212
UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU Facultatea de Psihologie Departamentul de învățământ la distanță MODUL: PSIHOLOGIE COGNITIVĂ TUTORE: Conf. univ. dr. DANIELA DUMITRU
UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU
Facultatea de Psihologie
Departamentul de învățământ la distanță
MODUL:
PSIHOLOGIE COGNITIVĂ
TUTORE: Conf. univ. dr. DANIELA DUMITRU
- 2014 -
2
CUPRINS
CUPRINS..................................................................................................................................3
INTRODUCERE.........................................................................................................................4
UNITATEA 1. Introducere. Bazele psihologiei cognitive........................................................10
UNITATEA 2. Nivelurile de analiză ale sistemului cognitiv.....................................................18
UNITATEA 3. Paradigmele psihologiei cognitive. Paradigma clasic simbolică şi paradigma
neoconexionistă....................................................................................................................26
UNITATEA 4. Procesarea informaţiei vizuale.........................................................................40
UNITATEA 5. Mecanismul atenţiei........................................................................................54
UNITATEA 6. Limbajul...........................................................................................................64
UNITATEA 7. Memoria..........................................................................................................78
UNITATEA 8. Raţionarea şi luarea de decizii..........................................................................90
Test de autoevaluare final...................................................................................................132
Bibliografie selectivă:..........................................................................................................136
3
INTRODUCERE
1. Scopul şi obiectivele disciplinei
Materialul de studiu este adresat studenţilor din anul II de studiu ce urmează
cursurile ID ale Facultăţii de Psihologie.
Scopul cursul este acela de a prezenta conceptele de bază cu care operează
psihologia cognitivă, precum şi problematicii acesteia.
Obiective generale
1. Familiarizarea cu conceptele şi problematica psihologiei cognitive.
2. Analiza şi explorarea cadrului conceptual al psihologiei cognitive.
Obiective specifice
1. Înţelegerea conceptelor cheie ale fiecărei teme din psihologia cognitivă.
2. Achiziţionarea conceptelor specifice psihologiei cognitive.
3. Familiarizarea cu lucrările autorilor importanţi ai domeniului.
4. Evidenţierea punctelor tari şi punctelor slabe ale fiecărei teorii prezentate.
5. Iniţierea unor dezbateri pe baza temelor prezentate la curs.
6. Scrierea de eseuri scurte pe teme propuse la curs sau la alegerea studenţilor, în
care aceştia să trateze şi să explice concepte cheie, teme importante şi/sau
controversate, să explice puncte de vedere personale cu privire la anumite teorii
şi idei prezentate.
2. Cerinţe preliminare
Se impune ca studentul să-şi fi însuşit, cel puţin la nivel mediu, conceptele de bază
ale disciplinelor psihologie generală, partea despre mecanismele cognitive, şi
4
neuropsihologie, concepte precum procesele psihice, structura psihicului, teorii
generale ale psihologiei, neurobiologia şi funcţionarea creierului.
3. Conţinutul materialului de studiu. Organizarea pe unităţi de studiu
Materialul de studiu cuprinde informaţii referitoare la obiectul de studiu al
disciplinei, precum şi despre principalele concepte ale psihologiei cognitive.
Unitate de studiu 1: Introducere în psihologia cognitivă
Această primă unitate de studiu asigură o introducere generală în
problematica psihologiei cognitive. Psihologia cognitivă este un domeniu nou,
pluridisciplinar, de „generaţie nouă”, aflat în plină expansiune şi în plină dezvoltare,
apelând în primul rând la cercetări experimentale. Aflată între simularea şi
implementarea pe calculator a funcţiilor cognitive umane şi plauzibilitatea
neuropsihologică şi comportamentală a teoriilor susţinute şi cercetate, psihologia
cognitivă trebuie să facă faţă tuturor criticilor şi provocărilor. Începuturile sale se află
în anii ’50, odată cu publicarea a trei lucrari capitale (H.A. Simon şi A. Newell -
prima demonstraţie pe calculator a unei teoreme logice (Logic Theory Machine), N.
Chomsky - Three Models of Language, G. Miller - The Magical number seven, plus
or minus two.) Cel care consacră termenul de „psihologie cognitivă” este Ulric
Neisser, care publică în 1967 o carte cu acelaşi titlu.
Unitate de studiu 2: Nivelurile de analiză ale sistemului cognitiv
În această unitate am analizăm sistemul cognitiv, orice sistem, din punctul de
vedere al nivelurilor sale, nivelul cunoştinţelor, nivelul algoritmic-reprezentaţional,
nivelul computaţional şi nivelul cunoştinţelor.
Unitate de studiu 3: Paradigmele psihologiei cognitive. Paradigma clasic
simbolică şi paradigma neoconexionistă
Principalele metafore explicative prezente în psihologia cognitivă sunt: metafora calculatorului şi metafora creierului. Acestea sunt asociate cu două paradigme fundamentale: paradigma
5
simbolică(numită şi clasic-simbolică) şi paradigma conexionistă (numită şi neo-conexionistă). Teza principală a paradigmei clasice-simbolice din psihologia cognitivă este aceea potrivit căreia cunoştinţele sunt reprezentate în sistemul cognitiv prin simboluri sau structuri simbolice. Conform metaforei calculatorului, sistemul cognitiv al oamenilor poate fi înţeles cel mai bine prin analogie cu un cadru de procesare a informaţiei. Paradigma (neo)conexionistă, cunoscută şi sub denumirea de paradigma procesărilor paralele distribuite (PDP) sau modelare neuronală porneşte de la ideea că activitatea cognitivă poate fi explicată pe baza unor modele de inspiraţie neuronală. Conform metaforei creierului, cogniţia umană este cel mai bine înţeleasă în termeni ai proprietăţilor creierului.
Unitate de studiu 4: Procesarea vizuală
Cea mai mare parte a informaţiilor despre mediul în care trăim este obţinută prin intermediul văzului. Circa jumătate din suprafaţa neocortexului este implicată în procesarea informaţiei vizuale. Procesarea informaţiei vizuale la nivel computaţional se împarte în două mari stadii: procesare primară şi procesare secundară. Procesarea primară cuprinde prelucrările preatenţionale care au ca rezultat reprezentarea, în sistemul cognitiv, a caracteristicilor fizice ale stimulului. Ele realizează separarea stimulului de fond, ne arată unde anume este acesta, nu ce anume este. Procesarea secundară vizează mecanismele implicate în recunoaşterea figurii şi obiectelor. Ele au ca input rezultatele procesărilor primare şi ca output – imaginea tridimesională a unui obiect.
Unitate de studiu 5: Mecanismul atenţiei Conform modelului lui Broadbent, output-ul informaţional din
sistemul perceptiv întâlneşte un filtru, care lăsa să treacă numai informaţia la care oamenii acordă atenţie. Treisman (1969) a atribuit un nou rol filtrului lui Broadbent. În loc să blocheze toate mesajele ce vin şi
6
sunt incompatibile cu stimulul căruia i se acordă atenţie, filtrul atenuant conceput de această autoare slăbeşte mesajul incompatibil. Resursele de atenţie sunt considerate prin definiţie a fi limitate. Se pune problema dacă aceste resurse sunt „centrale” (la ele apelează toate sarcinile) sau „multiple” (sunt specifice în funcţie de modalităţile senzoriale).
Unitate de studiu 6: Limbajul
Există mai multe teorii care explică recunoaşterea limbajului, cele mai
cunoscute fiind teoria motorie, modelul cohortelor, modelul „trace”. De asemenea,
vom explica teoriile care privesc înţelegerea şi producerea limbajului.
Unitate de studiu 7: Memoria
Prezentăm două model de descriere a memoriei: modelul etajat şi modelul
unitar al meoriei. Modelele derivate din teoria informaţiei concep memoria ca fiind
compusă din mai multe depozite. Aceste modele au asumat că memoria pe termen scurt
(MTS) şi memoria pe termen lung (MTL) sunt structuri calitativ diferite, informaţia
mai întâi intrând în MTS şi apoi fiind transferată în MTL. Acesta este modelul etajat al memoriei.
Modelul unitar vede memoria ca fiind un singur bloc, din care sunt temporat activate informaţiile
necesare funcţionării.
Unitate de studiu 8: Luare de decizii şi rezolvarea de probleme
Prezentăm teoriile luării deciziilor, euristicile şi biasurile implicate în acest proces şi
de ce apar ele.
4. Recomandări de studiu
Se impune ca studentul să parcurgă fiecare unitate de studiu respectând timpul
alocat calendarului disciplinei, modului de abordare a testelor de autoevaluare, a
sarcinilor de învăţare.
Pentru însuşirea conceptelor de bază ale disciplinei şi înţelegerea informaţiilor
prezentate în fiecare unitate de studiu este obligatoriu ca studentul să consulte
bibliografia şi să respecte indicaţiile rubricii cunoştinţe preliminare.
7
Fiecare unitate de studiu atinge următoarele aspecte: obiective, cunoștințe
preliminarii, resurse necesare și recomandări de studiu, durata medie de
parcurgere a unității, subiectele teoretice aferente acesteia, un rezumat, cuvinte
cheie, teste de autoevaluare și concluzii.
Fiecare dintre aceste subpuncte sunt semnalizate în text prin intermediul unor
pictograme. În continuare, prezentăm un tabel cu principalele pictograme utilizate in text:
OBIECTIVE
CUNOȘTINȚE
PRELIMINARE
RESURSE
BIBLIOGRAFICE
DURATA MEDIE DE
PARCURGERE A
UNITĂȚII DE STUDIU
EXPUNEREA TEORIEI
AFERENTE UNITĂȚII
REZUMAT
8
CUVINTE CHEIE
TESTE DE
AUTOEVALUARE
RĂSPUNS CORECT
CONCLUZII
5. Recomandări de evaluare
După parcurgerea fiecărei unităţi de studiu se impune rezolvarea sarcinilor de
învăţare, ce presupun studiu individual, dar şi a celor de autoevaluare.
Activităţile de evaluare condiţionează nivelul nivelul de dobîndire a competenţelor
specificate prin obiectivele disciplinei.
În ceea ce priveşte evaluarea finală, se va realiza printr-un examen, planificat
conform calendarului disciplinei. Examenul constă în rezolvarea unei probe de tip
grilă sau redactarea unui eseu pe o temă dată.
6. Test de evaluare iniţială
1. Care sunt mecanismele cognitive şi care este ierarhia lor?
2. Gânditi-vă la ceea ce aţi aflat la cursul de neuropsihologie. Alegeţi un subiect
favorit. Scrieţi un eseu de jumătate de pagină despre acel subiect.
9
UNITATEA 1. Introducere. Bazele psihologiei cognitive
Obiective 11
Cunoștințe preliminarii 11
Resurse necesare și recomandări de studiu 11
Durată medie de parcurgere a unității 11
Introducere. Bazele psihologiei cognitive 12
Rezumat 15
Cuvinte cheie 16
Teste de autoevaluare 16
Concluzii 17
10
Obiective
La sfârşitul parcurgerii acestei unităţi, studenţii vor fi capabili să:
- Le fie familiare problematica şi specificul domeniului psihologiei cognitive.
- Sublinieze momentele importante din istoria scurtă a apariţiei psihologiei
cognitive.
- Evidenţieze criticile şi meritele acestui domeniu.
Cunoștințe preliminarii
Psihologie generală (mecanismele cognitive), introducere în filosofie/logică,
informatică.
Resurse necesare și recomandări de studiu
Resurse bibliografice obligatorii:
1. Miclea, M., (1997 sau 2000), Psihologie cognitivă, Polirom, Iaşi.
2. Zlate, M., (1999), Psihologia mecanismelor cognitive, Polirom, Iaşi.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu
Este de două ore.
11
Psihologia cognitivă a devenit un domeniu aplicat al psihologiei, cu puternice
legături în ştiinţele cognitive, tehnologia informaţiei, inteligenţa artificială,
cibernetică, logică, teoria limbajului, neuroştiinţe, toate aceste domenii fiind la
rândul lor unele compozite şi interdisciplinare, conectate cu alte domenii practice
(inginerie, construcţie şi design).
În felul acesta, psihologia cognitivă îşi circumscrie aria cercetărilor într-un
univers de discurs foarte larg şi divers, creându-şi un limbaj propriu şi diferit de
restul disciplinelor psihologice ortodoxe. Tehnicitatea caracteristică acestui domeniu
poate surprinde la început pe studenţii care urmeză acest curs. Poate fi numit
psihologie cibernetică sau „psihologia ca un calculator”, deoarece similartăţile între
tehnologia informaţiei şi modul în care această ramură a psihologie descrie psihicul
uman sunt izbitoare, imposibil de „digerat” de studentul ortodox la psihologie care
ştie că psihicul este „uman” şi nu maşină.
Psihologia cognitivă abordează teme despre sistemul cognitiv uman
(percepţia, gândirea, memoria, limbajul, etc.) şi despre subsistemele sale. Sistemul
cognitiv este văzut ca fiind un sistem de prelucrare, de procesare a informaţiei, de
transformare a input-ului senzorial în output-ul motor sau comportamental. La fel ca
şi un calculator, psihicul are intrări şi ieşiri, stimul şi răspuns. Aşa este, seamănă cu
behaviorismul.
Abordarea şi explicarea tuturor fenomenelor psihice din perspectiva
mecanismelor informaţionale pe care le includ şi de care depind în desfăşurarea lor
este abordarea care delimitează psihologia cognitivă de alte ramuri ale psihologiei.
Psihologia cognitivă doreşte să surprindă imaginea sistemului psihic uman ca sistem
capabil de schimburi informaţionale cu mediul înconjurător, capabil de a
transforma informaţia în funcţie de propriile reguli şi de configuraţia propriilor
subsisteme de procesare, capabil de autoreglare şi control (de unde şi legătura stânsă
cu cibernetica), sistem capabil de răspuns adaptat la constrângerile mediului.
12
Începuturile psihologiei cognitive pot fi plasate la mijlocul secolului trecut,
după cel de-al doilea război mondial, când logica matematică, ciberetica şi teoria
informaţiei au apărut în forţă în peisajul ştiinţific internaţional. Efortul de a
formaliza logica astfel încât să fie posibilă manipularea simbolurilor pe baza unor
reguli sintactice generale şi recursive, duce la definirea calculabilităţii şi a
computaţiei.
Alături de teora informaţiei şi logica matematică şi simbolică, curentele
psihologice ale căror idei şi cercetări psihologia cognitivă le-a integrat sunt
asociaţionismul, gestaltismul, behaviorismul şi constructivismul piagetian.
Instrumentarul metodologic folosit în cercetare conţine metoda
experimentului ca metodă predilectă, la care se adaugă modelarea-formalizarea-
simularea pe calculator.
Chiar dacă acest domeniu se delimitează şi se defineşte în anii ’50, mugurii
teoretici ai ştiinţelor cognitive se găsesc la Aristotel (creatorul logicii), mai apoi la
Descartes prin celebrele sale dubitaţii şi prin faptul că plaseză singura realitate certă
în „cogito”, cert este că noi suntem fiinţe cugetătoare, gândim, restul (realitatea
exterioară, corpul nostru) fiind nesigur, iluzoriu, himeric.
În cel de-al doilea război mondial, Alan Turing, logician şi matematican care
a lucrat la spargerea codurilor germane, construieşte maşina Turing, maşină teoretică
cu computabilitate universală. El a demonstrat că o maşină poate rezolva orice calcul
matematic, atâta timp cât acesta este reprezentat algoritmic. Maşina lui Turing este
„părintele” tuturor calculatoarelor de astăzi (să adăugăm şi tabletele). Turing a dat şi
soluţia evaluării inteligenţei unui sistem artificial: dacă un sistem dă un răspuns unui
observator extern şi acesta nu se deosebeşte de răspunsul pe care le-ar fi dat un
subiect uman, atunci el este considerat inteligent.
În 1956 se conturaseră două grupuri de cercetare a mecanismelor de
procesare a informaţiilor: unul la MIT şi celălalt la Carnegie-Mellon. În toamna
aceluiaşi an, MIT organizează un simpozion, iar în ultima zi, 12 septembrie,
considerată şi ziua de naştere a ştiinţelor cognitive, au fost prezentate trei comunicări
de referinţă: H.A. Simon şi A. Newell prezintă prima demonstraţie pe calculator a
unei teoreme logice (Logic Theory Machine), N. Chomsky prezintă Three Models of 13
Language, iniţiind lingvistica teoretică, G. Miller prezintă într-o formă preliminară
celebrul său studiu The Magical Number Seven, Plus or Minus two. Dar cel care va
consacra termenul de „psihologie cognitivă” este Ulric Neisser, care publică în 1967
o carte cu acelaşi titlu.
Fundaţia Alfred P. Sloan a contribuit definitiv la avântul pe care ştiinţele
cognitive l-au luat prin acordare de granturi de cercetare în valoare de sute de
milioane de dolari la mijlocul anilor ‘70. Mulţi cercetători şi-au schimbat radical
programul pentru a putea accesa aceste fonduri.
În 1978 se prezintă primul raport de cercetare către Fundaţia Sloan, care mai
este cunoscut şi sub numele de raportul SOAP (State of the Art Paper). În acest
raport se spune: „existenţa domeniului nostru de cercetare este determinată de
existenţa unui obiectiv comun: descoperirea capacităţilor computaţionale şi de
reprezentare ale psihicului precum şi ale proiecţiilor lor structurale şi funcţionale în
creier.” Prin această „declaraţie de independenţă” se stipulează că ştiinţele cognitive
studiază sistemele cognitive naturale sau artificiale, căutând explicaţii pentru modul
de tratare a informaţiei în aceste sisteme din punct de vedere al calculelor şi
reprezentării acesteia şi din punct de vedere a implementării acestor operaţii în
diferite medii fizice disponibile la un moment dat.
Psihologia cognitivă devine parte componentă a ştiinţelor cognitive. Din
această familie mai fac parte: filosofia (epistemologia, logica filosofică, filosofia
analitică), lingvistica (lingvistica teoretică), neuroştiinţe (neuroştiinţa cognitivă),
antropologia (antroplogia culturală). Domeniile enunţate nu participă la ştiinţele
cognitive cu toată extensiunea domeniului lor, ci doar cu anumite ramuri şi dezvoltări
interdisciplinare pe care l-am enumerat în paranteză.
Psihologia cognitivă este supusă unei duble presiuni, ceea ce îi conferă şi un
caracter bicefal. Presiunile de sus în jos, dinspre inteligenţa artificială îi cere
psihologiei cognitive să ofere modele formalizate şi implementabile pe calculator.
Presiunile de jos în sus, dinspre neuroştiinţe solicită psihologiei cognitive să
construiască modele valide, relevante şi de predictibilitate pentru comportamentul
uman.
14
Noul domeniu are însă şi critici. Trei categorii de critici s-au conturat de-a lungul
timpului:
1. Lipsa de plauzibilitate neuronală a modelelor cognitive sau lipsa de validitate
ecologică. Adică, aceşti critici consideră că este foarte dificil să găsim la
nivel neuronal corespondentul diverselor procese sau reguli de funcţionare ale
sistemului cognitiv descrise în diferite modelări teoretice sau practice
cognitiviste. De exemplu, unde se găsesc regulile de producere (sau
operaţiile) de tipul „dacă....atunci”. Sistemul cognitiv are patru nivele de
analiză, nivelul semnatic, nivelul algoritmic-reprezentaţional, nivelul
implementaţional şi nivelul computaţional. Aceşti critici confundă nivelurile
de analiză a sistemului cognitiv cerând o analiză la nivel implementaţional a
unei entităţi aflate la nivelul computaţional. În plus, majoritatea modelelor
cognitive iau în consideraţie datele oferite de neuroştiinţe, mai ales dacă
vorbim despre paradigma neoconexionistă.
