai gravă consecinţă, pentru că spaţiul geografic unde acest model eşuează - sau este „ajutat" să eşueze - devine teatrul de confruntare între extremismele etnice, religioase, al infiltrărilor crimei organizate şi al terorismului politic. După mai bine de două sute de ani, modelul parlam entar/capitalist rămâne asimilat paradigmatic cu Occidentul şi atacat odată cu acesta. Burghezia filtrată de o evoluţie de două secole riscă să se afle în situaţia aristocraţiei secolului al XVIII-lea dacă va eşua în democratizarea accesului la bunăstare printr-o succesiune de crize economice care vor dilua clasa de mijloc şi vor arunca în braţele sărăciei pături largi de cetăţeni. Sub ce formă ideologică


sau de altă natură vor coagula nemulţumiţii este încă neclar. Dar aceşti atomi rătăciţi pot fi adunaţi la un moment dat în jurul unui nucleu dur mondial de o anumită factură, care să adauge puterii simbolice a protestului o latură economică şi una militară, constituindu-se ca pol de putere propriu-zis.

Se vorbeşte mult pe plan internaţional de criminalitatea organizată - prea puţin de criminalitatea dezorganizată, ca să-i spunem aşa. Prima a devenit mai bogată şi mai periculoasă - ultima a crescut însă într-un ritm ameţitor comparativ cu anii 1970, dc pildă. în unele metropole, numărul delictelor grave a crescut în ultimele decenii de două-trei ori, iar foarte multe zone seamănă mai degrabă cu nişte enclave ale Epocii de piatră decât cu secolul XXI. O simplă enumerare a celor mai grave excrescenţe ale criminalităţii îţi dau fiori: de la copii de 12 ani înarmaţi cu arme automate ai favelelor din Rio de Janeiro la bandele de „chicanos“ portoricani şi nicaraguani care fac legea în puşcăriile am ericane, de la „orfanii" Imperiului Sovietic din fostele trupe speciale, deveniţi ronini internaţionali ai crimei la bandele care s-au răsculat pe străzile din Los Angeles în anii 1990, vedem cum un val de cruzime feudală şi mânie primitivă s-a revărsat asupra civilizaţiei dintre milenii.

Care sunt cauzele acestui fenomen care preschimbă viaţa a sute de milioane de trăitori pe planetă într-un coşmar perpetuu?

Scriam undeva la începtul acestui demers că fiinţa umană este o fiinţă violentă, chiar extrem de violentă - şi această trăsătură este una care o diferenţiază net de restul trăitoarelor pe pământ. Astăzi, ecologiştii se îngrijorează de soarta unor specii de animale: încă din zorii existenţei sale, rasa umană a exterminat tot ceea ce putea extermina (nu neapărat pentru

PUTEREA 225

hrană sau habitat!), inclusiv - probabil - „rudele" mai puţin norocoase pe lanţul evoluţiei.

Tocmai de aceea puterea militară a fost prima formă de putere cristalizată în istorie, iar puterea simbolică a fost, nu o dată, în coliziune cu aceasta.

Secolul Luminilor a implementat - adesea apelând la frauda intelectuală - ideea că Antichitatea şi Evul Mediu au fost epoci relativ revolute, când fiinţa umană se zbătea între cruzimea stăpânilor (puterea militară) şi falsitatea unui cler demisionar de la scopul său crucial (salvarea sufletelor) şi aliat al seniorilor.

în fapt, dincolo de cruzimile reale care, în funcţie de epocă, cunoşteau o creştere sau o descreştere - legat de modul în care puterea centrală reuşea să controleze lucrurile - lumea „veche" era una m ult m ai puţin expusă violenţei decât cred contemporanii. Spaimele erau mai degrabă legate de superstiţii şi credinţe decât de violenţa propriu-zisă. Asprimea unor pedepse reflectă nevoia publică de exemplu, şi nu violenţa funciară a decidenţilor. Pedeapsa urmărea să corecteze alte potenţiale caractere dispuse la delincvenţă, păstrându-şi caracterul etic.

Ceea ce s-a întâmplat în Iugoslavia nu are nici o noimă, însă. Pur şi simplu, oamenii s-au măcelărit unii pe alţii cu o cruzime de nedescris - unii doar din plăcerea de a o face.

Coşmarul „portocalei mecanice" a depăşit de mult ficţiunea şi, de la periferii, pătrunde tot mai mult în măruntaiele unei societăţi bolnave, fără ca sistemul imunitar al acesteia - sistem educaţional, sistem de coerciţie, sistem de drept - să fie capabil să-i oprească ofensiva. Nu este un neofeudalism, este o barbarie în toată regula. „Curţi ale m iracolelor" apar peste tot,


indiferent de gradul aparent de civilizaţie şi adesea în contradicţie cu trecutul imediat sau îndepărtat al unor societăţi.

