Psihologie judiciara 2014

1

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

SECŢIA PSIHOLOGIE

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

Conf. univ. dr. BUŞ IOAN

2

I. Informaţii generale

1.1.Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs:

Nume: Conf.univ.dr. Ioan Buş

Birou: Birou 4 sediul Fac. de Psihologie şi

Ştiinţe ale Educaţiei, str. Republicii 37

Telefon: 0264-590967

Fax: 0264-590967

E-mail: [email protected]

Consultaţii: Miercuri, 12 - 14

Date de identificare curs şi contact tutori:

Numele cursului - Psihologia Judiciară

Codul cursului – PSY 2273

Anul, Semestrul – anul 2, sem. 1

Tipul cursului - Opţional

Pagina web a cursului- http://www.psychology.ro

Tutore – drd. Visu-Petra George

[email protected]

1.2. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Înscrierea la acest curs este condiţionată de parcurgerea şi promovarea următoarelor

discipline Psihologie generală I şi respectiv Psihologie generală II. De asemenea cunoştinţele

dobândite prin aprofundarea disciplinelor Psihologie cognitivă şi Psihologie socială sporesc

considerabil accesibilitatea temelor pe care vi le propunem. În totalitatea lor, aceste prerechizite

vor fi foarte utile în rezolvarea lucrărilor de evaluare ce încheie fiecare modul şi, respectiv în

promovarea examenului de evaluare finală.

1.2. Descrierea cursului

Fenomenul infracţional, prin complexitatea factorilor care îl generează şi prin diversitatea

formelor în care se manifestă, nu poate fi explicat şi înţeles fără aportul psihologiei judiciare.

Factorul determinant al comportamentului infracţional este întotdeauna de natură subiectivă, dar

acest aspect nu poate fi izolat de contextul în care se manifestă: social, economic, cultural etc.

Complexitatea şi diversitatea realităţii infracţionale presupune o abordare cu caracter

multidisciplinar: psihologic, sociologic, criminologic, medico-legal.

Cursul îşi propune să reliefeze principalele caracteristici şi psrticularităţi ale fenomenului

şi comportamentului infracţional, identificând şi evaluând factorii şi mecanismele de bază care

îl generează sau favorizează, atât la nivel social cât şi individual. Temele cursului acoperă o

problematică interesantă şi atractivă.

3

1.4. Organizarea temelor în cadrul cursului

Cursul este structurat pe şase module de învăţare, cuprinzând: noţiuni fundamentale de

psihologie judiciară şi cele mai cunoscute teorii ale fenomenului şi comportamentului

infracţional (teorii psihobiologice, psihosociale şi psihomorale); analiza psihologică a actului

infracţional, tipuri de infractori, profilul personalităţii infractorului, particularităţile psihologice

ale infractorului; delincvenţa juvenilă; psihologia victimei; martorul şi mărturia; psihologia

mediului penitenciar.

Nivelul de intelegere si, implicit, utilitatea informatiilor pe care le regăsiti in fiecare

modul vor fi sensibil optimizate dacă, în timpul parcurgerii suportului de curs, veti consulta

sursele bibliografice recomandate. Dealtfel, rezolvarea tuturor lucrărilor de verificare impune,

cel puţin, parcurgerea referinţelor obligatorii, menţionate la finele fiecărui modul. În situaţia în

care nu veţi reuşi să accesaţi anumite materialele bibliografice, sunteti invitaţi să contactaţi

tutorii disciplinei.

1.5. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Asa cum am mentionat mai sus prezentul suport de curs este structurat pe şase module,

cuprinzând tot atâtea perspective asupra fenomenului şi comportamentului infracţional.

Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri faţă în faţă (consultatii), cât şi muncă

individuală. Consultatiile, pentru care prezenta este facultativa, reprezinta un sprijin direct

acordat dumneavoastra din partea titularului si a tutorilor. Pe durata acestora vom recurge la

prezentarea fiecărui modul, dar mai cu seama va vom oferi, folosind mijloace auditive şi vizuale

explicaţii alternative, răspunsuri directe la întrebările pe care ni le veţi adresa. În ceea ce

priveşte activitatea individuala, aceasta o veti gestiona dumneavoastra şi se va concretiza în

parcurgera tuturor materilelor bibliografice obligatorii, rezolvarea lucrarilor de verificare si a

proiectului de semestru. Reperele de timp si implicit perioadele în care veţi rezolva fiecare

activitate (lucrari de verificare, proiect etc) sunt monitorizate de către noi prin intermediul

calendarului disciplinei. Modalitatea de notare si, respectiv, ponderea acestor activitati

obligatorii, în nota finala va sunt precizate în secţiunea politica de evaluare şi notare precum şi în

cadrul fiecărui modul.

Pe scurt, având în vedere particularităţile învăţământului la distanţă dar şi reglementările

interne ale CFCID al UBB parcurgerea şi promovarea acestei discipline presupune antrenarea

studenţilor în următoarele tipuri de activităţi:

a. consultaţii – pe parcursul semestrului vor fi organizate două întâlniri de consultaţii faţă în

faţă; prezenţa la aceste întâlniri este facultativă;

b. realizarea unui proiect de semestru cu o temă şi un set de sarcini anunţate cu cel puţin 30

de zile înaintea datei de depunere a acesteia.

c. forumul de discuţii – acesta va fi monitorizat de echipa de tutori şi supervizat de titularul

disciplinei.

4

1.6. Materiale bibliografice obligatorii

In suportul de curs, la finele fiecarui modul sunt precizate atât referinţele biblografice

obligatorii, cât şi cele facultative. Sursele bibliografice au fost astfel stabilte încât să ofere

posibilitatea adâncirii nivelului de analiză si, implicit, comprehensiunea fiecărei teme. Volumul

„Psihologie şi infracţionalitate – Funadmente teoretice” (2005), este referinţa obligatorie

principală pentru cursul de „Psihologie judiciară”. Având în vedere organizarea conţinutului,

dar mai ales accentul pus pe caracterul interactiv, această lucrare se adresează prioritar

studenţilor de la învăţământul la distanţă. Informaţiilor din volum li se adauga o serie de referinţe

facultative, utile îndeosebi atunci când aveţi nevoie de informaţii privind relevanţa ecologică şi

aplicativă a diverselor modele teoretice. Lucrările menţionate la bibliografia obligatorie se

regăsesc şi pot fi împrumutate de la Biblioteca Facultăţii de Psihologie din cadrul Bibliotecii

Centrale „Lucian Blaga”.

1.7. Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Optimizarea secvenţelor de formare reclama accesul studentilor la urmatoarele resurse:

- calculator conectat la internet (pentru a putea accesa bazele de date si resursele electronice

suplimentare dar şi pentru a putea participa la secvenţele de formare interactivă on line)

- imprimantă (pentru tiparirea materialelor suport, a temelor redactate, a studiilor de caz)

- acces la resursele bibliografice (ex: abonament la Biblioteca Centrală „Lucian Blaga”)

- acces la echipamente de fotocopiere

1.8. Calendar al cursului

Pe parcursul semestrului I, în care se studiaza disciplina de faţă, sunt programate 2

întâlniri faţă în faţă (consultaţii) cu toţi studenţii; ele sunt destinate solutionarii, nemediate, a

oricaror nelamuriri de conţinut sau a celor privind sarcinile individuale. Pentru prima întâlnire se

recomandă lectura atentă a primelor trei module; la cea de a doua se discuta ultimele trei module

si se realizeaza o secvenţă recapitulativa pentru pregatirea examenului final. De asemenea în

cadrul celor doua întâlniri studenţii au posibilitatea de a solicita titularului şi/sau tutorilor sprijin

pentru rezolvarea anumitor lucrari de verificare sau a proiectului de semestru, în cazul în care nu

au reusit singuri. Pentru a valorifica maximal timpul alocat celor doua întâlniri studenţii sunt

atenţionaţi asupra necesităţii suplimentării lecturii din suportul de curs cu parcurgerea obligatorie

a sursei bibliografice de referinţă.

1.9. Politica de evaluare şi notare

Evaluarea finala se va realiza pe bază unui examen scris desfaşurat în sesiunea de la

finele semestrului I. Nota finală se compune din: a. punctajul obtinut la acest examen în

proporţie de 50% (5 puncte) b. evaluarea proiectului de semestru 20% ( 2 puncte), şi c. notarea

lucrărilor de evaluare (30%: 6 sarcini a câte 0,5 punct fiecare).

5

Pentru predarea temelor se vor respecta cu stricteţe cerintele formatorilor. Orice abatere

de la acestea aduce după sine penalizări sau pierderea punctajului corespunzator acelei lucrări.

Evaluarea acestor lucrări se va face imediat după preluare, iar afişarea pe site a notelor

acordate se va realiza la cel mult 2 săptămâni de la data depunerii/primirii lucrării. Daca

studentul considera ca activitatea sa a fost subapreciata de catre evaluatori atunci poate solicita

feedback suplimentar prin contactarea titularului sau a tutorilor prin email.

1.10. Elemente de deontologie academica

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:

- Orice material elaborat de catre studenti pe parcursul activităţilor va face dovada originalităţii.

Studenţii ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor fi acceptaţi la examinarea finală.

- Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată prin acordarea notei minime sau,

în anumite condiţii, prin exmatriculare.

- Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studentilor prin afisaj electronic.

- Contestaţiile pot fi adresate în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor iar solutionarea lor nu

va depasi 48 de ore de la momentul depunerii.

1.11. Studenţi cu dizabilităţi:

Titularul cursului si echipa de tutori îşi exprimă disponibilitatea, în limita constrangerilor

tehnice şi de timp, de a adapta conţinutul şi metodelor de transmitere a informaţiilor precum şi

modalităţile de evaluare (examen oral, examen on line etc.) în funcţie de tipul dizabilităţii

cursantului. Altfel spus, avem în vedere, ca o prioritate, facilitarea accesului egal al tuturor

cursanţilor la activităţile didactice si de evaluare.

1.12. Strategii de studiu recomandate:

Date fiind caracteristicile învăţământului la distanţă, se recomandă studenţilor o

planificare foarte riguroasă a secvenţelor de studiu individual, coroborată cu secvenţe de dialog,

mediate de reţeaua net, cu tutorii şi respectiv titularul de disciplina. Lectura fiecărui modul şi

rezolvarea la timp a lucrărilor de evaluare garantează nivele înalte de înţelegere a conţinutului

tematic şi totodată sporesc şansele promovării cu succes a acestei discipline.

6

Modulul 1

NOŢIUNI FUNDAMENTALE DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

TEORII ALE FENOMENULUI ŞI COMPORTAMENTULUI INFRACŢIONAL

Scopul modulului: Familiarizarea studentului cu noţiunile de psihologie judiciară şi cu

principalele teorii ale fenomenului şi comportamentului infracţional.

Obiectivele modulului:

La finalul acestui modul, cursanţii trebuie:

1.1 Introducere

Psihologia este ştiinţa centrată pe om, pe personalitatea sa, urmărind modul cum acesta se

manifestă şi acţionează în mediul său fizic, dar mai ales social. Psihologia este un sistem

multistratificat de discipline teoretice şi practice, genetice şi experimentale, de discipline

psihologice de ramură adecvate celor mai diverse genuri şi forme ale activităţii umane.

Psihologia judiciară ca ştiinţă şi practică, se adresează tuturor categoriilor de specialişti

care într-un fel sau altul participă la înfăptuirea actului de justiţie şi ale căror decizii au influenţă

asupra vieţii celor aflaţi sub incidenţa legii. Aceasta reprezintă, de fapt, o îmbinare între

psihologia generală şi psihologia socială, fiind aplicată la domeniul infracţionalităţii ca formă

specifică de activitate umană.

Domeniul psihologiei judiciare îl constituie în esenţă devianţa, conduitele care se

îndepărtează de la normele morale sau legale dominante într-o cultură dată.

Obiectul psihologiei judiciare îl reprezintă studiul şi analiza complexă a

comportamentelor umane implicate în procesul judiciar (omul într-o ipostază specială).

Precizarea obiectivelor psihologiei judiciare trebuie să se facă ţinându-se seama, în

primul rând, de cei ce vor beneficia şi vor utiliza efectiv rezultatele cercetării din acest domeniu.

Psihologia judiciară se adresează în primul rând specialiştilor din justiţie, care prin natura

activităţii lor au de-a face cu persoanele implicate în situaţii infracţionale şi ale căror hotărâri pot

influenţa destinul acestora. Actul de justiţie nu poate fi înţeles şi acceptat în afara dezideratului

care guvernează intenţia legiuitorului, şi anume, aflarea adevărului. Numai aşa poate fi garantat

scopul procesului penal: “constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie

infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit

� Să poată defini noţiunile de devianţă, infracţionalitate, comportament

infracţional, dimensiunile infracţionalităţii.

� Să prezinte cele mai importante deziderate etice şi deontologice ale psihologiei

judiciare.

� Să explice teoria anormalităţilor biologice.

� Să explice teoriile psihosociale.

� Să explice teoriile psihomorale.

7

vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală “(C.pr.pen., art.

1). Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a

drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în

spiritul respectării legilor. Psihologia judiciară impune o serie de exigenţe fără îndeplinirea

cărora actul de justiţie rămâne un exerciţiu steril, tehnicist, lipsit de credibilitate şi forţă.

În privinţa metodelor, psihologia judiciară ca parte aplicată a psihologiei generale şi

sociale, şi-a preluat majoritatea elementelor din cadrul conceptual al acestora, utilizând tehnici şi

instrumente de investigare specifice acestor discipline: observaţia, experimentul, ancheta

psihosocială şi ancheta judiciară ca metode specifice (pe bază de chestionar şi interviu), metoda

biografică, metoda analizei produselor activităţii, sondajul de opinie etc.

Sistemul de categorii cu care operează psihologia judiciară aparţine în mare măsură

psihologiei generale şi sociale, dar şi altor discipline înrudite, conferindu-i un caracter

interdisciplinar. În organizarea şi realizarea demersului său teoretic şi practic, psihologia

judiciară utilizează noţiuni şi din disciplinele psihologice de ramură, cum ar fi: psihologia

experimentală, psihologia diferenţială, psihologia cognitivă, psihofiziologia, psihologia

medicală, psihopatologia, psihologia militară, psihologia conduitei etc.

Demersul teoretic al psihologiei judiciare constă în: organizarea, dezvoltarea şi

perfecţionarea unui sistem conceptual operant; validarea unor modele conceptuale teoretico-

explicative elaborate de alte ramuri ale psihologiei, în urma testării acestora pe domeniul specific

activităţii judiciare; elaborarea unor modele teoretico-explicative referitoare la etiologia unor

fenomene psihice din domeniul judiciar etc.

Demersul practic-aplicativ al psihologiei judiciare presupune: elaborarea unei

metodologii specifice de investigare-cercetare a realităţii psihice din domeniul judiciar şi

evidenţierea legităţilor fenomenelor psihice specifice acestui domeniu; oferirea agenţilor

specializaţi din domeniul judiciar a unor date informaţii pertinente şi utile cu privire la realitatea

psihică din sistemul judiciar, în vederea stabilirii adevărului; elaborarea unor programe psiho-

sociale de prevenire a infracţiunilor şi recidivelor; elaborarea unor strategii de terapie

educaţională a infractorilor; elaborarea unor programe recuperative de reintegrare socio-

profesională a infractorilor; acordarea de asistenţă psihologică, materializată în expertizele de

specialitate oferite atât organelor judiciare, cât şi infractorilor etc.

COMPORTAMENTUL – PREZENTARE GENERALĂ

Termenul de comportament are o largă utilizare în vorbirea curentă, psihologia judiciară

cercetându-l sub toate aspectele sale normale sau deviante.

8

Comportamentul reprezintă reacţia globală (glandulară, motorie, verbală, afectivă etc.) a

unei persoane într-o împrejurare dată. Prin această reacţie totală organismul uman răspunde la o

situaţie trăită în funcţie de stimulările mediului şi de tensiunile sale interne.

Sistemul specific de referinţă pentru comportamentul uman îl reprezintă situaţia sau

contextul social la care orice persoană răspunde prin acte, mişcări şi gesturi vizibile, observabile,

în strânsă corelaţie atât cu particularităţile situaţiei, cât şi cu particularităţile şi trăsăturile

personalităţii sale.

Din interacţiunea persoanelor rezultă o multitudine de fenomene psihosociale, care nu

sunt altceva decât manifestări de natură spirituală, de conştiinţă socială, în care se împletesc

elementele ideologice, mai mult sau mai puţin sistematizate, cu elementele psihologice.

Fenomenele psihosociale nu pot fi desprinse de persoană, de purtătorul lor, pentru că ele se

manifestă şi au la bază concepţiile, normele de conduită pe care le aplică, atitudinile pe care le

adoptă, opiniile pe care le formulează.

Comportamentul normal, obişnuit, al unei persoane reprezintă gradul în care aceasta

reuşeşte să ofere un răspuns semnificativ unei situaţii date. Această reuşită poate apărea numai în

condiţiile integrităţii funcţiilor psihice, care intervin în grade diferite, atât în evaluarea situaţiei,

cât şi în elaborarea unui răspuns semnificativ şi adecvat faţă de ea. Orice persoană dispune de un

ansamblu unitar de trăsături psihice şi comportamente centrate în jurul unui nucleu reprezentat

de personalitate. Înseamnă că expectanţele noastre sunt ca ea să se comporte în limitele unei

game de posibilităţi scontate, consistenţa internă a formelor sale de conduită fiind

complementară cu constanţa reacţiilor sale semnificative şi adecvate în anumite situaţii. Aceasta

presupune aprecierea personalităţii din punctul de vedere al constanţei formelor de exteriorizare

comportamentală.

Datorită marii varietăţi de situaţii cu care se confruntă persoana de-a lungul vieţii sale,

comportamentul suportă un proces de specializare şi diferenţiere, în funcţie de spaţiu şi timp, de

vârstă şi de sex, de mediu şi cultură, de statusul socio-profesional etc.

La nivelul persoanei comportamentul apare ca un traductor de atitudini, fiind de fapt

rezultanta configuraţiei totale a atitudinilor. Atitudinile nefiind egale ca intensitate şi valoare, în

interiorul sistemului atitudinal are loc o selecţie, în urma căreia este desemnată şi promovată

atitudinea cu implicaţiile cele mai profunde în forma de comportament dată.

Modificarea comportametului uman depinde de: a) - situaţia generatoare de fenomene

psihosociale specifice şi b) - persoana sau colectivitatea cu care se confruntă această situaţie.

O particularitate specifică a comportamentului uman o constituie caracterul învăţat,

dobândit al acestuia. Procesul de învăţare este un fenomen care se extinde la întreaga viaţă

umană, prin învăţare înţelegând orice achiziţii, care prin exerciţiu şi repetare acţionează asupra

9

comportamentului nostru modificându-l. Un rol important în învăţarea unor comportamente îl au

recompensa şi sancţionarea, care contribuie fie la facilitarea noilor achiziţii, fie la eliminarea

celor necorespunzătoare. Acestea ocupă un rol important în învăţarea şi elaborarea

comportamentelor, dar pe lângă aceasta mai există şi alte metode cu acelaşi grad de importanţă

utilizate de factorul uman în procesul de învăţare.

Psihologia judiciară este interesată, în primul rând de ceea ce reprezintă devianţa în

materie de comportament. Statistic, devianţa reprezintă o abatere de la medie. Media o constituie

comportamentul conformist, în raport cu normele şi reglementările sociale, iar comportamentul

deviant ca abatere, semnifică deviaţiile cu sens negativ, antivaloric, de tipul a tot ceea ce este

denumit în termeni generici comportament antisocial, criminalitate sau infracţionalitate.

Noţiunea de comportament infracţional este utilizată sub mai multe forme: comportament

deviant, delincvent sau aberant. În realitate, comportamentul deviant include abaterile de la

normele sociale în general, cel delincvent (infracţional) se referă la abaterile şi încălcările

normelor juridice penale, în timp ce comportamentul aberant include aspectele medico-legale,

psihiatrice sau psihopatologice.

DEVIANŢA SOCIALĂ ŞI DELINCVENŢA

După anul 1990, problematica devianţei sociale a început să fie abordată sistematic,

existând preocupări pentru elaborarea şi fundamentarea unui cadru teoretic şi metodologic.

În plan teoretic-conceptual s-au reelaborat şi redefinit noţiuni şi concepte de bază ale

criminologiei, fundamentându-se un cadru general etiologic al infracţionalităţii, iar în plan

metodologic s-au elaborat şi validat metode de investigaţie a diferitelor tipuri de manifestări şi

comportamente antisociale, identificând şi evaluând factorii şi mecanismele care le generează

sau favorizează, atât ca fenomen de grup, cât şi ca manifestare specifică a comportamentului

individual.

Împreună cu celelalte ramuri ale ştiinţelor sociale, psihologia judiciară îşi propune să

contribuie la aprofundarea cunoaşterii structurii şi funcţionalităţii microgrupurilor infracţionale,

a zonelor vulnerabile ale acestora, pentru prevenirea, contracararea şi destrămarea lor.

Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora poate

aprecia dacă o anumită conduită sau un anumit act, este adecvat sau nu, se înscrie sau nu în

modelul cultural prescris pentru toţi membrii ei. Aceste norme stabilesc modalităţile de sancţiune

Temă de reflecţie nr. 1 Analizaţi relaţia dintre comportamentul deviant şi cel infracţional.

10

pentru toate conduitele sau actele care nu corespund aşteptărilor societăţii (unele sancţiuni se

aplică în mod instituţionalizat, altele se aplică prin mecanisme neoficiale, informale).

Dacă am defini toate aceste conduite ori acte ca abateri de la normele de orice fel, am

putea afirma că orice societate se confruntă, în cursul dezvoltării ei, cu manifestări de devianţă.

Devianţa desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor şi regulilor sociale. Aceasta

are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delincvenţa (denumită şi

“devianţă penală”), deoarece include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de la

comportamentul socialmente acceptat şi dezirabil.

Comportamentul deviant este un comportament “atipic”, care se îndepărtează sensibil de

la poziţia standard (medie) şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul

unui sistem social. Diagnosticarea comportamentului deviant depinde de natura normelor

sociale, de gradul de toleranţă al societăţii respective, ca şi de pericolul actual sau potenţial pe

care îl prezintă devianţa faţă de stabilitatea vieţii sociale.

Devianţa nu poate fi înţeleasă ca fenomen sau ca un comportament detaşat de contextul

social. Fiind intim legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale, devianţa reprezintă

un fenomen normal în cadrul evoluţiei societăţii, a moralei şi a dreptului, iar individul deviant

nu trebuie considerat neapărat ca o fiinţă nesocializată, ca un element parazitar, neasimilabil,

introdus în corpul societăţii, el avînd uneori rolul unui agent reglator al vieţii sociale. Devianţa,

desemnând distanţarea semnificativă de la normele de conduită şi de la valorile sociale acceptate

într-un spaţiu cultural determinat, într-o anumită societate şi la un moment dat, are atât o

semnificaţie negativă, disfuncţională, cât şi una pozitivă, funcţională. În unele situaţii devianţa

facilitează funcţionarea societăţii. Cei din afara rândurilor îi determină pe cei din “coloană” să fie

mai uniţi. Altfel spus, devianţa consolidează conformarea, sancţionează, certifică normalitatea.

Extensia, intensitatea şi gravitatea devianţei sociale depind, în mare măsură, de valorile şi

normele care sunt încălcate, precum şi de reacţia publică faţă de aceste abateri şi încălcări. De

aceea, evaluarea devianţei sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor şi

regulilor de conduită şi terminând cu intensitatea reacţiei sociale faţă de încălcarea acestora.

În ansamblul formelor de devianţă socială se include şi delincvenţa (infracţionalitatea sau

criminalitatea), care afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate de normele

juridice cu caracter penal. Aceasta reprezintă ansamblul actelor şi faptelor care, încălcând

regulile juridice penale, impun adoptarea unor sancţiuni negative, organizate, din partea agenţilor

specializaţi ai controlului social (poliţie, justiţie etc.).

Chiar dacă delincvenţa apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului

penal, ea este primordial, un fenomen social având consecinţe negative şi distructive pentru

securitatea indivizilor şi grupurilor.

11

Delincvenţa este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte şi

dimensiuni de natură statistică, juridică, sociologică, psihologică, economică, prospectivă şi

culturală:

a).dimensiunea statistică - evidenţiază starea şi dinamica delincvenţei în timp şi spaţiu,

prin evaluarea şi măsurarea în procente, medii, serii de distribuţie şi indici ai diferitelor delicte şi

crime, şi corelarea acestora cu o serie de variabile şi indicatori cu caracter social, ecologic,

cultural, geografic etc.;

b).dimensiunea juridică - evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte

antisociale, periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi

felul sancţiunilor adoptate, modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente;

c).dimensiunea sociologică - centrată pe identificarea şi prevenirea socială a delictelor şi

crimelor, în raport cu multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare şi devianţă existente în

societate şi cu formele de reacţie socială faţă de diferitele delicte;

d).dimensiunea psihologică - evidenţiază structura personalităţii individului delincvent şi

individului normal, motivaţia şi mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului faţă de

fapta comisă (răspunderea, discernământul etc.);

e).dimensiunea economică sau “costul crimei” - evidenţiază consecinţele directe şi

indirecte ale diferitelor delicte din punct de vedere material şi moral (costurile financiare

acordate victimelor, martorilor, reparaţiei bunurilor etc.);

f).dimensiunea prospectivă – evidenţiază atât tendinţa generală de evoluţie a

delincvenţei, cât şi tendinţa anumitor indivizi şi grupuri sociale spre delincvenţă;

g).dimensiunea culturală – se referă la relativitatea criteriilor normative şi culturale cu

care este investită delincvenţa în diverse societăţi şi culturi. Există diferenţe sensibile din punct

de vedere cultural, în definirea anumitor acte ca periculoase şi în evaluarea intensităţii şi

gravităţii acestora. Gradul de periculozitate al unui comportament antisocial depinde, în mare

măsură, de caracterul coercitiv sau, dimpotrivă, permisiv al normelor sociale. Marea diversitate

şi variabilitate a culturilor implică deci, comportamente eterogene din punct de vedere al

semnificaţiei lor sociale, moralitatea, imoralitatea, binele sau răul fiind într-o strânsă legătură cu

normele şi valorile grupului respectiv. ”Normalul” este reprezentat de comportamentele

socialmente acceptabile, compatibile cu modelele culturii din care face parte individul.

Tema de reflecţie nr. 2 Care dintre dimesiunile prezentate consideraţi că are o importanţă mai ridicată în prevenirea infracţionalităţii?

12

Sistemul nostru penal utilizează expres noţiunea de infracţiune, nu de delict sau crimă.

Prin articolul 17 din Codul Penal al României, infracţiunea este definită ca o “faptă care prezintă

pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală “.

Din punct de vedere psihologic, infracţiunea reprezintă o manifestare comportamentală

deviantă, ce constă în încălcarea unor norme codificate de către societate, manifestare cu

conţinut antisocial, faţă de care se iau anumite atitudini, prin aplicarea de sancţiuni penale.

Cercetarea psihologică trebuie să cuprindă în aria sa descifrarea diferitelor dimensiuni

psihologice cu accent pe motivaţie, afectivitate, pe descifrarea personalităţii în ansamblul său.

A înţelege omul înseamnă a recunoaşte inegalitatea înzestrării native a indivizilor, fapt ce

trebuie să ne conducă la diversificarea, nuanţarea şi individualizarea cantitativă şi calitativă a

acţiunilor educative.

De asemenea, inegalitatea şi neomogenitatea mediilor sociale, de provenienţă, exercită

presiuni diferite cantitativ şi calitativ asupra indivizilor, ceea ce le conferă anumite limite

individuale în privinţa rezistenţei faţă de restricţii, fie ele morale sau legale.

ASPECTE ETICE ŞI DEONTOLOGICE PE CARE LE IMPLICĂ PSIHOLOGIA

JUDICIARĂ ÎN SISTEMUL JUDICIAR

Deontologia se referă la ansamblul normelor referitoare la îndatoririle precumpănitor

morale sau de alt ordin ale profesioniştilor faţă de societate şi faţă de diversele categorii de

oameni în raport cu care îşi desfăşoară activitatea.

Codul deontologic reprezintă un ansamblu de norme care stabilesc exigenţele morale de

exercitare a unei profesiuni. Aceste exigenţe morale capătă forma unor reguli de conduită

profesională. Codul deontologic cuprinde: constrângeri de conduită morală, precizări referitoare

la păstrarea secretului profesional, recomandări cu privire la respectul faţă de celălalt,

recomandări vizând perfecţionarea pregătirii profesionale, norme referitoare la independenţa

personală, reguli de etică etc.

Principiile generale de deontologie impun specialiştilor: responsabilitate, obiectivitate,

competenţă şi integritate, dreptate şi demnitate, simţ critic şi autocritic, respect pentru semeni.

In unele ţări au existat preocupări de elaborare a unui cod deontologic care să stea la baza

activităţii psihologice din sistemul judiciar. Astfel, în S.U.A. un comitet special al Asociaţiei

Psihologilor Americani (A.P.A.) a numit încă din anul 1975 o comisie care să se ocupe de

problema locului psihologiei în sistemul judiciar şi mai ales de aspectele şi dilemele de natură

etică pe care le au psihologii din poliţie, justiţie sau din instituţiile corecţionale. Au fost

13

formulate recomandări atât pentru problemele etice pe care sistemul judiciar le creează

psihologilor, cât şi pentru problemele etice pe care psihologii le creează sistemului judiciar.

Prezenţa psihologiei judiciare în sistemul judiciar fundamentează câteva deziderate etice

şi deontologice:

* umanizează norma juridică, dându-i mai multă viaţă conţinutului acesteia;

* dezvăluie magistratului pe omul real, concret, unic şi irepetabil în individualitatea sa

biotipologică şi psiho-comportamentală;

* orientează justiţia către înţelegerea fiinţei umane din punct de vedere

psihocomportamental (intenţie, culpă, mărturisire, simulare, recunoaştere, regret,

responsabilitate, iresponsabilitate, prevedere, provocare, consimţământ, stare emoţională

etc,);

* orientează justiţia către realizarea procesului judiciar cu respectarea demnităţii, libertăţii

de conştiinţă şi expresie, a integrităţii psihomorale şi fizice, a liberului consimţământ, a

dreptului la protecţie şi apărare al persoanei implicate în acţiunea judiciară;

* oferă justiţiei date utile (programe, strategii) cu privire la reeducarea şi reinserţia socială

a persoanelor private de libertate.

