Facultatea de Drept şi Administraţie Publică

LUCRARE DE LICENTA

Psihologie judiciară

Coordonator ştiinţific:

LICENTIAT:

BUCUREŞTI

2008

BUCUREŞTI2010

CONSIDERAŢII DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ ASUPRA ALGORITMULUI JUDECĂŢII

CAPITOLUL I - INSTITUŢIA JUDECĂŢII DIN PERSPECTIVA DUELULUI JUDICIAR

Secţiunea I – Duelul judiciar

1.1. Instituţia judecăţii

1.2. Implicaţiile psihologice ale duelului judiciar

1.3. Rolul activ al judecătorului vis-a-vis de principiul

contradictorialităţii şi nemijlocirii în judecarea

pricinii

1.4. Consideraţii psihologice asupra imparţialităţii şi

echilibrului judecătorului cu privire la aprecierea

probelor

Secţiunea II – Problematica raportului apărare-acuzare

2.1. Psihologia acuzatorului public

2.2. Psihologia avocatului

CAPITOLUL II - PSIHOLOGIA INTIMEI CONVINGERI

Secţiunea I – Consideraţii psihologice asupra intimei

convingeri. Definiţii.

Secţiunea II – Evaluarea şi coroborarea probelor în procesul

formării convingerii intime

2.1. Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului

2

2.2. Declaraţiile părţii vătămate

2.3. Declaraţiile martorului

2.4. Înscrisurile

2.5. Înregistrările audio sau video

2.6. Fotografiile

2.7. Constatările tehnico-ştiinţifice

2.8. Constatările medico-legale

2.9. Expertizele

2.10.Mijloacele materiale de probă

Secţiunea III – Garanţii psihologice şi de personalitate ale

intimei convingeri

CAPITOLUL III - PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ A DELIBERĂRII ŞI A OPINIEI SEPARATE

Secţiunea I – Deliberarea

Secţiunea II – Opina separată

CAPITOLUL IV - CERCETARE APLICATIVĂ. STUDII DE CAZ.

BIBLIOGRAFIE

3

CONSIDERAŢII DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ ASUPRA ALGORITMULUI JUDECĂŢII

Note introductive cu privire la oportunitatea şi importanţa instituţiei judecăţii privită din perspectiva psihologiei judiciare

Societatea umană, în devenirea ei istorică, nu a evoluat haotic, la întâmplare, chiar dacă traiectoria ei evolutivă îi era necunoscută.

Încă din fazele iniţiale ale existenţei fiinţei umane s-au instituit, din necesităţi practice, minime reguli de conduită care, cu timpul, s-au transformat în norme, devenind obligatorii pentru toţi membrii unei comunităţi. În acele minimale reglementări ale raporturilor interumane, iar apoi intergrupale, îşi are originea dreptul care, treptat, într-un proces complex şi de lungă durată, se transformă în ştiinţă de sine stătătoare şi practică socială. Ştiinţa dreptului, indiferent de dezbaterile care au loc pe plan teoretic, este una dintre cele mai importante discipline socio-umane.

Psihologia judiciară, ca ştiinţă şi practică, se adresează tuturor categoriilor de specialişti care participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa legii.

Dacă vrem să înţelegem omul, va trebui să-1 privim, nu ca pe un robot, egal cu sine şi identic eu semenii săi, ci să recunoaştem inegalitatea înzestrării sale native, faptul că oamenii nu sunt la fel încă din faza concepţional genetică. Şansa fiinţei umane — la nivel individual — de a fi unică şi irepetabilă constituie frumuseţea inegalabilă a coexistenţei de structuri temperamentale şi biotipologice infinite, şlefuite social în caractere şi personalităţi diferenţiate ca potenţial de educabilitate, învăţare şi subordonare în raport cu norma juridică.

Actul de justiţie nu poate fi înţeles şi acceptat în afara dezideratului princeps care guvernează intenţia legiuitorului, şi anume: „aflareaadevărului”. Numai aşa poate fi garantat scopul procesului penal: constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită

4

potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Este limpede, aşadar că, înfăptuirea actului de dreptate, în efortul ecforării realităţii infracţionale sub aspectul său material obiectiv (fapta), se adresează nu unor concepte abstracte, ci unor realităţi concrete, aflate prin excelenţă pe terenul psihologiei judiciare: persoana făptuitorului din perspectiva laturii sale subiective – vinovăţia. Din această perspectivă, psihologia judiciară impune o serie de exigenţe fără îndeplinirea cărora actul de justiţie rămâne un exerciţiu steril, tehnicist, lipsit de credibilitate şi forţă, erodat continuu de propria-i ineficientă şi căzând în desuetudine.

Magistratul mileniului trei, motivat de simţul datoriei dusă până la capăt, nu poate fi decât un jurist competent şi, totodată, un fin psiholog.

În arsenalul ştiinţifico-tehnic al pregătirii sale, informaţiile pendinte ariei de aplicabilitate a psihologiei judiciare vor avea, aşadar, o prioritate absolută.

De altfel, în generozitatea sa ca ştiinţă şi practică, psihologia judiciară se adresează tuturor categoriilor de specialişti care participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa legii.

Din această perspectivă, psihologia judiciară se defineşte drept disciplină distinctă, cu un pronunţat caracter pragmatic, informativ-formativă şi de cultură profesională a magistratului în statul de drept, care are ca obiect studierea nuanţată şi aprofundată a fiinţei umane (persoana) implicată în drama judiciară, în scopul obţinerii cunoştinţelor şi evidenţierii legităţilor psihologice, apte să fundamenteze interpretarea corectă a conduitelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă.

Impactul psihologiei judiciare asupra demersului actului de dreptate este resimţit pe două direcţii majore:

a) Pe de o parte, îl ajută pe magistrat la înţelegerea aprofundată şi nuanţată a individului uman (autor, victimă, martor etc.), participant la drame judiciare şi, pe de altă parte, îi oferă un ajutor imediat, avertizându-1 asupra propriilor sale limite caracterial-psihologice şi atitudinal-aptitudinale, exersându-i autocontrolul şi oferindu-i, totodată, acele strategii tehnice şi mijloace cu ajutorul cărora aceste limite pot fi depăşite.

b) Având deci de judecat omul, magistratul trebuie să-1 privească din perspectiva persoanei, care în mod obişnuit acţionează raţional, de multe ori automat nu o dată însă şi iraţional, justiţia în evoluţia ei tinzând prin intervenţie preventiv-ofensivă eficace să reducă şi să îngrădească din ce în ce mai mult potenţialul de raţionalitate criminogenă al fiinţei umane.

5

În generozitatea abordării personalităţii individului implicat în conflictul cu legea, această teză tratează problematica instituţiei judecăţii pe coordonatele a trei mari direcţii:

duelul judiciar (acuzare – apărare) psihologia intimei convingeri (evaluarea şi coroborarea probelor) problematica psihologică a deliberării şi a opiniei separate

Structura lucrării este astfel concepută încât fiecare din părţile sale şi toate la un loc să constituie un ansamblu unitar, coerent şi echilibrat în date, informaţii şi interpretări din care să rezulte oportunitatea studiului şi importanţa deosebită atât teoretică cât şi practică a instituţiei judecăţii privită din perspectivă psihologică.

Astfel, pornind de la definirea obiectului psihologiei judiciare, a metodelor şi tehnicilor de investigare, a raporturilor acestei discipline cu una dintre cele mai importante ramuri ale ştiinţei dreptului – procedura penală – lucrarea parcurge toate treptele necesare înţelegerii algoritmului instituţiei judecăţii, cea mai importantă fază a procesului penal.

Actualitatea, oportunismul şi pragmatismul studiului instituţiei judecăţii din perspectivă psihologică, rezidă şi din faptul că judecata, care are ca obiect soluţionarea definitivă a cauzei penale sau civile, constituie activitatea principală a procesului penal, deoarece pe baza celor discutate şi aprobate în şedinţa de judecată se poate întemeia convingerea intimă a judecătorilor, convingere care ulterior este concretizată în hotărârea judecătorească. Convingerea intimă a judecătorilor constituie baza sentinţelor pe care aceştia le pronunţă, fiind deci un element esenţial al hotărârilor judecătoreşti.

6

CAPITOLUL IINSTITUŢIA JUDECĂŢII

DIN PERSPECTIVA DUELULUI JUDICIAR

Secţiunea I – Duelul judiciar

În cadrul unui stat de drept, aplicarea principiului separaţiei puterilor

în stat duce la conturarea unor atribuţii proprii pentru puterea judecătorească.

Obiectivul fundamental al acestei autorităţi este dreptatea privită sub

multiple faţete: juridică, filozofică, morală etc. De aceea munca

magistratului se prezintă ca fiind deosebit de complexă, întrucât magistraţii

nu sunt numai simple instrumente de aplicare a normelor juridice, ci şi

oameni care lucrează cu oameni de o diversitate nebănuită.1

1.1. Instituţia judecăţii

Noţiunea de judecată semnifică, în sens restrâns, operaţiunea de

logică practică şi juridică prin care un organ cu competenţă jurisdicţională

soluţionează un conflict de drept cu care a fost investit.

Dintre multiplele sensuri ale noţiunii de judecată, literatura de

specialitate reţine şi foloseşte în înţelesul ei tehnic acest termen, atunci când

are în vedere acea fază a procesului judiciar, care se desfăşoară în faţa

instanţelor judecătoreşti din momentul sesizării iniţiale şi până la

soluţionarea definitivă a cauzei.2

1 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Psihologie Judiciară, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003, p.265.

2Ion Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Editura Globa Lex, Bucureşti, 2002, p.589.

7

Judecata are ca obiect soluţionarea definitivă a cauzei penale sau

civile şi este considerată faza centrală3 şi cea mai importantă a procesului

penal. Ea constituie activitatea principală a procesului penal, deoarece numai

pe baza celor discutate şi aprobate în şedinţa de judecată se poate întemeia

convingerea judecătorilor, convingere care apoi va fi concretizată în

hotărârea judecătorească4.

Faza de judecată îşi justifică importanţa acordată şi prin faptul că

instanţa verifică întreaga activitate procesuală desfăşurată cu toţi ceilalţi

participanţi, atât înaintea judecării cauzei, cât şi pe parcursul ei.

În acest sens, trebuie subliniat faptul că instanţa are posibilitatea, în

cazul când constată că activitatea procesuală nu a fost desfăşurată în mod

corespunzător de către organele de urmărire penală, să restituie dosarul în

vederea completării sau refacerii urmăririi penale5.

În faza de judecată îşi găsesc aplicabilitatea principii specifice care nu

pot fi întâlnite în celelalte faze procesual penale.

Aceste principii sunt: publicitatea, nemijlocirea, contradictorialitatea

şi oralitatea. Ele au fost instituite în scopul realizării judecăţii în condiţii de

obiectivitate şi imparţialitate, fiind în acelaşi timp garanţii pentru întreaga

fază de judecată.

Pe lângă principiile specifice fazei de judecată, procesul penal român

se desfăşoară în baza unor principii fundamentale care contribuie, în final, la

aflarea adevărului, şi de la care instanţa de judecată nu se poate abate.3 Aurel Crişu. A.Ciobanu. A.Zarafiu, Drept procesual penal, Editura All Beck, Bucureşti, 2004,

p.134.4 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, op.cit., p.310.5 Art. 332 al. 1 C.pr.pen. - ,,Când se constată înainte de terminarea cercetării judecătoreşti că în

cauza supusă judecăţii s-a efectuat cercetarea penală de un alt organ decât cel competent, instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului, care procedează potrivit art. 268 al.1.” Art. 333 alin 1 C.pr.pen. -„În tot cursul judecăţii, instanţa se poate desesiza şi restitui dosarul procurorului, când în administrarea probelor sau din dezbateri rezultă că urmărirea penală nu este completă şi că în faţa instanţei nu s-ar putea face completarea acesteia decât cu mare întârziere”

8

Principiile fundamentale sunt:

• principiul legalităţii procesuale;

• prezumţia de nevinovăţie;

• principiul aflării adevărului;

• principiul oficialităţii;

• rolul activ al organelor judiciare;

• respectarea demnităţii umane;

• garantarea dreptului de apărare;

• egalitatea persoanelor în procesul penal;

• operativitatea procesului penal;

• limba în care se desfăşoară procesul şi

• dreptul la un proces echitabil.

Publicitatea - ca principiu al şedinţei de judecată - constă în

desfăşurarea judecăţii într-un loc accesibil publicului, altfel spus „cu uşile

deschise”.

Dispoziţii privind publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute

expres în Constituţia României (art. 126), în Legea nr. 92/1992 privind

organizarea judecătorească (art. 5), în Codul de procedură penală (art. 290)

şi în Codul de procedură civilă (art. 121).

În vederea asigurării publicităţii, şedinţele de judecată se ţin, de

regulă, la sediul instanţei, în zilele şi la orele anume fixate.

Nemijlocirea (art. 289 C.pr.pen.) constă în obligaţia instanţei de a

îndeplini în mod direct toate actele procesuale şi procedurale care dau

conţinut şedinţei de judecată. Prin nemijlocire, instanţa intră în contact

direct cu toate probele.

9

În ce priveşte contradictorialitatea, ea este caracterizată ca „mijloc de

chezăşie”6 pentru aflarea adevărului şi constă în aceea că toate probele

administrate sunt supuse discuţiei părţilor, procurorului, instanţei şi

apărătorului. Contradictorialitatea opune, dar şi reuneşte părţile în proces,

deoarece nici una din părţi nu poate face nimic în instanţă decât sub privirile

celeilalte. Principiul contradictorialităţi guvernează atât comportamentul

părţilor, cât şi pe cel al judecătorului, deoarece asigură şi dreptul de apărare

şi stabilirea adevărului. Nerespectarea acestui principiu este sancţionată cu

nulitatea hotărârii judecătoreşti.

Oralitatea, ca regulă a fazei de judecată, este strâns legată de

contradictorialitate. Aceste două reguli se integrează una în cealaltă şi

ambele se încadrează în publicitate.

Publicitatea şi contradictorialitatea nu pot fi concepute fără oralitate,

ele aflându-se într-o puternică interdependenţă şi formând aşa-numitul

triumvirat al principiilor tipice şedinţei de judecată.7

Oralitatea asigură exercitarea în condiţii optime a dreptului de apărare,

dând posibilitatea părţilor de a-şi expune şi susţine toate cererile;

influenţează asupra atenţiei judecătorilor în examinarea cauzelor, dând

posibilitatea acestora să intervină, să solicite elemente suplimentare, să

recurgă la confruntări etc., deci face posibilă nemijlocirea şi exercitarea

rolului activ.

Principiile fundamentale ale procesului judiciar, cât şi principiile fazei

de judecată, acţionează într-o interdependenţă şi condiţionare reciprocă.

Conţinutul fiecărui principiu capătă eficienţă datorită existenţei celorlalte

6 Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura PRO, Bucureşti, 1997, p.4827Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, Editura Phobos,

Bucureşti, 2004, p.268.

10

reguli de bază, după cum aplicarea consecventă a unui dintre ele nu se poate

face decât în condiţiile respectării riguroase a tuturor celorlalte principii din

sistem.

Judecata - fază importantă a procesului judiciar - se desfăşoară pe

parcursul mai multor etape: începutul judecăţii, cercetarea judecătorească,

dezbaterile şi deliberarea.

Una din cele mai importante etape ale şedinţei de judecată este

cercetarea judecătorească (denumită şi ancheta judiciară), care are ca obiect

administrarea probelor şi rezolvarea cauzei.

Utilizând termenul de anchetă judiciară, avem în vedere activitatea

exponenţilor autorităţilor judiciare (ofiţerii de poliţie învestiţi cu asemenea

competenţe, reprezentanţii Ministerului Public - procurorii din cadrul

parchetelor, magistraţii), adică cei care activează în sfera urmăririi penale şi

a activităţii judecătoreşti de fond, căreia îi este specifică ancheta judiciară.

În conformitate cu art. 200 din C.pr.pen., procurorii vor strânge

probele necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea

făptuitorilor şi la răspunderea acestora pentru a se constata dacă este sau nu

cazul să judece ca instanţe de fond.

Magistraţii, indiferent de gradul instanţei la care acţionează

(judecătorii, curţi de apel, tribunale sau secţiile Curţii Supreme de Justiţie),

desfăşoară ancheta judecătorească atunci când, potrivit competenţei

materiale pe care o au, sunt chemate să judece ca instanţe de fond.

Desfăşurarea anchetei judecătoreşti, în sensul de cercetare

judecătorească are loc în limitele stabilite de art. 321 - 339 C.pr.pen.

În vederea aflării adevărului şi a stabilirii în mod corect a situaţiei de

fapt, în cadrul cercetării judecătoreşti instanţa verifică şi readministrează

probele din faza de urmărire penală, putând administra şi probe noi.

11

Administrarea de probe noi poate fi cerută, în lumina art. 320 alin. 4,

de către procuror şi părţi, nu numai în momentul de început al judecăţii ci şi

în cursul cercetării judecătoreşti.8

Potrivit art.321 şi 322 C.pr.pen., ordinea de efectuare a actelor de

cercetare judecătorească este următoarea: începerea cercetării judecătoreşti,

ascultarea inculpatului, ascultarea coinculpaţilor, ascultarea celorlalte părţi

din proces, ascultarea martorului, expertului sau interpretului.

În lumina dispoziţiilor art.323, administrarea probelor începe prin

ascultarea inculpatului; nerespectarea acestei prevederi legale atrage

nulitatea hotărârii în condiţiile art. 197 al. 1 şi al. 4 C.pr.pen.9

În faza cercetării judecătoreşti, audierea învinuitului sau inculpatului

cuprinde trei etape distincte:

1. verificarea identităţii civile a învinuitului sau inculpatului, adică

cunoaşterea statutului de persoană fizică a acestuia, în sensul legii civile;

2. ascultarea relatării libere;

3. adresarea de întrebări, din partea procurorului şi a părţilor prin

intermediul preşedintelui completului de judecată şi de către preşedinte sau

membrii completului, tot prin intermediul preşedintelui de complet.

1. Verificarea identităţii civile a învinuitului sau inculpatului

Parcurgerea acestei etape este necesară şi obligatorie pentru a nu fi

învinuită altă persoană decât cea care a săvârşit infracţiunea. Verificarea

identităţii constă în întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi

locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studii, situaţia

militară, loc de muncă, ocupaţie, domiciliu, antecedente penale, precum şi

alte date care pot contura situaţia civilă a învinuitului.

8 Aurel Crişu. A.Ciobanu. A.Zarafiu, Drept procesual penal9 V. Papadopol, Notă, în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1991, Casa de Editură şi

Presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1992, p.22-23.

12

Un moment important al acestei etape îl constituie introducerea în

atmosferă a învinuitului, scop în care i se pot adresa întrebări ce nu au

legătură cu cauza, în vederea stabilirii contactului psihologic.

În continuare, se aduce la cunoştinţa învinuitului fapta care face

obiectul cauzei, punându-i-se în vedere să declare tot ceea ce ştie cu privire

la fapta şi învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta. Verificarea

identităţii constituie un act tehnic, dar şi un bun prilej de a studia

comportamentul învinuitului faţă de situaţia în care se află, modul cum

reacţionează la întrebările ce i se adresează, gesturile, starea de tensiune sau

calmul pe care le afişează.

2. Ascultarea relatării libere începe prin adresarea unei întrebări cu

caracter general, prin care învinuitului i se solicită să declare tot ceea ce are

de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. Astfel i se oferă învinuitului

posibilitatea să declare tot ceea ce consideră că interesează cercetarea.

În timpul ascultării libere, anchetatorul trebuie să evite întreruperea

relatării învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmaţiilor acestuia,

să-şi manifeste satisfacţia sau nemulţumirea. În funcţie de poziţia celui

ascultat, trebuie să dovedească stăpânire de sine, răbdare, calm şi o atitudine

prin care să nu-şi exteriorizeze sentimentele faţă de învinuit.

Relatarea liberă este un bun prilej pentru anchetator (judecător) de a

cunoaşte şi de a analiza poziţia învinuitului prin compararea celor prezentate

cu materialul probator existent la dosarul cauzei.

3.Adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor învinuitului sau

inculpatului. După relatarea liberă a învinuitului, acestuia i se adresează

întrebări cu privire la fapta ce formează obiectul cauzei şi învinuirii.

Adresarea de întrebări în scopul lămuririi tuturor împrejurărilor cauzei,

reprezintă ultima etapă a ascultării învinuitului sau inculpatului, etapă în care

13

se oglindeşte în cel mai înalt grad modul cum a fost pregătită această

activitate.

Întrebările trebuie să îndeplinească o serie de condiţii10, şi anume:

• să fie clare şi precise;

• să fie formulate la nivelul de înţelegere a celui ascultat;

• să nu sugereze răspunsul pe care îl aşteaptă organul de

cercetare;

• să oblige pe învinuit să relateze şi să nu determine un răspuns

scurt de genul „Da” sau „Nu”;

• să nu pună în încurcătură pe învinuit, mai ales atunci când

acesta este bine intenţionat, interesat să declare adevărul.

