Publicistica lui Panait Istrati

Panait Istrati se naşte la Brăila la 10/22 august 1884, fiind al doilea copil nelegitim al

Joiţei Istrate şi al lui Gheorghios Valsamis, kefalinit din Faraklada, de profesie precupeţ.

In 1885, bolnav de tuberculoză, Valsamis se stinge la Atena. Copilăria şi-o petrece la

Baldovineşti, la bunica Nedelea, în preajma unchilor Anghel şi Dumitru.

1. Studii

1891-1897, şcoala primară nr. 3 „Tudor Bladimirescu”, Brăila, sutodidact.

2. Activitate

Practică diverse meserii în Brăila, băiat de prăvalie la kir leonida (1897), lucrător

la plăcintăria lui Kir Nicola (1898), ucenic în docurile Brăilei, muncitor în pescărie, la o

fabrică de frânghii, zugrav, hamal în portul Giurgiu (1901), agent într-un birou de plasare

din Bucureşti (1904), servitor la un spital din Capitală. La începutul anului 1905 este

arestat la o manifestare de solidaritate cu revoluţia rusă şi primeşte o condamnare cu

suspendare. În decembrie 1906 îşi începe peregrinările prin lume, ajungând la Alexandria

(Egipt). In 1907, după un periplu prin Pireu, Napoli, se întoarce în Alexandria, pleacă

apoi la Port said şi ajunge la Damasc, unde lucreză ca pictor de firme. In anul 1908 vine

din nou la Brăila, dar pleacă în scurt timp în Egipt. In anul 1909 revine în ţară, particpă la

o manifestare de protest a socialiştilor, fiind din nou arestat,judecat şi achitat. In 1910 se

regăseşte între cei patru secretari ai Congresului de constituire a Partidului Socil

democrat din România.

In noiembrie 1911 se internează la Sanatoriul Filaret din Bucureşti, fiind

diagnosticat cu tuberculoză.

In iarna anului 1912 pleacă la Cairo spre a-şi îngriji sănătatea şi se întoarce în

vară. Participă la Congresul al II-lea al Partidului Social Democrat din România şi la al

IV-lea al Uniunii Sindicatelor; este ales secretar al Cercului de Editură Socialistă şi

1

lucrează ca redactor la ziarul România Muncitoare; ajunge iarăşi la Cairo. În decembrie

1913 pleacă pentru prima dată la Paris unde lucrează ca zugrav.

In anul 1914 se întoarce în România şi întemeiază la Brăila o asociaţie a

zugravilor. In anul 1915 se căsătoreşte cu Janeta Gheorghiu, văduva lui Ştefan

Gheorghiu.( căsătoria durează până în anul 1921).

Anul 1916 îl găseşte la Lezsin, în Elveţia, pentru a-şi îngriji sănătatea; învaţă

limba franceză cu ajutorul dicţionarului, munceşte ca zugrav, tractorist, zilier la

terasamente. In anul 1917 pleacă la Lausanne unde face diverse munci manual. In

ianuarie 1919 este internat de Crucea Roşie Americană la Sanatoriul Szlvanne-sur

Lausanne; se împrieteneşte cu ziaristul J. Jehouda, care îl îndeamnă să citească scrierile

lui Romain Rolland. Pe 21 aprilie, acelaşi an, îi moare, la Brăila, mama.

In anul 1920 ajunge la Nisa unde lucrează într-o librărie sau vinde ochelari de

stradă.

Pe 3 ianuarie 1921 încearcă să se sinucidă în parcul Albert din Nisa; asupra sa se

găseşte o scrisoare adresată lui Romain Rolland pe care ziarul L'Humanite, o va trimite

scriitorului francez. În martie Rolland îi răspunde îndemnându-l să scrie. In anul 1922îl

întâlneşte pentru prima dată pe Romain Rolland, la Villeneuve. In anul 1924 se

căsătoreşte la Paris cu Anna Munsch, croitoreasă, de care divorţează în 1930. In anul

1925, întors în ţară, este urmărit de Siguranţă. In anul 1926 se internează la Sanatoriul

Montana-sur-Sierre din Elveţia.