În România, psihologia judiciară se confruntă cu două întrebări fundamentale: 1) în ce

măsură psihologii identifică problemele judiciare, ca intrând în sfera lor de activitate? şi 2) care

sunt rolul şi contribuţia activităţii psihologice, comparativ cu alte discipline, în sistemul

activităţii judiciare? Practica judiciară şi politica managerială de administrare a actului de

justiţe, sunt în măsură să dea răspuns celor două întrebări.

TEORII PSIHO-BIOLOGICE

Teoria Anormalităţilor Biologice

Reprezentantul acestei teorii este medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909)

care a întreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica măsurării diferitelor părţi ale

corpului omenesc, având ca subiecţi personal militar şi deţinuţi ai închisorilor din Sicilia,

elaborând în acest sens lucrarea sa fundamentală “Omul criminal” (1876), care în scurt timp îl

face celebru. Studiind 383 cranii de criminali decedaţi şi 5.907 cranii ale unor delincvenţi în

Tema de reflecţie nr. 3 În ce fel consideraţi că dezideratele etice şi deontologice influenţeză conduita specialistului din domeniul judiciar?

14

viaţă, autorul a concluzionat existenţa unui tip criminal individualizat prin anumite stigmate sau

semne particulare, degenerative, care poate fi întâlnit la anumite categorii de infractori.

Pentru Lombroso, comportamentul criminal constituie un “fenomen natural” care este

determinat ereditar. Criminalii înnăscuţi sunt caracterizaţi printr-o serie de stigmate fizice,

precum: sinusurile frontale foarte pronunţate, pomeţii şi maxilarele voluminoase, orbitele mari şi

depărtate, asimetria feţei şi a deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte

retrasă şi îngustă, bărbie lungă sau îngustă etc.

La originea cercetărilor lombrosiene a stat descoperirea la craniul unui criminal, în zona

occipitală medie, a unei adâncituri (fosetă) accentuate, trăsătură ce se regăsea la unele cranii

primitive. Această descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza atavismului (adică oprirea în

dezvoltare pe lanţul filogenetic). Urmărind ideea atavismului, Lombroso a studiat organismele

inferioare, omul sălbatic şi copilul - în care vedea un “mic primitiv”. El a cercetat şi unele

anomalii ale creierului, ale scheletului şi ale unor organe interne (inimă, ficat).

Extinzând cercetările la criminalii în viaţă, Lombroso îi studiază atât din punct de vedere

anatomic cât şi fiziologic. O constatare interesantă pe care o face este în legătură cu lipsa durerii

(analgezia) care îl apropie pe criminal de omul sălbatic. Lombroso a efectuat nu numai studii

anatomo-fiziologice, dar s-a ocupat şi de unele aspecte socio-culturale: tatuaj, argou, alcoolism,

credinţă şi practică religioasă, literatura criminalilor etc.

A doua fază a studiilor lombrosiene se referă la unele malformaţii morfo-funcţionale de

natură degenerativă, cercetările axându-se în special asupra componentelor psihice.

Bazându-se pe propriile studii, dar şi pe cercetările unor psihiatri din epocă, Lombroso

(1895) stabileşte existenţa unor anomalii între “nebunul moral“ şi “criminalul înnăscut”, mai cu

seamă sub aspectul simţului moral.

Examinarea “criminalului nebun” scoate şi ea la iveală existenţa aceloraşi stigmate ca în

cazul “omului criminal”, stigmate ce sunt explicate de această dată pe baza degenerescenţei.

Într-o ultimă etapă, Lombroso se concentrează asupra studierii epilepsiei pe care o

consideră alături de atavism, un factor cheie în etiologia criminală. Mai mult, el vede în epilepsie

o punte de legătură între omul criminal, criminalul nebun şi nebunul moral considerând epilepsia

atât “una din psihozele cele mai atavistice”, cât şi “nucleul tuturor degenerescenţelor”.

În teoria lombrosiană criminalitatea reprezintă o anormalitate biologică bazată pe atavism

organic şi psihic şi pe o patologie epileptică.

Eroarea centrală a studiilor iniţiate de Lombroso a constat în faptul că cei mai mulţi

dintre subiecţii săi erau sicilieni, ce reprezentau un tip fizic distinct. Aceştia au comis mai multe

crime decât populaţia generală, nu datorită tipologiei fizice, ci datorită faptului că ei proveneau

dintr-un mediu cultural orientat mai mult în direcţia comiterii unor acte criminale.

15

Cercetările lombrosiene au constituit punctul de plecare al unor numeroase investigaţii cu

caracter ştiinţific legate de fenomenul criminal. Analiza minuţioasă a trăsăturilor criminalului

face din Lombroso un precursor al biotipologiei.

Teoria Constituţiei Criminale

Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno di Tullio profesor la

Universitatea din Roma, a cărui lucrare “Tratat de antropologie criminală” a fost publicată prima

oară în anul 1945.

Prin constituţie criminală autorul înţelege o stare de predispoziţie specifică spre crimă,

altfel spus capacitatea care există în anumiţi indivizi de a comite acte criminale, în general grave,

în urma unor instigări exterioare ce rămân sub pragul ce operează asupra generalităţii oamenilor.

Pentru di Tullio, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv sociologic, ci

întotdeauna biosociologic. Rezultă că personalitatea nu poate fi corect apreciată decât după

criterii biopsihosociologice. Pornind de la aceste premise, autorul încearcă să determine factorii

ce conduc la formarea unei personalităţi criminale. Un prim factor important este ereditatea; cu

toată influenţa sa puternică, aceasta nu trebuie considerată ca o determinare absolută.

Predispoziţia spre crimă poate avea ca sursă şi unele disfuncţionalităţi cerebrale,

hormonale etc. Vârsta şi crizele biologice pe care le antrenează sunt de asemenea importante:

pubertatea, cu modificările ei specifice de ordin psihofiziologic, precum şi procesele involutive

ale îmbătrânirii pot conduce la tulburări de comportament şi chiar la crimă.

Se poate afirma, spune autorul, că predispoziţiile spre crimă sunt expresia unui ansamblu

de condiţii organice şi psihice ereditare, congenitale sau dobândite care, diminuând rezistenţa

individuală la instigări criminogene, permite individului, cu mai multă probabilitate, să devină un

criminal.

Di Tullio nu ignoră factorii sociali sau fizici, exteriori individului, care nu pot avea o

influenţă reală decât în măsura în care întâlnesc o constituţie criminală preexistentă ori contribuie

la formarea unei astfel de personalităţi.

TEORII PSIHO-SOCIALE

Teoria Anomiei

Conceptul de “anomie” a fost introdus de sociologul american Robert K.Merton în anul

1938 odată cu lucrarea “Structura socială şi anomia”, în scopul explicării, cu ajutorul său, a

Tema de reflecţie nr. 4 Ce reprezintă stigmatele în concepţia lui Lombroso?

16

comportamentului infracţional. În anul 1957 apare lucrarea cu titlul “Teoria socială şi structura

socială”.

Anterior, termenul de “anomie” a fost utilizat de către teologi (sec. XVI-XVII), pentru a

desemna atitudinea de dispreţ a unor persoane faţă de “dreptul divin”, apoi a fost utilizat de către

sociologul francez Emile Durkheim, pentru explicarea fenomenului infracţional.

Anomia este concepută de Merton ca o stare socială de absenţă ori de slăbire a normei,

ceea ce duce la o lipsă de coeziune între membrii comunităţii. În explicarea stării de anomie,

autorul utilizează două concepte: cel de cultură şi cel de organizare socială.

Prin cultură se înţelege ansamblul valorilor ce guvernează conduita indivizilor în

societate şi desemnează scopurile spre care aceştia trebuie să tindă.

Organizarea socială reprezintă ansamblul de norme şi instituţii care reglementează

accesul la cultură şi indică mijloacele autorizate pentru atingerea scopurilor.

Starea de anomie se instalează atunci când există un decalaj prea mare, între scopurile

propuse şi mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii sociale. Astfel, în societate

există un permanent conflict între posibilităţile formal recunoscute de lege, de realizare de către

persoană a scopurilor sale materiale şi spirituale, pe de o parte, şi posibilităţile efective reale, de

atingere a acestor scopuri, posibilităţi care sunt foarte limitate. Aceste categorii defavorizate

recurg la mijloace ilegale, la criminalitate, pentru satisfacerea scopurilor propuse de cultura

ambiantă.

Pornind de la asemenea observaţii, Merton ajunge să formuleze următoarele tipuri de

comportament:

* conformismul, care presupune simultan conformitatea persoanei la scopuri şi

mijloace;

* inovaţia, care rezultă din acceptarea scopurilor, obiectivelor prezentate ca

legitime de către societate, aşa cum este cazul succesului şi respingerea mijloacelor legale

pentru atingerea lor; autorul cantonează tocmai aici viciile şi crima, prezentându-le ca pe

o reacţie “normală” faţă de situaţia în care se află persoana, apreciind că este normal ca

ea să adopte un comportament deviant;

* ritualismul este specific persoanelor care abandonează idealul reuşitei financiare

şi ascensiunii rapide şi se limitează la aspiraţii ce pot să le satisfacă prin mijloace

acceptate de societate. Cu alte cuvinte, renunţă la scopurile şi obiectivele cultivate de

societate, păstrând mijloacele;

* evaziunea este caracteristică persoanelor care abandonează atât scopurile, cât şi

mijloacele propuse de societate, fără a oferi în schimb alte soluţii, aşa cum sunt:

17

deficienţii mintal, paria, exilaţii, nomazii, vagabonzii, drogaţii etc. din rândul cărora unii

devin infractori periculoşi;

* rebeliunea se întâlneşte la persoanele ce resping scopurile şi mijloacele propuse şi

acceptate de societate, urmăresc să introducă o structură socială în care să existe o

corespondenţă mai strânsă între merit, efort şi recompensă socială, să schimbe deci

inechităţile, valorile date cu altele noi prin intermediul revoluţiei ce ia forma unei acţiuni

politice organizate.

Teoria anomiei, cu toate lacunele pe care le are, este importantă deoarece evidenţiază

unele realităţi caracteristice societăţii contemporane.

Teoria Interacţionismului Social

Teoria interacţionismului social sau teoria stigmatizării are ca promotori pe H.S.Becker,

F.Tannenbauman, E.Lemert etc. şi încearcă să dea o nouă explicaţie fenomenului criminal.

Conform teoriei interacţionismului social, fenomenul criminalitaţii este rezultatul

interacţiunii dintre două categorii de factori sociali: activitatea nonconformistă a unor persoane,

pe de o parte, şi activitatea grupurilor sociale dominante, pe de altă parte, care reacţionează,

atribuindu-le celor din prima categorie pecetea comportamentului infracţional şi, totodată, îi

stigmatizează ca infractori. Ca o consecinţă a acestor operaţii de “denumire” sau “etichetare”,

indivizii în cauză sunt marginalizaţi, fiind respinşi în exteriorul grupului social.

Ca urmare a acestei reacţii sociale şi a stigmatizării, la persoanele în cauză apare o

contrareacţie de natură psihică, o rezistenţă, care le determină să-şi asume rolul atribuit, cel de

infractori.

Reprezentanţii acestei teorii susţin că infracţionalitatea nu îşi are izvorul în realitatea

obiectivă, în condiţiile concrete de existenţă a persoanelor în cauză, ci în contrareacţia psihică

negativă pe care infractorii primari o au faţă de reacţia socială, prin care ei sunt etichetaţi ca

infractori, sunt stigmatizaţi ca atare. Această contrareacţie care se materializează într-o atitudine

de rezistenţă, de ignorare sau de negare faţă de modelele de conduită din viaţa socială

perseverează, în continuare, în sfera infracţională.

TEORII PSIHO-MORALE

Teoria Analitică

Reprezentantul teoriei analitice este Sigmund Freud (1856-1939). Concepţia psihologică

a lui Freud - Freudismul sau Psihanaliza - constituie unul dintre principalele curente ale

Tema de releflecţie nr. 5 Anomie, societate şi infracţionalitate.

18

psihologiei contemporane, care nu numai că a deschis cu hotărâre drumul interpretării unitare,

integrative şi determinist-dinamice a fenomenelor psihice şi a conduitei umane, ci a exercitat, în

acelaşi timp şi o largă influenţă asupra altor ştiinţe.

La origine, psihanaliza este o teorie şi o metodă medicală, cu implicaţii în modul de a

concepe structura şi dinamica psihicului, relaţia dintre psihic şi somatic, influenţa copilăriei

asupra evoluţiei persoanei. Psihanaliza devine cu timpul o teorie a fenomenului uman,

atribuindu-i persoanei anumite însuşiri zoologice şi anumite însuşiri specifice omeneşti, anumite

servituţi faţă de trecutul filogenetic şi istoric ca şi tensiuni caracteristice în raport cu inhibiţiile şi

constrângerile sociale.Pretenţiile sale explicative se dezvoltă în pretenţii interpretative privind

societatea şi cultura, ca şi esenţa fenomenelor biologice.

Freud a desfăşurat o vastă activitate practică, în calitate de medic, precum şi o

prodigioasă activitate de cercetare ştiinţifică, publicând un număr mare de lucrări, dintre care

amintim: “Interpretarea viselor” (1900), “Psihopatologia vieţii cotidiene” (1904), “Totem şi

Tabu” (1913), “Metapsihologia” (1915), “Introducere în psihanaliză” (1916), “Dincolo de

principiul plăcerii” (1919), “Eul şi Sinele” (1922), “Noi prelegeri de psihanaliză” (1932) etc.

Atât în timpul vieţii, cât şi în prezent, personalitatea şi opera lui Freud a fost fie elogiată,

fie supusă unor critici necruţătoare.

Este greu să se separe partea de adevăr de partea de eroare într-o doctrină atât de vastă,

de complexă şi atât de discutată cum este psihanaliza. Aceasta a avut meritul de a fi propus spre

cercetare noi domenii, ignorate până atunci, cum ar fi motivaţia inconştientă, ce se manifestă atât

în comportamentul normal (uitare, lapsusuri, vise), cât şi în cel morbid, mai ales în nevroze.

Concepţia psihologică a lui Freud, nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea ideilor sale cu

privire la structura şi mecanismele vieţii psihice. După opinia sa, viaţa psihică umană cuprinde

trei niveluri sau trei instanţe aflate într-o strânsă legătură, şi anume: sinele (id), eul (ego) şi

supraeul (superego).

SINELE denumit id, eu apersonal sau inconştient, reprezintă un complex de instincte şi de

tendinţe refulate, care au un caracter apersonal şi nu sunt trăite în mod conştient. Sinele

constituie polul pulsiunilor personalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive, predominant

sexuale şi agresive, care pune organismul în tensiune, neputând suporta creşterea energiei pe care

singur o dezvoltă. Rolul adaptativ al sinelui se exprimă prin tendinţa sa continuă de a reduce

tensiunea, asigurând astfel echilibrul, liniştea şi persistenţa organismului. În vederea reducerii

tensiunii, a evitării disconfortului şi a obţinerii plăcerii şi gratificaţiei, sinele recurge la două

mecanisme: acţiunea reflexă, care constă în reacţii automate, înnăscute şi imediat operante în

reducerea tensiunii şi procesul primar, o reacţie psihologică amplă care caută să realizeze

diminuarea tensiunii sau obţinerea gratificaţiei pe plan imaginativ sau simbolic.

19

Instinctele, impulsurile şi tendinţele refulate în “id” reuşesc să iasă la suprafaţă, să se

manifeste în afară (să defuleze), străbătând “cenzura” pe care o instituie eul şi supraeul, aflându-

se din această cauză într-un conflict inevitabil, puternic şi permanent, cu instanţele superioare al

psihicului. “Răbufnirile” inconştientului au loc, de cele mai multe ori, sub formă deghizată,

sublimată.

Tendinţele refulate exercită o presiune permanentă dirijată “în sus” spre lumea

conştiinţei, dar nu reuşesc acest lucru decât într-o formă simbolică, modificată, spre a nu fi

recunoscute de către subiect. După Freud, această pătrundere a refulărilor în conştiinţă are loc

sub formă de sublimări, acte ratate, vise şi lapsusuri. Refularea este un mecanism de protecţie,

atât faţă de insuccesul anticipat, cât şi fată de cel deja consumat.

EUL denumit ego sau conştientul, reprezintă nucleul sistemului personalităţii în alcătuirea

căruia intră ansamblul cunoştinţelor şi imaginea despre sine, precum şi atitudinile faţă de cele

mai importante interese şi valori individuale sau sociale. Eul garantează conduita normală a

persoanei, prin asigurarea unui echilibru între instinctele, tendinţele şi impulsurile refulate în id,

pe de o parte, şi exigenţele supraeului, pe de altă parte, asigurând, de fapt, acea “constanţă

individuală”.

SUPRAEUL denumit şi superego sau eul ideal, a treia instanţă a personalităţii, care

constituie expresia persoanei în mediul social; el este purtătorul normelor etico-morale, a

regulilor de convieţuire socială. Supraeul are funcţia de autoobservare şi de formare a idealurilor.

El este achiziţia cea mai recentă, dar totodată şi cea mai fragilă a personalităţii, reflectând

particularităţile pozitive şi negative ale mediului în care persoana trăieşte şi se formează ca om.

Supraeul îşi are originea în “id” (sinele) şi se dezvoltă în interrelaţia ocazionată de experienţele

eului (egoului), în cadrul personalităţii. Prin rolul şi statusul său, supraeul împreună cu eul,

contribuie la refularea în “id” a instinctelor primare şi a trăirilor necorespunzătoare exigenţelor

acestora sau nedorite. Obligă eul la substituţia scopurilor realiste, moraliste şi îl împinge la lupta

spre perfecţiune şi sublim; reprezintă instanţa verificatoare, cenzurantă a personalităţii. Născut

din inconştient, supraeul ca şi eul, constituie un triumf al elementului conştient, element care

devine cu atât mai manifest, cu cât persoana în cauză este mai matură, mai sănătoasă şi mai

elevată sub aspect social.

În concepţia lui Freud, conduita generală este asigurată prin disputa celor trei categorii de

forţe: iraţionale (id), raţionale (ego) şi morale (superego).

Manifestările comportamentale criminale sunt forme de răbufnire (de defulare) la

suprafaţă, în viaţa conştientă, a unor trăiri, instincte, impulsuri, tendinţe etc., refulate în id.

Autorul consideră că orice criminal suferă de o nevoie compulsivă de a fi pedepsit, în

vederea uşurării stării de vinovăţie datorate sentimentelor incestuoase inconştiente de tip

20

oedipian din perioada copilăriei. Crimele sunt comise în vederea autopedepsirii şi deci, în

vederea purificării de vinovăţie.

Conform teoriei lui Freud “evenimentele din prima copilărie” au o influenţă hotărâtoare.

În perioada primei copilării, instinctul sexual parcurge mai multe faze, în funcţie de anumite

zone erogene în jurul cărora se situează libidoul: faza orală; faza anală şi faza genitală.

Parcurgerea acestor faze poate da naştere unor “fixaţii ale libidoului” care reprezintă

“predispoziţii pentru ulterioare breşe ale năzuinţelor refulate” şi pot genera unele nevroze ori

perversiuni (Freud, l994).

Referirile directe la fenomenul criminal nu abundă în opera freudiană deoarece el nu s-a

preocupat în mod nemijlocit de acest subiect. Câteva referiri ce merită a fi semnalate le găsim în

lucrarea “Totem şi Tabu”. Analizând câteva tabuuri dintre care unele cu relevanţă criminologică

(uciderea, incestul), Freud consideră că transgresarea acestora reprezintă satisfacerea unor

dorinţe refulate.

Dorinţa este însă o expresie a instinctului, ceea ce duce la ideea că actul criminal, ca orice

transgresare a tabuului, are o origine instinctuală.

Noua teorie asupra instinctelor aduce indirect o nouă posibilitate în explicarea crimei. Pe

lângă varianta sexuală apare şi varianta morbidă unde “responsabilitatea” crimei aparţine

tendinţei umane spre agresiune şi distructivitate, expresii extravertite ale instinctului morţii.

Freud vede în crimă o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, adică

rămas în stare inconştientă şi anterior faptei. La mulţi criminali, îndeosebi tineri, poate fi

descoperit un puternic sentiment de culpabilitate anterior şi nu consecutiv crimei, sentiment care

a constituit mobilul crimei.

Crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură originea

instinctuală a acesteia, ci o intermediază, dacă ţinem seama de faptul că sentimentul vinovăţiei

este consecutiv unor instincte condamnabile.

Teoria Personalităţii Criminale

Această teorie aparţine celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind concepută ca un

model explicativ, capabil să aducă lămuriri, atât în ceea ce priveşte geneza cât şi dinamica

actului criminal. Personalitatea criminală este “un instrument clinic, o unealtă de lucru, un

concept operaţional”.

Pinatel consideră inutilă încercarea de a separa oamenii în buni şi răi, nu există o

diferenţă de natură între oameni cu privire la actul criminal. Orice om, în circumstanţe

excepţionale, poate deveni delincvent. Inexistenţa acestor deosebiri nu exclude însă existenţa

unor diferenţe graduale în privinţa “pragului lor delincvenţial”.

21

Unii indivizi au nevoie de “instigări” exterioare intense, iar alţii de “instigări” lejere,

pentru a prezenta reacţii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferenţă graduală

este dată de anumite trăsături psihologice, care, în concepţia lui Pinatel, alcătuiesc “nucleul

central al personalităţii criminale”.

Componentele nucleului personalităţii criminale care determină trecerea la act sunt:

egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Egocentrismul reprezintă tendinţa

subiectului de a raporta totul la sine însuşi. Labilitatea reprezintă o lipsă de prevedere, o

“deficienţă de organizare în timp”, o instabilitate. Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă

de tendinţe, mergând de la simpla afirmare a eului până la ostilitate, ea se manifestă printr-un

“dinamism combativ”, care are ca funcţie învingerea şi eliminarea obstacolelor şi dificultăţilor

care barează drumul acţiunilor umane.

Rezumat

Psihologia judiciară studiază caracteristicile psihosociale ale participanţilor la acţiunea judiciară (infractor, victimă, martor, anchetator, magistrat, avocat, parte civilă, educator etc.), modul în care aceste caracteristici apar şi se manifestă în condiţiile concrete şi speciale ale interacţiunii lor în cele trei faze ale actului infracţional: faza preinfracţională, faza infracţională propriu-zisă şi faza postinfracţională.

Teoriile psiho-biologice susţin, în esenţă, că anumite anomalii sau disfuncţii psihofiziologice constituie factorii determinanţi ai comportamentului infracţional. Acestea consideră că infracţiunea ca fenomen individual are o bază psiho-biologică organică sau funcţională.

Teoriile psiho-sociale susţin că achiziţiile rezultate în procesul interacţiunii şi învăţării psiho-sociale sunt principalele cauze, explicaţii ale infracţionalităţii. Tendinţa unor persoane de a devia în plan comportamental este relativ generală şi constantă, astfel că acestea se vor comporta în mod frecvent antisocial dacă ele nu sunt formate şi susţinute în a evita această tendinţă.

Conform acestor teorii comportamentul infracţional este învăţat prin interacţiunea dintre persoană şi ambianţă. Învăţarea ar include tehnicile comiterii actelor criminale, motivele, trebuinţele, raţionalizările şi atitudinile favorabile comiterii infracţiunii.

În general, teoriile psiho-morale atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor emoţionale sau sentimentelor de insecuritate, inadecvenţă şi inferioritate. Comportamentul criminal şi infracţionalitatea sunt simptome ale problemelor emoţionale fundamentale.

Tema de reflecţie nr. 6 Discutaţi condiţiile în care se poate comite o infracţiune bazându-vă pe concepţia lui Jean Pinatel.

22

Teoriile psiho-morale pun accentul pe caracteristicile persoanei, pe factorii psihogeni şi psiho-morali. Diversitatea explicaţiilor de natură psihomorală face dificilă o clasificare a acestora. Aceste teorii poartă, mai mult sau mai puţin, amprenta directă a psihanalizei freudiene sau a gândirii altor psihanalişti.

Lucrarea de evaluare nr. 1 şi modalitatea de evaluare

Recomandări şi comentarii cu privire la temele de reflecţie

Tema 1: abaterea de la normele sociale, respectiv legale. Tema 2: dimensiunea statistică şi juridică.

Tema 3: activitatea magistraţilor.

Bibliografie minimală pentru parcurgerea acestui modul

Buş, I. (2005). Psihologie şi Infracţionalitate - Fundamente Teoretice, vol. I, Cluj-Napoca: Editura

ASCR.

Analizaţi punctele comune şi deosebirile dintre cele trei categorii de teorii ale fenomenului şi comportamentului infracţional.

23

Modulul 2

ANALIZA PSIHOLOGICĂ A ACTULUI INFRACŢIONAL:

Tipuri de infractori, profilul personalităţii infractorului şi particularităţi psihologice ale diferitelor

categorii de infractori

Scopul modului: Familiarizarea studentului cu perspectiva psihologică asupra actului

infracţional şi asupra personalităţii infractorului.

Obiectivele modulului: După parcurgerea acestui modul, ar trebui să puteţi:

2.1 Introducere

FAZELE ACTULUI INFRACŢIONAL

Pentru interpretarea corectă a comportamentului infracţional, trebuie avute în vedere cele trei

faze ale actului infracţional, şi anume: faza preinfracţională, faza infracţională propriu-zisă şi

faza postinfracţională.

Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare personalităţii

infractorului, care precede actul infracţional. Această situaţie implică două elemente: a)

evenimentul, care determină apariţia ideii infracţionale şi b) circumstanţele, în care infracţiunea

se pregăteşte şi se realizează.

În săvârşirea unei infracţiuni, autorul acesteia participă cu întreaga sa fiinţă,

mobilizându-şi pentru reuşită întregul său potenţial motivaţional şi cognitiv-afectiv. Punerea în

act a hotărârii de a comite infracţiunea este precedată de o serie de procese de analiză şi sinteză,

de lupta motivelor, deliberarea şi actele executorii antrenând profund, în toată complexitatea sa,

personalitatea infractorului. Până la luarea hotărârii de a comite infracţiunea, psihicul

infractorului este dominat de perceperea şi prelucrarea informaţiilor declanşatoare de motivaţii

ale căror polaritate se structurează după modelul unor sinteze aferent-evolutive, servind

deliberărilor asupra mobilului comportamentului infracţional. În calitate de pas iniţial al formării

mobilului comportamental infracţional, se situează trebuinţele a căror orientare antisocială este

de o importanţă fundamentală, întrucât prin prisma acestora se percepe situaţia externă. Din

punct de vedere psihologic trebuinţele se manifestă în conştiinţa individului ca mobil al

� Descrie fazele actului infracţional.

� Descrieţi principalele tipuri de infractori.

� Prezentaţi principalele caracteristici psihologice ale diferitelor tipuri de

infractori.

24

comportamentului posibil şi, în cazul unui concurs de împrejurări, pot determina luarea unor

decizii pentru săvârşirea infracţiunii. Rezultatul procesului de deliberare depinde în mare măsură

de gradul de intensitate al orientării antisociale a personalităţii infractorului.

În faza preinfracţională se constituie premisele subiective ale săvârşirii faptei,

determinate atât de predispoziţiile psihice ale făptuitorului, cât şi de împrejurările favorizante cu

valenţe declanşatoare. Această fază se caracterizează printr-un intens consum lăuntric, ajungând

chiar la un grad înalt de surescitare, problematica psihologică fiind axată atât asupra

coeficientului de risc, cât şi asupra mizei puse în joc. În procesul de deliberare intervin criterii

motivaţionale, valorice, morale, afective şi materiale. Capacitatea de proiecţie şi anticipare a

consecinţelor influenţează, de asemenea, în mare măsură actul decizional.

Procesele de analiză şi sinteză a datelor despre locul faptei şi de structurare a acestora

într-o gamă de variante concrete de acţiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei

optime) se declanşează în faza a doua a actului, faza infracţională propriu-zisă. Planul de acţiune,

în desfăşurarea sa (timpul de săvârşire, succesiunea etapelor, mijloacele de realizare etc.), este

reprezentat mental.

Odată definitivată hotărârea de a comite infracţiunea, latura imaginativă a comiterii

acesteia este sprijinită de acţiuni concrete cu caracter pregătitor. Astfel, dacă în faza deliberării

comportamentul infractorului este de expectativă, după luarea hotărârii acesta se caracterizează

prin activism, realizarea actelor preparatorii presupunând apelul la mijloace ajutătoare,

instrumente, contactarea de complici, culegerea de informaţii, supravegherea obiectivului.

Rezultanta acestui comportament poate fi, după caz, fie concretizarea în plan material a hotărârii

de a comite fapta prin realizarea condiţiilor optime reuşitei ei, fie desistarea, amânarea,

aşteptarea unor condiţii şi împrejurări favorizante.

Trecerea la îndeplinirea actului se asociază cu trăirea unor stări emoţionale intense.

Teama de neprevăzut, criza de timp, obiectele, fiinţele sau fenomenele percepute în timpul

comiterii faptei (instrumente de spargere, arme, victimă, martori, context spaţio-temporal al

desfăşurării faptei etc.), în funcţie de proprietăţile lor fizico-chimice (intensitate, formă, mărime,

culoare, dispoziţie spaţială etc.) amplifică aceste stări emoţionale. Lipsa de control asupra

comportamentului în timpul operării, o caracteristică a unei activităţi normale, poate genera o

serie de erori, lacune (pierderea unor obiecte personale în câmpul faptei, uitarea unor obiecte

corp delict sau omiterea ştergerii unor categorii de urme, renunţarea la portul mănuşilor, diverse

accidentări etc.), care ulterior, fiind exploatate, vor contribui la identificarea autorului.

Elementul caracteristic psihologiei infractorului după săvârşirea faptei este tendinţa de a

se apăra, de a se sustrage identificării, învinuirii şi sancţiunii. Faza postinfracţională are o

25

configuraţie foarte variată, conţinutul său este determinat în bună măsură de modul în care s-a

desfăşurat faza anterioară.