Emigraţia masivă, dezintegrarea ruralismului şi sporirea urbanismului, violenţa uriaşă din mass-media şi popcultură, volatilitatea structurii familiei biparentale normale, degradarea sistemului educaţional, consumul de substanţe stupefiante (m etam fetam inele, „drogul săracului11, au agravat m ult problema) de la vârste tot mai scăzute, accentuarea sărăciei şi a decalajelor economice, toate acestea sunt, fară îndoială, cauze deja identificate de sociologi, istorici şi filozofi. Există însă, credem noi, o cauză mai profundă.

Aceea este degradarea puterii simbolice. Ideologiile - care au tins să disloce timp de două secole credinţele - par să fi eşuat în mod dramatic.

Omul Evului Mediu refuza să devină asasin „doar“ pentru că îi era teamă de ştreangul călăului şi de cleştii acestuia. îi mai era teamă - cel mai teamă - de pierderea sufletului şi a vieţii de apoi, de „a doua moarte“ . Paradigma epocii crea, poate, un om superstiţios, o „minte închisă", după definiţiile modeme, un conservator static şi lipsit de ambiţia intelectuală contem porană. însă crea în acelaşi timp o fiinţă infinit mai smerită şi mai puţin violentă decât ideologiile. în doar patru decenii, două războaie au transformat în asasini sute de milioane de locuitori ai Terrei. Mobilizările celor două conflagraţii mondiale - de o amploare fără precedent Războiul din Coreea şi cel din V ietnam care le-au urmat, luptele fostelor colonii şi dominioane din Asia şi Africa, toate acestea au pus în mişcare o maşinărie de război şi conflict în care sute de milioane de fiinţe umane au fost implicate ca victime, călăi sau ambele ipostaze.

PUTEREA 227

Urmarea a fost instituţionalizarea crimei, sub varii forme şi acest flagel a continuat nu doar pe câmpurile de bătălie, ci şi în junglele oraşelor.

Criminalitatea, ca o formă extremă de stres social maxim, de nevroză urbană extinsă, este un cancer fără leac al lumii de astăzi şi va rămâne, probabil, o mare problemă a viitorului, de vreme ce aparatele poliţieneşti sunt tot mai obosite, mai dem obilizate şi mai depăşite ca m ijloace de acţiune. C rim inalitatea reprezintă o am eninţare la adresa puterii „tradiţionale", pentru că toate formele acesteia s-au dovedit neputincioase în faţa creşterii fenomenului. Puterea militară (poliţienească) şi-a sofisticat formele de acţiune (prevenire, intervenţie), puterea economică a alocat sume imense pentru recuperarea celor socotiţi ca atare, prin programe educaţionale vaste, puterea simbolică, aşijderea. în hăţişurile oraşelor, oamenii continuă să măcelărească alţi oameni.

Concluzii

în final putem încerca să schiţăm concluziile după cum urmează:

1. Cele trei forme de putere pe care le întâlnim constant în istoria um anităţii sunt: puterea sim bolică (religioasă/ideologică); puterea militară; puterea economică. Cele trei forme de putere pot fi deţinute împreună sau separat de persoane, grupuri de persoane, naţiuni, grupuri de naţiuni.

2. Numai cum ularea SIM ULTANĂ a tuturor celor trei forme de putere asigură durabilitatea sa în timp. Dacă unul d in tre pa liere le pu terii se şubrezeşte , mai devrem e sau mai târziu îşi pierd din substanţă şi celelalte două.

3. D iscutând în term eni geografici, vedem în istoria cunoscută a om enirii o perm anentă TRANSLAŢIE a puterii de la EST la VEST şi de la SUD la NORD, translaţie oarecum stabilizată în juru l anului 1700 (după Pacea W estfalică şi începutul epocii industriale),


după ce în urm ă cu trei m ii de ani pu terea era concentrată în „Sem iluna fertilă14 (de aici provin toate religiile m onoteiste, ca expresii ale puterii sim bolice, prin tre a lte le). După Egip tu l Antic sau Im periul C hinez, avem ascensiunea Im periului Rom an - deplasare spre nord şi vest apoi ceea ce denumim O ccident, care îşi găseşte vehiculul sim bolic în creştinism . Pentru aproape o mie de ani, luptele pentru putere se duc ÎN INTERIORUL OCCIDENTULUI, mai precis în Europa, şi putem identifica „punctul de tensiune14 în zona Ţărilor de Jos/Flandra.

