PSIHOLOGIE

Psihologia este ştiinţa care se ocupă de fenomenele şi capacităţile psihice, le descrie şi le explică; este ştiinţa care se ocupă cu studiul legilor generale ale devenirii, funcţionării şi organizării psihocomportamentale umane.Psihicul uman este factorul de reglare a procesului de adaptare şi echilibrare a organismului cu mediul extern, saturat în variaţii aleatorii, imprevizibile→creşterea complexităţii mediului atrage după sine creşterea complexităţii organizării psihice; constituirea psihicului uman are un caracter multistadial, sub influenţa mediului sociocultural; caracteristicile sale definitorii sunt:

- dinamismul evolutiv- marea complexitate – este cel mai complex sistem cu componente proprii numai lui: gândirea logică,

imaginaţia, limbajul articulat, motivaţia, voinţa, emoţiile, sentimentele, aptitudinile (procesele secundare superioare, componentele primare sunt prezente şi la animale).

Psihologia medicală este disciplina complexă care studiază problemele teoretice şi practice ale medicinei legate de psihic, problemele psihice ale oamenilor bolnavi.Psihologia clinică se ocupă cu studiul cazurilor individuale.Psihopatologia se ocupă de apariţia fenomenelor psihopatologice.Psihiatria se ocupă de studiul bolilor şi răspunsul individual la agenţii patogeni.Definiţia OMS a sănătăţii este „acea stare de echilibru bio-psiho-social”. Principiile psihologiei1.Principiul determinismului extern – DE CE?Schema cauză- efect după care sunt structurate cercetările în fizică, chimie, biologie a fost revizuită în psihologie datorită teoriei generale a sistemelor şi ciberneticii prin relativizarea celor doi termeni care-şi schimbă succesiv locul; înlocuirea schemei liniare univoce (cauză→efect), cu o schemă interacţională circulară (conexiune inversă) a dus la completarea relaţiei cauzale cu noţiunea de relaţie de condiţionare( cauză ↔ efect). Principiul determinismului extern postulează necesitatea interpretării psihicului ca rezultat al acţiunii factorilor externi asupra organismului prin intermediul condiţiilor interne care condiţionează rezultatul final. Determinismul vieţii psihice atinge cel mai înalt grad de complexitate la om şi este completat de principiul condiţionării social istorice şi istorico-culturale. Complexitatea organizării structural funcţionale a creierului uman determină, la rândul său, procesarea superioară a fluxurilor informaţionale externe.2.Principiul relaţionării neuro-psihice –CUM?Psihicul apare şi se realizează permanent ca funcţie specifică a sistemului nervos, a mecanismelor neuro-psihice. Orice proces patologic de ordin organic sau funcţional, la nivelul creierului, are ca efect o tulburare, mai mult sau mai puţin semnificativă, în sfera cogniţiei, afectivităţii, motivaţiei, limbajului. Deosebirile existente la nivelul psihicului copil-adult nu ţin numai de experienţa acumulată, ci, în primul rând, de diferenţa semnificativă existentă la nivel de organizare funcţională a celor doi: maturizarea funcţională a creierului uman se încheie foarte târziu (18-20 ani), iar perfecţionarea funcţională la 30 ani; de aici, paralelismul legic între dezvoltarea creierului şi dezvoltarea psihicului de-a lungul evoluţiei; creierul este organul psihicului, nu şi izvorul psihicului; sursa psihicului se află în afara creierului, în influenţa mediului extern şi a mediului intern al organismului →psihicul nu este preexistent şi preformat: psihicul „produce” funcţii psihice după intrarea în relaţie de comunicare cu sursele de informare din mediul extern; neuronii se încarcă cu funcţionalitate în măsura în care recepţionează, procesează şi stochează informaţii extrase din mediul extern. Există o relaţie somatopsihică (dependenţa stării psihice de modificările biofiziologice ale creierului şi organismului în ansamblu) şi o relaţie secundară, psihosomatică, care evidenţiază dependenţa inversă, a stărilor biofiziologice ale organismului de starea sistemului psihic. Creşterea complexităţii modului de viaţă determină dezvoltarea funcţiilor psihocomportamentale ca mecanism al unei echilibrări optime cu mediul extern, de diversitate şi complexitate crescânde, ceea ce duce la diferenţierea, specializarea şi perfecţionarea sistemului nervos, a creierului, ca organ al psihismului ( mai mulţi neuroni – volum mai mare al substanţei cenuşii, dezvoltarea şi ponderea mai mare a scoarţei, dezvoltarea lobilor frontali anteriori, disponibilitatea de a achiziţiona limbajul).3. Principiul reflectării şi modelării informaţionale – CE?Psihicul uman poate fi definit ca o formă specifică de reflectare în plan individual intern a realităţii externe, obiective. Reflectarea este selectivă, transformatoare, constructivistă. A analiza un proces psihic înseamnă a-l raporta la sursa sa externă – un stimul, un obiect, o situaţie, o problemă, un context. Considerate în sine, în afara reflectării şi modelării informaţionale, aceste procese psihice devin de neînţeles.4.Principiul acţiunii şi unităţii conştiinţă-activitate

1

Dezvoltarea structurilor psihice se realizează dinspre exterior spre interior. Între conştiinţă, ca organizare subiectivă internă, şi activitate, ca manifestare obiectivă externă, există o relaţie de dependenţă şi de condiţionare reciprocă. Conştiinţa se naşte şi se dezvoltă în şi prin activitate(joc, învăţare, activitate profesională, fizică, intelectuală). De la un anumit punct, conştiinţa subordonează activitatea, imprimându-i o schemă logică de organizare şi desfăşurare.5.Principiul genetic al istorismuluiPsihicul nu ese un dat preformat, imuabil, ci, un produs al unui proces evolutiv circumscris interacţiunii adaptative a organismului cu mediul.6.Principiul sistemicităţiiPsihicul întruneşte toate atributele cerute de noţiunea de sistem – o mulţime de elemente corelate neîntâmplător cu mediul. Legile psihologieiO cerinţă metodologică obligatorie este ca o ştiinţă să-şi dezvolte legile sale specifice. Legile psihologiei îmbracă altă formă decât cele fizice, fiind structurate pe determinismul de tip statistic.Legea dezvoltării stadiale ascendente postulează caracterul dinamic, devenind, al organizării psihice interne, trecerea de la un stadiu inferior la altul superior, dezvoltare dependentă de factorii interni ai organismului şi de cei externi, ai mediului.Legea comunicării şi schimbului energetico-informaţional potrivit căreia formarea şi dezvoltarea psihicului în ansamblu se desfăşoară obligatoriu în procesul comunicării, pentru că informaţia este materialul concret şi specific pentru construirea psihicului.Legea organizării sistemice potrivit căreia procesul diferenţierii şi diversificării componentelor vieţii psihice este corelat cu procesul integrării, care asigură constituirea conexiunilor şi are ca efect organizarea sistemică şi îi oferă consistenţă de sine.Legea interiorizării şi exteriorizării este o expresie a principiului unităţii dialectice dintre conştiinţă şi activitate. Apariţia şi existenţa psihicului se subordonează necesităţii obiective de adaptare a individului la mediu, de reglare a comportamentelor adaptative.Legea motivaţiei exprimă faptul că psihicul evoluează de la determinare la autodeterminare, de la predominarea determinismului extern în comportament, la predominarea determinismului intern sub influenţa motivaţiei, cu finalitate adaptativă specifică. Metodele de cercetare ale psihologiei generaleMetoda desemnează calea de a dobândi adevărul despre un lucru sau fenomen, sau de a găsi şi formula răspunsuri veridice la întrebări ca: ce?, de ce?, cum?, pentru ce?.Metode specifice psihologieiObservaţia – este cea mai frecvent utilizată, cel mai uşor de aplicat; este prima metodă la care s-a recurs pentru cunoaşterea şi descrierea stărilor sufleteşti şi a conduitelor celorlalţi. Observaţia ştiinţifică se organizează şi se desfăşoară după un program specific în care se menţioneză obiectivul, condiţiile de loc şi timp, durata, modul de înregistrare a manifestărilor subiectului observat, modalităţile de prelucrare – interpretare a datelor culese. Pentru a-şi spori eficienţa şi obiectivitatea, observaţia trebuie să fie discretă, sistematică, veridică, exactă, să poată fi repetată, datele să poată fi cuantificate şi prelucrate statistico-matematic. Avantaje: naturaleţea, autenticitatea fenomenelor psiho-comportamentale şi economicitatea. Dezavantaje: aşteptarea îndelungată a producerii fenomenului vizat, mascarea relaţiei dintre cauză/ condiţie şi efect, limitarea sau interdicţia comunicării directe cu subiectul, insuficienta rigoare în controlul variabilelor. Oricât de bine ar fi pregătită şi efectuată, observaţia nu este suficientă pentru a construi şi dezvolta o teorie.Autoobservaţia este principala metodă prin care fiecare dintre noi încercăm să ne cunoaştem pe noi înşine, prin introspecţie, efectuată prin ochii minţii. Autoobservaţia devine o modalitate de cunoaştere mijlocită, vizând relevarea şi descrierea reacţiilor, manifestărilor comportamentale proprii, în diferite situaţii; autoobservaţia se foloseşte ca metodă auxiliară în asociere cu o metodă principală.Experimentul de laborator este o modalitate de provocare deliberată a unui fenomen, în scopul studierii lui. Schema de bază a sa este: variabila independentă, variabila dependentă, condiţia logică, mulţimea variabilelor intermediare(personale), variabilele subiect(vârsta, sexul, nivelul de instruire, apartenenţa etnică, statutul socio-economic, convingerile religioase), specificarea tipului de experiment (static/ dinamic, constatativ/ formativ, diagnostic/ prognostic), specificarea eşantionului subiecţilor implicaţi, specificarea obiectivului experimentului şi a ipotezelor, specificarea cadrului temporar de desfăşurare, prezenţa aparaturii ş.a. Experimentul este controlat integral de cercetător. Avantaje: permite producerea fenomenului studiat, asigură o ridicată rigoare şi exactitate în recoltarea informaţiilor, conferă obiectivitate analizelor şi interpretărilor, permite repetarea şi reproducerea. Dezavantaje: artificialismul (rupe subiectul din cadrul firesc, decupează şi fragmentează realitatea comportamentală). Se folosesc experimente de tip simulativ.

2

Experimentul natural sau de teren se organizează după aceleaşi criterii şi rigori ca şi experimentul de laborator, dar se efectuează în cadrul natural de activitate al subiectului. Şcoala este principalul cadru de aplicare a experimentului natural, dar s-a extins şi asupra activităţii profesionale, a studierii comportamentului organizaţional, în psihoterapia comportamentală.Metoda biografică este destinată studiului personalităţii globale prin care cercetătorul încearcă să înţeleagă şi să explice tabloul actual al organizării psihocomportamentale în funcţie de istoria anterioară a individului, deoarece este unanim acceptat că omul este ceea ce a făcut din el dezvoltarea şi învăţarea. Metoda biografică are o orientare selectivă asupra evenimentelor semnificative care, prin conţinutul şi impactul avut, au marcat cursul devenirii ulterioare a profilului de personalitate. Se realizează indirect – prin studiul documentelor (fişe şcolare, profesionale, caracterizări, recomandări, jurnale, discuţii cu persoane semnificative pentru subiect, sau, direct – prin obţinerea de date de la însuşi subiectul ales pentru studiu, prin interviu special organizat după anumite criterii, flexibile.Metoda analizei produselor activităţii. Se analizează desene, compuneri, obiecte. Pentru analiză este nevoie de o grilă specială de decodificare, care să permită relaţia dintre elementele produsului analizat şi structuri ale personalităţii. Produsele de ordin literar artistic dezvăluie componentele motivaţional afective şi morale ale personalităţii; produsele ştiinţifice şi tehnice relevă componentele cognitive şi instrumentale ale personalităţii.Metoda interviului constă în interogarea directă, liberă sau structurată (forma cea amai indicată este cea structurată), în care cercetătorul pregăteşte un interviu cu întrebări care se completează una pe cealaltă, de la general la particular; interviul poate fi înregistrat, cu întrebări de testare a sincerităţii; nu se fac aprecieri şi judecăţi de valoare în timpul interviului; deţine loc principal în terapia psihanalitică.Metoda genetică şi comparativă. Conform teoriei că psihicul este un fenomen apărut în cursul evoluţiei biologice, că psihicul uman este determinat de mediul socio-cultural, se recurge la aplicarea metodei genetice şi şi comparate, care se bazază pe principiul longitudinalităţii, pe o perioadă mare de timp. Metoda ocupă locul central în psihologia copilului, psihologia educaţională, a vârstelor.Metoda psihometrică, a testelor. Alfred Binet a fos primul care a utilizat metoda testelor pentru a stabili quotientul de inteligenţă (QI), care exprimă relaţia dintre vârsta mintală şi vârsta cronologică a individului. A urmat o dezvoltare, extindere şi diversificare a testelor care se folosesc astăzi în toate ramurile psihologiei aplicate. Principalele caracteristici ale testelor sunt validitatea, fidelitatea, etalonarea, standardizarea. Un test îşi păstrează validitatea în raport cu populaţia pe care a fost etalonat şi aplicat. Interviurile posttest permit o interpretare mai corectă şi individualizată a datelor finale. Organizarea internă a psihicului umanEste o organizare pe verticală, multinivelară, după Freud.Conştientul, eul se referă la procesele şi funcţiile psihice de care un individ este direct conştient.Inconştientul personal este rezervorul aspectelor conştiente cândva, care au fost uitate sau reprimate, sursa instinctelor şi simbolurilor exprimate prin vise; este stratul superficial al inconştientului şi poartă amprenta vieţii individului, a experienţelor stocate.Inconştientul colectiv este stratul profund al psihicului, alcătuit din conţinuturi impersonale – arhetipuri, predispoziţii ( Dumnezeu, eroul, magia, moartea, învierea, înţelepciunea omului vârstnic) ; cel mai important arhetip este sinele care reprezintă unitatea, totalitatea şi integrarea personalităţii individului; sinele este mijlocul drumului între conştient şi inconştient, care formează centrul personalităţii; sinele este personalitatea totală, centrul acesteia, aşa cum Eul este centrul conştiinţei.Nivelul inconştient este componenta de bază, esenţială pentru dinamica personalităţii şi a comportamentului cotidian. Inconştientul colectiv este alcătuit din elemente de ordin afectiv, motivaţional şi executiv instrumental, o memorie a speciei, care cuprinde „arhetipurile”, ce vor ghida din interior, imperativ, procesul plămădirii personalităţii. Inconştientul individual se compune din:

- inconştientul primar – înnăscut şi exprimă natura biologică a omului; include tendinţele, pulsiunile, instinctele primare; este structurat după principiul plăcerii şi reducerii necondiţionate a stărilor de tensiune şi frustrare (vise, lapsus-uri); corespunde sinelui.

- Inconştientul secundar – dobândit, reprezintă structura cea mai stabilă a personalităţii; este conştiinţa morală a societăţii, corespunde supraeu-lui; este format din consensurile şi experienţele cu rol de reglementare socio-culturală a comportamentului; acţionează ca frână internă; conflictul dintre sine şi supraeu face necesară intervenţia celei de-a treia instanţe a aparatului psihic – instanţa eu-lui.

Rolul pozitiv al inconştientului: impune activarea comportamentelor de satisfacere a trebuinţelor biologice şi fiziologice; procesează informaţiile realizând combinaţii subliminale ( intuiţia, inspiraţia); prin vise şi reverii îndeplineşte o funcţie cathartică – de detensionare afectivă şi de eliberare.Rolul negativ al inconştientului – este sediul instinctului agresivităţii şi perturbator al gândirii şi afectivităţii.

3

Subconştientul conţine memoria de lungă durată, care poate fi activată în situaţii adecvate; cuprinde informaţii, amintiri, automatisme, deprinderi, ticuri, motive; este mai întins şi mai bogat decât inconştientul şi decât conştientul; componentele sale se află în stare latentă şi este rezervorul activităţii conştiente curente.Rolul subconştientului: asigură continuitatea în timp a Eu-lui, realizează identitatea de sine; dă sens învăţării, permiţând stocarea informaţiei şi experienţei pentru uzul ulterior; asigură consistenţa internă a conştiinţei, este indispensabil pentru desfăşurarea activităţii mintale independente.Conştientul este un nivel specific calitativ superior al organizării psihice cu coeficientul de complexitate cel mai înalt la om; este cel mai deschis la schimbare şi evoluţie. Conştiinţa este forma supremă a vieţii de relaţie. Indicatorii gradului de organizare şi funcţionare a conştientului sunt: starea de veghe, prezenţa de sine(orientarea în timp şi spaţiu şi relativ la propria persoană, pregnanţa traiectoriei biografice), orientarea relaţională şi interpersonală, orizontul informaţional, capacitatea rezolutivă, orizontul motivaţional ( dorinţe, aspiraţii, idealuri), autoguvernarea şi autoorganizarea, planificarea acţiunii şi stabilitatea scopului, modul de interacţiune şi cordonare a conştiinţei de sine şi a conştienţei lumii obiective.Modificările conştiinţei au loc fiziologic, în somn (visul) şi patologic – în tumori, hemoragii traumatisme cerebrale, în demenţe, boli psihice.

MECANISME PSIHICE INFORMAŢIONAL OPERAŢIONALE DE PRELUCRARE PRIMARĂ ŞI SECUNDARĂ A DATELOR

Procese senzorialeSenzaţiileSenzaţia este modalitatea de reflectare în creier a însuşirilor izolate ale obiectelor şi fenomenelor lumii reale, ce acţionează nemijlocit asupra receptorilor; este un act psihic elementar. Analizatorul este alcătuit din receptor, cale aferentă, segmentul cortical al analizatorului şi cale eferentă.Senzaţiile externe reflectă însuşiri ale obiectelor şi fenomenelor lumii exterioare - gustative, olfactive, cutanate, auditive, vizuale.Senzaţiile interne pot fi algice, organice, proprioceptive, kinestezice (proprioceptive + kinestezice alcătuiesc praxia, indică poziţia membrelor şi trunchiului, mişcările).Senzaţiile sunt influenţate de factori externi – intensitatea şi durata stimulului – şi de factori subiectivi, interni – starea funcţională a analizatorului, stările afectiv motivaţionale, experienţa perceprtivă anterioară, culturalitatea (influenţa factorilor socio-culturali).Dezvoltarea funcţiei senzoriale se desfăşoară în contextul activităţii sistematice de învăţare şi a activităţii profesionale- sensibilitatea se formează, se perfecţionează şi evoluează în cadrul activităţii.Legile sensibilităţiiExistenţa unui stimul în mediul înconjurător şi chiar acţiunea acestuia asupra organismului nu sunt suficiente pentru producerea unei senzaţii. Pentru ca senzaţia să apară este necesar ca stimulul să dispună de o anumită intensitate. Cantitatea minimă de intensitate a stimulului capabilă să producă o senzaţie = prag absolut minimal. Cantitatea maximă de intensitate a stimulului care nu mai produce o senzaţie în cadrul aceleiaşi modalităţi senzoriale, ci, ca urmare a suprasolicitării analizatorului, declanşează fie durerea, fie neutralitatea în raport cu stimulul = prag absolut maximal. (legea intensităţii). Absenţa sau slaba dezvoltare a unui organ sau a funcţiei legate de el tind să fie suplinite sau preluate de alt organ (legea compensaţiei). Sensibilitatea se perfecţionează prin activitate şi exerciţiu (legea profesionalizării sensibilităţii). Analizatorii sunt supuşi fenomenului de oboseală ( legea oboselii). La stimulii puternici – sensibilitatea scade; la stimulii scăzuţi, slabi – sensibilitatea creşte (legea adaptării).Frigul, durerea reduc orice alte senzaţii (legea depresiei).Stimulii slabi, foarte semnificativi sunt recepţionaţi mai bine decât cei puternici şi nesemnificativi ( legea semnificaţiei).Legea condiţionării social - istorice. Deşi senzaţiile sunt comune pentru om şi animale, ele sunt superioare la om deoarece suportă influenţa factorilor istorici şi culturali, care cizelează, adâncesc, perfecţionează unele modalităţi senzoriale, conduce la apariţia unor modalităţi senzoriale noi, specific umane – pipăitul, auzul verbal.Cuvântul dirijează întreaga dinamică a recepţiei senzoriale în câmpul stimulator extern.Diminuarea sensibilităţii = hipoestezie, apare în inducţia hipnotică, tulburări de conştiinţă, oligofrenii, schizofrenie.Exacerbarea sensibilităţii = hiperestezie, apare în surmenaj, suprasolicitare. Iluzia este o senzaţie falsă.PercepţiilePercepţia este o reflectare subiectivă, nemijlocită, în formă de imagine a obiectelor, fenomenelor exterioare ce acţioneză la un moment dat asupra noastră prin ansamblul însuşirilor şi componentelor lor; este un proces de comunicare directă între subiect şi lumea exterioară, este o formă superioară a cunoaşterii senzoriale. Percepţia presupune recunoaşterea şi identificarea obiectelor, este o activitate de analiză, sinteză şi generalizare; presupune identificare şi diferenţiere. Trecerea de la senzaţie la percepţie se realizează pe măsură ce senzaţiile

4

încep să funcţioneze nu numai în calitate de semnale, dar şi ca imagini ale obiectelor. Percepţia depinde de vârsta, sexul, tipul de personalitate, stările afective, starea atenţiei, memoriei, experienţa perceptivă anterioară, starea analizatorilor – intensitatea medie a stimulului asigură o percepţie optimă. Percepţia este o formă fundamentală şi cotidiană de relaţionare adaptativă cu lumea; percepţia furnizează primele date care stau la baza formării reprezentării şi gândirii. În sfera intero şi propriocepţiei avem îndeosebi senzaţii, în timp ce percepţiile formează trăsătura specifică a exterocepţiei.LegilepercepţieiLegea integralităţii perceptive exprimă faptul că percepţia creează conştiinţa unităţii şi integralităţii obiectului. Legea structuralităţii perceptive arată că, numai împreună, organizate şi ierarhizate, însuşirile obiectului creează efecte de percepţie; nu toate însuţirile obiectului sunt la fel de importante pentru perceperea lui, ci, cele care dispun de cea mai mare concentrare informaţională.Legea selectivităţii perceptive arată că nu toate obiectele sunt percepute, ci doar unele, în acord cu forţa lor senzorială sau cu semnificaţia lor pentru individ.Legea constanţei perceptive constă în menţinerea invarianţei imaginii, chiar şi atunci când există variaţii ale obiectului.Legea semnificaţiei semnalează că se percep mai bine, rapid şi corect obiectele care au o anumită valoare, semnificaţie pentru subiect, decât cele indiferente.Patologic apar halucinaţiile care sunt percepţii fără obiect.ReprezentărileRe-prezentarea = o prezentare din nou, ulterioară percepţiei şi realizată în absenţa obiectului respectiv, sunt simboluri generalizate. Reprezentările, cu senzaţiile şi percepţiile, alcătuiesc prima treaptă de cunoaştere; reprezentarea este imaginea sau modelul informaţional intern, actualizat al unor obiecte, fenomene, evenimente, situaţii care au fost percepute anterior, dar care pot lipsi din câmpul senzorial; este un proces de producere şi utilizare mentală a imaginii unor obiecte în absenţa lor→ sursa reprezentărilor este memoria de lungă durată şi imaginaţia. Reprezentarea este un nivel calitativ superior de organizare a psihicului uman pe dimensiunea lui cognitivă; este panoramică – redă obiectul pe toate feţele sale ca şi cum s-ar roti în mintea noastră; pot fi vizuale, tactile, auditive, olfactive, gustative, kinestezice – după modalitatea senzorială. După domeniile de referinţă cognitivă pot fi: ştiinţifice, tehnice, artistice, religioase. După gradul de generalitate pot fi de specie, de gen, individuale. După gradul de complexitate pot fi: simple şi complexe. După sursa generativă pot fi ale memoriei, ale imaginaţiei. După modul de producere pot fi voluntare/ involuntare. Datorită reprezentărilor apare funcţia anticipativ proiectivă şi planificatoare a conştiinţei. Reprezentarea are funcţie reglatoare prin apelul permanent la fondul experienţei anterioare. Reprezentările nu ne permit accesul la esenţa obiectelor şi fenomenelor, lucru ce va fi realizat prin intermediul intelectului care lucrează cu noţiuni. Reprezentările conţin în ele caracteristici ale celorlalte procese senzoriale dar şi ale noţiunilor – sunt punte de trecere între senzorial şi logic în cunoaştere. Reprezentările au o mare importanţă în viaţa noastră psihică deoarece constituie primul pas spre interiorizarea universului real, obiecti, prin care se construieşte nivelul individual, subiectiv, care este SPU.Procese cognitive superioare (logice)Gândirea este un proces prin care se execută operaţii asupra reprezentărilor ce conţin informaţii din mediul extern (omul este un informavor – consumator de informaţii); este o reflectare subiectivă în formă ideală, mijlocită, a proprietăţilor esenţiale, necesare ale obiectelor, fenomenelor externe şi a relaţiilor logice dintre acestea. Gândirea se realizează pe baza interacţiunii complexe dintre factorii ereditari şi mediu; parcurge o etapă ascendentă, una stabilă şi una descendentă. Organizarea internă a gândirii are un model cvadrimensional: operaţii, conţinuturi, produse, relaţii. Operaţiile pot fi:

- concrete/ formale, - generale – analiza (descompunerea-comparaţia), sinteza (reconstituirea-clasificarea), abstractizarea,

generalizarea - particulare – algoritmizarea( reţete/ strategii), operativitatea euristică (de căutare, explorare, prin

încercare/ eroare), operativitatea de tip convergent (reproductivă), operativitatea de tip divergent ( creatoare, generativă).