Comportamentul infractorului în această etapă este reflexiv-acţional, întreaga lui

activitate psihică fiind marcată de viziunea panoramică a celor petrecute la locul faptei. Practica

a demonstrat în această direcţie existenţa unui registru de strategii de contracarare a activităţilor

de identificare şi tragere la răspundere penală a autorilor. În acest sens, o serie de infractori îşi

creează alibiuri care să convingă autorităţile că era imposibil ca ei să fi săvârşit fapta. Strategia

utilizată este, de regulă, aceea de a se îndepărta în timp util de locul infracţiunii şi de a apărea cât

mai curând în alt loc, unde, prin diferite acţiuni caută să se facă remarcaţi pentru a-şi crea probe,

bazându-se pe faptul că, după o anumită perioadă va fi dificil să se stabilească cu exactitate

succesiunea în timp a celor două evenimente. Alteori, infractorul apare în preajma locului unde

se desfăşoară cercetările, căutând să obţină informaţii referitoare la desfăşurarea acestora, şi

acţionând ulterior prin denunţuri, sesizări anonime, modificări în câmpul faptei, înlăturări de

probe, dispariţii de la domiciliu, internări în spital sau comiterea unor acţiuni mărunte pentru a fi

arestat. Toate aceste acţiuni întreprinse au scopul de a deruta ancheta în curs şi implicit,

identificarea lui.

Fuga de la locul unde s-a produs o infracţiune şi grija de a-şi procura un “alibi” nu este

întotdeauna un indiciu cert al culpabilităţii. Se cunosc cazuri când persoane care întâmplător au

asistat sau au descoperit o infracţiune, nu rămân la locul faptei, pentru a nu fi suspectate sau

citate ca martor. Asemenea comportare este tipică recidiviştilor, care în urma antecedentelor

penale ar fi uşor învinuiţi.

În urmărirea scopului, infractorii nu ezită în a întrebuinţa orice mijloace care i-ar putea

ajuta: minciuna, perfidia, atitudini variate, căutând să inspire compătimire pentru nedreptatea ce

li se face sau pentru situaţia în care au ajuns “siliţi de împrejurări”. Când aceste strategii nu au

succes, unii infractori manifestă aroganţă faţă de anchetator sau uneori recurg, chiar la

intimidarea acestuia.

Procesarea informaţiilor referitoare la evenimentele petrecute, determină, la nivel

cerebral apariţia unui focar de excitaţie maximă, cu acţiune inhibitorie asupra celorlalte zone, şi

în special asupra celor implicate în procesarea acelor evenimente care nu au legătură cu

infracţiunea, iar la nivel comportamental acţionează conform legii dominantei defensive.

Infractorul are o atitudine defensivă atât în timpul săvârşirii infracţiunii, cât şi după arestare, în

timpul cercetărilor şi a procesului, uneori chiar şi în timpul executării pedepsei.

În momentul în care infractorul a fost inclus în cercul de suspecţi şi este invitat pentru

audieri, comportamentul acestuia continuă să se caracterizeze prin tendinţa de simulare. Are o

atitudine defensivă, care merge de la mici denaturări până la încercări sistematice de a-şi

26

îmbunătăţi condiţia procesuală. Infractorul adoptă diferite poziţii tactice determinate nu numai de

gradul lui de vinovăţie, ci şi de poziţia pe care o are faţă de anchetator. Dacă infractorul simte că

îl domină pe anchetator (fie în capacitatea de argumentare, fie în privinţa probelor pe care le are

asupra vinovăţiei lui), acesta va fi extrem de precaut în ceea ce relatează şi nu va renunţa la

poziţia lui decât în faţa unor dovezi puternice. Dacă realizează superioritatea anchetatorului,

atunci rezistenţa lui scade şi dominanta defensivă se va manifesta doar prin unele ajustări ale

declaraţiilor pe care le face. Cei mai mulţi infractori sunt inconstanţi în depoziţii, recunosc o

parte la început, apoi neagă cu înverşunare, revin asupra celor declarate, pentru ca în final să facă

o mărturisire, dar şi aceea incompletă.

Printre împrejurările care pot constitui circumstanţe atenuante stipulate în Codul penal

(Art. 74, lit. c), este şi aceea privind atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii. Această

atitudine poate consta în prezentarea de bună voie la organele de urmărire penală, în atitudinea

sinceră pe tot parcursul procesului, recunoscând de la început că a comis fapta şi relatând exact

împrejurările legate de aceasta.

TIPURI DE INFRACTORI

Investigarea personalităţii infractorului şi conturarea unei tipologii, presupune

cunoaşterea aspectelor generale şi speciale ale acesteia (anatomice, fiziologice, psihologice,

sociologice, economice, culturale etc.), care implicit influenţează sau determină comiterea

infracţiunii.

Infractorii reprezintă o categorie socială aparte, cu o mare diversitate comportamentală.

Fiecare infractor este un caz particular, care se caracterizează printr-o seamă de trăsături

fiziologice, psihologice şi atitudini sociale care nu se regăsesc întocmai la toţi infractorii. Din

aceasztă cauză propunerea unei tipologii a infractorilor este dificilă. Prin tip, ca noţiune generală,

se înţelege o totalitate de trăsături caracteristice, distinctive ale unui grup social. Aceste trăsături

distinctive ar trebui să ofere o imagine sintetică asupra infractorului. În criminologia

contemporană predomină încă tipologia lui E. Seelig şi tipologia lui J. Pinatel.

Infractorul agresiv sau violent

Infractorul agresiv este autorul unor fapte violente, brutale, cu consecinţe individuale şi

sociale deosebite (vătămare corporală, tentativă de omor, lovitură cauzatoare de moarte, omor).

Tema de relfecţie nr. 1 Importanţa analizei fazei preinfracţionale în designul unor programe de prevenire a comportamentului infracţional.

27

Acest infractor se caracterizează prin agresivitate, emotivitate puternică, descărcări reactive,

stări de mânie, ostilitate, autocontrol foarte scăzut etc.

Agresivitatea fizică (mai ales la infractorii cu o constituţie atletică) se manifestă şi prin

folosirea unor obiecte, cum ar fi cuţit, topor, armă, baston etc., iar agresivitatea verbală prin

insultă, calomnie, ameninţare, plângerea la autorităţi etc. (cu predilecţie la infractorii cu o

constituţie astenică).

Agresivitatea, ca trăsătură specifică acestui tip de infractor, de cele mai multe ori este

asociată cu abuzul de alcool, ceea ce determină o creştere a tensiunii emoţionale şi o scădere a

capacităţii de autocontrol, favorizând trecerea la actul infracţional agresiv.

Infractorul achizitiv

Infractorul achizitiv se caracterizează prin tendinţa de achiziţionare, de luare, şi însuşire

de bunuri şi valori în scop personal, în scop de câştig, în scop de întreţinere, de îmbogăţire etc.

Infractorul achizitiv comite o gamă variată de infracţiuni: furt, tâlhărie, abuz de încredere,

înşelăciune, tulburarea de posesie, fals şi uz de fals, delapidare, evaziune fiscală, luarea de mită

etc. În funcţie de genul infracţional, acest tip de infractor prezintă anumite particularităţi

specifice.

Infractorul caracterial

Caracterul vizează suprastructura socio-morală a personalităţii, calitatea de fiinţă socială

a omului. Caracterul apare ca nucleu al personalităţii, întrucât exprimă profilul psihomoral

evaluat după consistenţă şi stabilitate. Acesta reprezintă un subsistem relaţional-valoric şi de

autoreglaj, exprimându-se printr-un ansamblu de atitudini-valori.

Infractorul caracterial prezintă unele tulburări de ansamblu ale caracterului, unele deficienţe în

capacitatea de organizare şi ierarhizare a valorilor sociale. Acest tip de infractor se caracterizează

prin: orgoliu, vanitate, trufie, ambiţie, individualism, dominaţie, încredere excesivă în sine,

suspiciune, instabilitate comportamentală, inadaptare socială, desconsiderarea celorlalţi, lipsa

emoţiilor şi a sentimentelor superioare etc. Este foarte revendicativ şi deseori intră în conflict

interrelaţional.

Cele mai frecvente infracţiuni pe care le comite sunt: furtul, înşelăciunea, abuzul de

încredere, distrugerea prin incendiere, omorul, violul etc.

Infractorul sexual

Acest infractor se caracterizează prin: impulsivitate, brutalitate, violenţă, indiferenţă

afectivă, autocontrol scăzut, impuls sexual puternic, devieri ale instinctului sexual, perversitate,

afectarea simţului moral, sadism sau masochism etc.

La acest tip de infractor se produce o regresie comportamentală, evidenţiată prin

dezinhibiţia unor modalităţi primare în satisfacerea unor impulsuri imediate. Persistenţa

28

impulsurilor sexuale şi imposibilitatea depăşirii lor, pot determina comportamente delictuale.

Infracţiunile comise sunt cele cu tematică sexuală: viol, incest, pedofilie sau chiar omor.

La sadic satisfacerea impulsului sexual, are loc numai dacă îl face pe partenerul său

sexual să sufere fizic (bătut, chinuit, torturat etc.) şi moral (sfidat, batjocorit, umilit etc.). Uneori,

îşi poate consuma actul sexual numai prin omorârea partenerului, când acesta se află în agonie.

În schimb, masochistul îşi satisface impulsul sexual numai dacă el însuşi este chinuit, torturat

(biciuit, rănit, însângerat etc.) sau, la instigarea lui, un altul aplică unui terţ aceeaşi procedură.

Trecerea la act nu poate fi blocată sau amânată, deoarece infractorul sexual nu are un

sistem etic interiorizat. El nu anticipează consecinţele şi nici nu atribuie faptelor sale o

semnificaţie negativă. Actul infracţional se desfăşoară în condiţiile dictate de impulsul sexual

puternic, la sfârşitul căruia infractorul se simte “eliberat” organic şi psihic.

Infractorul ocazional

Infractorul ocazional comite o faptă penală datorită unor incitaţii exterioare, a unor ocazii

speciale. Se pune problema dacă la acest tip de infractor, factorii externi sunt decisivi ( ocazia îl

face pe individ infractor) sau factorii interni, personali (ocazia descoperă infractorul din individ).

Majoritatea criminologilor şi a psihologilor criminalişti susţin că factorii externi sunt

predominanţi, dar există şi o contribuţie a factorilor interni. Astfel, sunt situaţii, împrejurări

excepţionale care pot determina la infracţiune şi pe o persoană care, în alte împrejurări nu ar

comite o asemenea faptă. O caracteristică a infractorului ocazional este faptul că el nu

recidivează.

Infractorul ocazional se caracterizează prin: sugestibilitate, sensibilitate,

impresionabilitate, autocontrol psihocomportamental scăzut, luarea rapidă a deciziilor etc.

În funcţie de contextul situaţional şi genul infracţiunilor, acest tip de infractor este de

mai multe feluri:

a). infractorul ocazional comun care, sub presiunea unor trebuinţe imediate şi prezenţa unor

circumstanţe defavorabile, comite furturi din magazine, încalcă ordinea publică sau, pentru

obţinerea unor beneficii ilegale, săvârşeşte activităţi frauduloase;

b). infractorul care săvârşeşte fapte penale sub presiunea unor stări emotive puternice (mânie,

furie, ură, jignire etc.), pe care nu le poate stăpâni;

c). infractorul care sub influenţa unor condiţii personale critice şi defavorabile (situaţie materială

precară, criză financiară momentană etc.), poate comite o infracţiune;

d). infractorul care comite un delict din imprudenţă, din neprevedere (automobilistul care încalcă

regulile de circulaţie).

Infractorul profesional

29

Infractorul profesional sau de “carieră” este format şi socializat în direcţia comiterii

infracţiunii. Unica lui sursă de existenţă o constituie infracţiunea. Refuzul muncii cinstite şi

legale apare ca o trăsătură esenţială a acestui tip de infractor. Obiectul principal al activităţilor

sale infracţionale îl constituie câştigurile financiare, neimplicându-se în infracţiuni cu violenţă, în

afară de cazul în care violenţa este “specialitatea” sa (tâlhăria). De obicei debutează în calitate de

copil delincvent, provenind dintr-un mediu social disfuncţional.

În cadrul acestei specialităţi infracţionale se întâlnesc două categorii: a). infractorul

profesional pasiv, care nu desfăşoară o activitate socială utilă, câştigându-şi existenţa din

săvârşirea unor infracţiuni, din practicarea unor activităţi parazitare (cerşetoria, vagabondajul,

prostituţia, jocurile de noroc etc.).

Infractorul profesional pasiv se caracterizează prin: nivel scăzut atât al inteligenţei, cât şi

a pregătirii şcolare, capacitate redusă de rezolvare a dificultăţilor zilnice, structură caracterială

labilă, sugestibilitate, tendinţa de supunere, motivaţie scăzută, autocontrol comportamental

oscilant etc. b). infractorul profesional activ, dinamic şi organizat, îşi câştigă existenţa din

infracţiuni mai complexe (furt din buzunare, fals şi uz de fals, proxenetism etc.).

Infractorul profesional activ îşi formează deprinderi şi abilităţi tehnice de înalt specialist,

este capabil să-şi planifice activităţile, să-şi aleagă victimele şi să-şi îndeplinească planul de

comitere a infracţiunii în aşa fel încât să evite depistarea ei. El planifică acţiunea infracţională

mult mai amplu decât o face infractorul obişnuit. De cele mai multe ori comite infracţiuni

acţionând în mod organizat şi în bandă (furturi prin spargere din locuinţe, magazine, hoteluri,

bănci, case de bani, furturi de autovehicule, contrabandă, escrocherii etc.). Se caracterizează

printr-un nivel de inteligenţă mediu sau chiar ridicat, este insensibil, indiferent afectiv, lipsit de

simpatie şi compasiune, este impulsiv, egocentric, tupeist, pervers, răzbunător, are un autocontrol

general scăzut, manifestă intoleranţă la frustrare şi nu poate realiza afectul aşteptării etc.

În general, infractorul profesional este pregătit pentru arest şi judecată, fiind mereu în

expectativa unei pedepse privative de libertate, considerând aceasta ca făcând parte din viaţa sa.

În penitenciar, intrând în contact cu alţi infractori, are posibilitatea de a învăţa noi metode de

comitere a infracţiunilor, participând la un adevărat schimb de experienţă, profesorii lui fiind

infractorii profesionişti mai în vârstă. Ca rezultat al infracţiunii, el îşi păstrează o parte din bani

pentru cheltuieli de judecată şi pentru perioada post-detenţie.

La infractorul profesional afectul atinge o formă pasională pronunţată, iar acţiunea este

profund dirijată de raţiune. Infractorul se deosebeşte de ceilalţi oameni, nu printr-o funcţionare

deosebită a proceselor sale psihice, ci prin faptul că acţiunile lui au un conţinut antisocial.

Aptitudinile lui specifice, elaborate în urma unei practici îndelungate, care îl situează în unele

30

privinţe deasupra omului normal, obişnuit, nu-i determină acţiunea infracţională fără un mediu

favorabil, reprezentat de condiţiile socio-economice.

Infractorul recidivist

Infractorul recidivist comite infracţiunea în mod repetat, din obişnuinţă. După comiterea

unei infracţiuni, fiind descoperit şi pedepsit, comite din nou alte infracţiuni. Acesta se

caracterizează prin: imaturitate intelectuală, impulsivitate, agresivitate, egocentrism, scepticism,

tendinţă de opoziţie, indiferenă afectivă etc.

Infractorii recidivişti au tendinţa de a percepe realitatea într-un mod neobişnuit şi

deformat, având impresia că nimeni nu le oferă ajutor şi că în viaţă totul se petrece conform

legilor “baftei” sau "ghinionului". Acestora le este caracteristică prezenţa unor manifestări de

indecizie şi incertitudine interioară, dificultate de autoreprezentare, tendinţa de a-şi ascunde

propria personalitate.

Succesul obţinut de infractor la prima infracţiune, acţionează drept stimul pentru alte

situaţii infracţionale asemănătoare. Acceptă greu dezaprobarea, câtă vreme aprobarea îl

stimulează pozitiv. Un indiciu deosebit de relevant al periculozităţii persoanei infractorului îl

constituie atitudinea sa din trecut faţă de exigenţele legii penale. De aceea, individualizînd

pedeapsa, instanţa nu poate face abstracţie de lipsa sau

de existenţa unor antecedente penale, chiar dacă a intervenit amnistia, graţierea sau chiar

reabilitarea.

Infractorul ideologic

Infractorul ideologic sau politic, nu se confundă cu infractorul de drept comun.

Infractorul ideologic este persoana care, având anumite idei şi convingeri politice, economice,

ştiinţifice sau religioase, comite, datorită acestor idei, fapte care aduc atingere legilor penale

existente într-un anumit stat, motiv pentru care este considerat adversar şi implicit este

sancţionat. De regulă, infractorul ideologic este un militant pentru reforme şi schimbări sociale,

economice, ştiinţifice etc. El nu este determinat în faptele sale de scopuri personale, ci de dorinţa

de a face bine altora, de a înlătura suferinţe sau nedreptăţi. Istoria a demonstrat că mulţi militanţi

politici, consideraţi la un moment dat ca infractori, şi pedepsiţi pentru aceasta, ulterior ideile lor

au triumfat, iar aceştia au fost consideraţi eroi. Nu se consideră infractori politici, persoanele care

comit acte de terorism.

Infractorul debil mintal

Statistica a demonstrat că procentul debililor mintali în populaţia penală este ridicat, ceea

ce presupune existenţa unui tip special de infractor şi anume infractorul debil mintal.

Infracţiunile comise de acesta sunt în funcţie de gradul debilităţii sale (uşoară, medie, gravă).

31

Infractorul debil mintal are o gândire infantilă, concretă. Predomină doar achiziţia de

cunoştinţe, fără a putea prelucra şi elabora soluţii proprii în diferite situaţii. Atenţia şi memoria

funcţionează limitat, iar autocontrolul este foarte scăzut Este credul, sugestibil, instabil emotiv,

egocentric, iar empatia lipseşte cu desăvârşire. Conştiinţa de sine este slab dezvoltată, nu îşi dă

seama de limitele restrânse ale propriei judecăţi. Apreciază realitatea după nivelul său de

înţelegere. Îi lipseşte capacitatea de prevedere şi implicit consecinţele faptelor sale. La

deficienţele mintale se adaugă şi carenţele caracteriale, ceea ce îl face şi mai mult un inadaptat

social. Insuficienţa capacităţii mintale generează un comportament infracţional cu atât mai

periculos, cu cât defectivitatea sa este mai accentuată. Infractorul debil mintal este lipsit de

posibilităţile de adaptare adecvată, suplă, la situaţiile nou intervenite în ambianţă.

Infractorul alienat

Criminologia şi psihologia judiciară modernă abordează studiul personalităţii infractorului

alienat în procesul depersonalizării sale, studiind multilateral cauzele şi condiţiile ce se manifestă

în circumstanţele atât de ordin obiectiv, cât şi subiectiv. Orice cercetare a comportamentului

anormal se orientează într-un sens etiologic, precizând rolul factorilor bio-psiho-socio-culturali,

structura personalităţii individului, capacităţile sale intelectual-afective şi motivaţionale, modul

cum ele contribuie la realizarea conduitei deviant-aberante.

Infractorul alienat se caracterizează printr-o dizarmonie structurală a personalităţii, care

afectează funcţiile cognitive, afective, motivaţionale, volitive şi terminând cu acţiunile,

activitatea şi conduita socială. Acesta are o gândire haotică, stăpânită de idei fixe, de tendinţe şi

acţiuni străine de realitatea în care trăieşte. Este stăpânit de frică sau mânie pronunţată, de emoţii

şi stări afective puternice, explozive, necontrolate.

Sub raport social, acesta pierde legătura cu familia, prietenii, profesia, ajungând la un

pronunţat proces de înstrăinare şi însingurare. Infractorul alienat comite fapte brutale, crude, fără

motiv, atacând prin surprindere, pe neaşteptate, din “senin” (omor deosebit de grav, distrugere

prin incendiere etc.),. Infractorul alienat nu are control de sine şi nici conştiinţa stării sale, ceea

ce îl face iresponsabil şi implicit nu răspunde penal.

În funcţie de boala de care suferă, infractorul alienat se poate clasifica în: infractorul

schizofrenic, paranoic, maniaco-depresiv, epileptic, alcoolic sau toxicoman, traumatizat fizic sau

psihic, senil. La aceştia se mai adaugă o altă categorie, şi anume infractorul alienat datorită unor

cauze organice, îmbolnăviri grave care afectează în special, sistemul nervos central.

Fenomenul delincvent include dimensiuni şi aspecte diferite în funcţie de săvârşirea,

descoperirea, înregistrarea şi judecarea delictelor, după cum urmează:

1).Delincvenţa (criminalitatea) reală, denumită şi cifra neagră a criminalităţii. Ea

cuprinde totalitatea actelor şi faptelor antisociale cu caracter penal săvârşite în realitate,

32

indiferent dacă ele au fost descoperite şi înregistrate de instituţiile penale. Criminalitatea

reprezintă adevărata dimensine a ilicitului penal, însă estimarea ei este aproape imposibilă,

datorită impedimentelor de natură tehnico-criminalistice, operaţionale şi statistice;

2).Delincvenţa (criminalitatea) descoperită, care cuprinde faptele săvârşite în realitate şi

care au fost depistate şi identificate de către serviciile specializate. De regulă, cifra delincvenţei

descoperite este inferioară celei reale, deoarece nu toate delictele sunt descoperite şi nu toţi

delincvenţii sunt identificaţi; unele delicte nu sunt reclamate, altele, nu sunt înregistrate, altele

sunt retractate chiar de către victimă etc.;

3).Delincvenţa (criminalitatea) judecată, reprezintă acea parte din delincvenţa

descoperită şi înregistrată de unităţile de poliţie care este judecată şi sancţionată de instanţele

penale. Volumul ei este mult diminuat, întrucât nu toate delictele descoperite ajung să fie

judecate. Astfel unele delicte sunt graţiate şi amnistiate, altele nu mai sunt sancţionate datorită

împlinirii termenelor legate de prescripţie, decesul delincvntului etc.

PROFILUL PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularităţilor psihologice, s-a

reuşit să se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc la majoritatea celor care

încalcă în mod frecvent legea:

Inadaptarea socială

Este evident că orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. Inadaptaţii,

cei greu educabili, de unde se recrutează întotdeauna devianţii, sunt elemente a căror educaţie s-a

realizat în condiţii neprielnice şi în mod nesatisfăcător. Anamnezele făcute infractorilor arată că,

în majoritatea cazurilor, aceştia provin din familii dezorganizate (părinţi decedaţi, divorţaţi,

infractori, alcoolici etc.) unde nu există condiţii, pricepere sau preocupare necesară educării

copiilor. Acolo unde nivelul socio-cultural al părinţilor nu este suficient de ridicat, unde nu se dă

atenţia cuvenită normelor regimului zilnic, se pun implicit bazele unei inadaptări sociale.

Atitudinile antisociale care rezultă din influenţa necorespunzătoare a mediului duc la

înrădăcinarea unor deprinderi negative care, în diferite ocazii nefavorabile pot fi actualizate,

conducând la devianţă şi apoi la infracţiune.

Duplicitatea comportamentului

Tema de reflecţie nr. 2 Importanţa practică a conturării unei tipologii a infractorilor.

33

Conştient de caracterul socialmente distructiv al actului infracţional, infractorul lucrează

în taină, observă, plănuieşte şi execută totul ferit de ochii oamenilor, în general şi ai autorităţilor

în special. Reprezentând o dominantă puternică a personalităţii, duplicitatea infractorului este a

doua lui natură, care nu se maschează numai în perioada în care comite fapta infracţională, ci tot

timpul. El joacă rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură decât cele

ale “specialităţii” infracţionale. Acest “joc” artificial îi denaturează actele şi faptele cotidiene,

făcându-l uşor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii, a “vieţii duble”, îi

formează infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal al

vieţii.

Imaturitatea intelectuală

Aceasta constă în incpacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung consecinţele

acţiunii sale antisociale. Există ipoteza că infractorul este strict limitat la prezent, acordând o

mică importanţă viitorului. Arbuthnot (1987) concluzionează faptul că acesta este centrat pe

prezent şi nu discriminează cert delincvenţa de nondelincvenţă. Imaturitatea intelectuală nu se

suprapune cu rata scăzută a coeficientului de inteligenţă (Q.I.), ci înseamnă o capacitate redusă

de a stabili un raport raţional între pierderi şi câştiguri în proiectarea şi efectuarea unui act

infracţional, trecerea la comiterea infracţiunii efectuându-se în condiţiile unei prudenţe minime

faţă de pragurile de toleranţă a conduitelor în fapt.

Imaturitatea afectivă

Constă în decalajul persistent între procesele cognitive şi afective, în favoarea celor din

urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la

reacţii disproporţionate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realităţii. Imaturul

afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns, crize etc.) pentru obţinerea unor

plăceri imediate, minore şi uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventă faţă de

problemele reale şi importante, este lipsit de o poziţie critică şi autocritică autentică, este

nerealist, instabil emoţional. Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală

predispune infractorul la manifestări şi comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave.

Instabilitatea emotiv-acţioanlă

Datorită experienţei negative, a educaţiei deficitare primite în familie, a deprinderilor şi

practicilor antisociale însuşite, infractorul este un individ instabil din punct de vedere emotiv-

acţional, un element care în reacţiile sale trădează discontinuitate, salturi nemotivate de la o

extremă la alta, inconstanţă în reacţii faţă de stimuli. Această instabilitate este o trăsătură

esenţială a personalităţii dizarmonic structurată a infractorului adult sau minor, o latură unde tr

aumatizarea personalităţii se evidenţiază mai bine decât pe planul componentei cognitive.

Instabilitatea emotivă face parte din stările de dereglare a afectivităţii infractorilor care se

34

caracterizează prin: lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvoltare a autocontrolului

afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale etc.

Toate acestea duc la lipsa unei capacităţi de autoevaluare şi de evaluare adecvată, la lipsa de

obiectivitate faţă de sine şi faţă de alţii.

Sensibilitatea deosebită

Anumiţi excitanţi din mediul ambiant exercită asupra lor o stimulare spre acţiune cu mult

mai mare ca asupra omului obişnuit, ceea ce conferă un caracter atipic reacţiilor acestora. Pe

infractor îl caracterizează lipsa unui sistem de inhibiţii elaborat pe linie socială, aceasta ducând la

canalizarea trebuinţelor şi intereselor în direcţie antisocială. Atingerea intereselor personale,

indiferent de consecinţe, duce la mobilizarea excesivă a resurselor fizice şi psihice.

Frustrarea

Reprezintă starea celui care este privat de o satisfacţie legitimă, care este înşelat în

speranţele sale. Este un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul

personalităţii în mod tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a obstrucţionării satisfacerii unei

trebuinţe, a deprivării subiectului de ceva ce îi aparţinea anterior. Frustrarea este, de fapt,

experienţa afectivă a eşecului, trăirea mai mult sau mai puţin dramatică a nereuşitei. Una şi

aceeaşi situaţie poate fi resimţită ca favorabilă de către o persoană şi poate fi trăită ca frustrantă

de către alta.

Frustrarea presupune îngustarea câmpului de acţiune. În cadrul unui grup, subiectul se

confruntă cu intenţiile celorlalţi. Reacţia la această situaţie poate fi activă, deci agresivă, pentru

ca subiectul să-şi impună intenţiile sau pasivă, când acesta îşi reprimă actele, pentru a limita

agresivitatea celorlalţi.

Infractorii reacţionează diferenţiat la situaţiile frustrante, de la abţinere (toleranţă la

frustrare) şi amânare a satisfacţiei până la un comportament agresiv. Cei puternic frustraţi au

tendinţa să-şi piardă pe moment autocontrolul acţionând haotic, inconstant, atipic, agresiv şi

violent cu urmări antisociale grave.

Complexul de inferioritate

Desemnează o totalitate de trăiri şi de trăsături personale cu un conţinut afectiv foarte

intens, favorizate de situaţii, evenimente, relaţii umane etc. care au un caracter frustrant. Pentru

infractor, complexul de inferioritate reprezintă o stare pe care acesta o resimte ca un sentiment de

insuficienţă, de incapacitate personală. Uneori complexul de inferioritate se cristalizează în jurul

unor caracteristici personale considerate neplăcute, a unor deficienţe, infirmităţi reale sau

imaginare fiind potenţate şi de către dispreţul, dezaprobarea tacită sau exprimată a celorlalţi.

Complexul de inferioritate incită adesea la comportamente compensatorii, iar în cazul

infractorilor la comportamente de tip inferior orientate antisocial.

35

Egocentrismul

Reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi, el şi numai el se află în

centrul tuturor lucrurilor şi situaţiilor. Atunci când nu-şi realizează scopurile propuse devine

invidios şi susceptibil, dominator şi chiar despotic. Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo

de propriile dorinţe, scopuri, interese. Este un individ incapabil să recunoască superioritatea şi

succesele celorlalţi, se crede permanent persecutat, consideră că are întotdeauna şi în toate

situaţiile dreptate. Îşi minimalizează defectele şi insuccesele, îşi maximizează calităţile şi

succesele, iar atunci când greşeşte în loc să-şi reconsidere poziţia, atacă virulent.

Labilitatea este trăsătura personalităţii care semnifică fluctuaţia emotivităţii,

capriciozitatea şi ca atare o accentuată deschidere spre influenţe. Infractorul nu-şi poate inhiba

sau domina dorinţele, astfel că acţiunile sale sunt imprevizibile. Instabilitatea emoţională

presupune o insuficientă maturizare afectivă, individul fiind robul influenţelor şi sugestiilor,

neputând să-şi inhibe pornirile şi dorinţele în faţa pericolului public şi a sancţiunii penale. Nu

realizează consecinţele pe care le aduce actul criminal.

Agresivitatea reprezintă un comportament violent şi destructiv orientat spre persoane,

obiecte sau spre sine. Agresivitatea se referă la toate acţiunile voluntare orientate asupra unei

persoane sau asupra unui obiect, acţiuni care au drept scop producerea, într-o formă directă sau

simbolică, a unei pagube, jigniri sau dureri (Ranschburg, 1979).

La infractor agresivitatea apare fie în situaţii frustrante, fie atunci când acesta comite

infracţiuni prin violenţă. Agresivitatea şi violenţa nu pot fi separate de alte trăsături ale

personalităţii infractorului. Astfel agresivitatea este strâns legată nu numai de intoleranţa la

frustrare, ci şi de forţa exacerbată a trebuinţelor polarizate în plăcerea de a domina ( Mucchielli,

1981). Agresivitatea şi violenţa infractorilor este declanşată uşor şi datorită lipsei sentimentului

de culpabilitate şi tendinţei de a considera actele lor drept legitime.

Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea şi heteroagresivitatea.

Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană,

exprimându-se prin automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea

presupune canalizarea violenţei spre alţii, manifestându-se prin forme multiple, cum ar fi:

omuciderea, tâlhăria, violul, tentativa de omor, vătămarea corporală etc.

J.Pinatel distinge două forme distincte ale agresivităţii: ocazională şi profesională.

Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate şi violenţă, fiind mai des întâlnită în

crimele pasionale. Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent,

durabil, care se relevă ca o constantă a personalităţii infractorului, acesta manifestându-se

agresiv în mod deliberat, conştient.

36

Indiferenţa afectivă este strâns legată de egocentrism. Ea se caracterizează prin lipsa

emoţiilor, a sentimentelor şi a empatiei, respectiv, incapacitatea infractorului de a înţelege

nevoile şi durerile celorlalţi, prin satisfacţia resimţită faţă de problemele altora. Indiferenţa

afectivă redă în fond stările de inhibare şi dezorganizare emoţională. Această latură a

personalităţii infractorului se formează de la vârste timpurii, fiind una dintre principalele carenţe

ale procesului socializării, un rol important deţinându-l în acest plan funcţionarea defectuoasă a

structurii familiale, precum şi stilul educaţional adoptat în cadrul acestei microstructuri. De

obicei, infractorul nu este conştient de propria-i stare de inhibare emoţională, ceea ce explică atât

calmul cât şi sângele rece cu care sunt comise o serie de infracţiuni de o violenţă extremă.

Legătura strânsă dintre indiferenţa afectivă şi egocentrism constă în faptul că infractorului îi este

străin sentimentul vinovăţiei, al culpabilităţii.

Aceste componente ale personalităţii criminale se pot întâlni şi la celelalte persoane, însă

la acestea nu sunt elemente dominante ale personalităţii, nu au consistenţa şi frecvenţa întâlnită

la delincvenţi. Diferenţa dintre nedelincvenţi şi delincvenţi rezidă în pragul delincvenţial. Astfel,

delincventul format, recidivistul, în opoziţie cu nedelincventul sau cu delincventul ocazional, nu

aşteaptă ivirea unei situaţii propice, a unei incitaţii exterioare, ci provoacă el însuşi ocaziile în

care apoi operează. Cu cât trăsăturile personalităţii criminale sunt mai intense, cu atât facilitează

trecerea la actul infracţional.

Infractorul are o personalitate psiho-morală deficientă. Ca urmare a orientării axiologice,

a sistemului de valori pe care îl posedă, infractorul este incapabil din punct de vedere psihic să

desfăşoare o muncă socială susţinută. Trăind în conflict cu societatea şi acţionând mereu

împotriva ei, prin succesele obţinute în activitatea infracţională devin încrezuţi, orgolioşi,

supraapreciindu-se şi ajungând la manifestări de vanitate, adeseori puerile. Infractorul se simte

mereu în continuă apărare legitimă faţă de societatea care refuză să îi ofere de bună voie ceea ce

capriciul lui de moment pretinde. Elementul lui vital şi în acelaşi timp şi o trăsătură

fundamentală a caracterului său este minciuna.

Lipsa unui microclimat afectiv, eschivarea de constrângeri social-morale, lipsa unor

valori etice către care să tindă, îl fac pe infractor indiferent faţă de viitor, îi împrumută o

atitudine de totală nepăsare faţă de propria-i soartă. Din acest motiv aparentul curaj de care dă

dovadă, reprezintă de fapt insensibilitate, indiferenţă în urma tensiunii continue, în urma

obişnuinţei de a fi mereu în pericol. Egoismul elimină complet orice urmă de compasiune, şi ca

urmare poate duce la acte de mare cruzime. Se remarcă sentimentalismul ieftin al infractorului,

care are o forţă mobilizatoare majoră, constituind resortul care îl împinge spre acţiune.

37

PARTICULARITĂŢILE PSIHOLOGICE ALE DIFERITELOR CATEGORII DE

INFRACTORI

Prezentăm în continuare particularităţile psihologice ale diferitelor categorii de infractori:

CERŞETORUL - formează un clan deosebit în lumea infractorilor. Se poate spune că

cerşetorul are o personalitate histrionică. Acesta este în posesia unor elemente ale artei

dramatice, stiind să-şi valorizeze defectele fizice în aşa fel încât să impresioneze, să

sensibilizeze. Acţionează prin intermediul rolului jucat verbal, prin mimica şi costumaţia

adecvată. Cei ce ajung la măiestrie în cerşetorie, ştiu să utilizeze metode cu totul deosebite

(modularea vocii, gestica, invocarea unor mari necazuri etc.) pentru a atrage atenţia trecătorilor

şi a obţine compasiunea lor. Cerşetorul dispune de inteligenţă emoţională şi un grad ridicat de

adaptabilitate. Este abil, subtil, ingenios, speculativ. De fiecare dată face apel la principiile

creştine, invocând divinitatea.

Unii cerşetori îşi adaptează rolul după sezon, clientelă, oraş, cartier. Locurile pe care le

preferă cerşetorul sunt cele cu afluenţă mare de public (pieţe, gări, la intrarea în magazine, săli de

spectacol, stadioane, mijloace de transport în comun şi staţiile acestora etc.) sau cele care prin

specificul activităţii generează compasiune (biserică, spital etc.). Eventualele infirmităţi sunt

subliniate cu grijă şi apar fie etalate ostentativ, fie abia discret sugerate, nuanţate. Acest tip de

infractor profită fără jenă de orice sentiment sau interes al publicului, fiind totodată bun

cunoscător empiric în sesizarea şi exploatarea trăsăturilor psihologice ale celor de la care cerşesc.

Cerşetorii sunt organizaţi în adevărate “reţele” naţionale sau internaţionale, liderii

acestora având un profit consistent, uneori chiar fabulos. În reţea sunt foarte bine organizaţi,

respectându-şi fiecare ierarhia şi rolul pe care îl are: unii transportă şi plasează cerşetorul în locul

stabilit, alţii trec periodic, la anumite ore, să ia banii rezultaţi din cerşit. Cea mai mare parte din

banii adunaţi trebuie să o predea şefului său, care îi asigură şi “protecţia.” Cerşetorul care nu

reuşeşte să adune suma stabilită, este pedepsit de şeful lui, uneori, foarte dur.

HOŢUL - săvârşeşte cea mai primitivă acţiune infracţională. Acţiunea în sine constă din

mişcări relativ simple: întinderea mâinii, apucarea obiectului, atragerea lui spre infractor,

camuflarea şi transportarea acestuia într-un loc ascuns. Caracteristic furtului este modul discret al

sustragerii obiectului şi apoi îndepărtarea rapidă de la locul infracţiunii, ascunderea de acei care

l-ar putea urmări şi implicit identifica. Hoţul lucrează mai mult cu mâna şi cu corpul, dar acest

Tema de reflecţie nr. 3 Relaţia costuri-beneficii în activitatea infractorilor

38

lucru se referă numai la acţiunea în sine, deoarece pregătirea unui furt cere o activitate mintală

minuţioasă, deosebit de laborioasă. Caracterul predominant fizic al acţiunii presupune din partea

lui un antrenament deosebit. Dexteritatea lui caracteristică, mobilitatea fizică, rapiditatea

mişcărilor sunt rezultatele în primul rând al exerciţiului şi, numai în al doilea rând, sunt

favorizate şi de unele predispoziţii native (mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, nivelul

de dezvoltare şi perfecţionare al analizatorilor etc.). Automatizarea unor mişcări specifice,

declanşate de stimuli specifici, în urma unui exerciţiu îndelungat, nuanţat şi perfecţionat îi face

pe unii hoţi “să fure fără să vrea”.

Hoţul are un spirit de observaţie bine dezvoltat, orientare promptă în situaţia dată şi

organizarea imediată a unui plan de acţiune bazat pe elemente concrete. Mijloacele lui de

operare, deşi unele ingenioase, se bucură totuşi de puţină variabilitate. Sistemul acestuia de a

acţiona într-o situaţie sau alta, în general, se împrumută prin imitaţie. Ca şi ceilalţi infractori,

hoţul nu are o gândire care să exceleze prin calităţi deosebite, deoarece ea este limitată la

preocupările lui specifice. Hoţul acţionează după “şabloane şi reţete” puţin variabile, fiind lipsit

de acele calităţi ale voinţei care au sens socio-moral. Înclinaţia spre risc este deosebit de mare,

fapt pentru care de multe ori ei mizează pe elemente cu extrem de puţine şanse de reuşită.

Reacţia tipică este debarasarea de obiectul furat şi fuga. Acesta nu se apără şi nu opune

rezistenţă, numai în cazul când este atacat fizic. Coincidenţa unor factori externi, nefavorabili, cu

nereuşita acţiunii infracţionale îl determină pe hoţ să fie superstiţios, uneori chiar mistic.

HOŢUL DIN BUZUNARE SAU ŞUŢUL cum i se mai spune, acţionează de obicei, numai

în locurile aglomerate (magazine, gări, pieţe, mijloace de transport în comun, stadioane, săli de

spectacole etc.). În mod obişnuit, locul din care se fură este buzunarul, poşeta, sacoşa etc., unde

întotdeauna se păstrează valori. De aici decurg o serie întreagă de consecinţe care se referă la

îmbrăcămintea infractorului, mijloacele de operare, trucurile folosite şi altele. Anotimpurile

preferate ale hoţului din buzunare sunt cele călduroase, deoarece persoanele sunt îmbrăcate uşor,

cu buzunare expuse, cu haine mai largi, ceea ce oferă mai puţine obstacole. Furturile din

buzunare se comit de obicei noaptea, în gări, în trenuri etc., iar ziua numai la anumite ore, în

special în mijloacele de transport în comun, când lumea este grăbită şi se înghesuie să plece sau

să vină de la serviciu sau de la diverse spectacole. Când au loc manifestaţii cultural-sportive, în

special meciuri de fotbal, concerte şi spectacole în aer liber, atunci deverul este mare. Dacă

persoanele au mai consumat şi băuturi alcoolice, misiunea hoţilor din buzunare este mult uşurată.

Hoţii din această categorie, îi sesizează foarte uşor pe cei distraţi, neglijenţi, naivi etc. Femeile

îndrăgostite, bine dispuse sunt o ţintă ideală pentru hoţi. Aceştia nu au nici un fel de scrupule,

speculează toate situaţiile din care pot profita. Acest tip furturi au o incidenţă mai mare în

preajma sărbătorilor de iarnă sau primăvară. Femeile infractoare preferă în special magazinele,

39

deoarece sunt mai puţin suspectate decât bărbaţii, deşi uneori ele acţionează în complicitate cu

bărbaţii.Hoţul din buzunare operează de regulă în echipă, fiecare membru având un rol bine

stabilit. De exemplu, unul provoacă înghesuiala sau o accentuează, altul sustrage portmoneul sau

ceasul, iar altul, plasat în spatele acestuia, primeşte obiectul furat. Instrumentul ajutător cel mai

folosit în comiterea faptei este lama. Hoţul din buzunare poate fi recunoscut uşor, în primul rând

după îmbrăcăminte şi apoi după “tapiţerie”, cum îi spun ei la “faţă”. Este tentat să se îmbrace cât

mai elegant, pentru a nu crea suspiciuni şi pentru a poza în cetăţeni onorabili. Întotdeauna sunt

bărbieriţi proaspăt şi tunşi normal, nu poartă plete, ca să nu atragă atenţia. Cu toate acestea, ei

pot fi uşor recunoscut deoarece cei mai mulţi sunt creoli, miros a parfumuri tari, îşi ung părul cu

gel şi poartă pantofi cu tocuri înalte sau în culori stridente, ceea ce nu are nimic comun cu

distincţia.

Pentru a-şi masca mâna pe care o introduc în buzunarele sau poşetele “husănilor”-

expresie pe care o atribuie victimelor, o acoperă cu un obiect pe care îl ţin în cealaltă mână.

Procedeul este obligatoriu, mai ales când operează singur. De regulă, aceste obiecte sunt: un

pulover, o bască, o sacoşă, o pungă din plastic de culoare închisă, un ziar etc. Un alt element de

identificare a hoţului din buzunare sunt gesturile tipice în staţiile mijloacelor de transport în

comun, înainte de sosirea acestora. Alegându-şi victima, hoţul începe să facă diferite mişcări din

încheietura mâinii cu care va opera (o contractă, o relaxează, o contractă…, îşi încălzeşte

tendoanele mîinii). Cu cât momentul se apropie, starea tensională a hoţului este tot mai

accentuată, emoţiile crescând în intensitate. La apariţia mijlocului de transport în comun, i se

schimbă culoarea feţei, alternând paloarea cu hiperemia. Ca un reflex de apărare, hoţul din

buzunare dă mereu din cap şi transpiră intens. Suspicios, aruncă neâncetat priviri în spatele său,

concomitent mişcându-şi arătătorul şi indexul mâinii cu care urmează să facă “priza”. Zâmbeşte

fără motiv, dacă cineva se uită la el, îşi trece de mai multe ori mâna prin păr sau se piaptănă, se

şterge cu batista etc.

Hoţul din buzunare caută să nu lase nici cea mai mică impresie că se cunoaşte cu ceilalţi

membri ai grupului infracţional. Apropiindu-se mijlocul de transport în comun, ei se intercalează

printre călătorii din staţie într-o anumită ordine, în raport cu sarcina pe care o are fiecare.

Unii hoţi din buzunare, când observă că i s-a făcut rău cuiva, sunt primii care sar în

ajutor. Intenţiile lor nu sunt însă de binefacere, ci de a-l “opera” pe cel neajutorat.

Argoul hoţilor din buzunare este foarte important în acţiunea infracţională. În scop preventiv,

aşa-zisele “neologisme de tarabă” nu trebuie pierdute din atenţie, în sensul că auzindu-le, trebuie

să ne pună în gardă că persoanele respective fac parte din categoria răufăcătorilor.

SPĂRGĂTORUL - se conturează tipic ca personalitate, prin operarea în bandă şi prin

utilizarea forţei ca mijloc de apărare în caz de surprindere. Spărgătorul, în special cel modern,

40

posedă temeinice cunoştinţe de ordin tehnic. Deoarece comiterea actului infracţional presupune

acţiuni complexe, de securitate individuală, spărgătorii se recrutează din rândul celor mai

evoluaţi infractori. Pe lângă inteligenţa practică, necesară efectuării unei spargeri, ei au nevoie şi

de unele calităţi deosebite, cum ar fi calmul, curajul, “sângele rece”, aprecierea corectă a situaţiei

etc. Utilizând violenţa în apărare, spărgătorii, se apropie de tâlhari, iar prin faptul că tind să-şi

însuşească bunuri, de hoţi. De multe ori când nu găsesc bani sau bunuri de valoare, devin

răzbunători , distrugând totul.

TÂLHARUL – acţionează de obicei în stradă sau în locuri deschise mai puţin circulate.

Întreaga sa activitate infracţională se caracterizează prin violenţă, susţinută de o constituţie

fizică, somatică adecvată. Ca particularităţi specifice dobândite în cursul activităţii infracţionale,

putem aminti o motricitate sporită faţă de normal, hotărâre şi îndrăzneală în timpul operării, de

multe ori cruzime, deşi tâlharul recurge la asasinat numai în caz de nevoie şi mai mult în scop

defensiv. Se manifestă violent, odată planul fiind elaborat nu-şi mai poate suspenda sau amâna

cu uşurinţă acţiunea infracţională.

În ultima perioadă, în funcţie de noile condiţii de viaţă, modurile de operare ale tâlharilor

s-au diversificat. Astfel, au apărut tâlhăriile comise din autoturisme, autocare şi T.I.R. – uri, atât

în ţară, cât şi în afara graniţelor. Banda de tâlhari încadrează şi urmăreşte autovehicul ţintă cu

ajutorul autoturismelor proprii. Când condiţiile sunt favorabile, cei din faţă îl blochează, iar cei

din “coarda de urmăritori”, mascaţi cu cagule, deghizaţi în poliţişti etc., înarmaţi cu pistoale sau

bâte, pătrund în autovehicul şi îi tâlhăresc pe pasageri de bani, valută, bijuterii sau bunuri de

valoare, după care dispar rapid de la locul faptei.

Victima infracţiunii de tâlhărie trebuie să riposteze inteligent şi calm pentru a zădărnici

acţiunea agresorului, folosind mijlocul de ripostă cel mai simplu şi cel mai eficace. Sub nici o

formă nu trebuie să accepte resemnarea.

INFRACTORUL INTELECTUAL (escrocul, falsificatorul, şantajistul etc.) - din punct de

vedere psihologic, se caracterizează prin perspicacitate, imaginaţie, viclenie, perfidie, ipocrizie,

ceea ce îi conferă o inteligenţă delictuală. Are capacitatea de a părea simpatic, cinstit,

convingător, deosebit de amabil, crează impresia că are relaţii multe şi sus – puse, că este

influent şi altruist. Are un aer de gentlemen şi un talent eminamente artistic de a păcăli aproape

pe oricine. La acesta forţa fizică este mai puţin importantă, în general fizicul trece pe un plan

secundar şi joacă un rol de decor care facilitează în unele cazuri (escrocherii) săvârşirea

infracţiunii. Modul de acţiune al infractorului intelectual este preponderent pe cale verbală. Deşi

nu are un nivel de pregătire ridicat, dispune de un debit verbal adaptat rolului şi adecvat scopului

urmărit, accesibil victimei. Îşi alege dintre victimele potenţiale, pe cele mai naive sau predispuse

la înşelăciune. Principala armă de atac a infractorului intelectual este minciuna. Bun cunoscător

41

al psihologiei oamenilor, ştie să se facă agreabil, folosind un limbaj protocolar şi etalând o

înfăţişare generală atrăgătoare. Se îmbracă elegant, acordă o mare atenţie ţinutei şi modului de

prezentare, se manifestă ca foarte bun prieten şi camarad de drum sau petrecere. Este vorbăreţ şi

dispune de o fantezie exagerată, etalându-se ca atotştiutor, vanitos şi egoist, gustă plăcerea

rolurilor pe care le interpretează.

Escrocul şi şantajistul se caracterizează în special printr-o elasticitate a gândirii, prin

posibilitatea de a descoperi rapid slăbiciunile victimei şi prin găsirea unor soluţii rapide care duc

la eschivare şi ieşire din încurcătură. Escrocul are, pe lângă simţul improvizaţiei şi o uimitoare

vitalitate, putere de convingere, mobilitate, forţând adesea succesul (Tandin, 1997).

Strategiile folosite de infractorul intelectual anihilează conştiinţa, logica şi mai ales

prudenţa victimei. Relevant este faptul că victima intră în jocul escrocului şi crede afirmaţiile

acestuia, deoarece acestea corespund trebuinţelor sale lăuntrice. În acest sens, escrocul

descifrează imediat gândurile victimei şi succesul lui depinde de corecta lor interpretare. Această

situaţie face ca fiecare din cei doi protagonişti să joace un rol important. În această diadă, între

autor şi victimă, funcţionează o relaţie de insolită complicitate, succesul primului nefiind posibil

fără coparticiparea celui de al doilea. Infractorul intelectual speculează credulitatea, naivitatea,

vulnerabilitatea, ignoranţa, dorinţele victimei etc.

De regulă, acest tip de infractor cunoaşte normele morale, răspunde emoţional la stimuli,

însă are o percepţie deformată a sensului real al actului său. Acesta nu aşteaptă ivirea unor ocazii

prielnice, a unor incitaţii exterioare pentru a acţiona, ci provoacă el însuşi ocaziile în care apoi

operează. După subiectul sau obiectul acţiunii întâlnim escroci sentimentali, care urmăresc

obţinerea unui profit dintr-o relaţie interumană, iar dacă urmăresc un câştig material aceştia pot

comite infracţiuni de genul: înşelăciune, fals, trafic de influenţă, abuz de încredere etc.

Specific pentru escroc este duplicitatea sa cameleonică, el fiind în stare să-şi asume o

identitate convingătoare, diferită de cea reală, prin care reuşeşte să-şi păcălească victimele.

Identitatea asumată este adaptată victimei: om de afaceri, persoană aflată în dificultate financiară

momentană care vinde bunuri de valoare la preţuri foarte mici sau se oferă să efectueze

convenabil diferite servicii etc., persuasiunea prin minciună fiind punctul său forte.

Pentru a zădărnici sau îngreuna identificarea sa, infractorul intelectual acţionează sub

identitate falsă, sens în care depune toate diligenţele pentru a intra în posesia actului de identitate

sau legitimaţiei altei persoane, de la care le obţine prin furt sau prin diverse promisiuni. Ulterior,

pe aceste acte aplică propria sa fotografie şi se prezintă sub identitatea respectivă, pe care

periodic o schimbă. Pentru falsificarea actelor şi documentelor folosesc instrumente performante

(calculatoare, copiatoare etc.).

42

Escrocii folosesc adesea legitimaţii false, atribuindu-şi tot felul de calităţi, de la

inspectori în ministere, organe ale puterii şi administraţiei de stat , la persoane în diferite posturi

cheie (procurori, avocaţi, ofiţeri de poliţie etc). Aceştia promit potenţialelor victime, că rezolvă

orice: repartizarea sau cumpărarea de locuineţe, terenuri de construcţie, obţinerea unui serviciu,

instalarea rapidă a unui post telefonic, obţinerea unor împrumuturi bancare, procurarea de

medicamente străine, efectuarea de tratamente în străinătate, procurarea unor locuri de veci etc.

ASASINUL este cel mai odios şi cel mai nociv infractor. Acesta se caracterizează prin:

irascibilitate, impulsivitate, agresivitate crescută, labilitate, autocontrol foarte scăzut al reacţiilor

instinctiv-emoţionale, intoleranţă la frustrare, viclenie, perversitate, lipsa empatiei, indiferenţă

afectivă, complex de inferioritate etc. Este egocentric, dominator, revendicativ, având o

capacitate de raţionalizare scăzută, instabil şi superficial în relaţiile cu ceilalţi, ceea ce îl face să

se angajeze chiar spontan în situaţii conflictuale, reacţionând violent. Comiterea infracţiunii

devine posibilă datorită intrării individului într-un mediu care oferă situaţii conflictuale de la care

el nu ştie sau nu poate să se sustragă.

După mobilul asasinatului (obţinerea unor avantaje materiale, ură, gelozie, răzbunare,

fanatism etc.) şi gradul de violenţă cu care infractorul săvârşeşte fapta, putem să ne dăm seama

dacă avem de-a face sau nu cu un infractor normal. În cazul asasinilor normali nu este vorba de o

plăcere sadică, ci de o relaxare după o mare tensiune, în urma rezolvării unei situaţii conflictuale

pe calea asasinatului. Este deci o aparentă satisfacţie, o detensionare momentană după actul

săvârşit. Situaţia conflictuală în care se află asasinul este dublată de implusivitate şi agresivitate,

de o motricitate mărită, care se exteriorizează prin violenţă de ordin fizic. Asasinul este

insensibil la durerile fizice ale altora şi de aceea este lipsit de compasiune faţă de ceilalţi.

Această insensibilitate nu este înnăscută, ci se câştigă ca urmare a stilului de viaţă dusă în

condiţii de vicisitudini fizice şi psihice.

Pentru exemplificare prezentăm un caz de omor deosebit de grav comis în Cluj-Napoca,

într-un apartament situat pe strada Alexandru Vlahuţă, asupra victimei T.I. în vârstă de 23 de

ani, student. Victima locuia în acel apartament împreună cu prietena.

Prietena victimei a plecat la cursuri, iar T.I. a rămas singur în apartament. După ora 1600,

la terminarea cursurilor tânăra s-a întors acasă, găsindu-l pe prietenul său într-o baltă de sânge,

decedat.

T.I. a încercat să vândă un computer prin intermediul unui anunţ publicitar. În aceeaşi zi,

după cum declara prietena, aştepta potenţialii cumpărători.

Medicii legişti au constatat că victimei i-au fost aplicate mai multe lovituri de cuţit în cap

şi în zona toracică, descoperindu-se şi urme de strangulare. Loviturile de cuţit i-au perforat

plămânii, aorta şi inima. Decesul a survenit în urma înţepăturii transfixiante.

43

Din apartament s-a constat lipsa mai multor obiecte electronice de valoare, pe care

victima intenţiona să le vândă. Datele de la faţa locului şi numărul mare de leziuni de pe corpul

victimei indicau ca posibil autor al omorului un individ deosebit de agresiv, sadic, cu o

personalitate dizarmonic structurată. Prin activităţile specifice desfăşurate, autorul omorului a

fost identificat după cinci zile în persoana lui V.K.Z.A.

V.K.Z.A. declară că l-a omorât pe T.I. pentru că i s-a adresat într-o manieră

batjocoritoare în ceea ce priveşte naţionalitatea sa, maghiară. În acel moment, autorul infracţiunii

afirmă că şi-a pierdut autocontrolul, a prins victima de gât şi a început să o strângă. Deoarece

aceasta a ripostat, între cei doi a avut loc o adevărată luptă. Agresorul a reuşit să ia un ciocan de

bătut şniţele de pe masa din camera în care a avut loc agresiunea, aplicându-i victimei mai multe

lovituri în cap. După ce victima a căzut, V.K.Z.A. i-a mai aplicat şi câteva lovituri de cuţit în

zona toracică. În urma autopsiei, medicii legişti au constatat că victimei i-au fost aplicate 23

lovituri în cap şi 5 în zona toracică.

Reacţiile descrise mai sus indică o slabă capacitate de autocontrol psihoemoţional,

subiectul reacţionând pe baza impulsivităţii de moment determinată de situaţia de criză.

Deoarece obiectele cu care a fost comisă crima (ciocanul şi cuţitul) aparţineau victimei,

justifică faptul că agresorul nu a premeditat crima, ci a acţionat sub influenţa impulsului de

moment (aspect confirmat atât de investigaţiile criminalistice, cât şi de declaraţiile autorului).

Examinarea psihologică a subiectului V.K.Z.A. au evidenţiat prezenţa unor pronunţate

deviaţii şi anomalii ale personalităţii, care l-au condus la săvârşirea unui omor deosebit de grav.

Întocmirea profilului personalităţii criminalului s-a dovedit a fi deosebit de utilă în elucidarea

acestui caz.

CRIMINALUL ÎN SERIE trebuie să comită cel puţin trei crime, disparate în timp, având

o anumită periodicitate. Cei mai mulţi criminali în serie sunt bărbaţi (80%), relativ tineri ( 30-40

de ani), sunt sadici, au un intelect relativ normal şi acţionează de obicei singuri. Sunt indivizi

dinamici, mobili, capabili să parcurgă kilometri întregi în căutarea victimei potrivite, care să fie

vulnerabilă şi uşor de controlat. Victimele criminalilor în serie pot fi femei, copii, homosexuali,

vagabonzi, prostituate etc. În ciuda aparenţelor exterioare, criminalul în serie este un individ

nesigur. Acesta dobândeşte siguranţă doar în “zona de confort“, locul în care îşi poate controla

victima. Pentru a rămâne singur cu victima, criminalul recurge la diferite trucuri. El simte o mare

plăcere în exercitarea puterii şi a controlului asupra victimei. Cruzimea actului său îl excită, şi de

aceea uneori înregistrează audio sau video ţipetele de durere ale victimei, pe care ulterior le

poate folosi fie pentru a “savura“ momentul atunci când nu are o victimă, fie pentru a teroriza

viitoarele victime.

44

. Majoritatea criminalilor în serie au fost privaţi în copilărie de afecţiune, fiind supuşi

unor violenţe fizice sau sexuale. Cei mai mulţi sunt psihopaţi, având o personalitate instabilă,

violentă. Aceştia ucid pentru a-şi atenua ura, dorinţa de putere, dominare şi răzbunare, fiind

marcaţi şi de un puternic sentiment de inferioritate, favorizat uneori de o disfuncţie sexuală.

Umilirea victimelor şi săvârşirea crimelor au un efect “terapeutic”, stimulându-le încrederea în ei

înşişi. La unii criminali în serie apare ura împotriva femeilor, care de cele mai multe ori este

dublată de tendinţele sadice. Într-o oarecare măsură şi pentru o perioadă limitată de timp, ei se

“vindecă” ucigând, înjunghiatul şi strangularea fiind metodele preferate. Sub influenţa alcoolului

sau a drogurilor, fanteziile sadice ale criminalilor în serie se exacerbează. Apare evident faptul că

aceştia trebuie să ucidă mult mai des pentru a-şi satisface plăcerea pe care o obţin săvârşind acest

act. Mulţi criminali în serie au fost depistaţi şi identificaţi accidental, pe măsură ce deveneau mai

îndrăzneţi în actele lor şi mai indiferenţi faţă de risc.

Pentru a rezolva crimele în serie americanii au creat o specialitate “profiling”, care are ca

obiectiv stabilirea portretului psihologic al criminalului. La Quantico în Virginia, Academia

F.B.I. din S.U.A. îşi antrenează agenţii şi pregăteşte poliţişti din toată lumea în această insolită

specialitate poliţienească. Programul de pregătire durează trei ani, dar pentru a accede la el,

condiţia obligatorie este experienţa judiciară de cel puţin 10 ani. Reuniţi în Departamentul de

ştiinţe ale comportamentului (psihologia şi psihiatria), aceşti specialişti (profilers) dispun, pe

lângă aptitudini şi experienţa personală, de o uriaşă bancă de date. VICAP (“Violent Criminal

Apprehension Program”) se îmbogăţeşte în fiecare an, atât cu date din cele peste 23.000 de

crime comise anul în S.U.A., dintre care 7000 sunt fără mobil aparent, cât şi cu elemente despre

cazuri asemănătoare comise în străinătate (Alexandrescu, 2000).

Acest sistem centralizat de informaţii (VICAP) are ca obiectiv stabilirea rapidă a modului

de acţiune şi procedeele utilizate de criminalul în serie în săvârşirea faptelor. Sistemul de

înregistrare a datelor după modul de săvârşire şi procedeele utilizate de criminal este denumit

MOS (Modus Operandi Sistem).