In anul 1927 soseşte la Moscova pentru a participa la cea de-a zecea anuversare a

Revoluţiei Ruse. Rămâne 16 luni în U. R. S. S. Se împrieteneşte cu Nikos Kazantzakis.

In anul 1929 revine în ţară şi face o anchetă despre greva minerilor de la Lupeni.

În anul 1932 se căsătoreşte cu Margareta Izescu, studentă la Universitatea din Bucureşti.

Se interneazăla Sanatoriul Filaret din Bucureşti, apoi se retrage la Mănăstirea Neamţ.

In anul 1933 revine la Bucureşti, după care călătoreşte în Olanda şi franţa. Pe 9

februarie 1934 este ales membru al Société des Gens de Lettres de Frnce. Moare la

Bucureşti pe 16 aprilie 1935.

2

3. Debut:

Revista România Muncitoare cu articolul Regina-Hotel (1916, debut publicistic), Chira

Chiralina, în revista Europe, cu o prefaţă de Romain Rolland (1923, debut literar).

Colaborează la publicaţii: România Muncitoare, Adevărul, Dimineaţa, La feuille

(Geneva), Clrt, Europe, Rampa, Facla, La Revue Eupopenne, L'Humanite, cahiers de

Sud, Cuget liber, Azi, cahiers roumains d'études littéraires, Nouvelles litteraires,

Nouvelle Revue Française, Cruciada românismului.

4. Publicistica

Surprinzătoare este această faţă ce ne-o relevează autorul „Chirei Chiralina” în

paginile publicisticii sale, pagini puţin citite,respirând sensul epocii în care au fost scrise,

arătând uneori o precocitate evidentă a „spunerii” şi mai ales o înclinaţie spre pamflet

nepărăsită niciodată. Puţina instrucţie – doar patru clase primare – nu i-ar fia sigurat lui

Panait Istrati nici pe departe un loc în „republica literelor”, sau chiar într-un post de

slijbaş modest. Istrati a fost de acees întruchiparea truditorului, aproape de rând, dar şi a

visătorului de excepţie. El s-a format din contactul nemijlocit cu viaţa, cunoscându-i toate

vicleniile, dar în acelaşi timp, în contact cu singura mişcare care, la început, ocrotea

constestatarii: mişcarea socialistă.

Debutul publicistic al autorului lui „Moş Anghel”, s-a produs probabil în această

perioadă căci, în „România Muncitoare” nr. 38, din 19/ 26 noiembrie 1906, se găseşte

articolul „Regina Hotel” semnat P. Istrate. Numele de familie Istrate e acelaşi ca în actul

de naştere copilul fiind născut „ieri, Vineri yece curent la orele şapte înainte de amiază în

Brăila la locuinţa mamei sale”1, dar prenumele prescurtat, cu iz publicistic (P) nu

corespunde ziaristului numindu-se din botez, „Gherasim” („Gherasim Joiţa Stoica

Istrate”)2. Aşadar, P. Devenit mai tarziu Panait, e un pseudonim, iar Istrate va deveni

Istrati, şi cu acest nume va fi semnat al doilea articol apărut în „România Muncitoare” nr.