4. Prin revoluţia tehnologică (puterea economică), apariţia arm elor de foc şi a derivatelor tot mai ucigătoare ale acestora (puterea m ilitară) şi apariţia ideologiilor (puterea sim bolică), asistăm aparent la o concentrare fără precedent a puterii în această zonă geografică. Dintre cele aproxim ativ 200 de naţiuni existente pe glob, şapte dintre ele deţin peste 50 la sută din Produsul Intern Brut (doar statul California este mai puternic economic decât 193 dintre acestea), SUA deţin singure peste 50 Ia sută din potenţialul m ilitar al planetei. în fapt, nimeni nu deţine la ora actuală o concentrare de putere m ilitară com parabilă cu aceea deţinută dc Imperiul Roman, de exemplu, în maxima sa înflorire, iar accesul la bunăstare nu mai este monopol geografic de multă vreme.

5. Puterea, în toate cele trei form e principale ale sale, a cunoscut M UTAŢII sem nificative în istorie. Ultimele dintre acestea sunt: puterea m ilitară trece tot m ai mult

PUTEREA 231

din domeniul ,,clasic“ în acela al conflictelor noncon- ven ţionale , d in tre care tero rism ul este cel mai im portant. SUA nu au fost lovite de adversari în două războaie m ondiale (atentantul din portul New York, din 1917, a fost cea mai im portantă lovitură), însă a suferit un atentat năprasnic la 9/11. Puterea sim bolică se clatină sub influenţa declinului ideologiilor şi se întoarce spre vehiculul sim bolic al religiilor. Puterea econom ică suferă, sub in fluen ţa dezvoltării com unicaţiilor, de „boala v itezei“ , num ărul crizelor serioase din ultim ele două decenii fiind superior celor înregistrate într-un secol întreg anterior.

6. începutul mileniului al III-lea găseşte aparent doar doi mari jucători globali, SUA şi UE. în fapt, în ultimele decenii apare o dublă translaţie de putere dinspre aceştia. Prima, ÎN INTERIOR, dinspre Jucăto rii tradiţionali" (statele-naţiune, cu instituţiile consacrate ale acestora) spre ,jucătorii singuratici" (companii, societate civilă, crimă organizată etc.); a doua, ÎN EXTERIOR, spre noile centre de putere simbolică, militară şi economică, dintre care cei mai importanţi sunt Islamul, China şi Rusia. Zona caspică poate să devină „noua Flandră" a viitoarelor secole, iar apropierea de această zonă să dea, în viitor, măsura puterii.

7. în privinţa m odelelor v iitorului, se confruntă trei tendinţe. Prima: păstrarea statului-naţiune ca pivot principal de construcţie; a doua: modelul globalist, mai ales sub presiunea unor am eninţări potenţiale cărora sta te le -na ţiune nu le po t face faţă decât


îm preună (încălzirea globală, de exem plu); al treilea: atom izarea, mai ales în urm a eşecului prim elor două m odele - statele-naţiune îşi continuă declinul, fără ca m odelul g lobalis t să câştige teren . în ultim a alternativă, rolul „jucătorilor singuratici" creşte până la un punct critic, acela al instaurării unui neofeudalism bazat pe un confuz sistem de re la ţii de „vasalitate" transnaţionale şi transideologice/simbolice. Slăbirea autorităţii statale, în paralel cu disoluţia de facto a instituţiilor internaţionale (ONU, FM I & BIRD etc.) şi o criză a D reptului internaţional (a se vedea Kosovo sau Georgia) ar perm ite intrarea în avanscenă a „ ju că to rilo r s ingu ra tic i" de o am ploare fără precedent în epoca m odernă. Aceşti „jucători" pot cum ula toate cele trei form e de putere de la un stat-na- ţiune tot m ai slab. Recentele crize econom ice au relansat, ideologic/sim bolic, discuţiile despre neces ita tea unui stat pu tern ic - pa lieru l econom ic revalorifică şi palierul simbolic. însă criza ideologiilor deci revigorarea palierului simbolic coerent - rămâne la ordinea zilei.

8. Terminologia „clasică" ce ne ajută să definim centrele de putere şi să „măsurăm" amploarea acestora pare oarecum epuizată în ultimele decenii. Huntington foloseşte încă din titlul celebrei sale lucrări termenul de „civilizaţie" (nu de naţiune), Ben Laden vorbeşte de „cruciaţii occidentali", discursul Administraţiei Bush a fost discret împânzit de termeni mesianici. în plan militar, vorbim de conflicte „asimetrice", „îngheţate" etc., în tentativa unui diagnostic ce de (prea) multe ori se dovedeşte eronat.

PUTEREA 233

Renasc termeni de mult uitaţi, se inventează alţii noi. Observatorii încearcă să măsoare cu instrumente vechi noi realităţi ale căror cauze şi evoluţii ne scapă, deocamdată.