2. Criticile din partea behavioriştilor. Este criticată metodologia folosită de
cognitivişti pentru a obţine rezultate în urma ceretărilor, mai ales modelarea
şi simularea pe calculator. De asemenea, behavioriştii pun la îndoială şi
capacitatea unor factori cognitivi de a influenţa comportamentul. Aceste
critici au scăzut în ultimii ani, deoarece multe dintre rezultatele experimentale
ale behaviorismului au fost preluate de către psihologia cognitivă, dar şi
behavioriştii se regăsesc teoretic în modelările conexioniste ale sistemului
cognitiv.
3. Un alt gen de critici, dar mult mai puţin argumentate, pretind că psihologia
cognitivă este o modă, un curent care va dispărea curând. Acestor critici
putem răspunde că atâta timp cât psihicul rămâne un sistem informaţional, tot
atâta timp va supravieţui şi psihologia cognitivă. Şi psihicul va rămâne pentru
o perioadă lungă aşa (!), pentru că este un sistem care „lucrează” cu
informaţia.
Ceea ce poate să facă psihologia cognitivă este că poate descrie în mod universal
capacităţile computaţionale, de prelucrare a informaţiilor şi de răspuns la stimulările
mediului fără a considera doar subiecţii umani. Astfel, posibilitatea înţelegerii
15
structurilor cognitive interne şi comunicarea cu subiecţi infraumani sunt deschise de
teoria psihologică cognitivă. Prelucrarea informaţiei modelată şi formalizată în teoria
ştiinţelor cognitive şi în psihologia cognitivă ne oferă o perspectivă lărgită asupra
vieţii în general, nu doar asupra speciei noastre. Toate organismele, pentru a
supravieţui, trebuie să aibă un sistem de prelucrare a informaţiei exterioare şi de
concepere a unui răspuns adaptativ. Ştiinţele cognitive oferă o astfel de viziune, de a
înţelege şi alţi subiecţi şi de a gândi dincolo de propria noastră „umanitate”.
Rezumat
Psihologia cognitivă este un domeniu nou, pluridisciplinar, de „generaţie
nouă”, aflat în plină expansiune şi în plină dezvoltare, apelând în primul rând la
cercetări experimentale. Aflată între simularea şi implementarea pe calculator a
funcţiilor cognitive umane şi plauzibilitatea neuropsihologică şi comportamentală a
teoriilor susţinute şi cercetate, psihologia cognitivă trebuie să facă faţă tuturor
criticilor şi provocărilor. Începuturile sale se află în anii ’50, odată cu publicarea a
trei lucrari capitale (H.A. Simon şi A. Newell - prima demonstraţie pe calculator a
unei teoreme logice (Logic Theory Machine), N. Chomsky - Three Models of
Language, G. Miller - The Magical number seven, plus or minus two.) Cel care
consacră termenul de „psihologie cognitivă” este Ulric Neisser, care publică în 1967
o carte cu acelaşi titlu.
Cuvinte cheie
Ştiinţe cognitive. Psihologie cognitivă.
Teste de autoevaluare
1. Care este metoda predilectă de cercetare a psihicului în cadrul psihologiei
cognitive? (pg. 12)
(A) metoda experimentului.
(B) metoda simulării pe calculator.
16
(C) metoda studiului corelaţional.
(D) metoda investigării pe bază de chestionar.
Răspuns corect: A
2. Obiectivul de cercetare al psihologiei cognitive este (p. 11):
(A) Studierea capacităţilor de calcul, reprezentarea şi acţiune ale psihicului.
(B) Studierea capacităţilor analitice şi reprezentaţionale ale psihicului precum şi
studirea creierului, structural şi funcţional.
(C) Studirea capacităţilor de reprezentare şi de proiectare ale psihicului, funcţionarea
şi capacitatea creierului.
(D) Studierea capacităţilor computaţionale şi de reprezentare ale psihicului precum şi
ale proiecţiilor lor structurale şi funcţionale în creier.
Răspuns corect: D
3. Care sunt criticile aduse de behaviorişti psihologiei cognitive? (p. 14)
4. Ce curente psihologice au contribuit la apariţia psihologiei cognitive? (p. 12)
5. Prezentaţi ce se înţelege prin „dubla presiune” (p.13).
Concluzii
Domeniul psihologiei cognitive este robust, puternic, fundamentat pe cercetări
experimentale, fiind unul dintre domeniile cu o promiţătoare dezvoltare viitoare.
17
UNITATEA 2. Nivelurile de analiză ale sistemului
cognitiv
Obiective 19
Cunoștințe preliminarii 19
Resurse necesare și recomandări de studiu 19
Durată medie de parcurgere a unității 19
Nivelurile de analiză ale sistemului cognitiv 20
Rezumat 24
Cuvinte cheie 25
Teste de autoevaluare 25
Concluzii 25
18
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- Aibă o altă pespectivă asupra sistemului cognitiv;
- Să înţeleagă că un sistem cognitiv poate fi analizat din punctul de vedere
a celor patru nivele;
- Să utilizeze noile informaţii pentru a înţelege perspectiva cognitivistă
asupra psihicului.
Cunoștințe preliminarii
Psihologie generală – mecanismele cognitive.
Resurse necesare și recomandări de studiu.
Resurse bibliografice obligatorii:
1. Miclea, M., (1997 sau 2000), Psihologie cognitivă, Polirom, Iaşi.
2. Zlate, M., (1999), Psihologia mecanismelor cognitive, Polirom, Iaşi.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu
Este de două ore.
19
Prelegerea care urmează va aborda una dintre temele importante în psihologia
cognitivă, având ca scop prezentarea sistemului cognitiv într-o perspectivă nouă.
Definiţia sistemului cognitiv
Un sistem cognitiv este orice sistem fizic care posedă două proprietăţi: de
reprezentare şi de calcul (Miclea, 1999, p. 26). Reformulând putem spune că un
sistem cognitiv este un sistem fizic care foloseşte informaţie stocată în diferite
forme / medii, energetice şi/ sau chimice. Până acum nu a fost demonstrată existenţa
unui sistem cognitiv exclusiv informaţional independent de o structură fizică. De
exemplu, structura fizică de suport a psihicului este creierul.
Nu orice sistem fizic este şi cognitiv, ci doar acela care are capacităţi de
reprezentare şi de calcul.
Reprezentarea
În psihologia cognitivă reprezentarea primeşte o definiţie diferită de cea clasică şi
este considerată ca fiind o reflectare în mediul intern a realităţii exterioare. Deci ea
nu mai este circumscrisă senzorial aşa cum era în psihologia clasică, o imagine
schematică a unui obiect în absenţa acestuia. În acest sens se foloseşte termenul de
imagine mentală, reprezentarea fiind un termen cu o sferă mult mai largă, el
referindu-se la toate informaţiile care ajung în sistem şi care sunt „traduse” în
limbajul intern, propriu al sistemului în cauză. Această definiţie a reprezentării
folosită în ştinţele cogitive este preluată din logica simbolică. Iată cum simbolizează
(formalizează) A. Newell (1992) reprezentarea:
Luăm un eveniment extern: variabila X se transformă (T) în variabila Y. Rezultă
formula X-T-Y (adică variabila X se transformă în variabilaY).
20
Reprezentarea evenimentului X-T-Y într-un mediu intern se realizează când o
proiecţie x a variabilei X şi o proiecţie t a lui T în acest mediu pot genera o variabilă
y care să corespundă lui Y.
Important este ca să existe o relaţie sistematică între variabilele externe şi referentul
lor intern. Adică, reprezentarea a ceva să corespundă întotdeauna cu acelaşi obiect
sau eveniment din mediul extern (dar ele nu sunt identice, reprezentarea nu este o
copie a realităţii).
Reprezentările conţinute de un sistem cognitiv (orice sistem cognitiv) sunt simbolice
(imagini, semne, conţinuturi, etc.) sau subsimbolice (pattern-uri de activare ale
reţelelor neuronale, care nu sunt interpretabile semantic, nu au un înţeles). Nu va
chinuiţi să înţelegeţi. Vom reveni când vom vorbi despre paradigmele psihologiei
cognitive.
Proprietatea de calcul
Calculul este proprietatea sistemului cognitiv care constă în manipularea
reprezentărilor pe baza unor reguli.
Dacă reprezentările sunt simbolice, atunci avem reguli de manipulare a simbolurilor
(de efectuare a operaţiilor matematice, reguli gramaticale, sintactice, semantice, etc.),
dacă reprezentările sunt subsimbolice, avem reguli de modificare a stărilor de
activare (regula Hebb, regula delta generalizată, etc., la care vom reveni în cele ce
urmează).
Corespunzător celor două tipuri de reprezentări şi reguli de manipulare ale lor vom
avea două tipuri de modelări (teorii) în ştiinţele cognitive: clasic-simbolice şi
neuromimetice.
Analiza sistemului cognitiv
Orice sistem cognitiv este organizat în patru niveluri care care îi definesc structura
(Miclea, 2003, pp. 28-35):
1. nivelul cunoştinţelor;
2. nivelul computaţional;
21
3. nivelul algoritmic-reprezentaţional;
4. nivelul implementaţional.
Acestea nu sunt straturi sau etaje ale unui sistem cognitiv, ele sunt integrate şi se află
la acelaşi nivel de execuţie. Cu alte cuvinte informaţia nu este transferată de la un
nivel la altul pentru a fi procesată, cele patru niveluri fiind concomitente în timp şi
neierarhizate în funcţie de importanţă.
Iată la ce se referă cele patru niveluri de analiză:
Nivelul cunoştinţelor (semantic)
La acest nivel de descriere comportamentul sistemului cognitiv este înţeles pe baza
volumului şi naturii cunoştinţelor pe care le are, a scopurilor şi intenţiilor sale.
Comportamentul unei peroane (sistem cognitiv) este dat de scopurile sale care sunt
realizate folosindu-se de cunoştinţele pe care le are. Adică, o persoană rezolvă o
problemă în funcţie de ce ştie (cineva spune ca ploaia de metoriţi este de la
Dumnezeu pentru că a venit din cer, iar altcineva poate spune că ploaia de meteoriţi
vine de la un meteorit mai mare care s-a apropiat de Pământ prea mult şi a fost atras
de gravitaţia lui, fiind apoi spart în bucăţi mai mici prin frecarea cu atmosfera).
Sursele cunoştinţelor sunt: experienţa imediată sau de lungă durată, enunţurile
problemelor pe care trebuie să le rezolve, deprinderi, socializarea, participare la o
cultură, etc.
Cunoştinţele se împart în cognitiv-penetrabile şi cognitiv-impenetrabile.
Comportamentele şi mecanismele psihice care se modifică în funcţie de cunoştinţele
pe care le are subiectul se numesc cognitiv-penetrabile (Pylyshyn, 1984, 1990).
Ex.: recunoaşterea unei litere se face mai uşor dacă este prezentată într-un cuvânt
decât dacă este prezentată într-o combinaţie de litere fără sens. Sau eu aş face altceva
în acest moment (aş pleca, poate) dacă mi s-ar spune că este o inundaţie la etajul de
deasupra sălii de curs.
Comportamentele care nu sunt influenţate de cunoştinţele de care dispune un
subiect se numesc cognitiv-impenetrabile (exemplu: extragerea contururilor unui
22
obiect nu depinde de cunoştinţele; persoana va procesa contururile obiectelor în
fiecare situaţie la fel, va vedea de ficare dată contururi la fiecare obiect perceput).
Trebuie să mai facem o distincţie referitoare la procesările informaţiei care se
va dovedi utilă în cele ce urmează. Procesările informaţiilor de la palierele periferice
ale sistemului cognitiv (dinspre analizatori: culoare, textură, contururi, mişcare,
zgomote, etc.) spre cele centrale (semantice şi funcţionale: categoria din care face
parte, semificaţia pe care o are şi funcţia pe care o îndeplineşte pentru subiectul în
cauză, etc.) se numesc analiză ascendentă (bottom-up analysis, data-driven
processing).
Procesările pe baza informaţiilor deja deţinute de sistem se numesc analiză
descendentă (top-down analysis, knowledge driven processing). Ex.: trăsăturile feţei
umane sunt mai uşor recunoscute dacă sunt plasate în contextul unei figuri umane. Şi
un alt exemplu: când citim, procesăm mai întâi de jos în sus, forma literelor,
contururile lor, gruparea lor spaţială în cuvinte, apoi de sus în jos, descendent, pentru
a înţelege ce vedem apelăm la cunoştinţele (la baza noastră de cunoştinţe) de limba
română.
Nivelul computaţional
Întreg sistemul cognitiv se confruntă cu anumite sarcini, probleme pe care trebuie să
le rezolve. Una dintre metodele de analiză a sistemului cognitiv este analiza sarcinii
de rezolvat, adică descompunerea ei în componente şi specificarea ficărui mecanism
cognitiv implicat în rezolvarea acelei componente. Stabilirea exhaustivă a
procesărilor la care sunt supuse datele problemei (input-ul) pentru a obţine soluţia
(output-ul) este pincipalul scop al sistemului cognitiv la nivel computaţional (Miclea,
2003, p. 30).
Exemplu: Analiza computaţională a sistemului vizual: pe retină se proiectează o
imagine bidimensională a obiectelor tridimensionale. Dar această imagine, proiecţie,
poate aparţine unui număr infinit de obiecte tridimensionale. Sarcina sistemului este
de a afla care obiect tridimensional a generat acea imagine bidimensională. La nivel
computaţional se identifică ce mecanisme cognitive permit subiectului să
recunoască obiectul tridimensional (output-ul) ce a produs imaginea
23
bidimensională, formată dintr-o mulţime de pixeli (input-ul). Această procesare se
bazează de calculul adâncimii folosind diparitatea binoculară.
Sunt două tipuri de prelucrări: modulare (nu pot fi influenţate de cunoştinţele
subiectului; ex. procesarea primară a informaţiei vizuale), non-modulare (sunt
influenţate de ceea ce ştie subiectul; ex. recunoaşterea obiectelor).
Nivelul algoritmic-reprezentaţional
Analiza algoritmului care realizează funcţia input-output şi a modalităţilor în care
sunt reprezentate input-ul şi outputul poartă numele de nivel algoritmic-
reprezentaţional.
Algoritmul: o secvenţă de calcule pe baza căreia, printr-un număr finit de paşi din
datele de intrare, se obţin datele de ieşire.
Reprezentarea: modul de codare a input-ului (semantic, imagistic, serial, prin valori
de activare, etc.). Un anumit tip de reprezentare poate favoriza un anumit algoritm.
Nivelul implementaţional
Acesta este baza fizică a sistemului care realizează toate procesările sistemului.
Putem analiza sistemul cognitiv şi din punctul de vedere a ceea ce se întâmplă la
nivel fizic sau biochimic când au loc anumite operaţii. Mai este numit şi nivelul
hardware.
Rezumat
În această unitate am analizat sistemul cognitiv, orice sistem, din punctul de vedere
al nivelurilor sale, nivelul cunoştinţelor, nivelul algoritmic-reprezentaţional, nivelul
computaţional şi nivelul cunoştinţelor.
.
24
Cuvinte cheie
Sistem cognitiv, reprezentare, proprietatea de calcul, niveluri de analiză.
Teste de autoevaluare
1. Explicaţi care sunt diferenţele dintre nivelurile de analiză ale unui sistem
cognitiv (pp. 18-21).
2. Explicaţi ce este „proprietatea de calcul” (p. 19).
3. Explicaţi care este diferenţa dintre simbolic şi subsimbolic (p.19).
4. Ce este o reprezentare (p. 18)?
5. Explicaţi ce înseamnă „cognitiv-penetrabil” şi „cognitiv impenetrabil” şi ce
importanţă au ele pentru un sistem cognitiv? (p. 20)
Concluzii
Datorită faptului că cele patru niveluri de analiză sunt caracteristice oricărui sistem
cognitiv, putem să spunem că un mare grad de abstractizare şi formalizare a fost
obţinut, un avantaj pentru simulările pe calculator şi pentru implenetările în domeniul
inteligenţei artificiale.
25
UNITATEA 3. Paradigmele psihologiei cognitive.
Paradigma clasic simbolică şi paradigma
neoconexionistă
Obiective 27
Cunoștințe preliminarii 27
Resurse necesare și recomandări de studiu 27
Durată medie de parcurgere a unității 27
Paradigmele psihologiei cognitive. Paradigma clasică simbolică şi
paradigma neoconexionistă
28
Rezumat 38
Cuvinte cheie 38
Teste de autoevaluare 38
Concluzii 39
26
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- Să înţeleagă temele principale şi fundamentele psihologiei cognitive;
- Să aibă o perspectivă nouă asupra sistemului cognitiv uman;
- Să compare şi să înţeleagă diferenţele dintre cele două paradigme.
Cunoștințe preliminarii
Psihologie generală – mecanismele cognitive
Resurse necesare și recomandări de studiu
Resurse bibliografice obligatorii:
1. Miclea, M., (1997 sau 2000), Psihologie cognitivă, Polirom, Iaşi.
2. Zlate, M., (1999), Psihologia mecanismelor cognitive, Polirom, Iaşi.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu
Este de 4 ore.
27
În psihologia cognitivă există astăzi două modele de explicare şi de raportare
la sistemul cognitiv, numite paradigme (modelări): paradigma simbolică, numită şi
clasică sau computaţională, şi paradigma (neo)conexionistă.
Paradigma simbolică, clasică sau computaţională
În funcţie de tipul reprezentărilor şi de modalităţile de tratare ale acestora putem
identifica două paradigme în care se discută despre sistemul cognitiv: paradigma
clasic-simbolică şi paradigma neoconexionistă.
Paradigma clasică simbolică a orientat dezvoltarea psihologiei cognitive, ca şi a
ştiinţelor cognitive în general, fiind şi prima, din punct de vedere cronologic. Ea
porneşte de la ideea că toate cunoştinţele şi stările de lucruri sunt reprezentate în
sistemul cognitiv prin simboluri sau structuri simbolice.
Simbolurile sunt reprezentări care denotă obiecte sau stări de lucruri şi se supun unor
reguli de combinare, au o “gramatică”, care nu mai ţine seama de cunoştinţele sau
propoziţiile a căror simbolizare sunt. De exemplu, pq (p implică q sau dacă p,
atunci q). La origine a fost o situaţie reală de cauzalitate pe care copilul a observat-o
în realitate, daca aprindem becul, atunci se face lumină. Sistemul reprezintă sau
simbolizează acest fapt în limbajul său propriu, să zicem că becul este p şi q este
lumina (în cameră), iar implicaţia, care este o relaţie şi nu are sens fără termenii săi,
este reprezentată prin săgeată. Dar dacă observăm, termenii pot fi înlocuiţi cu o
infinitate de obiecte şi relaţia se păstrează. Aşa că această relaţie este transferabilă la
o infinitate de situaţii. De mici, copiii pot extrapola această relaţie, imediat ce au
„prins” înţelesul. Prin urmare, această teorie poate explica cum funcţionează mintea
umană, ca structură simbolică şi funcţională. Abstractizarea şi raţiunea (procese
psihice de înalt nivel) pot fi explicare ca manipulare de simboluri.
Pentru a putea opera cu cunoştinţele, calculatorul, ca şi creierul, trebuie ca mai întâi
să le codeze în structuri simbolice. Newell şi Simon spun că sistemul cognitiv uman,
cât şi calculatorul, sunt sisteme fizico-simbolice. Fizice, deoarece sunt instanţiate 28
neurobiologic, şi simbolice deoarece, pentru a putea opera cu informaţia, sistemul o
reprezintă în forma unor simboluri sau expresii simbolice care se agregă după nişte
reguli sau funcţii.
Apariţia aceste teorii a fost susţinută de succesele înregistrate de formalizarea
logicii, de apariţia gramaticilor generative şi a lingvisticii teoretice care au dus la
ideea că sistemul psihic uman este un sistem de manipulare a simbolurilor.
Aplicarea paradigmei simbolice clasice a fost susţinută, în special, la
explicarea proceselor cognitive centrale şi în primul rând la rezolvarea de probleme
(stare iniţială, stare finală şi blocul de operatori, care premite trecerea de la starea
iniţială la cea finală).