49, 4/11 februarie 1907 („Biserică şi Popi”), semnat P. Istrati.1 N. Mocioiu: Precizări privind data şi locul naşterii lui Panait Istrati în „Revista arhivelor” vol. 33, nr. 1, 1971, p. 115-1202 Aşa cum se observă din actul 1077 naşterea a fost declarată de Nedelea Stoica Istrate, mama Joiţei, pe data de 10/22 august 1884 (Cf. N. Mocioiu op. Citată)

3

Cu privire la debutul său, Istrati va afirma mai târziu – atunci când va fi celebru –

„ ... cam în primăvara anului 1908, iată că am şi eu bucuria oricărui muritor când işi vede

slova tipărită. Era primul articol de luptă trimis unei piblicaţii, în specie „România

Muncitoare”. Mă aflam portar de noapte la Hotel Bobescu3 din lacu Sărat. Titlul

artcolului (dacă nu mă înşel): Un om cu scaun la cap. Şi cine credeţi că era acest om cu

scaun la cap pe care-l atacam? Curioasă coincidenţă! Era domnul Nicolae Iorga! Atacam

pe omul politic, comparsul huliganului Cuza (...). Acest debut şi alte articole, mi-au atras

simpatia „Dimineţii”4

La început cu timiditate, exprimând stângaci nemulţumirile, apoi, în special după

1909, cu siguranţa celui care ştie ce vrea, articolele sale de gazetă fac loc unei voci care

se detaşează din corul general spre a individualiza, uneori cu primejdii, arii cântate

modest de toţi ceilalţi participanţi. Tematica acestor luări de atitudine este ori „gravă”, ori

„sentimentală”, teoretizând cu farmec probleme aride de economie şi organizare

sindicală, întotdeauna percutantă însă gazetarul având, se zice, „flair”, văzând cu un ochi

atent aparenţele. Dacă până acum, când se vorbea de pamfletul românesc referinţele

mergeau către N.D. Cocea, Tudor Arghezi ş.a., de acum înainte se poate vorbi şi despre

pamfletarul Panait Istrati, căci publicistica ne dezvăluie un ironist în forţă, sublim, aprig,

vesel, sentimental, îngăduitor, intolerant, împătimit până la sânge, cultivat prin

„Docurile” brăilene sau în fantomaticele „întreprinderi” de vopsitori cu pensula. Avem

de-a face aproape cu un „autoportret” al unui om capabil să trăiască pasionat pentru o

idee actuală, stringentă: „N-am sugerit până acum asemenea călcări de demnitate

omenească. Când va cere-o însă idealul meu, le voi primi cu plăcere căci nimic nu s-a

realizat în lume fără durere”, („Prea multă răbdare”, iunie 1909).

Numele lui Istrati-publicistul poate fi adăugat fără falsă modestie lângă cei mai

mari ziarişti români ai secolului trecut căci el are cu pasiune şi frecvenţă revelaţia ideii,

necontrazicând, cu nimic, cele mai bune pagini literare pe care le-a scris.

Două par a fi direcţiile principale în care se dezvoltă tematica jurnalieră a

visătorului-zugrav pe spaţiul unui deceniu, în presa socialistă a vremii: surprinderea

„atitudinii” prin disecţia amănunţită şi scormonitoare de „sus până jos” pe scara ierarhiei 3 Greşeală de tipar - este vorba de Hotel Popescu menţionat în cele două articole apărute in „RM” an, V, nr. 28. 7 iunie şi respectiv nr. 29, 11 iunnie, intitulate „Cum trăieşte breasla servitorilor. Hotel Popescu Lacu Sărat”.4 Panait Istrati: Viaţa lui Adrian Zografi, Editura „Minerva”, 1983, p. 431.

4

sociale , apoi problemele „de aparat” ridicate de o „mişcare” împotmolită din ce în ce mai

mult în propriile sale inerţii. Însă problematica articolelor e mult mai diversă cuprinzând

aproape tot ce se poate imagina cu privire la viaţa social-administrativă, intelectuală şi,

mai ales, politică a vremii: ţăranii, prostituţia, chelnerii, arbitrajul în administraţie,

gimnaziile, corupţia, bacşişul, porturile, muntele Athos, grevele, organizarea sindicală,

fracţionusmul, deviaţionismul, eroii, etc...

Totul este scrutat cu un ochi sever şi aproape „bolnav” de curiozitate.