ANEXA 1Marile puteri în epoca modernă

Spania

Prima putere hegemonieă a Europei se naşte odată cu uniunea dintre „M ajestăţile lor Catolice" (Castilia şi Aragon) în anul 1474. în 1492, ia sfârşit Reconquista (recucerirea teritoriilor de arabi/mauri). Profită de slăbirea reciprocă a Franţei şi Angliei după Războiul de 100 de Ani şi de alianţa cu puterea papală (Tratatul Marilor, care include Portugalia). Formează cele mai mari colonii din istorie, în America de Sud, Caraibe, Filipine şi Africa subsahariană. Până la sfârşitul secolului al XVI-lea, cumulează simultan toate cele trei forme de putere - simbolică (alianţa papală); militară („Invincibila A rm ada" dom ina net m ările); econom ică (exploatarea im ensului im periu colonial, com erţul fiind m onopol al Coroanei).

Sfârşitul începe odată cu eşuarea tentativei de invadare a Angliei (1588) şi cu pierderea războaielor de succesiune.

238 PUTEREA

Pierderea Gibraltarului, în anul 1704, vine să consacre definitiv pierderea statutului de mare putere în favoarea Angliei, Franţei şi Olandei. Prin războiul de eliberare a Americii Latine (1810-1824), Spania pierde coloniile americane.

Franţa

Cel mai puternic stat al Europei, din Evul Mediu şi până în secolul al XlX-lea. începutul hegemoniei poate fi situat odată cu domnia lui Filip August, care câştigă bătălia de la Bouvines (1214) şi centralizează puterea, în vreme ce marea rivală. Anglia, intră în vrie după Henric al II-lea Plantagenet.

îşi atinge primul apogeu în timpul domniei Regelui-Soare, Ludovic al X lV-lea (1659-1714), apoi al doilea în timpul lui Napoleon I (1792-1815). Războiul franco-prusac (1870-1871) reprezintă începutul sfârşitului etapei hegemonice, în favoarea noii puteri centrale, Prusia (Germania). A folosit ca putere simbolică şi „misiunea civilizatoare", la fel cum va face Anglia. Spulberarea armatei în al Doilea Război Mondial şi pierderea coloniilor după 1945 pune capăt definitiv tendinţelor hegem onice, Franţa alegând calea dezvoltării relaţiilor paneuropene în cadrul UE. Rămâne un jucător regional cu pretenţii globale.

Anglia/Marea Britanie/Regatul Unit

Anglia dă naştere primului parlam ent din istorie („Stările", în anul 1265, după „M agna Charta") şi este primul stat în care se manifestă tendinţa înlocuirii puterii simbolice „clasice"

ANEXE 239

religioasă - cu aceea ideologică (reformele lui Henric al VlII-lea). începutul stadiului hegemonie este domnia Elisabetei I şi înfrângerea pe mare a Spaniei, uniunea cu Scoţia (1603-1707) şi cu Irlanda (1800-1801). Atinge apogeul în timpul domniei reginei V ictoria („Im periul în care soarele nu apune niciodată"), purtând războaie cu Franţa (1689-1815), Rusia (1815-1907) şi Germ ania (1904-1945). De fapt, Anglia este aceea care se opune m ilitar oricăror tendinţe hegemonice din partea altor naţiuni în ascensiune şi care păstrează echilibrul antihegem onic în Europa timp de patru secole, începând cu Spania şi sfârşind cu Germania. Este prim a putere industrială (R evoluţia Industrială începe în nordul A ng lie i-sudu l Scoţiei). Pierderea coloniilor în secolul XX consacră destinul european al Angliei, care accede în Comunitatea Europeană în 1974, după ce se declarase sceptică vizavi de acest proiect geopolitic la form area lui.

Austria

Fosta „marcă de răsărit" a Bavariei devine, treptat, un imperiu care domină Europa Centrală şi ţine piept expansiunii otomane (1526-1918). Prin bătălia de la Viena (1683) şi Pacea de la Karlowitz (1699), accede la statutul de mare putere. în anul 1867, îm păratul Franz Iozef stabileşte „dualism ul austro-ungar“ şi dă naştere Imperiului Austro-Ungar. Se extinde spre Italia şi Europa de Sud-Est şi poartă opt războaie cu otomanii, timp de două secole şi jum ătate (1526-1791). Pierde treptat din statut în favoarea Prusiei/Germaniei şi se prăbuşeşte în 1918, după Primul Război Mondial.

240 PUTEREA

Rusia

Ascensiunea Rusiei începe odată cu emanciparea definitivă de sub tutela m ongolă şi domnia lui Ivan cel Groaznic, primul cneaz al Moscovei care se proclamă „ţar“ (de la ,,cezar“), în anul 1547. Foloseşte vehiculul simbolic al panslavismului şi ortodoxiei (după 1453, când Bizanţul este cucerit de turci).