În raport cu scopul urmărit, cu natura şi aria de cuprindere a

aspectelor care urmează a fi lămurite, întrebările folosite în timpul ascultării

pot fi clasificate în mai multe categorii:

1. întrebări temă (cu caracter general), ce vizează fapta - învinuirea în

ansamblul său;

2. întrebări problemă prin care se urmăreşte lămurirea unor aspecte

ale activităţii ilicite desfăşurate, anumite aspecte ale cauzei;

3. întrebări detaliu, care au caracter strict limitat la anumit amănunte,

prin care se urmăreşte obţinerea de explicaţii ce pot fi de precizare, de

completare, de control, prin adresarea cărora se urmăreşte determinarea cu

exactitate a unor împrejurări, pentru lămurirea unor aspecte omise cu ocazia

relatării libere, pentru verificarea siguranţei şi constanţei în declaraţii a

persoanei ascultate.

Alegerea întrebărilor care vor fi folosite în timpul cercetării depinde

de poziţia învinuitului cu privire la învinuire, poziţie ce poate consta în

10 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, op.cit., p.269.

14

recunoaşterea faptei şi a învinuirii, negarea, respingerea învinuirii,

diminuarea învinuirii prin recunoaşterea parţială a unor aspecte mai puţin

grave ale activităţii ilicite desfăşurate, refuzul de a face declaraţii.

Cercetarea judecătorească este urmată de etapa dezbaterilor.

În urma dezbaterilor va avea loc deliberarea, actul final al judecăţii,

care va fi urmată de pronunţarea hotărârii judecătoreşti de către instanţă.

Hotărârea judecătorească este fundamentată pe convingerea intimă a

membrilor completului de judecată11.

Pentru a asigura corecta funcţionare a intimei convingeri şi a feri

deliberarea de orice influenţă, aceasta va avea loc imediat după încheierea

dezbaterilor şi se va face în secret. La deliberare nu asistă nici reprezentantul

Ministerului Public şi nici grefierul. Judecătorii vor delibera mai întâi asupra

chestiunilor de fapt (cele strâns legate de probaţiune) şi apoi asupra celor de

drept (calificarea faptei şi aplicarea pedepsei)12.

Intima convingere reprezintă starea psihologică a persoanelor

răspunzătoare de aplicarea legilor, bazată pe buna-credinţă, care sunt

împăcate cu propria lor conştiinţă morală care i-a călăuzit în aflarea

adevărului prin utilizarea mijloacelor legale şi în stabilirea măsurilor

legale consecutive stărilor de fapt stabilite.13

11 Procesul Ioanei D'Arc:Procesul Ioanei D'Arc a stat sub semnul Bisericii, tribunalul care a judecat-o fiind alcătuit din

canonici şi specialişti în teologie.Prima parte a procesului, aşa-numitul proces preparatorii! constă în interogarea învinuitei. După ce

această fază se încheia, urma procesul propriu-zis, bazat pe rechizitoriul întocmit în urma primei etape.Tribunalul, prin judecătorii săi a exercitat o adevărată presiune asupra inculpatei, fiind departe de

ceea ce legea numeşte azi „prezumţia de nevinovăţie", şi departe de roiul de arbitru pe care ar fi trebuit să-l aibă.

Procesul în materie de credinţă împotriva Ioanei D'Arc s-a bazat doar pe interogatoriu, nefiind ascultat nici un martor. De asemenea, uciderea ei s-a făcut fără o condamnare formală la moarte.

12 Codul de procedură penală menţionează că „toţi membrii completului de judecată au îndatorirea să-şi spună părerea asupra fiecărei chestiuni” (art. 343 alin.4), iar „preşedintele îşi spune părerea cel din urmă” (art. 343 alin.5).

13 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, op.cit., p.270.

15

Validarea acestei convingeri intime operează cu momentul rămânerii

definitive a hotărârii ce o încorporează.

1.2. Implicaţiile psihologice ale duelului judiciar

Şedinţa de judecată este arena unde are loc lupta între adevăr şi

minciună, just şi injust, legal şi ilegal etc.

Raportul juridic de drept penal substanţial generat de săvârşirea unei

infracţiuni reprezintă punctul de plecare al relaţiei procesual penale dintre

acuzatorul public şi apărător.

Examinarea, din perspectiva psihologiei judiciare, a duelului judiciar

în procesul penal porneşte de la relaţia procesual — penală acuzator public

— apărător, grefată pe raportul juridic de drept penal substanţial, generat de

săvârşirea unei infracţiuni, în care titularul acţiunii penale este Ministerul

Public. Conceptul duelului judiciar, mai puţin utilizat în literatura de

specialitate din ultimii 45 de ani, credem că poate constitui un concept

cadru, sugerând egalitatea celor două figuri centrale în procesul penal,

fundamentat pe principiile publicităţii, nemijlocirii, contradictorialităţii şi

oralităţii, — acuzatorul public şi apărătorul, — aceasta în contextul

contemporan al readucerii activităţii acuzatorului public în cadrul instituţiei

parchetului14.

Una dintre etapele judecăţii este aceea a dezbaterilor.

În această fază, activitatea de judecată se desfăşoară în toată

amploarea ei. Dezbaterile reprezintă punctul culminant al procesului

judiciar, fiind conduse şi controlate de judecătorul sub ochii căruia se

14 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, op.cit., p.270.

16

desfăşoară, care este ţinut şi el respectarea principiilor fundamentale ale

judecăţii (contradictorialitatea, oralitatea şi publicitatea).

Dezbaterile oferă posibilitatea să-şi susţină şi să dovedească

pretenţiile şi nevinovăţia, respectiv apărările. Un exemplu în acest sens,

ilustrat în literatura de specialitate, este şi Procesul lui Ludovic al XVI-lea.

Secolul al XVIII-lea a fost marcat şi de procesul împotriva lui

Ludovic al XVI-lea, acest proces fiind rezultatul luptei dintre regalitate şi

forţele revoluţionare. Atât monarhia, ca instituţie, cât şi conducătorul

acesteia erau acuzaţi de nerecunoaşterea cuceririlor Revoluţiei din 1789.

O caracteristică a acestui proces a fost cadrul de legalitate în care s-a

desfăşurat, regele fiind judecat de o convenţie aleasă prin vot universal.

A fost constituită o comisie în vederea cercetării documentelor

sechestrate de Curtea regală, iar Comitetul de Legislaţie al Convenţiei a

abordat studiul problemelor juridice legate de proces. S-a hotărât pe baza

unui raport, ca Ludovic Capet să fie judecat de Convenţie.

Neintrând în amănuntele desfăşurării procesului se poate afirma că

acesta se înscrie în termenul modern de „duel judiciar”, bazându-se pe

declaraţiile învinuitului şi ale martorilor, atât din partea acuzării, cât şi din

partea apărării.

În literatura de specialitate din ţară nu există abordări recente în

problematica psihologiei acuzatorului public şi apărătorului iar în literatura

străină tratarea se face dintr-o perspectivă statică, adică în mod separat :

„avocatul” şi „Ministerul Public”.

Este adevărat, însă, că tratările sunt ample şi profunde, bucurându-se

şi de o remarcabilă transparenţă, ceea ce la noi, până nu de mult era de

neconceput. În privinţa Procuraturii asemenea studii nu erau posibile din

cauza caracterului închis al instituţiei şi a unei „psihologii oficiale”,

17

caracterizate prin rigiditate şi nu de puţine ori printr-o notă de superioritate,

ignorându-se că în spatele funcţiei se află totuşi oameni cu personalitatea lor

psihosocială şi culturală distinctă.

În ceea ce priveşte avocatul, reprezentantul celor ce-şi caută dreptatea

în faţa justiţiei, încredinţându-le cauza proprie, de multe ori vitală pentru ei,

acesta a fost marginalizat, deşi nu s-a putut nega niciodată valoarea

profesiunii lui. Apărătorul ales este opţiunea oricărui justiţiabil. Există un

drept la această opţiune, sancţionat prin amânarea proceselor în lipsa,

apărătorului ales15.

Cunoaşterea psihologică a protagoniştilor din pretoriul justiţiei era

mai mult o cunoaştere interpersonală empirică, ocazională, nefiind deschisă

marelui public, era o problemă „de cadre" deşi prestaţia acuzatorului public

si a apărătorului este de largă utilitate publică, aceştia trebuind să fie

cunoscuţi iar cunoaşterea lor îi obligă la probitate morală şi profesională,

însăşi raţiunea lor de a fi.

Dacă în studiile de psihologie judiciară acuzatorul public şi apărătorul

(avocatul) sunt trataţi în mod separat, în monografiile consacrate proceselor

celebre sau în reportajele judiciare din presa cotidiană, „duelul-judiciar” al

protagoniştilor relaţiei „bipolare” beneficiază de o abordare dinamică în care

lipsesc analizele psihologice de mare fineţe, precum şi instantaneele

relevante, cu multă încărcătură psihologică non-verbală.

Modul de funcţionare a psihologiei acuzatorului public şi avocatului

nu poate fi perceput, realizat şi apreciat, în limitele necesare unei cunoaşteri

ştiinţifice, decât prin observarea directă, în timpul şi cu ocazia duelului

judiciar pe toată durata procesului, a problemelor cu privire la: analiza

15 Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară, Casa de Editură şi Presă, Şansa-S.R.L., Bucureşti, 1992, p.173

18

probelor, invocarea textelor legale, răspunsul la obiecţii şi excepţii,

rezolvarea problemelor puse în discuţie, adică tot ceea ce înseamnă

concretizarea principiului contradictorialităţii în lupta pentru adevăr.

Utilitatea unei observări complexe a duelului judiciar este poli-

funcţională, răspunzând mai multor necesităţi între care, în opinia noastră

prevalează:

a) capacitatea Ministerului Public de a proteja sistemul de valori

consacrate constituţional şi prin actele de drept internaţional la care România

a aderat;

b) capacitatea justiţiei de a acţiona conform statutului său de putere

independentă în stat;

c) capacitatea apărării de a impune respectarea drepturilor

fundamentale ale omului şi a garanţiilor juridice în procesul penal.

Îndeplinirea acestor funcţiuni este în măsură să convingă că

exercitarea acţiunii penale şi a dreptului la apărare, sub controlul instanţei,

au drept finalitate comună soluţionarea temeinică şi legală, dar şi educativă a

cauzelor, dând în acelaşi timp încredere opiniei publice în slujitorii justiţiei.

Duelul judiciar ca relaţie procesual penală bipolară esenţială între

acuzatorul public şi apărător, se leagă prin rechizitoriu, actul de trimitere în

judecată care fixează limitele acestuia16. Fundamentul juridic al duelului

judiciar este principiul contradictorialităţii, conceput ca garanţie esenţială

pentru aflarea adevărului în procesul penal prin aceea că toate probele sunt

supuse discuţiei părţilor, procurorului, instanţei şi apărătorului.

16 Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi,op.cit., p.174

19

Contradictorialitatea, pune instanţa de judecată în situaţia de a percepe

probele prin filtrul punctelor de vedere exprimate oral în şedinţa de judecată

de către toate părţile cu interese contrare în rezolvarea cauzei penale.

Punerea în discuţia părţilor nu numai a probelor, ci şi a problemelor

de drept procesual penal şi drept penal substanţial, este de competenţa şi

rolul activ al judecătorului — preşedintelui completului de judecată — care

invită părţile, în ordinea prestabilită de legea procesuală, să-şi spună punctul

de vedere în legătură cu problema pusă în discuţie, acesta fiindu-i necesar

judecătorului nu numai formal, pentru că aşa spune norma procesual penală,

dar şi pentru a obţine şi cântări informaţiile pe care le va reţine pentru

dreapta soluţionare a cauzei.

Rolul activ al judecătorului are un impact psihologic asupra

acuzatorului public şi apărătorului, în sensul că îi atenţionează asupra

scrupulozităţii magistratului şi îi obligă la o pregătire temeinică a punctelor

de vedere pe care le vor exprima în cauză. În corpul juriştilor practicieni se

vorbeşte adeseori de magistratul „tipicar”, adică cel care ţine în mod riguros

la respectarea minuţios-egală a normelor de procedură, atitudine ce nu poate

fi pusă decât pe seama corectitudinii. Acuzatorul public şi apărătorul vor

trebui să-şi „muleze” comportarea procedurală la exigenţele „judecătorului

tipicar” pentru că numai în acest fel vor izbuti să colaboreze cu completul de

judecată în îndeplinirea mandatului pe care îl are în calitate de acuzator

public sau apărător.

Exemplul dat, poate cel mai sever, este un pretext pentru a intra într-o

problematică psihologică mai generală şi anume aceea că, indiferent de tipul

psihologic al magistratului, acuzatorul public şi avocatul vor trebui să ţină

seama de personalitatea magistratului pentru a reuşi să colaboreze cu acesta.

20

Nu este vorba de a câştiga simpatia magistratului, deşi uneori aceasta

este căutată chiar cu insistenţă, ci de a înţelege că relaţiile interumane, chiar

dacă se desfăşoară într-un cadru reglementat, deci protector de drepturi, au şi

o componentă psihologică autonomă de care trebuie să se ţină seama. Atât

acuzatorul public cât şi apărătorul cunosc aceste aspecte şi le iau în

considerare nefiindu-le indiferente nici soarta acţiunii publice, în cazul

procurorului, şi nici situaţia părţii pe care o asistă, în cazul avocatului.

Prin urmare, pentru a încheia aceste considerente introductive e

necesar că concluzionăm că :

a) psihologia acuzatorului public se structurează pe relaţia cu

apărătorul inculpatului şi a celorlalte părţi din proces (partea civilă şi partea

civilmente responsabilă) şi pe relaţia cu completul de judecată;

b) psihologia apărătorului se structurează pe relaţia principială cu

acuzatorul public, cu celelalte părţi şi cu completul de judecată.

În spatele protagoniştilor duelului judiciar se află însă alte forţe care

nu sunt instituţionalizate, dar pe care psihologia socială şi psihologia

judiciară nu au voie să le ignore şi nici să le omită din cercetare şi

cunoaştere. Astfel, în spatele procurorului — acuzator public — se află

opinia publică atentă la activitatea sa, pentru că procurorul este susţinătorul

acţiunii publice, sinteză juridică a fenomenului solidarităţii sociale şi mijloc

de luptă împotriva criminalităţii, a apărării societăţii civile şi statului. În

spatele avocatului (avem în vedere, în principal, apărătorul inculpatului) se

află infractorul, familia, prietenii şi colegii săi aflaţi într-o solidaritate

mutuală cu acesta.

În multe situaţii „aliaţii părţilor” sunt prezenţi de la începutul până la

sfârşitul procesului şi dacă pentru „protagoniştii instituţionali” duelul începe,

se încheie şi se reia exclusiv în pretoriul instanţei, pentru cei ce stau în

21

spatele lor „dezbaterile” au loc între termenele de judecată, adeseori

încărcate de un dramatism alarmant.

În lumina acestor realităţi activitatea psihologică a acuzatorului public

şi cea a apărătorului se află în raport şi eu „mediul extern” procesului, adică

cu mediul social din care „vine” inculpatul, cu tot ceea ce presupune acest

mediu. Din acest punct de vedere profesiunile de acuzator public şi de

avocat pot fi considerate ca profesiuni de risc, mai ales în acele societăţi în

care criminalitatea cunoaşte şi forme organizate. Riscul acestor profesiuni,

aşa cum probează istoria, mai veche şi mai nouă, conferă celor ce li se

consacră o notă de curaj şi jertfă de sine. Recrudescenţa acţiunilor Mafiei

italiene, de pildă, care nu pregetă atacul asupra procurorilor printr-o suită de

atentate ce au condus la radicalizarea protestului naţional faţă de ineficienţa

măsurilor privind eradicarea din societatea italiană a practicilor asasine

împotriva justiţiei 17.

Deci, chiar dacă acuzatorul se înfruntă cu apărătorul, pornind de la

interese distincte, gravitând în jurul prezumţiei de nevinovăţie, credem că

armele legale şi buna credinţă a confruntării trebuie să prevaleze în faţa altor

procedee, ce escaladează cadrul legal al duelului judiciar, procesul trebuind

să rămână pe coordonate civilizate.

Aspectele tehnice ale duelului judiciar, conceput ca dispută

psihologică.

Se impun anumite precizări ce derivă din modul în care debutează

procesul penal, direct la instanţa de judecată sau la organele de urmărire

penală.

În cazul infracţiunilor pentru care nu este obligatorie urmărirea

penală, procesul penal debutează în faţa instanţei de judecată (judecătoriei),

17 Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi,op.cit., p.176

22

acuzarea fiind realizată de reclamant în calitate de parte vătămată şi de

apărătorul acestuia, evident pe funcţia de acuzator.

Astfel, de exemplu, în procesul de calomnie pe care I. L. Caragiale 1-a

intentat Revistei literare, directorului acesteia, Th. M. Stoenescu şi autorului

articolelor calomnioase, Const.Al.Ioneseu (pseudonimul Caion), cunoscut în

presa timpului sub denumirea „afacerea Caion”, funcţia acuzării a fost

exercitată de Barbu Delavrancea, iar apărarea a fost susţinută de profesorul

universitar Ion Tanoviceanu, întemeietorul ştiinţei dreptului penal în

România şi strălucit avocat, alături de alţi doi avocaţi ai vremii (1901)18.

În cazul în care urmărirea penală este obligatorie, sesizarea instanţei

de judecată se realizează prin rechizitoriu, funcţia de acuzator public

revenind procurorului.

Deci, avocaţii sunt obligaţi să-şi însuşească tehnicile acuzării şi

apărării, urmând să le utilizeze în raport cu conţinutul contractului de

asistenţă juridică pe care îl oferă justiţiabilul. Avocaţii sunt, prin urmare, mai

mobili din punct de vedere psihologic. Mobilitatea lor psihologică este

impusă şi de poziţiile variate pe care le ocupă în procesul civil, alături de

reclamat sau de pârât. Din considerentele menţionate, în practica avocaţială

s-a ajuns şi la o specializare neformală dar care în linii generale este

respectată.

Exercitarea de către avocaţi a funcţiilor de acuzare vizează pe

„penaliştii” care posedă o experienţă mai bogată în materie. Complexitatea

profesiunii explică de ce în studiile de specialitate spaţiile consacrate

psihologiei avocatului sunt mai ample decât celor acordate psihologiei

acuzatorului public. Dar indiferent da poziţiile pe care le ocupă, atât

18 D. Cosma, ., De la Dante, la Zola — Pe urmele unor procese celebre, Editura Sport - Turism, Bucureşti, 1978.

23

acuzatorul public cât şi apărătorul au în faţa lor proiectul unei decizii de

drept, adică rechizitoriul, pentru că aşa trebuie considerat acesta în raport

cu decizia juridică pe care o va lua magistratul care este „dominus litis”19.

Acuzatorul public susţine că proiectul de decizie este bine întemeiat în

fapt şi în drept, în timp ce apărătorul se află în faza de studii, încercând să-i

descopere eventualele vicii, îndeosebi pe cele ascunse, care de multe ori îi

rămân necunoscute şi procurorului. Dacă procurorul îşi apără proiectul

propunîndu-1 pentru decizie, apărătorul se situează pe terenul prezumţiei de

nevinovăţie, încercând să-şi consolideze poziţia prin contra-probe.

Duelul judiciar este permanent, pe toată durata judecăţii şi niciodată

concluziile în fond ale procurorului şi pledoaria avocatului nu pot şi nu

trebuie să fie convergente. Ideea de convergenţă a poziţiilor este contrară

dreptului de apărare. De aceea, apărătorul va trebui să depună eforturi

considerabile pentru a găsi acele elemente de fapt şi de drept, de

circumstanţiere şi de individualizare, dacă totuşi există culpabilitate, care să-

i permită susţinerea unui punct de vedere atenuat în raport cu concluziile şi

punctul de vedere al procurorului — acuzator public, fără însă a se identifica

cu inculpatul.

Prevenţiunea specială şi prevenţiunea generală

ca efect al duelului judiciar

Prevenţiunea specială este tratată de criminologie şi penologie, fiind

un element atribuit pedepsei penale care îl izolează pe infractor, blocându-i

cel puţin pentru durata executării pedepsei, activitatea infracţională.

În opinia unor autori20 fundamentată pe realităţi penale, duelul judiciar

îndeplineşte funcţiuni psihologice semnificative. Este în cauză duelul

19 Nicolae Mitrofan, Voicu Zdrenghea, Tudorel Butoi,op.cit., p.17620 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, op.cit., p.329.

24

judiciar în care se pune în discuţie chestiunea individualizării pedepsei

inculpatului în sensul neexecutării pedepsei sau a executării ei în libertate.

Discuţiile echilibrate pe această temă, mai ales de către acuzatorul

public, în cazurile pretabile la asemenea soluţii de individualizare, au un

efect psihologic pozitiv. Cazurile de suspendare a executării pedepsei, în

care au operat reabilitările de drept, credem că reprezintă unul din indicatorii

concludenţi pentru a considera reabilitarea şi ca efect psihologic al

obiectivităţii duelului judiciar, asigurată din direcţia acuzării.

De multe ori se pot auzi, în luările de ultim cuvânt al inculpaţilor, că

nu au de formulat obiecţiuni privind modul în care s-a desfăşurat judecata,

că regretă faptele comise şi solicită înţelegerea instanţei. Şi aceste atitudini

sunt tot efecte psihologice ale duelului judiciar.