Cercetătorii care operează în această paradigmă urmăresc să creeze programe
pe calculator care să mimeze sau să simuleze aspecte ale funcţionării cognitive
umane pentru a înţelege cogniţia umană. Aceasta se numeşte computational
modelling. Spre deosebire de ştiinţa computaţională cognitivă, inteligenţa artificială
implică construrirea de sisteme care produc rezultate (răspunsuri) inteligente, dar
procesul implicat în tratarea de informaţie poate să fie foarte diferit de cel folosit de
oameni (vezi definiţia sistemului inteligent al lui A.Turing).
Începând cu acest model de explicare a sistemului cognitiv, putem vorbi despre
metafora computerului cu privire la explicarea sistemului cognitiv uman.
Ea se numeşte “clasică” deoarece foloseşte idei dezvoltate în lucrările unor filosofi
cum ar fi Leibniz, Descartes (raţionalismul continental) sau Hobbes, Locke, Hume
(empirismul englez).
Arhitecturile cognitive (AC)
În cadrul realizării unei arhitecturi cognitive accentul cade pe intracţiunea dintre
structuri.
Termenul de AC este împrumutat din inteligenţa artificială.
OBS. Termenul de inteligenţă artificială (eng. artificial intelligence) desemnează
acea parte a tehnologiei informaţiei care se ocupă cu realizarea de structuri cognitive
inteligente care nu au obligatoriu structură şi asemănare cu cele umane. Modelarea 29
pe calculator (eng. computer modelling) este implementarea pe calculator a
funcţiilor şi structurilor cognitive specific umane, pentru o mai bună înţelegere a lor.
AC sunt totalitatea mecanismelor, cognitiv impenetrabile (vezi Pylyshyn, 1984,
1990) necesare şi suficiente pentru realizarea unui comportament inteligent (deci
sunt „comuter modelling”).
Sunt aspecte ale sistemului cogitiv care rămân în cea mai mare parte invariabile de la
un subiect la altul, la tipuri de sarcini şi în timp.
La baza lor stau sistemele de producere şi regulile de producere (production systems
and production rules): condiţionali şi sisteme de condiţionali de tipul „dacă...atunci”.
Newell şi Simon (1972) au fost primii care au relevat valoarea sistemelor de
producere în rezolvarea de probleme.
Modelul ACT-R (Adaptative Control of Thought - Rational), pe care îl propunem în
contiuare pentru analiză, este dezvoltat de J.R. Anderson între anii 1993 to 2008.
Site-ul oficial: http://act-r.psy.cmu.edu/.
Este de inspiraţie computaţională şi dezvoltă un model general al funcţionării
cognitive umane şi a rezolvării de probleme, în special.
Asumpţiile (presupoziţiile) majore ale teoriei ACT-R sunt:
1. Sistemul cognitiv are şase module care funcţionează relativ independent unul de
celelalte.
2. Patru sunt importante pentru cogniţie şi pentru rezolvarea de probleme:
- modulul de recuperare: conţine indiciile sau cheile de accesare a informaţiilor. Este
localizat în cortexul prefrontal inferior ventrolateral.
- modulul imagistic: transformă problema în reprezentare vizuală. Este situat în
cortexul parietal posterior.
- Modulul scopului: urmăreşte intenţiile unui subiect şi controlează procesarea
informaţiilor. Este localizat în cortexul cingulat anterior.
30
- Modulul procedural: utilizează regulile de producere, daca...atunci, pentru a
determina care va fi următoarea acţiune întreprinsă. Se află în ganglionii bazali, în
capătul nucleului caudal.
- Celelalte module sunt: modulul motor şi modulul vizual.
3. ariile cerebrale corespunzătoare celor patru module sunt activate în general de
sarcini complexe, cu toate că fiecare este activată de factori realativi diferiţi.
4. fiecare modul are un buffer asociat lui, care conţine o cantitate limitată de
informaţie.
5. cunoaşterea umană poate fi redusă la două tipuri de reprezentări: declarative şi
procedurale.
Această arhitectură, implementată pe calculator, poate rula pe oricare calculator,
adică poate rezolva probleme, dacă se descarcă codul-sursă şi calculatorul deţine
limbajul Common Lisp.
Exemple de alte arhitecturi:
- 4CAPS , dezvoltat la Carnegie Mellon University sub coordonarea lui Marcel A. Just
- ACT-R , dezvoltat de Carnegie Mellon University sub coordonarea lui John R.
Anderson.
- Apex dezvoltat de Michael Freed la NASA Ames Research Center.
- CHREST , dezvoltat de Fernand Gobet la Brunel University şi de Peter C. Lane
la University of Hertfordshire.
- CLARION the cognitive architecture, dezvoltat de Ron Sun la Rensselaer Polytechnic
Institute şi la University of Missouri.
- Copycat , al lui Douglas Hofstadter şi Melanie Mitchell la Indiana University.
- DUAL , dezvoltat de New Bulgarian University sub coordonarea lui Boicho Kokinov .
- EPIC , dezvoltat de David E. Kieras and David E. Meyer la University of Michigan.
- FORR dezvoltat de Susan L. Epstein la The City University of New York.
- GAIuS dezvoltat de Sevak Avakians.
- CoJACK o arhitectură inspirată de ACT-R, JACK, un multi-sistem care adaugă o
arhitectură cognitivă pentru a simula în mediul virtual comportamente
asemănătoare cu cele umane.
31
- PreAct , dezvoltat de Dr. Norm Geddes la ASI.
- PRODIGY , al lui Veloso et al.
- PRS 'Procedural Reasoning System', dezvoltat de Michael Georgeff şi Amy
Lansky la SRI International.
- Psi-Theory dezvoltat de Dietrich Dörner la Otto-Friedrich
University în Bamberg, Germany.
- R-CAST , dezvoltat de Pennsylvania State University.
- Soar , dezvoltat de Allen Newell and John Laird la Carnegie Mellon University şi la
the University of Michigan.
- Society of mind and şi succesoarea sa Emotion machine dezvoltate de Marvin
Minsky.
- Subsumption architectures , dezvoltate de Rodney Brooks (încă se dezbate dacă
sunt totuşi cognitive).
Paradigma (neo)conexionistă
Este cunoscută şi sub numele de paradigma procesărilor paralele distribuite
sau de modelarea neuromimetică.
Porneşte de la ideea că activitatea cognitivă poate fi explicată pe baza unor
modele de inspiraţie neuronală. Un sistem cognitiv este format dintr-o reţea de
neuroni formali (simplificaţi).
Primele încercări de a pune în aplicare această idee au fost făcute în 1943 de
Pitts si McCullogh. Rosenblatt (1958) a construit pe baza cercetărilor celor doi o
reţea neuromimetică cu două niveluri numită perceptron.
În urma cercetărilor lui Minsky şi Papert (1969) care demonstrau
incapacitatea reţelelor de tip perceptron de a calcula funcţii logice simple: “ca”, “de
exemplu”, “sau” (exclusiv), dezvoltarea în această direcţie a fost abandonată.
În anii ’80 însă, McClelland şi Rumelhart publică lucrarea Parellel
Distributed Processing: Exploration in the Microstructure of Cognition (1986) şi
volumul 2, Psychological and Biological Models (1987). După această dată, renaşte
conexionismul în forma pe care o cunoaştem astăzi, numită neoconexionism.
32
Spre deosebire de paradigma simbolică (ce considera cunoaşterea ca o
manipulare de simboluri), conexionismul susţine că reprezentarea informaţiei în
sistemul cognitiv este constă în activarea unor unităţi simple (neuromimi) pe baza
unor patternuri şi valori de activare.
Prin urmare, sistemul cognitiv este o reţea (neuromimetică, adică imită reţeaua
neuronală) în care informaţia circulă între unităţile de procesare nu sub formă de
mesaje, ci sub formă de valori de activare; sub formă de scalari, nu de simboluri
(D.A. Norman, 1986).
Reţelele neuromimetice
Neoconexionismul susţine o modelare a procesării la nivelul algoritmic-
reprezentaţional (a se vedea cursul despre nivelurile de analiză ale sistemului
cognitiv) printr-o reţea neuromimetică.
Informaţia este reprezentată la nivelul sistemului cognitiv uman prin valori şi
patternuri de activare ale unor unităţi (neuromimi).
O reţea neuromimetică este formată din:
1. o mulţime de unităţi;
2. o stare de activare;
3. o regulă de activare;
4. o funcţie output;
5. un pattern de conexiuni între aceste unităţi;
6. reguli de învăţare;
7. un mediu (o ambianţă) în care operează reţeaua.
Să le luăm pe rând pentru a le explica.
Unităţile
33
Se numesc unităţi cognitive, neuroni formali sau noduri. Unităţile au
caracteristici asemănătoare cu ale neuronilor: valoarea de activare şi asocierea într-o
reţea. Valoarea de activare este notată printr-o cifră cuprinsă în intervalul -1, +1.
Într-o reţea sunt unităţi de input (receptează şi convertesc în valori de
activare semnalele externe) şi unităţi de output (care transmit în mediu răspunsul
reţelei). Acestea sunt unităţi vizibile pentru că pot fi accesate direct din mediul
reţelei.
Între unităţile vizibile de input şi de output sunt interpuse unităţi care nu pot
fi accesate decât prin intermediul acestora. Acestea se numesc unităţi ascunse.
Dacă o reţea este formată din unităţi vizibile (de input şi de output), atunci ea
se numeşte binivelară. Dacă este formată atât din unităţi vizibile, cât şi din unităţi
ascunse, reţeaua se numeşte multinivelară.
Neuromimii nu sunt interpretabili semantic, adică nu semnifică lucruri,
concepte, fapte (aşa cum era în cazul simbolurilor). Spunem că reţelele
neuromimetice sunt semantic-opace. La fel se întâmplă şi cu creierul, un neuron nu
deţine un concept sau un obiect sau o stare. Reţeaua de neuroni cu totul poate deţine
aşa ceva sau poate procesa un concept, o stare sau identifica un obiect, de aici şi
sintagma procesări paralel-distribuite. Reţeaua procesează, nu doar un singur neuron
/ neuromim.
Dacă o atribuire a semnificaţiei este totuşi făcută (artificial, de către creatorul
reţelei), putem distinge două tipuri de reţele:
1. Localizaţionaliste, se consideră că fiecare unitate este un concept. Aceasta este
însă, o interpretare exterioară, ea nu este regăsită implicit în reţea.
2. Distributive, informaţia este distribuită pe interacţiunile dintre unităţi (de
exemplu, un concept sau o propoziţie nu sunt reprezentate de o singură unitate, ci de
patternul de conexiuni dintre mai multe unităţi ale reţelei). În acest caz, unităţile sunt
neinterpretabile semantic.
Stările de activare
34
Acestea sunt valori care definesc starea unei unităţi la un moment dat.
Sunt notate numeric, de la -1 la +1 (şi nu numai, pot fi alese şi alte intervale), astfel
că o reţea conexionistă este o matrice de valori de activare (0.2, 0, 0,5).
Fiecare unitate are un rest de activare ca rezultat al stimulărilor trecute
(întocmai ca un neuron). Acest rest de activare face ca o reţea neuomimetică să aibă
ca o caracteristică intrinsecă un potenţial de urmă (întocmai ca o reţea neuronală),
care face ca o unitate (un neuron) să răspundă mai rapid în cazul în care îi este
solicitat un răspuns identic cu cel dintr-o fază anterioară.
Rata descreşterii stării de activare se numeşte rata degradării (decay rate),
fiind o altă caracteristică intrinsecă a unei reţele neuromimetice, similară cu o reţea
neuronală.
Regula de activare
Este o funcţie care stabileşte modul în care se modifică valoarea de activare a
unităţilor dintr-o reţea. Modificarea valorii se face pe baza netinputului. Acesta este
suma ponderată a valorilor de activare recepţionate. Procesul este similar cu cel
petrecut în reţelele neuronale.
Funcţia output
Stabileşte relaţia dintre valoarea de activare a unei unităţi şi outputul pe care ea îl
transmite altor unităţi. În cazul unei reţele conexioniste un programator poate stabili
un prag al stării de activare sub care valoarea outputului este zero, iar deasupra
acestui prag outputul este egal cu valoarea de activare. Găsim şi în acest caz
similarităţi cu reţeaua neuronală.
Conexiunile
Nodurile, unităţile unei reţele sunt legate prin conexiuni. Când conexiunile sunt
orientate într-o singură direcţie de la unităţile input spre unităţile output, reţeaua este
unidimensională (feed-forward network). Dacă conexiunile sunt reciproce, reţeaua
este interactivă.
Conexiunile, la fel ca în cazul cerierului, sunt excitative şi inhibitive.
35
Ele sunt excitative când ponderea este pozitivă 0<Wi,j<1, unde W este ponderea, iar i
şi j sunt două unităţi oarecare.
Conexiunile sunt inhibitive dacă ponderea este negativă.
Conexiunile sunt elemente importante ale reţelei conexioniste deoarece o unitate
reprezintă ceva pentru reţea în funcţie de conexiunile pe care le are. Acestea îi oferă
valoarea de activare.
Regulile de învăţare
Sunt algoritmi sau ecuaţii care guvernează ponderea conexiunilor dintr-o reţea.
Modificarea tăriei conexiunilor se face în funcţie de regulile de învăţare. Regulile de
învăţare sunt similare regulilor de manipulare a simbolurilor din paradigma clasică.
Menţionăm trei reguli de învăţare:
Regula lui Hebb
Ponderea unei conexiuni creşte dacă unităţile au o stare de activare de acelaşi semn
(ambele pozitive sau ambele negative) şi scade dacă se află în stări de activare
opuse.
Ponderea conexiunii dintre două unităţi se modifică în funcţie de produsul valorilor
de activare. Proporţia cu care se va modifica ponderea conexiunii este modulată de
rata învăţării (aceasta este stabilită de creatorul reţelei).
Prin urmare, avem relaţia:
Wu,i= lr · au · ai
Adică ponderea conexiunii de la unitatea i la unitatea u depinde de rata învăţării (lr)
înmulţită cu valoarea de activare a unităţilor u şi i.
Regula delta (Widrow-Hoff)
Această regulă utilizează discrepanţa între outputul dezirabil (du) şi outputul actual
(au).
36
Cu alte cuvinte, ponderea unei conexiuni se modifică cu atât mai mult cu cât eroarea
(diferenţa) dintre outputul dezirabil şi outputul actual este mai mare.
Wu,i= lr(du – au)ai
Dacă du = au ponderea conexiunilor rămâne neschimbată. Înseamnă că reţeaua a dat
răspunsul dorit.
Regula retropropagării erorii (delta generalizată)
Este o extindere a regulii delta la reţelele multinivelare. Eroarea dintre du şi au se
propagă invers de la unităţile output spre unităţile ascunse şi spre unităţile de input.
Mai întâi se calculează ponderea pe care două unităţi au avut-o în propagarea erorii
pe baza regulii delta, apoi se modifică tăria legăturii dintre ele după contribuţia pe
care au avut-o la apariţia erorii.
Wu,h= lr delta au ah
Mediul sau ambianţa reţelei
Orice reţea conexionistă (ca şi orice reţea neuronală) este în legătură cu structuri mai
generale, pot fi şi alte reţele, care o influenţează şi creează mediul reţelei.
Influenţa mediului apare într-un model conexionist sub forma unor biaşi (bias), adică
a unor inputuri cu valori fixe şi independenţi de activitatea reţelei (de exemplu,
gravitaţia, temeratura din încăpere, umiditatea, calitatea materialelor din care este
construită, etc).
Concluzii:
Nu alegem, când explicăm cum funcţionează un sistem cognitiv, între una dintre
paradigme.
Paradigma clasică ne oferă un model de funcţionare a unei reţele când vorbim despre
procesarea la un nivel complex, central. Paradigma conexionistă ne oferă un model
când vorbim de procesări la un nivel periferic.
37
Rezumat
Principalele metafore explicative prezente în psihologia cognitivă sunt: metafora calculatorului şi metafora creierului. Acestea sunt asociate cu două paradigme fundamentale: paradigma simbolică(numită şi clasic-simbolică) şi paradigma conexionistă (numită şi neo-conexionistă). Teza principală a paradigmei clasice-simbolice din psihologia cognitivă este aceea potrivit căreia cunoştinţele sunt reprezentate în sistemul cognitiv prin simboluri sau structuri simbolice. Conform metaforei calculatorului, sistemul cognitiv al oamenilor poate fi înţeles cel mai bine prin analogie cu un cadru de procesare a informaţiei. Paradigma (neo)conexionistă, cunoscută şi sub denumirea de paradigma procesărilor paralele distribuite (PDP) sau modelare neuronală porneşte de la ideea că activitatea cognitivă poate fi explicată pe baza unor modele de inspiraţie neuronală. Conform metaforei creierului, cogniţia umană este cel mai bine înţeleasă în termeni ai proprietăţilor creierului.
Cuvinte cheie
Paradigmele psihologie cognitive, paradigma clasic-simbolică, paradigma
(neo)conexionistă, metafora creierului, metafora calculatorului, arhitecturi cognitive,
simboluri, reţele neuromimetice.
Teste de autoevaluare
1. Redactaţi un eseu în care să comparaţi cele două paradigme din psihologia
cognitivă (pp. 25-32).
2. Subliniaţi punctele slabe şi punctele tari ale fiecărei paradigme (pp.25-32).
38
3. Care sunt cele două metafore ale paradigmelor prezentate şi ce semnificaţie
au ele? (pp. 25-32)
4. Din ce este alcătuită o reţea neuromimetică? (pp. 27-32)
5. Ce reprezintă „simbolul” pentru paradigma clasică? (p. 25)
Concluzii
Sunt câteva concepte şi teorii care guverneză peisajul psihologiei cognitive astăzi,
cele două paradigme concurente disputându-şi supremaţia în demonstrarea faptului
că asumpţiile lor sunt cele mai potrivite pentru a explica funcţionarea sistemului
cognitiv uman.
39
UNITATEA 4. Procesarea informaţiei vizuale
Obiective 41
Cunoștințe preliminarii 41
Resurse necesare și recomandări de studiu 41
Durată medie de parcurgere a unității 41
Procesarea vizuală 41
Rezumat 52
Cuvinte cheie 52
Teste de autoevaluare 52
Concluzii 53
40
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- Să aibă o nouă perspectivă asupra analizatorului vizual;
- Să înţeleagă modelarea pe calculator a proceselor cognitive;
- Să fie familarizaţi cu teroriile recunoaşterii obiectelor.
Cunoștințe preliminarii
Psihologie generală – mecanismele cognitive
Resurse necesare și recomandări de studiu
Resurse bibliografice obligatorii:
1. Miclea, M., (1997 sau 2000), Psihologie cognitivă, Polirom, Iaşi.
2. Zlate, M., (1999), Psihologia mecanismelor cognitive, Polirom, Iaşi.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu
Este de patru ore.
41
Începem prin a spune că aproape 50% din suprafaţa neocortexului
este implicată în prelucrarea informaţiei vizuale. Prin urmare, majoritatea
informaţiilor pe care le avem despre mediul extern sunt de natură vizuală. Aceasta
arată importanţa pe care procesarea informaţiei vizuale în cadrul oricărei analize a
sistemului cognitiv.
Modele dezvoltate în psihologia cognitivă pentru a explica acest tip de
procesare trebuie să aibă atât plauzibilitate neuronală, cât şi eficienţă în
implementarea lor în reţele non-umane.
Neurobiologia procesării vizuale
Numim un fenomen ca fiind vizibil atunci când emite unde electromagnetice
cu lungimi de undă între 440 şi 810 milimicroni şi care provoacă o activitate
fotochimică la nivelul receptorilor.
Lumina străbate mediile transparente ale ochiului şi ajunge la retină, care are
cinci straturi celulare: receptori (celule cu conuri şi bastonaşe), celule orizontale,
celule bipolare, celule amacrine şi ganglioni (aceştia se prelungesc în axoni care
formează nervii optici).
Retina are o structură laticeală (de reţea), celulele nervoase sunt conectate pe
orizontală de celule amacrine şi celulele orizontale, iar receptorii sunt conectaţi pe
verticală de celulele bipolare, ganglionare şi de nervii optici.