Conţinuturile gândirii sunt noţiunea (conceptul integrează însuşiri semnificative, esenţiale ale obiectelor reale sau imaginare; suportul noţiunii este cuvântul), judecata (are valoare superioară, poate fi o propoziţie adevărată sau falsă), raţionamentul ( exprimă o atitudine superioară a individului faţă de realitate folosind reţelele semantice, scenariile cognitive, scheme, structuri interpretative).Relaţiile între operaţii şi conţinuturi se formează şi se învaţă la fel ca judecata, raţionamentul.

5

Produsele sau rezultatele sunt principalul indicator al eficienţei gândirii. Procesul rezolutiv constă, de fapt, în înlănţuirea unor raţionamente (formate din propoziţii şi noţiuni) care legate între ele, permit înţelegerea, bazându-se pe operaţiile gândirii.Gândirea este un sistem de elemente aflate în relaţie nonîntâmplătoare unele cu altele. Caracterul gândirii şi al învăţării poate fi influenţat în procesul instructiv educativ, se pot forma stiluri de gândire şi învăţare. Gândirea are un caracter mijlocit datorită faptului că se dezvoltă şi se structurează pe baza informaţiilor furnizate de senzaţii, percepţii şi memoria de lungă durată.Inteligenţa este un instrument de adaptare, ajută la rezolvarea de probleme şi la adaptare; este influenţată de ereditate, experienţa acumulată, mediul socio-cultural al subiectului. Inteligenţa este o modalitate de organizare la nivelul întregului nostru sistem psihic care articulează scopurile, efortul creator, motivaţia, eficienţa, munca. Inteligenţa are ca dimensiuni: flexibilitatea, fluiditatea, originalitatea, capacitatea de elaborare. IQ- ul reprezintă coeficientul de inteligenţă şi rezultă din vârsta mintală/ vârsta cronologică. Prin teste verbale şi nonverbale se poate pune în evidenţă deficitul global de dezvoltare. Deteriorarea mintală din demenţe se pune în evidenţă cu teste de vocabular, serii de cifre ce trebuie continuate, imagini de aranjat în ordine logică, fraze de construit.ImaginaţiaImaginaţia este o modalitate distinctă de procesare, integrare şi utilizare imagistică a informaţiei; este un proces activ, alături de percepţie, reprezentare şi gândire; imaginaţia extinde şi completează realul →are valoare adaptivă. Gândirea şi imaginaţia sunt un continuum; omul creează sau ajustează lumea după nevoile sale. Imaginaţia poate fi practică, verbală, creatoare. Imaginaţia este o condiţie a cunoaşterii, a gândirii logice; atinge cotele cele mai înalte la vârsta copilăriei şi scade pe măsura înaintării în vârstă. Imaginaţia este puternic influenţată de mediul socio-cultural, de factori ereditar-genetici care se influenţează reciproc. Formele imaginaţiei:

- visele - care reflectă imaginarul inconştient şi au legătură cu cu viaţa noastră reală, cu gândurile şi preocupările noastre;

- procesele halucinogene – provocate de acţiunea drogurilor;- reveria – poducţie imagistică liberă fără intervenţia controlului voluntar, este o formă deghizată de

exprimare şi realizare a unor dorinţe şi aspiraţii greu de îndeplinit ( dăunătoare).- imaginaţia reproductivă – modalitate transformatoare a experienţei anterioare;- imaginaţia creatoare este cea care aduce noul, artistică, ştiinţifică (inovaţia, invenţia).

În cadrul procesului instructiv-educativ se accentuează latura formativ-activă a imaginaţiei şi nu cea informativ reproductivă.Funcţiile imaginaţiei:

- de descărcare tensională;- de proiectare a tendinţelor conflictuale;- de substituire a acţiunilor imposibile sau interzise;- de compensare prin satisfacerea fantastică a dorinţelor nesatisfăcute.

Memoria este procesul cognitiv superior care constă în fixarea, păstrarea şi reactualizarea informaţiilor. SPU se dezvoltă prin intermediul relaţiilor active cu mediul şi această posibilitate de a păstra urmele relaţiilor cu mediul este considerată o proprietate a întregii materii.Dimensiunea mnezică a trecutului este inclusă în organizarea comportamentului animal. Urmele şi efectele trecutului afectează organismul animal în toate dimensiunile sale:

- corporală – unitatea temporală a transformării celulare şi tisulare în procesul de creştere, dezvoltare, îmbătrânire, metabolism;

- fiziologică – reprezentată prin principalele ritmuri şi cicluri funcţionale ale aparatelor şi sistemelor organismului;

- psihică – legată de experienţa relaţionării cu lumea exterioară şi mediată de activitatea rezolutiv informaţională a creierului.

Datorită acestei dimensiuni mnezice sistemul psihic are continuitate şi stabilitate în timp. Memoria face parte din structura internă a percepţiei, gândirii, imaginaţiei, trăirilor emoţionale; este o coordonată bazală a organizării temporale a psihicului; este un sistem dinamic cu trei faze principale: fixarea, conservarea (depinde de factori emoţionali şi afectivi pozitivi) - păstrarea se realizează la nivel subconştient), reactualizarea ( se realizează prin recunoaştere şi reproducere). Memoria se desfăşoară intenţionat şi neintenţionat; este componenta de bază a procesului general de relaţionare şi adaptare a individului la mediu. Factorii care influenţează memoria sunt:

6

- subiectivi – organici (boală/ sănătate, oboseală/ odihnă, foame/ sete........) şi psihici (atenţia, motivaţia, voinţa, trăirile afective);- obiectivi – caracteristicile materialului de memorat, caracteristicile ambianţei (fizice şi psihosociale).Memoria mecanică este prima care se structurează şi se manifestă până la 10 ani, apoi se dezvoltă memoria logică. Memoria logică este mediată de operaţiile gândirii şi depinde de maturizarea intelectuală generală a individului, este superioară şi economicoasă. Memorarea este mai eficientă dacă materialul reprezintă scopul şi nu doar mijlocul. Schemele memoriei logice sunt stabile, rezistente, sistematizate şi determină capacitatea de a achiziţiona cunoştinţe noi fără eforturi deosebite. După modalitatea de recepţie poate fi vizuală, auditivă, mixtă – acestea sunt condiţionate genetic.Calităţile memoriei sunt întinderea repertoriului, fidelitatea, exactitatea, promptitudinea, mobilitatea, volumul – foarte important este exerciţiul. Memoria nu se leagă de un singur şi strict delimitat centru nervos, ci de toată întinderea emisferelor cerebrale, în proporţii diferite. Uitarea are un caracter gradat începând cu creşterea perioadei de latenţă a reactualizării datelor, până la absenţa completă. Uitarea are efect perturbator dar şi optimizator. Cele mai importante pierderi se petrec în perioada imediat următoare momentului memorării – de aceea exerciţiile, repetiţiile trebuie să fie mai dese la început şi mai rare ulterior.Reţinem 10% din ce citim, 20% din ce auzim, 30% din ce vedem, 50% din ce vedem şi auzim în acelaşi timp, 81% din ce spunem, 90% din ce spunem şi facem. Optimizarea funcţionalităţii memoriei apelează la intensificarea interacţiunii dintre subiect şi materialul de memorat, stabilirea unor repere, puncte de sprijin, fixarea conştientă a scopului (nu a datei), sistematizarea cunoştinţelor, motivaţie, acţiuni implicate în actul memeorării.

MECANISME DE REGLAJ PSIHIC

Limbajul este o activitate de comunicare cu ajutorul limbii ce presupune participarea tuturor fenomenelor psihice: percepţii, reprezentări, gândire, memorie, atenţie, voinţă. Limbajul este o limbă interiorizată deoarece fiecare individ preia limba pe care o aude, preluare subiectivă care reflectă personalitatea omului respectiv.Comunicarea este modalitatea de legătură în spaţiu şi timp între un obiect sistem şi mediul extern ca sursă generatoare de semnale purtătoare de informaţie; este un atribut al omului pentru că dispune de cea mai complexă capacitate de recepţie şi prelucrare.Comunicarea ca relaţie este legătura şi interacţiunea informaţională între sursă şi receptor; calitatea comunicării depinde de capacitatea de recepţie şi prelucrare a destinatarului; comunicarea ca proces este ansamblul opraţiilor de codare- recodare- decodare ce se aplică asupra alfabetului. Laturile comunicării sunt;

- latura cantitativă care exprimă cantitatea generală de informaţie pe care procesul de comunicare o realizează pe durata desfăşurării sale; volumul emis la nivelul sursei este întotdeauna > decât cel înregistrat la nivelul receptorului;

- latura semantică constă în relaţia de corespondenţă între mesajul emis de sursă şi tezaurul intern al destinatarului;

- latura pragmatică presupune stabilirea unei relaţii între mesajul emis de sursă şi o anumită stare de necesitate a receptorului.

Caracteristicile comunicării sunt completitudinea (cantitatea), promptitudinea (durata), fidelitatea (corespondenţa elementelor de conţinut → de aceea este necesar procesul redundării, prin dublarea sau triplarea numărului de semnale).Comunicarea poate fi verbală sau nonverbală (figurală, gestuală). Comunicarea poate fi intrapersonală (conversaţia interioară), interpersonală (inteacţiunea faţă în faţă), de grup, în masă, extrapersonală ( cu calculatorul, cu ATM- ul, cu jocurile video).Funcţiile comunicării:

- funcţia referenţială – mesajul face trimitere la obiectul sau faptul la care se referă;- funcţia expresivă – transmite emoţiile, atitudinile şi personalizează mesajul;- funcţia poetică – tot ceea ce aduce un supliment de sens;- funcţia conativă – este orientată spre destinatar, îl influenţează ( publicitatea, cererea, somaţia);- funcţia fatică – are rolul de a păstra canalele de comunicare deschise, atrage atenţia intelocutorului;- funcţia metalingvistică – se referă la cuvinte, semne care pot fi suportul comunicării (dicţionarul).

Comunicarea este un proces dinamic. Randamentul informaţional al comunicării pedagogice este întodeauna în funcţie de competenţa lingvistică a receptorilor. Limbajul reflectă nivelul şi caracterul dezvoltării psihice ale individului. Limbajul verbal este mediator şi liant al altor funcţii şi procese psihice conştiente şi subconştiente şi determină comportamentul verbal al individului. Limbajul este oglinda vie a culturii unei societăţi.

7

Limbajul oral are ca forme: solilocviul (vorbirea de unul singur - până la 5 ani), monologul ( centrat pe o temă – discursul politic), dialogul (contextual, cu gesturi auxiliare).Limbajul scris este mai obiectiv, mai dens şi mai relevant în plan cognitiv decâ cel oral; producerea lui este mai dificilă, recepţia şi înţelegerea sunt şi mai dificile. Consolidarea limbajului se produce între 14-18 ani. Verigile funcţionale ale limbajului sunt:

- veriga aferentă – recepţia auditivă, vizuală; - veriga interpretatoare la nivel cortical în lobii frontal, temporal, occipital, parietal;- veriga eferentă – emisia – are componenta fonoarticulatorie ( în lobul frontal) şi manuală;- veriga de autoreglare asigură adecvarea celorlalte două verigi prin conexiune inversă (kinestezico-

auditiv şi kinestezico-vizual – cvasiautomatizate) şi asigură coerenţa logică a fluxurilor verbale şi a coerenţei.