Desfăşurarea concretă, în „pagină”, este şi ea revelatoare: „notiţa” insiduoasă, seacă, ce

„spune” tot, fără comentarii, se asociază cu foiletonul ce se întinde pe o pagină de gazetă,

dând amănunte calm, necruţător. „Cazurile” sale sunt cazuri înainte de a fi scrise, căci ele

se formează undeva în mintea înfierbântată a ziaristului, din momentul în care „le află” şi

ceea ce urmează nu e decât o mestecare molcomă a subiectelor azvârlite aproape în silă

cititorilor.

Această tehnică a dezvăluirii, atât de profesional înţeleasă, se bazează pe

înţelegerea şi penetrarea fenomenului descris, dar în acelaşi timp şi pe un „simţ” acut, de

bun ucenic, devenit peste noapte maestru al „ştirii”. Dar, în afară de orice, pe talent căci

Istrati are nu numai un „miros”, ori stofă de ziarist, ci tocmai talent publicistic, simte

faptele, şi le asumă de la primul până la ultimul articol, cu un patetism care arată

implicare, responsabilitate şi, de ce nu, ironie.

În mod indiscutabil subiectele sal de mai tâtziu, care-l vor face pe Romani

Rolland să exclame: „Dar, Dumnezeule! Forţa asta, pasiunea asta, viaţa asta demonică!

Nu mai sunt lucruri din vremea noastră, în Occident”5 îşi au originea aici, în această lume

în care ştirea circulă cu repeziciune, şi se consumă, la fel, nu fără a lăsa însă o urmă,

adesea cu neputinţă de şters.

Într-o scrisoare adresată lui Romain Rolland, visătorul-zugrav, foarte aproape de

celebritate, scria „Ori, eu ţin să-mi deschid ochii cât mai mari, să văd întreaga grozăvie, şi

să strig oamenilor care ar vrea să-l scuze (e vorba de personajul său Stavru) – să le strig

cu toată pasiunea simţurilor mele – că natura este mai bogată şi mai voluptuoasă când se

manifestă aşa cum trebuie şi nicidecum când noi o îmbolnăvim”6.

5 „Viaţa Românească” – Caiete critice – nr. 3-4/1985; Panait Istrati: Dialog epistolar. Scrisoarea XXXVIII, p. 192 (traducerea şi notele aparţin lui alexandru Talex)6 Ibidem, p. 110 (Scrisoarea XXXVII)

5

Această pasiune de a-l face pe cititor să creadă că ceea ce citeşte este real, că

scriitorul nu inventează nimic, va traversa tot ce a scris Istrati, inducând nu adesea, în

eroare. Dacă, în articolele de tinereţe o va face discret, atrăgând doar atenţia asupra

acestui mic mănunt, mai târziu, după 1923, când va deveni celebru, are să amintească

mereu această caracteristică a ficţiunii sale.

„Je suis un homme c’est a dire la seule des creatures animales qui souffre au

spectacle de mes semblables” spunea istrati în prefaţa la „Casa Türinger” având

încorporată în sine „nevoia” revoltei, zoaristul va construi, indirect, şi o „poetică” a ei,

treaptă cu treaptă. Publicistica ne dezvăluie aşadar, un Istrati mai puţin familiar

cititorului: şi anume cel care-şi propune învăţarea alfabetului disciplinei şi principiilor

ideologice ce stau la baza unei mişcări politice. Eşecul, atât cât a fost din această

învcercare, n-a făcut decât să-l împingă pe „ziarist” spre literatură şi să-i clarifice

principiile „politicii” sale: a nu dezarma niciodată în faţa opresiunii de orice tip ar fi ea; a

crede că un om este egal cu un om; a pune fiinţa umană deasupra oricăror interese; a nu

face din ideologie „idolumtheatri”; a dispreţui conformismul de orice tip „lichelismul”

politic şi îngustimea de vederi; a iubi natura cu fervoare rousseauistă; a gratifica funcţiile

naturale ale omului, nu locul de pe scara socială; o pune la baza înţelegerii lumii artisticul