42
Fig. 1. Structura retinei (sursa www.wikipedia.com)
Această structură arată că nu se vizează procesarea întregii informaţii vizuale,
ci doar a celei semnificative. Se face o diferenţere şi o procesare segregată încă de la
nivelul periferic al sistemului vizual.
Pe ansamblu, unei celule ganglionare îi revin 120-130 de receptori.
Informaţia este trimisă către nucleii geniculaţi laterali din talamus, apoi către
cortexul vizual (striat) unde este analizată şi se produce recunoaşterea obiectului.
Câmp receptor, celulele on-off şi off-on
Zona de pe suprafaţa retinei care modifică activitatea celulei nervoase se
numeşte câmp receptor. Aceasta se întâmplă deoarece unui ganglion îi corespund
mai mulţi receptori şi el nu se activeză la stimularea unui singur punct de pe retină, ci
la stimularea unei arii.
Este o noţiune funcţională, nu una biologică, adică nu există o formaţiune neuronală
care să reprezinte câmpul receptor, aşa cum este retina, spre exemplu.
Celulele on-off sunt acelea care intensifică rata descărcărilor electrice
(frecvenţa potenţialelor de acţiune) dacă stimulul luminos cade în centrul câmpului
43
receptor şi scade activitatea celulei nervoase, dacă stimulul se află la periferia
câmpului receptor.
În contrapartidă, celulele off-on au activitate maximă dacă în centrul câmpului lor
vizual este un punct negru înconjurat de fascicule luminoase (de lumină).
Activitatea celor două tipuri de celule este insensibilă la stimularea uniformă
a câmpului receptor datorită inhibiţiei laterale. Existenţa acestor tipuri de celule, care
îşi au sediul în corpii geniculaţi laterali, poate fi probată prin teste neurofiziologice,
cât şi prin metode psihofizice, cum ar fi grilajul Hermann-Hering.
Fig. 2 Grilajul lui Hermann (1870). Privirea grilajului produce iluzia unor pete cenuşii la
intersecţia canalelor albe situate între careurile negre.
Detectorii de trăsături
Hubel şi Wiesel, doi autori care au făcut experimente privind procesarea vizuală,
descriu trei tipuri de detectori de trăsături - features detectors (Hubel şi Wiesel,
1959): celule simple, celule complexe şi celule hipercomplexe.
Celulele simple detectează contururi, fante luminoase sau linii. Ele sunt
hiperspecializate, încât recţionează decât la un singur tip de stimul (contururi, fante,
linii). O singură celulă simplă însumează activitatea mai multor celule on-off şi off-
on din nucleii geniculaţi.
44
Celulele simple sunt organizate somatotropic, adică o anumită regiune din cortexul
vizual procesează informaţia dintr-o anumită zonă a câmpului vizual, ignorând
stimulii dintr-o altă locaţie.
Celulele complexe: se află în ariile striate şi parastriate şi prelucrează informaţii cu
un nivel mai mare de generalitate. Ele răspund la aceeaşi categorie de stimuli
indiferent de zona în care se află în câmpul vizual. Decodifică şi stimulii în mişcare.
Celulele hipercomplexe: sunt de două tipuri. Primul tip detectează stimuli identici
cu cei decodificaţi de celulele complexe, dar care au o anumită dimensiune. Al doilea
tip detectează unghiuri. Acest tip este foarte selectiv, unele celule detectează doar
unghiuri drepte, altele doar unghiuri ascuţite, etc.
Unele cercetări sugerează că ar exista celule hipercomplexe care detectează chiar şi
forme de genul triunghiului, mâinii sau chiar feţei.
Este improbabil ca forme complexe precum feţele să fie detectate de o singură celulă.
În cazul în care aceasta moare, dispare şi posibilitatea de a detecta anumite obiecte
precum mâinile, feţele cunoscuţilor?
Hubel şi Wiesel sugerează o organizare ierarhică a celor trei tipuri de celule, dar nu
oferă destule informaţii despre această aranjare ierarhică. Nu este exclus, însă ca
toate cele trei tipuri de celule să funcţioneze în acelaşi timp şi nu transmiţându-şi
unele altora informaţiile în trepte.
Procesarea informaţiei vizuale
Ne vom afla la nivelul computaţional, adică vom încerca să explicăm prin
modele logico-matematice cum un input specific este calculat pentru a oferi un
output specific.
Cu alte cuvinte, există o multitudine de algoritmi care să calculeze o funcţie şi o
multitudine de sisteme fizice (de harduri) capabile să implementeze un algoritm.
Astfel, teoriile computaţionale care explică analiza vizuală a informaţiei sunt
abstracte şi formalizate, ceea ce pare nenatural pentru psihologii tradiţionalişti.
45
La nivel computaţional se descriu două niveluri ale procesării: procesarea primară şi
procesarea secundară a informaţiei.
Procesarea primară cuprinde prelucrări pre-atenţionale cu o durată de aproximativ
200 milisecunde. Au ca scop reprezentarea în sistemul cognitiv a caracteristicilor
fizice ale stimului.
Aflăm unde este stimulul, dar nu şi ce este. Avem mecanismele de detectare a
contururilor, a texturii, a mişcării, a culorii şi a dispunerii spaţiale.
Procesarea secundară vizează recunoaşterea obiectelor. Are ca input rezultatele
procesării primare şi ca output imaginea tridimensională a unui obiect identificat.
David Marr (1982) oferă schema generală a procesării informaţiei vizuale. Stimulii
vizuali sunt transpuşi într-o schiţă primară, care este supusă unui tratament modular
prin care se stabileşte:
poziţia şi forma
textura
culoarea
distanţa şi adâncimea
dacă este în mişcare şi cum.
46
Fig. 3 Schema generală a procesării informaţiei vizuale (David Marr,1982)
În urma acestor procesări modulare realizate în paralel, se produce o imagine
intermediară numită şi 2½D (ca să sugereze intermediaritatea ei între imaginea
bidimensională de pe retină şi imaginea tridimensioanală).
După procesarea 2½ D şi pe baza inputului ei se realizează procesarea secundară,
imaginea 3D şi recunoaşterea obiectului, procesarea secundară.
Procesării primare îi corespunde decât primele două niveluri (schema primară şi
imaginea 2½D), iar imaginea 3D şi recunoaşterea aparţin procesării secundare.
Caracteristici ale procesărilor primare
1. Sunt organizate pe module, care funcţionează în paralel, sunt nepentrabile cognitiv
şi non-inferenţiale (nu se pot descompune în secvenţe sau paşi din care putem vedea
cum este tratată informaţia).
2. Sunt independente de natura stimulului. Vor procesa la fel indiferent ce
procesează.
47
3. Au un caracter irepresibil, automat (deschidem ochii şi vedem, fie ca vrem fie că
nu vrem; auzim sunetele fie că vrem, fie că nu vrem).
4. Depind de nişte asumpţii despre realitate (asumpţia rigidităţii – prespunem că nu
trăim într-un univers pulsatoriu, asumpţia unicităţii – presupunem că nu trăim într-un
univers transparent, astfel că unui punct de pe retină îi corespunde un singur punct
din realitate, asumpţia continuităţii – presupunem că un punct din vecinătatea unui
alt punct analizat are aceleaşi caracteristici cu punctul analizat). Nu este foarte clar
demonstrat dacă aceste asumpţii sunt precablate (înnăscute) în sistemul cognitiv sau
sunt învăţate.
Sistemul vizual face o reconstrucţie a stimulului proiectat pe retină printr-un set de
mecanisme de tip modular, din care rezultă o imagine 2½D, o imagine intermediară,
centrată pe subiect (adică depinde de poziţia în care se află subiectul în raport cu
stimulul), pe baza căruia se realizează recunoaşterea obiectului şi imaginea 3D.
Procesarea este de tip computaţional şi se pune problema validităţii sale ecologice
(este ea în concordanţă cu ceea ce se întâmplă în cazul subiecţilor umani?).
Recunoaşterea obiectelor. Procesarea secundară
În explicarea recunoaşterii obiectelor sunt implicate o serie de teorii numite
teoriile recunoaşterii de patternuri (structuri).
1. Teoria şabloanelor (template): în memoria de lungă durată sunt stocate
şabloane ale unor structuri, tipare care sunt “potrivite” cu inputul vizual. Sunt
implicate mai multe template-uri. Se realizează o reprezentare a trăsăturilor
standard ale template-ului înainte de a căuta un anume template.
2. Teoria prototipurilor: se desfăşoară un proces de comparare şi de “potrivire”
între inputul vizual şi reprezentantul mintal al unei clase de obiecte. Dacă
obiectul nu este recunoscut, atunci se trece la compararea cu un alt prototip.
3. Teoria analizei de trăsături: trăsăturile cheie ale unui obiect sunt comparate
cu informaţia deţinută deja în memorie (identificarea literei Z se face mult mai
48
repede dacă este într-o serie cu litere cu trăsături rotunde, cu care să nu
împărtăşească prea multe trăsături comune).
Reprezentanţi ai acestor teorii:
1. O.G. Selfridge (1959). El susţine că în recunoaşterea obiectelor sunt implicate
patru stadii, organizate ierarhic, de recunoaştere a trăsăturilor (autorul foloseşte
metafora demonilor). Obiectul este proiectat pe retină unde este procesat biologic
– demonul imaginii (image demon). Trăsăturile acestei imagini sunt analizate şi
comparate (liniile, unghiurile, etc.) de demonii de trăsături (feature demons).
Componenetele sunt apoi recunoscute şi se construiesc structuri cu sens (demonii
cognitivi – cognitive demons).
În final, patternul este recunoscut ca urmare a procesului de “potrivire”, demonul
decident (demonii cognitivi propuneau mai multe interpretări).
Această teorie se numeşte Pandemonium din cauza faptului că se presupune că
“demonii” produc un mare haos în timp ce strigă unii la alţii, fiecare fiind
inamicul celuilalt.
Este o teorie a analizei de trăsături.
49
Fig 4 Pandemonium (Selfridge). O reprezentare
2. I. Biederman (1987). Porneşte de la teoria computaţională a lui Marr şi
presupune că sunt 36 de părţi, de volume primitive, din care sunt compuse
obiectele. Acestea se numesc geoni (geons – geometrical ions).
Fig 5 Modele de geoni
Fig 6 Modele de obiecte formate din geoni
Segmentarea obiectelor se face în zonele de concavitate. Trebuie să fie
identificare proprietăţile invariante, adică dacă muchiile sunt drepte, convergente,
paralele, simetrice sau curbe. Apoi acestea sunt comparate cu tiparele (template-
urile) aflate în memorie. Aceasta înseamnă că obiectul poate fi recunoscut şi
dacă nu este în totalitate văzut şi dacă este parţial reamintit.
Este denumită şi teoria recunoaşterii după componente (recognition by
components).
50
Fig 7 Stadiile recunoaşterii obiectelor pe baza componentelor (după Miclea, 2003)
3. Modelarea conexionistă a recunoaşterii obiectelor (McClelland şi
Rumelhart, 1981). Recunoaşterea obiectelor poate fi implementată atât pe reţele
binevelare, cât şi pe reţele multinivelare. Calculul netimputului se face, însă
diferit. O reţea conexionistă leagă patternul vizual de numele obiectului, care este
codat în sistemul verbal. O reţea va recunoaşte un obiect atunci când produce
numele obiectului în momentul când detectează componentele corespunzătoare
acelui obiect.
Procesarea se face folosind comparaţia între outputul dezirabil şi outputul actual,
trecând prin iteraţii sau epoci succesive până la obţinerea outputului dezirabil.
4. Teorii ale recunoaşterii feţelor (V. Bruce şi A. Young, 1986). Cei doi autori
Bruce şi Young sunt cei care deschid cercetările pentru recunoaşterea acestui tip
de obiecte. Modelul susţinut de ei implică opt componente: o descriere iniţială
(codarea structurală), analiza expresiei, analiza felului de a vorbi, procesarea
selectivă a informaţiilor (procesarea direcţionată), construirea informaţiilor
despre feţe, identificarea de puncte nodale ale informaţiei despre persoana în
cauză, asocierea cu numele persoanei, adăugarea oricărei informaţii relevante.
51
Alături de întrebările de cercetare care vizează funcţionarea mecanismului
recunoaşterii ca atare, o altă sumă de întrebări vizează stabililirea componentelor
înnăscute şi a celor dobândite în procesarea feţelor. Alte întrebări vizează modul în
care sunt procesate feţele, analitic (pe componente) sau holistic (ca întreg).
Eysenck şi Keane (2000) sugerează că avem abordări diferite în funcţie de
familiaritatea feţei de procesat. În recunoaşterea feţelor familiare sunt implicate
codarea structurală, informaţiile personale şi numele, iar în recunoaştera feţelor
nefamiliare sunt implicate codarea, analiza expresiei şi a vorbirii şi procesarea
direcţionată, selectivă.
Rezumat
Cea mai mare parte a informaţiilor despre mediul încare trăim este obţinută prin intermediul văzului. Circa jumătate dinsuprafaţa neocortexului este implicată în procesarea informaţiei vizuale.Procesarea informaţiei vizuale la nivel computaţional se împarte în două mari stadii: procesare primară şi procesare secundară.Procesarea primară cuprinde prelucrările preatenţionale care au ca rezultat reprezentarea, în sistemul cognitiv, a caracteristicilor fizice ale stimulului. Ele realizează separarea stimulului de fond, ne arată unde anume este acesta, nu ce anume este. Procesarea secundară vizează mecanismele implicate în recunoaşterea figurii şi obiectelor. Ele au ca input rezultatele procesărilor primare şi ca output – imaginea tridimesională a unui obiect.
Cuvinte cheie
procesare vizuală primară, procesare vizuală secundară, teorii ale recunoaşterii
obiectelor
Teste de autoevaluare
52
1. Ce sunt celulele on-off şi celulele off-on?
2. Ce înseamnă procesare primară a informaţiei şi care este importanţa acesteia
pentru cogniţia vizuală?
3. Alegeţi o teorie a recunoaşterii obiectelor şi arătaţi care sunt punctele slabe
ale acelei teorii.
4. Explicaţi schema generală a procesării informaţiei vizuale (David Marr). (p. 40)
5. Care sunt asumpţiile care guvernează procesarea vizuală şi care este
importanţa lor pentru modul de procesare a informaţiei vizuale? (p. 41)
Concluzii
Analizatorul vizual este unul dintre cei mai cercetaţi analizatori în psihologia
cognitivă, multe dintre rezultatele ceecetărilor fiind implementate pe calculator
(programe pentru detectarea contrurilor, dectarea texturii, recunoaşterea feţelor
umane, etc.).
53
UNITATEA 5. Mecanismul atenţiei
Obiective 55
Cunoștințe preliminarii 55
Resurse necesare și recomandări de studiu 55
Durată medie de parcurgere a unității 55
Mecanismul atenţiei 56
Rezumat 62
Cuvinte cheie 63
Teste de autoevaluare 63
Concluzii 63
54
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- Să fie familiarizaţi cu teoriile ce explică mecanismul atenţiei;
- Să compare modele explicative ale mecanismului atenţiei şi să găsească
punctele tari şi punctele slabe.
Cunoștințe preliminarii
Psihologie generală – mecanismele cognitive.
Resurse necesare și recomandări de studiu
Resurse bibliografice obligatorii:
1. Miclea, M., (1997 sau 2000), Psihologie cognitivă, Polirom, Iaşi.
2. Zlate, M., (1999), Psihologia mecanismelor cognitive, Polirom, Iaşi.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu
Este de două ore.
55
Utilitatea acestui mecanism psihic se dovedeşte dacă ne
gândim că analizatorii sunt asaltaţi de aproximativ 100.000 biţi de informaţie pe
secundă, în timp ce capacitatea noastră de procesare conştientă este de 25-100
biţi/secundă.
Se impune prelucrarea selectivă a informaţiei determinată de caracteristicile
mediului şi de caracteristicile sistemului cognitiv.
Selectivitatea atenţiei are două sensuri:
1. selecţia itemilor sunt prelucraţi şi izolarea lor de ce care nu sunt procesaţi;
2. selectivitatea procesărilor pentru aceeaşi categorie de itemi (unii sunt prelucraţi
mai profund decât alţii).
Prin urmare, atenţia este un mecanism de prelucrare selectivă a informaţiei.
Neurofiziologia atenţiei
Principala formaţiune implicată este sistemul reticulat. Acesta pregăteşte cortexul şi
analizatorii pentru a răspunde la adecvat la stimuli.
Dacă este lezată formaţiunea reticulată, se produce coma, iar dacă este activată,
atunci persoana este trezită (dacă doarme, spre exemplu).
Pe baza sistemului reticulat activator ascendent, formaţiunea reticulată activează
cortexul, iar acesta prin acţionare descendentă poate excita sau inhiba activitatea
formaţiunii reticulate. Substanţa reticulată se află în trunchiul cerebral, aceasta
generând activitatea tonică a cortexului, în timp ce proiecţia sa din talamus
declanşează o reacţie fazică implicată în comutarea şi concentrarea atenţiei.
Atenţia este un mecanism psihic distribuit, adică este realizat de mai multe
componente neurale, şi anume: cortexul cingulat anterior (detecţia stimulului),
56
cortexul cingulat posterior şi formaţiunea reticulată din creierul mijlociu (urmărirea
stimulului, comutarea atenţiei).
Cercetările de patologie neuronală au arătat faptul că procesarea primară nu
este atenţională şi nici realizarea imaginii 3D nu este afectată de diferitele leziuni ale
ariilor responsabile de realizarea mecanismului atenţiei.
Neurochimia atenţiei a pus în evidenţă rolul pe care îl au neurotransmiţătorii,
catecolaminele pentru activare şi monoaminooxidaza pentru inhibare (MAO).
De reţinut: nu atenţia selectează informaţia care urmează să fie prelucrată mai
profund, ci o serie de procesări ascendente (caracteristicile stimulului) şi descendente
(valoarea adaptativă a stimului şi relevanţa sa motivaţională).
Modelarea atenţiei. Modelul filtrajului timpuriu
A fost propus de Broandbendt (1958). Acest model presupune că există un
filtraj al informaţiei încă de la nivelul senzorial (modelul „gâtului de sticlă), doar o
mică parte din informaţia care ne parvine este procesată, cea nerelevantă fiind oprită
de un filtru care nu are niciun criteriu interpretativ.
Fig 8. Modelul filtrajului timpuriu, Broadbendt, 1958 (după Miclea, 2003)
Neajunsurile acestui model sunt:
1. MSD nu este un loc, ci este o stare de activare temporară a cunoştinţelor din MLD,
cât şi un sistem de prelucrare conştinentă a informaţiei (a se vedea în continuare
Modelul memoriei de lucru a lui Baddely şi Hitch).
2. Nu explică comutarea atenţiei (a se vedea experimentele ascultării dihotomice şi
situaţiile “petrecere cocktail”). Dacă acceptăm acest model nu putem explica cum ne
comutăm atenţia pe mesajul care ne interesează şi care nu era procesat senzorial,
conform lui Broadbendt.
57
Cercetările au arătat însă, că filtrajul nu este senzorial, ci semantic, adică
există o interpretare a semnificaţiei informaţiei (experimentele de ascultare
dihotomică ale lui Gray şi Wedderburn, 1960). Subiecţii aveau un set de căşti, la
urechea dreaptă începea mesajul „Soarele strălucea ...” şi continua la urechea stângă
„...într-o zi frumoasă de vară.” Când mesajul de la urechea dreaptă se termina acesta
era înlocuit de silabe fără sens, la fel fiind şi la urechea stângă până la momentul în
care apărea cea de-a doua parte a mesajului. Subiecţilor li s-a spus să se concentreze
asupra mesajului de la o singură ureche, stânga sau dreapta. După experiment ei au
reprodus întreg mesajul. Dacă filtrajul era senzorial, ei trebuiau să redea doar
jumătate din el, jumătatea prezentată la urechea pe care îşi focalizau atenţia.
Se trage concluzia că, cel puţin parţial, mesajele sunt prelucrate semantic la nivel
inconştient.