Uneori apărătorii, încheindu-şi pledoariile, susţin că procesul ca atare

şi judecata sunt suficiente pentru „învăţarea de minte a inculpatului”. Dar

cum soluţii amendate cu aceste concluzii nu există încă în dreptul penal, se

solicită condamnarea cu suspendarea executării pedepsei. Şi acest gen de

analiză şi soluţii recunosc existenţa unui efect psihologic pentru duelul

judiciar.

Duelul judiciar, în cadrul procesului modern este calea juridică spre o

soluţie convenabilă părţilor – inculpatului şi părţii civile – ca părţi ale

raportului de drept penal substanţial şi a celui delictual civil alăturat.

Procurorul va veghea ca în acest duel să fie protejate interesele publice.

De aceea, procurorul, în calitate de reprezentant al Ministerului

Public, este primul interesat în realizarea efectelor educative ale acţiunilor

sale în cadrul duelului judiciar, pe care trebuie să-1 poarte de pe poziţii

principale, obiective, cumpătate, ferme.

25

Dacă avocatul penal îşi va începe pledoaria exprimându-şi satisfacţia

cu privire la obiectivitatea reprezentantului Ministerului Public, efectul

educativ asupra publicului prezent şi dezbaterii va fi asigurat, rămânându-i

să-şi dezvolte, pe fondul obiectivităţii concluziilor procesului, tezele în

apărare.

Dacă acţiunile procurorului vor fi caracterizate ca lipsite de

obiectivitate, iar duelul judiciar se va desfăşura pe fondul stării de tensiune,

publicul precum şi mijloacele mass-media îşi vor pune întrebarea asupra

capacităţii acuzării de a prezenta realitatea faptelor, probelor anchetei şi

calificările corespunzătoare. Deci, rolul procurorului este esenţial pentru

asigurarea efectelor psihologice de prevenţie generală ale duelului judiciar.

Soluţia care se propune judecătorului este şi aceasta testată

intersubiectiv. Astfel, procurorul solicită o anumită pedeapsă.

Apărătorul o analizează, încearcă să-i demonstreze argumentarea

printr-o contraargumentare care porneşte de la o altă viziune asupra

periculozităţii sociale a inculpatului pe care îl asistă şi de la posibilităţile de

reeducare şi resurecţie penală ale acestuia (cu excepţia anumitor infracţiuni

foarte grave). Aceasta este pledoaria de tip criminologie.

Ultimul cuvânt aparţine în chip firesc, procedural şi tradiţional,

inculpatului. Opinia acestuia poate fi amplă, cu note de cultură juridică şi

aprecieri formulate categoric, deschis şi curajos, asupra rechizitoriului care

este criticat, dacă avocatul a susţinut teza achitării.

În cazul altor inculpaţi sunt formulate idei de genul: „nu am nimic de

spus", „las la aprecierea instanţei" sau „nu mă simt vinovat".

De regulă, atitudinea inculpaţilor la interogatoriu se reflectă şi în

ultimul lor cuvânt.

26

1.3. Rolul activ al judecătorului vis-a-vis de principiul

contradictorialităţii şi nemijlocirii în judecarea pricinii

Fundamentul juridic al duelului judiciar este principiul

contradictorialităţii, conceput ca garanţia esenţială pentru aflarea

adevărului în procesul penal, prin aceea că toate probele administrate în

acuzaţia penală sunt supuse discuţiei părţilor, procurorului, instanţei şi

apărătorului.

Contradictorialitatea pune instanţa de judecată în situaţia de a percepe

probele prin filtrul punctelor de vedere exprimate oral în şedinţa de judecată

de către toate părţile cu interese contrare în rezolvarea cauzei penale21.

Punerea în discuţie a părţilor - nu numai a probelor, ci şi a

problemelor de drept penal şi de drept penal substanţial - este de competenţa

şi rolul activ al judecătorului – preşedintelui completului de judecată, care

invită părţile în ordinea prestabilită de legea procesuală, să-şi spună punctul

de vedere în legătură cu problema pusă în discuţie, aceasta fiindu-i necesar

judecătorului nu numai formal, pentru că aşa spune norma procesual penală,

dar şi pentru a obţine şi cântări informaţiile pe care le va reţine pentru justa

soluţionare a cauzei.

Rolul activ al judecătorului are un impact psihologic asupra

acuzatorului public şi apărătorului, în sensul că îi atenţionează asupra

scrupulozităţii magistratului şi îi obligă la o pregătire temeinică a punctelor

de vedere pe care le vor exprima în cauză.

În corpul juriştilor practicieni se vorbeşte adeseori de magistratul

„tipicar”, adică cel care ţine în mod riguros la respectarea minuţios-egală a

normelor de procedură, atitudine ce nu poate fi pusă decât pe seama

21 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, op.cit., p.270

27

corectitudinii. în consecinţă, acuzatorul public şi apărătorul vor trebui să-şi

„muleze" comportarea procedurală la exigenţele „judecătorului tipicar"

pentru că numai în acest fel vor izbuti să colaboreze cu completul de

judecată în îndeplinirea mandatului pe care îl au.

Indiferent de tipul psihologic al magistratului, acuzatorul public şi

avocatul vor trebui să ţină seama de personalitatea magistratului, în vederea

unei bune colaborări cu acesta.

Nu este vorba neapărat de a câştiga simpatia judecătorului, deşi uneori

aceasta este căutată chiar cu insistenţă, ci de a înţelege că relaţiile

interumane, chiar dacă se desfăşoară într-un cadru reglementat, deci

protector de drepturi, au şi o componentă psihologică autonomă de care

trebuie să se ţină seama.

În spatele protagoniştilor duelului judiciar se află forţe care nu sunt

instituţionalizate şi care nu trebuiesc ignorate şi nici omise din cercetarea şi

cunoaşterea acestuia. Astfel, în spatele procurorului - acuzator public - se

află opinia publică atentă la activitatea sa pentru că, aşa cum ştim,

procurorul este susţinătorul acţiunii publice. în spatele avocatului (şi avem în

vedere, în principal, apărătorul inculpatului) se află infractorul, familia,

prietenii şi colegii săi, aflaţi într-o solidaritate mutuală cu acesta.

În multe situaţii, „aliaţii părţilor" sunt prezenţi de la începutul până la

sfârşitul procesului şi dacă pentru protagoniştii instituţionali" duelul începe,

se încheie şi se reia exclusiv în pretoriul instanţei, pentru cei ce stau în

spatele lor, „dezbaterile" au loc între termenele de judecată, adeseori

încărcate de un dramatism alarmant.

Duelul judiciar este permanent, pe toată durata judecăţii şi niciodată

concluziile în fond ale procurorului şi pledoaria avocatului nu pot şi nu

28

trebuie să fie convergente. Ideea de convergenţă a poziţiilor este contrară

dreptului de apărare.

El trebuie să îndeplinească, pe lângă funcţiunile juridice specifice

(egalitatea acuzării şi apărării, garantarea stabilirii adevărului, asigurarea

concretă a exercitaţii dreptului la apărare în mod real şi eficient, executarea

rolului activ de către părţi şi instanţă) şi importante funcţii psihologice, între

care: testarea inter subiectivă a structurilor raţionamentului juridic în drept,

psihofiziologia intimei convingeri a magistratului investit cu luarea deciziei,

prevenţiunea specială, prevenţiunea generală.

Din punct de vedere al testării intersubiective, duelul judiciar,

fundamentat pe principiile contradictorialităţii şi nemijlocirii, are trei

obiective:

1.reconstituirea stărilor de fapt ce aparţin unui timp trecut, utilizând

ca mijloc al acestui obiectiv probaţiunea;

2.calificarea juridică a stărilor de fapt, operaţiunea tehnico-juridică

aparţinând prezentului istoric, care constă în identificarea normelor

juridice aplicabile cazului, inter probarea şi aplicarea;

3. aplicarea sancţiunii (pedepsei) şi acordarea despăgubirilor civile

în raport cu întinderea prejudiciului suferit, ce se proiectează în viitor şi

reprezintă reparaţiunea dreptului violat, reparaţiunea socială şi individuală.

Îndeplinirea acestor obiective nu reprezintă altceva decât procesul

naşterii hotărârilor judecătoreşti, opera magistratului (judecătorului) în

aplicarea dreptului, dar şi modelul raţionamentului juridic în care:

reconstituirea stării de fapt este premisa minoră, calificarea juridică este

premisa majoră, iar sancţiunea este concluzia raţionamentului juridic.

Concluzia nu va fi adevărată, dacă cele două premise nu vor fi

adevărate.

29

În duelul judiciar, toate cele trei elemente ale raţionamentului juridic,

pe care se fundamentează decizia în drept, sunt puse în discuţia părţilor, care

îndeplineşte funcţia de intercomunicare psihologică sau de testare inter

subiectivă a elementelor ce structurează raţionamentul necesar deciziei în

drept: starea de fapt, calificarea juridică şi sancţiunea.

În raport cu aceste consideraţii se poate trage concluzia că în duelul

judiciar, judecătorul, preşedintele completului are un dublu rol:

- unul „pasiv” - de a supraveghea legalitatea mijloacelor de care se

servesc părţile şi a respecta dreptul lor la apărare;

- unul „activ” - de a interveni prin orice mijloace permise de lege,

pentru descoperirea adevărului.

După cum va şti să conducă dezbaterile, va depinde în cea mai mare

măsură, stabilirea adevărului, deci opera de justiţie.

Pentru o asemenea sarcină, pe cât de nobilă pe atât de grea, nu sunt

suficiente calităţile magistratului ca jurist, ci se cer anumite aptitudini în

tehnica conducerii dezbaterilor, a şedinţei de judecată în general, şi a căror

totalitate s-ar putea cuprinde în sintagma atât de expresivă „arta de a

prezida”22.

Judecătorul ca om trebuie să fie calm, cu multă stăpânire de sine,

măsurat în atitudini şi foarte prudent în acţiuni.

Cu aceste însuşiri, ajutat şi de experienţă, magistratul care prezidează,

poate fi un preţios factor în rezolvarea problemei pe care o discutăm, mai

ales dacă va respecta şi normele prevăzute de lege.

22 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, op.cit., p.272

30

1.4. Consideraţii psihologice asupra imparţialităţii şi echilibrului

judecătorului cu privire la aprecierea probelor

Ca orice profesiune, şi profesiunea de judecător, pe lângă calităţi şi

deprinderi pozitive, mai dezvoltă în cadrul activităţii şi unele aspecte

negative care, împreună alcătuiesc ceea ce se cheamă „deformaţie

profesională”, bogată însă în posibilităţi de erori judiciare regretabile.

După un număr de ani, câştigând experienţă - în care succesele

obţinute ocupă un loc impresionant - judecătorul poate aluneca pe

periculoasa pantă a unui empirism profesional, bazat pe o disproporţionată şi

neştiinţifică încredere în propria „intuiţie”.

Aceasta aduce după sine o insuficientă solicitare a spiritului critic, o

atitudine de superficialitate, de superioritate, ce se bazează din ce în ce pe

mai puţină realitate.

Trebuie să se ţină seama că a avea experienţă înseamnă doar posesia

stereotipilor de a soluţiona mai uşor şi mai repede problema.

Nici un element din experienţa personală, nici un principiu de orice

soi nu poate justifica refuzul magistratului de a examina toate elementele

unei cauze care, ele singure, pot să-1 ducă la formularea justă a premiselor şi

la tragerea unor concluzii valabile.

Orice fapt arătat de acuzare sau apărare, orice relatarea venită dintr-o

parte sau alta trebuie să aibă loc în talgerul balanţei înainte de a începe

cântărirea lor. De aceea, judecătorul trebuie să aibă interes faţă de orice fază

a dezbaterii şi totodată, trebuie să aibă o justă stăpânire de sine, un

autocontrol sever, pentru a nu trage înainte de vreme o concluzie pripită, să

nu influenţeze cu nimic desfăşurarea dezbaterilor. Orice lipsă pe această

linie duce la o concepţie aprioristă a procesului, duce la un daltonism moral

31

din partea magistratului, ceea ce exclude apoi obiectivitatea şi

principialitatea pe care trebuie să se bazeze soluţia lui.

De aici reiese că tipul de percepţie, gradul de atenţie şi electivitatea

memoriei influenţează atitudinea şi soluţia judecătorului, deci defecţiunile pe

acest plan trebuie lichidate, pe măsura posibilului, încă de la începutul

carierei.

Gândirea constituie un proces de bază în activitatea judecătorului,

deoarece specificul profesiunii este tocmai reflectarea mijlocită a realităţii,

în baza căreia el este pus să tragă concluzii. Un rol important îl are sprijinul

analitic şi aspectul critic al analizei faptelor, probelor ca armă împotriva

erorilor judiciare. Spiritul analitic duce la înţelegerea rapidă şi justă a

elementelor unui fapt, ceea ce nu duce totodată (singură) la soluţia justă.

Procesul sintetic, la rândul lui, prin saltul care duce la generalizare,

comportă adesea riscurile greşelii tocmai prin confundarea uşoară a

analogiei cu identitatea despre care am vorbit mai sus. Cunoaşterea acestor

fenomene este de mare utilitate magistratului.

Trecând acum la latura emotiv-afectivă a psihicului, ajungem la o

chestiune mult controversată în literatură, anume: în ce mod afectele

superioare (simpatia şi antipatia) influenţează defavorabil munca

magistratului.

Rădăcinile antipatiei şi ale simpatiei se găsesc în experienţa

individuală a fiecăruia, apariţia lor spontană, însă, se explică prin

mecanismul asociativ involuntar.

Existenţa şi apariţia acestor sentimente se ridică precum o uriaşă

barieră în calea obiectivităţii şi principialităţii unei judecăţi, şi de aceea lupta

judecătorului împotriva lor trebuie dusă cu multă energie şi perseverenţă.

32

Acest lucru se impune cu atât mai mult cu cât marea majoritate a

infractorilor (în special a acelor care comit infracţiuni zise intelectuale) sunt

oameni „simpatici” care, în mod conştient, exploatează acest fapt pentru a

influenţa judecătorul pe această cale indirectă şi spre a obţine indulgenţa

nemeritată, dejucând vigilenţa lui.

Din cauza acestor posibile multiple erori, magistratul, pe lângă o

multilaterală pregătire juridică de înalt nivel (de unde, prin însăşi natura

lucrurilor, nu poate lipsi cea psihologică), trebuie să se cunoască pe sine

profund şi să ducă o neîncetată luptă pentru lichidarea tuturor surselor de

erori.

Testarea intersubiectivă, expresie a raţionamentului juridic al

judecătorului

Pe lângă funcţiile juridice specifice (egalitatea acuzării şi apărării,

garantarea stabilirii adevărului, asigurarea concretă a exercitării dreptului la

apărare, exercitarea rolului activ de către instanţă şi părţi etc.), duelul

judiciar îndeplineşte şi funcţii psihologice importante: testarea

intersubiectivă a structurilor raţionamentului juridic în drept; psihofiziologia

intimei convingeri a magistratului învestit cu luarea deciziei; prevenţiunea

specială; prevenţiunea generală23.

În duelul judiciar toate cele trei elemente ale raţionamentului juridic

pe care se fundamentează decizia în drept sunt puse în discuţia părţilor care

îndeplineşte funcţia de intercomunicare psihologică sau de testare

intersubiectivă a elementelor ce structurează raţionamentul necesar deciziei

în drept: starea de fapt, calificarea juridică şi sancţiunea.

23 N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi-„Psihologie judiciară". Ed. Şansa, Bucureşti, 1994, pag. 218-230

33

Testarea intersubiectivă a probelor îndeplineşte funcţia de verificare a

concordanţei acestora cu realitatea ce constituie obiectul probaţiunii;

evidenţierea viciilor în formarea probelor, eliminarea probelor false (obiectiv

false sau subiectiv false). Când există îndoieli asupra rezultatelor testării

intersubiective, în cazul mărturiilor şi al confruntărilor, se poate apela la

serviciile biodetecţiei judiciare.

Deci, stabilirea stării de fapt, ca etapă obligatorie a raţionamentului şi

deciziei în drept, nu poate fi promovată mai înaintea testării intersubiective

şi, după caz, obiective a întregii probaţiuni pe care se fundamentează o stare

de fapt.

Testarea intersubiectivă a calificării juridice. Practicienii dreptului

cunosc acest fenomen sub un dublu aspect.

Primul aspect este cel referitor la sistemul de consultări reciproce,

inclusiv extrajudiciare, cu privire la încadrarea în drept, a unei anumite

situaţii de fapt şi anume în cadrul activităţilor curente de pregătire a cauzelor

în vederea finalizării lor şi sesizării instanţelor competente.

Al doilea aspect, este cel ce se consumă în cadrul duelului judiciar în

temeiul art. 334 C. pr. pen. în conformitate cu care „dacă în cursul judecării

se consideră că încadrarea juridică i dată faptei prin actul de sesizare

urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua

încadrare".

Câte probleme de natură juridică şi psihologică ridică schimbarea unei

încadrări juridice şi care este tensiunea intelectuală şi afectivă născută pe

această problematică, atât la nivelul duelului judiciar, cât şi cel extrajudiciar,

în taberele pro şi contra ale opiniei publice, ale mijloacelor mass-media şi

ale doctrinei o demonstrează situaţia fluctuantă a calificărilor juridice în

procesele penale consacrate reprimărilor acţiunilor revoluţionare din

34

decembrie 1989. Acest exemplu este mai edificator şi la îndemâna imensei

majorităţi a celor preocupaţi de asemenea analize psihojudiciarc. Dar, în

mod efectiv orice schimbare de calificare juridică ridică probleme

psihologice intra— şi extrajudiciare, indiferent de natura procesului.

Calificarea juridică este determinantă pentru soluţia finală a

procesului şi a efectelor generale ale acestuia, îndeosebi în planul libertăţii

persoanei pentru că: achitarea, graţierea, amnistia, suspendarea executării

înseamnă libertate, pe când condamnarea înseamnă privare de libertate.

Acestea sunt motivele pentru care în duelul juridic avocatul penal

luptă, începând din faza testării intersubiective a probelor, pentru a putea

obţine o calificare juridică cu consecinţe favorabile inculpatului.

Secţiunea II - Problematica raportului apărare – acuzare

2.1. Psihologia acuzatorului public

Procurorul, ca reprezentant al Ministerului Public, este parte activă a

duelului judiciar24 . Modul de funcţionare a psihologiei acuzatorului public

nu poate fi perceput şi apreciat decât prin observarea directă în timpul şi cu

ocazia disputei judiciare pe toată durata procesului cu privire la ceea ce se

cheamă „concretizarea principiului contradictorialităţii în lupta pentru

adevăr”.

Procurorul trebuie să fie bine pregătit din punct de vedere psihologic

pentru a-şi putea „mula” comportamentul procedural exigenţelor

judecătorului. De asemenea acest lucru este important şi datorită faptului că

24 Art. 316 C.pr.pen. –,, În desfăşurarea cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor, procurorul exercită rolul său activ în vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale. Procurorul este liber să prezinte concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ţinând seama de probele administrate.”

35

în activitatea sa, acuzatorul public vine în contact cu mediul de provenienţa

al inculpatului sau al celorlalte părţi din proces.

Deci, psihologia reprezentantului Ministerului Public se structurează

pe relaţia cu apărătorul inculpatului şi a celorlalte părţi din proces şi pe

relaţia cu completul de judecată Lupta dintre acuzare şi apărare este

permanentă, pe toată durata judecăţii. Astfel, procurorul îşi susţine

rechizitoriul şi-l propune pentru decizie. Mobilitatea avocatului completează

acest tablou de rigurozitate, încercând să-şi consolideze poziţia bazată pe

prezumţia de nevinovăţie.

Ca reprezentant al Ministerului Public, procurorul este primul

interesat în protejarea intereselor publice, în realizarea efectelor educative

ale acţiunilor sale în cadrul duelului judiciar, pe care trebuie să-1 poarte de

pe poziţii obiective, ferme.

2.2. Psihologia avocatului

Dreptul la apărare este un drept constituţional, prevăzut în art. 24 din

Constituţia României: „În tot parcursul procesului, părţile au dreptul să fie

asistate de avocat, ales sau numit din oficiu”.

Deci, apărător nu poate fi decât un avocat căruia îi este garantată

libera exercitare a profesiunii conform conştiinţei sale profesionale, condiţie

psihologică primordială a calităţii menţionate anterior.

Este o psihologie mobilă în funcţie de posibilele ipostaze procesuale:

apărător al inculpatului, apărător al victimei sau al părţii responsabile

civilmente.

Apărătorul inculpatului nu se identifică cu inculpatul, misiunea sa

psihologică fiind una comprehensiva, de a înţelege şi explica

comportamentul inculpatului pe care îl asistă dacă acesta este culpabil în

36

mod real, iar dacă este inocent, de a înţelege mecanismele care au adus un

nevinovat în faţa justiţiei şi a le demonta în cursul cercetării în pledoaria

pentru achitare sau, într-o alta variantă, de a obţine restituirea cauzei la

parchet şi apoi o soluţie de neurmărire.