Pentru a evidenţia personalitatea criminalului, profilerul lucrează, în principal, pe baza

fotografiilor criminalistice de la locul faptei şi a datelor din dosarele medico-legale. In acest

demers, profilerul parcurge următoarele etape: studierea detaliată a dosarului cauzei, efectuarea

examenului victimologic (biografic şi medico-legal), stabilirea şi evaluarea modului de operare,

estimarea mobilului posibil al crimei şi în final elaborarea profilului psihologic al prezumtivului

criminal. Profilerul nu participă în mod direct la capturearea criminalului, ci pe baza profilului

psihologic întocmit, asistă poliţia locală în orientarea investigaţiilor spre o anumită arie de

suspecţi, propunând strategii şi metode de acţiune care ar putea ajuta atât la descoperirea, cât şi

la anchetarea acestuia.

45

Prima problemă pe care şi-o profilerul este cărei categorii aparţine criminalul: “psihopat

– organizat” sau “psihotic - dezorganizat”. Criminalul “psihopat – organizat” îşi va planifica

omorul cu minuţiozitate şi nu va lăsa prea multe indicii. La criminalul în serie “psihotic –

dezorganizat”, locul crimei este întotdeauna în mare dezordine, o dovadă că acţionează impulsiv

şi nu îşi poate “controla” în totalitate victima. Adesea, crimele sale sunt spectaculare şi deosebit

de sângeroase. În general, criminalul pătrunde prin efracţie, foloseşte ca armă de atac un

instrument sau obiect găsit la locul faptei, pe care o şi abandonează imediat.. Mai rar, se

întâlneşte şi tipul intermediar “organizat-dezorganizat”.

A doua problemă se referă la modul de operare, care poate permite evaluarea inteligenţei

criminalului. Este un concept dinamic, ce se modifică în funcţie de curajul criminalului, de

traseul parcurs, de dorinţa de a plasa anchetatorii pe alte piste etc. Prin modul de operare se face

legătura între fapte, stabilindu-se numărul omorurilor comise de un criminal.

A treia problemă este “semnătura” sau “amprenta” criminalului. Pentru a sfida,

criminalul în serie “pune în scenă” corpurile victimelor sale, depersonalizându-le prin diverse

procedee: legare, strangulare, acoperire, dezbrăcare, mutilare, secţionare şi plasare în diferite

locuri etc. Acestea constituie indicii relevante asupra disfuncţionalităţii personalităţii autorului.

În unele cazuri, criminalul inscripţionează pe corpul victimei anumite iniţiale sau semne, indicii-

simbol ale personalităţii sale. Pe baza acestor indicii, profilerul stabileşte legăturile dintre diferite

crime. Această “semnătură” poate fi schimbată de criminal, pentru a deruta anchetatorii.

Tehnica de lucru a profilerului se bazează pe o profundă cunoaştere şi înţelegere a

psihologiei comportamentului uman. Toate acestea conduc la o recostituire mentală a

desfăşurării faptelor şi de aici, la conturarea portretului psihologic al criminalului. Acest portret

este un rezultat al asocierii de probe şi de intuiţii care permite anchetatorilor să trieze diferitele

piste şi să elaboreze strategii de capturare. Este lucrul cel mai dificil şi, cel mai adesea, esenţial

în rezolvarea cazului. Pentru că, odată stabilită tipologia asasinului şi mecanismele intime care îl

determină să procedeze la actul ucigaş, se poate stabili atât cercul bănuiţilor, cât şi cel al

prezumtivelor victime, putându-se acţiona preventiv. Nu de puţine ori ucigaşul în serie a fost

surprins în momentul în care era pe cale să comită o nouă crimă.

Pentru a studia modelele comportamentale ale criminalului în serie, profilerul din F.B.I. îşi

consacră o parte a timpului, stând de vorbă cu cei care au fost depistaţi şi arestaţi. Acestora, spre

deosebire de alţi criminali, le place să vorbească despre crimele lor. Exploatând această

“slăbiciune”, profilerul învaţă să descifreze şi să interpreteze “cheia” crimei. În alte ocazii,

profilerul elaborează tehnici de abordare a criminalului în timpul anchetei, pentru a-l determina

să mărturisească.

46

În România sunt câteva cazuri celebre de criminali în serie, care pot fi încadraţi în tipul

“psihotic – dezorganizat”. De exemplu, Râmaru Ion, criminal cu o triadă infracţională odioasă:

viol, tâlhărie şi omor, fost student la Facultatea de medicină veterinară din Bucureşti. La data

arestării avea 26 de ani şi în sarcina lui s-au reţinut patru omoruri săvârşite cu mare cruzime, şase

tentative de omor, două tâlhării, un viol, o tentativă de viol şi un furt.

Criminalul Râmaru Ion, psihopat sexual, acţiona în plină noapte (între orele 22:00-04:00)

având asupra sa instrumente de atac cum ar fi: topor, cuţit, bare din metal de diferite dimensiuni.

Îşi alegea victimele din rândul femeilor, relativ tinere, care veneau de la serviciu noaptea târziu.

De regulă, acţiona pe timp ploios, cu grindină, ninsoare sau în plină furtună. Ataca victimele prin

surprindere, lovind-le puternic, decisiv, în zona craniană, după care le viola, uneori chiar în

timpul agoniei. În final, le deposeda de obiectele de valoare (genţi, ceasuri, bijuterii etc.).

Un alt caz de criminal în serie este Vereş Romulus, cunoscut sub numele de “Omul cu

ciocanul”, care în perioada 1972-1974 a terorizat Clujul.

În perioada septembrie-decembrie 1972 în municipiul Cluj-Napoca au fost comise două

omoruri şi cinci tentative de omor ale căror victime au fost numai fetiţe şi femei de diferite vârste

(9, 15, 16, 17, 28, 35, 84 ani), unele dintre acestea fiind şi violate. Criminalul în prealabil studia

locul şi acţiona de obicei dimineaţa (între orele 06:30-11:00) surprinzând victimele singure în

locuinţă, uneori chiar dormind, şi seara (între orele 20:00-24:00), cînd le aştepta în holul blocului

sau la intrarea în lift. Criminalul aplica victimelor lovituri în cap cu un corp contondent (de unde şi

denumirea "omul cu ciocanul") provocându-le traumatisme craniene cu înfundări. Una dintre

victime, în vârstă de 16 ani, a fost omorâtă cu o deosebită ferocitate, aplicându-i 17 lovituri de cuţit.

Când aceasta era în agonie, a fost violată.

Victimele erau complet dezbrăcate, iar criminalul îşi însuşea lenjeria intimă a acestora,

precum şi diferite bunuri sau sume de bani. În cele mai multe cazuri, criminalul a incendiat

încăperea în care se afla victima, focarul incendiului fiind localizat de obicei în dulap.

În urma cercetărilor şi analizelor de caz efectuate, s-a ajuns la concluzia că actele criminale

sunt săvârşite de către un singur autor, care face parte din categoria psihopaţilor sexuali, cu

manifestări de sadism, fetişism şi exhibiţionism. Prin activităţi multiple de investigaţii, au fost

verificate peste 4000 de persoane, inclusiv bolnavii psihic din municipiul Cluj-Napoca.

După aproape doi ani de la întreruperea acţiunilor criminale, în dimineaţa zilei de 14

februarie 1974 apare o nouă victimă, Z.I. în vârstă de 84 ani. Victima a fost surprinsă de criminal în

pat, în timp ce dormea, aplicându-i o lovitură în cap cu o sticlă de un litru. Criminalul a provocat şi

aici un incendiu, focarul acestuia fiind sub perna victimei.

În urma trierii şi reverificării bolnavilor psihic, s-a ajuns în sfârşit, la Vereş Romulus, bolnav

psihic descris de către vecini ca având manifestări violente, care recurgea uneori la ameninţări cu

47

cuţitul. Acesta locuia singur, într-un apartament, în care nu avea voie să intre nici o persoană, nici

chiar rudele apropiate.

Vereş Romulus a fost internat de mai multe ori în Clinica de psihiatrie din Cluj, cu

diagnosticul de parafrenie. Din documentaţia existentă la Clinica de psihiatrie, a rezultat că prima

criză a pacientului s-a manifestat în anul 1968, când acesta, în calitate de mecanic de locomotivă pe

un tren accelerat, nu a respectat semnalul de oprire într-o staţie C.F.R. şi ca urmare, a fost pensionat.

La percheziţia domiciliară s-a găsit un tratat de medicină legală în care erau adnotări şi

sublinieri cu privire la traumatismele craniene şi diversele forme ale morţilor violente, diferite cărţi

cu tematică sexuală şi filosofică, mai multe caiete scrise gen-jurnal. Lectura caietelor a evidenţiat

prezenţa unui delir mistic pe fond sexual. Vereş Romulus avea un dulap, locul său preferat de

rugăciuni, unde după cum susţinea el, se întâlnea cu spiritul "Satanei", care îi dădea dispoziţii cu

privire la săvârşirea omorurilor şi a jertfei prin foc în dulap.

Prin extinderea cercetărilor cu privire la comportamentul lui Vereş Romulus au fost

descoperite noi elemente de suspiciune. Astfel, cea de-a doua soţie a divorţat datorită

comportamentului său anormal şi violent, de multe ori maltratând-o fără motiv. Periodic se izola ore

întregi în pivniţă, unde - spunea el - avea întâlniri cu "spiritul Satanei". Mai mulţi martori l-au văzut

în timp ce studia curţile şi imobilele din zona unde s-au comis faptele.

Pe parcursul audierii, Vereş Romulus a făcut unele recunoaşteri parţiale, a manifestat

tendinţa unor retractări, dar niciodată nu a făcut o recunoaştere completă a tuturor faptelor comise.

Atunci când i-au fost prezentate probe certe descoperite cu ocazia cercetării infracţiunilor comise,

Vereş Romulus a declarat că el nu a comis nici un omor, dar s-ar putea ca "Satana"să-l fi trimis

acolo, fără voia lui.

Având în vedere afecţiunea sa psihică, "parafrenie pe fondul unui delir mistic şi sexual", şi

principalele probe (manuscrisele tip jurnal în care Vereş Romulus a relatat modul de operare în cele

opt omoruri, corpurile delicte găsite asupra sa anterior arestării, probele testimoniale obţinute prin

declaraţiile a 30 de martori, rezultatul expertizelor biologice asupra firelor de păr "corp delict"),

instanţa de judecată a reţinut în sarcina acestuia cele 8 fapte. S-a stabililit însă, iresponsabilitatea sa

penală, ca urmare a afecţiunii psihice, şi a fost luată hotărârea internării sale într-o unitate sanitară

specială din localitatea Ştei, judeţul Bihor, unde a stat 20 de ani, până în momentul decesului.

Tema de reflecţie nr. 4 Validitatea profilului psihologic al criminalului în serie.

48

Rezumat

Actul infracţional, ca orice alt tip de act comportamental, reprezintă rezultatul interacţiunii dintre factorii ce structurea

Recomandări şi comentarii cu privire la temele de reflecţie Actul infracţional antrenează în grade diferite, practic toate structurile şi funcţiile psihice

începând cu cele cognitiv-motivaţionale şi terminând ce cele afectiv-volitive, implicate fiind şi activităţile ca şi însuşirile psihice. Actul infracţional este generat de tulburări de ordin emoţional şi volitiv, susţinut de lipsa sentimentului responsabilităţii şi al culpabilităţii, al incapacităţii subiectului de a renunţa la satisfacerea imediată a unor trebuinţe în pofida perspectivei unei pedepse.

Trecerea la actul infracţional constituie un moment critic, nodal. Această trecere reprezintă o procesualitate care cunoaşte multe inconstanţe în desfăşurarea ei.

O analiză strict psihologică a actului infracţional, constă în analiza modului în care personalitatea infractorului (inteligenţa, afectivitatea, motivaţia şi voinţa) se manifestă în pregătirea, săvârşirea şi în atitudinea postinfracţională.

Cercetarea complexă a fenomenului infracţional, sub toate aspectele sale, deschide largi perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o fundamentare realistă a măsurilor generale şi speciale orientate către prevenirea şi combaterea manifestărilor antisociale.

Factorii externi nu acţionează direct, nemijlocit şi univoc asupra individului, ci prin filtrul particularităţilor sale individuale, particularităţi ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalităţii şi în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală. Toate acestea îi determină un anumit tip de comportament disfuncţional, un anumit mod de a acţiona şi reacţiona în spaţiul psihologic, în modul de a rezolva situaţiile conflictuale care apar mereu în acest spaţiu.

Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată ceea ce îi permite comiterea unor acţiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial.

Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte. Pe această bază se încearcă să fie puse în evidenţă atât personalitatea infractorului, cât şi mecanismele interne (mobiluri, motivaţii, scopuri) care declanşează trecerea la actul infracţional ca atare.

Încercările de clasificare şi portretizare a infractorilor prezintă importanţă atât din punct de vedere teoretic, cât şi din punct de vedere practic. Teoretic, deoarece ajută la elaborarea unor modele explicative privind modul de structurare a personalităţii infractorilor şi totodată, la evidenţierea unor aspecte privind formarea şi evoluţia unor asemenea structuri în timp. Practic, deoarece ajută la organizarea unor acţiuni sociale preventive şi la elaborarea unor programe de recuperare şi reinserţie socială. Cunoaşterea cât mai exactă a profilului personalităţii infractorului permite în primul rând organizarea unui program diferenţiat şi individualizat de reeducare, recuperare şi reinserţie socială. În al doilea rând, cunoşterea acestui profil este profitabilă organelor judiciare în finalizarea intenţiei lor de stabilire a adevărului şi de soluţionare legală a cauzelor.

49

Recomandări şi comentarii cu privire la temele de reflecţie Tema 1: Care dintre carateristicile fazei preinfracţionale pot fi utile în conturarea programelor de previnire?

Tema 2: Predicţii asupra patternurilor comportamentale.


Calitatea soluţiilor oferite de dvs. la sarcinile de evaluare şi implicit, şansele obţinerii

punctajului maxim, sporesc sensibil dacă înaintea rezolvării lor parcurgeţi cel putin:


ASCR.

Realizaţi o comparaţie între infractorul debil mintal şi cel alienat.

Bibliografie minimală pentru acest modul


ASCR.

Buş, I. (2004). Noi tendinte în psihologia personalitatii. Vol 2, (co-autor). Cluj-Napoca: Editura

ASCR.

50

Modulul 3

DELINCVENŢA JUVENILĂ Scopul modului: Familiarizarea studentului cu noţiunile de bază referitoare la fenomenul

delincvenţei juvenile.

Obiective modulului: După parcurgerea acestui capitol, ar trebui să puteţi:

3.1 Modelul centrat pe persoană al lui Rogers

3.1 Introducere

Delincvenţa juvenilă reprezintă un fenomen ce include totalitatea încălcărilor de norme

sociale săvârşite de către tineri sub 18 ani, încălcări sancţionate penal (Popescu-Neveanu, 1978).

Ea se referă aşadar la activităţile ilegale comise de copil sau adolescent (Henggeler, 1989).

Din perspectiva psihofiziologiei vârstelor se consideră că perioada minoratului coincide

cu copilăria şi adolescenţa. Între aceste două perioade nu există graniţe cronologice precis

determinate. Adolescenţa cuprinde două etape, preadolescenţa, de la 11-12 la 14-15 ani şi

adolescenţa propriu-zisă, de la 14-15 ani până la 18 ani, când de regulă, s-au produs toate

modificările psihofiziologice şi biologice care marchează trecerea la maturitatea normală. Acest

proces de transformare şi evoluţie a copilului însoţit adesea de momente de criză, de îndoieli, de

nelinişti etc. se desfăşoară în medii şi contexte sociale diferite, cu propriile lor particularităţi,

influenţând dezvoltarea şi formarea personalităţii minorului.

Odată cu vârsta adolescenţei încep să apară conflictele de autoritate, conflictele de idei,

conflictele afective etc. Adolescenţa este considerată “vârsta contestaţiei”. Adolescentul se

revoltă împotriva atitudinii “protecţioniste” şi “paternaliste”. Preocuparea lui majoră în relaţia cu

adultul este să stabilească raporturi de egalitate şi nu raporturi de tipul celor dintre cel educat şi

educator. Contestarea reprezintă, de fapt, o etapă de maturizare psihologică. Nevoia de a contesta

aproape totul nu este altceva decât reflectarea unui efort intelectual, absolut normal, de a regândi

totul independent şi de a nu accepta nici o idee “de-a gata”, fără ca mai întâi să o fi trecut printr-

un raţionament personal.

Termenul de delincvenţă juvenilă este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor

criminologice sau sociologice în încercările lor de a grupa infracţiunile în funcţie de criteriul de

vârstă a infractorului.

� Expune caracteristicile personalităţii delincventului minor.

� Prezenta genul de infracţiuni comise de minori.

� Recunoaşte factorii implicaţi în determinarea comportamentului

infracţional la minori.

� Realiza o comparaţie între infractorul major şi cel minor.

51

Sistemul nostru juridic diferenţiază în cadrul categoriei largi de minori câteva

subcategorii. Astfel, minorii până la vârsta de 14 ani nu răspund penal, chiar dacă ei comit

infracţiuni (pentru aceştia se iau măsuri cu caracter de ocrotire prin încredinţarea familiilor ori

altor persoane pentru supraveghere deosebită sau de internare în şcoli speciale de reeducare). Cei

care au vârsta între 14 şi 16 ani răspund juridic limitat numai dacă se stabileşte existenţa

discernământului la expertiza medico-legală psihiatrică, iar minorii cu vârsta între 16 şi 18 ani,

având discernământ răspund în faţa legii.

Definirea delincvenţei juvenile a preocupat un număr mare de cercetători, pornind de la

evidenţierea caracteristicilor specifice personalităţii delincventului minor. Astfel, s-a ajuns la

conturarea unui “profil psihologic” al acestuia: înclinaţia către agresivitate, fie latentă, fie

manifestă, ce este bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate

(munca, de exemplu); instabilitatea emoţională generată de carenţe educaţionale şi, în ultimă

instanţă, de fragilitatea eului; inadaptarea socială, provenită din exacerbarea sentimentului de

insecuritate, pe care minorul caută să-l suprime prin schimbarea frecventă a domiciliului,

vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viaţă şi muncă; duplicitatea conduitei,

manifestată în discordanţa dintre două planuri: unul, cel al comportamentului tainic, intim în care

se pregăteşte infracţiunea şi celălalt, nivelul comportamental de relaţie cu societatea, prin care îşi

trădează de cele mai multe ori infracţiunea; dezechilibrul existenţial, exprimat prin patimi, vicii,

perversiuni etc.

Alte cercetări susţin ca în definirea delincvenţei să se pornească de la conceptul de

maturizare socială. Din această perspectivă, delincventul ne apare ca un individ cu o insuficientă

maturizare socială şi cu dificultăţi de integrare în societate, care intră în conflict cu cerinţele unui

anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice. Delincventul prezintă un deficit

de socializare, determinat de perturbarea sau insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi

normelor mediului socio-cultural şi a proceselor de acomodare la acesta prin acte de conduită

acceptabile din punct de vedere social-juridic. La majoritatea delincvenţilor se manifestă în

diverse moduri, un caracter disonant al maturizării sociale şi implicit , al dezvoltării

personalităţii. Astfel, întâlnim decalaje între nivelul maturizării intelectuale, pe de o parte, şi

nivelul dezvoltării afectiv-motivaţionale şi caracterial-acţionale, pe de altă parte, decalaje între

dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea judecăţilor şi sentimentelor morale sau atât o perturbare

intelectuală cât şi o perturbare afectiv-motivaţională şi caracterială.

Caracteristicile individuale ale adolescenţilor care ţin de comportamentul delincvenţial

includ factori cognitivi cum ar fi Q.I. şi judecăţile morale, precum şi aspecte ale competenţei

sociale, incluzând abilităţile sociale, abilităţile în rezolvarea de probleme şi imaginea de sine.

52

Există cercetări care atestă faptul că minorii delincvenţi posedă o deficienţă morală care-i

împiedică să înţeleagă ce e bine şi ce e rău şi că limitele acestei aprecieri rămân la latitudinea lor.

Kohlberg a formulat un model conform căruia comportamentul delincvent este rezultatul

unor întârzieri în dezvoltarea structurilor cognitive. Kohlberg a postulat existenţa a cinci stadii în

dezvoltarea judecăţilor morale la copii. În stadiul 1 şi 2 (preconvenţional) binele şi răul sunt larg

determinate în termenul contingenţei externe (întăriri pozitive sau negative). În stadiul 1 copiii

cedează în favoarea autorităţii doar pentru a nu fi pedepsiţi. În stadiul 2, copiii au o conştiinţă

naivă asupra a ceea ce alţii doresc de la ei şi apreciază noţiunea de “bine” (pozitiv), doar în

sensul acţiunilor ce le satisfac dorinţele personale şi câteodată şi dorinţele altora. Stadiul 3 şi 4

(convenţional) asimilează regulile şi aşteptările familiei şi societăţii. Stadiul 3 defineşte binele ca

pe nişte acţiuni care vin în întâmpinarea aşteptărilor celorlalţi. În stadiul 4, binele reprezintă

acele acţiuni care vin să ajute la menţinerea ordinii sociale. Stadiul 5 (postconvenţional)

recunoaşte caracterul utilitar dar arbitrar al legilor sociale şi apreciază că aceste legi pot fi

schimbate.

Factorii implicaţi în determinarea comportamentului infracţional la minori

Cu toată complexitatea şi varietatea lor, factorii implicaţi în determinarea devianţei

comportamentale a minorilor pot fi sistematizaţi în două mari categorii: a) factori individuali, de

personalitate şi b) factori externi, sociali. Din prima categorie fac parte: particularităţile şi

structura somato-fiziologică şi neuro-psihică, structura psihologică particulară a minorului,

posibilităţile intelectuale, particularităţile afectiv-temperamentale etc. În a doua categorie se

includ factorii de ordin familial, socio-afectivi şi educaţionali, socio-culturali, economici etc.

Raportul dintre cele două categorii de factori, ponderea fiecăruia în determinarea

devianţei comportamentale a minorilor este greu de precizat. Nu se poate izola sau exagera rolul

unei categorii de factori. Aceşti factori nu acţionează izolat, unilateral, ci concertat, delincvenţa

fiind rezultatul interacţiunii la un nivel scăzut al acestora.

Dezacordul dintre factorii individuali şi cei sociali este defavorabil structurării unor

conduite concrete. Dezacordul poate să apară fie prin creşterea solicitărilor de mediu la un nivel

care depăşeşte posibilităţile minorului, fie cînd acestea sunt sub nivelul posibilităţilor sale reale.

Devianţa comportamentală rezultă din “întâlnirea” specifică a diferiţilor factori pentru

fiecare caz în parte.

Studii efectuate au stabilit că factorii implicaţi în apariţia devianţei comportamentale a

minorilor au următoarea pondere: 31,20% cei de ordin individual, de personalitate, 25% cei de

ordin extern, sociali şi 43,8% combinaţi, care subliniază caracterul de concurare şi potenţare

reciprocă a condiţiilor care duc la decompensarea pe fondul evident al inadaptării.

53

Mediul familial poate fi apreciat sub aspectul structurii, al condiţiilor economico-sociale

şi a deficitului educativ. Mediul familial poate prezenta carenţe foarte diverse de ordin juridic,

social, moral, pedagogic, legate de situaţii ca: infidelitate, părăsire, divorţ, concubinaj, deces,

narcomanii, vicii sexuale etc., fără a mai aminti de însăşi absenţa mediului familial, ca în cazul

copiilor orfani, abandonaţi, aflaţi în seama asistenţei publice.

Regimul educativ familial s-a dovedit principala cauză a eşecului în procesul de integrare

şi, implicit cauza esenţială a devianţei comportamentale a minorilor. Cea mai frecventă formă de

manifestare a inadaptării copiilor, având drept cauză carenţele mediului familial, este

vagabondajul, 20% dintre minori au părăsit înaintea săvârşirii infracţiunilor familia sau şcoala;

dintre aceştia 18% provin din familii deficitare comportamental. Formele cu deficienţe de

structură a familiei sunt multiple. În 20% din cazuri, familia avea un singur părinte, datorită

dezorganizării ei prin divorţ, 18% prin abandon şi 3% prin deces; în 5% din cazuri familia fusese

reconstituită prin mariaj, având un părinte vitreg, 88% din aceste familii aveau un mediu

conflictual. Şocul produs de despărţirea părinţilor a constituit momentul hotărâtor care a marcat

evoluţia spre devianţă comportamentală.

Din anul 1990 delincvenţa juvenilă se înscrie pe o linie ascendentă. Factorii care au

determinat această creştere sunt în general de ordin economic, social, cultural etc. Afectarea

generală a condiţiilor de viaţă le determină pe unele persoane să caute soluţii de obţinere a unor

venituri compensatorii prin care să-şi poată ameliora condiţiile de existenţă, folosindu-se de căi

ilegale. Are loc o diminuare a autorităţii şi funcţiei de control social al familiei. Se conturează tot

mai pregnant apariţia unor stări permisive accentuate faţă de comportamentele deviante ale

minorilor. Permisivitatea în asociere cu indiferenţa faţă de viitorul propriilor copii, influenţează

negativ personalitatea acestora, determinându-i chiar să comită acte infracţionale.

Condiţiile de viaţă precare ale unor familii au contribuit la apariţia fenomenului social

cunoscut sub denumirea de “copiii străzii”, care se adăpostesc prin gări, autogări, subsolurile

clădirilor, reţele de termoficare şi a căror sursă de existenţă o reprezintă cerşetoria, furtul etc.,

devenind în mod frecvent victime ale unor pedofili.

Genuri de infracţiuni comise de minori

Tema de reflecţie nr. 1 Care consideraţi că este dinamica interacţiunii dintre factorii individuali şi cei sociali în etiologia delincvenţei juvenile?

54

În procesul socializării, minorul operează relaţional cu atitudini adoptate după modelul

oferit de mediul social. Prin repetare, atitudinile sale se consolidează şi se organizează în

comportamente ce se pot modifica în funcţie de motivaţie şi interes. Psihologic, manifestarea

exterioară a comportamentului apare ca o modalitate de acţiune tipic umană influenţată de

însuşirile temperamentale ale persoanei.

Debutul infracţional al minorului este greu de precizat. Acesta capătă semnificaţie într-un

anumit context familial, şcolar, social, reprezentând o perturbare a raportului relaţional al

copilului cu obiecte sau persoane, constituind întotdeauna un răspuns la atitudinea altora. La

vârsta preşcolară încep să apară manifestări cu adresă relativ conturată. Ele apar cu precădere în

mediul familial şi pot lua expresia unei ostilităţi la adresa unora dintre membrii familiei, ostilitate

obiectivată în gesturi de neascultare, deteriorare sau distrugere de obiecte, impoliteţe, obrăznicie,

uneori chiar injurii şi loviri etc.

La vârsta şcolară pot să apară tulburări de comportament, cu semnificaţie morală, care

merg de la forma preinfracţională până la cea infracţională propriu-zisă. Chiar dacă minorii nu

comit în toate cazurile acte cu caracter antisocial, comportamentul lor indezirabil, atitudinile lor

în dezacord cu exigenţele şcolare, lasă deschisă ori grăbesc această posibilitate. La această vârstă

încep să apară unele conduite discordante: nesupunerea, obrăznicia faţă de profesori, violenţa

faţă de colegi, absenteismul, minciuna, fuga şi vagabondajul, furtul etc.

În ceea ce priveşte infracţiunile de furt din avutul public şi privat, numărul deosebit de

mare al acestora, diversitatea modurilor de operare, mărimea grupurilor de minori şi valoarea

pagubelor, presupune o analiză cauzală mai atentă. Este de remarcat faptul că, în timp ce

furturile în dauna avutului public înregistrează o uşoară tendinţă de scădere, cele din avutul

particular cresc. Principala explicaţie a acestor tendinţe constă în creşterea patrimoniului privat al

unor persoane fizice după anul 1990, prin achiziţionarea de bunuri şi valori care suscită interesul

minorilor.

Infracţiunile de furt comise de minori au anumite particularităţi, astfel:

* furturile săvărşite de minori se disting în primul rând prin valoarea mai redusă a bunurilor

furate. Ei sustrag obiecte mici şi uşor vandabile (radiocasetofoane, casete audio şi video,

minicalculatoare etc.), manifestând o anumită predilecţie pentru furtul dulciurilor, ţigărilor fine şi

chiar băuturilor;

* manifestă multă fantezie şi ingeniozitate în comiterea furturilor, pătrund prin locuri

inaccesibile unui infractor major;

* de regulă nu folosesc instrumente sau dispozitive specifice spărgătorilor profesionişti, ci

improvizează şi utilizează mijloace găsite întâmplător;

55

* în foarte puţine situaţii devin violenţi; în condiţiile în care sunt descoperiţi de cele mai

multe ori folosesc fuga;

* nu manifestă prea multă grijă pentru a-şi proteja urmele, ceea ce duce la descoperirea lor

rapidă;

* infractorii minori manifestă multă precipitare în a se debarasa de bunurile furate, astfel

încât pot fi întâlniţi la scurt timp după comiterea faptei, oferind spre vânzare bunurile însuşite, la

preţuri derizorii;

* de obicei, furturile sunt comise prin participarea mai multor minori conduse adesea de

infractori recidivişti.

După anul 1990 se manifestă o recrudescenţă a infracţiunilor comise de minori îndreptate

asupra vieţii şi integrităţii persoanelor (omor, tentativele de omor şi lovirile cauzatoare de

moarte). Cea mai mare parte din aceste infracţiuni au fost săvârşite în grup, având ca mobil jaful,

violul etc. De obicei sunt vizate persoane vârstnice, lipsite de apărare, care locuiesc în case

izolate. Anterior săvârşirii infracţiunii, se remarcă o anumită predispoziţie a minorilor spre

consumul de băuturi alcoolice sau spre inhalarea unor substanţe halucinogene.

O altă categorie de infracţiuni cu violenţă care a înregistrat o evoluţie constant ascendentă

este cea a tâlhăriilor. Se constată că tot mai multe infracţiuni de acest tip sunt săvârşite de minori

constituiţi în grupuri, care, noaptea sau ziua în diferite medii şi locuri acţionează cu violenţă

asupra unor persoane presupuse sau studiate că ar poseda bani sau bunuri de valoare. Uneori

tâlhăriile săvârşite de minori se soldează cu obţinerea unor sume derizorii sau bunuri de mică

valoare, dar împotriva victimelor se foloseşte o violenţă extremă. Tâlhăriile sunt comise mai

mult în mediul urban şi pe stradă decât în mediul rural sau în imobile, uneori participând şi

infractori majori.