Neurofiziologia clasică considera limbajul o funcţie puternic lateralizată în cadrul unei emisfere dominante(stânga). Neurofiziologia contemporană consideră că limbajul are o reprezentare bilaterală, în cele două emisfere: emisfera stângă pentru structurile verbale complexe (propoziţii, fraze, discursuri) şi emisfera dreaptă pentru structuri simple, formate din subiect şi predicat. Omul se naşte predispus să înveţe limbajul, iar copiii sunt ajutaţi de o înţelegere înnăscută a regulilor gramaticale. Dezvoltarea cognitivă şi alimbajului sunt interactive.Funcţiile limbajului sunt de integrare a individului în mediul său; dezvăluire/ autodezvăluire; valorizatoare; reglare a conduitei; terapeutică.Atenţiaeste o funcţie psihofiziologică mediatoare, reglatorie, este un proces psihofiziologic de orientare, concentrare şi potenţare selectivă a funcţiilor şi activităţii psihice şi psihocomportamentale specifice în raport cu obiectivele şi finalitatea lor proprie, pentru atingerea unui nivel optim de eficienţă adaptativă. Atenţia este o condiţie primară, o stare psihică, de fond, o stare de pregătire psihofiziologică generală în cadrul stării de veghe difuze şi care face posibilă declanşarea unui proces psihic conştient – de percepţie, de memorare, de reproducere, de gândire sau efectuare a unei acţiuni instrumentale motorii. Stimulii acţionează ca semnale specifice care focalizează atenţia şi activitatea devine dominantă. Componenta fizică este reflexul necondiţionat de orientare şi se identifică cu atenţia involuntară sau necondiţionată; componenta psihică este legată de participarea intenţiei şi reglării voluntare (forma superioară şi specific umană) şi se identifică cu atenţia voluntară. Aceasta este conştientizată ca stare de încordare, concentrare, efort neuropsihic şi în plan comportamental prin selectivitate şi orientare deliberată, stare de luptă cu efectele perturbatoare; devine astfel principala formă de organizare şi ţinere sub control a desfăşurării activităţii. Când atinge un grad de automatizare şi când are o bază motivaţională, funcţionează de la sine, fără un efort special → atenţie postvoluntară.Funcţiile atenţiei: de explorare în câmpul perceptiv, de explorare şi scanare a repertoriului memoriei de lungă durată, de accentuare a contrastelor, de filtrare, selecţie, de orientare, direcţionare, de potenţare, de avertizare.Atenţia este condiţie şi dimensiune a tuturor proceselor psihice specifice şi a tuturor formelor de activitate, o modalitate de relaţionare a omului cu lumea. La vârsta preşcolară predomină atenţia involuntară; formarea ei trebuie privită în contextul maturizării. Dimensiunile atenţiei sunt: volumul, concentrarea ( ce mai importantă – are valori diferite de la un individ la altul), stabilitatea (de la 40 minute la 2 ore), mobilitatea, distributivitatea.Voinţaeste aptitudinea de actualizare şi realizare a intenţiilor proprii; este forma şi mecanismul de reglare/ autoreglare cu rol în optimizarea comportamentelor orientate spre atingerea unui obiectiv cu valoare adaptativă. Voinţa se elaborează odată cu personalitatea şi prin intermediul ei. Are un nivel involuntar care se caracterizează prin absenţa intenţionalităţii, a analizei prealabile a condiţiilor, a comparării/ alegerii şi deliberării; aceasta asigură declanşarea automată a acţiunii de răspuns şi centrarea pe obiectiv (actele reflexe care stau la baza homeostaziei fiziologice a organismului, reflexele de orientare, explorare, ţintire în activitatea perceptivă şi reflexele de apărare, actele automatizate - deprinderi, obişnuinţe - care nu mai necesită un control conştient susţinut şi nici o concentrare specială (fuga de idei, asociaţia liberă). Nivelul voluntar se subordonează funcţiei reglatoare a conştiinţei, se conectează motivaţiei, optimizând finalizarea motivului în scop.Elementele definitorii ale voinţei sunt: intenţionalitatea, analiza prealabilă a condiţiilor, a raportului dintre scop şi mijloc, deliberarea şi decizia (avantaje/ dezavantaje), efortul.Obstacolul devine pilonul central în jurul căruia se structurează şi se dezvoltă mecanismul reglării de tip voluntar şi voinţa ca dimensiune psihică; obstacolul psihologic apare pe fondul interacţiunii subiectului, cu capacităţile şi disponibilităţile sale, cu situaţiile pe care este pus să le rezolve, în vederea rezolvării unor stări proprii de motivaţie sau îndeplinirii unor obligaţii sociale, profesionale→ voinţa este expresia dezvoltării şi

8

consolidării mecanismelor conştiente prin confruntarea sistematică şi directă cu greutăţi şi obstacole de diverse genuri. Efortul voluntar concentrează mai mult planul intelectual sau planul motor, dar sunt incluse ambele verigi în proporţii diferite. Voinţa este o condiţie subiectivă (psihică) esenţială a succesului şi performanţelor înalte; efortul trebuie să fie proporţional cu intensitatea obstacolului. Voinţa se manifestă prin pregătirea, declanşarea, coordonarea acţiunilor, dar şi prin amânarea, blocarea unor tentaţii din afară sau din interior (controlul stărilor impulsive, afective este o luptă mai încordată şi mai dramatică – lupta cu noi înşine) → voinţa este modalitatea principală de organizare şi reglare a desfăşurării tuturor celorlalte procese psihice – percepţia, reprezentarea, imaginaţia, gândirea, memoria, atenţia, afectivitatea, motivaţia. Datorită motivaţiei omul trece din ipostaza de instrument al dinamicii spontane a pulsiunilor, tendinţelor şi stărilor interne, în cea de stăpân al lor, dobândind atributul Eu-lui.Ca nucleu al personalităţii, Eu-l este de neconceput fără latura sa volitivă, care-i conferă pregnanţă, rezistenţă şi forţă acţională în raport cu lumea externă. Între nivelul voluntar şi cel involuntar există raport de intercondiţionare, în orice act voluntar se intrică şi secvenţe involuntare, neintenţionate, cu rol facilitator sau perturbator; este valabilă şi inversa, deoarece prin antrenament sistematic de autocontrol pot fi luate în stăpânire şi influenţate pe cale voluntară şi reacţiile şi stările psihologice bazale. Calităţile voinţei sunt: forţa – energia depinde de educaţie; perseverenţa depinde de educaţie, exerciţiu şi rezerva energetică a individului ( forţa SN + echilibrul emoţional); consecvenţa – stabilitatea scopului; fermitatea – stabilitatea deciziilor, depinde de influenţabilitatea individului, de oscilaţie; independenţa – capacitatea de organizare şi de a-şi duce viaţa pe cont propriu, prin asumarea răspunderilor şi riscurilor corespunzătoare.Originea voinţei se află în relaţia comandă-subordonare dintre adult şi copil. Educarea voinţei trebuie să aibă în centrul obiectivelor forţa. Voinţa are şi o dimensiune socială, ce caracterizează modul de relaţionare a indivizilor în grupuri, determinând gradul de coeziune al acestora; constă în conştientizarea la nivel individual a dependenţei satisfacerii motivaţiei personale de medierea socială şi existenţa unor interese generale supraordonate şi a unor obligaţii pe care individul trebuie să şi le asume pentru a se integra şi a trăi în securitate în societate; scopul este întotdeauna condiţionat în context social, naţional, religios, economic, integrat în constelaţia altor scopuri, valori care se raportează la familie, comunitate, epocă, umanitatea însăşi.Voinţa este aceea care ne ajută să facem ceea ce nu ne place/ nu ne interesează sau să nu facem ceea ce ne place/ ne interesează; voinţa ne permite să ne manipulăm energia motivaţional-afectivă pentru a ne adapta mai bine cerinţelor mediului. Voinţa este prezentă în structura activităţii umane şi vorbim de acţiune voluntară decât de voinţă ca atare. Voinţa apare ca o rezultantă a fenomenelor psihice. Actul de voinţă este un proces energetic declanşat de o motivaţie conştientă. Voinţa este un fenomen psihologic care îşi datorează exitenţa culturii şi educaţiei morale. Voinţa este succesul culturii asupra naturii din noi.

MECANISME PSIHICE DE STIMULARE ŞI ENERGIZARE A COMPORTAMENTULUIAfectivitateaAfectivitatea este acea componentă a vieţii psihice care reflectă în forma unei trăiri subiective, interne de un anumit semn, durată şi intensitate, raportul dintre satisfacerea sau nesatisfacerea trebuinţelor (relaţia dintre obiect şi subiect). Raportul poate fi nesemnificativ (neutru) sau semnificativ – pozitiv sau negativ. Afectivitatea este o interfaţă între cogniţie şi motivaţie. Percepţia, reprezentarea sau judecata (procese cognitive) preced şi condiţionează producerea emoţiei, dar nu întotdeauna. În situaţii de deficit informaţional, reflectarea afectivă devansează, precede cogniţia. Caracteristicile emoţiilor:

- referenţialitatea - specifice/ nespecifice;- polaritatea – agreabil/ dezagreabil, pozitiv/ negativ; se modelează socio-cultural;- intensitatea/ amplitudinea variază de la emoţia abia sesizabilă până la afecte; depinde de structura de

personalitate, de experienţa de viaţă şi afectivă anterioară; în cazul mulţimilor are loc amplificarea prin contagiune, prin descătuşare instinctuală;

- durata – se menţine cât stimulul declanşator sau până la inerţie emoţională;- conversiunea este proprietatea unei emoţii de un anumit semn de a se modifica (copii, persoane labile

emoţional) → stabilitatea/ instabilitatea;- ambivalenţa este caracteristică copilului (iubire/ ură, iubire/ gelozie); apare şi în unele boli.

Clasificarea proceselor afective:- dispoziţii organice – sănătate, boală, oboseală; în bolile cardiovasculare – anxietate şi nelinişte; în

bolile TBC – euforie şi excitabilitate; în bolile digestive –ipohondrie;- afectele au caracter exploziv, apar brusc, de scurtă durată, instinctuale, inconştiente împingând persoana

la acte comportamentale cu consecinţe nedorite, dramatice, cu efect perturbator deosebit; cele mai predispuse sunt persoanele impulsive, cu echilibru emoţional instabil; Agresivitatea se asociază cu egocentrismul, egoismul; este activată şi susţinută de răutate şi ură; agresivitatea exacerbează propriile interese şi valoarea propriului eu; se amplifică semnificativ în cadrul mulţimii.

9

- emoţiile sunt modelate socio-cultural, nuanţate, legate de valori morale, estetice, religioase, culturale; au rol central în devenirea şi integrarea personalităţii; apar brusc, pasager, trecător (frica, spaima, angoasa);

- sentimentele sunt forme complexe, de intensitate redusă, durată lungă; sentimentele iau forma atitudinilor; există 1-2 sentimente dominante care condiţionează profilul de personalitate şi linia de conduită a individului; sunt stări afective de factură complexă, stabile, durabile, mai puţin intense – simpatia, iubirea, resentimentul, gelozia, orgoliul, ruşinea;

- pasiunile îmbină intensitatea emoţiei şi durabilitatea sentimentului; îngustează registrul analizelor comparative şi al alegerilor („orbesc” individul); sunt o forţă motivaţională puternică a comportamentului individual;

- dispoziţiile integrate globale reprezintă acel fond bazal pe care se evidenţiază şi se manifestă cotidian şi situaţional trăirile emoţionale şi actele comportamentale specifice; sunt o sinteză a experienţei de viaţă şi a trăirii de sine (semnalizarea stării fizice şi viscerale) care se elaborează în ontogeneză şi se impune ca o constantă a firii sau a modului de a fi al personalităţii; defineşte raportarea afectivă a omului la lumea exterioară şi la sine însuşi (optimism/ pesimism care se formează prin repetarea şi prelungirea în timp a dispoziţiei afective trăite în experienţa personală) şi dispoziţiile de moment – induse situaţional; ambele au importanţă în condiţionarea conştiinţei de sine şi a relaţionării cu cei din jur.