Modelul filtrajului târziu
Este propus de Norman în 1968.
Fig. 9. Modelul filtrajului târziu (Norman, 1968, apud Miclea, 2003, p. 116)
Atenţia este ca un spaţiu de lucru, ca suprafaţa unei mese, unde concură mai
multe activităţi neuropsihologice: stimulul este procesat senzorial, procesări nu foarte
profunde, care activează modelele stocate în memoria de lungă durată, iar output-ul
acestor procesări sunt coroborate cu pertinenţa stimulului (valoarea adaptativă
58
relativă pentru persoana în cauză) rezultând selecţia (supunerea stimului de către
atenţie; a se vedea săgeata din josul figurii 7). Atenţia este în directă legătură cu
evaluarea pertinenţei stimulului, aceasta explicând şi mutarea atenţiei de la un stimul
nefolositor la altul cu o mai mare valoare adaptativă. Procesarea senzorială se
realizează automat, stimulii din mediu declanşează detectorii de trăsături,
recunoaşterea obiectelor se face cu ajutorul modelelor stocate în memoria de lungă
durată care sunt activate temporar, formând memoria de scurtă durată (de lucru).
Această activare este menţinută datorită unor mecanisme de pertinenţă motivaţională,
care reclamă alocare atenţională.
Mesajele procesate parţial sunt procesate la nivel subconştient tot semantic.
Acest model explică multe dintre fenomenele pe care modelul anterior nu putea să le
explice (comutarea atenţiei pentru întregirea mesajului dihotomic), dar nu poate
explica, de exemplu, de ce nu putem reţine două mesaje diferite prezentate la aceeaşi
ureche, la aceeaşi intensitate şi frecvenţă (dacă acest model ar fi în totalitate corect,
nu ar trebui să avem probleme).
Modelul filtrelor atenuate
Este propus de Anne Treisman (1969, 1988). Este un model care hibridează
cele două modele anterioare şi susţine că filtrul nu funcţionează pe principiul totul
sau nimic, ci atenuează semnalele, făcând selecţii succesive, la diferite niveluri de
procesare. Procesarea stimulilor la un moment dat se face în funcţie de
disponibilitatea sistemului cognitiv din acel moment.
Dacă sarcina din acel moment nu consumă pronunţat resursele sistemului,
atunci din ce în ce mai mulţi stimuli din exterior pot intra sub procesare.
Dovezi de cercetare: intensitatea bioelectrică a procesării mesajului non-
dominant din creier este mai mică decât intensitatea mesajului dominant.
Dezavantajul acestui model: disoluţia noţiunii de filtru. Acesta devine
multidimensional, adică întreg sistemul cognitiv acţionează ca un filtru.
Un model conexionist
59
Să presupunem că fiecare stimul pe care îl recepţionează un subiect este codat
de un neuromim al unei reţele. Aceşti stimuli formează o reţea neuromimetică. La un
moment dat, un stimul este activat fie datorită intensităţii sale, fie datorită relevanţei
motivaţionale (este important pentru rezolvarea unei probleme).
Dacă postulăm că legătura dintre neuromimi se face pe baza unui mecanism
similar inhibiţiei laterale, atunci când o unitate este activată, celelate sunt inhibate.
Deci nici nu avem nevoie de postularea unor mecanisme de procesare
atenţionale pentru a putea explica procesarea selectivă a unor stimuli, alegerea lor şi
ignorarea altora.
Este vorba şi despre alocarea de resurse. Acestea sunt limitate în ceea ce
priveşte sistemul cognitiv şi capacitatea sa de procesare. Prin urmare, sistemul
trebuie să gestioneze energia limitată şi o face prin inhibiţie laterală.
Dovada: fenomenul interferenţei (deteriorarea performanţei când sunt se
solicită procesarea a două sarcini ce solicită aceleaşi mecanisme). Cu cât două unităţi
se află într-o mai mare proximitate, cu atât inhibiţia laterală este mai profundă. Ex.:
putem vedea şi asculta la televizor, dar nu putem asculta în acelaşi timp două
radiouri.
Sunt trei cauze ale interferenţei:
1. similaritatea stimulilor/sarcinilor de procesare/răspunsurilor solicitate;
2. nivelul de automatizare scăzut (sarcinile automatizate sunt mai puţin predispuse
interferenţei);
3. nivelul ridicat de complexitate al sarcinii, cu cât sarcina este mai complexă, cu atât
predispoziţia la interferenţă este mai mare.
Inconştientul cognitiv
În acest punct trebuie să amintin de “Bombardamentul” subliminal, de
experimentele din anii ’50 (“Drink Coke” and “Eat Popcorn”). Între cadrele filmului
care rula la cinematograf se inserau mesajele “Drink Coke” and “Eat Popcorn”.
Mesajele fiind scurte ca durată în timp nu aveau suficientă energie să treacă în
60
conştient. Aveau însă, suficientă energie pentru a fi procesate subconştient. În pauze
s-a constat creşterea vânzărilor la aceste produse cu 50%. Oare suntem aşa de
vulnerabili la mesajele subliminale?
Temerile sunt nejustificate. Cercetările ulterioare au demonstrat că ce mult se poate
influenţa apariţia unui comportament general (sete, foame), dar nu un comportament
specific, de a cumpăra Coca-Cola sau popcorn (în anii ’50 doar Coca-Cola şi
popcorn erau disponibile în cinematografe). De exemplu, Vokey (1985, apud Miclea,
2003, p.125) le-a oferit subiecţilor mai multe tipuri de băuturi din care să aleagă şi nu
a înregistrat o preferinţă pentru Coca-cola.
Cercetările non-psihanalitice asupra inconştientului încep din 1950 cu lucrările lui J.
Brunner. Se evidenţiază rolul expectaţiilor, setului (informaţiilor predispozante,
aşteptările subiecţilor), etichetelor verbale asupra percepţiei şi în general, rolul
mesajelor supraliminale care anulează efectele celor subliminale.
Deşi se foloseşte o terminologie psihanalitică, inconştientul analizat în aceste
cercetări este nepulsional.
Aplicaţiile cercetărilor şi modelărilor cognitiviste asupra inconştientului se reflectă în
psihologia reclamei şi în psihoterapie.
Sunt două chestiuni controversate:
1. există o prelucrarea semantică subconştientă sau inconştientă a stimulilor
subliminali?
2. procesările subconştiente au consecinţe comportamentale vizibile?
În explicarea acestor probleme sunt implicate conceptele de prag senzorial obiectiv
şi prag senzorial subiectiv.
Pragul senzorial obiectiv reprezintă intensitatea minimă a unui stimul, necesară
pentru ca acesta să fie receptat de analizator; acest prag poate fi determinat cu
metode obiective de măsurare. Pragul senzorial subiectiv reprezintă intensitatea
minimă de la care subiectul poate conştientiza prezenţa stimulului, fără să poată încă
oferi informaţii despre natura şi semnificaţia acestuia. Dacă echivalăm conştiinţa cu
capacitatea subiectului de a alege răspunsuri în mod conştient, atunci ceea ce percepe 61
subiectul în manieră subiectivă este o percepţie inconştientă. Aşadar, pragul senzorial
subiectiv constituie un indice al percepţiei subliminale.
Dovezi experimentale: experimentele lui R. Fowler (1981). Pe display se prezenta
cuvântul LODGE (adăpost) sub pragul senzorial subiectiv. Subiecţii alegeau apoi
dintre BOOK (carte) şi HOTEL. Ei au ales HOTEL, cel mai apropiat ca înţeles de
cuvântul prezentat, ceea ce rezultă că se procesează semantic, la nivel de înţeles,
stimulul subliminal, dar nu se identifică exact ce este, prin urmare nici nu poate
produce comportamente specifice, concrete.
Experimentele lui Vokey (1985): se prezină mesajul (destul de elaborat) “Jesus loves
me, this I know!” (Iisus mă iubeşte, asta ştiu!) ca mesaj subliminal auditiv. Subiecţii
au ales mai apoi la nivelul şansei (adică la nimereală, aproximativ câte 25% în
fiecare categorie) între mesaj creştin, mesaj satanic, mesaj porno, mesaj publicitar.
Concluzia: Un mesaj subliminal decodificat semantic, poate cel mult influenţa o
clasă de comportamente, dar nu poate induce un comportament specific.
O procesare semantică generică nu poate induce decât un comportament generic.
Efectele mesajelor subliminale pot fi anulate de unele procesări descendente, spre
exemplu expectanţele subiectului sau procesarea concomitentă a unor mesaje
supraliminale cu impact.
Rezumat
Conform modelului lui Broadbent, output-ul informaţional din sistemul perceptiv întâlneşte un filtru, care lăsa să treacă numaiinformaţia la care oamenii acordă atenţie. Treisman (1969) a atribuit un nou rol filtrului lui Broadbent. În loc să blocheze toate mesajele ce vin şi sunt incompatibile cu stimulul căruia i se acordă atenţie, filtrul atenuant conceput de această autoare slăbeşte mesajul incompatibil. Resursele de atenţie sunt considerate prin definiţie a fi limitate. Se pune problema dacă aceste resurse sunt
62
„centrale” (la ele apelează toate sarcinile) sau „multiple” (sunt specifice în funcţie de modalităţile senzoriale).
.
Cuvinte cheie
Filtraj, modelarea atenţei, Broadbendt, Treisman, model conexionist al atenţiei,
inconştientul cognitiv
Teste de autoevaluare
1. Care este diferenţa între inconştientul cognitiv şi inconştientul pulsional? (p. 61-
63)
2. Arătaţi care este baza neurofiziologică a atenţiei? (p. 57-58)
3. Care sunt punctele slabe ale modelului filtrajului timpuriu? (pp. 58-59)
4. Prezentaţi modelul filtrelor atenuate. (p. 60)
5. Care sunt câştigurile explicării mecanismului atenţiei pe parcursul modelelor
prezentate mai sus? (pp. 57-63)
Concluzii
Modelele de explicare ale mecanismului atenţiei trebuie privite în evoluţie, de la cel
mai simplu, primul, până la cele cu o mai mare validitate ecologică (corespund cel
mai mult realităţii).
63
UNITATEA 6. Limbajul
Obiective 65
Cunoștințe preliminarii 65
Resurse necesare și recomandări de studiu 65
Durată medie de parcurgere a unității 65
Recunoaşterea limbajului 66
Înţelegerea limajului 69
Producerea limbajului 72
Rezumat 75
Cuvinte cheie 75
Teste de autoevaluare 75
Concluzii 76
64
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- Să fie familarizaţi cu teoriile recunoaşterii limbajului;
- Să ştie care sunt caracteristicile identificării cuvintelor;
- Să ştie care este deosebirea dintre procesarea primară şi procesarea
secundară
Cunoștințe preliminarii
Psihologie generală – mecanismele cognitive
Resurse necesare și recomandări de studiu.
Resurse bibliografice obligatorii:
1. Miclea, M., (1997 sau 2000), Psihologie cognitivă, Polirom, Iaşi.
2. Zlate, M., (1999), Psihologia mecanismelor cognitive, Polirom, Iaşi.
3. Eysenck, M. W., Keane, M.T. (2010), Cognitive Psychology. Sixth Edition,
Psychology Press.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu
Este de două ore.
65
I. Recunoaşterea limbajului
Literatura de specialitate şi cercetările desfăşurate în legătură cu acest subiect
sunt străbătute de o idee centrală, aceea că recunoaşterea cuvintelor are un dublu
input: buttom-up şi top-down.
Aceasta înseamnă că recunoaşterea unui cuvânt este determinată de datele
exterioare care formează efectiv cuvântul, sunetele sau literele, cât şi de conceptele
stocate care creează un context lingvistic mental.
Identificarea unui cuvânt are următoarele caracteristici:
1. Procesare automată (adică un cuvânt este procesat fără o prea mare
implicare conştientă). A se vedea efectul Stroop.
2. Primaritatea semantică. Dacă o propoziţie conţine cuvinte care adaugă un
sens la un conext deja existent, atunci ele sunt mai repede recunoscute.
3. Primaritatea cuvântului asupra literei. Adică se identifică cuvântul, nu
fiecare literă în parte, şi mai apoi cuvântul (ex.: PSIHOLGIE).
Elementele de prozodie contribuie şi ele la identificarea cuvintelor (intonaţia,
accentul pus pe anume cuvinte, topica, etc.).
Recunoaştere cuvintelor se face şi atunci când nu se recepţionează complet cuvântul
sau întreaga propoziţie prin faptul că procesarea de tip top-down adaugă părţile lipsă
pentru a obţine sensul, semnificaţia.
Baza neurofiziologică a producerii limbajului:
Înţelegerea vorbirii începe ca proces la nivelul sistemului auditiv. Regiunea
din creier considerată cea mai importantă pentru înţelegerea vorbirii este aria
WERNICKE. Această arie identificată de Karl Wernicke la 1874 corespunzând
porţiunii posterioare şi inferioare din lobul temporal stâng este implicată în
înţelegerea şi elaborarea vorbirii - prin transformarea datelor perceptive în elemente
66
de semnificaţie a cuvintelor (se produce afazia Wernicke atunci când această arie
este afectată).
Aria BROCA (identificată de Paul Broca), localizată în lobul frontal stâng,
este răspunzătoare de procesul de articulare a cuvintelor, de elaborare a lor şi de
înţelegere a constructelor gramaticale. Regiunea în care a fost identificată aria Broca
cuprinde formaţiunile neuronale care alcătuiesc cortexul motor primar, acesta
controlând mişcările implicate în vorbire (emitere şi elaborare). Din această cauză,
aria Broca conţine memoria segmentelor de mişcare musculară, fiecare din aceste
secvenţe fiind legată cu o secvenţă omoloagă auditivă din partea posterioară a
creierului.
Teorii care explică recunoaşterea cuvintelor:
1. Teoria motorie (Liberman, 1967): susţine că o persoană nu ar putea fi
capabilă să perceapă limbajul dacă fiecare fonem ar corespunde unui sunet.
Experimentele desfăşurate de Orr, Friedman şi Williams în 1965 arată că un
subiect poate urmări aproximativ 400 de cuvinte/minut (în engleză), cu
oarecare dificultate, dar poate înţelege. Aceasta înseamnă că aprox. 30 de
foneme pe secundă sunt percepute şi decodificate. Dar din experimentele
psihofiziologice auditive ale lui Miller şi Taylor (1948) aflăm că nici 15
foneme/secundă (cantitate care nu este neobişnuită în vorbirea cotidiană) nu
pot fi percepute prea clar, dacă fonemele ar fi un şir de evenimente acustice
distincte. Această teorie spune că ascultătorii „reproduc” (eng. mimic)
mişcările necesare emiterii cuvintelor pe care vorbitorii le emit. În cercetările
care au oferit dovezi acestei teorii s-a constatat că se produce o mişcare mai
puternică a limbii şi o activare mai puternică a cortexului motor care
controlează mişcările limbii, la ascultători, când li se prezintă cuvântul
„terra”, decât în cazul prezentării cuvântului „baffo” (Fadiga, Craighero,
Buccino, Rizzolatti, 2002).
Aceste cercetări nu demonsterază, însă o relaţie cauzală între percepţia
limbajului şi activarea cortexului motor, ci doar faptul că facilitează percepţia
prin activare.
67
Acest fapt este demonstrat de cercetările care arată că copiii de 6-8 luni, care
nu au bine dezvoltată articularea cuvintelor, se descurcă destul de bine la
sarcinile de detecţie a silabelor.
2. Teoria (modelul) cohortelor (Marslen-Wilson şi Tyler, 1980): un cuvânt
este recunoscut prin reducerea succesivă a numărului de posibil candidaţi
pentru un cuvânt pe măsură ce noi foneme apar. Cu alte cuvinte, un cuvânt
este recunoscut atunci când rămâne doar un singur candidat dintre toate
cuvintele posibile. Acesta este numit „punctul unicităţii”. Se produce o
procesate de tip bottom-up determinată de apariţia primelor foneme din
cuvânt, etapă în care cuvântul nu este recunoscut prin care se deschide o
intrare în sistemul lexical. Aceasta procesare este continuată de una de tip
top-down prin care multitudinea de posibile cuvinte este comparată cu
cuvântul original, auzit. Cuvintele pot fi recunoscute mai devreme folosind
contextul în care se află. Aşa că nu se poate stabili o relaţie mecanică între
apariţia şi derularea cuvântului până la punctul unicităţii unde se produce
saltul la punctul recunoaşterii.
Varianta revizuită a acestei teorii spune că procesarea de tip bottom-up nu
elimină un cuvânt candidat, ci îl dezactivează parţial (această variantă
încearcă să explice cum de putem recunoaşte cuvintele chiar dacă sunt
pronunţate greşit de la începutul lor).
3. Modelul „TRACE”, al „urmelor” (McClelland şi Elman, 1986;
McClelland, 1991). Recunoaşterea unui cuvânt vorbit cuprinde activarea
concomitentă a detectorilor de trăsături, a detectorilor de foneme şi a
detectorilor de cuvinte, ca şi în cazul modelului activării interactive descris
de McClelland şi Rumelhart în 1981 pentru a explica recunoaşterea
cuvintelor scrise. Se bazează tot pe procesările de tip bottom-up şi top-down
şi pe activarea şi inhibiţia unor unităţi lexicale.
Potrivit teoriei activării interactive excitaţia şi inhibiţia se transmit într-o reţea
de unităţi care sunt elementele care procesează informaţia (clar un model
conexionist). Fiecare unitate este un dispozitiv simplu de procesare, care are
rolul de ipoteză despre inputul care este procesat. Activarea unei unităţi este
68
legată de tăria ipotezei pe care unitatea o reprezintă. Unităţile ale căror
conexiuni sunt reciproc consistente, sunt reciproc excitatoare; unităţile ale
căror conexiuni sunt reciproc inonsistente, sunt reciproc inhibitoare.
Procesarea activării interactive permite fiecărei ipoteze atât să congtrângă,
dar să şi fie constrânsă de alte ipoteze consistente sau inconsistente.
Unităţile sunt organizate pe diferite niveluri, nivelul trăsăturilor, nivelul
fonemelor şi nivelul cuvintelor. O acţiune inhibitoare sau una activatoare se
propagă în reţea, creându-se astfel un pattern sau o „urmă” (trace). Cuvântul
este recunoscut sau identificat prin nivelul de activare ale posibilor cuvinte
candidate. Aceasta arată cum sunt recunoscute cuvintele chiar dacă nu sunt
pronunţate corect şi cum sunt recunoscute aceste sunt recunoscute rapid.
Acest model, deşi are multe avantaje, nu poate explica cum ortografia unor
cuvinte sau durata unor silabe pentru a fi pronunţate influnţează identificarea
cuvintelor.
II. Înţelegerea limbajului
În discursul despre înţelegerea limbajului, în literatura de specialitate se
găsesc două teme complementare: sintactica (eng. parsing, cum sunt cuvintele
combinate) şi pragmatica (folosirea şi înţelegerea limbajului în lumea reală; înţelesul
inteţinonat).
1. Sintactica:
Cercetările se concentrează pe relaţia dintre analiza sintactică şi analiza semantică.
Gramatica trebuie să permită formularea tuturor propoziţiilor posibile într-o limbă şi
să respingă pe toate cele neacceptabile (dar sunt posibile ambiguităţi sintactice,
gramaticale care sunt rezolvate prin prozodie).
Teorii ale sintacticii (parsing):
Sunt două tipuri de teorii concurente: teoriile de tip „grădină” şi teoriile bazate pe
constrângeri.
69
Teoriile de tip „grădină” (Frezier şi Rayner, 1982) propun următoarele asumpţii:
1. o singură structură sintactică este luată în considerare pentru orice propoziţie;
2. înţelesul nu este implicat în selecţia structurii iniţiale;
3. cea mai simplă structură sintactică este aleasă pe baza a două principii: ataşarea
minimă şi principiul închiderii amânate.
Principiul ataşării minime: structura gramaticală care produce cele mai puţine noduri
(părţi majore ale propoziţiei – verbe şi substantive) este preferată.