M odernizată sub domnia lui Petru cel Mare (care întăreşte şi consacră autocraţia, însă), Rusia devine imperiu şi factor de putere în Europa şi Asia continentală (războiul nordic, 1700-1721, încheiat cu Pacea de la Nystad). în 1815 intră în „Sfânta A lianţă14. C utrem urată din tem elii de revoluţia bolşevică, după ce suferă un dezastru în Primul Război Mondial, Rusia/URSS îşi atinge apogeul între anii 1945-1990, când devine una dintre cele două mari puteri ale lumii (alături de SUA). în anii 1980 suferă lovituri grave pe toate cele trei paliere ale puterii; m ilitară (războiul din A fghanistan, 1979-1989, finalizat dezastruos); economică (criza cronicizată începând cu sfârşitul anilor 1970); simbolică (deteriorarea imaginii de lider al stângii mondiale şi pierderea influenţei reale asupra sateliţilor).

Germania

(Re)născută în epoca modernă din Prusia (devenită regat în 1701), „nisipamiţa imperiului44, dar descinsă din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, creat după împărţirea Imperiului Carolingian, Germania accede la statutul de mare putere în timpul Războiului de 30 de Ani (1763) şi participarea la prima

ANEXE 241

împărţire a Poloniei. în 1871 se naşte „imperiul" german. Devine treptat prima putere militară terestră a Europei, dă dovadă de un mare dinamism economic centrat în jurul bazinelor carbonifere şi metalifere şi îşi extinde influenţa în Europa Centrală şi de Est. După pierderea celor două războaie mondiale şi amputarea teritorială (1945), reuşeşte să menţină un ritm susţinut de dezvoltare economică (nu şi m ilitară sau simbolică). Reunificarea după căderea Zidului Berlinului o reconsacră, în cadrul Uniunii Europene, ca o putere semnificativă (mai ales în plan economic), în plan continental şi global.

Japonia

Dupa „revoluţia M eiji" (1868), Japonia intră într-un proces de modernizare extrem de dinamic, proces ce o consacră ca jucător hegemonie în zona ei de expansiune. Poartă primul război cu China, marele ei rival asiatic (1894-1895) şi se extinde spre Manciuria, Coreea, China, apoi în toată Asia de Sud-Est (1940-1945).

După ce pierde cel de-al Doilea Război Mondial (1945), se axează pe vasta politică de dezvoltare economică accelerată (doctrina Yoshida), bazându-şi politica de securitate militară exclusiv pe Tratatul SUA-Japonia, în vigoare şi astăzi.

Statele Unite ale Americii

SUA sunt prima putere economică şi militară a lumii, consacrată ca atare după Primul Război Mondial, la rezultatul

242 PUTEREA

căruia a contribuit decisiv prin decizia de a interveni în conflagraţie. D ar se afirm ase deja ca putere m ilitară semnificativă după câştigarea războiului spaniol (1898) şi ca putere economică începând cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea.

Cu o imagine sim bolică afectată de Războiul din Vietnam (1965-1973), SUA rămân totuşi liderul luptei îm potriva com unism ului şi factorul decisiv care a condus la pierderea „Războiului Rece“ de către URSS şi aliaţii acesteia.

La sfârşitul secolului XX, SUA dominau net „piaţa" puterii - prima forţă economică la nivel de naţiune, prima putere militară a globului şi principalul lider al lumii democrate. Statele Unite ale Americii stârnesc cele mai mari temeri antihegemonice din istoria contemporană, fiind socotite şi vârful de lance al fenom enului num it „globalizare" sau „mondializare", în care numeroşi observatori văd consacrarea statutului de „jandarm internaţional" al Americii. Războiul confuz împotriva terorismului şi criza economică declanşată în 2007 au înteţit criticile la adresa SUA.

ANEXA 2Evoluţia puterii simbolice

1. începutul: 30 000 î.H r.-600 î.Hr.

în Orientul Mijlociu şi zona Mării Mediterane apar semnele sistematice ale unor credinţe închegate ritualistic, centrate mai ales pe cultul fertilităţii (Europa, Arabia, Persia, India) sau al venerării strămoşilor (China).

înhumări rituale, credinţa în „lumea de apoi“ şi în nemurirea sufletului. Apariţia clerului, deţinător al puterii simbolice, căruia i se recunoaşte/consacră relaţia privilegiată cu divinitatea. A pariţia şam anism ului şi a credinţelor magice, politeism.

2. „Explozia“ simbolică: 600-500 î.Hr.