Procesele afective au rol esenţial în relaţionarea omului cu lumea, sunt implicate în structurarea relaţiilor interpersonale (simpatie/ antipatie, atracţie/respingere, prietenie/ură, agresivitate/ toleranţă, altruism/ egoism, coparticipaţie/ invidie) şi în determinarea climatului psihosocial în colectivităţi/ grupuri (încredere/ suspiciune, coeziune/ tensiune, armonie/ conflict); toate situaţiile sociale şi comunicaţionale sunt filtrate şi evaluate afectiv şi generează răspunsuri şi stări afective; în funcţie de natura, semnul şi intensitatea trăirilor şi stărilor emoţional afective individul îşi determină poziţia într-o situaţie, în lume, în general, simţindu-se agreat, apreciat sau respins, izolat; relaţionarea afectivă îşi pune amprenta pe celelalte niveluri – cognitiv, atitudinal, acţional – şi devine posibilă simularea - afişarea unor comportamente opuse celor interne, reale.( lauda!).Emoţionalitatea este latentă în persoană, este un dialog cu lumea care se răfrânge asupra Eu-lui şi îl redefineşte, îi conferă noi sensuri şi dimensiuni. Emoţionalitatea este un proces circular – începe cu tranzacţii şi acţiuni ale Eu-lui, interacţionând cu Eul altora. Orice trăire trebuie privită din perspectivă genetică, evolutivă. Emoţionalitatea se află sub contol cortical pentru comportamentul subiectiv şi sub control hipotalamic pentru declanşarea emoţiei.Toleranţa are ca efect în plan psihocomportamental o deschidere largă spre lume, acceptare a acţiunii şi influenţei celor din jur; toleranţa generează trăiri pozitive, de securitate, reciprocitate, empatie, cooperare – poate fi optimizată şi consolidată sub acţiunea factorilor educativi favorabili, cu efecte benefice pentru individ.Anxietatea este o stare afectivă generalizată, difuză, de tulburare, insecuritate şi teamă, pe care individul nu le poate explica şi relaţiona obiectual; persoana prezintă reţinere şi teamă în legătură cu viitorul. Asemenea modificări interne sunt coordonate prin intermediul sistemului nervos vegeatativ care este realtiv independent de cel central şi nu pot fi controlate voluntar (detectorul de minciuni).Angoasa este o agravare, intensificare a anxietăţii, este o senzaţie apăsătoare de indispoziţie profundă, legată de presimţirea unui pericol nedefinit, iminent, în faţa căruia individul rămâne dezarmat; angoasa bulversează profund echilibrul personalităţii; poate fi generată de fantasmele reprezentărilor imaginare ale unor situaţii conflictuale inconştiente.Trăirile afective rezultă din confruntarea permanentă dintre nevoile omului şi posibilităţile de satisfacere a lor, reflectă relaţia omului cu lumea. Stresul este o stare de tensiune şi încordare cu conţinut fiziologic, psihic şi social. Stresul poate genera efecte pozitive – adaptative – eustres sau, efecte dezadaptative, dezorganizatoare – distres. Motivaţia reprezintă ansamblul factorilor dinamici care determină conduita unui individ, este punctul de comandă dominant în comportament, este forţa motrice a întregii dezvoltări psihice. Motivaţia transformă fiinţa umană în subiect activ şi selectiv, în relaţie de dependenţă şi independenţă faţă de mediu→ caracterul interacţionist complex al comportamentului şi activităţii umane. Motivaţia este legea generală de organizare şi funcţionare a întregului sistem psihic uman (percepţia, gândirea, memoria, voinţa, caracterul, aptitudinile sunt subordonate motivaţiei). Motivaţia are o latură de conţinut, informaţională, care se referă la semnalele care atrenează starea de necesitate: foame, sete, mişcare, informare, distracţie (trebuinţele se dezvoltă şi se transformă în scopuri, planuri, proiecte de acţiune care sunt folosite de individ drept criterii de autoreglare şi autoevaluare); latura dinamică este dată de încărcătura energetică a semnalelor şi de raportul tensiune-destindere; orice motiv are o verigă obiectivă şi una subiectivă.Motivaţia are nu doar rolul de a restabili echilibrul honeostazic, ci contribuie la creşterea şi dezvoltarea individului, la depăşirea stadiilor deja atinse. Motivaţia se manifestă la nivelul actului comportamental global. Motivul este forma concretă în care se activează şi se manifestă starea de necesitate (Piramida trebuinţelor -

10

Maslow). Intensitatea motivului creşte proporţional cu durata amânării satisfacerii stării de necesitate. Organizarea sferei motivaţionale se realizează după o dimensiune valorică modelată socio-ultural, care subordonează trebuinţele primare.Tipuri de motive:

- pulsiuni, tendinţe- trebuinţe propriu-zise, bine structurate, integrate la nivel biologic şi psihologic; au caracter imperativ;- interese – trebuinţa se structurează pe baza interesului;- idealurile au un conţinut şi un caracter mai vag;- motive pozitive – homeostazice/ de creştere şi dezvoltare – nu intră în conflict cu exigenţele morale şi

sociale;- motive negative – consumul de alcool, fumatul, drogurile, aventura, acumularea.

Refularea reprezintă reprimarea repetată, necondiţionată a tendinţelor şi impulsurilor spre acţiunea de satisfacere care generează un focar tensional şi tulburări nevrotice. Fenomenul care reflectă obstacolele, neregularităţile în calea satisfacerii imediate a unui motiv este frustraţia, care induce o stare de încordare negativă, nemulţumire, insatisfacţie, furie; are efect pozitiv pentru activarea mecanismelor compensatorii şi favorizarea unor scheme comportamentale noi; când frustrarea depăşeşte anumite limite, se transformă în factor perturbator şi determină tulburări psihonevrotice; reacţia la frustrare poate fi de neastâmpăr (tensiune), agresivitate, apatie, evaziune în imaginar, stereotipie, regresie.Nivelul de aspiraţie reprezintă scopurile pe care subiectul îşi propune să le atingă.Nivelul de expectaţie reprezintă rezultatul concret la care subiectul se aşteaptă.Nivelul de realizare se referă la rezultatul concret obţinut de către individ. ACTIVITATEA UMANĂActivitatea este cadrul fundamental de referinţă, modalitatea cea mai veridică şi naturală de exteriorizare şi obiectivare a organizării psihice interne a omului. Noţiunea de psihic devine sinonimă cu cea de activitate psihică, deoarece psihicul uman nu există decât în şi prin activitate. Activitatea umană este cauză şi efect a dezvoltării psihicului. Activitatea este o determinaţie şi un atribut al omului; ea reflectă modul de organizare şi manifestare a personalităţii reale, modul de relaţionare şi echilibrare a omului cu mediul său specific de viaţă; activitatea combină şi alternează cele două verigi ale adaptării: asimilarea şi acomodarea.Asimilarea înseamnă luarea în stăpnire de către subiect a unei situaţii şi atingerea scopului propus fără pregătire anterioară, fără a învăţa lucruri noi şi fără a modifica vechiul sistem de operaţii şi deprinderi. Acomodarea constă în echilibrarea cu mediul şi atingerea scopului propus prin introducerea unor modificări impuse de noutatea şi complexitatea situaţiei actuale. Caracterul mediat şi planificat al activităţii este unanim acceptat în psihologie: momentul iniţial este reprezentat de motiv, iar cel final de scop. Datorită integrării conştiente a schemelor logice de organizare, activitatea umană dobândeşte dimensiunea proiectivităţii şi apare ca transformare deliberată a naturii, în concordanţă cu nevoile şi scopurile individuale/ generale. Diferenţierea şi creşterea gradului de complexitate a sarcinilor pe care le impune activitatea umană presupune transformări şi reorganizări evolutive în plan psihologic individual→ omul nu se integrează şi nu se manifestă într-o activitate de tip individual, ci într-una de factură socială. Orice formă de activitate corespunde unei stări de necesitate, este factorul care declanşează, orientează şi susţine activitatea. Scopul reprezintă imaginea mentală a rezultatului sau produsului ce se obţine în urma efectuării activităţii . Mijlocul reprezintă tot ceea ce trebuie făcut, întreprins şi folosit în calitate de instrument pentru rezolvarea sarcinilor şi realizarea scopurilor (informaţii, cunoştinţe, condiţii, operaţii mintale şi motorii). Mijloacele se aleg după formularea scopului, în funcţie de natura activităţii şi a condiţiilor de desfăşurare a ei. Activităţile pot fi: acceptabile (licite) şi inacceptabile (ilicite) şi intră sub incidenţa principiilor etico-morale impuse de societate.Formele activităţii sunt: jocul (pregăteşte activitatea de mai târziu), învăţarea, munca (componenta funcţională centrală a sistemului personalităţii), creativitatea.

PersonalitateaMecanismele psihice au importanţă legate unele de altele, integrate şi subordonate scopurilor generale ale individului. Personalitatea este cea care dă viaţă mecanismelor, le orientează şi direcţionează, valorifică diferit potenţialul existent. Personalitatea se construieşte în cursul relaţiilor sociale existenţiale pe care individul le traversează de-a lungul vieţii, le selectează, le transferă în interiorul său, le sedimentează şi le solidifică în sine, transformându-le într-un bun propriu→calitatea persoanei depinde de calitatea mediului şi relaţiilor sociale în care se formează→suntem ceea ce facem şi facem ceea ce mediul ne cere să facem.

Individ IndividualitateAre sens strict biologic şi sugerează însuşirea de Reprezintă expresia individului diferenţiat în plan

11

unitate indivizibilă a organismului aflat în interdependenţă cu mediul, dar şi interdependenţa funcţiilor şi organizării sale.Desemnează exemplarul singular dintr-o specie.Nu poate fi divizat – integritatea individului se asociază cu unicitatea sa.Este determinată biologic. Este un reprezentant al speciei (umană, animală, vegetală).NU cuprinde note de valoare sau diferenţiere calitativă: este o noţiune aplicabilă tuturor organismelor vii, indiferent de vârstă şi nivel de dezvoltare.

biologic şi psihologic. Se referă la o realitate psihologică specială, cu trăsături psihofizice structurate într-o formă unică.

Este specifică omului.Individualitatea psihologică începe cu conduitele perceptive.Individualitatea este felul de a fi al individului.Individualitatea este fiinţa unică şi irepetabilă într-un context socio-cultural dat.Individualitatea nu se identifică cu personalitatea, care este elementul central al oricărei individualităţi şi care cuprinde întreaga interacţiune a individului cu mediul său actual şi potenţial.

Persoana este fiinţa concretă, bio-psiho-socială, cu identitate socială determinată şi poziţie socială de care este conştientă(din latinescul Persona – mască, rol, actor).Este determinată socio-cultural şi vizează individualitatea conştientă de sine şi recunoscută de ceilalţi.Este corespondentul în plan social al individului.Este o noţiune aplicabilă doar omului – copilul este doar candidat la dobândirea statutului de persoană.Persoana este factorul activ care stabileşte relaţii cu mediul.Persoana este conştiinţa de sine care implică existenţa eu-lui.Persoana este produsul personalizării, socializării şi culturalizării.

Personalitatea este o abstracţie psihologică.Personalitatea este o persoană de prestigiu, personalitatea este persoana maximal valorizată social, adică este recunoscută ca valoare, ca individualitate ce are conştiinţa că reprezintă ceva valoros.Personalitatea este o construcţie teoretică care explică modul specific de organizare a trăsăturilor şi însuşirilor psihofizice şi psihosociale ale persoanei.Este o sinteză bio-psiho-socială, istorică şi culturală care asigură adaptarea originală a individului la condiţiile de mediu natural şi social.Este modul de a fi al persoanei care adoptă un stil comportamental. Personalitatea este o persoană în devenire.Personalitatea este un ansamblu de valori.

Personajul reprezintă exteriorizarea persoanei prin comportament; este persoana în rol social. Personajul este vestmânt social al personalităţii, învelişul ei protector, mecanismul ei de apărare, o faţetă, o imagine fragmentară a persoanei, o mască în spatele căreia se ascunde persoana. deoarece fiecare om poate juca mai multe roluri, există mai multe ipostaze ale personajului:

- ca stereotip social – rol social aferent poziţiei sociale – „ ce am datoria să fiu”;- ca ideal personal, care se automodelează în raport cu propriile idealuri şi aspiraţii – „ ce vreau să fiu”;- ca mască, disimulând unele faţete ale propriei personalităţi – „ce vreau să par că sunt”;- ca refugiu, alibi moral pentru propriul comportament – „ ce mi se impune să fiu”.