Primul act al comprehensiunii psihologice a inculpatului este

întâlnirea dintre inculpat şi avocatul ales din oficiu. În cadrul întâlnirii în

libertate sau la „vorbitor", dacă inculpatul este arestat, sunt posibile două

situaţii: refuzul inculpatului de a colabora cu avocatul său sau acceptarea

întâlnirii. In cea de a doua situaţie, avocatul cere informaţii inculpatului,

informaţii ce pot fi sincere sau nesincere, ori parţial sincere. Conţinutul

întâlnirii constituie secret profesional şi este protejat de Codul de procedură

penală. Informaţiile primite în cadrul întâlnirii vor fi utilizate de avocat,

acestea constituind principala sa armă psihologică în cadrul duelului

judiciar.

În cazul inculpatului inocent (sincer), informaţiile primite vor sta la

baza examenului critic la care vor fi supuse probele administrate în faza de

urmărire penală şi a cererilor avocatului de testare a tuturor probelor. Astfel:

• apărătorul va putea solicita cercetarea martorilor pentru mărturie

mincinoasă inclusiv testarea acestora la biodetector;

• pentru probele constând în înscrisuri se va putea solicita expertiza

grafoscopică;

• la orice fel de expertiză va putea cere o contraexpertiză;

• la actele organelor oficiale ce nu pot fi combătute prin probe cu

martori va putea solicita procedura înscrierii în fals, putând utiliza şi

biodetecţia.

37

Apărătorul inculpatului inocent va susţine concluziile în fond în mod

complet, chiar dacă procurorul care susţine concluziile primul25, solicită

achitarea. Această orientare deontologică trebuie să "reflecte, pe de o parte,

caracterul real al dreptului de apărare, iar, pe de altă parte, să contribuie în

mod complet şi edificator la formare a intimei convingeri a magistraţilor26.

De regulă, concluziile de achitare ale procurorului sunt sintetice, plate,

pe când ale apărătorului sunt analitice, debutând cu introducerea în care

pentru captarea atenţiei completului de judecată şi a publicului se face un

rezumat al conţinutului pledoariei, cunoscut sub numele de exordiu. După

aceasta se intră în dezvoltarea pledoariei dintr-o perspectivă

pluridisciplinară, în care alături de analize sociologice, juridice, filozofice,

politice nu lipsesc nici cele psihologice şi criminologice cu numeroase

accente emoţionale, toate acestea articulate într-o argumentaţie şi retorică

impecabile.

În cazul inculpatului culpabil, apărătorul se va strădui să înţeleagă şi

să explice atitudinea inculpatului încercând, în funcţie de posibilităţi, fie o

schimbare de încadrare juridică de la o infracţiune mai gravă la una mai

puţin gravă, fie circumstanţierea atenuantă. În extremis, va opta pentru

pledoaria de individualizare a pedepsei, când faptele comise sunt corect

stabilite, iar edificarea juridică este exactă. Aceste atitudini ale apărătorului

sunt posibile dacă inculpatul este sincer.

În situaţia inculpatului nesincer sau a celui care refuză cooperarea cu

apărătorul, acesta îşi va organiza apărarea în funcţie de posibilităţile pe care i

le oferă probele de la dosar, a neconcordanţelor eventuale dintre acestea,

25 Potrivit art. 340 C. pr. pen.: „După terminarea cercetării judecătoreşti se trece la dezbateri, dându-se cuvântul în următoare ordine: procurorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi inculpatului".

26 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, op.cit., p.278

38

precum şi a informaţiilor primite de la rudele inculpatului sau din alte surse.

Lipsa de sinceritate sau refuzul de cooperare a inculpatului cu avocatul nu

constituie pentru apărător motive de abandonare a cazului. Apărătorul nu

poate refuza soluţiile, iar dacă iniţial ele nu există, atunci trebuie căutate.

Duelul judiciar al avocatului penal se derulează şi pe un alt plan, cel al

acţiunii civile, care are ca obiect repararea prejudiciului material şi moral

pricinuit victimei. Sub aspect procesual, acţiunea civilă în procesul penal

este subordonată modului de soluţionare a acţiunii penale, al cărui obiect

este răspunderea penală.

Sub aspectul dreptului substanţial, soluţionarea acţiunii civile depinde

de soluţia penală şi de modul de rezolvare a raportului de cauzalitate între

acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii

reţinute prin rechizitoriu în sarcina inculpatului. Apărătorul inculpatului va

lua în calcul şi problema culpei victimei ale căror consecinţe se vor reflecta

în soluţia civilă, dar şi în concluziile cu privire la soluţia penală, ca clement

de individualizare a probei, afară de situaţia în care se va dovedi culpa

exclusivă a victimei.

Complexitatea răspunderii civile pe care apărarea inculpatului o

abordează din perspectiva răspunderii civile delictuale, presupune o analiză

a raportului de cauzalitate, după ce acesta a fost stabilit din punct de vedere

obiectiv şi din unghiul de vedere al subiectivităţii agentului infractor,

precum şi al eventualei culpe a victimei care, iară a fi exclusivă, s-a înscris

totuşi în cauzalitatea infracţiunii şi în cea a răspunderii civile delictuale.

Problematica psihologică a apărării părţii civile trebuie să aibă în

vedere următoarele categorii de prejudicii, impuse de noua concepţie a

dreptului civil român cu privire la despăgubirile morale, rezultând din

traume psihologice perene:

39

a) prejudicii constând în dureri fizice sau psihice;

b) prejudiciul estetic - când prin infracţiune s-a cauzat sluţirea fizică a

persoanei vătămate;

c) prejudiciul juvenil - constând în prejudiciul moral special suferit de

către o fiinţă umană tânără care îşi vede reduse speranţele de viaţă sau

răpite anumite agremente ale existenţei;

d) prejudiciul de agrement - ca o compensaţie la posibilităţile de viaţă

răpite unei persoane prin alterarea integrităţii sale funcţional-fiziologice.

Problematica psihologică în materie se integrează fenomenului

psihologic al frustraţiei cauzate de impactul pe care infracţiunea îl are asupra

cursului firesc al evoluţiei persoanei umane. Avocatului victimei care a

suferit un asemenea prejudiciu i se cere, pe lângă pregătirea tehnico-juridică

în materie, şi o deosebită grijă faţă de susceptibilităţile victimelor care,

adeseori, direct sau indirect, îşi acuză apărătorii de „pactizare" cu avocatul

inculpatului.

Pentru a-şi asigura succesul, avocatul utilizează arta retoricii şi

procedee persuasive.

40

CAPITOLUL II

PSIHOLOGIA INTIMEI CONVINGERI

Secţiunea I – Consideraţii psihologice asupra intimei

convingeri . Definiţii.

Din perspectiva juridică, garanţia intimei convingeri este dublă,

pornind de la principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat, care

trebuie prevăzut expres în orice constituţie democratică şi terminând cu

principiul independenţei magistraţilor şi supunerii lor numai legii.

Convingerea intimă a judecătorului, baza sentinţelor pe care el le

pronunţă, este un element esenţial care se cuvine studiat şi din punct de

vedere psihologic. Această convingere se bazează la rândul ei pe ceea ce se

cheamă „conştiinţă juridică". Aceasta nu este o noţiune abstractă. Orice

membru al corpului magistraţilor şi în special, judecătorul chemat să

soluţioneze o cauză concretă se conduce în activitatea sa de principiile

conştiinţei juridice.

În condiţiile de astăzi, chiar şi această convingere intimă se formează

în baza unor legităţi stabilite, legităţi care nu admit principiul aprecierii

probelor după criterii formale. Legile procedurale lasă probele la aprecierea

exclusivă a instanţei, stabilind ca unic fundament al acestei aprecieri

convingerea intimă a judecătorului sprijinită pe cercetarea circumstanţelor

cauzei, considerate în totalitatea lor. La acest punct nodal intervin factorii

psihologici.

Într-adevăr, convingerea intimă a judecătorului va reflecta realitatea

cu atât mai fidel, cu cât judecătorul va fi în stare să reconstituie faptele ce i

se relatează (de acuzaţi, de martori, de organele judiciare, prin declaraţii,

41

probe materiale etc.), după criterii obiectiv ştiinţifice, dând soluţiile cele mai

potrivite.

S-a putut constata că reflectarea realităţii obiective şi relatarea ei, este

supusă unei legităţi sui-generis care, în nenumărate cazuri, denaturează în

mod involuntar faptele. Judecătorul are de înfruntat dificultăţi şi mai mari,

căci el va putea reconstitui faptele numai prin experienţă indirectă şi prin

textura contradictorie a prezentării faptelor.

Aici este căutat motivul pentru care legislaţia admite fenomenul de

apreciere (utilizând chiar termenul) în baza căruia apoi se formulează

convingerea intimă a magistratului.

În aprecierea probelor (directe şi indirecte), judecătorul se bazează pe

experienţa şi cunoştinţele asimilate. Toate acestea fac ca judecătorul să caute

şi să găsească analogii în alte cazuri similare pentru a putea vedea mai clar

cazul de judecat.

Acest procedeu ajută până la un punct lămurirea problemelor, dar

totodată, poate constitui un izvor de greşeli, de erori judiciare regretabile.

Forţa psihologică a magistratului nu trebuie să subziste în rigiditatea şi

impenetrabilitatea pe care uneori se străduieşte să o afişeze. Aceste atitudini

sunt măşti. Atât procurorul, cât şi avocatul penal cunosc sensibilităţile şi

punctele vulnerabile ale magistratului şi încearcă să profite de ele.

Îndeosebi, avocatul penal încearcă să sensibilizeze afectivitatea

magistratului. În calitate de protagonişti ai duelului judiciar în procesul

penal (acuzatorul public şi apărătorului) îşi formează o convingere intimă

proprie asupra cazului, încercând, fiecare cu prilejul dezbaterii în fond a

cauzei, să-1 convingă pe magistrat de justeţea punctului său de vedere.

Susţinerile argumentate ale protagoniştilor se constituie, sub aspect

psihologic, în stimuli pentru gândirea magistratului, stimuli ce acţionează

42

corelat cu fondul experienţei, cultura şi informaţiile rezultate din probele

administrate, stocate în memoria magistratului, în timpul duelului judiciar,

pe care acesta 1-a condus în calitate de „dominus litis".

Intima convingere a magistratului nu se formează în mod complet şi

calificator decât după epuizarea duelului judiciar şi ascultarea ultimului

cuvânt al inculpatului, iar uneori nici după aceea, situaţie pentru care, în

înţelepciunea sa, legiuitorul a prevăzut ipostaza repunerii pe rol, dacă

magistratul nu a reuşit pe deplin să-şi formeze intima convingere27.

Pe de altă parte, pronunţări anticipate asupra cazului, în medii

extrajudiciare, sau manifestări ce ar putea sugera lipsa imparţialităţii, sunt

conduite nefireşti, sancţionabile, care pun sub semnul întrebării capacitatea

psihologică a magistratului de a suporta intelectiv şi afectiv, dar şi volitiv,

duelul judiciar, chiar dacă acesta este mai dur, iar uneori presărat cu

incidente între părţi sau delicte de audienţă.

Din punct de vedere psihologic, convingerea intimă este acea trăire

psihică interioară a judecătorului că o anumită stare de fapt este aşa şi nu

altminteri, fundamentând după sine echivalenţa stării de fapt cu situaţia din

drept. Psihologic, intima convingere este o încărcătură mentală şi afectivă

care-1 echilibrează sufleteşte pe judecător, dându-i sentimentul că nu a

greşit în apreciere şi, respectiv, judecată.

În toate cazurile, judecătorul trebuie să scoată la iveală diferenţele

individuale ale cazului, să le supună unei critici, unei analize logice

ştiinţifice serioase, înainte de a trage concluziile ce se impun. Numai analiza

detaliată şi severă a realităţii poate să-1 conducă pe judecător la evidenţă,

singurul criteriu obiectiv pe care apoi va trebui să se bazeze convingerea

intimă şi apoi soluţia procesului.

27 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, op.cit., p.283

43

Din noianul de amănunte contradictorii, care se etalează în faţa

magistratului, acesta va trebui să facă o selecţie migăloasă şi să construiască,

să reconstituie faptul infracţional cu toate mobilele sale economico-sociale şi

psihologice, cu toate consecinţele faptului.

Din perspectiva psihologică, garanţia intimei convingeri nu poate fi

alta decât respectarea de către magistrat (judecător) a principiilor şi legilor

de formare a probelor, a utilizării criteriilor psihologice, iar din perspectiva

etică, garanţia este moralitatea judecătorului şi buna sa credinţă.

Garanţia intimei convingeri este dublă, o dată pornind de la principiul

constituţional al separaţiei puterilor în stat, iar pe de altă parte, principiul

independenţei magistraţilor şi impunerii lor numai legii.

În ultimă analiză, execută un drept la intimă convingere pe care se

fundamentează posibilitatea magistraţilor, ce constituie un complet de

judecată, de a avea opinie separată.

Pentru a asigura corecta funcţionare a intimei convingeri şi a face

deliberarea de orice influenţă, aceasta va avea loc imediat după încheierea

dezbaterilor şi se va face în secret.

Judecătorii vor delibera mai întâi asupra aspectelor de fapt din cele

strâns legate de probaţiune şi apoi asupra celor de drept (calificarea faptei şi

aplicarea pedepsei).

Putem defini aşadar intima convingere ca fiind o stare psihologică

comună tuturor oamenilor în legătură cu părerea lor fermă, de neclintit

despre anumite fenomene, evenimente, situaţii28.

Având în vedere procesul penal, putem afirma că acuzatorul şi

apărătorul îşi formează o convingere intimă proprie asupra cazului,

28 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, op.cit., p.284

44

încercând fiecare cu prilejul dezbaterii cauzei să-1 convingă pe magistrat de

justeţea punctului său de vedere.

Duelul judiciar constituie pentru magistrat stimulul ce acţionează

corelat cu fondul experienţei, cultura şi informaţiile rezultate din probele

administrate.

Intima convingere a magistratului nu se realizează decât după

epuizarea duelului judiciar şi audierea ultimului cuvânt al inculpatului, iar

uneori nici după aceea, situaţie pentru care legiuitorul a prevăzut ipoteza

repunerii în rol, dacă magistratul nu a reuşit să-şi informeze intima

convingere.

Forţa psihologică a magistratului nu constă în rigiditatea şi

impenetrabilitatea pe care se străduieşte să o afişeze. Aceste atitudini sunt

măşti.

Atât procurorul, cât şi avocatul penal cunosc sensibilitatea şi punctele

vulnerabile ale magistratului şi încearcă să profite de ele. îndeosebi avocatul

penal încearcă să sensibilizeze afectivitatea magistratului.

Deliberarea tocmai din aceste considerente este concepută să se

realizeze într-o stare de relaxare psihică din partea magistratului prin care să

aprecieze corect probele şi argumentele, tentante intersubiectiv în duelul

judiciar, ca şi ultimul cuvânt al inculpatului.

Dacă elementele subiective, străine cauzei sau extrajudiciare de

presiune vor influenţa intima convingere, subordonând-o, atunci duelul

judiciar ne apare ca inutil.

45

Secţiunea II - Evaluarea şi coroborarea probelor în procesul

formării convingerii intime

Instanţa de judecată (judecătorul) nu-şi poate forma o convingere

intimă, realistă, decât prin evaluarea şi coroborarea tuturor probelor existente

la dosar. Doar pe baza acestor probe, cauza poate fi lămurită sub toate

aspectele29. De aceea se impune o scurtă analiză a acestora pentru a putea

vedea în ce măsură ajută la formarea convingerii intime.

2.1 Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului

Declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, cunoscute şi sub

denumirea de „mărturisire", reprezintă un mijloc important de probă care

serveşte mai mult sau mai puţin direct la aflarea adevărului în procesul

judiciar. Reglementate în art. 69 C.pr.pen., aceste declaraţii vor contribui la

elucidarea împrejurărilor cauzei şi prin extensie, la formarea convingerii

intime a magistratului. Deşi în practică li se acordă o anumită greutate în

alcătuirea probatoriului, legea nu conferă o valoare probantă deosebită

declaraţiilor învinuitului sau inculpatului, stabilind că pot servi la aflarea

adevărului numai în măsura în care. sunt coroborate cu restul probelor

existente în cauză.

Deci, mărturisirea are o forţă probantă condiţionată, fiind necesar a fi

coroborată cu celelalte probe, precum şi un caracter divizibil, deoarece poate

29 Art. 63 alin. 1 C.pr.pen. - „Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.

Art. 64 C.pr.pen. - „Mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele".

46

fi acceptată în parte sau în întregime în funcţie de cum este confirmată sau

infirmată de întreg probatoriul30.

Declaraţiile învinuitului sau inculpatului se vor forma pe baza

proceselor psihice ale acestuia, procese ce vor trebui avute în vedere de către

magistrat. Aceste mecanisme psihologice se raportează la trei etape

infracţionale:

1. conceperea activităţii infracţionale şi rezoluţia infracţională31;

2. desfăşurarea activităţii infracţionale;

3. etapa postinfracţională - în această etapă îşi fac apariţia procesele

psihice determinate de teamă, lupta pentru evitarea răspunderii penale

specifice încercărilor de simulare - disimulare (minciuna, în general).

Declaraţiile învinuitului vor fi influenţate de tensiunea psihică

postinfracţională, tensiune determinată de teama de răspundere, de teama

acuzării.

O influenţă negativă asupra formării declaraţiilor o constituie şi

existenţa factorilor obiectivi şi subiectivi determinativi în procesul de

percepţie al învinuitului sau inculpatului (condiţii de vizibilitate

nefavorabile, tensiunea psihică existentă, deficienţe ale organelor de simţ

etc.).

De asemenea, declaraţia poate fi influenţată negativ sau pozitiv de

metoda şi mijloacele de interogare folosite de organele de urmărire penală.

Aceste metode vor trebui adaptate tipului de personalitate al fiecărui individ

şi, de asemenea, însuşi anchetatorul (chiar şi magistratul) va trebui să-şi

adapteze şi controleze anumite trăsături de personalitate.

30 V. Dongoroz şi colab. - „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român", Ed. Academiei, 1975.

31 C. Bulai - „Drept penal român. Partea generală", Ed. Şansa, 1992

47

Prin urmare, deşi nu li se acordă o forţă probantă superioară altor

mijloace de probă, declaraţiile învinuitului sau inculpatului au o valoare

particulară, întrucât servesc la conturarea conţinutului constitutiv al

infracţiunii sau cel puţin la cunoaşterea poziţiei subiectului faţă de fapta

săvârşită, magistratul având în vedere toate aceste aspecte.

2.2. Declaraţiile părţii vătămate

Partea vătămată este subiectul pasiv al infracţiunii, adică persoana

care a suferit prin infracţiune o vătămare fizică, morală sau materială.

Fiind subiect principal în cauza penală, declaraţia părţii vătămate este

inerentă, mai ales că se presupune că victima are cunoştinţe nemijlocite cu

privire la faptă şi făptuitori.

Formarea declaraţiilor este precedată de un proces psihologic deosebit

de complex, marcat de capacitatea de recepţionare a informaţiilor, de

prelucrarea şi stocarea memorială a acestora, precum şi de existenţa unor

factori obiectivi şi subiectivi de distorsiune ce influenţează recepţia.

Magistratul va trebui să distingă în declaraţia părţii vătămate negative

datorate stării de tulburare afectivă a victimei şi concretizate în denaturarea

inconştientă a celor percepute.

De asemenea, trebuie avut în vedere şi anumiţi factori ce alterează

percepţia actului infracţional: fenomenul de iluzie, sugestia, efectul „halo”.32

Declaraţia părţii vătămate poate fi influenţată şi de buna sau reaua-

credinţă a acesteia, deoarece victima este interesată în rezolvarea cauzei

penale, dar mai presus de toate în dovedirea vinovăţiei făptuitorului, fapt ce

va duce la pedepsirea acestuia.

32 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, op.cit., p.284

48

Această expresie a laturii vindicative pur umane ce există în individ,

poate duce însă la strecurarea în declaraţie a unor elemente de anumită

natură, neveridice, care să determine agravarea răspunderii învinuitului sau

inculpatului.

Ca urmare, este necesară coroborarea şi cu alte mijloace de probă

pentru a afla adevărul într-o pricină penală. Judecătorul, în virtutea rolului

său activ, va filtra toate aspectele existente în declaraţii pentru a-şi putea

forma convingerea intimă.

2.3. Declaraţiile martorului

Reprezintă unul dintre cele mai vechi şi mai folosite mijloace de

probaţiune în cadrul procesului judiciar.

Ascultarea unei persoane ca martor, care are cunoştinţă despre o

anumită faptă sau împrejurare vizând un fapt juridic sau o cauză penală,

aflarea unei informaţii obţinute prin mărturie au ca scop aflarea adevărului.

Conform art. 78 C.pr.pen., ,,persoana care are vreo cunoştinţă despre

vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea

adevărului în procesul penal poate fi ascultată în calitate de martor.”

În vederea aflării adevărului, atunci când se urmăreşte obţinerea unei

mărturii în deplină concordanţă cu celelalte şi cu reala desfăşurare a faptelor,

când ascultarea martorilor impune folosirea unor metode tactice şi

psihologice, nu se vor folosi forme de violenţă nici fizică, nici psihică şi va

realiza un cadru adecvat ascultării martorilor care au o anumită relaţie cu

învinuitul, şi anume: rude, soţ, copil.