şi nu tehnicismul; a distruge tot ce ţine de interes meschin; a trăi/ prin utipia artei ca în/

prin realitate; a şterg diferenţele dintre muncitor şi funcţionarul instituţionalizat; a-l

obliga pe om să devină interior înainte de a fi exterior, meditativ înainte de a fi al acţiunii

etc. Această „autodescriere” („par soi-meme”) regăsită în jurnalistica sa, nu exclude

mecanismul social pe care autorul „Chirei Chiralina” îl vizitează continuu în articolele

sale politice. El nu se pierde în lamentaţii „filosoficeşti”, ci apără şi neagă vehement,

construieşte cu trudă ca apoi să distrugă totul cu o singură mişcare, îşi „trăieşte” textul

până la capăt. Această necesitate a propriei sale periectibilităţi, cât şi a societăţii în care

era încorporat, îl duc pe publicist spre descoperirea necesităţii sale interioare de „revoltă”.

Atitudinile paradoxale, de maximă şi lucidă asumare a destinului „celuilalt”, vor

determina, după cum se ştie, un lung conflict după 1925 în care vinovat va fi Panait

Istrati.

Mircea Eliade, într-un articol memorabil din 1925, scria: „Istrati n-a ştiut – n-avea

de unde să ştie – că acel care aderă la o atitudine politică militantă nu mai poate pretinde

6

să rămână liber, să presteze „spiritul critic, să facă observaţii şi să i se mulţumească

pentru asta”.7 Articolele sale de tinereţe arată tocmai contrariul: Istrati ştia, dar conform

structurii „poeticii” sale nu vroia „să înveţe”, „să aplice”, era vehement şi intolerant în

acest punct, căci pentru el „poporul” reprezenta fiecare individ în parte, fiecare

subiectivitate cu amănuntele sale biologice şi comportamentul ei social. Articolele

politice arată un scormonitor în real, şi nu un teoretician deformat de „doctrină”.

Interesant este că această „deformaţie” fusese observată şi „demascată” în epocă

de „tov. I. Neagu” care reproşase pe un ton neutru, după eşecul grevei din 1910,

„entuziasmul” conducătorilor, în „Sabia cu două tăişuri” (iunie 1910). Istrati îi răspunde:

„Conducere de tineri entuzoaşti? Dar de-ar fi venit şi marx , din groapă, şi tot n-ar fi putut

s-o ducă mai bine decât merge ea singură. Să nu se conducă cineva după faptul ca am

strigat în „Adevărul” că greva a căzut! Am strigat fiindcă am constatat reaua voinţă şi

duşmănia naţionaliştilor care au uneltit contra ei, a marilor vărbaţi care cer concursul la

anumite zile, dar îi îngroapă la nevoie”. ( „O critică greşită. Răspuns tov. I. Neagu” iulie

1910). Fixismul şi demagogia, arată Istati pe un ton ironic, se împletesc peste bariere şi

comunică: „Nu ştiu bine, dar mi se pre că şi prefectul imi spunea atunci, ceea ce tovarăşul

Neagu spune acum, şi în acest caz nu văd prin ce se deosebeşte de dînşii”.

Articolele lui Istrati au tocmai această proprietate „filmică” pentru că eludează

aparentul şi impun forţa interioară, nevăzută a autorului lor, care cel mai adesea nu este

numai un „slujitor” ci, dimpotrivă, naşte alt spaţiu decât cel real dintr-o necesitate

interioară.

Folosindu-se de diferite întâmplări, Panait Istrati îşi asumă rolul de anchetator

public al diverselor crime sociale. Un discurs rostit de I. C. Brătianu despre „tulburătorii

ordinei sociale”, demisia unui inspector în semn de protest faţă de modul abuziv în care

este implicată „legea tocmelilor agricole”, arestarea şi schingiuirea activiştilor sindicali,

ori simple faptediverse ca seduvcerea unei fete sărace de către un ofiţer şi transformarea

ei în prostituată, sunt scântei care produc explozii de indignare, în articole zgomotoase,

vuind de imprecaţii şi ameninţări.