Între persoană şi personaj pot exista relaţii armonioase, de cooperare, dar şi disonanţe, care atunci când sunt foarte mari pot determina stări patologice, până la dedublarea personalităţii. Îndeplinind un rol social, bine stabilit printr-un statut social, persoana se autooglideşte în conştiinţa sa ca funcţie socială, generându-i conştiinţa obligaţiilor şi a importanţei sociale. Personalitatea reprezintă modul de interiorizare – integrare şi manifestare în comportament a statutelor şi rolurilor.Statutul desemnează ansamblul de comportamente pe care o persoană le poate aştepta sau pretinde din partea altora în virtutea poziţiei pe care o ocupă în viaţa socială. Fiecare persoană are un set de statute: prescrise (înnăscute) – vârsta, sexul, etnia, religia, naţionalitatea; achiziţionate (dobândite) – profesia, activitatea politică, economică; formale/ informale; temporare/ permanente; reale, actuale/ anticipate.Rolul reprezintă aspectul dinamic al statutului care se referă la îndatoririle asociate statutului; este un comportament efectiv şi o prescripţie normativă, este ansamblul de comportamente pe care alţii le aşteaptă legitim din partea individului; reprezintă ansamblul modelelor şi normelor sociale asociate statutului. Între statut şi rol trebuie să existe o complementaritate dialectică. Rolurile îndeplinesc funcţia de reglare a raporturilor sociale şi de integrare a personalităţii. Capacitatea de a îndeplini roluri sociale presupune aspiraţii

12

corespunzătoare faţă de rol şi motivaţie specifică în raport cu rolul dat. Rolurile pot fi atribuite (prescrise)/ dobândite, prezente/ viitoare, rigide/ flexibile, permanente/ intermitente. Fiecare persoană îndeplineşte la un moment dat un set de roluri care pot fi congruente sau incongruente ( incongruenţa rolurilor determină conflictul de rol, care determină stări tensionale, anxiogene şi disfuncţionale datorită discrepanţei dintre trăsăturile de personalitate şi prescripţiile rolului şi apar schimbări la nivel individual şi social. Personalitatea se exprimă prin intermediul rolurilor.Omul devine personalitate când devine conştient de lume, de alţii, de sine; când îşi elaborează un sistem propriu de reprezentări, concepţii, motive, scopuri, atitudini, convingeri în raport cu lumea şi cu sine; când desfăşoară activităţi sociale utile şi recunoscute, îşi asumă responsabilităţi sociale; când emite, susţine şi argumentează judecăţi de valoare, întemeiate; când creează valori sociale; când are un profil moral bine conturat, coerent; când are capacitate de control şi autocontrol; când se integrează armonios şi util în colectivitate; când ştie să se pună în valoare şi poate fi luat drept model.

TEMPERAMENTUL CA LATURĂ DINAMICO-ENERGETICĂ A PERSONALITĂŢIITemperamentul este latura de formă a personalităţii. Temperamentul este ansamblul însuşirilor dinamico-energetice ale personalităţii. Indicatorii psihocomportamentali ai temperamentului şi ai întregii personalităţi sunt: impresionabilitatea, impulsivitatea, ritmul, tempo-ul, expresivitatea psihică care se manifestă în conduită. Temperamentul depinde de tipul de activitate nervoasă superioară care este cea mai stabilă caracteristică a individului. Temperamentul este determinat genetic şi suportă modificări în timpul vieţii ( nu se schimbă, dar se educă, se modelează sub influenţa factorilor socio-culturali); indică modul în care se exteriorizează şi manifestă o persoană într-o situaţie concretă.Tipologii temperamentaleTipologia psihofiziologică Pavlov consideră că principalii factori care determină tipul temperamental sunt intensitatea, echilibrul şi mobilitatea celor două procese fundamentale - excitaţia şi inhibiţia.În funcţie de intensitate individul poate fi puternic sau slab; în funcţie de echilibru poate fi echilibrat sau neechilibrat; în funcţie de mobilitate poate fi mobil sau inert. Prin interacţiunea şi combinarea celor trei însuşiri ale activităţii sistemului nervos rezultă patru tipuri de bază:

- puternic, echilibrat, mobil → sangvinic, al bunei dispoziţii;- puternic, neechilibrat, inert → flegmatic, apatic;- puternic, neechilibrat, excitabil → coleric, irascibil;- slab, hipotonic → melancolic.

Tipologia polară (Jung):- tipul extravertit - orientat spre exterior, gândire concretă, obiectivitate, simţ practic, inventiv tehnic,

sociabil, cu iniţiativă, deschis, dominator, agresiv;- tipul introvertit – orientat spre interior, viaţă psihică centrată spre sine, gândire abstractă, profundă,

capacitate de convingere, hotărâre, corectitudine, subiectivitate, tendinţa de izolare, încăpăţânare, indiferenţă, anxietate, egocentrism.

Tipologia în funcţie de relaţiile interpersonale (Horney):- tipul complezent – dependent, orientat spre relaţii, cu trebuinţa de afiliere, cu sentimente de inferioritate,

stimă de sine scăzută, tendinţa la supunere şi conformism;- tipul agresiv – împotriva relaţiei, tendinţa la dominare, cu nevoie de succes, de recunoaştere socială,

perfecţionist, spirit competitiv, tendinţe agresive, rezistenţă scăzută la frustrare;- tipul detaşat – detaşat afectiv de relaţie, cu trebuinţa de autorealizare, tendinţa la izolare, rezistent la

schimbare.

Tipuri temperamentale pure se întâlnesc foarte rar; fiecare om se încadrează într-o variantă aproximativă, într-o combinaţie de temperamente. Selecţia oamenilor se face după conţinutul şi calitatea activităţii, nu după temperament.

APTITUDINEA CA LATURĂ INSTRUMENTALĂ A PERSONALITĂŢIIAptitudinile sunt latura de conţinut a personalităţii şi se exprimă în calitatea, eficienţa şi utilitatea acţiunilor. Aptitudinile se definesc prin raportarea la capacităţi ( din latinescul aptus – apt de....). Aptitudinile reprezintă o dimensiune valorică a personalităţii ce răspunde la întrebarea „ce realizează efectiv?” sau „ ce ar putea realiza?” o persoană. Aptitudinea este o capacitate latentă. Capacitatea este posibilitatea de reuşită în executarea unui lucru, profesii; depinde de nivelul de maturizare, educaţie şi exerciţiu. Aptitudinea este doar un segment al capacităţii. Capacitatea este un concept cu o sferă mai largă, un sistem de

13

însuşiri funcţionale şi operaţionale care determină acţiuni eficiente şi performante, datorită unor deprinderi, cunoştinţe şi experienţe necesare. Capacitatea este aptitudine + câştigul ei în calitate şi cantitate venit prin exerciţiu. Funcţionalitatea şi eficacitatea aptitudinilor se exprimă în performanţe, într-un randament superior mediei într-un anumit domeniu de activitate. Aptitudinea este o însuşire complexă de personalitate, produs complex al întregii personalităţi, al întregii experienţe, al vitalităţii fizice, al echipamentului informaţional, al metodelor de muncă, al integrării sau conflictului intereselor, capacităţilor intelectuale. În investigarea aptitudinilor, rolul cheie îl are investigarea performanţelor la un moment dat. Aptitudinea este un complex de procese şi însuşiri psihice individuale, structurate original, care permite efectuarea cu succes a anumitor activităţi. Pentru ca o însuşire psihică să devină aptitudine trebuie să fie: individuală (diferenţiatoare), să asigure efectiv finalizarea activităţii ( nu nervozitate, lene), să asigure realizarea activităţii la un nivel calitativ superior, să dispună de un înalt grad de eficienţă → nu însuşirile sunt importante, ci nivelul lor de dezvoltare şi modul lor de îmbinare, organizare într-un tot unitar.Clasificarea aptitudinilor d.p.d.v. al domeniului de activitate: matematice, muzicale ş.a.Clasificarea aptitudinilor d.p.d.v. al complexităţii : simple (senzoriale) şi complexe (ştinţifice, artistice, literare, manageriale ş.a.)O singură aptitudine, oricât de dezvoltată, nu asigură succesul într-o activitate; inteligenţa, ca aptitudine generală, contribuie la dezvoltarea tuturor aptitudinilor speciale; absenţa unei aptitudini nu este o piedică, deoarece există compensare între aptitudini; traiectoria evolutivă a aptitudinii trece prin faze de dezvoltare, de optim funcţional, de declin. Influenţa majoră asupra dezvoltării aptitudinilor o are mediul, condiţiile de mediu; ereditatea are un rol important, dar nu este determinantă – oferă doar premise funcţionale. Când factorii ereditari şi cei sociali coincid d.p.d.v. al calităţii lor performanţele sunt maxime. Activitatea este sursa, factorul esenţial pentru formarea aptitudinilor; în procesul de formare a aptitudinilor accentul cade pe relaţia şi posibilitatea de compensare dintre cei doi factori – ereditate şi mediu. Aptitudinile îşi au originea în procesele psihice. Cel mai important factor motivaţional în formarea aptitudinilor este interesul, care orientează individul într-un anumit domeniu; el determină individul să caute şi să găsească activitatea care corespunde aptitudinlor sale şi îi motivează eforturile necesare formării şi dezvoltării aptitudinii şi stimulează dobândirea unei atitudini creative; interesul este atât factor, cât şi produs al formării aptitudinilor. Caracterul implică un ansamblu de aptitudini, care se formează sub influenţa factorilor de mediu şi educaţionali; când relaţia dintre aptitudini şi caracter este compatibilă şi optimă conduce la armonizarea şi echilibrarea personalităţii; incompatibilitatea dintre aptitudini şi caracter determină o personalitate dizarmonică şi ineficientă. Temperamentul reprezintă doar o predispoziţie pentru aptitudini: el facilitează sau perturbă formarea aptitudinilor. Talentul presupune originalitate şi încadrarea performanţelor în coordonatele axiologice ale epocii.Geniul este cea mai înaltă formă de dezvoltare a aptitudinilor.

INTELIGENŢA CA LATURĂ REZOLUTIV- PRODUCTIVĂ A PERSONALITĂŢIIInteligenţa este expresia organizării superioare a tuturor proceselor psihice în vederea reuşitei acţiunilor individului; inteligenţa, ca aptitudine generală, vizează finalitatea ei, implicarea ei, cu succes, în diverse activităţi; dezvoltarea inteligenţei se realizează stadial.Tipuri de inteligenţă: concretă (practică), abstractă (conceptuală), socială, analitică/ sintetică, fluidă – de tip A, eficientă în situaţii slab definite, cristalizată – de tip B, eficientă în situaţii bine definite, emoţională.Inteligenţa emoţională are drept componente:

- conştiinţa de sine – încrederea în sine- autocontrolul – conştiinciozitatea, adaptabilitatea, inovarea- motivaţia – dăruirea, optimismul- empatia – raportarea la nevoile şi sentimentele celorlalţi- aptitudinile sociale – comunicarea, relaţiile de colaborare, cooperare.

CARACTERUL CA LATURĂ RELAŢIONAL VALORICĂ ŞI DE AUTOREGLAJ A PERSONALITĂŢIICaracterulDacă temperamentul este latura formală a personalităţii, caracterul este latura de conţinut, ca şi aptitudinile. Caracterul are sensul de particularitate, stil de viaţă al unei persoane; sensul etic vizează caracterul investit cu valoare morală; sensul psihologic este o particularitate specifică prin care o persoană se deosebeşte de alta, ca semn caracteristic al unei individualităţi care îi determină modul de manifestare, stilul de reacţie faţă de evenimentele trăite.Componentele de bază ale caracterului sunt atitudinile şi trăsăturile. Atitudinile caracteriale reprezintă poziţia internă, specifică, pe care o persoană o are faţă de realitatea în care trăieşte. Atitudinea este o orientare conştientă, deliberată, o dispoziţie latentă a individului de a reacţiona la stimulii mediului exterior.

14

Atitudinea are componente:- informaţional cognitivă – reprezentări, cunoştinţe, concepte, convingeri, stereotipuri în legătură cu un

obiect;- afectiv motivaţională – emoţii, sentimente, pasiuni, trebuinţe, interese, idealuri ;- volitivă – tendinţele de comportament ale persoanei faţă de obiectul dat.

Caracterul se structurează prin integrarea a ceea ce este semnificativ pentru individ în situaţii şi evenimente sociale. Atitudinile sunt bipolare, se exclud reciproc; atitudinile sunt relativ constante, stabile, dar se restructurează, sunt supuse evoluţiei.

Trăsături caracterialeDobândind stabilitate, pregnanţă şi semnificaţie, atitudinile devin caracteristice pentru individ, transformându-se în trăsături de caracter. Trăsăturile caracteriale au următoarele caracteristici:

- sunt esenţiale, definitorii- sunt stabile, durabile, permit predicţia comportamentului- sunt coerente cu celelalte- au valoare etică, morală- sunt specifice, unice, irepetabile, ireductibile, formându-se prin istoria personală a fiecărui individ.

Trăsăturile caracteriale alcătuiesc structura psihică internă ce conferă constanţă modului de comportare a unui individ în situaţii semnificative pentru el. Trăsăturile caracteriale sunt sistematizate două câte două, polare (muncitor-leneş, altruist-egoist, curajos-laş); la fiecare persoană se întâlneşte întreaga gamă de perechi, cu ponderi diferite – preponderent pozitiv sau negativ (nu echilibrat). Între trăsături există relaţii de ierarhizare :

- trăsături cardinale (1-2) reprezintă rădăcinile vieţii - le domină şi le controlează pe toate celelalte, cu semnificaţie majoră pentru individ, punându-şi amprenta asupra fiecărui act de conduită

- trăsături centrale (10-15) care controlează situaţiile cotidiene- trăsături secundare, periferice – exprimă aspecte neesenţiale ale activităţii şi conduitei individului, sunt

episodice, latente.