în decurs de doar un secol, întâlnim o adevărată „explozie" simbolică în toată lumea cunoscută atunci. în Grecia se dezvoltă/sistem atizează cultul m isteriilor şi apar filozofii

244 PUTEREA

ionici; în Iudeea apare credinţa mozaică prin reformele lui Ezra şi Nehemia (Legea); în Persia se dezvoltă zoroastrismul; în India ia naştere, printr-o reformă a brahmanismului, budismul, iar în China apar taoismul şi confucianismul.

3. Finele mileniului I

şi începutul mileniului II

în Iudeea apare creştinismul şi se dezvoltă gnosticismul (Simon Magul etc.). în Orientul Apropiat se nasc Cultul lui Mithra şi maniheismul. Odată cu anul 70 d.Hr. (dărâmarea Templului), iudaismul se răspândeşte în lume. în anul 391, creştinismul va deveni religie de stat în Imperiul Roman. în India se sistematizează hinduismul, iar budismul se răspândeşte în Asia. Odată cu Conciliul de la Niceea, în anul 325, se pun fundamentele religiei creştine (Crezul), câştigându-se bătălia cu donatismul şi arianismul.

4. Apariţia ultimei religii monoteiste:

islamul

Apărut în 622 ca revelaţie a profetului M ahom ed, islamismul este sistematizat în Coran, cartea sacră a religiei. Deja în 657-658 apare ruptura între sunniţi (,,sunna“) şi şiiţi (,,si’a“). O aripă radicală a celor din urmă va naşte ismaeliţii, din rândul cărora au făcut parte şi „hassisinii" din Persia/Siria (până în anul 1258). Odată cu invadarea Spaniei (cucerită de la vizigoţi) şi cu forţarea Pirineilor, musulmanii deschid un

ANEXE 245

„front“ european care va dura mai mult de un mileniu. Prima republică „islamică" va fi declarată de Ayatollahul Komeyni în anul 1979, în Iran. Va fi relansată ideea de Jihad islamic.

5. Marea Schismă în sânul Bisericii Creştine

Tensiunile între Bizanţ (cu pretenţiile sale hegemonice) şi Roma/Vatican (al cărei episcop pretindea primatul ca „urmaş al Sfântului Petru") erau vechi de secole când apare schisma din 1054, care va despărţi „catolicismul" de „ortodoxie" (credinţa „veche", „autentică"). După căderea definitivă a Bizanţului (1453), centrul de greutate al ortodoxiei este asumat de Rusia în ascensiune. Roma se aliase cu Imperiul Carolingian, mutând centrul de influenţă al credinţei în Occident.

6. Criza Bisericii Catolice

Biserica Catolică este cutremurată de o serie de schisme şi crize de legitimitate aproape pe tot parcursul Evului Mediu. De la ereziile catare, albigenze, valdeene sau lollarde (1000-1380) la apariţia protestanţilor (1525), Biserica Catolică trece printr-un val de contestări care, în final, o vor conduce la pierderea a aproape jumătate din Europa. Creşterea islamului îşi găseşte un nou vehicul, în turcii selgiucizi, al căror imperiu va ameninţa Europa pentru încă opt secole, după dezintegrarea puterii arabe, în anul 1291 se pierde în favoarea musulmanilor şi ultima posesiune creştină orientală, Sfântul Ioan din Accra, rămăşiţă a Regatului creştin fondat după prima cruciadă (1096-1099). Lupta tronului papal cu Imperiul Germanic şi cu tendinţele

246 PUTEREA

hegemonice ale Franţei (mutarea papalităţii la Avignon). Vânătoarea de vrăjitoare (de la finele secolului al XV-lea, ajunge la apogeu o sută de ani mai târziu; ultimele procese au loc în secolul al XVIII-lea).

7. Familia protestantă

Protestantismul fondat de Jan Hus şi Martin Luther se desparte într-o serie de orientări extrem de eterogene şi cu o amploare diferită: luteranii, calviniştii (reformaţii), baptiştii, anglicanii, presbiterienii, unitarienii, evangheliştii, adventiştii, m etodiştii, quakerii, m ennoniţii, episcopalienii etc., pe parcursul a trei secole. Noile orientări confesionale îşi găsesc o gazdă primitoare în coloniile britanice din America de Nord, devenite ulterior Statele Unite ale Americii.