Violurile săvârşite de minori, în afara faptului că înregistrează creşteri alarmante,

dobândesc şi unele caracteristici specifice, cum sunt:

* numărul infractorilor este de regulă mai mare decât cel al infracţiunilor, ceea ce denotă

existenţa mai multor participanţi la comiterea violului;

* într-un procent de 58% din totalul infracţiunilor săvârşite, făptuitorii nu au cunoscut

anterior victimele;

* 32% din numărul violurilor s-au comis în imobilele infractorilor, iar 68% s-au consumat

în case părăsite, pe câmp sau alte locuri;

* în 32% din cazuri, violurile au fost însoţite de perversiuni sexuale;

* infracţiunile de viol au fost comise atât asupra victimelor foarte tinere, cât şi asupra celor

vârstnice.

56

Infractorii minori care acţionează în mediul urban au posibilitatea de a recepţiona

experienţa negativă cu mult mai repede decât cei din mediul rural, datorită multitudinii locurilor

şi mediilor favorabile săvârşirii de infracţiuni. Minorii frecventează barurile, sălile de jocuri

mecanice, locurile aglomerate, cinematografele, sălile de sport, practică jocurile de noroc, având

astfel posibilitatea să-şi studieze victimele şi să comită furturi din buzunare, furturi de bagaje,

furturi din autoturisme, iar în timpul nopţii chiar tâlhării. Minorii infractori din mediul urban se

cunosc între ei, se asociază în grupuri, cunosc gazdele de infractori la care uneori dorm şi prin

intermediul cărora valorifică bunurile provenite din infracţiunile comise. La aceste grupuri

acţionează şi minorii fugiţi din şcolile de reeducare, centrele de primire, şcolile ajutătoare, casele

de copii etc. De cele mai multe ori locuiesc în condiţii insalubre la câte un minor fără familie

sau unde există familii dezorganizate, alcoolice, cu părinţi infractori, foşti condamnaţi etc.

Constituirea în grupuri se realizează pe bază de amiciţie (cartiere, străzi etc.), pe bază de legături

infracţionale anterioare. Se constituie şi în grupuri mixte minori-adulţi, conduse de lideri

periculoşi cu experienţă infracţională. După săvârşirea infracţiunii, părăsesc localitatea de

domiciliu şi tranzitează în alte judeţe unde comit noi infracţiuni, uneori încearcă sau trec

fraudulos frontiera de stat. Sunt buni cunoscători ai oraşelor, fiind la curent cu locurile

vulnerabile ale unităţilor comerciale, precum şi cu mărfurile care pot fi sustrase. Îşi formează

locuri de întâlnire în subsolurile blocurilor, în holurile cinematografelor, în pasajele subterane

etc., unde îşi planifică acţiunile şi elaborează ipotezele.

În mediul rural ponderea infracţiunilor comise de minori este mult mai scăzută decât în

mediul urban. În acest mediu există posibilitatea ca infractorii să fie recunoscuţi de victime şi

mai uşor de depistat.

Profilaxia delincvenţei juvenile

Profilaxia delincvenţei juvenile se realizează prin intervenţia asupra cauzelor, condiţiilor

şi circumstanţelor care pot genera acte infracţionale, acţionându-se atât asupra minorilor cât şi

asupra mediului micro şi macrosocial căruia îi aparţin. Prevenirea şi combaterea delincvenţei

juvenile presupune cercetarea ştiinţifică a fenomenului, perfecţionarea cadrului legal de

sancţionare a comportamentului deviant al minorilor şi elaborarea unui sistem unitar şi coerent

de prevenire a acestuia.

Tema de reflecţie nr. 2 Discutaţi caractersiticile furturilor săvârşite de minori în contextul presiunii grupului.

57

Cercetarea ştiinţifică a infracţionalităţii în rândul minorilor implică studii complexe,

interdisciplinare, care să abordeze etiologia comportamentului infracţional la nivel individual, de

grup şi la nivel social, global. Trebuie avuţi în vedere factorii de control social, asistenţă socială

şi educativi care concură la activitatea profilactică şi la ocrotirea minorilor aflaţi în situaţia de a

săvârşi acte infracţionale. În funcţie de complexitatea factorilor care generează comportamentul

infracţional al minorilor trebuie formulate şi orientate măsurile de prevenire.

Prevenirea eficientă a delincvenţei juvenile poate fi realizată numai printr-o intervenţie

educativ-coercitivă a unor instituţii specializate, exercitată printr-un control social strict, iar în

cazuri de excepţie, în instituţii închise, anume create, profilate pe un sistem corespunzător de

şcolarizare, de pregătire profesională şi de redresare morală, pe o durată care să poată fi

individualizată de instanţele judecătoreşti în funcţie de gravitatea faptei săvârşite şi de

particularităţile individuale ale minorului.

Prevenirea delincvenţei juvenile reclamă necesitatea elaborării unei strategii noi şi

unitare, cu acţiuni concertate din partea tuturor instituţiilor, organismelor şi organizaţiilor care

pot contribui la reducerea fenomenului infracţional, avându-se în vedere:

* înfiinţarea unor organisme naţionale şi locale, care să contribuie la cunoaşterea exactă a

situaţiilor familiilor cu mulţi copii, îndeosebi a celor cu greutăţi materiale şi insuficient

consolidate moral;

* cunoaşterea familiilor care îşi neglijează îndatoririle faţă de copii, îi abandonează,

maltratează sau îi expun unor riscuri sociale;

* avându-se în vedere deficitul de experienţă pedagogică existent în prezent în interiorul

unei familii, îndeosebi a celor recent constituite, instituţiile specializate vor trebui să elaboreze

împreună cu alţi factori educativi, acţiuni menite să deprindă părinţii în legătură cu îndatoririle ce

le revin în domeniul îngrijirii şi educării copiilor, relaţiile care trebuie să caracterizeze o familie,

perioadele critice din viaţa copiilor, metodele care trebuie folosite pentru depăşirea momentelor

dificile etc.;

* cunoaşterea riguroasă, pe fiecare localitate şi unitate teritorială a minorilor care prezintă

tulburări de comportament, tendinţe de inadaptabilitate, astfel încât să se poată lua măsurile care

se impun (medicale, educative etc.);

* cunoaşterea pe bază de analiză a stării infracţionale în rândul minorilor şi elaborarea unor

strategii de diminuare a acesteia;

* instituirea unui sistem de pregătire a unor specialişti în probleme de prevenire şi

combatere a delincvenţei juvenile;

* asigurarea necesarului de instituţii special amenajate pentru ocrotirea minorilor, care din

diverse motive nu au nici un fel de cămin, trăind în stradă;

58

* organizarea de către autorităţile publice locale a unor acţiuni de cuprindere în procesul de

învăţământ a copiilor care provin din familii de romi.

În prezent, mai mult ca oricând, instituţiile de învăţământ trebuie să coopereze într-o mai

mare măsură cu familia, organizaţiile comunitare şi toţi factorii implicaţi în sistemul educativ al

societăţii. Învăţământul trebuie să răspundă unităţilor socioprofesionale actuale şi de perspectivă,

astfel încât toţi tinerii să aibă posibilitatea de a se încadra în muncă.

Mass-media exercită o influenţă deosebită asupra personalităţii în formare a minorului.

De aceea, se impune chiar interzicerea difuzării, unor materiale (scene, cazuri) care elogiază

furtul, violenţa, amoralul, nefirescul şi excentricul în raport cu firescul, ceea ce degradează

imaginea relaţiilor interpersonale, contaminează deosebit de periculos viaţa şi comportamentul

minorului.

Se impune o reconsiderare a concepţiei de organizare atât a centrelor de primire, cât şi a

celor de reeducare a minorilor, pentru a oferi condiţii corespunzătoare de cazare, hrană, educaţie,

supraveghere şi formare profesională, elemente definitorii în reintegrarea socială a delincventului

minor.

Unităţile de poliţie trebuie să-şi înfiinţeze formaţiuni distincte specializate pe probleme

de minori, formaţiuni încadrate cu specialişti din domeniul sociologiei, psihologiei, pedagogiei,

criminologiei etc., care să studieze acest fenomen sub toate aspectele (etiologia, evoluţia şi

tendinţele sale) pentru a întreprinde cele mai adecvate măsuri de prevenire a delincvenţei

juvenile.

Programa de învăţământ preuniversitar trebuie să cuprindă activităţi de educaţie morală,

juridică şi pregătire antiinfracţională a minorilor.

Direcţiile pentru muncă şi ocrotire socială şi autorităţile tutelare să fie încadrate cu

psihologi şi asistenţi sociali în mod corespunzător pentru a găsi cele mai optime soluţii în

problema minorilor.

Tema de reflecţie nr. 3 Rolul psihologului în prevenirea delincvenţei juvenile.

59

Rezumat

Procesul de umanizare şi socializare a fiinţei umane nu este un fenomen simplu, supus unei coordonări totale şi certe. În acest proces intervin un complex de factori care favorizează dezvoltarea conduitelor fie în sens pozitiv, fie în sens negativ. Ca urmare, diversele manifestări exprimate în conduita copilului constituie criteriul de evaluare a nivelului de conştiinţă pe care l-a atins în dobândirea sensului social al vieţii, precum şi gradul devierilor de conduită contractate (asimilate).

În societate există concomitent mai multe sisteme de norme (morale, culturale, religioase, juridice etc.), consacrate prin reguli scrise sau nescrise, transmise, răspândite şi sancţionate prin legislaţie sau prin tradiţii, obiceiuri şi opinia publică, orice abatere sau atitudine contrar acestora se încadrează în fenomenul de devianţă.

Fenomenul delincvenţei juvenile este larg dezbătut antrenând cercetători din diverse domenii: medical, sociologic, psihologic, pedagogic, criminalistic, juridic etc., conferindu-i acestui fenomen o investigaţie interdisciplinară. Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri: copii cu tulburări de comportament (termen medical); tineri inadaptaţi (termen sociologic); “copii - problemă” (termen psiho-pedagogic); minori delincvenţi (termen juridic) etc. Toţi aceşti termeni se referă la minori care, într-un fel sau altul, au ajuns în conflict cu normele morale şi juridice, valabile pentru comunitatea în care trăiesc. Conduita normală este reprezentată de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modele culturale ale societăţii din care face parte minorul.

În mod obişnuit copilul dobândeşte propria personalitate prin învăţarea şi asimilarea treptată a modelului socio-cultural pe care societatea îl promovează. Socializarea devine pozitivă sau negativă ca urmare a influenţei factorilor sociali, a interacţiunilor dintre individ şi mediul social. În multe cazuri procesul de socializare se desfăşoară pe fondul unor conflicte între individ şi societate, între aspiraţiile legitime şi mijloacele pe care societatea le pune la dispoziţie pentru îndeplinirea lor, între condiţii, aptitudini şi fapte, ceea ce duce adesea la anumite forme de inadaptare şi implicit la formarea unor personalităţi dizarmonic structurate, pretabile să comită acte infracţionale. Conţinutul fenomenologic al conduitelor deviante nu s-a schimbat prea mult în decursul timpului, în schimb frecvenţa lor a continuat să crească într-un mod care în prezent ridică probleme deosebite cu privire la integrarea socială a viitorului adult. În unele situaţii, devierile de conduită pot lua forma unor manifestări antisociale grave, ca aceea a delincvenţei infantilo-juvenile.


Tema 1: Distincţia dobândit vs. Înnăscut. Tema 3: a. din punct de vedere instituţional; b. din punct de vedere al tehnicilor (tehnici

comportamentale, programe de dezvoltare morală etc.).

60





ASCR.

Schiţaţi principalele componente ale unui program de prevenire a delincvenţei juvenile la nivel instituţional (şcoală).



ASCR.


ASCR.

61

Modulul 4

PSIHOLOGIA VICTIMEI Scopul modului: Familiarizarea studentului cu noţiunile fundamentale referitoare la

psihologia victimei.


Introducere

Factori victimogeni

Situaţia psihologică a victimei este foarte complexă. În cadrul acţiunii infracţionale,

direct sau indirect, victima contribuie la activarea mecanismelor latente agresive ale

infractorului. De aici rezultă noţiunea de potenţial de receptivitate victimală, respectiv

capacitatea de a deveni victima unor infracţiuni.

O formă aparte de receptivitate o constituie impresionabilitatea victimei. Astfel, unele

persoane devin victime prin gradul lor de naivitate, fiind impresionate de comportamentul şi

ţinuta elegantă pe care unii o afişează, acordându-le credit moral. De obicei, infractorii

intelectuali, profită de acest lucru şi determină victima să participe în mod activ la acţiunea

infracţională. Persoanele astfel victimizate nu reclamă fapta, pentru a nu fi considerate complice

sau pentru a nu fi puse într-o situaţie penibilă.

Contribuţia victimei la săvârşirea unei infracţiuni, nu se rezumă numai la provocare, ci ea

constă din orice act care, direct sau indirect, antrenează un mod de manifestare susceptibil de a

deveni periculos. Pietonul care intră intempestiv şi total neglijent în faţa unui autovehicul în

mers, cei care au o comportare nejustificată în relaţiile sociale, de familie ori de muncă şi care

atrag indignare, cei care nesocotesc în mod nepermis bunul simţ, în toate asemenea situaţii este

posibil ca persoana vizată să reacţioneze impulsiv şi să săvârşească acte grave de violenţă care,

privite izolat, de cele mai multe ori nu au explicaţie.

Gradul de vulnerabilitate victimală depinde de două categorii de factori:

� Expune principalii factori cu rol în victimizare.

� Reliefa raporturile funţionale dintre infractor şi victimă.

� Discuta caracteristile memoriei victimei referitoare la evenimentul în care a

fost implicată.

� Cunoaşte principalele tipuri de victime.

62

a).factori personali: vârstă, sex, pregătire socio-culturală, inteligenţă, aspect bio-

constituţional, caracteristici psiho-comportamentale, calităţi morale, atitudini (infatuarea,

aroganţa, neglijenţa, indiferenţa, naivitatea) ş.a.

b).factori situaţionali: medii, locuri frecventate, izolarea socială, consumul de băuturi

alcoolice, jocurile de noroc, relaţiile extraconjugale, perversiuni sau inversiuni sexuale etc.

Realitatea confirmă că un număr însemnat de victime provin din rândul copiilor,

vârstnicilor şi femeilor.

Copiii prezintă o vulnerabilitate victimală crescută datorită faptului că sunt fragili sub

raportul forţelor fizice şi psihice, au o capacitate redusă de anticipare a acţiunii agresorilor,

imaturitate în aprecierea oamenilor şi situaţiilor, sunt sugestibili, creduli etc. Adesea infractorii îi

utilizează pe copii drept complici la diverse acţiuni.

Formele cele mai grave de victimizare a copiilor sunt: maltratarea fizică, incestul, violul,

tâlhăria etc.

Persoanele în vârstă prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate victimală, deoarece forţa

fizică şi psihică este mult diminuată. Prezintă de asemenea, deficienţe senzoriale şi motorii,

dificultăţi la nivelul activităţii intelectuale, amnezie etc. De obicei locuiesc singure şi în locuri

mai izolate.

Agresorii acestui gen de victime provin de cele mai multe ori din familie, din anturajul

apropiat (prieteni, vecini, persoane care le îngrijesc etc.) sau din cei “specializaţi” în acest gen de

infracţiuni. Formele cele mai frecvente de acţiune sunt: furtul, tâlhăria, violul, omorul, infractorii

căutând să-şi însuşească valorile materiale pe care victimele le deţin (bani, valută, bijuterii,

tablouri, obiecte de uz casnic, îmbrăcăminte etc.).

Femeile prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate victimală datorită unor particularităţi

psihologice proprii: sensibilitate, gingăşie, fineţe, aspect fizic plăcut, forţă fizică redusă, uneori

credulitate, aroganţă, indiferenţă, consum de băuturi alcoolice, anturaj dubios etc., toate acestea

fiind abil exploatate de infractori.

Cea mai întâlnită formă de victimizare a femeii este violul. Acesta este expresia unei

agresiuni sexuale exercitate de agresor asupra unei persoane de sex feminin, sub impactul forţei

fizice sau a presiunii psihologice. De regulă, violatorii provin fie din categoria persoanelor

cunoscute, fie din categoria unor indivizi cunoscuţi numai din vedere sau complet necunoscuţi.

O altă modalitate de victimizare a femeii este maltratarea şi chiar uciderea acesteia de

către soţ. Cauzele care duc la acest gen de infracţiuni sunt diverse: conflicte intrafamiliale,

gelozie, infidelitate conjugală, alcoolism sau unele boli psihice de care suferă soţul.

De o complexitate aparte sunt unele cazuri în care soţia maltratată, ajunge în postură de

criminal, ucigându-şi soţul.

63

În general, bărbaţii provoacă un număr mai mare de victime decât femeile. Acest lucru

este explicabil prin faptul că bărbaţii sunt mai agresivi decât femeile şi se implică mai mult în

situaţiile conflictuale violente.

Se apreciază că sunt şi profesii cu o vulnerabilitate victimală ridicată, iar altele cu una

mai scăzută. Printre profesiile din rândul cărora se recrutează mai multe victime se află cele de

factor poştal, vânzător, casier, taximetrist, reporter, personalitate politică etc. Explicaţia constă în

faptul că astfel de profesii implică prezenţa persoanelor respective în locuri izolate unde pot fi

atacate cu uşurinţă. Vulnerabilitatea victimală poate fi atenuată prin gradul ridicat de socializare

şi integrare psihosocială pe care îl implică unele profesii.

S-a constatat că “timpul” şi “spaţiul” constituie factori victimogeni. Astfel, în zilele de

sâmbătă şi duminică, numărul victimelor este mai mare decât în celelalte zile ale săptămânii, iar

spaţiile închise şi izolate favorizează comiterea unor infracţiuni cu violenţă.

Comportamentul victimal

Victima nu este implicată în mod identic în derularea unui act infracţional, iar

interacţiunea comportamentală a celor doi “parteneri” are caracteristici diferite. În faza

preinfracţională relaţiile dintre cuplul infracţional (infractor-victimă), de cele mai multe ori, sunt

de indiferenţă. De regulă, iniţiativa aparţine infractorului, atitudinea viitoarei victime fiind

aproape nerelevantă pentru declanşarea acţiunii infracţionale.

În faza infracţională raporturile funcţionale dintre infractor-victimă nu se modifică în

mod esenţial, exceptând cazurile când prin comportamentul manifestat victima îl determină pe

infractor să îşi schimbe planul de acţiune sau chiar să renunţe la unele din obiectivele sale.

Comportamentul victimei din această fază este marcat atât de modul de acţiune al infractorului,

cât şi de stările emoţionale puternice pe care le trăieşte (teamă, frică, spaimă, groază).

Activismul comportamental al victimei se accentuează substanţial în faza

postinfracţională, în special pe parcursul desfăşurării anchetei penale şi a cercetării judecătoreşti,

având uneori un rol decisiv în derularea acestora.

Devenită parte în proces, victima poate oferi informaţii utile pentru mersul cercetării, în

special, pentru stabilirea identităţii infractorului şi a reconstituirii infracţiunii. Deşi foarte

valoroase declaraţiile victimei, acestea trebuie analizate şi verificate minuţios, cu competenţă şi

Tema de reflecţie nr. 1 Generaţi exemple originale de caractersitici care pot predispune o persoană la a deveni victima unei infracţiuni.

64

responsabilitate, deoarece pot intra în acţiune unele mecanisme psihologice speciale care

contribuie la denaturarea involuntară a faptelor.

În general, depoziţia victimei despre evenimentul la care a participat depinde de mai

mulţi factori: a) de modul în care a perceput evenimentul; b) de modul în care l-a păstrat în

memorie; c) de modul în care poate să şi-l amintească; d) de modul în care poate să-l exprime; e)

de modul în care vrea sau este interesată să-l exprime.

Memoria victimei poate fi distorsionată de următoarele surse: a) schemele cognitive la

care victima raportează evenimentul; b) trăirea afectivă asociată evenimentului respectiv; c)

informaţiile posteveniment; d) modul de reactualizare a informaţiei despre eveniment. Aceste

surse de distorsiune trebuie raportate permanent la sugestibilitatea interogativă.

În cadrul acţiunii infracţionale, victima, dintr-o persoană oarecare devine “cineva”, de

care se ocupă familia, autorităţile, mass-media etc. În această situaţie apare fenomenul psihologic

numit “schimbare de rol”, care duce la modificarea comportamentului iniţial: persoana începe să

trăiască noul rol, “pozează” în victimă, accentuează, amplifică acţiunea infracţională. În acest fel

victima câştigă simpatii, se bucură de credit, simte nevoia de a fi compătimită.

Dorind să aibă o poziţie cât mai favorabilă în proces, victima poate “ajusta” faptele

infracţionale în mod conştient, fie prin exagerări, fie prin omisiuni. În unele cazuri aceste ajustări

sunt influenţate de afectivitate, sugestibilitate, imaginaţie etc. Jocul psihologic, dramatizarea - nu

întotdeauna conştientă - pe care o realizează victima, ne determină ca şi faţă de ea să procedăm

cu acelaşi spirit critic ca şi faţă de orice alt participant la actul infracţional.

Cu toate rezervele necesare faţă de relatările oferite de victime, în numeroase cazuri

grave, mai ales în infracţiunile de omor, acestea au un rol important în “dezlegarea enigmelor”

care apar în elucidarea cazului. În aceste situaţii putem obţine informaţii cu valoare deosebită,

din reconstituirea şi descifrarea personalităţii, preocupărilor, viciilor, mentalităţii şi obiceiurilor

victimei, a activităţii desfăşurate, precum şi a cercului de relaţii, a anturajului şi locurilor

frecventate cu predilecţie, a mişcărilor în timp şi spaţiu, mai ales în perioada anterioară

producerii evenimentului infracţional. Investigarea acestei perioade preinfracţionale prezintă un

interes prioritar şi trebuie realizată nu numai strict tehnic, ci şi prin modalităţi de manieră

psihologică, care să dezvăluie aspectele “cheie” din viaţa şi relaţiile victimei.

Actuala reglementare penală şi procesual penală este centrată aparent firesc, pe persoana

infractorului, fără a acorda atenţia care se cuvine victimei infracţiunii şi cu atât mai puţin

protecţiei acesteia.

În democraţiile tradiţionale protecţia victimei este asigurată printr-o strânsă cooperare

între poliţie, procuratură, instanţele de judecată, diverse instituţii din sfera serviciilor sociale,

sănătate, educaţie şi organizaţii neguvernamentale. Mecanismele de coordonare instituite permit

65

identificarea cu claritate a atribuţiilor specifice fiecărui compartiment din această structură şi

promovarea celor mai eficiente măsuri de soluţionare a unor astfel de cazuri.

Expertizele şi procedeele speciale de interogare a victimelor (mai ales în cazul copiilor şi a

femeilor agresate) sunt concepute şi realizate de specialişti în diferite domenii (psihologi,

sociologi, medici etc.). Victima trebuie contactată cât mai rapid posibil după consumarea

evenimentului, atât pentru a împiedica eventualele acţiuni de intimidare din partea agresorului,

cât şi pentru a-i acorda sprijin moral.

Se impune ca legislaţia română să se armonizeze cu prevederile documentelor internaţionale şi în

domeniul protecţiei victimei.

Clasificarea victimelor

Comportamentul uman nu poate fi etichetat şi clasificat în categorii individuale strict distincte şi

clar stabilite, orice clasificare având un caracter mai mult sau mai puţin arbitrar.

Încercările de clasificare a victimelor implică o multitudine de dificultăţi care ţin atât de

marea diversitate a infracţiunilor, cât şi de responsabilitatea şi rolul avut de victimă în comiterea

infracţiunii, de faptul că victimele aparţin tuturor categoriilor de variabile: vârstă, sex, pregătire

generală şi profesională, rol-status socio-economic etc.

O clasificare victimală riguros ştiinţifică poate constitui şi un instrument deosebit de util

pentru prevenirea victimizării multor persoane.

Criminologul american Stephen Schafer (1977) propune o clasificare victimală, criteriul

acesteia fiind gradul de participare şi de responsabilitate al victimei în interacţiunea ei cu

infractorul.

Tipologia victimală a lui Stephen Schafer cuprinde:

1).Victime care anterior faptului infracţional nu au avut nici o legătură cu făptaşul.

Victima nu are nici o parte de vină în actul infracţional; incidental victima s-a aflat la locul

infracţiunii. Astfel, este cazul funcţionarului de la ghişeul unei bănci care nu are nici o legătură

cu infractorul, el devine victimă numai pentru că, întâmplător, la ora respectivă se afla acolo.

În cazurile de acest tip, acţiunea infractorului este rezultatul unei decizii unilaterale luate

de el, victima sub nici un aspect nu are vreo parte de vină, caracteristicile sale fizice sau psihice

nu sunt determinante.

Tema de reflecţie nr. 2 Argumentaţi relativitatea memoriei victimei cu privire la evenimentul în care a fost implicată.

66

2).Victime provocatoare sunt acelea care anterior victimizării lor au comis ceva, conştient sau

inconştient, faţă de infractor. Asemenea cazuri pot fi întâlnite atunci când cineva (victima

ulterioară) se comportă arogant faţă de viitorul infractor sau dacă nu îşi ţine o promisiune dată

solemn ori dacă intră în relaţii “amoroase” cu iubita infractorului etc. Multe fapte de acest fel pot

stârni instinctele agresive ale răufăcătorului, care apoi “trece uşor la act”, victimizându-l pe cel

care i-a provocat starea de frustrare.

3).Victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului. Este cazul persoanelor

care, prin conduita lor, influenţează răufăcătorii în a comite infracţiuni, deşi între cei doi

protagonişti nu a existat o legătură. Comportamentul neglijent al viitoarei victime îl incită pe

infractor (persoana care trânteşte portierea autoturismului, dar uită să o încuie; femeia care

umblă seara prin locuri puţin frecventate şi are o costumaţie provocatoare etc.).

Schafer sublimia că oricât de ademenitoare ar fi “ocaziile”, ele nu au nici un efect asupra

unor persoane care sunt perfect integrate în societate şi acceptă normele moral-legale. Totuşi şi

în aceste cazuri o parte din vină aparţine victimei, care prin comportamentul neglijent, prin lipsa

de grijă faţă de bunuri sau propria persoană o fac să devină pradă uşoară pentru infractori.

4).Victime slabe sub aspect biologic, ale căror slăbiciuni fizice şi psihice trezesc ideea

comiterii unor acte criminale împotriva lor (copiii, bătrânii, debilii fizic sau mintal). Deşi

constituţia biologică, lipsa posibilităţii de apărare adecvată sau chiar de raportare ulterioară

facilitează sau chiar precipită comiterea infracţiunii, totuşi victima nu poate avea nici o parte din

responsabilitate. O parte din responsabilitate le revine persoanelor care, prin gradul de rudenie

sau profesiune, îşi neglijează datoria expunând la victimizare pe cei faţă de care au răspunderi

moral-legale.

5).Victime slabe sub aspect social sunt considerate de autor acei indivizi care, prin

statusul de etnici minoritari sau aparţinând unor religii neagreate de către comunitate, fără să aibă

nici un fel de vină reală personală, cad frecvent victime agresiunii manifestate de către

reprezentanţii comunităţii. Populaţia de culoare din anumite ţări cu ideologie rasistă, diversele

secte ale unor religii neagreate de majoritatea populaţiei, constituie victime faţă de care linşajul

se aplică unori cu destul zel.

6).Victime autovictimizante sunt acele persoane care orientează agresiunea către propria

persoană, ele însele ajung să devină proprii lor criminali. Toxicomaniile, suicidul, cartoforia etc.

sunt acte deviante sau chiar criminale în care cel lezat joacă rolul dublu de criminal şi de victimă,

responsabilitatea nicidecum nu poate fi împărţită în aceste cazuri între infractor şi victimă.

7).Victime politice sunt persoanele care au de suferit din cauza convingerilor lor,

convingeri care nu trebuie să se materializeze neapărat în acţiuni.

67

O interesantă tipologie este cea pe care criminologul Wolf Middendorf o face victimei

escrocheriei. Această tipologie cuprinde patru categorii de victime escrocate:

1).Victima “generoasă”, care este deseori păgubită nu prin faptul că ar dori vreun avantaj

material din relaţia cu infractorul, ci din cauza disponibilităţii sale de a sări în ajutorul oricui îi

cere concursul. Falşii cerşetori, care afişează diverse infirmităţi fizice sunt profitorii naivităţii

victimelor. Tot aici se încadrează “generoşii” care găzduiesc diverse persoane, după care se

trezesc jefuiţi de o parte din bunuri.

2).Victimele “bunelor ocazii” sunt cele ce fac cumpărături ocazionale de la indivizi

necunoscuţi care se pretind a fi în “jenă financiară momentană” şi oferă la preţuri derizorii

diverse obiecte de mare valoare.

3).Victimele devoţiunii şi ale afectivităţii. În această categorie intră religioşii fanatici,

care sunt dispuşi să doneze bani, bunuri, să renunţe la proprietăţi etc. pentru a putea fi pe placul

unor puteri supranaturale. Tot din această categorie de victime fac parte şi acele femei mai

vârstnice care vor să se căsătorească cu orice preţ.

4).Victimele lăcomiei şi ale doritorilor de mari câştiguri ilicite. În cazul acestora este

greu de stabilit ce parte de vină are fiecare dintre protagoniştii acţiunii. Cumpărătorii de acţiuni

ale căror valoare va creşte imediat, finanţatorii unor sisteme sigure de câştig la ruletă, sunt

mostre din infinitele variante pe care escrocii mai rafinaţi le utilizează pentru atragerea şi jefuirea

victimelor.

Cea mai simplă clasificare pare a fi cea realizată după criteriul agentului victimizator:

victime ale omorului, ale loviturilor cauzatoare de moarte, ale tâlhăriei, ale violului, ale furtului,

ale înşelăciunii etc.

Rezumat

Studiul fenomenului infracţional nu poate fi complet dacă nu avem în vedere că orice act infracţional aduce după sine şi apariţia de victime. Domeniul ştiinţific care studiază victima este victimologia.