49

2.4. Înscrisurile

Din punct de vedere procedural, înscrisurile pot servi ca mijloace de

probă, dacă în conţinutul lor se arată fapte sau împrejurări de natură să

contribuie la aflarea adevărului (art. 89 C.pr.pen.).

Termenul de „înscris” poate avea pe lângă această calitate de mijloc

de probă, şi calitatea de obiect material al infracţiunilor de fals. Intr-o altă

opinie, se subliniază că în sfera înscrisurilor, ca mijloace de probă intră

numai obiectele pe care sunt marcate semnele scrierii fonetice.

Cu alte cuvinte, „înscrisul” nu reprezintă orice mod de materializare,

de exprimare a gândirii şi voinţei într-un obiect material, ci numai

exprimarea prin scris, aceasta reprezentând exprimarea prin semne grafice a

sunetelor şi cuvintelor33.

Datorită evoluţiei extraordinare a ştiinţei care a permis refacerea şi

reconstituirea înscrisurilor deteriorate sau distruse, stabilirea autenticităţii şi

vechimii acestora, precum şi descoperirea falsurilor prin contrafacere,

alterare, deghizare sau imitarea scrisului, magistratul va putea să-şi formeze

intima convingere folosind şi elementele relevate de munca expertului

criminalist.

Fiind mijloace de probă concrete, nedepinzând, în general, de aspecte

relative (aşa cum este psihologia umană), înscrisurile au un rol foarte

important în aflarea adevărului în procesul penal.

2.5. Înregistrările audio sau video

Înregistrările audio sau video pot fi efectuate cu autorizarea motivată a

Prim-procurorului Parchetului Curţii de Apel, dacă există date sau indicii

temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni pentru care

33 Lucian Ionescu - „Expertiza criminalistică a scrisului", Editura Junimea, Bucureşti, 1973.

50

urmărirea penală se face din oficiu, iar interpretarea este utilă pentru aflarea

adevărului. Aceste înregistrări pot servi ca mijloc de probă dacă din

conţinutul convorbirilor înregistrate rezultă fapte sau împrejurări de natură

să contribuie la aflarea adevărului (art. 91 C.pr.pen.).

Dat fiind caracterul pur tehnic al acestui mijloc de probă, precum şi

aspectele procedurale cu privire la autorizarea pentru interceptare, redarea

conţinutului într-un proces-verbal, sigilarea şi chiar verificarea prin

expertiză, se poate considera că înregistrările audio sau video sunt „sigure”,

că reprezintă o reflectare nedeformată a realităţii.34

Ca urmare a acestor însuşiri, judecătorul le va reţine şi le va direcţiona

în procesul formării convingerii intime.

2.6. Fotografiile

Fotografiile constituie un mijloc de probă de o importanţă deosebită,

deoarece prin intermediul lor sunt redate rezultatele cercetărilor

criminalistice ce duc la aflarea adevărului într-o cauză penală.

Indiferent dacă este efectuată la locul faptei (fotografia judiciară

operativă) sau în condiţii de laborator (fotografia judiciară de examinare),

fotografia prezintă numeroase avantaje:

fidelitate în fixarea şi redarea imaginii;

obiectivitate în prezentarea datelor;

influenţă psihologică deosebită atât asupra învinuitului sau

inculpatului, cât şi asupra instanţei.

Judecătorul va trebui să aşeze fotografiile („planşa foto”) existente

într-un dosar alături de celelalte mijloace de probă şi să le valorifice în

34Lazăr Cârjan, Curs de criminalistică, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003

51

formarea intimei convingeri, fără a fi influenţat de eventuala capacitate a

acestora de manipulare.

2.7. Constatările tehnico-ştiinţifice

Conform art. 112 C.pr.pen., dispunerea efectuării unei constatări

tehnico-ştiinţifice are loc în cazul în care există pericol de dispariţie a unor

mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt şi este necesară

lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.

Constatările tehnico-ştiinţifice se fac de către specialişti sau

tehnicieni, iar aceştia voi răspunde la întrebările în legătură cu obiectul

supus cercetării.

Datorită faptului că prin ele se clarifică anumite împrejurări ale

cauzei, se poate spune că şi constatările tehnico-ştiinţifice sunt mijloace

importante de probă.

Instanţa, în speţă magistratul, în cazul în care nu consideră clarificate

aspectele supuse analizei tehnico-ştiinţifice, poate dispune refacerea sau

completarea acesteia. Deci, intima convingere a judecătorului nu se poate

forma în vederea stabilirii unei sentinţe corecte decât dacă toate elementele

cazului sunt clare.

2.8. Constatările medico-legale

În cazul în care instanţa este sesizată cu cauze ce implică vătămări

corporale sau ale sănătăţii, ori moartea violentă a unei persoane, precum şi o

moarte a cărei cauză nu se cunoaşte sau este suspectă, în dosarul respectiv va

trebui să existe şi constatarea medico-legală a situaţiilor respective.

52

Necesitatea acestui raport este dată de importanţa valorilor lezate prin

infracţiune, precum şi de stabilirea împrejurărilor cauzei aşa cum s-au

petrecut în realitatea socială.

Constatările medico-legale pot face lumină în anumite cazuri în ceea

ce priveşte latura subiectivă a unei infracţiuni, sau pot releva raportul de

cauzalitate dintre elementul material al laturii obiective şi urmarea imediată

a infracţiunii, precum şi existenţa anumitor împrejurări ce aparţin sau nu

lanţului cauzal al faptei.35

În funcţie de rezultatele constatării, judecătorul îşi poate forma intima

convingere spre o anumită încadrare a faptei sau spre o altă încadrare, total

diferită. Importanţa constatărilor medico-legale a fost subliniată în cazuistica

judiciară şi elocvent în acest sens este şi ,,Cazul Vrăbioru”36 În acest caz,

dacă s-ar fi constatat drept cauză a morţii lovirea, s-ar fi ajuns la condamnare

făptuitorului pentru „loviri sau vătămări cauzatoare de moarte” conform art.

183 C.pen. însă, constatându-se moartea s-a datorat unor afecţiuni cardiace

preexistente morţii, încadrarea în art. 183 C.pen. nu mai este valabilă.

Dată fiind valoarea probantă deosebită a acestor mijloace de probă,

judecătorul va ţine cont de ele, bineînţeles în coroborare cu celelalte

mijloace de probă existente în cauză.

2.9 Expertizele

Acest mijloc de probă vine în completarea constatărilor tehnico-

ştiinţifice şi a celor medico-legale atunci când acestea nu lămuresc pe deplin

anumite aspecte ale pricinii aduse spre judecare.

35Valentin Iftenie - Medicină legală, Editura Universitară, Bucureşti, 2003;36 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, op.cit., p.288

53

Ca şi în cazul celorlalte două mijloace de probă, expertiza poate fi

cerută şi de instanţă. Raportul făcut în urma analizelor, fie tehnice, fie

medico-legale, nu poate fi decât în consens cu realitatea. De altfel, există

garanţii de ordin procedural ce înlătură eventualele imixtitudini ce ar urmări

denaturarea aspectelor supuse expertizei.

Şi în acest caz, judecătorul va da importanţa ce i se cuvine mijlocului

de probă analizat, punându-1 în legătură cu celelalte date ale cauzei.

2.10. Mijloacele materiale de probă

Prin mijloace materiale de probă, Codul de procedură penală a inclus

„obiectele care conţin sau poartă o urmă a fapte săvârşite, precum şi orice

alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului". De asemenea, suni incluse

sub denumirea de „corpuri delicte" şi obiectele care au fost folosite sau au

fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, precum şi obiectele

care sunt produsul infracţiunii.

Sfera de cuprindere a acestor mijloace de probă este foarte largă, dat

fiind natura urmelor37 ce se pot găsi pe obiect, cum ar fi:

urme de mâini, de picioare, de dinţi, de buze, nas sau

îmbrăcăminte,

urme biologice — fie de sânge, salivă, fire de păr sau seminale;

urme ale unor mijloace de transport;

urme ale armelor de foc;

urme ale instrumentelor de spargere.

37Lazăr Cârjan, Curs de criminalistică, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003

54

Judecătorul nu va avea decât rolul să aprecieze toate aceste mijloace

de probă, coroborându-le pentru a-şi forma imaginea de ansamblu şi de

detaliu a faptei şi pentru a da o sentinţă conformă cu legea şi situaţia de fapt.

Secţiunea III - Garanţii psihologice şi de personalitate ale

intimei convingeri

Garanţia intimei convingeri rezultă din exigenţele morale şi de

competenţă ale magistratului în raport de cauzele judecate

Exigenţele morale vizează raportarea reală şi sinceră a magistratului

judecător la valorile umane, spunere de adevăr, dreptate, justiţie, bună-

credinţă.

Privind astfel, magistratul va trebui să cunoască în ce constau şi cât au

fost lezate valorile şi interesele legitime ale omului în lumina drepturilor şi

obligaţiilor sale.

Atitudinea generală a magistratului se raportează la suma de valori şi

norme morale unanim acceptate.

Exigenţele de competenţa au în vedere pregătirea modernă de

specialitate, experienţa pozitivă şi, nu în ultimul rând, abilitatea

judecătorului de a solicita contribuţia expertizelor de specialitate necesare în

cauzele judiciare.

În ceea ce priveşte exigenţele legale se impune cunoaşterea de către

judecător a dispoziţiilor legii procesuale, a drepturilor fundamentale ale

omului, la care trebuie să se raporteze în permanenţă; de asemenea,

prevederile legale cu privire la mărturie, procedeele de tactică şi metodică în

efectuarea audierii martorilor.

55

CAPITOLUL III

PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ A DELIBERĂRII ŞI

OPINIEI SEPARATE

Secţiunea I – Deliberarea

După ce în şedinţa de judecată au avut loc dezbaterile, adică şi-au

spus cuvântul în fond toate părţile prezente la proces, s-au audiat martorii şi

experţii, s-au prezentat mijloacele de probă existente, iar inculpatul şi-a

prezentat „ultimul cuvânt” şi instanţa se consideră lămurită, preşedintele

declară dezbaterile închise şi judecătorii care alcătuiesc completul de

judecată deliberează în vederea pronunţării hotărârii. Deliberarea are loc în

secret (art. 307 C.pr.pen.).

Secretul deliberării are mare importanţă pentru a asigura o hotărâre

justă, pronunţată de jucători numai potrivit legii şi convingerii lor intime, pe

baza materialului probator din dosar, discutat de părţi în şedinţă. Astfel se

păstrează încrederea în justeţea soluţiei şi obiectivitatea judecătorilor;

totodată, se asigură judecătorilor liniştea pentru a chibzui temeinic.

În procesele simple sau când se rezolvă o excepţie, deliberarea în

secret se poate face chiar în şedinţa de judecată, dar, de obicei, judecătorii se

retrag în camera de chibzuire pentru deliberare.

Deliberarea este condusă de preşedintele completului, dar el are

aceleaşi drepturi în ceea ce priveşte soluţia ca şi ceilalţi membri ai

completului.

Din punct de vedere al luării hotărârii, nici o dificultate nu există în

cazul judecătorului unic. Dacă însă completul de judecători este alcătuit din

doi judecători, în cazul în care aceştia nu cad de acord asupra soluţiei, se

56

ajunge la divergenţe, fie că este vorba de soluţia finală ce trebuie dată în

cauză, fie că este vorba de rezolvarea, pe tot parcursul judecăţii, a unor

cereri, excepţii sau incidente. Într-o astfel de situaţie cauza se repune pe rol -

eventual de îndată, dacă părţile sunt prezente şi se rejudecă în complet de

divergenţă, adică se întregeşte completul de judecată cu preşedintele sau

vicepreşedintele instanţei sau cu un judecător desemnat de preşedinte,

ajungându-se astfel la un complet format din trei judecători, adică un număr

impar.

În ipoteza completului de divergenţă, hotărârea se ia, desigur, în

unanimitate, cum se întâmplă de regulă, dar dacă unul din membrii

completului nu este de acord cu opinia majorităţii, el poate rămâne cu o

opinie separată. Motivarea opiniei separate este obligatorie.

În cazul în care completul de judecară fiind format dintr-un număr

impar se ajunge la mai mult de două păreri (de exemplu: unul dintre membrii

completului este pentru admiterea în întregime a acţiunii, altul pentru

respingerea ei, iar al treilea este pentru admiterea ei în parte), judecătorii ale

căror păreri se apropie mai mult sunt datori să se unească într-o singură

părere.

Dincolo de aceste aspecte de ordin strict procedural, deliberarea este

concepută şi legiferată pentru ca magistratul, judecătorul să poată cumpăni

într-o stare de relaxare psihologică probele şi argumentele, testate

intersubiectiv în duelul judiciar.

Dacă elementele subiective, străine cauzei sau extrajudiciare, de

presiune vor influenţa intima convingere a magistratului sau vor impune o

altă soluţie, substituind voinţa acestuia, atunci duelul judiciar este inutil, iar

justiţia ajunge să se transforme într-o maşină de fabricat soluţii în serie.

57

La deliberare nu asistă nici reprezentantul Ministerului Public şi nici

grefierul.

Judecătorii vor delibera mai întâi asupra chestiunilor de fapt, deci cele

strâns legate de probaţiune şi apoi asupra celor de drept, adică calificarea

faptului şi aplicarea pedepsei. Toţi membrii completului de judecată au

îndatorirea să-şi spună părerea asupra fiecărei chestiuni. Ultimul care-şi

spune părerea este preşedintele.

Prin urmare, şi instituţia deliberării are o componentă psihologică ce

are menirea să pună în valoare personalitatea judecătorului, calităţile ce

structurează profilul psihointelectual şi moral-afectiv al acestuia, raportarea

reală şi sinceră a magistratului la valorile umane perene de adevăr, dreptate,

justiţie, bună-credinţă, cunoaşterea valorilor şi intereselor legitime ale

omului în colectivitatea semenilor săi, în lumina drepturilor şi obligaţiilor

sale.

Structura deliberării, realizată din perspectiva psihologică, poate şi

trebuie să fie sistemul de referinţă al temeiurilor unor soluţii juridice

fundamentate pe adevăr şi justiţie38.

Secţiunea II - Opinia separată

Câte probleme de natură juridică şi psihologică ridică probabilitatea

magistraţilor ce constituie un complet de judecată de a avea opinie separată

şi care este tensiunea intelectuală şi afectivă născute pe această problematică

atât la nivelul actului de înfăptuire a justiţiei, cât şi cel al individului

angrenat în acest mecanism: în taberele pro şi contra ale literaturii de

specialitate, ale mijloacelor mass-media şi, nu în ultimul rând, ale

38 Tudorel Butoi, Ioana-Teodora Butoi, Tratat universitar de psihologie judiciară, op.cit., p.288

58

practicienilor, o demonstrează situaţia fluctuantă a calificărilor juridice şi,

inevitabil, a soluţiilor pronunţate în perioada post-decembristă.

În mod efectiv, orice schimbare de atitudine în pronunţarea unei

soluţii ridică probleme psihologice inter— şi extrajudiciare, indiferent de

natura procesului.

Putem conchide că în ultima analiză există şi un drept la intimă

convingere pe care se fundamentează posibilitatea judecătorului de a avea

opinie separată.

Problematica legată de aspectul opiniei separate îşi găseşte

fundamentarea juridică în dispoziţiile de drept procedural.

Legiuitorul impune ca hotărârea judecătorului să fie rezultatul

acordului membrilor completului de judecată asupra soluţiilor date

chestiunilor supuse eliberării. Dacă unanimitatea nu poate fi întrunită,

hotărârea se ia cu majoritatea.

Chestiunea supusă analizei capătă nuanţe ce incită la discuţii în

momentul în care judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă

trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa. Prin lege se consacră

această obligaţie a magistratului de a circumscrie unui punct de vedere ce va

apărea mai apropiat de cel invocat de el. Această obligaţie supusă unei

analize mai atente poate da naştere la interpretări nu lipsite de „patimă".

Dacă încercăm o abordare psihologică, considerăm că un element de

pornire îl va constitui buna-credinţă a judecătorului.

Judecătorul (magistratul) trebuie să dea dovadă de profesionalism pe

durata întregului proces şi, de asemenea, de buna credinţă. Supunerea lui

numai legii trebuie dublată şi de latura morală a personalităţii sale.

59

Doctrinele modeme de drept au dat diferite definiţii bunei-credinţe,

toate însă pornind de la cunoscuta maximă romană: „Honeste vivere,

alterum non laudare sum qui que tribunere".

Având în vedere ideea fundamentală ce ne preocupă, respectiv buna-

credinţă a magistratului, am preferat o definiţie analitică, pornind de la

convingerea că o scurtă prezentare a laturilor conceptului bunei-credinţe

serveşte mai eficient deontologiei activităţii de judecător şi ideea de justiţie.

60

CAPITOLUL IV

CERCETARE APLICATIVĂ. STUDII DE CAZ.

Consideraţiile psihologice asupra instituţiei judecăţii privită din

perspectiva duelului judiciar şi al intimei convingeri nu ar fi suficiente

pentru a releva importanţa acestei faze a procesului penal, fără o cazuistică

pe această temă.

PROCESUL PĂLTINEANU-LĂZĂRESCU

Numărul 1 al primului an de apariţie (1923) din colecţia intitulată

„Biblioteca Marilor procese”, al cărei director era cunoscutul avocat şi

scriitor I. Gr. Perieţeanu şi în a cărei redacţie lucrau, printre alţii, Vintilă

Dongoroz, Margareta Paximade-Ghelmegeanu şi V. V. Stanciu, este

consacrat unui proces interesant nu atât prin modul în care s-au desfăşurat

faptele, cât prin problemele de drept pe care le ridica. Nu putem omite nici

faptul că el ne oferă o piesă extrem de rară: una din puţinele pledoarii, al

cărei text s-a păstrat, datorită unui avocat, care, prin marele său talent, a

intrat în legenda Palatului de justiţie, în perioada dintre cele două războaie

mondiale.

Vom prezenta faptele, aşa cum sunt relatate în scurtul istoric cu care

începe susmenţionatul volum. În dimineaţa zilei de 13 august 1916,

autorităţile franceze din localitatea Dinard (Saint-Enogat), staţiune

balneară la Marea Mânecii, fură înştiinţate că în vila numită „Les

Feuillages” studentul român Dominic Păltineanu, fiul cunoscutului avocat

Barbu Păltineanu, fusese înjunghiat, cu un cuţit, de către colegul său Al.

Em. Lăzărescu, fiul d-lui Emil Lăzărescu, avocat bucureştean şi efor al

aşezămintelor „Nifon Mitropolitul”.

61

Jandarmeria locală începe imediat cercetările, pe când victima, aflată

încă în viaţă, era transportată la spital. Dominic Păltineanu moare însă în

chiar seara acelei zile.

Actele întocmite de jandarmerie sunt înaintate parchetului din St.

Malo. Instrucţia durează o lună, iar concluziile judecătorului de instrucţie

sunt că nu există caz de urmărire. Ancheta îi formase convingerea că

Lăzărescu se afla în stare de legitimă apărare, iar victima „se înfipsese

singură în cuţit”.

Al. Em. Lăzărescu îşi continuă astfel în linişte studiile la Paris şi,

după aproximativ 5 ani, se întoarce în ţară.

Dosarul care părea destinat să rămână definitiv închis este însă

redeschis în 1921, când, la 26 aprilie, Elena Păltineanu, mama victimei,

depune o plângere la Parchetul Tribunalului Ilfov.

Cabinetul I de instrucţie de pe lângă Tribunalul Ilfov respinge

excepţia de incompetenţă şi autoritate de lucru judecat, ridicate de inculpat,

şi reia cercetările, dar, ajungând la concluzia că Lăzărescu se afla în

legitimă apărare, consideră că nu era cazul de urmărire.

Camera de punere sub acuzare a Curţii de Apel din Bucureşti, în

opoziţia făcută de partea civilă, înlătură însă faptul justificativ al legitimei

apărări şi decide trimiterea în judecată a inculpatului pentru rănire

cauzatoare de moarte.

Înainte însă de a ajunge în faţa Curţii cu juri, acuzatul declară recurs

împotriva deciziei Camerei de punere sub acuzare, întemeindu-şi recursul

pe ilegalitatea trimiterii sale în judecată.

În faţa Curţii de casaţie se vor duce discuţii pasionate în probleme de

drept penal internaţional, noi pentru instanţele noastre.

62

Printre avocaţii care s-au înfruntat, amintim pe Osvald Teodoreanu ,

I. Gr. Perieţeanu, Istrate Micescu, Emil Otulescu, H. Asnavorian.

Procesul a ajuns în faţa Secţiilor Unite ale Curţii de casaţie.

Dar să reluăm faptele, aşa cum apar ele în decizia din 3 noiembrie

1922 a Camerei de punere sub acuzare a Curţii de apel din Bucureşti.

Un grup de prieteni români, care îşi făceau studiile în Franţa,

Dominic Păltineanu, C. Vălimărescu, I. Nicolaescu, Al. Lăzărescu şi

prietena acestuia, Marguerite Wallon, se hotărâse să-şi petreacă vacanţa în

staţiunea Dinard, unde au închiriat vila „Les Feuillages”. Din depoziţiile

martorilor rezultă că Păltineanu avea obiceiul să bea şi că în asemenea

cazuri devenea agresiv. Printre altele îi plăcea să stârnească gelozia lui

Lăzărescu. În seara de 12-13 august, grupului de prieteni de la vila „Les

Feuillages” li s-au mai alăturat doi români, Tânăsescu şi Manolescu. Au

început să joace cărţi şi să golească sticlele de lichior aduse de aceştia din

urmă.