Principiul închiderii amânate: noile cuvinte întâlnite în propoziţie sunt ataşate frazării
curente dacă sunt permise gramatical.
4. dacă cele două principii sunt în conflict, atunci conflictul se rezolvă prin alegerea
principiului minimei ataşări.
5. dacă structura sintactică construită de o persoană în primă fază nu este compatibilă
cu ceea ce urmează, atunci în faza a doua structura iniţială este revizuită.
Dovezi ale acestei teorii:
Teoria este confirmată prin experimente care folosesc propoziţii ambigue în care se
urmăresc mişcarile oculare pentru a detecta punctele de rupură, de fixare a structurii
gramaticale. Ex: Am văzut-o pe fata colonelului care era pe balcon. (Cine era pe
balcon? Fata sau colonelul? Depinde unde punem virgula, adică unde separăm. Dacă
folosim principiul mimimei ataşări, spunem că fata era pe balcon. Dacă folosim
principiul închiderii finale, care nu este întotdeauna folosit, spunem că colonelul era
pe balcon).
Principiile sunt bune pentru că miminizează solicitările către memoria de lucru.
Teoriile bazate pe constrângeri:
Sunt de inspiraţie conexionistă. Susţin că interpretarea depinde de sursele multiple de
informaţie (sintactice, semantice, cunoaşterea generală a cuvintelor, etc.) numite
„constrângeri”. Ele limitează numărul de interpretări posibile. Este susţinută
procesarea în paralel şi nu succesiv, ca în teoria anterioară.
70
Teoria cea mai influentă este propusă de MacDonald (1994). Presupune că toate
tipurile de informaţii sunt disponibile vorbitorului şi sunt activate proceduri de
analiză aflate în competiţie. Metoda este următoarea:
1. cunoştinţele gramaticale limitează din start posibilităţile de interpretare ale
propoziţiilor.
2. variatele forme ale informaţiei asociate cu un cuvânt nu sunt independente unele
de altele.
3. un cuvânt poate fi ambiguu în anumite feluri şi neambiguu în altele (ex. ca şi
conjugare, dar nu ca şi categorie gramaticală).
4. interpretările gramaticale posibile diferă în probabilitate şi frecvenţă de apariţie în
funcţie de experienţa vorbitorului.
2. Pragmatica
Reprezintă ceea ce se află dincolo de înţelesul ad literam al cuvântului. Este ceea ce
se intenţionează să fie comunicat. Ia in considerare contextul social curent şi permite
limbajul figurativ. Trebuie remarcat faptul că înţelesul non-literal este accesat după
cel ad literam, dacă cel dintâi nu are sens (acesta susţine teoria pragmatică standard).
Modelul predicativ al lui Kintsch (2000), nestandard, are două componente:
1. componenta analizei semantice latente (sensul cuvintelor în funcţie de relaţiile
dintre ele);
2. componenta constructiv-interpretativă: foloseşte informaţia din prima componentă
pentru a construi interpretarea unei declaraţii în forma unei structuri de tip
„argumentul este un predicat”. Un predicat, în cadrul acestei teorii, este cel mai
apropiat ca sens de „însuşire” sau „atribut” (nu în sens sintactic, gramatical, ci în
sens logic; predicat logic). În structura următoare, F(x), citim „toţi x sunt F”, adică
toţi x au atributul F (ex: toate fetele sunt frumoase, unde „frumoase” este predicatul
logic şi „fetele” subiectul logic sau instanţierea variabilei x, în acest caz).
Cele mai multe cercetări nu susţin teoria standard a pragmaticii, adică sensul figurat
nu este accesat automat, dar se înţelege la fel de rapid ca şi cel ad literam. Un
71
experiment desfăşurat de Glucksberg (2003) şi care a folosit propoziţii adevărate în
sens figurat şi false în sens ad literam, a arătat că subiecţii au avut nevoie de un timp
mai mare de a decide (ceea ce nu ar fi trebuit să se întâmple) între cele două sensuri
aflate în competiţie.
În modelul lui Kintsch, în componenta a doua se selecteză trăsăturile (înţelesuri)
predicatului care sunt relevante pentru argument şi sunt inhibate trăsăturile
predicative irelevante. Ex: Avocatul a fost ca un rechin. Din această propoziţie noi
înţelegem că avocatul a fost agresiv, şi-a urmărit scopul, a reuşit să demonteze
argumentele oponentului, etc. Adică am selectat din tot ce ştim noi despre rechini
acele trăsături care se potrivesc cu contextul şi cu intenţia vorbitorului (nu am
selectat, ci am inhibat, faptul că rechinii au dinţi mari, înoată repede, au diferite
culori, mărimi, etc.).
Această tactică este folositoare deoarece noi avem o capacitate limitată a memoriei
de lucru, ceea ce poate fi temporar activat este foarte redus faţă de ceea ce este stocat
în memoria de lungă durată.
Terenul comun
Grice (1975, apud Eysenck, 2010) formulează principiul cooperării, prin care se
postula împărtăşirea cunoaşterii şi credinţelor de către vorbitori (repertoriul comun).
Keyser (2000, apud Eysenck, 2010) contrazice acest model spunând că printr-o
euristică egocentrică ascultătorul interpretează ceea ce aude pe baza propriei
cunoaşteri mai degrabă decât pe baza cunoaşterii comune împărăşite cu vorbitorul,
încercând să „potrivească” ceea ce i se comunică cu ceea ce ştie şi crede despre acel
subiect.
III. Producerea limbajului
În acest domeniu, teoriile sunt variate şi dovezile experimentale foarte bogate. O să
ne oprim la a prezenta pe scurt două dintre aceste teorii.
1. Teoria activării propagate (spreading-activation theory). Cel care o propune este
Dell în 1986 şi susţine că producerea limbajului are patru nivele:
- nivelul semantic: sensul a ceea ce va fi spus sau mesajul care va fi comunicat.72
- nivelul sintactic: utilizarea planificată a cuvintelor în structuri gramaticale.
- nivelul morfologic: mulţimea morfemelor (unităţi de bază ale semanticii) din
propoziţia planificată a fi spusă.
- nivelul fonologic: mulţimea fonemelor (unităţi sonore de bază).
Fiecare nivel este în relaţie cu celelate şi orice modificare la unul dintre nivele, duce
la modificări în restul reţelei.
Acesta este un model conexionist, Dell spunând că activarea unui nod (a unui
cuvânt) din memoria de lungă durată atrage după sine activarea sau energizarea altor
cuvinte / noduri aflate în relaţie cu acesta. De aici şi denumirea teoriei, a activării
propagate. Adică, activarea cuvântului „copac” poate duce la activare, sau
subactivarea, cuvântului „plantă”. Sau alt cuvânt, depinde de reţeaua semantică
disponibilă şi acceptabilă din MLD. Este de notat faptul că aceste activări sunt date
de nişte reguli categoriale specifice fiecărui dintre cele patru nivele. Regulile sunt
constrângeri ale categoriilor de itemi şi ale combinării lor în formule acceptabile.
Adică fiecare nivel are nişte reguli după care combină sintactic, morfologic,
fonologic, semnatic.
Dell afirmă că există un lexicon, un dictionar, sub forma unei reţele conexioniste
format din concepte, cuvinte, morfeme şi foneme. Când un nod este activat el timite
semnale tuturor nodurilor cu care este în legătură. Şi aşa se formează cuvântul,
propoziţia, fraza, etc.
2. Modelul teoretic WEAVER++ (Word-form Encoding by Activation and
VERification). Modelul este de inspiraţie computaţionistă şi a fost propus de W.J.M
Levelt (1999). Funcţionează pe baza următoarelor asumpţii:
- producerea limbajului se face printr-o reţea feed-forward de la înţelesuri către
sunete, dat nu şi invers (nu oferă feed-back pe acelaşi traseu).
- sunt trei niveluri ierarhice în cadrul reţelei: 1. conceptele lexicale (cel mai înalt
nivel), 2. lemele (reprezentări ale cuvintelor care au specificitate sintactică şi
semantică, dar nu şi fonologică), 3. formele cuvintelor ca reprezentare de morfeme şi
foneme.
73
- producerea limbajului implică stadii de procesare care urmează unul după altul în
serie.
- erorile de vorbire sunt evitate prin mecanisme de verificare (checking).
STADIUL 1 Pregătirea conceptuală
conceptul lexical
STADIUL 2 Selecţia lexicală
lema
STADIUL 3 Ecodarea morfologică
morfeme
STADIUL 4 Encodarea fonologică
cuvântul fonologic
STADIUL 5 Encodarea fonetică
sensul fonetic ca gest
STADIUL 6 Articularea
Sunetul cuvântului
Fig 12. Modelul WEAVER++, adaptat după Levelt (1999, apud Eysenck, 2010, p. 432)
74
AUTOMONITORIZARE
Ceea ce descrie acest model este procesul de lexicalizare, adică producerea
limbajului este procesul prin care transformăm gândurile, care au subsumate lor
cuvinte, în sunete. Noi transformăm o reprezentare semantică (sensul cuvântului) în
reprezentarea ei fonologică, în sunetul său. Cercetările neurologice au arătat că întreg
procesul durează aproximativ 600 de milisecunde. Lucru remarcabil, într-adevăr.
Sunt câteva puncte slabe ale modelului:
- Explică producerea cuvintelor singulare. Nu poate explica foarte bine cum se
formează propoziţiile.
- Există mult mai multă intracţiune între ariile cerebrale în momentul
producerii limbajului decât presupune acest model.
- Există mult mai multă procesare paralel-distribuită în producerea limbajului
decât presupune WEAVER.
- Nu este foarte clară necesitatea exiatenţei lemei. Multe cercetări de laborator
arată că este necesară doar distincţia între nivelele semantic şi fonologic.
Rezumat
Există mai multe teorii care explică recunoaşterea limbajului, cele mai cunoscute
fiind teoria motorie, modelul cohortelor, modelul „trace”.
Cuvinte cheie
aria Broca, aria Wernicke, recunoaşterea limbajului, înţelegerea limbajului,
producerea limbajului.
Teste de autoevaluare
1. Care sunt caracteristicile identificării cuvintelor?
2. În ce constă modelul TRACE?
75
3. Care sunt punctele slabe ale modelului cohortelor?
4. Care sunt punctele slabe ale teoriei motorii?
5. Care sunt ariile cerebrale responsabile de recunoaşterea limbajului?
Concluzii
Pentru a explica cum se produce limbajul, trebuie, cel mai probabil, să apelăm la un
complex de teorii, nu doar la una, care poate explica doar o parte a complexităţii
acestui mecanism.
76
77
UNITATEA 7. Memoria
Obiective 79
Cunoștințe preliminarii 79
Resurse necesare și recomandări de studiu 79
Durată medie de parcurgere a unității 79
Modele ale memoriei 80
Rezumat 89
Cuvinte cheie 89
Teste de autoevaluare 89
Concluzii 89
78
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- Să aibă o altă perspectivă asupra memorie;
- Să facă comparaţie între diferitele modele explicative ale memoriei.
Cunoștințe preliminarii
Psihologie generală – mecanismele cognitive.
Resurse necesare și recomandări de studiu.
Resurse bibliografice obligatorii:
1. Miclea, M., (1997 sau 2000), Psihologie cognitivă, Polirom, Iaşi.
2. Zlate, M., (1999), Psihologia mecanismelor cognitive, Polirom, Iaşi.
3. Eysenck, M. W., Keane, M.T. (2010). Cognitive Psychology. Sixth Edition.
Psychology Press.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu
Este de trei ore.
79
Modele ale memoriei
1. Modelul etajat al memoriei
Un model popular de explicare a memoriei este cel care susţine existenţa unor
spaţii (etaje) de stocare a informaţiei, aflate în legătură unele cu altele şi îndeplinind
funcţii diferite pentru subiectul cunoscător. Acest model susţine că există trei etaje
ale memoriei prin care curge informaţia (faptul că spunem că informaţia este stocată
în memorie nu înseamnă că ea este statică, ci se află într-o continuă rearanjare şi
procesare, ceea ce face din memorie atât un proces, cât şi un produs):
1. Etajul senzorial (memoria senzorială (MS): reţine informaţia din mediu înainte de
a o transmite către memoria de scurtă durată; reţine informaţia pentru 200-400
milisecunde. Informaţiile sunt reţinute în funcţie de analizatori, adică avem o MS
vizuală (iconică), o MS auditivă (ecoică), etc.
2. Etajul memoriei de scurtă durată (MSD): are o capacitatea limitată de 7±2 chunks-
uri (unităţi cu sens sau unităţi de semnificaţie; vezi G. Miller, The magial number
seven plus or minus two, 1956) şi informaţia este reţinută timp de 15-30 de secunde.
3. Etajul memoriei de lungă durată (MLD): procesează semantic informaţia, are o
capacitate nelimitată şi poate reţine informaţia pe o perioadă îndelungată.
În ceea ce priveşte memoria senzorială putem spune că există atâtea tipuri de
memorie câte simţuri avem. Cele mai studiate însă, sunt memoria iconică (vizuală) şi
memoria ecoică (auditivă). Memoria iconică are o durată de aproximativ 200 de
milisecunde (chiar 500), este preatenţională, automată şi are o capacitate nelimitată.
Ea are ca rol reţinerea stimulului vizual pentru o perioadă suficient de mare pentru a
fi activaţi detectorii de trăsături, pentru acei stimuli care au o durată foarte scurtă de
expunere. Este utilă atunci când clipim sau când se produc sacadele oculare.
Informaţia prezentă în memoria iconica dispare, se degradează în cel mult 0.5
secunde (Eysenk şi Keane, 2010, p. 206).
80
Memoria ecoică sau senzorial auditivă are o durată mai mare faţă de cea iconică, ea
reţinând stimulul între 2 – 4 secunde (Eysenk şi Keane, 2010, p. 206). Acest fapt se
datorează anatomiei analizatorului auditiv care are nevoie de mai mult timp pentru a
capta şi transforma stimulul în semnal intern.
2. Modelul unitar al memoriei
Recent unii autori (Jonides, Lewis, Nee, Lusting, Berman Moore, 2008, apud
Eysenk Keane, 2010, p. 209) susţin ideea că memoria de scurtă durată este o
activare temporară a reprezentărilor din memoria de lungă durată. Aşadar, există un
singur bloc mnezic şi nu mai multe etaje. Însă, acest model nu poate să explice cum
la unii pacienţi amnezici există intactă memoria de scurtă durată şi au probleme cu
amintirile din memoria de lungă durată. Dovezile experimentale pe care le aduc cei
care susţin modelul unitar (şi nu sunt puţine) au facut să fie luat în seamă şi să nu
putem spune definitiv care este modelul cel mai bun. Este clar că unii pacienţi au
performanţe slabe la testele de memorie de scurtă durată care se bazează pe
informaţii din MLD şi, prin urmare MSD este o activare temporară a unor informaţii
din MLD, dar nu putem spune că MSD este numai aceasta.
3. Modelul memoriei de lucru
A fost propus de Baddeley şi Hitch (1974) pentru a nuanţa conceptul de memorie de
scurtă durată. Avantajul acestui model este acela că surprinde foarte bine atât
procesarea activă a informaţiei, cât şi stocarea acesteia pentru o perioadă scurtă de
timp.
Autorii au propus initial (1974) trei componente care alcătuiesc memoria de lucru:
unitatea executivă centrală (administratorul central), bucla fonologică (phonological
loop) şi blocnotesul spaţio-vizual (visuo-spatial scratch-pad). Ultimele două se mai
numesc şi sisteme sclave, fiind subordonate administratorului central (a se vedea
figura de mai jos).
81
Fig.10 Modelul memoriei de lucru dupa Baddeley (1986, apud Iordan (2007, p. 51)
Ulterior, în 2000, Baddeley a revizuit modelul şi a adăugat bufferul episodic.
Acesta este o componentă care face legătura cu memoria de lungă durată şi
realizează coerenţa procesărilor din momentul prezent, strângându-le într-o unitate,
într-un episod.
Fig. 11 Modelul revizuit al memoriei de lucru (după Baddeley, 2000)
82
Să le luăm pe rând.
Unitatea executivă centrală (eng. central executive)
Este un sistem de control care monitorizează şi controlează celelalte două
componente, care îi sunt subordonate. Poate procesa atât informaţie vizuală, cât şi
informaţie auditivă, adică este lipsită de modalitate. Se caracterizează printr-o
capacitate limitată de stocare.
Bucla fonologică (eng. phonological loop)
Este un sistem subordonat unităţii executive. Este formată din două componente:
Sistemul de control articulat (verbal), „vocea” interioară: pentru ca informaţia
temporar stocată în MSD să treacă în MLD trebuie să fie repetată. Acest sistem este
responsabil pentru această sarcină.
Unitatea de stocare fonologică, „urechea” interioară: permite stocarea temporară a
informaţiilor care vor fi preluate şi repetate pentru a fi transferate în MLD.
Blocnotesul spaţio-vizual (eng. visuospatial sketchpad)
Stochează temporar şi manipulează (operează cu) informaţia de natură spaţială şi
vizuală. Această componentă este aşa-zisul „ochi interior”, ne ajută să vizualizăm
informaţia pe un ecran interior, mental. Cercetările din această zonă se concentrează
pe ceea ce se numeşte imagerie mentală.
83
Fig. 12. Reprezentarea memoriei de lucru în raport cu starea de conştienţă
În reprezentarea de mai sus (vezi fig. 11), este arătată ML cu cele patru componente
ale sale, toate situate în planul conştiinţei, la care se adaugă faptul că administratorul
central posedă intenţionalitate, poate să selecteze, să abandoneze sau să inhibe
procesarea unor informaţii. Aceasta ne demonstrază că administratorul central este în
legătură cu procese mai profunde, ca cele reglatorii, sau cu caracterul, cu conştiinţa
morală. Nu ne putem opri să remarcăm complexitatea acestei componente a ML,
lucru care poate să nu fie în beneficiul explicării funcţionării ML. O componetă prea
extinsă poate disipa proprietatea ei de a fi parte din ML.
Structura şi funcţiile MSD
În modelul etajat al memoriei, MSD este văzută ca o singură unitate în care sunt
temporar activate informaţii din MLD şi temporar stocate informaţii noi.
În modelul memoriei de lucru, MSD este văzută ca fiind alcătuită din mai multe
componente care acţionează împreună ca un “spaţiu de lucru mental”.
Puncte slabe ale modelului memoriei de lucru:
84
Rolul unităţii executive centrale este neclar. Este cea mai mare slăbiciune a
modelului, tocmai datorită importanţei sale pentru model, faptului că această
componentă are rolul de coordonare.
Este presupus faptul că unitatea executivă are activităţi de procesare extrem
de variate, ceea ce face extrem de dificilă explicarea funcţionării ei.
Este posibil ca unitatea executivă să aibă, la rândul ei, alte componente. Care?
Dacă unitatea executivă are o capacitate redusă, care este aceasta?
Sunt dovezi care arată că memoria de lucru vizuală este până la un anumit
punct separtă de memoria de lucru verbală.
Are foarte multe componente, care sunt toate conştiente. Oare toate
componenetele şi procesările din memoria de lucru sunt conştiente?
Puncte tari ale modelului memorie de lucru:
Modelul tratează procesarea activă şi stocarea tranzitorie a informaţiei şi este
implicat în toate sarcinile cognitive complexe.
Blocnotesul spaţio-vizual ajută la explicarea orientării geografice.
Explică efectiv capacitatea noastră de a stoca informaţii temporar, în timp ce
procesăm acel material.
Este general acceptat că modelul memoriei de lucru care descrie MSD ca
fiind compusă din mai multe unităţi este mai apropiat de realitate (are
validitate ecologică) decât modelul memoriei etajate care tratează MSD ca pe
o singură unitate.
Poate explica deficienţele MSD la pacienţii care au suferit leziuni pe creier
(deficienţele nu se datorează „stricării” memoriei pe de-a-ntregul, ci a unor
componente, lucru care face posibilă tratarea acestor deficienţe mult mai
eficient).