A cunoaşte pe cineva înseamnă a-i determina trăsăturile cardinale. La naştere, trăsăturile caracteriale sunt în poziţia 0, individul evoluând spre un pol sau altul în funcţie de întărirea sau respingerea socială. Caracterul se formează sub influenţa mediului educaţional, dar se şi autoformează din interior cu participarea activă a individului. Caracterul dispune de mobilitate, flexibilitate, plasticitate, având o mare capacitate adaptativă. Trăsăturile caracteriale pot fi organizate concentric ( în centru cele cardinale), sau piramidal (la vârf cele cardinale). Funcţiile caracterului: relaţională - cu realitatea, cu ceilalţi; orientativ adaptativă – oferind posibilitatea de orientare şi conducere de sine, conform scopului; de mediere şi filtrare cognitivă şi afectivă a tuturor acţiunilor; reglatorie – oferind posibilitatea reglării propriei conduite.Caracterul nu este un dat înnăscut, ci dobândit, expresia istoriei personale a omului. Caracterul se dobândeşte prin asimilarea relaţiilor sociale, ideilor şi valorilor dominante, prin conformarea la norme şi reguli pe care societatea le impune individului. Configuraţia nativă individuală dă „culoare” caracterului; decisive sunt întâmplările de viaţă, drumul individului, modelele întâlnite, relaţiile, acţiunile pe care le-a îndeplinit, ceea ce îi oferă caracterul unic, irepetabil, individual. Caracteriopatia este formarea patologică a caracterului, un caracter care se constituie împotriva lui însuşi, cu imposibilitatea de a se schimba, de a deveni. Eul în structura personalităţiiEul este nivelul integrativ cel mai înalt în cadrul sistemului de personalitate, este nucleul personalităţii. Gândirea, reflexivitatea, intenţionalitatea şi suportul afectiv, motivaţional si atitudinal sunt elementele primordiale ale eu-lui. Eul fizic este primul care începe şi se formează în ontogeneză (frumos - urât, bărbat-femeie, gras-slab). Eul psihic sau spiritual reprezintă imaginea despre propria organizare psihică internă - trăiri afective, motivaţii, voinţa de acţiune, judecăţi de valoare (capabil-incapabil, bun-rău, talentat-netalentat).

- Eul social reprezintă imaginea despre locul şi rolul propriu în societate ( apreciat-persecutat, integrat-marginalizat, frustrat-realizat).

Eul se naşte prin conştiinţă; conştiinţa este premisa fundamentală a eu-lui; odată apărut, ridică conştiinţa la un nivel superior de adaptabilitate→ eul controlează conştiinţa, îi dă sens, o direcţionează; eul este doar nucleul personalităţii, influenţând dinamica personalităţii; se formează şi evoluează concomitent, conţine şi exprimă personalitatea→ personalitatea se extinde în mediu, de unde îşi trage şi îşi interiorizează elementele

15

socioprofesionale. Când eul este mai puţin dezvoltat, persoana are impresia că nu ştie cine este, ce vrea, este derutată.

Cunoaşterea de sine şi imaginea de sineCunoaşterea de sine se dezvoltă odată cu vârsta şi cu experienţele prin care trecem. Pe măsură ce persoana avansează în etate, dobândeşte o capacitate mai mare şi mai acurată de autoreflexie. Totuşi, niciodată nu vom putea afirma că ne cunoaştem pe noi înşine în totalitate→cunoaşterea de sine nu este un proces care se încheie odată cu adolescenţa sau tinereţea. Confruntarea cu evenimente diverse poate scoate la iveală dimensiuni noi ale personalităţii sau le dezvoltă pe cele subdimensionate. Cunoaşterea de sine este un proces cognitiv, afectiv şi motivaţional individual, dar suportă puternice influenţe din mediu.Imaginea de sine se referă la totalitatea percepţiilor privind abilităţile, atitudinile şi comportamentele personale. Imaginea de sine poate fi înţeleasă ca o reprezentare mentală a propriei persoane sau ca o structură organizată de cunoştinţe declarative despre sine care ghidează comportamentul social. Imaginea de sine presupune conştientizarea a „cine sunt eu” şi a „ceea ce pot să fac eu”. Imaginea de sine influenţează atât percepţia lumii cât şi a propriilor comportamente. O persoană cu o imagine de sine săracă sau negativă va tinde să gândească, să simtă şi să se comporte negativ. Ex: un elev care se percepe pe sine ca o persoană interesantă, va percepe lumea din jurul său şi va acţiona complet diferit faţă de un elev care se vede pe sine drept o persoană anostă. Imaginea de sine nu reflectă întotdeauna realitatea. Ex: o adolescentă cu o înfăţişare fizică atractivă se poate percepe ca fiind urâtă şi grasă şi invers. Cunoaşterea de sine şi formarea imaginii de sine sunt procese complexe ce implică mai multe dimensiuni. Imaginea de sine (EUL) nu este o structură omogenă. În cadrul imaginii de sine facem distincţia între Eul real, Eul viitor şi Eul ideal.Eul real sau actual este rezultatul experienţelor noastre, cadrului cultural şi social în care trăim. Eul real cuprinde:

- Eul fizic care structurează dezvoltarea, încorporarea şi acceptarea propriei corporalităţi. Imaginea corporală se referă la modul în care persoana se percepe pe sine şi la modul în care crede că este perceput de ceilalţi. Imaginea corporală determină gradul în care te simţi confortabil în şi cu corpul tău. Dacă imaginea ideală a Eului corporal este puternic influenţată de factori culturali şi sociali (silueta!) şi nu corespunde Eului fizic, poate genera sentimente de nemulţumire, neîncredere, furie, izolare.

- Eul cognitiv se referă la modul în care sinele receptează şi structurează conţinuturile informaţionale despre sine şi lume, şi la modul în care operează cu acestea. Sunt persoane care reţin şi reactualizează evaluările negative despre sine, alţii le reprimă, iar unii le ignoră. Unii dintre noi facem atribuiri interne pentru evenimente negative, astfel încât ne autoculpabilizăm permanent, în timp ce alţii fac atribuiri externe pentru a-şi menţine imaginea de sine pozitivă. Unele sunt persoane analitice, în timp ce altele sunt sintetice. În cadrul eului cognitiv includem şi memoria autobiografică, cu toate consecinţele pe care le implică asupra personalităţii.

- Eul emoţional – eul intim, privat – sintetizează totalitatea sentimentelor şi emoţiilor faţă de sine, de lume, de viitor. De multe ori, persoana nu doreşte să-şi dezvăluie sinele emoţional decât unor persoane foarte apropiate (familie, prieteni, rude). Cu cât o persoană are un Eu emoţional mai stabil cu atât va percepe lumea şi pe cei din jur ca fiind un mediu sigur, care nu ameninţă imaginea de sine şi autodezvăluirea emoţională nu este percepută ca un proces riscant sau dureros. Eul emoţional al adolescenţilor este labil: curajul, bravura, negarea oricărui pericol pot alterna cu anxietăţi şi nelinişti extreme.

- Eul social - interpersonal – este acea dimensiune a personalităţii pe care suntem dispuşi să o expunem lumii, este vitrina persoanei. Putem spune că unii dintre noi avem un Eu social de tip „cactus” – mă simt în siguranţă doar când sunt ofensiv şi belicos, alţii ca o „mimoză” – atitudinea defensivă este cea care îmi conferă protecţie, sau ca o plantă care înfloreşte sau se usucă în funcţie de mediul în care trăieşte. Cu cât discrepanţa dintre eul emoţional şi cel social este mai mare, cu atât gradul de maturare al persoanei este mai mic. O persoană imatură se va purta într-un anumit mod acasă, între prietenii apropiaţi şi în alt mod (care să o securizeze) în cadrul interacţiunilor sociale.

- Eul spiritual reflectă valorile şi jaloanele existenţiale ale unei persoane. Din această perspectivă, persoanele pot fi caracterizate ca fiind pragmatice, idealiste, religioase, altruiste, pacifiste.

Eul viitor – posibil vizează modul în care persoana îşi percepe potenţialul de dezvoltare personală şi se proiectează în viitor. Eul viitor încorporează repertoriul aspiraţiilor, motivaţiilor şi scopurilor de durată medie şi lungă. Eul viitor este o structură importantă de personalitate deoarece acţionează ca factor motivaţional în comportamente de abordare strategică - devine Eul dorit. Eul viitor încorporează şi posibilele dimensiuni neplăcute de care ne e teamă să nu le dezvoltăm în timp (singur, eşuat) – eul temut. Eul viitor (dorit sau temut)

16

derivă din combinarea reprezentărilor trecutului cu ale viitorului. O persoană optimistă va contura un Eu viitor dominat de eul dorit, pentru care va mobiliza toate resursele motivaţionale şi cognitive; Eul temut - comportamentele evitative şi emoţiile negative vor caracteriza o persoană pesimistă. Optimismul este energizant, directiv şi constructiv, dă un sens şi un scop vieţii; pesimismul are un efect inhibitiv, blocant, evitativ şi destructiv şi poate determina starea de alienare. Fiecare dintre aceste două Euri viitoare are ataşat un set emoţional: încredere, bucurie, plăcere, în cazul Eului dorit; anxietate, furie, depresie, în cazul eului temut. Eul ideal este ceea ce ne-am dori să fim, dar în acelaşi timp suntem conştienţi că nu avem resurse reale să ajungem. Eul ideal este o himeră. Când ne apropiem sau chiar atingem aşa numitul ideal, realizăm că dorim altceva şi acel altceva devine ideal. Eul viitor conţine elemente realiste, realizabile. Eul ideal poate avea un rol pozitiv doar în măsura în care jalonează traiectoria Eului viitor şi nu se interpune ca o finalitate dorită.

Copiii învaţă ceea ce trăiesc – Dorothy Law NolteDacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne;Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi,Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi;Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea;Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi;Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia;Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi;Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători;Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdareaDacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea;Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească;Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine;Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel;Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă să fie generoşi;Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr;Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi;Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul,Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi;Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume. Ciclurile vieţii umaneÎnţelegerea cât mai completă a complexităţii comportamentului uman pentru predicţia modificărilor şi dificultăţilor ce apar pe parcursul dezvoltării umane face necesar apelul la presupunerea că dezvoltarea se desfăşoară în stadii clar definite, succesive.Erik Erikson afirmă că fiecare stadiu al vieţii este marcat de evenimente sau crize care trebuie rezolvate în mod satisfăcător pentru ca dezvoltarea să continue fără dificultăţi majore. Dacă rezolvarea nu se face în perioada respectivă, toate celelalte etape care vor urma vor reflecta acest eşec, în forma unor dereglări fizice, cognitive, sociale sau emoţionale. Ecologia dezvoltării se referă la condiţiile de mediu în care trăieşte o persoană şi care influenţează în mod direct sau indirect dezvoltarea acesteia. Dezvoltarea are loc ca urmare a interacţiunii factorilor biologici (programarea genetică) cu factorii sociali (calitatea mediului). Un mediu puternic facilitator este acela unde copilul are părinţi iubitori şi sensibili şi este sub influenţa unor experienţe bogate şi stimulatoare. Dezvoltarea este puternic influenţată de condiţiile culturale ale mediului. Cultura se referă la valorile, atitudinile, scopurile, legile, credinţele, morala şi realizările materiale însuşite şi transmise de la o generaţie la alta. Cultura are o influenţă majoră asupra modului în care familiile îşi socializează

17

copiii→acţiuni sau evenimente ce par a fi identice pot avea semnificaţii total diferite în contexte culturale diferite.

Perioada de criză Rezultat favorabil Rezultat nefavorabilPrimul an: stadiul oral senzorial, încredere vs. neîncredere. Copilul are nevoie de ocrotire consecventă şi stabilă.

Încredere în mediul înconjurător şi speranţe în viitor

Suspiciune, insecuritate, teamă de viitor.

Anul al II lea şi al III lea: stadiul muscular anal, autonomie vs. ruşine şi îndoială. Comportamentul părinţilor trebuie să fie maleabil şi tolerant.

Simţ al autonomiei şi autoaprecierii.

Sentimente de ruşine şi îndoială despre propria capacitate de autocontrol.

Anul al IV lea şi al V lea: stadiul locomotor genital, iniţiativă vs. vinovăţie. Se manifestă curiozitatea sexuală.

Abilitatea de a iniţia activităţi şi bucuria de a participa la ele.

Teama de pedeapsă şi vinovăţia cu privire la trăirile personale.

De la 6 la 11 ani: stadiul de latenţă şi achiziţie. Hărnicie vs. trândăvie.