Spre sfârşitul serii, Lăzărescu se retrage şi-şi cheamă şi prietena.

Aceasta refuză; între ei izbucneşte o ceartă, care se termină cu o palmă

trasă de Lăzărescu Margaretei Wallon. La ţipetele acesteia, au sărit toţi

ceilalţi. Lăzărescu, speriat, s-a retras în camera sa, de unde a fugit pe

fereastră. Indignat de purtarea lui Lăzărescu, Păltineanu a mai băut câteva

pahare. Lăzărescu s-a întors acasă la 3 dimineaţa. Înainte de a se urca în

camera lui, însă, a luat din sufragerie cuţitul de pâine pentru a se apăra

dacă ar fi fost necesar.

Păltineanu, auzind zgomotul făcut de Lăzărescu, s-a dus în camera

acestuia. Când Vălimărescu soseşte şi el, pentru a nu-i lăsa singuri, vede

următoarea scenă: Păltineanu, cu un scaun în mână, ridicat, gata să

lovească, iar Lăzărescu, înarmat cu cuţitul. În clipa intrării lui Vălimărescu,

63

Lăzărescu fuge fără a spune nici un cuvânt, iar Păltineanu îi arată rana de

la stomac, spunând „iată ce mi-a făcut”. Păltineanu este imediat transportat

la spital. Infirmiera audiată ca martoră a declarat că Păltineanu i-a spus

„este vina mea dacă sunt aici, am căzut sub cuţitul prietenului meu”.

Întrebat asupra celor întâmplate, Lăzărescu a declarat că Păltineanu,

intrând la el în cameră, a luat un scaun şi 1-a lovit în cap şi că el, speriat, a

luat de pe noptieră cuţitul cu care tăia foile cărţilor, pentru a-1 ţine la

distanţă pe Păltineanu.

Acesta, „orbit de furie, s-a aruncat asupra sa fără a se feri de cuţit”.

Din motive de neînţeles, nu s-a făcut autopsia cadavrului lui

Păltineanu.

Camera de punere sub acuzare a admis opoziţia părţii civile

împotriva ordonanţei de neurmărire, a reformat această ordonanţă şi a

decis trimiterea lui Lăzărescu înaintea Curţii cu juraţi a Tribunalului Ilfov.

Considerentele deciziei conturează problemele juridice controversate

care se vor discuta în faţa Curţii de casaţie: „Având în vedere, se arată în

decizia Camerei, că Lăzărescu a invocat în apărare... autoritatea lucrului

judecat, izvorâtă din ordonanţa de neurmărire de mai sus şi că înţelege a se

folosi de dispoziţiunile art. 4 din Codul penal, în virtutea căruia nu poate fi

urmărit, pe tot cuprinsul teritoriului românesc, făcând dovadă că pentru

faptele petrecute în străinătate a fost judecat în mod definitiv în

străinătate39;

Având în vedere că, după dispoziţiunile art. 4 din Codul penal, orice

român va putea fi urmărit şi judecat chiar în lipsă, pentru crimele săvârşite,

fie ca autor, fie ca complice, în afară de teritoriul României, iar prin alin. 4

39 Toate actele dosarului sunt reproduse şi rezumate după Biblioteca marilor procese, nr. 1, 1923, Editura. Curierul judiciar.

64

din sus-zisul articol se prevede că nici o urmărire nu se va putea face pentru

crimele sau delictele săvârşite de români în afară de teritoriul României,

dacă inculpatul va dovedi că pentru aceste fapte a fost judecat în

străinătate, şi, în caz de condamnare, că a executat pedeapsa sau că a fost

graţiat.

Considerând, în speţă, că rezultă din sus-zisa ordonanţă de

neurmărire şi din actele de la dosar că Lăzărescu nu a fost judecat pentru

crima ce i se impută că a săvârşit în străinătate, că acea crimă a fost numai

instruită în Franţa, instrucţiune care a luat sfârşit printr-o ordonanţă de

neurmărire, care ordonanţă are putere provizorie nu definitivă; că ea nu

poate avea caracterul hotărârilor definitive şi nu constituie autoritatea

lucrului judecat, deoarece în cazul când s-ar descoperi noi elemente în

sarcina inculpatului, nu se poate împiedica, faţă cu dispoziţiile art. 241 şi

242 proc. criminală, reînceperea urmăririi contra lui, pentru acelaşi fapt...”

Decizia Camerei de punere sub acuzare s-a pronunţat, cu opinia

separată a preşedintelui (în sensul respingerii opoziţiei părţii civile), ceea

ce anunţa confruntările de opinii de la dezbaterile în faţa Curţii de casaţie.

Prin decizia din 4 ianuarie 1922, Secţia a II-a a înaltei Curţi de

casaţie şi Justiţie respinge patru din cele cinci motive de recurs formulate de

recurent şi dispune judecarea în complet de divergenţă a unuia din ele.

Poziţia Curţii de casaţie era, în esenţă, următoarea:

,,Dacă este exact că, potrivit legii, românul nu mai poate fi urmărit în

ţara lui, dacă dovedeşte că în străinătate, unde a comis infracţiunea, a fost

în mod definitiv judecat, nu mai puţin, ordonanţa de neurmărire, motivată în

fapt pe lipsa sau insuficienţa dovezilor şi indiciilor de culpabilitate şi

rămasă definitivă, nu are nici în legislaţia franceză, nici în cea română,

decât o autoritate provizorie şi nu apără pe inculpat decât cu condiţia să nu

65

intervină probe noi, necunoscute în momentul emiterii ordonanţei şi de

natură a face mai verosimilă vinovăţia inculpatului.

Motivul de recurs rămas în divergenţă se referea la respingerea de

către Camera de punere sub acuzare a excepţiei de legitimă apărare.

În şedinţa din 10 mai 1923, Curtea de casaţie în Secţiuni Unite

consideră că, respingând excepţia de legitimă apărare, Camera de punere

sub acuzare a apreciat greşit faptele în raport cu legea şi le-a dat o

calificare eronată, casează fără trimitere decizia acesteia.

Acest motiv de recurs a fost susţinut în faţa Secţiunilor Unite de

Istrate Micescu. El a fost combătut de O. Teodoreanu şi Emil Otulescu, care

reprezentau interesele părţii civile.

Pledoaria lui Istrate Micescu este una din puţinele pledoarii ale

acestui avocat, al cărei text s-a păstrat.

Din această pledoarie vom cita un fragment privitor la legitima

apărare. Punctul de plecare îl constituie constatarea că legiuitorul a plasat

„legitima apărare, prin art. 58 C. pen., în cadrul scuzelor legale şi prin art.

256, în categoria împrejurărilor care, în virtutea dreptului de apărare,

neutralizează faptul comis, făcându-1 să nu mai fie considerat nici crimă,

nici delict”. Pentru a înţelege „consecinţele de tras din această îndoită

înfăţişare a legitimei apărări, trebuie să cercetăm raţiunea adoptării

îndoitului punct de vedere, din care legiuitorul a considerat-o”.

I. Micescu îşi continuă astfel analiza: „Este această îndoită plasare a

legitimei apărări, în cadrul codului nostru penal, o simplă inadvertenţă din

partea legiuitorului? ... Legiuitorul nostru, după ce şi-a însuşit ca model,

atât Codul prusian, cât şi cel francez, fost-a el în neputinţă a alege între

sistemul scuzei legale, care caracterizează pe cel dintâi şi sistemul dreptului

de apărare, care triumfă în cel de al doilea — şi atunci ezitarea 1-a făcut să

66

le adopte pe amândouă? Era el atât de insuficient pregătit pentru a prefera,

încât s-a resemnat să cumuleze? Uşor de zis, greu de dovedit!

Oricare ar fi libertatea de maniere şi uşurinţa de limbaj cu care se

critică astăzi opera legiuitorilor recrutaţi din marea generaţie de

intelectuali, care au pus bazele ordinii juridice în Principatele Unite

ridicate la rangul de Stat Suveran, îmi pare că inadvertenţa nu poate fi

admisă, înainte de a se demonstra că prudenţa este exclusă.

Faţă de legiuitorii actuali, care îşi închipuiesc că e de-ajuns să

inoveze pentru a îndrepta, e poate mai echitabil să recunoaştem că, dacă

înaintaşii lor n-au avut inovaţii tocmai strălucite, au avut mai întotdeauna

imitaţii fericite.

Ceea ce ne întăreşte în această credinţă este faptul că o scurtă

incursiune în istoria filozofiei dreptului penal dovedeşte uşor că suntem în

prezenţa unei imitaţii care, oricât de paradoxal ar părea, e cu atât mai

fericită cu cât e dublă şi că ezitarea de a opta între una sau alta denotă

prudenţă”.

După incursiunea istorică anunţată, care înfăţişează concepţii ce

oscilează între cea în care, sub influenţa dreptului canonic şi „obsedanta

preocupare a noţiunii păcatului”, legitima apărare este o dispensă de

pedeapsă, o scuză, şi concepţia care „reînalţă legitima apărare la

demnitatea unui drept individual, în faţa căruia încetează dreptul societăţii

de a pedepsi”, urmează interpretarea poziţiei legiuitorului român. El va

spune: „Temându-se ca începuturile doctrinei la noi să nu expună noţiunea

legitimei apărări la aceleaşi rătăciri, atât cu acei care pledează, cât şi cu

acei care judecă, a pus-o în calea lor, cu art. 58, printre cauzele care apără

de pedeapsă, şi, cu art. 256, printre faptele care nu constituie nici crimă,

nici delict; aşa încât, fie că vor purcede de la noţiunea pedepsei către fapta

67

de examinat, sau vor pleca de la fapta ce li se înfăţişează către pedeapsa ce

i se cuvine, să o întâlnească în orice caz, şi neputând-o evita, să o respecte.

Cu toate că a considerat-o dintr-un îndoit punct de privire, legiuitorul

nostru nu a văzut-o şi nu a arătat-o, celor chemaţi să interpreteze sau să

aplice legea, decât sub un singur aspect. Smulgându-i ultimele crâmpeie ale

voalului pe care îl adăugase teologia şi îl sfâşiase revoluţia franceză, voal

de care strălucirea ei antică nu avea nevoie, legiuitorul nostru a înfăţişat

legitima apărare aşa şi numai aşa cum se arătase acum 19 veacuri,

jurisconsulţilor români, nu ca o scuză ce se imploră, ci ca un drept ce se

invocă”.

Demonstraţia continuă prin analiza art. 256 plasat în domeniul

pedepselor şi al sensului trimiterii din acest text, la art. 58, plasat la rubrica

scuzelor legale, pentru a se conchide: „Ce poate fi o asemenea faptă, dacă

nu e nici crimă, nici delict?

Un singur răspuns e posibil, acel dat de jurisconsulţii romani: e un

drept ce-ţi aparţine, nu o dispensă ce ţi se acordă. Neavând de ce să fie

acuzat, nu ai de ce să fii judecat”.

În sfârşit, la argumentul părţii civile, că sesizarea Curţii de casaţie

presupune ca această instanţă „să-şi coboare înalta ei competenţă, din sfera

senină a dreptului, în domeniul tulbure al faptelor”, avocatul recurentului

va răspunde că ceea ce se cere înaltei Curţi nu este să cenzureze

constatarea faptelor, ci calificarea legală a faptelor constatate.

El nu va scăpa acest prilej, pentru a înfăţişa o versiune caustică a

faptelor. Vom aminti una singură. Evocând scena dintre Lăzărescu şi

Marguerite Wallon şi palma trasă de cel dintâi prietenei sale, scenă care a

declanşat furia lui Păltineanu, I. Micescu va spune: „Nimic nu justifică

amestecul lui Plătineanu în această scenă, în care, cu toată discreţiunea

68

judecătorului de instrucţie şi parţialitatea Camerei de punere sub acuzare,

se vede clar că femeia, departe de a fi fost pe nedrept expusă unei primejdii,

era pe drept supusă unei uşoare corecţii.Era o simplă retuşare de educaţie,

între concubini! Prin urmare, nimic alarmant”.

Pledoaria, din care au fost extrase fragmentele de mai sus, cuprindea

şi următoarea definiţie a rolului Curţii de casaţie: „De câte ori, sub o formă

sau alta, în silogismele constructive de considerente ale instanţelor de fond,

se nesocoteşte, direct sau indirect, nu numai un complex de noţiuni, dar

chiar un singur termen întrebuinţat de lege, de atâtea ori, înalta Curte,

găsind într-unul din termenii silogismului o atingere la lege, poate şi trebuie

să intervină”.

Cuvântul recurentului se va încheia magistral, cu reluarea ideii de

legitimă apărare. Citând câteva jurisprudenţe celebre, el va conchide:

„Societatea nu are drept să mă judece, când nu e în stare să mă apere”.

Se amintinteşte această idee, lapidar formulată în pledoaria lui I.

Micescu, pentru că ea se regăseşte, în ultimul timp, într-un curent din ce în

ce mai puternic în unele ţări în care criminalitatea a crescut îngrijorător,

curent care denunţă laxismul judiciar şi proclamă dreptul la autoapărare.

Într-un amplu articol, în ziarul „Le Monde” din 9 noiembrie 1980,

sub titlul „Autoapărarea. Autopsia a două crime”, putem afla că, numai în 3

ani, „autoapărarea” a făcut peste 40 de victime!

Cu tot marele său talent, E. Otulescu, avocatul părţii civile, nu va

reuşi să zdruncine argumentele recurentului. Cerând respingerea recursului

el va spune: „Legitimă apărare este o excepţiune care distruge unul din

elementele infracţiunii, elementul intenţiei.

Ea face parte din însăşi problema culpabilităţii, ceea ce explică de ce

înaintea juraţilor nu se pune o întrebare deosebită pentru legitima apărare.

69

în consecinţă, prezumţia de culpabilitate este suficientă pentru exercitarea

urmăririi.

Acestea sunt argumentele noastre de drept. Aşteptăm hotărârea dv. cu

încredere şi seninătate, căci avem conştiinţa împăcată că ne-am făcut

datoria... Avem convingerea că procesul acuzatului Lăzărescu nu va putea fi

transformat, printr-o apărare meşteşugită, în procesul lui Dominic

Păltineanu...”

E. Otulescu n-a convins Curtea de casaţie.Împotriva sa au fost şi

concluziile procurorului general.Reluând analiza violărilor de lege

săvârşite de Camera de punere sub acuzare, reprezentantul Ministerului

public va spune: „Nu putem încheia concluziile noastre, fără a arăta

mirarea care trebuie să izbească pe oricine în ce priveşte fantezia pe care o

reliefează deciziunea majorităţii Camerei de acuzare!”

PROCESUL INGINERULUI CRISTESCU

O cât de sumară investigare a documentelor care oglindesc viaţa

juridică din ţara noastră, după cel dintâi război mondial, îngăduie să se

descopere puternicul simţ de dreptate al maselor, faptul că ele nu se lăsau

înşelate de aparenţele pe care aparatul represiv se străduia din răsputeri să

le acrediteze ca realităţi.

Nici dificultatea de a descoperi adevărul într-un păienjeniş de date şi

fapte, nici strădania unor cercuri de a scoate în evidenţă laturile

spectaculare şi pur personale ale unor cauze deduse în faţa justiţiei n-au

împiedicat opinia publică să descopere semnificaţiile adânci ale unor

fenomene, racilele unei societăţi în care mirajul câştigurilor facile provoacă

70

puternice convulsii în rândul unor pături ale populaţiei şi dezlănţuie acţiuni

necontrolate, cu urmări dintre cele mai grave.40

Procesul inginerului Cristescu este unul dintre evenimentele juridice

a căror evocare îngăduie să se evidenţieze tocmai aspectele mai sus

amintite. Într-adevăr, este grăitor faptul că, încă din clipa în care

cotidianele vremii au adus la cunoştinţa publicului „senzaţionala”

întâmplare, opinia publică s-a situat de partea acuzatului, socotindu-1 ca

una dintre victimele combinaţiilor urzite în lumea marelui capital. De altfel,

aproape fără excepţie, nu se vorbea despre „crima” sau „tentativa de

crimă” de la „Tehnica minieră”, ci de „drama” de la această societate.

În zilele de 3 la 28 februarie 1922, sala Curţii cu juraţi din Bucureşti

devenise cu totul neîncăpătoare pentru mulţimea dornică să asiste. Se aflau

aici şi oameni veniţi din toate oraşele unde locuise sau lucrase cândva

acuzatul. Informaţiile şi depoziţiile erau atât de favorabile pentru cel

judecat, încât, la pronunţarea verdictului de achitare, aplauzele entuziaste

n-au mai contenit.

Cine este acuzatul şi din ce cauză se afla în faţa juraţilor?

De profesiune inginer minier, Ioan Cristescu se angajează în anul

1910, imediat după terminarea studiilor, la C.F.R. unde, datorită meritelor

sale deosebite, este numit, în relativ scurt timp, inspector general.

După primul război mondial, deosebita competenţă profesională a

inginerului Cristescu ajunge să fie pretutindeni recunoscută, astfel că

numirea lui ca profesor suplinitor la catedra de termodinamică a Şcolii

politehnice din Timişoara este considerată drept firească.

Pasiunea pentru ştiinţă, neprecupeţirea eforturilor pentru a da ţării

cadre cât mai bine pregătite îl fac să dobândească preţuirea tuturor

40 Yolanda Eminescu, Procese celebre, Editura Lumina Lex, 1995, p.201.Bucureşti,

71

colegilor. Cu prilejul procesului, aceştia nu vor ezita să semneze o mărturie

colectivă, din cuprinsul căreia rezultă că inginerul Cristescu, în calitate de

profesor, nu numai că şi-a ţinut cursurile, care îi cădeau în sarcină, cu

multă competenţă şi căldură, dar şi-a mai asumat, în mod gratuit şi benevol,

şi un curs suplimentar necesar şcolii, pe care 1-a făcut tot atât de îngrijit.

În tot acest timp, inginerul Cristescu a căutat să strângă raporturile

dintre profesor şi elevi, prin lucrări practice, excursii şi printr-un contact

continuu, aproape zilnic, de care elevii au profitat necontenit

Diferitele funcţii îndeplinite la C.F.R., precum şi calitatea de cadru

didactic nu l-au împiedicat pe inginerul Cristescu să-şi valorifice

cunoştinţele sale în domeniul mineritului. El se adresează în acest scop

Ministrului Industriei şi Comerţului şi obţine o concesiune pentru

exploatarea unei mine de cărbuni din Corcioveni.

Neavând însă capitalul necesar pentru asigurarea exploatării, este

nevoit să se asocieze cu alte trei persoane. Conducerea cu pricepere a minei

şi, apoi, vânzarea unor acţiuni ale societăţii, create în scopul acestei

exploatări, îi permit inginerului Cristescu să realizeze o sumă de

aproximativ 300 000 de lei, pe care intenţionează s-o investească într-o

mină de lignit, descoperită în judeţul Argeş. Astfel, împreună cu N.

Mihăiescu şi alţii, ei pune bazele unei societăţi pe acţiuni, „Tehnica

minieră”41. S-a format un consiliu de administraţie având ca preşedinte pe

prof. Emilian Antonescu (de la Facultatea de drept). Capitalul social era de

2 000 000 de lei, aportul coproprietarilor minei din Argeş, printre care

figura şi Cristescu, fiind evaluat la 500 000 de lei. În calitate de

41 Actul constitutiv al societăţii „Tehnica minieră” s-a autentificat la Tribunalul Ilfov, secţia de notariat, sub nr. 5776 din 12 martie 1920.

72

coproprietar al minei, Cristescu a primit acţiuni ale noii societăţi în valoare

de 200 000 de lei şi a mai subscris alte acţiuni în valoare de 500 000 de lei.

Societatea, astfel constituită, nu a dat rezultatele scontate şi, foarte

curând, s-au ivit o serie întreagă de dificultăţi materiale, urmate de

neînţelegeri între membrii consiliului de administraţie. N. Mihăiescu şi

fratele acestuia, intrat şi el în administraţia societăţii, sunt reclamaţi

Parchetului pentru săvârşirea unor nereguli. Reclamaţiile sunt clasate, dar

societatea se afla în pragul falimentului.

O încercare de a o salva, prin cumpărarea unei mine de mare

randament la Rovinari-Dolj, de la C. Stamatiu, nu are alt rezultat decât

apariţia unui nou creditor, în persoana lui Stamatiu. Era o situaţie gravă

pentru o societate şi aşa asaltată de cererile de plată ale creditorilor

anteriori.

În aceste împrejurări, la 14 septembrie 1922, se convoacă consiliul de ad-

ministraţie al Societăţii „Tehnica minieră”, cu scopul de a se discuta

măsurile ce se impuneau a fi luate. La această şedinţă participă şi ing. Ioan

Cristescu, aflat în Bucureşti, pentru a preda rectorului şcolii politehnice din

Timişoara o lucrare ştiinţifică, în baza căreia urma să obţină definitivarea

sa la catedra de termodinamică a acelei şcoli.