Obiectul de cercetare şi acţiune al victimologiei actuale, ca latură a criminologiei, se referă la starea şi condiţia unei victime individuale sau generale, stare ce este confirmată prin

Tema de reflecţie nr. 3 Discutaţi distincţia dintre efectele materiale, morale şi emoţionale ale victimizării.

68

criterii identificabile ca suferinţă fizică, morală sau materială. Această stare rezultă din efectul şi consecinţele unei forme de agresiune (Pirozynski, Scripcaru & Berlescu, 1996).

Victimologia are o fermă şi precisă delimitare ce operează în cadrul raportului dintre o formă de agresiune şi efectul unei consecinţe, confirmate de existenţa unei victime şi a victimizării ei. Victimologia este un concept relaţional, în care tipurile de relaţii nu sunt numai simple şi directe, ci pot avea chiar un caracter polimorf, de la pasivitate la reacţii tensionale, violente.

Analiza şi cunoaşterea rolului pe care îl ocupă victima în activitatea infracţională şi în cea judiciară, contribuie la formularea unor recomandări preventive şi autoprotective în raport cu pericolul victimizării.

Prin victimă se înţelege orice persoană care fără să-şi fi asumat conştient riscul, deci fără să vrea, suferă direct sau indirect consecinţele fizice, morale sau materiale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale.

Aşa cum rezultă din studiul actelor infracţionale, între infractor şi victimă este de fapt o relaţie de ordin social, o interacţiune care constituie esenţa acţiunii delictuale. Există infracţiuni ale căror deznodământ tragic este condiţionat de atitudinea şi reacţia victimei. Uneori, victima poate împiedica săvârşirea infracţiunii, poate schimba deznodământul în favoarea sa, sau poate întrerupe desfăşurarea acestui eveniment. Calităţile, atitudinea, comportamentul şi reacţia victimei acţionează de multe ori asupra forţelor inhibitorii ale autorului potenţial, în funcţie de procesul dinamic ce înlesneşte sau condiţionează trecerea la săvârşirea actului infracţional.


Tema 1: Caracteristici intrinseci (ţin de individ) vs. extrinseci (ţin de mediu).

Tema 2: Tehnica interviului cognitiv.





ASCR.

Sintetizaţi principalii factori care favorizează victimizarea.

69



ASCR.


ASCR.

70

Modulul 5

PARTICULARITĂŢILE PSIHOLOGICE ALE MĂRTURIEI ŞI

MARTORULUI

Scopul modului: Familiarizarea studentului cu noţiuni despre mărturie şi martori.

Obiectivele modulului - După parcurgerea acestui capitol, ar trebui să puteţi:

Introducere

Ca o apreciere generală se poate menţiona că orice persoană cu o normalitate

psihofiziologică poate percepe, reţine şi reda prin recunoaştere sau reproducere, în mod suficient

de exact, evenimentele la care a fost de faţă, dacă nu au intervenit în acest proces de cunoaştere

unele condiţii obiective sau subiective care îl pot influenţa parţial sau total.

Mărturia unei persoane despre un anume eveniment la care a asistat depinde de mai mulţi

factori: de modul în care a perceput evenimentul, de modul în care a memorat informaţiile despre

eveniment, de modul în care l-a păstrat în memorie, de modul în care poate să şi-l amintească, de

modul în care poate să îl exprime, să îl verbalizeze şi de modul în care vrea sau este interesat să

îl exprime.

Astfel, mărturia pe care o pot face mai multe persoane despre acelaşi eveniment va

prezenta diferenţe notabile de la caz la caz. Din aceste motive, îndeosebi în cauzele mai

complexe şi de regulă când o cere instanţa de judecată, examinarea psihofiziologică, pretabilă

acelor ce urmează să depună mărturie, devine aproape o necesitate, aceasta pentru a stabili cât

mai precis posibilităţile şi limitele de a depune o mărturie. Examenul oftalmologic şi audiologic

se impune în situaţiile relatărilor unor evenimente bogate în elemente vizuale şi auditive, iar

examenul psihologic se efectuează atunci când există îndoieli cu privire la funcţionarea normală

a unor funcţii psihice ori a personalităţii în ansamblu.

Când se estimează valoarea probatorie a mărturiei se impune cunoaşterea celui de la care

emană, în special moralitatea acestuia (principialitatea, onestitatea, corectitudinea, modestia şi

� Defini noţiunile de martor şi mărturie.

� Descrie principalele surse de distorsiune mnezică.

� Aprecia mărturia sub toate aspectele sale.

� Preciza care sunt caracteristicile principalelor tipuri de martori.

71

generozitatea în faţa necinstei, nesincerităţii, egoismului, laşităţii şi egocentrismului, dar şi

raporturile sale cu cauza şi cu participanţii la proces) (Ciopraga, 1979; 1996).

Psihologia judiciară încearcă să dezvăluie legităţile ce intervin în procesele psihologice în

situaţia de martor, procese care pot distorsiona chiar intenţionat depoziţia unui martor de bună

credinţă, altfel stând lucrurile în cazul martorului de rea-credinţă.

Numeroase cercetări au arătat că memoria martorilor oculari nu este atât de fidelă pe cât

s-ar crede la nivelul simţului comun. Vom începe acest capitol prin oferirea unui exemplu în care

memoriile martorilor referitoare la un eveniment au putut fi puse în corespondenţă cu

înregistrarea electronică a acelui eveniment. Este vorba de o situaţie reală în care a avut loc un

jaf într-o bancă. Atacatorii au intrat în bancă, l-au imobilizat pe agentul de pază din hol, le-au

spus clienţilor să se întindă cu faţa la podea, iar funcţionarilor le-au ceru să le dea să le dea toţi

banii pe care îi aveau. După aceasta, atacatorii au părăsit în fugă incinta băncii. În timpul

comiterii acestui eveniment în bancă se aflau cinci funcţionari, doi ofiţeri, un gardian şi cinci

clienţi. După aproximativ o oră, anchetatorii din cadrul poliţiei au luat declaraţii de la toţi cei

care se aflau în momentul comiterii faptei în bancă. Confruntând declaraţiile s-a observat că

există unele contradicţii referitoare la numărul atacatorilor, costumaţia acestora, acţiunile pe

care le-au întreprins, durata jafului, prezenţa armelor de foc etc. Jaful a fost înregistrat de

camerele video ale băncii, iar după compararea acestor înregistrări cu descrierile martorilor s-a

arătat că nici unul dintre ei nu a oferit o descriere corectă a secvenţei evenimentelor. De

asemenea, nici un martor nu a fost capabil să ofere o descriere acurată a vreunui atacator. Mai

mult, când s-au realizat identificările ulterioare pe baza fotografiilor, patru din cei treisprezece

martori au indicat ca autor al jafului pe unul dintre clienţi sau chiar pe unul dintre funcţionari, iar

trei martori au indicat ca atacator o persoană care nu fusese în bancă în timpul jafului. Toţi aceşti

şapte martori au menţionat că sunt siguri că au identificat corect atacatorul şi că sunt pregătiţi să

depună mărturie (Haber & Haber, 2000).

Efectul dezinformării

Acest efect este un aspect al memoriei autobiografice care a primit o atenţie deosebită în

ultimele două decenii. Potrivit lui Loftus (1992), acest efect se referă la ce se întâmplă atunci

când oamenii asistă la un eveniment, cum ar fi o crimă sau un accident, iar ulterior sunt induşi în

eroare cu privire la un anumit aspect al acestui eveniment. În situaţii reale, martorii nu sunt

izolaţi după ce asistă la un eveniment; ei pot discuta cu alţi martori sau sunt intervievaţi extensiv

de poliţie înainte sau în timp ce sunt audiaţi. Aceste situaţii permit manifestarea fenomenului

dezinformării (Loftus, 1979). În consecinţă, martorii de bună credinţă pot să ofere inconştient şi

involuntar declaraţii false (Buş & David, 2003).

72

Majoritatea cunoştinţelor referitoare la sugestibilitatea martorilor oculari de care

dispunem au fost obţinute prin studii de laborator care au investigat efectul dezinformării. În

cadrul acestei paradigme experimentale subiecţilor li se arată un film sau o serie de fotografii în

care este prezentat un eveniment, după care li se oferă informaţii false referitoare la acel

eveniment. Ulterior se testează memoria participanţilor referitoare la evenimentul original.

Majoritatea studiilor au arătat că subiecţii raportează o serie de informaţii false (oferite post-

eveniment) ca aparţinând evenimentului original.

În anul 1985 McCloskey & Zaragoza au adus o critică virulentă acestor ipoteze

explicative, critică ce a avut ca efect orientarea cercetărilor spre găsirea unor alte mecanisme

explicative. Astfel, o altă ipoteză care încearcă să explice de ce apare efectul dezinformării este

atribuirea eronată a sursei. Susţinătorii acestei abordări sunt de părere că martorii oculari

reactualizează incorect informaţia eronată ca aparţinând evenimentului original; altfel spus, ei

confundă sursa originală (evenimentul) cu sursa sugerată (informaţia post-eveniment). Nu s-a

ajuns încă la un consens referitor la cea mai bună explicaţie a efectului dezinformării, iar

cercetările în acest domeniu continuă, generând adesea dispute aprinse (Zaragoza & Lane, 1995).

Menţionăm în continuare câteva din condiţiile care afectează magnitudinea efectului

dezinformării (Koriat, 2000). Acest efect se manifestă mai puternic în cazul detaliilor periferice

decât în cazul detaliilor centrale (Cassel & Bjorklund, 1995; Heath & Erickson, 1998; Buş &

David, 2003); când intervalul de retenţie este mai lung, efectul este mai puternic (Belli et al.,

1992; Higham, 1998); de asemenea, efectul dezinformării este mai pronunţat când informaţia

falsă este prezentată în contextul unei întrebări (probabil pentru că încurajează imaginarea

evenimentului original) decât dacă este prezentată în contextul unei descrieri (Zaragoza & Lane,

1994).

Informaţia post-eveniment falsă

Cercetările din domeniul memoriei martorilor au arătat că atunci când celor care au

asistat la un eveniment li se prezintă ulterior o serie de informaţii eronate referitoare la acel

eveniment, au loc două procese: în primul rând, martorii nu sunt conştienţi că şi-au însuşit noile

informaţii de la altcineva, iar aceste noi informaţii sunt tratate ca şi cum ar face parte din

evenimentul original; în al doilea rând, de obicei martorii nu sunt conştienţi că şi-au schimbat

Tema de reflecţie nr. 1 Discutaţi sugestii pentru îmbunătăţirea practicii judiciare prin raportare la condiţiile care afectează magnitudinea efectului dezinformării.

73

declaraţiile pe baza acestor noi informaţii. Psihologii denumesc acest fenomen „oferirea de

informaţii post-eveniment false”.

Când martorii sunt expuşi la aceste informaţii post-eveniment, memoria lor referitoare la

respectivul eveniment nu mai este „independentă” sau bazată pe propriile lor percepţii, ci această

memorie este „contaminată” sau „falsă” (Loftus et al., 1989). Deşi noile informaţii pot sau nu să

fie acurate, mai important este faptul că cel mai adesea martorii nu mai pot să facă distincţia

dintre ceea ce ei au văzut şi ceea ce li s-a spus ulterior.

Cercetări din domeniul memoriei au identificat câţiva factori care fac mai probabilă

această distorsionare a memoriei de către informaţia post-eveniment falsă. Mai întâi,

distorsiunile apar pe măsură ce evenimentul este reactualizat de mai multe ori. Cu fiecare

reactualizare, informaţia post-eveniment se integrează mai bine în memoria originală. Cu cât un

martor este expus de mai multe ori la o informaţie post eveniment distorsionată, cu atât creşte

probabilitatea ca această informaţie să fie încorporată în declaraţiile sale ulterioare. În al treilea

rând, cu cât sursa informaţiei post-eveniment este mai credibilă, cu atât probabilitatea ca

informaţiile oferite pe aceste căi să fie încorporate în declaraţiile martorilor creşte. De exemplu,

poliţiştii sau investigatorii pot fi percepuţi ca surse credibile; alţi martori care au asistat la

eveniment pot fi apreciaţi ca fiind credibili, deoarece şi ei s-au aflat acolo. În al patrulea rând, cu

cât memoria iniţială este mai puţin coerentă şi mai incompletă, cu atât creşte vulnerabilitatea ei

la informaţiile post-eveniment. În al cincilea rând, cu cât se acordă mai puţină atenţie

discrepanţelor dintre evenimentul original şi informaţiile post-eveniment, cu atât aceasta din

urmă se va integra mai uşor în memoria martorilor. Ceea ce este important de menţionat este că

în toate aceste experimente, martorii nu sunt conştienţi de faptul că şi-au schimbat mărturia sau

că au fost influenţaţi de noile informaţii la care au fost expuşi.

Monitorizarea sursei

Cercetările care au evaluat efectul dezinformării s-au preocupat de „soarta” memoriei

originale despre un eveniment, adică de ceea ce se întâmplă cu aceste informaţii după expunerea

la informaţia post-eveniment. O serie de autori au avansat o ipoteză controversată: informaţia

post-eveniment falsă alterează informaţiile originale despre eveniment astfel încât acestea din

urmă sunt pierdute din memorie (Loftu & Loftus, 1980). Alţi autori au sugerat că informaţia

post-eveniment nu „şterge” informaţiile iniţiale, ci doar face ca acestea să fie mai greu de

Tema de reflecţie nr. 2 Discutaţi sugestii pentru îmbunătăţirea practicii judiciare prin raportare la factorii care favorizează manifestarea distorsiunilor mnezice post-eveniment.

74

reactualizat (Belli et al., 1992). O a altă abordare sugerează că informaţia post-eveniment nu

afectează memoria iniţială, ci doar îi influenţează pe subiecţii care nu au codat detaliile originale

sau care le-au uitat înainte de momentul în care s-a oferit informaţia post-eveniment (McCloskey

& Zaragoza, 1985). Nu există încă un consens referitor la rolul pe care informaţia post-

eveniment îl joacă în cadrul efectului dezinformării, iar această problemă continuă să genereze

investigaţii experimentale (Zaragoza & Lane, 1994).

Pe baza răspunsurilor la acest test de monitorizare a sursei, Lindsay & Johnson (1989) au

arătat că subiecţii care au primit informaţie post-eveniment falsă au reuşit într-o anumită măsură

să distingă între sursa reală şi sursa sugerată de experimentator. Cu toate acestea, subiecţii care

au primit informaţie post-eveniment falsă au continuat să confunde cele două surse, deşi uneori

erau explicit preveniţi că informaţia post-eveniment este falsă.

McCloskey & Zragoza (1985) au oferit o explicaţie alternativă pentru rezultatele care se

obţin în aceste experimente în care se studiază efectul dezinformării. Aceşti autori au arătat că

adesea participanţii la aceste experimente sunt lăsaţi să creadă că descrierea care le este

prezentată după vizionarea filmului este corectă (în unele experimente subiecţii au fost informaţi

că descrierea a fost realizată de un profesor care a vizionat foarte atent caseta cu filmul

respectiv). În consecinţă, subiecţii îşi bazează răspunsul pe informaţia din descrierea aparent

obţinută pe baza filmului (dar de fapt eronată), pentru că vor să arate că au fost atenţi în timpul

experimentului atât la prima parte, cât şi la a doua şi că îşi amintesc detalii atât din film, cât şi

din descriere. Această interpretare a fost denumită caracteristica cerinţei sarcinii (Orne, 1973).

Logica opoziţiei

O serie de date interesante sunt prezentate de Lindsay (1990), folosind instrucţiuni bazate

pe ” logica opoziţiei”. În studiul său, subiecţii sunt informaţi în mod corect că în faza a doua li s-

au oferit informaţii care sunt false, deci vor trebui să nu menţioneze acest informaţii când li se

va administra un test de memorie. Totuşi, 27% dintre rezultatele subiecţilor din grupul

experimental indică elemente din faza de dezinformare, faţă de 9% greşeli făcute de cei din

grupul de control. Astfel rezultatele vin în sprijinul ideii că dezinformarea alterează memoria,

creând memorii vizuale pentru evenimente care au fost prezentate doar verbal sau care au fost

citite ulterior.

Cum pot fi minimizate efectele distorsiunilor provocate de informaţia post-eveniment? O

primă metodă constă în înregistrarea atentă a declaraţiei iniţiale pe care martorul o face, uneori

chiar la faţa locului. În al doilea rând, dacă evenimentul în sine este coerent şi uşor de înţeles

pentru observator, atunci codarea acestuia este mai acurată. În al treilea rând, acurateţea creşte

dacă martorul nu a fost expus unor informaţii post-eveniment false prezentate de surse

75

recunoscute ca autorităţi de martor. De asemenea, acurateţea declaraţiilor este mai mare dacă

observatorul este familiar cu oamenii, obiectele sau acţiunile care alcătuiesc evenimentul.

Recunoaşterea după fotografii şi recunoaşterea din grup

Un alt domeniu de interes se referă la identificarea infractorilor pe baza fotografiilor sau

în cadrul recunoaşterilor din grup realizate de poliţie. În acest caz acurateţea este esenţială,

deoarece identificările false par a fi cauza principală a condamnării de persoane nevinovate. Într-

un număr mare de experimente controlate (Ross et al., 1994; Spore et al., 1996; Davis et al.,

1981) subiecţii erau instruiţi să observe o infracţiune, apoi să facă o descriere a infractorului.

După diferite perioade de timp aceşti martori erau rugaţi să identifice infractorul printr-o

recunoaştere din grup. În aceste experimente au fost studiaţi o serie de factori printre care tipul

de eveniment, timpul de observaţie, distanţa şi condiţiile de observare, mobilitatea infractorului,

prezenţa unei arme, prezenţa unor evenimente ameninţătoare, numărul de persoane, nivelul de

stres resimţit de martor şi expunerea post-eveniment la interacţiunea cu alte persoane.

Mai întâi să luăm în considerare acurateţea identificărilor din cercetările în care

„martorul” ştie că infractorul este prezent printre persoanele care alcătuiau grupul din care

trebuia să facă recunoaşterea. Cel mai important este dacă martorul poate să distingă între

infractorul real şi alte persoane, adică rata adevăraţilor pozitivi. În aproximativ 75% din cazuri

infractorul este identificat corect. În celelalte 25% din cazuri martorul identifică eronat o altă

persoană care a fost sau nu prezentă în scena pe care a urmărit-o (adică un fals pozitiv). Dacă nu

sunt prezente arme, incidentul nu este violent, nu există prea multe alte persoane, identificarea se

face imediat şi nu este prezentată informaţie post-eveniment falsă, atunci acurateţea se apropie

de 90%. Însă dacă scena este violentă, sunt prezente şi arme, participă multe persoane, se oferă

informaţie post-eveniment sau decalajul între eveniment şi reactualizare este mare, atunci rata

acurateţei scade până la 50%, rata falşilor pozitivi crescând până la 50%. Aceste procente sunt

estimări pe baza a mai mult de 100 de experimente în care s-au studiat toţi aceşti factori (Haber

& Haber, 2000). Aceste rezultate sunt îngrijorătoare deoarece ele sugerează că martorii nu

reuşesc întotdeauna să identifice cu succes pe cel sau cei care au comis o infracţiune. După cum

s-a arătat, chiar şi în cele mai favorabile condiţii de observaţie martorii greşesc într-un caz din

zece.

Tema de reflecţie nr. 3 Cum vă explicaţi fenomenul denumit „logica opoziţiei”?

76

Factori care influenţează identificările

Există mai mulţi factori care influenţează în mod negativ acurateţea identificărilor

realizate de martorii oculari. Printre aceştia se numără şi tipul de aliniere. În mod obişnuit unui

martor i se cere să facă o identificare prin selectarea unei persoane dintr-un număr de fotografii

(iar în această situaţie vorbim despre o identificare pe baza fotografiilor), sau să selecteze una

dintr-un număr de persoane care apar în faţa lui. S-a constatat că tipul alinierii afectează

acurateţea identificărilor. Este destul de dificil de comparat recunoaşterile pe baza fotografiilor

cu recunoaşterile în care sunt prezente persoane, deoarece în general fotografiile au o calitate mai

slabă şi relevă mai puţine informaţii. Totuşi unii cercetători (Cutler et al., 1994) au încercat să

facă acest lucru. Deşi nu există vreun experiment care să fi evaluat dacă mersul sau vorbitul celor

care sunt aliniaţi duc la îmbunătăţirea recunoaşterii, acurateţea identificărilor este mai mare dacă

acestea se realizează cu persoane reale.

Modul în care este construit grupul de persoane ce vor fi aliniate afectează corectitudinea

identificărilor. Este evident că dacă suspectul este descris de martor ca fiind femeie, iar în grupul

celor aliniaţi există doar o femeie şi cinci bărbaţi, atunci probabilitatea ca să fie aleasă femeia

doar pe baza sexului este foarte mare, chiar dacă martorul nu este foarte sigur că ea este cea care

a participat sau comis infracţiunea.

Criteriile de construire a acestor grupuri de persoane care vor face obiectul unei

identificări au fost atent studiate de cercetători (Loftus & Doyle, 1997; Ross, Read & Toglia,

1994; Wells et al., 1993). Într-o anumită măsură rezultatele acestor cercetări au fost încorporate

în regulile pe care ofiţerii de poliţie trebuie să le urmeze atunci când constituie aceste grupuri.

Totuşi, în practică este adesea dificil de îndeplinit toate acest criterii, iar uneori acest lucru are

ca rezultat o serie de erori în procesul de identificare. Probabil cea mai importantă cerinţă, dar şi

cea mai des încălcată constă în faptul că toţi membrii grupului trebuie să se potrivească cu

descrierea generală a infractorului.

Cercetările care au investigat efectele instrucţiunilor au evidenţiat o altă biasare puternică

ce apare atunci când martorului i se arată o singură persoană. Când se utilizează această

procedură, se comunică implicit martorului că aceea este persoana suspectată, fapt care

influenţează decizia martorului mai ales dacă acesta este nesigur. Deşi în unele situaţii poliţia nu

are nici o alternativă la această modalitate de identificare, se pune serios întrebarea dacă această

procedură are vreo validitate. Există situaţii în care deja unele Curţi de Justiţie resping această

modalitate de identificare.

Un alt factor care afectează acurateţea identificărilor este prezentarea secvenţială. O serie

de cercetări au arătat că atunci când unui martor îi este prezentată fiecare persoană din grup

separat, acurateţea identificării este mai mare decât atunci când sunt prezentate toate persoanele

77

simultan. Acest lucru este valabil şi în cazul în care se utilizează fotografii (Lindsay & Wells,

1985; Sporer, 1993). În cazul prezentării simultane martorul face aprecieri relative: care dintre

aceste persoane este mai probabil să fie suspectul? în loc să gândească în termeni de: este această

persoană suspectul, sau nu? Deşi aceasta este o cerinţă foarte uşor de îndeplinit, în practică este

foarte rar utilizată.

În situaţiile în care se folosesc alinieri repetate cu mai multe grupuri pot să apară erori.

Adesea, un martor este rugat să asiste la mai multe alinieri consecutive, însă suspectul face parte

doar din unul dintre acest grupuri, de obicei fiind inclus în ultimul. Experţii şi-au pus întrebarea

dacă expunerile anterioare pot să influenţeze acurateţea identificărilor (Brigham & Pfeifer, 1994;

Read, 1994; Ross, Ceci, Duning & Toglia, 1994). Astfel s-au identificat două tipuri de erori.

Dacă în expunerea iniţială nu este prezent suspectul, dar este inclusă o altă persoană care a fost

prezentă în cadrul evenimentului, iar în cea de-a doua expunere este prezent atât suspectul cât şi

persoana care a fost şi în primul grup, atunci probabilitatea ca martorul să facă o identificare

corectă este mai mică decât dacă nu ar fi participat la prima prezentare. Proporţia martorilor care

identifică persoana care a apărut în ambele grupuri ca fiind infractorul este mai mare decât

proporţia martorilor care recunosc corect suspectul. Martorii îşi aduc aminte că au văzut acea

persoană undeva, însă confundă expunerea iniţială cu evenimentul original. Acest eşec al

memoriei este un alt exemplu care pune în evidenţă dificultatea oamenilor de a diferenţia între

sursele informaţiilor pe care le stochează în memorie. Un al doilea tip de erori s-a evidenţiat

astfel: dacă un martor face o identificare greşită într-o expunere iniţială alegând o persoană care

nu este suspectul (expunere în care infractorul real nu este prezent), iar această persoană este

prezentă şi în cea de-a doua expunere, probabilitatea de a alege aceeaşi persoană este foarte

mare, chiar dacă în a doua expunere este prezent şi suspectul. Din aceste motive identificările

care se fac după mai multe expuneri sunt mai puţin acurate.

O serie de cercetători au investigat relaţia dintre acurateţea identificării şi încrederea pe

care martorul o are în răspunsul său. Când un martor spune că este sigur că a făcut o identificare

corectă, aceasta înseamnă că într-adevăr probabilitatea de a greşi este minimă? Au fost luate în

calcul mai multe cercetări, iar rezultatele acestora au fost împărţite în două categorii: martori

care erau foarte siguri că nu greşesc şi martori care erau nesiguri de răspunsul lor. Când s-a

comparat acurateţea răspunsurilor acestor două grupuri, s-a constatat că aceasta nu era diferită

între cele două grupuri (Luus & Wells, 1994). Altfel spus, chiar dacă un martor îşi exprimă

siguranţa că recunoaşterea lui e corectă, asta nu înseamnă că lucrurile stau cu necesitate aşa.

78

Verificarea şi aprecierea declaraţiilor martorilor

Pentru ca mărturia să aibă valoarea probantă scontată, ea trebuie să fie sinceră, adică să

emane de la un martor de bună credinţă şi, totodată, să fie fidelă - să redea cu exactitate

evenimentul perceput. De aici rezultă şi necesitatea ca fiecare mărturie să fie apreciată sub

raportul acestor două însuşiri fundamentale (Ciopraga, 1979; 1996).

Sinceritatea constituie acea însuşire a mărturiei materializată în dorinţa martorului de a

exprima - în faţa organelor judiciare - tot ceea ce îi este cunoscut în legătură cu evenimentul

perceput.

Fidelitatea constă în capacitatea martorului de a-şi aminti şi reproduce “exact”

evenimentul perceput şi care în cuprinsul depoziţiei se traduce prin corespondenţa “exactă”

dintre faptele comunicate şi modul în care acestea s-au petrecut în realitate.

Pentru a desemna aceste însuşiri ale mărturiei, în literatura de specialitate se utilizează şi

termenul de veridicitate, al cărui mai larg înţeles înglobează atât noţiunea de sinceritate, cât şi

cea de fidelitate. Aceste două însuşiri pe care trebuie să le realizeze orice mărturie pentru a

conduce la formarea convingerii organului judiciar - deşi aflate în raporturi apropiate - nu se

identifică, nu se suprapun.

Faptul că în planul mărturiei sinceritatea martorului îşi găseşte de cele mai multe ori

corespondent în veridicitatea depoziţiei face extrem de anevoioasă aprecierea fidelităţii, care

aparent este confundată cu sinceritatea. Altfel spus, de multe ori veridicitatea mărturiei este

desprinsă nu din constatarea corespondenţei faptelor reproduse cu realitatea producerii lor, ci din

atitudinea de sinceritate a martorului. De aici şi consecinţa că martorul sincer este considerat că

face o depoziţie veridică.

Aprecierea mărturiei sub aceste două aspecte este condiţionată de rezultatul la care se

ajunge în urma verificării primei însuşiri la care trebuie să răspundă mărturia, adică sinceritatea.

Dacă în urma acestei verificări se constată că martorul este sincer, atunci se trece la verificarea

împrejurării dacă buna credinţă a martorului îşi găseşte reflectarea în veridicitatea depoziţiei.

Dacă în urma unei astfel de examinări se constată că martorul este de rea credinţă, depoziţia

neveridică a acestuia trebuie înlăturată.

Tema de reflecţie nr. 4 În ce condiţii recunoaşterile din grup sunt mai vulnerabile la distorsiuni?

79

Sinceritatea celui ce compare în calitate de martor poate fi desprinsă - într-o anumită

măsură - din modul în care aceasta se manifestă. În cazul mărturiei, controlul / verificarea

veridicităţii se dovedeşte a fi indispensabilă. Cele mai frecvente activităţi utilizate în acest sens

sunt confruntarea, ascultarea din nou a unor persoane, reconstituirea în întregime sau în parte a

modului de săvârşire a infracţiunii etc.

Alteori, constatarea sau expertiza medicală poate duce la stabilirea afecţiunilor martorilor

şi explică motivul pentru care aceştia, deşi au asistat la evenimentele petrecute, sunt în

imposibilitatea de a percepe, memora şi reda faptele şi împrejurările. Nu trebuie omise nici

activităţi cum ar fi: percheziţiile, constatările tehnico-ştiinţifice sau expertizele criminalistice.

În funcţie de rezultatul la care se ajunge în urma verificării, mărturia urmează a fi reţinută

dacă se constată că este sinceră, şi este înlăturată - după caz - total sau parţial, dacă nu este

sinceră.

Mărturia mincinoasă poate avea cauze dintre cele mai diverse: dorinţa de răzbunare,

raportul de rudenie sau prietenie cu inculpatul, interesul material, spiritul de solidaritate cu

inculpatul, simpatia sau antipatia faţă de acesta, dorinţa de a se remarca în faţa auditoriului,

teama de şantaj sau represalii din partea familiei inculpatului, dispreţul faţă de anchetator ş.a.

Rezumat

Problematica psihologică a mărturiei judiciare şi a martorului este deosebit de complexă şi ridică dificultăţi în activitatea autorităţilor judiciare, abilitate prin lege să audieze martori.

Din punct de vedere psihologic mărturia este o activitate ce constă în observarea şi memorarea unui eveniment şi apoi reproducerea acestuia în scris sau oral în faţa celor abilitaţi prin lege în acest sens.

Martor este socotită persoana care are cunoştinţă despre o faptă penală sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal (art. 78 C.pr.pen.). Martorul este o persoană ce relatează despre faptele pe care le cunoaşte în legatură cu cauza cercetată.

Atât finalizarea anchetei judiciare, cât şi atingerea obiectivelor sale principale, respectiv aflarea adevărului, stabilirea vinovăţiei şi a răspunderii, nu se pot îndeplini fără contribuţia martorului. Proba cu martori, cunoscută în practica judiciară sub denumirea de probă testimonială este nelipsită în cercetarea judecătorească şi destul de frecventă în cercetarea penală.