8. Apariţia puterii ideologice

Răscoalele ţărăneşti/m uncitoreşti/burgheze din secolele al X lV -lea - al X V -lea vin să configureze valul de contestaţii la adresa „dreptului d ivin“ care va conduce în A nglia la decapitarea regelui Carol I Stuart şi la apariţia „protectoratului". Revoluţia Franceză de la 1789 va consacra însă definitiv această viziune asupra lumii, tot aşa cum Pacea de la W estfalia a consacrat naşterea naţiunilor. Apar teorii ale statului, se nasc principalele doctrine politice, apare conceptul de „drepturi ale om ului“, toate prefigurând lumea contemporană. Dezvoltarea ştiinţifică explozivă - odată cu epoca industrială - vine se furnizeze argumente împotriva

ANEXE 247

dogm elor religioase, iar justiţia este laicizată complet prin apariţia sistemului de jurisprudenţă şi/sau cod de legi (Codul lui Napoleon). Parlamentarismul este îmbrăţişat, în varii forme, de toate marile puteri socotite „progresiste", după ce valul „absolutism ului" trece începând cu finele secolului al XVIII-lea.

9. Naşterea extremelor ideologice

Am estec confuz de m arxism , anarhism şi model adm inistrativ germ an, bolşevism ul confiscă revoluţia antiţaristă rusă (1918) şi începe im ediat „exportul de revoluţie". Germania distrusă de Primul Război Mondial, afectată profund de Marea Criză Economică (1929-1933) şi adânc rănită în orgoliul de mare putere în ascensiune, devine gazda nazismului, forma cea mai radicală de extremă-dreapta. Dacă nazismul este eradicat odată cu finele celui de-al Doilea Război Mondial, comunismul supravieţuieşte prăbuşirii URSS (1991) în China (reformat mai ales după viziunea modernă a lui Deng Xiaoping).

10. Conciliul Vatican II

Al doilea Conciliu de la Vatican (1962-1965) reprezintă o amplă tentativă de reformare a Bisericii Catolice, care a stârnit, în egală măsură, o reacţie dură din partea cercurilor socotite „conservatoare". Linia inaugurată de Vatican II pare astăzi abandonată complet, mai ales după alegerea cardinalului Ratzinger (2005) ca Suveran Pontif.

248 PUTEREA

11. Criza ideologiilor

De la viziunile privind „sfârşitul istoriei" (triumful final al democraţiei şi economiei de piaţă) la pesimismul „ciocnirii civ ilizaţiilor", observatorii sunt unanim de acord în a recunoaşte doar o deteriorare a ideologiilor spre finele secolului XX: absenţa viziunii, a marilor doctrinari, apropierea partidelor de un „centru" incert definit, incapacitatea de a face faţă marilor mutaţii sociale etc. Andre Malraux afirma că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc, previzionând o reîntoarcere la vehiculul simbolic religios în dauna celui ideologic.

12. Ascensiunea islamului; terorismul

începutul mileniului al III-lea surprinde Islamul în plină expansiune, de la forţa economică dată de imensele rezerve energetice, la resuscitarea militantismului de tip jihadist. Irakul şi Afghanistanul sunt puncte fierbinţi de confruntare militară, Iranul sfidează Occidentul cu programul său nuclear, al-Qaeda este cea mai toxică formă de terorism antioccidental pe care a născut-o istoria. Ca o contrapondere, liderii occidentali încep să-şi împăneze discursul public cu elemente religioase, iar instituţia pontificală cere ca în eventualul tratat unional (UE) să se sublinieze „fundamentele creştine" ale Europei.

ANEXA 3 Dezvoltarea puterii economice

1. Epoca vânătorilor/culegătorilor

Se întinde începând cu circa 30000 î.Hr. şi până spre finele ultimei mari glaciaţiuni, 10000 î.Hr. Colectivităţile mici sunt „economii" autarhice, tribul producându-şi cele necesare într-o proporţie covârşitoare, deci schimburile sunt foarte reduse. Resurse-cheie: terenuri bogate în vânat/fructe sălbatice, cariere de silex, apă dulce, sare. Dispersie relativ uniformă a avuţiei.

2. Revoluţia agrară

Odată cu sfârşitul glaciaţiunii, are loc treptat ceea ce istoricii numesc „revoluţia agrară“ - transformarea triburilor de vânători/culegători în agricultori/păstori. Sunt cultivate cereale - care înlocuiesc pentru mii de ani baza alimentaţiei (carnea provenită din vânat) - şi sunt domesticite primele animale (capra şi oaia). Apar aşezările umane mai mari, care vor culmina în zona Sumerului/Mesopotamiei cu apariţia primelor

oraşe. Resursele-cheie: terenurile agricole şi de păşunat; metalele preţioase; arama şi cositorul (pentru turnarea uneltelor şi arm elor de bronz, care le înlocuiesc pe cele din piatră/lemn/os); sarea. Forţa economică cea mai însemnată se concentrează în „sem iluna fertilă", apare com erţul la Mediterană, apar schimburi comerciale semnificative pe uscat şi pe mare. M eşteşugurile dobândesc o pondere importantă în economie, treptat, alături de agricultură. Apar primele decalaje economice importante între variile comunităţi umane, puterea economică conducând şi la creşterea puterii militare. Apar emisiunile monetare, chiar dacă economia rămâne una de troc. încununarea acestei epoci poate fi socotit Imperiul Roman, care concentrează cea mai mare putere cunoscută în istorie pentru câteva secole.