Preşedintele consiliului de administraţie expune grava situaţie în care

se găseşte societatea şi propune (după ce arată că, prin garanţia sa

personală, a obţinut unele amânări de la principalii creditori), o serie de

măsuri menite să îndrepte lucrurile: schimbarea consiliului de administraţie

şi îndeplinirea formalităţilor necesare achiziţionării şi punerii în exploatare

a minei Rovinari. Inginerul Cristescu a cerut imediat cuvântul şi, într-o

stare de agitaţie neobişnuită, a acuzat administraţia de activitate

frauduloasă, arătând că aceasta a avut un efect dezastruos asupra lui,

73

deoarece a dus la pierderea tuturor rezervelor sale băneşti, investite în

această societate.

La încercarea preşedintelui de a-1 întrerupe, pentru a se putea reveni

la discutarea propunerilor făcute, ing. Cristescu îl acuză pe preşedinte că a

îngăduit fraudele fraţilor Mihăiescu. În faţa acestei acuzaţii, E. Antonescu

ripostează violent, adresând lui Cristescu cuvintele „escroc şi canalie”. La

auzul acestor cuvinte, ing. Cristescu scoate din servietă un revolver şi trage

asupra lui E. Antonescu, care se prăbuşeşte. Cu revolverul în mână,

Cristescu se îndreaptă spre N. Mihăiescu, care fuge pe scară, urmat de Al.

Georgescu, un alt membru al consiliului de administraţie. Ing. Cristescu îi

urmăreşte şi trage, ţintindu-1 pe Mihăiescu. Glontele îl loveşte însă pe Al.

Georgescu. Cristescu continuă urmărirea lui N. Mihăiescu în stradă şi trage

din nou, pe când acesta se afla în faţa magazinului de blănărie, din

apropiere. Mihăiescu cade. Cristescu mai trage un foc, apoi se reîntoarce la

sediul societăţii, unde, între timp, sosiseră autorităţile. Transportate la

spital, unde, li s-au dat îngrijirile necesare, toate cele trei victime, rănite,

scapă cu viaţă.

La 21 decembrie 1922 se emite împotriva ing. Cristescu o ordonanţă

definitivă de punere sub urmărire pentru crima de asasinat săvârşită, dar

neizbutită, împotriva lui Emil Antonescu, N. Mihăiescu şi Al. Georgescu,

dispunându-se arestarea acuzatului.

Prin acest act al organului de urmărire penală se reţin în sarcina ing.

Cristescu o serie de împrejurări considerate de natură a demonstra intenţia

sa premeditată de săvârşire a crimei.

Faptul că ing. Cristescu s-a servit de o armă de foc, cu care a tras

asupra victimelor, de la o distanţă foarte mică, în interiorul unei camere

74

mici, repetarea actelor şi urmărirea victimelor, toate acestea sunt

considerate o dovadă a voinţei sale criminale de a ucide.

Împrejurarea că a adus cu el, la întrunirea unui consiliu de

administraţie, o armă de foc, pe care a purtat-o în servieta cu acte, spre a o

avea la îndemână, a fost considerată ca o dovadă a premeditării. Afirmaţia

lui Cristescu, că, ori de câte ori călătorea cu trenul purta asupra sa

revolverul, este înlăturată de ordonanţa definitivă, pe motiv că nu este

dovedită. Se mai arată că, admiţând faptul că, în mod obişnuit Cristescu

purta asupra sa o armă de foc, totuşi nu era firesc să se creadă că o purta în

servieta cu acte, deoarece, de obicei, revolverul se poartă în buzunar.

O dovadă a premeditării o mai constituia, pentru judecătorul de

instrucţie, şi faptul că, venind la şedinţa consiliului de administraţie,

Cristescu era — potrivit declaraţiei martorilor — foarte agitat, că a intrat

trântind uşa şi fără să dea bună ziua, „ceea ce însemna că venea în acest

loc cu un scop bine determinat şi reflectat mai dinainte şi acesta era

hotărârea de a extermina pe cei pe care, în mod injust, îi credea vinovaţi de

pagubele sale, căci numai astfel se poate explica preocuparea sa de a intra

fără a da obişnuitul salut şi cu repeziciunea unui om furios” .

S-a considerat util să se insiste asupra contradicţiilor din cuprinsul

acestei argumentări, în cadrul căreia se evidenţiază mai întâi că nu a

salutat şi apoi că salutul său a fost acela al unui om furios.

Cât priveşte mobilul crimei, acesta este răzbunarea pe acei pe care îi

credea că au fost cauza care 1-a împiedicat să realizeze câştiguri mari prin

formarea societăţii „Tehnica minieră”, societate pe care a înjghebat-o nu

pentru a întreprinde o afacere de nădejde şi prosperitate, dar pentru a-şi

procura ocazia unor beneficii grabnice, independent de urmările viitoare

ale societăţii.

75

Ordonanţa reţine, de asemenea, în sarcina lui I. Cristescu, faptul de a

fi înfăţişat posibilităţile de exploatare a minei Argeş într-un mod care nu

corespundea realităţii, pentru a determina interesul în crearea societăţii

„Tehnica minieră”. În acelaşi act al organului de urmărire se arată că

învinuirea pe care acuzatul a dus-o lui N. Mihăiescu este neîntemeiată, atât

pentru că reclamaţia împotriva acestuia (pentru pretinse nereguli în

administraţia societăţii) a fost clasată, cât şi pentru că noua expertiză,

ordonată de instrucţie, conchide că registrele societăţii au fost ţinute

reglementar şi că emiterea unui număr de acţiuni mai mare decât cel

prevăzut de actul constitutiv al societăţii a fost o eroare, iar nu o fraudă.

La 29 decembrie 1922, Camera de punere sub acuzare a Curţii de

apel din Bucureşti reformează ordonanţa definitivă a judecătorului de

instrucţie şi reţine în sarcina lui Cristescu numai acuzarea de crimă de

asasinat săvârşită, dar neizbutită, împotriva lui Em. Antonescu şi N.

Mihăiescu, considerând că intenţia de omucidere sau rănire împotriva lui

Al. Georgescu nu este dovedită.

Drept urmare, ing. Cristescu este trimis în judecata Curţii cu juraţi a

judeţului Ilfov.

Actul de acuzare al Parchetului general al Curţii de apel din

Bucureşti adaugă unele elemente grave în defavoarea acuzatului.

Reţinând, ca şi ordonanţa definitivă, constatarea că „s-a văzut chiar

de la începutul exploatării că mina de la Curtea de Argeş nu avea valoarea

pe care a prezentat-a acuzatul, deoarece între straturile de lignit erau şi

două straturi de humă, pentru selecţionarea cărora trebuiau cheltuieli

deosebite” actul de acuzare îi impută lui I. Cristescu faptul că, numit la

început director al Societăţii „Tehnica minieră”, în momentul în care

76

constată situaţia grea în care se află societatea — în loc să depună eforturi

pentru a o salva — îşi dă demisia din funcţia de director al societăţii.

Astfel fiind, ing. Cristescu nu avea dreptul să considere pe ceilalţi

membri ai consiliului de administraţie drept singurii vinovaţi de situaţia

creată. Dimpotrivă, o vină importantă îi revenea chiar lui.

„Dar oricum, se arată în actul de acuzare, chiar dacă şi alţi membrii

din consiliul de administraţie ar fi avut partea lor de contribuţie la mersul

rău al societăţii, aceasta nu-1 putea îndreptăţi să se ducă la consiliu

pregătit cu un revolver încărcat, de care să facă uz, împins de un sentiment

de răzbunare rău înţeles, în contra acelora pe care îi socotea el, în mod

greşit, că sunt vinovaţi de dezastrul societăţii” .

Fiind arestat, ing. Cristescu întocmeşte un memoriu, pe care îl pune

la dispoziţia apărătorilor săi. Apărarea se va axa pe două idei principale:

cea dintâi, că ing. Cristescu este o victimă a moravurilor reprobabile din

lumea întreprinzătorilor acelor timpuri şi a mirajului pe care-1 constituiau,

pentru naivi, societăţile pe acţiuni, şi cea de-a doua că, în dimineaţa zilei de

14 septembrie 1922, ing. Cristescu a fost stăpânit de o emoţie atât de

puternică, încât, practic, el se afla într-o stare de inconştienţă, de natură a

înlătura orice răspundere.

În ce priveşte faptele pentru care este trimis în faţa curţii cu juraţi în

memoriul său, ing. Cristescu invocă unele împrejurări în favoarea sa şi

semnalează unele inexactităţi cuprinse în actul de acuzare.

El precizează că, la data ţinerii consiliului de administraţie, nu se afla

în Bucureşti pentru a participa la şedinţa acestui consiliu — la care, de

altfel, nici nu fusese convocat şi despre care aflase cu totul întâmplător — ci

pentru a preda o lucrare ce trebuia să-i aducă definitivarea la catedra de

termodinamică a Şcolii politehnice din Timişoara.

77

În dimineaţa în care s-a dus la societate, după unele discuţii

prealabile avute cu avocatul Frunzescu (membru şi el al consiliului de

administraţie al societăţii), cu care prilej examinează diferitele soluţii

propuse, ing. Cristescu declară că s-a simţit brusc cuprins de slăbiciune.

Ing. Cristescu relatează astfel starea sub imperiul căreia a acţionat în

momentul în care a izbucnit conflictul: „Insulta a venit ca un trăsnet şi mi-

am pierdut echilibrul. Am pierdut, desigur, mintea, fiindcă nu mă recunosc

în toată acţiunea de care, totuşi, m-am făcut vinovat. Nu-mi explic nimic,

fiindcă nu pot şi îmi e oroare de tot ce s-a întâmplat; înaintea ochilor

vedeam, ca printr-o ceaţă deasă, un fel de fum albastru şi nici una din

reflecţiile — ce-mi vor fi trecut prin minte — nu mi le amintesc.

Mă simt foarte nenorocit şi străin de mine, cel de atunci. Mi-a fost rău; nu

rău fizic, ci moral” .

În memoriul său, ing. Cristescu aduce, aşa cum am arătat, unele

rectificări expunerii faptelor din actul de acuzare.

Se arată, astfel, că mina de la Rovinari fusese cumpărată încă de la

constituirea societăţii „Tehnica minieră”, proprietarul acestei mine fiind, de

la început, acţionar şi membru al consiliului de administraţie.

Se precizează, apoi, că ing. Cristescu a subscris şi vărsat aproape un

sfert din tot capitalul social al Societăţii „Tehnica minieră” şi, totodată, că,

în perioada în care acuzatul a condus exploatarea minei din Argeş, aceasta

a fost în producţie, cu foarte mici cheltuieli de exploatare.

Cât despre fraţii Mihăiescu, acuzatul semnalează antecedentele

penale ale unuia dintre ei şi neregulile săvârşite de celălalt, în

administrarea unei alte societăţi, pe care, de asemenea, au dus-o la

faliment.

78

Acuzatul explică — în continuare — cum a început să lucreze,

folosind mica sumă ce i-a rămas moştenire de la tatăl său, vorbeşte despre

rezultatele frumoase pe care le-a obţinut prin muncă şl arată cum a investit

toţi banii în „Tehnica minieră”, astfel încât s-a văzut complet ruinat prin

falimentul acestei societăţi.

La acuzaţia ce i se aduce, că ar fi urmărit să se îmbogăţească uşor şi

că în acest scop a părăsit serviciul de la C.F.R., apucându-se să exploateze

mine, ing. Cristescu răspunde astfel: „Aşadar, a trece de la viaţa de

funcţionar la întreprinderi pare de la început curios; eu, inginer de mine, nu

aş fi indicat să fac întreprinderi industriale, fără a trage ponosul că vreau

să mă îmbogăţesc repede. Dar e acest fapt o notă rea? În sensul cum e

redactat rechizitoriul, aşa pare, deşi în cadrul organizaţiei sociale

burghezo-capitaliste e nota cea bună. în ce mă priveşte, condamn tendinţa

adunării de capital, sunt împotriva formei actuale de civilizaţie burghezo-

capitalistă şi consider ca ştiinţifică şi de înaltă concepţie umanitară

organizaţia care nu ar avea la bază capitalul.

Dacă aş lucra pentru înfăptuirea acestei idei marxiste, aş fi, fără

îndoială, supus la torturi ca toţi câţi au încercat, iar dacă adopt concepţia

capitalistă, şi lucrez conform vieţii în care trăiesc, trebuie să sufăr procesul

de intenţie precis, categoric: doresc să mă îmbogăţesc făcând întreprinderi”

În apărarea lui I. Cristescu a luat cuvântul — în primul rând —

domnişoara Margareta Paximade, tânără avocată, intrată în profesiune de

numai trei ani.

„Desigur — îşi începe ea, cu stăpânită emoţie, pledoaria — dacă m-

aş gândi la slabele mele puteri faţă de marele interes pe care am să-1 apăr

astăzi, libertatea (ceea ce înseamnă viaţa) unui om de valoarea ing.

Cristescu, nu m-aş putea ridica decât tremurând în faţa domniilor voastre.

79

Dar nu, nu mă preocupă gândul că voi fi departe de înălţimea la care s-a

ridicat oratoria domnului procuror general, căci voi şti, în schimb, să

rămân mai aproape de adevăr.

Ceea ce m-a adus aici, pe banca apărării, este siguranţa pe care o am

că astăzi, în faţa dv., nu stă un vinovat pe care aveţi să-1 pedepsiţi şi care,

fiind o primejdie pentru societate, aveţi să-1 înlăturaţi din mijlocul nostru,

ci un om nenorocit, mai nenorocit decât vreunul dintre noi ar putea să-şi

închipuie. Pe care aveţi să-1 plângeţi, să-1 iertaţi şi să-1 redaţi societăţii,

care reclamă încă de la el aportul de muncă rodnică şi cinstită...

Domnilor juraţi, domnul procuror general a pătruns cu cercetările

sale în adâncul trecutului lui Cristescu şi a adus în faţa dv. întreg arborele

acestei vieţi. Dar 1-a pus sub o lumină falsă, 1-a privit pieziş şi cu rea-

voinţă. Să-mi îngăduiţi acum să reiau filmul acestei vieţi, cu un tablou mai

îndepărtat încă şi să-1 aduc dv., în lumina în care a fost trăit” .

După ce va evoca viaţa corectă şi de muncă intensă a acuzatului,

Margareta Paximade va preciza semnificaţia acestei evocări, arătând:

„Domnilor juraţi, atrag atenţia dv. că toată această răscolire a trecutului

ing. Cristescu nu are altă valoare, pentru actul pe care azi aveţi să-1

judecaţi, decât aceea a peisajului pe care se proiectează evenimentul din 14

septembrie. Şi dv. veţi avea să cercetaţi dacă acest eveniment se încadrează

în mod natural peisajului, dacă se îmbină cu el, formând un singur tot, ori

nu cumva este numai un gest răzleţ, venit din afara vieţii lăuntrice a lui

Cristescu, o nenorocire căzută asupra acestei vieţi, iar nu un act vinovat

ieşit din această viaţă”.

Va urma analiza învinuirii ce se aduce ing. Cristescu prin actul de

acuzare, în legătură cu dificultăţile în care se află Societatea ,,Tehnica

minieră”.

80

„Domnilor juraţi, va continua avocata, se aduce o îndoită învinuire

inginerului Cristescu de către domnul procuror general, aceea de a fi

prezentat, cu rea-credinţă, ca o întreprindere rentabilă exploatarea minei de

la Curtea de Argeş, deşi ştia bine că această mină nu are nici o valoare,

astfel că domnia sa este principalul vinovat al falimentului de la „Tehnica

minieră". În al doilea rând, este răspunzător de reaua şi vinovata conducere

a societăţii, deoarece a fost şi domnia sa un timp director al ei.

Ei bine, vom întreba faptele şi vom afla adevărul. Primei învinuiri îi

răspundem mai întâi cu bunul-simţ. în societatea care se pretinde că a mers

la faliment din pricina informaţiilor frauduloase date de acuzat, acesta avea

investit tot avutul său, 400 000 de lei. Şi, afară de cazul când credeţi că

Cristescu nu era sănătos la minte (şi în acest caz nu l-aţi putea face

răspunzător), el trebuia să se gândească că mina societăţii însemnează şi

mina lui, cel mai mare dintre acţionari. Dar acestei prime învinuiri îi

opunem şi expertiza domnului ing. Lupaşcu, făcută cu prilejul obţinerii

concesiunii de exploatare...

În ceea ce priveşte cea de-a doua învinuire, iată ce am răspunde

domnului procuror general. În scurtul timp cât Cristescu a fost director,

conducerea societăţii a fost bună şi rodnică, cu toată continua ciocnire pe

care o avea cu aptitudinile necinstite ale administratorului delegat N.

Mihăiescu.

Respingând învinuirile actului de acuzare, Margareta Paximade îi

aduce însă aceluia pe care îl apăra o altă învinuire, aceea de a nu fi înţeles

că în societatea de atunci existau două categorii de oameni: unii care

munceau şi alţii care se îmbogăţeau şi că „el, ing. Cristescu, făcea parte din

«rasa celor muncitori», cărora nu le era «hărăzită bogăţia»" . Aceasta este,

în realitate, singura greşeală pe care o ispăşeşte, spune apărătoarea.

81

Dezastrul bănesc, care îl reprezenta pentru ing. Cristescu prăbuşirea

Societăţii „Tehnica minieră”, a survenit într-un moment în care acesta,

obosit de munca istovitoare depusă în cursul anului şcolar, îşi consacrase

vacanţa nu odihnei, ci elaborării unei lucrări de o deosebită importanţă

ştiinţifică. Acest efort prelungit îi zdruncinase nervii.

În această stare — subliniază apărarea — el s-a dus, în ziua de 14

septembrie 1922, la sediul consiliului de administraţie al societăţii care îl

ruinase. Prezenţa revolverului în servietă nu poate fi atribuită premeditării.

„Domnul procuror vă arăta prezenţa acestei arme — spune avocata

Margareta Paximade — ca pe o dovadă irefutabilă a premeditării. Domnia

sa nu poate să nu recunoască că, din toată instrucţia făcută, reiese că

acuzatul purta totdeauna armă asupra lui, dar spune că prezenţa

revolverului în servietă arată că a vrut să-1 aibă la îndemână pentru

executarea planului de asasinat. Or, mi-aş îngădui să pun următoarea

întrebare domnului procuror: dacă domnia sa crede că revolverul e mai la

îndemână în servietă decât în buzunar (ceea ce însă nu e părerea mea), nu

găseşte domnia sa că cel mai natural lucru din lume e ca, atunci când pleci

la drum şi primejdia se prezintă numai ca o vagă eventualitate, fără să poţi

prevedea momentul în care ai fi nevoit să uzezi de revolver, să porţi arma

cât mai la îndemână, pentru ca neprevăzutul să nu te surprindă?”

Şi iată cum înfăţişează apărătoarea, în pledoaria sa, momentul tragic

în care Em. Antonescu va pronunţa cuvântul „canalie”, iar ing. Cristescu va

scoate revolverul şi va trage, moment care nu poate aparţine vieţii lui

Cristescu.

„Cuvântul «canalie», pornit de la un om în care avea încredere şi pe

care îl stima, a căzut ca un trăznet asupra acuzatului, ai cărui nervi, v-am

spus, erau zdruncinaţi. Judecata s-a întunecat, voinţa 1-a părăsit şi,

82

maşinal, a scos revolverul din servietă şi a tras. În timp ce domnul E.

Antonescu cădea jos într-un lac de sânge, apare în faţa acuzatului N.

Mihăiescu. Atunci acesta, exasperat (mai mult) de detunătura armei, vede în

faţa ochilor lui înnebuniţi întreaga sa nenorocire, care-1 atrage ca o

prăpastie. Se repede, cu revolverul întins, după el, îl fugăreşte pe scări, îl

urmăreşte în stradă şi intră după el în magazinul lui Pinchas, unde îşi căuta

adăpost.

Descarcă două focuri asupra lui. Apoi nervii se destind şi Cristescu,

cu braţele larg deschise, strigă: „omorâţi-mă!”

Domnilor juraţi, vă rog să prindeţi dintr-o singură privire întreaga

viaţă a acestui om, aşa cum ea răsare luminos de curată din toată instrucţia

făcută în faţa dv. Veţi vedea că va fi imposibil să legaţi de ea actul nesăbuit

din 14 septembrie .

Această ultimă idee este reluată şi dezvoltată de alt apărător al

acuzatului, avocatul I. Chihaia, care va pune problema dacă, cu privire la

faptele supuse judecăţii juraţilor, acuzatul are sau nu vreo răspundere

penală:

„Convingerea noastră nestrămutată — va spune I. Chihaia — este că in-

ginerul Cristescu nu are nici o vină. Că fapta, deşi comisă, totuşi nu-i revine

deloc sub raportul responsabilităţii, deoarece în acel moment se găsea într-

o completă uitare de sine...

Din ordonanţa definitivă reiese un prim capăt de acuzare, şi anume

că în această afacere inginerul Cristescu a lucrat cu premeditare; cu alte

cuvinte, gândul de a omorî îl avea mai dinainte hotărât, aştepta numai

momentul să-1 transforme în fapt.