Intervenţiile sale gazetăreşti se încadrează, în fond, în jurnalistica de atitudine pe

care o stimula, în acei ani, presa socialistă. După exemplul altora, Istrati va publica şi el

7 Cf. Rev. Cit. (Mircea Eliade: „Destinul lui Panait Istrati” din „Vremea mea” 25 august 1935, antologie realizată de Mircea Iorgulescu).

7

reportaje-anchetă, dintre care unul (despre exploatarea hamalilor) s-a bucurat de un

deosebit răsunet. Respectiva anchetă a apărut în câteva numere ale ziarului Dimineaţa şi

impresionează nu atât prin dezvăluiri de fapte, cât prin vehemenţa comentariului. Istrati

are un temperament prea febril pentru a adopta un ton obiectiv, de anchetă, adevărata

plăcere simţind-o în descărcări verbale.

Dealtfel, specia în care va excela nu va fi atât foiletonul – care cere o anumită

graţie şi totodată acuitatea înţepăturii de viespe – ci, pamfletul. Un pamflet care nu

agreează nuanţele şi subînţelesurile, care spune pe şleau ce are de spus. Formularea e

neglijentă ca dintr-o primă redactare. În zilele noastre, când publicistica s-a constituit ca

un gen literar cu toate prerogativele re rigoare, aceste articole impun anumite dificultăţi la

lectură prin stilul lor necizelat sau cu forme rudimentare din punct de vedere gramtical.

Tonul articolelor este plin de emfază şi de accente profetice. In articolele despre munca

din porturi vesteşte în postura unui războinic, că pe fruntea vătafilor „voi pune cu fierul

roşu pecetea infamiei” etc.

Istrati surprinde din „ştire” ceea ce este esenţial şi se proiectează, cel mai adesea,

pe sine însuşi în faptul descris, îi dă o funcţie, îl investeşte aproape cinematografic cu

trăsăturile sale. „Un reporter, spunea André Malraux8 într-o artă a cărei expresie esenţială

este metafora, nu poate fi decît un salahor; poetul, romancierul, vor fi intotdeauna mai

importanţi decît el. Dacă obiectul artei este de a distruge evenimentul, reporterul este

învins; dacă, însă, acest obiect poate fi apropierea eliptică, nu a două cuvinte, ci a două

întâmplări, cineastul şi reporterul îşi găsesc forţa, care este aceeaşi”.

8 A. Viollis: „Indochine S.O.S.” (Preface par Andre malraux) Paris, Gallimard, 1935, p. VII.

8

Fig. 1. Casa Thüringer, Brăila, 2011

Fig. 2, 3. Statuia lui Panait Istrati şi Chioşcul fanfarei din Grădina Mare

9

Fig. 4. Panait alături de mama sa Joiţa

Fig. 5. Panait Istrati cu prietenii din Brăila

10

Fig. 6. Semnătura lui Panait Istrati

Fig. 7. Panait Istrati

11

Fig. 8. Primul articol al lui Panait Istrati apărut în România Muncitoare, 1906

12

Fig. 9. Articol publicat în România Muncitoare, 1909

13

Bibliografie

N. Mocioiu: Precizări privind data şi locul naşterii lui Panait Istrati în Revista

arhivelor, vol. 33, nr. 1, 1971

Panait Istrati: Viaţa lui Adrian Zografi, Editura „Minerva”, 1983

Mircea Eliade: Destinul lui Panait Istrati din Vremea mea, 25 august 1935,

A. Viollis: Indochine S.O.S. (Preface par Andre malraux) Paris, Gallimard, 1935.

Al. Oprea, Panait Istrati. Dosar al vieţii şi al operei, Editura Minerva, 1976.

14