Simţul competenţei şi încredere în propria abilitate de a elabora şi îndeplini activităţi.

Sentimente de inadecvare şi inferioritate.

Adolescenţă – 12 –18 ani: identitate vs. confuzia rolului.

Se construieşte ca persoană integrată cu o identitate puternică.

Confuzie cu privire la cine şi ce este.

Vârsta adultă tânără 20-40 ani:productivitate vs. stagnare. Individul doreşte să fie creativ.

Abilitatea de dăruire şi intimitate, interesul şi grija faţă de ceilalţi.

Stagnarea dezvoltării, plictiseală, egocentrism, izolare.

Vârsta adultă târzie după 65 de ani: integritate vs. disperare. Individul îşi revizuieşte şi îşi evaluează realizările vieţii.

Satisfacţia vieţii, acceptarea morţii.

Regrete faţă de posibilităţile ratate, teama de moarte.

Teoria lui Piaget – a dezvoltării cognitiveProcesul cognitiv, de dezvoltare intelectuală, capacitatea de a rezolva problemele se produce gradat din anii copilăriei până la vârsta adultă. Piaget spune că o diversitate de factori, stimuli şi noi experienţe conduc spre învăţare. Răspunsul individului la aceşti stimuli înseamnă acumulare şi acomodare şi reprezintă echilibrul dintre persoană şi mediu. Stadiul I – senzorimotor – până la 2 ani în care copilul trece de la o atitudine reflexivă la una simbolică, folosind corpul pentru expresie şi comunicare;Stadiul II – preoperaţional – de la 2 la 7 ani când copilul crede că lumea există doar pentru el şi este destul de ilogic; la sfârşitul acestei perioade copilul învaţă să folosească limbajul şi memoria, să înţeleagă trecutul, prezentul şi viitorul;Stadiul III – al operaţiilor concrete, se bazează pe relaţia imediată, neanalizată dintre evenimente şi mediu; la sfârşitul perioadei – 9-11 ani – copilul demonstrează abilitate şi realism, realizează că modul său de gândire nu e singurul posibil, este capabil să se considere parte dintr-un întreg, poate analiza probleme, evenimente şi poate trage concluzii, poate găsi soluţii;Stadiul IV – al operaţiilor abstracte, începe la 11 ani şi continuă toată viaţa; se caracterizează prin motivaţii logice, foloseşte abstracţiunile, examinează relaţiile umane, construieşte ipoteze şi găseşte soluţii din aproape în aproape.Teoria lui Kohlberg – a dezvoltării morale. Dezvoltarea morală este o componentă a dezvoltării psihosociale prin care individul îşi stabileşte un cod moral cu societatea. Dezvoltarea morală depinde de capacitatea copilului de a-şi asuma responsabilităţi sociale şi de a integra principiile justiţiei şi dreptăţii. Cunoştinţele copilului despre dreptate şi greşeală şi expresia acestor cunoştinţe se poate observa în respectarea integrităţii şi drepturilor altora. Stadiul I preconvenţional, premoral – între 4 şi 9 ani când copilul percepe regulile ca absolute şi de neschimbat şi motivaţia primară a respectării lor este aceea a evitării pedepsei sau a obţinerii de recompense;Stadiul II – 9-12 ani, de moralitate convenţională în care copilul percepe regulile ca fiind spre binele tuturor şi le respectă din conformism, pentru a plăcea;Stadiul III – de la 12 ani în care individul acceptă regulile după propria sa judecată; este stadiul în care individul îşi construieşte propriile standarde morale, în funcţie de circumstanţe.

18

Un om se poate afla în mai multe stadii odată, iar vârstele pot fi diferite de la individ la individ. Socializarea este un concept folosit în descrierea şi explicarea modului în care copiii dobândesc un comportament necesar adecvării lor la cultura şi societatea din care fac parte; este procesul prin care o persoană dobândeşte reguli de conduită, sisteme de credinţe şi atitudini ale unei societăţi sau grup social astfel încât să poată funcţiona în cadrul acesteia. În copilărie, procesul de socializare este în cea mai mare parte influenţat de părinţi, care acţionează ca modele pentru o conduită acceptată social; ei asigură suportul afectiv şi decid care comportamente sunt permise şi care interzise. Ataşamentul social este legătura afectivă, de durată, orientată spre un individ specific; orice persoană care oferă stimulare şi interacţiune poate deveni obiectul ataşamentului, chiar dacă nu asigură satisfacerea nevoilor bazale. Comportamentul este rezultatul continuei interacţiuni dintre variabilele individuale şi situaţionale – indivizii şi situaţiile se influenţează într-o manieră reciprocă. Aprecierea pozitivă implică respect, acceptare şi dragoste venite din partea celor mai importante persoane din viaţa unui individ. O persoană are, de asemenea, nevoie de autoapreciere pozitivă – când o persoană primeşte necondiţionat aprecierea celorlalţi, autoaprecierea sa va fi tot necondiţionată. Evenimentele, conduitele rezultă din, sau se datorează unor forţe venind fie de la persoană (cauzalitate internă – factori dispoziţionali), fie din mediu (cauzalitate externă- factori situaţionali). Oamenii au tendinţa să absolutizeze factorii dispoziţionali subestimând cauzele situaţionale în determinarea unui comportament→una din consecinţele acestui mod de interpretare este etichetarea. Când o persoană este etichetată orice comportament al acestei persoane este atribuit dispoziţiilor sale anormale. Eticheta îl transformă pe individ în „ţap ispăşitor", devine explicaţie pentru orice comportament, anulând orice posibilitate de reabilitare.Dezvoltarea umană

Societatea a fixat în decursul timpului şi continuă să fixeze şi în zilele noastre un cadru general al conduitelor de vârstă prin care se vehiculează unele tipuri de obligaţii şi drepturi, convertite în conduite ale oamenilor de diferite vârste. Unele vârste sunt protejate legal (copilăria şi bătrâneţea); există o formă de latentă reverenţă implicată în conduitele faţă de femeie; există stări şi situaţii protejate – graviditatea, maternitatea.Statutul de vârstă real sau dorit creează în interrelaţiile sociale o stratificare de datorii şi drepturi care se reunesc în buna cuviinţă sau politeţe. Cu cât o societate este mai civilizată, cu atât responsabilitatea şi protecţia sa sunt mai evidente faţă de copii, bătrâni, mame şi femei, handicapaţi şi pentru valorile autentice.Procesul dezvoltării psihice se realizează în etape, stadii şi perioade ce caracterizează traseul vieţii umane. Pentru a aborda ciclurile vieţii se analizează structura relaţiilor şi inserţiei sociale, tipul dominant de activitate, solicitările fiecărei vârste, posibilităţile şi fragilităţile fiecărei vârste. Există câteva tipuri de dezvoltare şi regresie a subsistemelor psihice - dezvoltarea subsistemelor psihice, difuză în primul an de viaţă, se diferenţiază şi devine inegală în anii copilăriei, se maturizează treptat în adolescenţă, tinereţe şi viaţa adultă, şi, apoi, intră, inegal, în regresie. Există etape de dezvoltare predilectă a unor subsisteme care influenţează dezvoltarea celorlalte:- în copilărie, dezvoltarea inteligenţei influenţează dezvoltarea personalităţii;- în pubertate şi adolescenţă, dezvoltarea personalităţii influenţează dezvoltarea inteligenţei;- în fazele de regresie, destructurarea intelectuală influenţează destructurarea afectivă şi a personalităţii.

Există perioade de fragilizare a structurii psihice – crize – datorită unor modificări de statut, de vârstă sau crize episodice datorită suprasolicitării.

Repere psihogenetice sau psihodinamiceCriteriile cele mai importante de analiză ale dezvoltării umane sunt:Tipul fundamental de activitate care exprimă direcţionarea şi structurarea forţei energetice psihice prin organizarea atenţiei, intereselor, inteligenţei, sensibilităţii afective, percepţiei→activitatea consumă dar şi produce noi energii – ale succesului, ale realizărilor; toate dimensiunile psihice antrenate în activitatea fundamentală se încarcă de cunoştinţe, deprinderi, abilităţi care au tendinţa de a deveni trăsături psihice.Tipul de relaţii se referă la structura adaptării şi integrării sociale; în relaţiile sociale se observă atitudini de protejare, simpatie, empatie, dependenţă, devoţiune, dominaţie, respingere, aversiune, frustraţie; relaţiile pot fi intime, oficiale, publice, reciproc pozitive, reciproc negative sau asimetrice; cu cât relaţiile sunt mai complexe, se conturează mai bine conştiinţa de sine.Caracterul contradicţiilor dintre cerinţele socioculturale şi posibilităţile de a le satisface şi cerinţele subiective(dorinţe, aspiraţii, idealuri) şi posibilităţile societăţii de a le satisface; tendinţa naturală a individului spre echilibru apropie aspiraţiile şi idealurile de posibilităţi, atingerea obiectivelor determină momente de echilibru, ce se trăiesc afectiv prin stări de confort psihic. Dezvoltarea este influenţată de ereditate, mediu şi educaţie.Ereditatea este forţa vitală, biologică ce transgresează viaţa în decursul timpului, perfecţionând capacităţile adaptative sau ducând la dispariţia unei specii.

19

Mediul reprezintă totalitatea condiţiilor de viaţă în care se exercită influenţele bioclimatice, socio-economice, culturale, educative şi civilizatoare.Educaţia este activitatea de facilitare a adaptării la toate condiţiile de mediu pentru formarea de abilităţi, aptitudini, aspiraţii, interese. Nevoile copiluluiNevoia de dragoste este împlinită de relaţii calde, afectuoase. Teoria ataşamentului – ataşamentul este aproprierea preferenţială, dezinteresată, inconştientă a unei persoane de o alta. În funcţie de natura şi gradul de constituire a bazei de ataşament există:- ataşament sigur – copilul simte o protecţie puternică şi definitivă asigurată de dragostea permanentă a

părinţilor care îndepărtează orice stres, tristeţe, nesiguranţă;- ataşament nesigur anxios – copilul nu este sigur de sentimentele părinţilor datorită comportamentului

ambivalent, contradictoriu al acestora→copilul şovăie în explorarea lumii înconjurătoare, absenţa părintelui este o ameninţare;

- ataşament nesigur ambivalent datorită lipsei relaţiei normale dintre părinţi şi copii, datorită lipsei de afectivitate.

Primul an de viaţă este cel mai important - este anul formării ataşamentului faţă de mamă, faţă de adulţii cei mai apropiaţi. Ataşamentul familial joacă rol fundamental în asigurarea unei creşteri normale, a stimulării aptitudinilor creative, a independenţei individuale. Ataşamentul are caracter dinamic – apare, se formează, se maturizează, se dezvoltă, atinge apogeul – trebuie să reziste toată viaţa. Relaţia de ataşament are rolul de a proteja persoana vulnerabilă, este un mecanism de protecţie a individului în cauză; pierderea sentimentului de siguranţă generează dezechilibru psihic, anxietate. Siguranţa şi stabilitatea personalităţii umane depind de ataşament: copiii crescuţi fără dragoste sunt pasivi, indiferenţi, incapabili să exploreze şi să cunoască lumea, sunt preocupaţi de ceea ce le lipseşte, cheltuie energia emoţională în căutarea siguranţei afective (politicile sociale). Consecinţele negative ale ataşamentului nesigur, absent, ambivalent se observă la copiii care şi-au pierdut mama, părinţii, care au relaţii discontinue, intermitente cu părinţii:- starea de privaţiune apare la copiii care nu au avut baza de ataşament niciodată;- starea de privare apare la copiii care au avut baza de ataşament dar au pierdut-o ulterior→privarea

favorizează apariţia sentimentului de instabilitate, afectează siguranţa propriei identităţi, izolare.

Teoria identităţii apare în strânsă legătură cu ataşamentul. Copilul se identifică cu rolul de fată/ băiat după părinţi şi are dreptul la o identitate sigură, permanentă oferită de părinţii naturali (asemănări fizice psihice). Abandonul copilului, adopţia ridică probleme grave→necesitatea păstrării legăturii cu copilul chiar în instituţii şi a explicării adopţiei.Alte nevoi: Nevoia de încurajare, apreciere şi trăire a succesului.Nevoia de responsabilitate – şcoala.Nevoia de noi experienţe – jocul, limbajul, comportamentul stimulativ.Nevoia de securitate – de comportamente constante, predictibile din partea părinţilor.

BIBLIOGRAFIEModrea Margareta, Psihologia în exemple şi modele explicative, Ed.Aliter, 1998, Focşani.Zlate Mielu, Fundamentele psihologiei, Ed. Polirom, 2009, Iaşi.

20