Noi susţinem că acest gând de a fi omorât nu 1-a avut nici înainte nici

în momentul comiterii faptului şi, dacă îmi veţi permite să fac o analiză a

83

faptelor, am această credinţă că nimeni nu va mai rămâne în această idee,

nici chiar domnul procuror general” .

Pentru a demonstra acest lucru, avocatul analizează faptele în trei

momente succesive: anterior, concomitent şi posterior crimei, pentru a

conchide că nimic nu îndreptăţeşte acuzaţia de premeditare.

Ing. Cristescu nu poate fi socotit răspunzător, arată avocatul, pentru

o faptă unică în viaţa lui, săvârşită într-un moment de rătăcire, de pierdere

a raţiunii, într-un moment în care şi-a pierdut cumpătul, în care nu şi-a mai

controlat faptele, căci legea declară nevinovat pe cel care săvârşeşte o faptă

penală în asemenea condiţii.

În şedinţa din 28 februarie 1923, Pompiliu Ioaniţescu (din partea

apărării) va înfăţişa pe inginerul Cristescu drept victimă a unui fenomen

economic de după război: proliferarea societăţilor pe acţiuni. Pledoaria sa

constituie un aspru rechizitoriu al moravurilor vremii.

,,Acest proces — va spune el — a adus în discuţie o adevărată

maladie apărută după război şi contra căreia trebuie să se ia măsuri, pentru

ca ţara să nu fie dusă la o catastrofă economică şi financiară. Contra ei

trebuie să se întrebuinţeze viguros dezinfecţia, trebuie aplicată o profilaxie

cu totul serioasă. în fiecare zi se creează numeroase societăţi anonime —

pentru diferite scopuri şi întreprinderi — care fac apel la public, spre a-i da

subscripţii şi capitaluri. De regulă, în faţa publicului nu apare acela care va

profita şi va întrebuinţa mai mult pentru el societatea şi fondurile ei. Acela

se ţine în umbră, aşa e sistemul; aşa profită şi îşi execută toate scopurile lui

rentabile, îmbogăţirea pentru dânsul. În faţa publicului este pus un consiliu

de administraţie, compus în majoritate, dacă nu chiar în unanimitate, din

oameni politici, iar ca preşedinte se pune un om politic cu o suprafaţă mare,

de regulă, care să facă parte din partidul de la putere. După ce se adună

84

capitalul de la publicul subscriitor, care îşi dă societăţii, plin de speranţe,

economiile lui, rozătorul societăţii se pune pe lucru şi roade, şi se îngraşă,

şi se îmbogăţeşte, iar societatea tânjeşte şi este atât de anemiată încât chiar

moare, ajungându-se în nenumărate cazuri ca acţionarii să-şi piardă

întregul capital depus. Am văzut oameni care şi-au încredinţat economiile

lor unor societăţi al căror sediu nu-1 mai găsesc şi-1 caută mereu, zadarnic.

Asemenea boală este primejdioasă şi pentru particulari, dar mai cu

seamă pentru ţară. Contra ei trebuie să se ia măsuri serioase. La noi

societăţile anonime nu pot rămâne fără un control serios. Morala publică

cere imperativ măsuri, spre a nu se mai înfăptui asemenea vaste escrocherii.

Printre alte manifestări de asemenea natură se numără şi Societatea

„Tehnica minieră”, care a fost înfiinţată cu oameni cinstiţi, dar care pe

urmă a ajuns pe mâna unor rozătoare nesăţioase, ca fraţii Mihăiescu care,

la adăpostul unor oameni cinstiţi, s-au îngrijit numai de ei, s-au îmbogăţit,

iar societatea a ajuns la dezastru, acţionarii pierzându-şi capitalul acolo

depus” .

Acest rechizitoriu va fi continuat într-o altă pledoarie a apărării,

pledoaria lui Grigore Trancu-Iaşi: „Toţi cunosc brigandajul care se comite

sub paravanul fondării societăţilor pe acţiuni.

Nu e nimic mai neruşinat şi mai criminal. E unul dintre simptomele

cele mai triste ale demoralizării publice.

Ceea ce erau odată, în timpurile cele mai îndepărtate ale evului

mediu, marile companii de aventuriei şi briganzi, care jefuiau negustorii şi

prădau satele, astăzi sunt societăţile pe acţiuni. Nu toate — fără îndoială —

dar multe dintre ele, cu mai multă siguranţă, cu mai multă impunitate, cu

mai mult răgaz şi mai mult folos pentru fondatorii şi directorii lor. E o

metodică organizare de jaf. Statul lasă ca pretinşii financiari, cu ajutorul

85

unei prese venale, să fure în mod îndrăzneţ, la lumina zilei, economiile

publice; nu face nici o sforţare pentru a opri spoliaţiunile al căror martor

este. Statul, care pedepseşte în mod sever pe escrocul de rând şi pe tâlharul

vulgar, respectă, onorează, încarcă cu decoraţii şi cordoane pe marii hoţi ai

publicului. Corupţia societăţilor anonime este astăzi cauza principală,

aproape singura, a bogăţiilor enorme. Dreptul n-a reuşit să pună în frâu pe

administratorii societăţilor anonime.

Obligaţia ca direcţia să dea socoteală adunărilor generale n-a

împiedicat nici o fraudă, nici o minciună. Ar trebui alte mijloace...”

În pledoaria sa, din şedinţa din 28 februarie 1922, avocatul Radu

Rosetti, cel care a fost numit „un trubadur al Palatului de Justiţie”, va

urmări să-i convingă pe juraţi că faptele lui Cristescu n-au fost săvârşite cu

voinţă şi, deci, juraţii, cărora legea nu le cere să se pronunţe decât în

temeiul intimei lor convingeri, nu ar putea pronunţa, pe o asemenea bază,

decât un verdict care să ducă la achitarea acuzatului.

„E târziu, onorată Curte şi domnilor juraţi — îşi va începe Radu

Rosetti pledoaria. Sunteţi obosiţi şi mai am şi situaţia ingrată de a pleda

după atâţia distinşi colegi, care au epuizat materia, spunând tot ce era de

spus în drama al cărei deznodământ fatal aveţi să-1 judecaţi. Nu vreau să

mai prelungesc nici chinul acestui om care, oricum va ieşi de aici, pentru

restul vieţii va fi tot un nenorocit.

Voi fi scurt aşa dar, şi, chiar dacă mai pledez, n-o fac ca să vă

conving—fiindcă sunt sigur că hotărârea dv. în minutul acesta e deja luată

— ci dintr-un scrupul de conştiinţă, ca să nu-mi reproşez că nu mi-am făcut

datoria. Cine ştie? Poate a mai rămas dubiu asupra vinovăţiei lui numai în

sufletul unuia dintre dv. şi, pe acest unu, vreau să-1 conving, fiindcă avem

ambiţia ca inginerul Cristescu să fie achitat în unanimitate.

86

Din fericire, nu aveţi de luptat cu unul din acele cazuri grele, când

crima s-a comis, dar acuzatul nu mărturiseşte şi dovezile sunt slabe. Nu.

Aici criminalul mărturiseşte, victime au fost şi singura întrebare care

trebuie să v-o puneţi este dacă făptuitorul trebuie pedepsit sau iertat”42.

„Întrebarea care vi se va pune — a spus în continuare Radu Rosetti

— va fi dacă inginerul Cristescu a săvârşit fapta cu voinţă. Prin urmare, nu

că s-a săvârşit fapta, veţi conchide dv. când veţi răspunde nu, ci că, în

momentul acela, i-a lipsit voinţa, că a avut un moment de rătăcire, când,

oricare în locul lui, pus în acele împrejurări, ar fi făcut la fel”.

Şi, pentru a demonstra şi mai convingător iresponsabilitatea

acuzatului în momentul săvârşirii faptei ce i se impută, avocatul aduce în

faţa instanţei o probă nouă: boala gravă de care suferea inginerul Cristescu

şi pentru al cărei tratament i se făcuse, în ziua de 13 septembrie (aşa cum o

dovedeşte certificatul depus), o injecţie ce i-a provocat o febră de aproape

40°C şi care explică starea sa din ziua următoare. Cu ajutorul afirmaţiilor

categorice din tratatele medicale, înfăţişate în instanţă, apărătorul

demonstrează că asemenea reacţii, care pot merge până la delir, erau

frecvente în cazurile de tratament cu produsul respectiv, putând surveni a

doua şi chiar a treia zi după injecţie.

Radu Rosetti încheie astfel: „Nu, domnilor juraţi, a fost un ceas rău,

cum îi zice aşa de sugestiv poporul, un moment de inconştienţă de pe urma

căruia s-a petrecut actul nesocotit care, din fericire, nu mai are urmări şi

care, pentru motivele invocate, trebuie iertat.

42 Biblioteca marilor procese, 1923, nr. 2, p. 99.

87

De aceea, fără peroraţia de rigoare, fac un ultim apel la conştiinţa

dv. pentru ca, rămânând credincioşi jurământului făcut, să judecaţi fără ură

şi fără părtinire, să aduceţi un verdict de achitare”.

Această nouă orientare a apărării a determinat o replică din partea

procurorului general G. Ionescu. Acesta a susţinut că, oricât de seducătoare

ar fi, în aparenţă, teoria iresponsabilităţii, nu i se poate aplica acuzatului,

fiind contrazisă atât de depoziţiile martorilor, ce l-au prezentat pe acuzat ca

un om liniştit, care n-a dat niciodată nici un semn de nebunie, cât şi de

cererea însăşi a apărării, care a pretins ca inginerul Cristescu, un profesor

de valoare, să fie redat, prin achitare, catedrei sale.

„Sunt obligat aici, a spus reprezentantul Parchetului general, la o

con-sideraţiune care priveşte această chestiune sub un alt aspect. Cred că vi

s-ar putea cere achitarea pentru un motiv sau altul, cred că, pentru orice

motiv aţi avea în vedere, domniile voastre sunteţi suverani să primiţi apelul

pe care vi-1 face apărarea, dar un lucru nu se poate susţine: că, o dată

achitat acuzatul, verdictul dv. l-ar indica să-şi reia locul în învăţământul

superior, de unde fapta sa criminală 1-a exclus pentru totdeauna. Oricare

ar putea să fie imoralitatea vremii de azi, oricât de redusă ar fi opinia

domnilor apărători despre simţul de demnitate al societăţii noastre, nu

merită această societate suprema ofensă ce i se face, atunci când se crede

că ea ar putea să tolereze ca, pe o catedră a învăţământului superior, să

stea un om pe care mila juraţilor îl va fi scos din fundul puşcăriei” .

El va încheia, amintind juraţilor că verdictul lor „poate să înarmeze

braţul altor criminali” sau să constituie „un avertisment serios, să oprească

gestul altor mâini criminale”.

Astfel, el le va spune: „Nu uitaţi că achitările scandaloase,

pronunţate de unele curţi cu juraţi, au fost motivul care a înarmat braţul

88

criminal al altor ucigaşi. Puteţi să aduceţi hotărârii dv. toate mitigaţiunile

pe care legea vi le pune la dispoziţie, dar nu refuzaţi verdictul afirmativ pe

care am onoarea să vi-1 cer. Vă cer acest verdict, pentru că el singur poate

să fie pentru societate un act de reparaţiune, pentru odioasa manifestare

criminală a acuzatului, o justă înfierare, iar pentru acuzat... ei bine,

domnilor, pentru acest om, o expiaţiune meritată...

Ei bine da, sunteţi liberi ca, trecând peste realitatea zdrobitoare a

faptelor, călcând în picioare conştiinţa de dreptate a unei lumi întregi,

sunteţi liberi — spre deosebire de judecătorii magistraţi, care au

îndatorirea de a-şi motiva deciziile — să răspundeţi oricum la întrebările

care vă aşteaptă.

Puteţi—în asemenea condiţiuni—să încercaţi «a reda societăţii» pe

făptaşul întreitului asasinat, care, de altfel, s-a eliminat din această

societate singur şi iremediabil.

Dar, domnilor juraţi, dacă, înlăturând hotărârea de dreptate şi de

reparaţie pe care v-am cerut-o, veţi socoti că puteţi obliga societatea să

reprimească nepedepsit pe acest om în sânul ei, dacă apărarea vă va fi

convins că puteţi lua, în mâinile dv. de oameni oneşti, mâna pe care v-o

întinde acuzatul, pătată de sânge, aveţi în acest caz o îndatorire, aveţi

îndatorirea de a merge până la ultimele consecinţe ale gestului dv.... şi

atunci nu v-ar mai rămânea de făcut, ieşind din pretoriul acestui tribunal,

decât să aruncaţi în noroi legea care pedepseşte pe asasini.

În ultimul cuvânt al apărării se va răspunde astfel acestui

avertisment: „înainte de a termina, mă gândesc că domnul procuror spunea

că statuia justiţiei se va îndolia când Cristescu va fi achitat. Această justiţie,

desigur, reprezentată printr-o femeie cu ochii legaţi, ţinând în mână o

cumpănă cu două talere, pe care încape foarte puţin din patimile şi

89

suferinţele omeneşti. Dar, îmi aduc aminte de o emblemă despre care ne

vorbea odată Matei Cantacuzino. Un tablou dintr-un muzeu din Roma

reprezentând o femeie care, cu mâinile ei, cuprindea pământul întreg.

Credeţi poate că sub acest tablou s-a scris caritatea, filantropia sau aşa

ceva? Nicidecum. Sub acest tablou era scris: «Justiţia». Justiţia, care

cuprinde umanitatea întreagă, cu toate lacrimile, cu toate jertfele, cu toate

durerile şi cu toate necazurile ei. Justiţia aceasta, în cazul achitării lui

Cristescu, va fi în veşmânt de sărbătoare, căci înseamnă că este adânc

înţelegătoare a sufletului omenesc şi a complexului de împrejurări în care el

se zbate... Sentinţa dv. nu va spune că omorul este permis, dar va atrage

atenţia tuturor că jaful în averea publică nu este îngăduit...

Sentinţa dv. nu va însemna că fiecare trebuie să-şi facă singur

dreptate, dar va însemna că, atunci când eşti chemat să administrezi banul

strâns cu atâta greutate, trebuie să ai mai multă băgare de seamă, mai mult

spirit de prevedere, căci numai aceasta ne poate duce la o viaţă socială mai

serioasă...”

A urmat apoi sentinţa de achitare, care a fost primită cu o deosebită

satisfacţie de întreaga opinie publică.

Acestea sunt doar două dintre celebrele procese ale vremii trecute care

făcut obiectul unor ample studii în literatura de specialitate şi care subliniază

rolul deosebit al protagoniştilor duelului judiciar, care ar trebui să ia în

calcul efectele psihologice ale propriei lor atitudini, indiferent că reprezintă

acuzarea sau apărarea. În ultima analiză este în cauză exerciţiul de calitate şi

eficienţă al profesiunii.

90

CONCLUZII

Fără a emite pretenţii la o analiză completă a tuturor aspectelor pe care

le impune studiul algoritmului judecăţii, teza constituie doar o încercare de

a prezenta efectele psihologice ale duelului judiciar ce se răsfrâng asupra

intimei convingeri a magistratului şi în consecinţă asupra hotărârilor luate.

Aşa cum am arătat pe parcursul lucrării judecata, care are ca obiect

soluţionarea definitivă a cauzei penale sau civile, constituie activitatea

principală a procesului pena deoarece pe baza celor discutate şi probate în

şedinţa de judecată se poate întemeia convingerea judecătorilor, convingere

care ulterior este concretizată în hotărârea judecătorească.

Convingerea intimă a judecătorilor constituie baza sentinţelor pe care

aceştia le pronunţă, fiind deci, un element esenţial a hotărârii judecătoreşti.

Convingerea intimă a judecătorilor, aşa cum am arătat, se formează în

baza unor legităţi stabilite, care nu admit principiul aprecierii probelor după

criterii formale.

Legile procedurale lasă probele la aprecierea exclusivă a instanţelor,

stabilind ca unic fundament al acestei aprecieri, convingerea intimă a

judecătorilor sprijinită pe cercetarea circumstanţelor cauzei.

Intima convingere a magistratului nu se formează în mod complet şi

calificativ, decât după epuizarea duelului judiciar şi ascultarea ultimului

cuvânt al inculpatului, iar uneori nici după aceea, situaţie pentru care, aşa

cum am arătat, legiuitorul a prevăzut ipostaza repunerii pe rol, dacă

magistratul nu a reuşit pe deplin să-şi formeze intima convingere.

Duelul judiciar are loc în cadrul dezbaterilor care prezintă punctul

culminat al duelului judiciar aducând în dispută acuzatorul

91

public(procurorul), apărătorul public( avocatul), şi arbitrajul (instanţa de

judecată).

Acuzatorul şi apărătorul îşi formează o convingere proprie asupra

cazului, încercând fiecare, cu prilejul dezbaterii cauzei, să-l convingă pe

magistrat de justeţea punctului său de vedere.

Duelul judiciar constituie pentru magistrat, stimulul care acţionează

cumulat cu fondul experienţei, cultura şi informaţiile rezultate din probele

administrate.

În toate cazurile, judecătorul trebuie să scoată la iveală caracteristicile

individuale ale cazului, să le supună unei critici, unei analize logice,

ştiinţifice, serioase, înainte de a trage concluziile care se impun.

Din multitudinea de amănunte care se etalează în faţa sa, magistratul

trebuie să facă o selecţie migăloasă şi să construiască, să reconstituie faptul

infracţional.

Numai o analiză detaliată şi severă a realităţii poate să-l conducă pe

judecător la evidenţa singurului criteriu obiectiv pe care apoi să se bazeze

convingerea intimă şi ulterior, soluţia procesului.

92

BIBLIOGRAFIE

A. Legislaţie

1. Constituţia României

2. Codul Penal

3. Codul de Procedură penală

4. Codul de Procedură civilă

5. Legea de revizuire a Constituţiei nr.429/2003, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr.758/29.10.2003.

6. Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.197/13.08.1992 şi

republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr.259/30.09.1997

B. Autori. Lucrări. Publicaţii

Conf. univ.dr. Tudorel Butoi, asistent univ.Ioana-Teodora Butoi,

Tratat universitar de psihologie judiciară, Editura Phobos, Bucureşti,

2004.

1. Antoniu G., Bulai C., Chivulescu Ghe. – Dicţionar juridic penal,

Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976;

2. Bogdan T. – Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1994;

3. Bogdan T. şi colab. – Comportamentul uman în procesul judiciar,

M.I.- Serviciul editorial şi cinematografic, Bucureşti, 1983;

93

4. Bogdan T., Sânea I. – Analiza psihologică a victimei. Rolul ei în

procesul judiciar, Serviciul Editorial şi Cinematografic, M.I.

Bucureşti, 1988;

5. Butoi T. – Psihologie judiciară, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2003;

6. Butoi T. – Psihologia interogatoriului judiciar, Editura Enmar,

Bucureşti, 2002;

7. Butoi T. – Psihologia comportamentului criminal, Editura Enmar,

Bucureşti, 2002;

8. Buneci P., Butoi T. – Sociologie juridică şi devianţă specială,

Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001;

9. Buneci P.,Dinuică – Drept penal special, Editura Fundaţiei România

de Mâine, Bucureşti, 2001;

10.Bulai C., Filipaş A., Mitrache C. – Instituţii de drept penal. Curs

selectiv pentru examenul de licenţă, Editura Trei, Bucureşti, 2005;

11.Cioclei V. – Criminologie etiologică, Editura Actami, Bucureşti,

1996;

12.Ciopraga A. – Evaluarea probei testimoniale în procesul penal,

Editura Junimea, Iaşi, 1999;

13.Cârjan L. – Curs de criminalistică, Editura Curtea Veche, Bucureşti,

2003;

14.Cârjan L. – Comendiu de criminalistică, Editura Fundaţiei România

de Mâine, Bucureşti, 2004

15.Dragomirescu V.T. –Psihosociologia comportamentului deviant,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;

16.Diaconescu Ghe., Duvac C-tin. – Drept penal.Partea specială.Noul

Cod penal, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006;

94

17.Dongoroz V. – Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol.I,

partea generală, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,1971;

18.Eminescu Y. – Procese celebre, Editura Lumina Lex, 1995

19.Griga I. – Drept procesual penal, Editura All, Bucureşti, 2005

20.Iftenie V. - Medicină legală, Editura Universitară, Bucureşti, 2003;

21.Mitrache C. – Drept penal român partea generală, Casa de editură şi

presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 2001;

22.Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T. – Psihologie judiciară – Casa

de editură şi presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1997;

23.Minovici M. - Tratat complet de medicină legală, Editura Atelierele

Grafice SOCEC, Bucureşti, 1930;

24.Neagu I. - Tratat de procedură penală, Editura Pro, Bucureşti, 1997;

25.Neagu I.-Drept procesual penal, Editura Academiei Române,

Bucureşti, 1988;

26.Nistoreanu Ghe., Boroi Al. – Drept penal. Curs selectiv pentru

examen de licenţă, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.

27.V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală pe anul 1991,

Casa de Editură şi Presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1992

28.Oancea I. – Probleme de criminologie, Editura All, Bucureşti,1995;

29.Stănoiu R.,-Tranziţia şi criminalitatea, Editura Oscar Print,

Bucureşti,1994;

30.Scripcaru G. – Medicină legală, Editura Didactică şi Pedagocică,

Bucureşti, 1993;

95