Memoria de lungă durată (MLD)
85
Multe dintre caracteristicile MLD au fost anticipate în cele spuse mai sus sau sunt
cunoscute din surse adiacente. O să ne oprim la câteva caracteristici ale ei, fără să
insistăm foarte mult asupra acestui subiect.
- Memoria declarativă şi memoria procedurală
Cele două tipuri stochează pe termen lung informaţii diferite necesare subiectului
atunci când trebuie să reproducă ceva, să verbalizeze ceea ce ştie (memoria
declarativă) sau când trebuie să facă, să execute ceva (memoria procedurală).
Memoria declarativă este explicită, semantică (are înţelesuri şi interpretare) şi
episodică, reţine fapte care se constituie în evenimente, în poveşti cu început şi
sfârşit. Memeoria procedurală este memoria faptelor non-verbale, sau neverbale, mai
bine spus, a abilităţilor practice şi a reflexelor condiţionate.
- Memorarea informaţiilor
O întrebare pertinentă este cum punem informaţii în MLD? Există două „abordări”,
le memorăm cu intenţie sau fără intenţie. Faptul cunoscut este că dacă avem
motivaţie şi depunem efort atunci memorarea va fi mai buna, mai acurată. Aşa este,
dar cu o condiţie, ca procesarea acelor informaţii să fie adâncă. Noţiunea de
adâncime a procesării a fost propusă de Craik şi Lockhart (1972, apud Miclea, 2003,
p. 218) pentru a desemna procesarea semantică şi interpretativă a informaţiei, dincolo
de carcateristicile ei fizice şi / sau lingvistice. Adică, dacă dorim să reţinem ceva cât
mai mult timp şi cât mai corect trebuie să ştim ce înseamnă, ce înseamnă pentru noi,
ce loc are acel ceva în sistemul nostru de cunoştinţe. Cu cât integrarea noilor
informaţii în cele deja existente este mai profundă, cu atât ele vor fi mai bine
păstrate. Adâncimea procesării este mai importantă decât volumul procesărilor, adică
nu este suficient să repetăm de multe ori o informaţie ca să „ne intre în cap”, ci
trebuie să o tratăm cu atenţie şi să o interpretăm. De asemenea, învăţarea intenţionată
este superioară celei neintenţionate cu condiţia să fie însoţită de o procesare adâncă.
- Efectul spaţierii
Constă în repetarea înformaţiilor la un interval de timp şi nu la momente succesive
de timp. Fenomenul se explică prin mecanismul inhibiţiei şi prin valoarea de
activare. Dacă un stimul este prezentat succesiv, prin mecanismul inhibiţiei laterale,
îi scade valoarea de activare (stimulul este procesat de o zonă din creier care intră în
inhibiţie după ce l-a procesat, activând ariile vecine) şi reactualizarea lui este grea 86
(este inutil să soliciţi un răspuns de la o arie intrată în inhibiţie). Dacă se lasă un timp
între prezentarea stimulilor de memorat sau se intercalează stimuli diferiţi, valoarea
de activare rămâne ridicată şi reactualizarea este mai bună.
- Reactualizarea cunoştinţelor
Sunt câteva condiţii care contibuie la o mai bună reactualizare a informaţiilor din
MLD. Una dintre ele este simsilaritatea contextelor, fizic şi psihic. Adică
reactualizarea este mai performantă atunci când se face în acelaşi loc unde a fost
învăţată, de exemplu este bine să dăm examen în aceeaşi sală unde s-a ţinut şi cursul.
De asemenea, reactualizarea este mai bună dacă starea de spirit este asemănătoare cu
cea în care s-a produs învăţarea.
- Uitarea
Uitarea este inevitabilă şi normală. Cercetările (Nelson, 1978, apud Miclea 2003, p.
225) au arătat că aproximativ 25% din ce învăţăm nu mai poate fi actualizat când este
solicitat după un interval între 48 de ore şi 2 săptămâni. Aceasta nu înseamnă că este
uitat, ci este subactivat, adică nu mai poate fi accesibil conştiinţei şi verbalizat.
Există însă, metode să ridicăm valoarea de activare a acelor cunoştinţe, deci să
recâştigăm „cheia de conştiinţă” prin noi repetări sau aplicări practice ale
cunoştinţelor (rezolvarea de exerciţii sau sarcini de lucru).
Iată câteva dintre mecanismele citate de M. Miclea (2003, pp. 226-228) care
deteriorează nivelul de activare a cunoştinţelor în MLD.
a. interferenţa: vizează influenţa pe care o au cunoştinţele unele asupra altora. Dacă
cunoştinele învăţate anterior reduc rata de reactualizare a celor noi, se produce o
interferenţă proactivă. Dacă interferenţa se produce invers, cunoştinţele noi reduc
reactualizarea celor vechi, avem interferenţă retroactivă. Mecanismele ce determină
interferenţa sunt multiple, o posibilă explicaţie fiind mecanismul inhibiţiei laterale.
Cu alte cuvinte, competiţia pentru aceleaşi resurse (neuronale) determină
interferenţa. Cu cât informaţiile sunt mai asemănătoare, cu atât ele interferează mai
mult. O metodă să reducem fenomenul interferenţei este adâncimea procesării, de
care am vorbit mai devreme. Cu cât „povara” reţinerii informaţiilor este distribuită în
reţea mai multor neuroni (mai multe legături între cunoştinţe), cu atât cunoştinţele
87
sunt mai puţin expuse interferenţei. Mai facem menţiunea că fenomenul inferenţei
este specific atât MLD, cât şi ML.
b. efectul FAN (eng. facts added to nods): constă în dificultatea reactualizării atunci
deţinem prea multe informaţii despre un subiect. Încercaţi să memoraţi o listă de
informaţii despre Ion: că locuieşte în Bucureşti, că are o maşină, că îi place pălinca,
că Ion este cumnat cu Maria, că Ana este soţia lui, că este mecanic, ca are un frate
mai mare, căsătorit cu Elena, etc. După câteva minute încercaţi să răspundeţi la
întrebarea dacă Ana sau Maria este soţia lui Ion.
Efectul FAN se realizează inconştient, nu este în intenţia subiectului. Explicaţia
pentru producerea lui este propagarea activării, adică atunci când solicităm activarea
unor informaţii despre un obiect din MLD, cu cât ştim mai multe despre acel obiect
activarea trebuie să se propage spre toate punctele (nods) în care sunt stocate
informaţiile despre el. Astfel, valoarea activării scade şi reactualizarea este mai lenta.
Dacă subiectului i se cere să spună ceva foarte repede despre obiectul respectiv, va
concluziona că a uitat. Efectul FAN a fost propus de J.R. Anderson (1973).
c. mecanismele de apărare ale eului: se referă la blocarea accesului în conştiinţă a
informaţiilor despre fantasme, dorinţe neacceptate social sau personal, prin
fenomenul reprimării. Este, la origine, un concept psihanalitic propus de S. Freud.
Rezumat
Modelele derivate din teoria informaţiei concep memoria ca fiindcompusă din mai
multe depozite. Aceste modele au asumat că memoria pe termen scurt (MTS) şi
memoria pe termen lung (MTL) sunt structuri calitativ diferite, informaţia mai întâi
intrând în MTS şi apoi fiind transferată în MTL. Cele mai formalizate modele cu privire la
memorie sunt, cele ale lui Waugh şi Norman (1965), Atkinson şi Shiffrin (1968) şi
Baddeley şi Hitch (1974). Expresia „memorie de lucru” se referă la un sistem de
memorie ipotetic sau la procese de memorare ipotetice, specializate în memorarea de
informaţii atunci când acestea au un rol într-o sarcină mai mult sau mai puţin
complexă a cărei finalitate principală nu este memorarea lor, ci rezolvarea de
probleme, limbajul, planificarea unor acţiuni etc.
88
Cuvinte cheie
Modelele etajate ale memoriei, modele unitare ale memoriei, modelul memoriei de lucru.
Teste de autoevaluare
1. Încercaţi să găsiţi asemănări între modelul memoriei de lucru şi unul dintre
modelele explicative ale atenţiei.
2. Care sunt punctele slabe ale modelului memoriei de lucru?
3. Care este rolul unităţii centrale din modelul memoriei de lucru?
Concluzii
Pentru explicarea psihologică a memoriei sunt folosite astăzi mai multe modele,
dintre care am prezentat câteva mai sus. Cele mai multe sunt foarte noi, după cum şi
domeniul psihologiei cognitive este foarte nou. Fiecare model are puncte tari,
succese în explicarea memoriei, dar trebuie să privim critic toate premisele de la care
pleacă ele.
89
UNITATEA 8. Raţionarea şi luarea de decizii
Obiective 91
Cunoștințe preliminarii 91
Resurse necesare și recomandări de studiu 91
Durată medie de parcurgere a unității 91
Raţionarea şi luarea de decizii 92
Rezumat 131
Cuvinte cheie 131
Teste de autoevaluare 131
Concluzii 131
90
Obiective
La sfârşitul acestei prelegeri, studentul va putea :
- Să înţeleagă perspectiva psihologiei cognitive asupra rezolvării de
probleme şi luării deciziilor.
Cunoștințe preliminarii
Psihologie generală – mecanismele cognitive.
Resurse necesare și recomandări de studiu
Resurse bibliografice obligatorii:
1. Miclea, M., (1997 sau 2000), Psihologie cognitivă, Polirom, Iaşi.
2. Zlate, M., (1999), Psihologia mecanismelor cognitive, Polirom, Iaşi.
3. Eysenck, M. W., Keane, M.T. (2010). Cognitive Psychology. Sixth Edition.
Psychology Press.
Durata medie de parcurgere a unității de studiu
Este de patru ore.
91
Raționare vs. luare de decizii1
Se impune o distincție între procesele raționării versus cele ale luării de
decizii.
Atât procesul de raționare cât și cel al luării de decizii presupun evaluarea
câtorva alternative și selectarea în final a uneia singure. Potrivit lui Hastie: „Luarea
de decizii face referință la întregul proces de alegere a unei direcții de acțiune.
Raționarea se raportează la elementele procesului mai amplu de luare de decizii care
presupun evaluarea, estimarea și deducerea evenimentelor care au șanse mari să se
producă și care vor fi reacțiile evaluative ale persoanei care ia deciziile referitor la
aceste evenimente.” (Hastie 2001, pg 657).
Când procesul de raționare este supus analizei, concentrarea atenției se face
asupra modului în care oamenii ajung la anumite concluzii sau deducții în legătură cu
situații abstracte sau evenimente din mediul lor înconjurător.
Pe de altă parte, procesul de luare de decizii presupune existența câtorva
alternative dintre care subiectul trebuie să desemneze una. Așadar, în cazul luării de
decizii, lista cu opțiuni există deja, comparativ cu raționarea, proces în cadrul căruia
opțiunile sunt generate de către subiectul care raționează.
O altă consecință o reprezintă faptul că raționarea implică găsirea unor soluții
potrivite în cazul unor probleme, în timp ce în luarea de decizii, deja existând
variantele, estimările se fac în funcție de preferințe. Astfel, scopul principal în
procesul raționării este găsirea unor strategii, eficiente sau nu, iar în luarea de decizii
factorii supuși analizei sunt cei care influențează alegerea.
O discrepanță majoră între raționare și luare de decizii este criteriul de
evaluare: pentru că acuratețea raționării este caracteristica cel mai des examinată, în
vreme ce în cazul luării de decizii, sunt estimate efectele respectivei concluzii la care
s-a ajuns.
1 Capitol realizat împreună cu stud. Cezarina Chirilă (promoţia 2014).92
Cercetările efectuate cu privire la procesul raționării
Trei contribuții timpurii aduse acestei dezbateri: empirică, metodologică și teoretică
au reprezentat reacția oamenilor de știință la modele descrise mai sus.
1. Contribuția empirică a fost propusă de Paul Meehl (1954) care a examinat în
detaliu diferențele dintre predicțiile expertiilor clinicieni și probabilitățile
bazate pe metodă înregistrărilor statistice și care a descoperit că formulele din
urmă erau aproape întotdeauna superioare. Cercetările efectuate de el au
arătat de asemenea marea discrepanță dintre evaluările clinicienilor relativ la
performanța lor și rata lor efectivă de succes.
2. Ward Edwards a adus o „contributie metodologică esențială domeniului
psihologiei prin introducerea analizei lui Bayes, astfel oferind un standard
normativ cu care raționarea de zi cu zi să poate fi comparată.” Din punctul de
vedere al lui Edwards era evident că raționarea intuitivă cu privire la predicții
nu putea să producă aceleași rezultate cu cele ale standardului normativ
propus de modelul Teoriei homo economicus. Ca urmare a acestui demers, s-
a creat un interes în descoperirea cauzelor performanței suboptimale și
strategiilor de îmbunătățire a procesului de luare de decizii.
3. Cel mai important aport teoretic în acest domeniu a fost adus de Herbert
Simon cu a sa afirmație conform căreia „raționalitatea „absoluta” susținută de
modelul rațional al luării de decizii reprezintă un standard nerealist al
raționării umane.” El a expus teoria raționării limitate care limitează criteriul
performanței propriu-zise. Această teorie a indicat limitările înnăscute ale
procesării minții umane. Oamenii pot gândi într-o manieră rațională și pot lua
decizii în consecință, dar sunt constrânși de limitele capacității lor
computaționale. Simon (1957) a discutat de asemenea despre euristicile
simplificate pe care indivizii le-ar putea aplica pentru a gestiona în mod
eficient aceste limitări. Această abordare este legată de luarea de decizii
complexe.
Vom începe prin a descrie modelul de gândire expus de Reverendul Thomas
Bayes care a fost ulterior folosit drept cadru metodologic pentru toate cercetările
importante cu privire la euristici și biasuri. Din cauza complexității lui, s-a dovedit că
93
indivizii nu îl folosesc frecvent în situațiile care implică raționare. Cu toate acestea,
„formulele acestuia sunt esențiale pentru evaluarea ipotezelor științifice, pentru
obținerea unor diagnostice medicale realiste, pentru analiza datelor demografice și
pentru a rezolva multe sarcini din lumea reala” (Eysenck & Keane, 1990, pp. 456–
458.).
Bayes a ales pentru analiză situațiile care au două posibile ipoteze (ex. X
spune adevărul vs. X nu spune adevărul) și a demonstrat modul în care noi informații
suplimentare modifică probabilitatea că fiecare ipoteză să fie adevărată. Teorema lui
susține faptul că există două componente ce trebuie luate în considerare într-o primă
etapă: probabilitatea inițială (probabilitatea relativă a celor două ipoteze înainte
calculării datelor) și procentul predicției (probabilitatea relativa a obținerii datelor
observate în cazul fiecărei ipoteze).
Teorema lui Bayes are următoarea formulă:
Kahneman și Tversky au aplicat această teoremă în problema taxiurilor
(Tversky, A., & Kahneman, D.,1980, p 117-119 și Fishbein M., 1980, p 49-72):
„Un taxi a fost implicat într-un accident într-o noapte și șoferul a fugit de la
locul faptei. Două companii de taximetre, una care avea taxiuri verzi și una cu taxiuri
albastre funcționau în oraș. Aveți următoarele informații: (a) 85% din taxiurile din
oraș sunt verzi și 15% albastre și (b) în sala de judecată un martor a identificat taxiul
care a fugit de la locul accidentului ca fiind albastru. Însă judecătorul a verificat
capacitatea martorului de a identifica taxiuri în condiții normale de vizibilitate. Astfel
când i s-au prezentat o serie de taxiuri, dintre care jumătate albastre și cealaltă
jumătate verzi, martorul a identificat corect taxiul în 80% din cazuri și a gresit în
20% din cazuri. Care este probabilitatea ca taxiul implicat in accident să fie albastru
mai degrabă decât verde?”
Dacă pornim de la ipoteza că taxiul albastru este HA și cel verde HB,
probabilitatea inițială este de 0,15 pentru HA și de 0,85 pentru HB. Probabilitatea ca
martorul să fi recunoscut taxiul albastru în mod corect este p(D/HA), 0,80 și 94
probabilitatea să fi confundat taxiul albastru cu cel verde este p(D/HB), 0,20. Deci,
avem următoarea formulă:
Probabilitatea inițială este de 12:17 și probabilitatea în procente este de 41%
ca taxiul să fi fost albastru, rămânând așadar o probabilitate de 59% să fi fost verde.
În ciuda acestor rezultate care au presupus aplicarea teoremei, adică noțiuni
de bază legate de probabilități, care erau considerate ca fiind înnăscute în modelul
rațional clasic, participanții la experiment au luat decizia în virtutea mărturiei
martorului. Au evaluat probabilitatea ca fiind de 80% că taxiul să fi fost albastru.
Rezultatele acestui studiu a arătat că, adesea, indivizii nu iau în calcul
informațiile ce reprezintă frecvența de bază (adică frecvența relativă a unui
eveniment în cadrul unui populații).
Un motiv care ar putea explica această tendință este faptul că mediul nostru
înconjurător abundă în diferiți stimuli și diverse tipuri de informații. Cum avem
resurse limitate de procesare a informațiilor și timp limitat pentru a raționa, trebuie să
selectăm doar informația de care avem nevoie din toate datele disponibile. Același
concept este aplicat și în cazul luării de decizii din cauza limitei de timp care impune
restricții asupra activității de procesare în vederea luării unei decizii.
Euristicile sunt niște reguli intuitive ce ne sunt aliate atunci când vorbim
despre un model de raționare și luare de decizii care nu este solicitant din punct de
vedere cognitiv și care presupune examinarea a puține date sau indicii și sunt folosite
în mod rapid, ajutându-ne să economisim timp și efort. Totuși suntem predispuși la a
face greșeli atunci când folosim aceste scurtături mentale deși transformă sarcină
cognitivă a luării de decizii într-una mult mai ușoară pentru noi.
Daniel Kahnman și Amos Tversky, figurile cele mai remarcabile care au
explorat domeniul raționării umane, au vrut să ofere un răspuns referitor la
predispoziția umană înnăscută de a face erori în procesul luării de decizii. În acest
scop ei au folosit exemple de erori găsite în procesul de raționare cotidiană, similare
celor identificate de Meehl și colaboratorii săi și teoria modelului normativ postulat
de Edwards și de alții.
95
Astfel, Kahneman și Tversky și-au elaborat teoria în urma cercetărilor
exhaustive efectuate relativ la conceptul de raționalitatea limitată, anterior explicat de
Herbert Simon. Ei au prezentat așa numitul model general de trei euristici: a
disponibilității, a reprezentativității și a ancorei și ajustării, care formează
fundamentul multor raționamente intuitive făcute în condiții de incertitudine. S-a
considerat că aceste trei euristici erau mai eficiente și mai ușor de folosit pentru că se
bazau pe calcule elementare pe care mintea ajunsese să le facă de-a lungul evoluției
specii umane. În experimentele lor timpurii, fiecare euristică avea un set de biasuri
corespondente ce proveneau din teoria normativ rațională care reprezentau trăsăturile
caracteristice a euristicilor de fond. „Aplicarea euristicii disponibilității, de exemplu,
duce la erori de judecată de fiecare dată când sunt actualizate doar informațiile din
memorie care conțin indicii legate de frecvență unui eveniment din cauza tendinței
indivizilor de a caută și reține cazuri dramatice sau pentru că predispoziția generală
a societății este de a atrage atenția asupra unor exemple particulare (și restrictive)”
(Kahneman D., 2002, Kindle Location 390)
Unele dintre aceste biasuri au fost înțeles ca devieri de la o valoare
„adevarată” și obiectivă, dar majoritatea sunt încălcări ale regulii de bază a
probabilității.
Kahneman și Tversky susțin că euristicile nu trebuie considerate iraționale
pentru că sunt proceduri rezonabile de estimare deși discrepanța dintre ele și
procesele raționării normative este reprezentată de modelele de raționare eronate.
În al doilea rând, ei au explicat că procesele de bază (de exemplu, „cadrarea
trăsăturilor” și actualizarea informațiilor în memoria de scurtă durată) considerate a fi
fundamentul soluțiilor „rapide și necinstite” reprezentate de euristici, sunt extrem de
sofisticate.