3. Năvălirile barbare

Marile mişcări umane care vor dura câteva sute de ani vor sfârşi prin a dezintegra Imperiul Roman în forma sa europeană şi vor însemna un considerabil regres economic. Economia revine la troc în cvasitotalitate, numeroase recolte sunt distruse, apar crize demografice succesive. Odată cu apariţia regatului franc al lui Clovis (care se creştinează în jurul anului 500), Occidentul îşi începe ascensiunea. Carol cel Mare va săvârşi opera de reconstrucţie, dar economia este departe de nivelul atins în timpul romanilor.

4. Anul 1000

întâmpinat cu mari spaime milenariste, dar şi cu speranţe într-o epocă de belşug, anul 1000 este momentul real al

250 PUTEREA

ANEXE 251

fundam entării puterii economice feudale. Recoltele bune conduc la o importantă creştere demografică, se edifică burguri fortificate, se reiau schimburile (prima cruciadă deschide drumul spre Orient). Ascensiunea oraşelor-cetăţi italiene - Veneţia, Genova, Florenţa - care reiau emisiunile monetare sistematice. Apar semnele economiei financiare. Dezvoltarea meşteşugurilor. Puterea economică se mută din Orient spre Vest definitiv, chiar dacă până în jur de anul 1600 China rămâne principala putere industrială a lumii.

5. Coloniile

După ce M agellan înconjoară Pământul - dovedind că este rotund, deci finit - începe cursa colonială, în avangarda căreia se află Spania (alături de Portugalia), beneficiind de o alianţă strategică cu papalitatea. Creştere exponenţială a avuţiei, în special de aur şi argint, ca urmare a exploatării sălbatice a noilor teritorii. Se dezvoltă comerţul cu sclavi africani, necesari în colonii. Armele de foc intră în arsenalul firesc al puterii militare, conflagraţiile devin mai distructive. Occidentul îşi edifică puterea m ilitară şi economică în dauna restului lumii, stabilizând polul puterii pentru urm ătoarele secole. Se prefigurează Revoluţia Industrială. Prima migraţie masivă a forţei de muncă (spre colonii).

6. Revoluţia Industrială

Revoluţia Industrială începe în nordul Angliei şi în sudul Scoţiei la finalul primei jumătăţi a secolului al XVII-lea, dar deja în Franţa sau în principatele germane existau germenii acesteia. Deşi economiile - chiar şi cele mai avansate - rămân

252 PUTEREA

preponderent agrare pentru încă un secol, la finele secolului următor lumea occidentală era deja industrializată. Resurse- le-cheie devin minereurile şi exploatările de cărbune. Apariţia căii ferate şi a telegrafului permit dezvoltarea fără precedent a comunicaţiilor, comerţului şi migraţiei forţei de muncă. Se edifică sistemele fiscale modeme, economia devine preponderent financiară. Etapa industrială îşi atinge apogeul în preajma celui de-al Doilea Război M ondial şi în primul deceniu de după conflagraţie. Sfârşitul epocii coloniale, apariţia sintagmei de „Lume a Treia". Economie planificată - bazată pe plan cincinal - în ţările satelite URSS, corporatism în America Latină. Apariţia Fondului M onetar Internaţional şi a Grupului Băncii Mondiale (Bretton Woods, 1944). Cea mai importantă resursă devine energia.

7. Epoca „postindustrială“; noua economie

în anii 1950 în SUA - cea mai avansată economie de pe glob - numărul angajaţilor din sfera serviciilor îl întrece pe cel al „gulerelor albastre" (muncitorii cu studii medii). Statele bogate intră în etapa postindustrială, adică o economie bazată preponderent pe servicii şi cunoaştere. Şocurile succesive ale petrolului, crizele financiare ale anilor 1980-1990-2000 vin să tempereze entuziasmul previzionar al anilor 1960. Este prima oară în ultimul mileniu când Occidentul (zona cea mai bogată de pe glob) nu controlează principala resursă energetică de care depinde bunăstarea sa, petrolul. Ascensiunea „noilor jucători" pe scena puterii (inclusiv economice): lumea arabă, China, Rusia. Proiectul Uniunii Europene naşte dispute şi diferenţe de viziune/strategie/tactică între membrii săi. Criza economică severă (2007-2009).

Date post:	09-Jul-2016
Category:	Documents
Upload:	adrian-popa
View:	217 times
Download:	3 times

Puterea

Documents