Întrucât faptele ce fac obiectul cercetării penale sunt în general acţiuni sau inacţiuni ale persoanelor, oricât de discret s-ar produce, ele atrag atenţia şi altora. În acest fel se creează posibilitatea confirmării faptelor, a succesiunii lor, precum şi a împrejurărilor în care ele s-au produs. Confirmarea sau infirmarea stărilor de fapt ce interesează cauza se poate realiza într-o mare măsură prin ascultarea martorilor. Adesea, soluţionarea unui dosar este asigurată de

80

mărturia depusă de persoanele care au asistat la producerea unui eveniment despre care numai ele pot relata adevărul.

Deşi în aparenţă problema pare simplă, totuşi practica activităţii de cercetare penală dovedeşte că şi în administrarea probei cu martori se întâlnesc unele dificultăţi. Dificultatea porneşte de la faptul că nu toţi oamenii percep în acelaşi fel evenimentele pe care le observă. Nu toţi au aceeaşi capacitate de memorare a datelor şi, mai ales, nu toţi se dovedesc egali în modul de a reda - atunci când li se cere - tot ceea ce au perceput. Toate aceste inegalităţi ţin de specificul psihologic al fiecărei persoane, precum şi de starea personală în care se află atât în momentul perceperii, cât şi la data când este chemată să depună mărturie.

Oamenii de ştiinţă şi practicienii din domeniul judiciar sunt într-o continuă căutare a unor criterii sigure de evaluare a probei testimoniale. Evaluarea probei testimoniale reclamă necesitatea construirii drumului pe care îl parcurge procesul de formare a mărturiei - recepţia informaţiilor, stocarea memorială a acestora, comunicarea informaţiilor sub forma reproducerii şi recunoaşterii - precum şi luarea în considerare a multitudinii de factori obiectivi şi subiectivi care într-o masură sau alta au influenţat întinderea şi fidelitatea mărturiei (Ciopraga, 1979; 1996).

Alături de aspectele sale juridice, problema mărturiei este o problemă psihologică practică, fundamentată pe datele fiziologiei şi psihologiei, discipline care atestă că atât posibilităţile noastre de recepţie senzorială, cât şi cele intelectuale sunt adesea imperfecte, limitate şi nu pot asigura o obiectivitate absolută relatării unui anumit eveniment la care s-a asistat. Existenţa pragurilor minimale şi maximale de receptivitate senzorială, dirijarea recepţiei în funcţie de structura individuală a persoanei şi de poziţia acesteia faţă de eveniment, dau o caracteristică subiectivă însuşi evenimentului receptat. Pe lângă caracterul subiectiv, involuntar, recepţia senzorială are şi un profund caracter activ, cautând să selecteze informaţiile cele mai accesibile, care se situează în limitele pragurilor senzoriale şi convin din punct de vedere bio-psiho-social.


Tema 1: Modalităţi de ascultare a martorului, durata scursă de le eveniment etc. Tema 2: „Chiar dacă persoana ştie că informaţia pe care i-o oferi e falsă, ea tot va fi influenţată

de această informaţie”.

81





ASCR.

Schiţaţi principalele sugestii de îmbunătăţire a practicii judiciare care reies din cercetările referitoare la memoria martorilor.



ASCR.

Buş, I. (2006). Psihologie şi Infracţionalitate – Module Aplicative, vol. II, Cluj-Napoca: Editura

ASCR.

82

Modulul 6

PSIHOLOGIA MEDIULUI PENITENCIAR ŞI ASPECTE PSIHO-SOCIALE ALE REEDUCĂRII

DEŢINUŢILOR

Scopul modului: Familiarizarea studentului cu noţiunile de psihologie a mediului

penitenciar şi cu metodele utilizate în activitatea de reeducare a deţinuţilor.


Introducere

Consecinţele psihosociale ale privării de libertate

Reacţiile comportamentale ale celor arestaţi sunt, de cele mai multe ori, de o manifesare

extremă. Astfel, arestatul fie că se închide în sine, se inhibă, fie că manifestă comportamente

agresive, acţionale sau de limbaj. Limitele dintre cele două forme de reacţii comportamentale nu

sunt rigide, arestatul trecând uşor de la o extremă la alta. Se remarcă o frecvenţă crescută a

comportamentelor agresive, uneori chiar a celor autoagresive (automutilări, tentative de

sinucidere, uneori sinucideri). Asemenea comportamente nu pot fi generalizate. Există categorii

de arestaţi care simulează comportamentele autoagresive, în scopul de a impresiona şi deruta

organele de urmărire penală.

Dacă în general cele arătate sunt valabile în cazul persoanelor arestate pentru prima dată,

în cazul recidiviştilor, care de multe ori ştiu precis dacă vor fi condamnaţi sau nu, cunoscând

uneori până în detaliu încadrarea juridică a faptei lor, precum şi pedeapsa pe care o vor primi,

frământările psihice sunt orientate spre efortul de a face o impresie bună anchetatorilor.

Infractorul ajuns pentru prima dată în penitenciar poate fi considerat traumatizat din

punct de vedere psihologic. El intră pe poarta penitenciarului tensionat deja de contactul cu

autorităţile judiciare, de desfăşurarea procesului; se vede dintr-o dată frustrat de ambianţa

familială, profesională, de limitarea spaţiului de mişcare şi de folosire a timpului liber. La

acestea se adaugă şi alte elemente frustrante caracteristice noului mediu în care a intrat, deoarece

penitenciarul dispune de particularităţile specifice cu influenţă negativă asupra integrării

psihosociale a deţinutului primar.

� Explica consecinţele psihosociale ale privării de libertate.

� Defini noţiunile de: adaptare la mediul de penitenciar, reeducarea

deţinuţilor, violenţă colectivă.

� Explica principalele compornente implicate în activitatea de reeducare

a deţinuţilor.

83

O primă particularitate este legată de înlăturarea simbolurilor exterioare ale personalităţii

prin obligativitatea purtării uniformei de deţinut, care standardizează modul de viaţă şi

estompează diferenţele individuale caracteristice vieţii libere, cotidiene.

Restrângerea mobilităţii fizice, psihice şi psihosociale, reprezintă o altă particularitate a

mediului de penitenciar, sărăcia vieţii de relaţie având implicaţii profunde asupra capacităţii

persoanei de a-şi exprima rolurile normale, reducând simţitor posibilitatea de interacţiune

psihosocială.

Relaţiile impersonale, activitatea controlată, regimul strict, desfăşurarea monotonă a

programului zilnic ca şi distanţa psihosocială dintre deţinut şi personalul (cadrele )

penitenciarului constituie un alt set de particularităţi ale vieţii din penitenciar, percepute de cele

mai multe ori de către deţinutul primar ca o atingere a integrităţii sale.

Se consideră că particularităţile vieţii de penitenciar, precum şi caracteristicile

personalităţii deţinutului primar generează “situaţii adaptative” ale acestuia la regimul de

detenţie (Sasu, 1985):

“ADAPTAREA“ PRIN AGRESIUNE se caracterizează prin rezistenţa deschisă la regulile

vieţii de penitenciar evidenţiindu-se comportamente provocatoare spre alţi deţinuţi sau chiar

cadre, ca şi reacţii autoagresive (automutilări) şi tentative de sinucidere.

“ADAPTAREA” PRIN RETRAGERE care semnifică închiderea în sine, izolarea deţinutului

primar de comunitatea celorlalţi deţinuţi şi de viaţa din penitenciar, el construindu-şi o lume

imaginară unde încearcă să se refugieze.

“ADAPTAREA” PRIN CONSIMŢIRE reprezintă conformarea pasivă a deţinutului la normele

şi regulile din penitenciar, respectarea acestora fiind făcută în manieră formală, astfel încât să nu

atragă sancţiuni suplimentare.

“ADAPTAREA” PRIN INTEGRARE este modalitatea prin care deţinutul primar se

relaţionează activ cu ceilalţi deţinuţi şi cu mediul de detenţie. Această formă de adaptare se

întâlneşte mai ales la deţinuţii condamnaţi pe termen lung.

Modalităţile adaptative nu sunt rigide, deţinutul putând trece succesiv de la una la alta sau

încercând să combine diferite elemente ale acestora. De obicei, se consideră că integrarea la viaţa

de penitenciar nu este niciodată totală. La început integrarea deţinutului în mediul penitenciar

este forţată, la mijlocul detenţiei este aproape totală, iar cu puţin timp înainte de eliberare poate

să apară o uşoară ataşare faţă de ambianţa de penitenciar.

În cadrul acestor etape apar manifestări comportamentale caracteristice vieţii în detenţie,

numite reacţii faţă de încarcerare, cum ar fi: stările depresive (agitaţia anxioasă), halucinaţii

auditive şi vizuale pe teme delirante de persecuţie sau graţiere, stări confuzionale, dezorientare

temporo-spaţială, cefalee, somn agitat, coşmaruri, culminând cu crize de mare agresivitate.

84

În mediul carceral pot să apară şi unele conduite anormale cum ar fi: refuzul hranei,

tatuajul, automutilarea etc.

Deţinutul recidivist este în temă cu drepturile şi îndatoririle pe care le are, se integrează,

aparent repede în mediul de penitenciar. În relaţiile cu cadrele penitenciarului par, de obicei,

conformişti şi supuşi. Cea mai mare parte a recidiviştilor manifestă, însă, două tipuri de

comportamente: unul de simulare a supunerii faţă de regimul de penitenciar, cu “valoare“ pentru

cadrele penitenciarului, altul de dominare a celorlalţi deţinuţi prin mijloace specifice grupurilor

de detenţie. De regulă, deţinuţii recidivişti sunt refractari la ordine, provoacă scandaluri cu

ceilalţi deţinuţi, sunt ostili faţă de cadrele penitenciarului, manifestă tendinţa de a obţine

beneficii şi uneori de a evada.

Aspecte psihosociale ale mediului de penitenciar

Şocul încarcerării, contactul cu subcultura de penitenciar are o influenţă deosebită asupra

vieţii şi comportamentului deţinutului, afectând grav sentimentul de siguranţă al acestuia.

Se consideră că normele specifice subculturii de penitenciar au o funcţionalitate negativă

faţă de acţiunile reeducative exercitate asupra deţinuţilor. Ele au ca efect solidarizarea

deţinuţilor, crearea unei coeziuni a grupului de detenţie şi constituie o barieră puternică în calea

influenţelor de natură educativă. Desigur, nu toţi deţinuţii aderă la acest sistem de norme, dar

aceştia sunt dispreţuiţi, dezaprobaţi şi ţinuţi la periferia grupului. Unii deţinuţi se subordonează

acestor reguli fără a avea un real sentiment de solidaritate, păstrând secretul acestei

insubordonări, ştiind că altfel nu au o viaţă “liniştită” în locul de detenţie.

Subcultura de penitenciar, în scurtă vreme îl face pe deţinut să-şi formeze, nu neapărat în

mod explicit, o nouă viziune asupra propriei persoane şi să elaboreze o “strategie de

supravieţuire”. El ajunge să adopte şi să împărtăşească concepţia încarceraţilor despre viaţa din

penitenciar şi despre societate în general.

Prizonizarea incumbă adoptarea unei atitudini ostile (făţişă sau ascunsă) faţă de

personalul închisorii, faţă de lumea “din afară” şi, concomitent, dezvoltarea unei loialităţi faţă de

ceilalţi deţinuţi. În această situaţie deţinutul va încerca să se integreze în grupul informal de

deţinuţi şi se va supune necondiţionat liderului informal, chiar dacă riscă să nu fie văzut bine de

cadrele penitenciarului.

Sub aspect psihosocial, în colectivitatea deţinuţilor dintr-un penitenciar apar, ca şi în

cadrul oricărui grup uman, relaţii interpersonale cu o puternică încărcătură socio-afectivă. Deşi

Tema de reflecţie nr. 1 Discutaţi strategiile de adaptare a deţinuţilor la mediul de detenţie din perspectiva mecanismelor de coping.

85

penitenciarul are o structură relativ închisă, nu înlătură posibilitatea de relaţionare socio-umană

care la deţinuţi se amplifică şi ca urmare a unui proces de compensare faţă de relaţiile specifice

vieţii din afara penitenciarului.

În grupul deţinuţilor întâlnim relaţii de simpatie, antipatie şi indiferenţă, precum şi

diverse statusuri informale: lideri populari, izolaţi, solidari, respinşi. O caracteristică specifică

structurii informale din grupurile de deţinuţi o reprezintă numărul mare de respingeri. O pondere

însemnată în cadrul respingerilor o au deţinuţii condamnaţi pentru omor şi tâlhărie.

Un alt element care poate facilita individualizarea acţiunilor reeducative este legat de

modul cum deţinuţii îşi percep propriul status sociometric. De pildă, marea majoritate a izolaţilor

se consideră mult mai preferaţi decât sunt în realitate, iar popularii, dimpotrivă, se consideră mult

mai puţin agreaţi.

Violenţa colectivă

Penitenciarul, ca instituţie specializată în executarea sancţiunilor privative de libertate se

deosebeşte, prin profilul său psihosocial, de oricare altă instituţie sau grupare organizată de

persoane. Postura de deţinut nu este urmarea unui act propriu de voinţă sau a unei obligaţii

cetăţeneşti, ci reprezintă o formă de sancţionare aplicată de societate individului care a încălcat

normele ei juridice. O dată cu intrarea în penitenciar persoana resimte, într-o măsură mai mare

sau mai mică, în funcţie de vârstă, sex, de structura sa psihologică, de maturizarea socială şi de

nivelul său de cultură, efectul privării de libertate şi reacţionează într-un mod personal la această

nouă situaţie.

Violenţa colectivă, ca fenomen psihosocial din penitenciar este determinată de

acumularea unor tensiuni în interiorul grupului de deţinuţi. Aceste tensiuni pot avea diferite

cauze: şocul încarcerării, fenomenul de prizonizare, teritorialitatea, ierarhia, stresul, frustrarea

etc. Într-un mediu considerat ostil, deţinutul se simte vulnerabil, ameninţat, incapabil de a face

faţă unor dificultăţi, ceea ce aceentuează ieşirile agresive.

Violenţa colectivă în mediul penitenciar are o desfăşurare fazică. Faza premergătoare

implică un incident apreciat de deţinut ca jignitor sau nedrept ce stârneşte în cadrul grupului o

oarecare agitaţie. În faza următoare, această stare se amplifică şi se extinde prin contaminare şi la

nivelul altor grupuri. În acest moment poziţia mulţimii este oscilană şi poate fi uşor manipulată

de lideri sau agitatori. Influenţa liderilor sau a agitatorilor depinde atât de autoritatea de care ei se

bucură, cât şi de măsura în care aceştia le exprimă interesele. În faza finală agitaţia creşte,

ajungându-se la violenţă verbală, dezorganizarea conduitei, pierderea autocontrolului, acţiuni

impulsive, distrugerea unor bunuri materiale etc. Uneori violenţa colectivă poate degenera în

revolta penitenciară.

86

Prevenirea şi contracararea unor asemenea acţiuni presupune ca specialiştii din domeniul

penitenciar să cunoască foarte bine psihologia deţinutului. Măsurile educative şi recuperative

trebuie să fie adaptate la particularităţile psihocomportamentale ale acestuia. Personalul care

lucrează nemijlocit cu deţinuţii trebuie să sesizeze şi să aibă o imagine clară a unor fenomene

umane din penitenciar. Un astfel de fenomen îl constituie gradul de periculozitate al unor

deţinuţi, a cărui diagnosticare corectă asigură o eficienţă sporită procesului de aplicare a

regimului detenţiei penitenciare. De cele mai multe ori, deţinutul periculos este produsul unui

anumit climat relaţional, în care valorile sociale sunt definite şi ordonate greşit, centrate exclusiv

pe satisfacerea trebuinţelor personale, deseori de nivel inferior.

Activităţile educative din penitenciar trebuie să contribuie la destinderea deţinuţilor, la

eliberarea acestora de tensiunile interioare. Programele cultural-educative consolidează

sentimentul siguranţei, alungă plictiseala, evită conflictele interpersonale etc.

Aspecte psihosociale ale reeducării deţinuţilor

Penitenciarul este o instituţie patogenă care depersonalizează individul şi-l face să

devalorizeze lumea şi pe sine însuşi, şi ceea ce este mai rău, permite obişnuirea cu acest mediu.

În timpul şederii în penitenciar se instalează destul de repede un sentiment de derivă, de

înstrăinare: aceasta deoarece pedepsele scurte sunt trăite ca un dezastru, iar cele lungi iau

aspectul unui mod de viaţă cu multiple nuanţe patologice (Florian, 1996).

Potrivit cadrului legal actual de executare a pedepselor, reeducarea deţinuţilor se bazează

pe obligaţia acestora de a desfăşura o activitate utilă, pe posibilitatea lor de a se califica sau

recalifica într-o meserie şi de a participa la activităţi cultural-sportive şi educative.

Pedeapsa privativă de libertate se aplică în raport de faptă şi nu de făptuitor, neexistând

suficientă preocupare pentru cunoaşterea complexă a personalităţii individului (condiţiile în care

s-a format, a trăit, împrejurările în care a comis fapta etc.).

Detenţia trebuie să reducă, pe cât posibil, traumatizarea psihică a persoanei condamnate,

prevenind apariţia unor perturbări emoţionale manifestate prin idei obsesive, infantilism, idei

suicidare, comportamente violente, şi să încurajeze acele atitudini şi aptitudini care să permită o

reinserţie normală a acestora în societate. În consecinţă, un principiu fundamental al acţiunii de

resocializare şi tratament al delincvenţilor îl reprezintă normalizarea, prin apropierea pe cât

posibil, a condiţiilor vieţii din penitenciar de cele ale lumii exterioare acestuia (Banciu, 1992).

Ca mediu de reeducare, penitenciarul are ca obiectiv central recuperarea celor care au

comis acte antisociale şi pregătirea lor pentru reintegrarea în viaţa socială. Deosebit de important

pentru procesul de reeducare este instituirea şi aplicarea în mod corespunzător a unui sistem de

stimulare-recompensare şi sancţionare după caz. Un factor care influenţează eficienţa activităţii

de reeducare îl constituie şi aplicarea justă a eliberării condiţionate.

87

Strategia recuperativă trebuie să pornească de la cunoaşterea particularităţilor

psihoindividuale şi psihosociale ale deţinuţilor precum şi a condiţiilor care au determinat

săvârşirea actului infracţional în vederea diagnosticării gradului de periculozitate pe care îl

prezintă şi a elaborării terapiei optime pentru fiecare caz în parte.

Cunoaşterea deţinuţilor trebuie să fie un proces continuu care să se realizeze pe tot

parcursul detenţiei, urmând ca datele obţinute să fie permanent controlate şi îmbogăţite, astfel ca,

strategia de reeducare elaborată, să poată fi reorientată în funcţie de noile aspecte care intervin.

Procesul de cunoaştere a deţinutului trebuie să aibă un caracter interdisciplinar,

folosindu-se în acest sens metode psihologice, psihosociologice, medicale, juridice etc. Datele

obţinute trebuie să acopere o sferă cât mai largă a evoluţiei delincvenţiale a deţinutului, a

comportamentului în detenţie şi a elementelor care conturează evoluţia sa ulterioară.

Activitatea de cunoaştere a deţinutului se finalizează printr-un psihodiagnostic (profilul

psihocomportamental), în care sunt evidenţiate atât aspectele pozitive ale personalităţii sale, cât

şi aspectele negative cu măsurile (metodele) ce se impun pentru a fi schimbate, precum şi

posibilităţile de participare efectivă a deţinutului la propria sa reeducare.

Examenul psihologic şi psihosociologic al deţinutului va aborda următoarele dimensiuni:

* cognitivă - urmăreşte stabilirea nivelului de inteligenţă;

* afectivă - evidenţiază echilibrul psihoafectiv, maturitatea afectivă şi capacitatea de

adaptare emoţională la acţiunile cu caracter reeducativ;

* motivaţională - sondează suportul motivaţional şi trăsăturile caracteriale, atât pozitive cât

şi negative, urmărindu-se posibilităţile de utilizare a celor pozitive în cadrul activităţilor de

reeducare;

* relaţională - relevă îndeosebi indicele de sociabilitate, infuenţele pe care le exercită şi le

primeşte de la grup sau de la anumiţi membrii ai grupului.

Sub aspect psihosociologic se va urmări evidenţierea caracteristicilor perioadei anterioare

activităţii infracţionale; forţele conflictuale existente în momentul trecerii la săvârşirea faptei;

cum au funcţionat structurile familiale, şcolare, profesionale şi de petrecere a timpului liber; care

este capacitatea deţinutului de a comunica cu ceilalţi intr-un mediu închis.

Un interes deosebit pentru elaborarea metodelor terapeutice optime îl reprezintă

modalitatea în care deţinutul îşi percepe vinovăţia pentru fapta comisă şi pedeapsa primită.

Infractorul are un punct de vedere şi o experienţă care trebuie luate în considerare dacă

scopul urmărit prin sancţiunea penală este reabilitarea şi nu descurajarea individului vinovat

(Garfinkel, 1967). Investigarea psihologică şi psihosociologică a deţinutului vizează reliefarea

nucleului central al personalităţii infractoare: egocentrismul, indiferenţa afectivă, labilitatea şi

88

agresivitatea. Evidenţierea acestor trăsături şi a relaţiei dintre ele sunt elemente esenţiale pentru

individualizarea acţiunilor de reeducare.

Cele mai uzitate instrumente de investigare a personalităţii deţinutului sunt: testele de

inteligenţă şi de personalitate, diferite tipuri de interviuri şi de chestionar, tehnici sociometrice,

analiza de conţinut a datelor din dosar şi a corespondenţei, anamneza etc.

Resocializarea reprezintă un proces de reconvertire, reorientare şi remodelare a

personalităţii individului delincvent, de reeducare şi retransformare a acestuia în raport cu

normele de conduită acceptate de societate.

Reeducarea deţinutului reprezintă un complex de măsuri orientate către reconstrucţia

morală a acestuia. Un element definitoriu pentru procesul de reeducare îl constituie stabilirea

precisă a obiectivelor socializării. Se consideră obiectiv central al resocializării acţiunea de

neutralizare a sistemului de nonvalori ale deţinutului concomitent cu creearea unui sistem de

norme, atitudini şi valori pozitive, acceptate în plan social. În paralel se are în vedere şi

eliminarea factorilor responsabili de geneza comportamentelor deviante.

Una din cerinţele prioritare în realizarea cu succes a procesului de reeducare este

individualizarea lui. Aceasta înseamnă adaptarea măsurilor şi activităţilor reeducative la

particularităţile fiecărui deţinut în parte. Acţiunile de individualizare înseamnă şi diversificarea

modalităţilor reeducative în funcţie de gradul de recuperabilitate al deţinuţilor (unii sunt mai

receptivi, alţii mai puţin receptivi la influenţele reeducative sau chiar le resping).

Un moment important în reeducarea deţinuţilor îl reprezintă pregătirea acestora în

vederea eliberării, considerat şi finalul procesului de reeducare. Această activitate presupune

informarea lor cu privire la posibilităţile legale pe care le au pe linia reintegrării socio-

profesionale, dezbaterea cu deţinuţii a modalităţilor de depăşire a unor greutăţi inerente după

eliberarea din penitenciar, prevenind astfel fenomenul de recidivă. Desigur problematica pe care

o presupune pregătirea în vederea eliberării din penitenciar este mult mai cuprinzătoare şi trebuie

adaptată fiecărui caz în parte.

În final, trebuie menţionat că succesul în activitatea dificilă de reeducare a deţinuţilor

depinde şi de condiţiile materiale existente în penitenciar, de gradul de calificare, de calitatea

personalului şi nu în ultimul rând, de respectarea dispoziţiilor legale.

Ansamblul structurilor sociale menţionate, corelat cu sistemul de asistenţă postpenală,

cum ar fi încadrarea într-o activitate utilă, supravegherea poliţienească şi alte forme de control

social, alcătuiesc împreună sistemul de indicatori obiectivi ai reacţiei sociale după executarea

pedepsei. Pe lângă aceşti indicatori obiectivi, apar şi unii de ordin subiectiv ce reprezintă

expresia, mai mult sau mai puţin evidentă, de acceptare, indiferenţă sau respingere din partea

colectivităţii a foştilor infractori. Corelarea indicatorilor obiectivi şi subiectivi ne oferă o imagine

89

globală a climatului real existent pentru procesul de reintegrare. Estimarea exactă a acestui

climat este un element deosebit de important în predicţia recidivismului.

Rezumat

Din punct de vedere psihosocial, libertatea constituie pentru om o necesitate fundamentală. Ca posibilitate de a alege între mai multe alternative, libertatea umană reprezintă o trebuinţă de prim ordin, a cărei satisfacere condiţionează formarea şi manifestarea echilibrată a personalităţii. Efectele limitării libertăţii perturbă evoluţia normală a personalităţii, creează condiţii pentru apariţia şi amplificarea unor tulburări psihice şi psihosociale. Afectând întreaga personalitate, punându-şi amprenta asupra întregului comportament, privarea de libertate afectează profund viaţa persoanei şi relaţiile ei sociale.

Pe parcursul vieţii, la orice persoană pot să apară împrejurări în care aceasta să fie privată de libertate pentru anumită perioadă.

O formă aparte a restrângerii libertăţii o reprezintă reacţia socială faţă de persoanele care încalcă legea penală şi se concretizează în pedeapsa cu privare de libertate într-un loc de detenţie.

Privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale într-un penitenciar reprezintă o situaţie specială deosebit de complexă. Privarea de libertate într-un penitenciar nu presupune izolarea totală a infractorului şi nu are ca scop producerea de suferinţe fizice şi psihice, ci reprezintă o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.

Administraţia penitenciarelor are obligaţia de a îmbina munca cu o largă paletă de acţiuni educative, de la şcolarizare şi calificare profesională până la activităţi culturale de toate genurile, acestea având ca scop pregătirea deţinutului pentru reintegrarea sa rapidă în viaţa socială. La aceasta se adaugă criteriile de separaţie a infractorilor după: sex, vârstă, natura infracţiunii, durata pedepsei, starea de recidivă şi după receptivitatea la activităţile de reeducare. Conform practicii penitenciare actuale, separarea deţinuţilor după criteriile amintite constituie baza diferenţierii tratamentului aplicat şi premisa individualizării regimului de detenţie.

Urmărind o cunoaştere cât mai fidelă a fenomenelor psihice şi psihosociale ce se manifestă în locurile privative de libertate se impune o tratare diferenţiată a regimului de arest şi a celui de penitenciar.

Pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal sau pentru a împiedica sustragerea învinuitului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei se poate lua faţă de acesta măsura arestării preventive. Cazurile în care o persoană poate fi arestată preventiv sunt stipulate în mod expres de către legislaţia penală. Din perspectiva psihologiei judiciare persoanele care se găsesc în arestul unităţilor de poliţie prezintă manifestări şi conduite specifice. În stare de arest presiunea psihică şi psihosocială este deosebit de mare. Controlul strict al comportamentului, impunerea unui regim de viaţă sever,

Tema de reflecţie nr. 2 Discutaţi utilitatea evaluării psihologice a deţinuţilor în mediul de penitenciar.

90

limitarea serioasă a fluxului comunicaţional cu exteriorul, generează la arestaţi stări tensionale accentuate. Acestea sunt în multe situaţii amplificate de stările de incertitudine care-l cuprind pe arestat, el neştiind care este stadiul urmăririi penale, cum se va derula procesul şi care va fi pedeapsa.





ASCR.

Descrieţi principalele aspecte psiho-sociale ale mediului de penitenciar.



ASCR.

Lucrare de evaluare semestrială.

Întocmiţi profilul psihologic al unui infractor (la alegere: cerşetor, hoţ, tâlhar,

spărgător, asasin, pedofil, criminal în serie etc.).

91

III. ANEXE

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Banciu, D. (1992). Control social şi sancţiuni sociale. Ed.Hyperion XXI, Bucureşti.

Buş, I. (1997). Psihologie judiciară. Cluj-Napoca: Ed.Presa Universitară Clujeană.

Buş, I. (2000). Psihodetecţia comportamentului simulat. Cluj-Napoca: Ed. Ingram.

Buş, I. & David, D. (2003). Psihologie judiciară: Poligraf şi Hipnoză. Bucureşti: Ed. Tritonic.

Butoi, T & Butoi, I.T. (2001). Psihologie judiciară. Bucureşti: Ed. Fundaţiei România de Mâine.

Cioclei, V. (1996). Criminologie etiologică. Ed.Actami, Bucureşti.

Ciopraga, A. (1996). Criminalistica - Tratat de tactică. Ed.Gama, Iaşi.

Feldman, P. (1993). The psychology of crime. Cambrige University Press.

Florian, G. (1996). Psihologie penitenciară. Bucureşti: Editura Oscar Print.

Hollin, R.C. (1999). Psychology & crime. An introduction to criminal psychology. Routledge, 152-162.

Mitrofan, N. & colab.(1992). Psihologie judiciară. Ed.Şansa, Bucureşti.

Oancea, I. (1998). Probleme de criminologie. Ed. All Educational, Bucureşti.

Pitulescu, I. (1995). Delincvenţa juvenilă. Ed.Ministerului de Interne, Bucureşti.

Preda, V. (1998). Delincvenţa juvenilă. Cluj-Napoca, Ed. Presa universitară clujeană.

Schafer, S. (1977). Victimology. The victim and His Criminal. Pretice-Hall Company, Reston, Virginia.

3.1. Scurtă biografie a titularului de curs

Conf. dr. Ioan Buş este titular la Catedra de Psihologie din cadrul Universitatii Babeş

Bolyai. Domeniile sale de competenţă sunt: psihologia judiciară (teorie, cercetare, şi intervenţie),

psihodetecţia comportamentului simulat (tehnica poligraf), psihologia transporturilor, psihologia

educaţională. Ioan Buş este coordonatorul unui program de studiu de nivel post-universitar

(Psihologie Judiciară), a publicat ca autor sau coautor studii ştiinţifice în reviste de specialitate,

indexate ISI, recenzate în baze de date internaţionale şi/sau recunoscute CNCSIS; a publicat 4

cărţi ca unic autor, 3 cărţi în calitate de coautor, etc.(vezi www.psychology.ro).

Date post:	31-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	ciocoiu-dan
View:	89 times
Download:	0 times

Psihologie judiciara 2014

Documents