În al treilea rând, au arătat că procesele implicate în euristici nu sunt potrivite
nici în cazul problemelor foarte complexe, nici pentru volume mari de informații, ci
pentru „răspunsuri normale intuitive la cele mai simple întrebări legate de
probabilități, frecvențe și predicții” (Kahneman, 2002, Kindle Location 398).
Cele două familii ale operațiilor cognitive
96
Pornim de la ideea conform căreia procesele cognitive pot fi concepute ca
făcând parte din două familii principale: intuiția și rațiunea. Această ipoteză a fost
acceptată sub numele de teoriile procesării duale si avand doua sisteme: 1 si 2,
numite astfel de către Stanovich și West (Stanovich K.E. and West R.F., 2000, p
645– 65). Pornind de la această supoziție, Sistemul 1este mai primitiv decât Sistemul
2, automat și cu reacție imediată, presupunând mai puțin efort. Funcția sa principală
este producerea de răspunsuri intuitive, menite să conserve și să actualizeze
permanent universul nostru mental, garantându-i simțul normalității. Modelul mental
este construit prin corelația făcută între ideile legate de anumite circumstanțe,
evenimente și rezultate care survin în același timp sau succesiv, la scurt interval, cu o
oarecare regularitate. Prin întărirea corelației făcute, acest model al ideilor asociate
devine configurarea evenimentelor din viețile noastre și conduce la alte interpretări
prezente sau viitoare.
Pe de altă parte, Sistemul 2 este mai analitic, guvernat de reguli și controlat.
Kahneman a afirmat că „operațiile Sistemului 2 sunt mai lente, seriale [au loc pe
rând] și presupun mult mai mult efort.” (Kahneman D., 2002, Kindle Locations 100-
103). Sistemul 2 are capacitatea de a monitoriza și corecta răspunsurile intuitive și
poate într-o oarecare măsură să controleza amintirile actualizate în memoria de scurtă
durată. De asemenea, o poate programa „pentru ca detectarea unui eveniment în
mediul înconjurător să producă.” (Kahneman D., 2002, Kindle Locations 107-108)
În legătură cu aceste două sisteme cognitive, Evans a introdus conceptul de
procesare paralelă duală cu ambele sisteme funcționând simultan (Evans B.T., 2008,
p 255– 278). Până acum nici unul dintre modele nu a fost dovedit că fiind superior.
Rolurile celor două sisteme în determinarea tipurilor de raționare depinde de
trăsăturile sarcinii și individuale, inclusiv timpul acordat deliberării, starea de spirit a
persoanei care raționează, inteligență și expunerea sa la modul de gândire statistică.
Euristicile1. Satisficiența
Una dintre primele euristici postulate de cercetători în anul 1957 se numește
satisficiență- cuvânt format în urma combinării termenilor satisfăcator și suficient
(termenul engl. „satisficing”) (Simon H, 1992, p 150– 161) și a servit pentru a
descrie noțiunea de raționalitate limitată.
97
Când folosim euristica satisficientei, luăm în considerare opțiunile pe rând și
o alegem pe cea care întrunește cel mai mult criteriile noastre minime de selecție.
Când resursele memoriei de lucru sunt limitate, utilizarea satisfacienței în luarea de
decizii poate să aibă loc mai des.
Această euristică este convenabilă atunci când nu există mai multe opțiuni
disponibile în același moment. De exemplu, atunci când alegem cu cine să ne
căsătorim, putem folosi satisficiența prin stabilirea unui nivel minim acceptabil de
satisfacție și alegând prima persoană care atinge acel nivel. Satisficiența este folosită
în diferite medii economice și industriale în care o cantitate prea mare de informație
poate conduce la o calitate slabă a deciziilor.
Gradul de adecvare al aceste strategii variază în funcție de circumstanțe. De
exemplu, satisficiența poate fi o strategie rezonabilă dacă te grăbești și vrei să
cumperi un pachet de țigări și să prinzi și trenul sau avionul dar nu este o strategie de
încredere pentru diagnosticarea unei probleme medicale (Sternberg R.J. 2012,, p
491).
2. Eliminarea pe rând a aspectelor
Tversky a promovat teoria luării de decizii complexe, susținând că uneori
indivizii folosesc o strategie diferită când trebuie să ia în considerare un număr mult
mai mare de alternative decât se credea inițial că se pot analiza în mod rezonabil în
timpul disponibil de care dispun.
În astfel de situații nu se încearcă jonglarea la nivel mental cu toate atributele
opțiunilor disponibile evaluate în prealabil ci eliminarea aspectelor respective una
după alta, pe rând. De exemplu, atunci când încercăm să hotărâm ce mașină să
cumpărăm, procesul eliminării pe rând a aspectelor ar putea presupune următorii
pași:
A. Ca prim criteriu atenția poate fi concentrată asupra prețului total al mașinii.
Putem alege să trecem cu vederea alți factori precum costurile de întreținere,
de asigurare ale mașinii și alte aspecte care ar putea reprezenta cheltuieli
suplimentare ce s-ar adăuga la prețul de vânzare.
B. Concentrarea pe un alt aspect și urmând același raționament și în cazul unui
al treilea aspect până când mai rămâne o singură opțiune.
98
În practică, se pare că folosim unele elemente ale strategiilor eliminării pe
rând ale aspectelor sau ale satisficienței pentru a reduce numărul de opțiuni la doar
câteva și ulterior aplicăm strategii mai elaborate pentru a luă cea mai bună decizie.
Limitele acestei euristici constau în ordinea în care alegem să analizăm
aspectele fiecărei opțiuni, acest criteriu putând să conducă la decizii slabe.
3. Euristica Reprezentativității
Cercetările moderne despre clasificarea obiectelor și situațiilor (Mervis &
Rosch, 1981) au arătat că informația este în general stocată și procesată în legătură cu
modele mentale cum ar fi prototipurile sau schemele cognitive. Este deci firesc și
economic să evaluăm probabilitatea unui eveniment vizând gradul lui de
reprezentativitate în raport cu un model mental (Kahneman D., 2002, Kindle
Location 828).
Reprezentativitatea este evaluarea gradului de analogie dintre o mostră și
populația din care face parte, dintre un caz și o categorie, dintre o interpretare și un
actor și, la nivel mai general, dintre un rezultat și un model. Prototipul poate fi o
persoană, un obiect din mediul înconjurător sau din economia lumii și rezultatul
poate fi statutul marital, setul de caracteristici sau prețul actual al gramului de aur.
Pentru a determina ce este reprezentativ pentru o anumită persoană/obiect,
etc. se poate întreba lumea, de exemplu, care dintre două categorii de comportament
este reprezentativ pentru un anumit tip de personalitate. Această constituie maniera
empirică de examinare a reprezentativității.
Un atribut definitoriu pentru această noțiune care o distinge de alte noțiuni de
proximitate este caracterul sau clar direcțional. Putem descrie în mod firesc o mostră
ca fiind mai mult sau mai puțin reprezentativă pentru populația din care provine sau
o specie (de ex. leu, panteră) că fiind mai mult sau mai puțin reprezentativă pentru
categoria ei supraordonată (de ex. feline).
Este nenatural să gândim noțiunile într-o manieră opusă: prin descriera
popualatiei ca fiind reprezentativă unei mostre sau o categorie unui caz.
Când aceeași termeni sunt folosiți pentru a descrie modelul și rezultatele,
reprezentativitatea este redusă la similaritate. Cu alte cuvinte, o mostră și o populație
pot fi descriși în termenii acelorași caracteristici (de ex. tendința centrală și
99
variabilitatea), mostra fiind reprezentativă dacă trăsăturile ei frapante se potrivesc cu
paramentrii corespondenți ai populației.
Următoarea problemă care exemplifică această trasatură a fost administrată
de către Kahneman și Tversky (1972) în cadrul unui experiment:
„Toate familiile având exact șase copii dintr-un oraș anume au participat la
un sondaj. La 72 dintre familii, ordinea exactă a nașterii băieților și fetelor a fost F B
F B B F (F însemnând fată și B băiat). Câte familii din cele care au participat la
sondaj estimați că au răspuns că ordinea nașterilor este B F B B B B?”
Rezultatele experimentelor au demonstrat că numarul estimat de familii a fost
mai mic de 72, evaluarea cea mai corectă fiind chiar 72. Acest număr a fost de
asemenea exact și pentru secvența ordinii nașterii F B F B B F. Motivul din spatele
acestor evaluări este proporția de 1:2, adică șansa ca un nou-născut să fie băiat sau
fată nu este legată de sexul copiilor născuți anterior. Cu toate acestea mulți au crezut
că o anumite ordine a sexului nou-născutilor era mai probabilă decât altele.
Urmând același raționament, o persoană este considerată ca reprezentativă
pentru un grup social dacă personalitatea ei seamănă cu membrul stereotip al acelui
grup. Conceptul de reprezentativitate nu este însă întotdeauna reductibil la
similaritate; poate să reflecte și convingeri cauzale și corelaționale. Un anumit act (de
ex. sinucidere) este reprezentativ unei persoane pentru că noi îi atribuim acesteia
dispoziția de a comite actul și nu pentru că actul seamănă cu persoană.
Așadar, un rezultat este reprezentativ pentru un model dacă trăsăturile lui
caracteristice se potrivesc sau dacă modelul are tendința de a genera rezultatul.
Reprezentativitatea manifestă tendința de a prezenta covariație cu frecvența
din cauza faptului că evenimentele rare și cazurile neobișnuite sunt mai puțin
reprezentative decât situațiile comune și evenimentele frecvente. O zi de iarnă
reprezentativă este rece, înălțimea reprezentativă a unui bărbat adult este mai mare
decât cea a femeilor adulte.
Cu toate acestea, trebuie luate în considerare și cazurile notabile în care
reprezentativitatea este diferită atât de frecvența reală cât și de cea percepută. În
primul rând, un rezultat foarte specific poate fi reprezentativ și în același timp rar. Cu
alte cuvinte, când greutatea, care este o variabilă numerică, are o frecvență de
distribuție unimodală într-o anumită populație, intervalul îngust din apropierea
modului de distribuție este cel mai adesea mai reprezentativ populației respective
100
decât intervalul mai mare de lângă capăt. De exemplu, dintr-un total de 105 studenți
la Universitatea Stanford, 68% dintre subiecți au pretins că studenta reprezentativă a
Universității lor cântărește între 124 și 125 de livre (56 și 57 de kilograme) mai
curând decât să aibă mai mult de 135 de livre (61 de kilograme). Totuși, când un
grup diferit de 102 subiecți a fost intervievat, 78% dintre studenți au afirmat că
numărul studentelor care cântăresc mai mult de 135 de livre (61 de kilograme) este
mai mare decât al celor care cântăresc între 124 și 125 de livre (56 și 57 de
kilograme). Deci, în acest caz, intervalul îngust modal (124-125 de livre) a fost
considerat ca fiind mai reprezentativ dar mai puțin frecvent decât intervalul mai mare
din capăt (peste 135 de livre).
În al doilea rând, caracteristica trebuie să fie foarte diagnostică pentru a fi
reprezentativă pentru o clasă. De exemplu, dintr-un număr total de 105 subiecți, 65%
au ales afirmația „divorțată de 4 ori” în defavoarea aserțiunii „ar vota partidul
Democrat” în cazul unei actrițe de la Hollywood. Divorțul multiplu este un
aproape un diagnostic pus actrițelor de la Hollywood pentru că face parte din
stereotipul conform căruia incidența divorțului este mai mare la actrițele de la
Hollywood comparativ cu situația altor femei.
Cu toate acestea, 83% dintr-un alt grup (N = 102) a susținut că, între actrițele
de la Hollywood sunt mai multe care ar vota partidul Democrat decât cele care au
divorțat de 4 ori. Astfel caracteristica (ar vota partidul Democrat) considerată a fi mai
puțin diagnostică este mai frecventă dar mai puțin reprezentativă decât caracteristica
înalt diagnostică (actrițe divorțate de mai mult de 4 ori).
În al treilea rând, o categorie supraordonată poate avea un caz reprezentativ
care, la nivel de categorie, este nereprezentativ. De exemplu, puiul este un exemplar
inferior al unei păsări comparativ cu al unui animal, iar orezul este o legumă
nereprezentativă deși este un aliment reprezentativ.
Totuși, Tversky și Kahneman au ajuns la concluzia că reprezentativitatea este
non-extensionala, adică nu este determinată nici de frecvență și nu este nici legată în
mod inseparabil de tipurile de categorii (Kahneman, 2002, Kindle Locations 865-
866).
Folosirea euristicii reprezentativității se datorează în esență slabei noastre
înțelegeri ale conceptului frecvenței de bază și tendinței de a exagera coerența a ceea
ce percepem. Manifestăm tendința de a subestima probabilitatea corectă ca o
101
anumită situație să aibă loc și pentru a remedia această trăsătură, care este esențială
pentru producerea de raționamente eficiente și pentru luarea de decizii optime, ar
trebui să învățam cum să aplicăm frecvențele de bază. (Gigerenzer, 1999, Kindle
Locations 150-151).
4. Euristica Disponibilității
Tversky și Kahneman au definit euristica disponibilității ca fiind frecvența
estimată a unui eveniment sau probabilitatea ca el să se producă „cu ușurința cu care
exemple sau asociații sunt actualizate în memorie” (Kahneman și Tversky, 1973, p.
208). Această euristică a fost sursa unui volum impresionant de cercetări (Sherman
& Corty, 1984), dar în ciuda încercărilor academice, mecanismele esențiale care se
concretizează în biasurile survenite nu au fost încă determinate. De exemplu,
Tversky și Kahneman (1973, Experimentul 3) au observant că participanții au
supraestimat numărul de cuvinte în care „r” este a treia literă din cuvânt. Concluzia
acestor rezultate a arătat că ușurința cu care sunt actualizate cuvinte din memoria de
lungă durată este mai mare decât amintirea cuvintelor care au o anumită literă în a
treia poziție a cuvântului.
Interesant este că această distincție legată de ușurința procesului de
actualizare a informației poate conduce la două tipuri de evaluări diferite ale
frecvenței estimate de participanți.
În primul rând, participanții își pot folosi experiența subiectivă a lejerității sau
dificultății cu care actualizează informația atunci când fac evaluări, așa cum a fost
sugerat de către Tversky și Kahneman (1973), această reprezentând întâia definiție a
euristicii disponibilității. În acest caz, indivizii ar folosi așa numitul mecanism al
fluenței, făcând evaluările pornind de la ușurința cu care își pot reaminti exemple
relevante dar fără a le actualiza propriu-zis.
În al doilea rând, ei pot aplica mecanismul disponibilității prin actualizare,
așadar reamintindu-și cât de multe cuvinte dintr-o anumită categorie pot în timpul
alocat și fâcând evaluarea pe bază mostrei de cuvinte care le-au venit în minte
(Eysenck and Keane, 2010).
Dacă actualizarea cuvintelor care încep cu o anumită literă este considerată
mai ușoară, aceste cuvinte ar fi reprezentate în număr mare în mostra amintită, ceea
102
ce ar rezulta din nou într-o estimare a unei frecvențe mai mari. În acest al doilea caz,
estimarea s-ar face mai curând pe baza conținutului reamintit decât pornind de la
experiența subiectivă a lejerității actualizării. Într-un studiu relaționat,
Gabrielcik and Fazio (1984, p 85– 89) au testat efectul factorului de priming prin
expunerea participanților la cuvinte care conțin litera „r” prezentate în mod
subliminal. Această a dus la creșterea frecvenței de evaluare a cuvintelor începând cu
această literă. Din nou, aceste rezultate pot genera două concluzii distincte: fie
efectul de priming a condus la producerea mai multor cuvinte, fie participanții s-au
bazat pe lejeritatea cu care și-au putut reaminti cuvinte unice relevante.
Ambiguități similare au fost observate și în legătură cu alte descoperiri
experimentale. De exemplu într-un alt studiu bine cunoscut al lui Tversky și
Kahneman (1973, Experimentul 8), participanților le-au fost citite două liste de
nume, una prezentând 19 bărbați faimoși și 20 de femei mai puțin celebre și a doua
cu 19 femei cunoscute și 20 de bărbați mai puțin faimoși. Când au fost întrebați,
participanții au răspuns că au fost mai mulți bărbați decât femei în prima listă, dar
mai multe femei decât bărbați în cea de-a doua listă, chiar dacă varianta corectă era
cea opusă estimărilor lor (diferența fiind de un nume).
Din nou, numele care nu erau celebre au fost mai greu de actualizat decât cele
faimoase, rezultând o supraestimare. Mai mult decât atât, participanții și-au putut
reaminti cu aproximativ 50% mai multe nume celebre decât mai puțin faimoase.
Această fluctuație în actualizarea propriu-zisă indică complexitatea conținută în
experimentele care vizau euristica disponibilității. Întrebarea cu privire la
mecanismele care stau la baza acestei euristici: experiența fenomenală a ușurinței sau
dificultății de actualizare versus conținutul reamintit este încă deschisă.
Din păcate, această ambiguitate se concretizează în dificultatea de a stabili
dacă estimările frecvenței și probabilității obținute au ca fundament „experiențele
fenomenale sau mostra influențată de biasuri asupra informației reamintite”.
Conform lui Taylor cea de-a doua posibilitatea ar transforma euristica disponibilității
într-o strategie relativ neimportantă, „in definitiv raționamentele se bazează
întotdeauna pe informațiile care ne vin în minte” (Taylor 1982, p. 199).
Oppenheimer (2004) a făcut un experiment prezentând subiecților americani
perechi de nume, una celebră (de ex. Bush/Clinton) și una comună (de ex.
Stevenson/Woodall) și solicitându-le să o aleagă pe cea mai des întâlnită în SUA.
103
Rezultatele acestui experiment au arătat că participanții nu au folosit euristica
disponibilității, doar 12% dintre subiecți indicându-l pe Bush și 30% pe Clinton,
așadar evaluând în mod corect frecvența numelor faimoase versus comune. Astfel, a
fost dedusă concluzia că participanții au folosit funcția de reglare, corectând
informația primită după ce în prealabil recunoscuseră că originea familiarității
stimulilor nu provenea doar dintr-o singură sursă și anume din frecvența lor
(Eysenck).
Tversky și Koehler (1994) au pornit de la premisa că răspunsul subiecților
participanți la experiment relativ la o anumită situație era influențată de descrierea
acestuia. Această presupune discrepanța dintre un anumit eveniment și descrierea sa.
Dacă indivizii ar fi întrebați care este probabilitatea ca decesul lor să se producă
înainte de vara următoare, cel mai probabil ar răspunde că șansele nu sunt foarte mari
(Koehler, 1994, p 461– 469). Dimpotrivă, dacă ar fi adăugate mai multe detalii în
întrebare (de ex. accident de mașină, prăbușirea avionului, etc) răspunsul ar fi cel mai
probabil influențat de așa numita probabilitate subiectivă (în acest exemplu, a
decesului) datorită următoarelor presupuneri:
1. O descriere mai specifică, oferind mai multe detalii ar putea aduce în prim
plan anumite
aspecte care ar fi putut fi trecute cu vederea dacă nu ar fi fost menționate.
2. Limitări ale memoriei trebuie să fie luate în considerare, de ex. indivizii nu își
pot
reaminti întotdeauna toate informațiile care i-ar putea ajuta să formuleze cel mai
exact răspuns (Eysenck and Keane, 2010).
Dovezi ale folosirii probabilității subiective au fost de asemenea observate la
experți din anumite domenii de activitate, despre care se crezuse inițial că ar fi imuni
la această euristică. Se considera că experții sunt protejați datorită cunoștințelor lor
care se presupunea că îi determină să analizeze toate detaliile relevante. Însă când
medicilor le-a fost prezentată descrierea unei paciente cu durere abdominală,
jumătate dintre ei au estimat probabilitatea a două diagnostice (gastroenterită și
sarcină extra-uterină) și o categorie neconcludentă și cealaltă jumătate a luat în
considerare cinci diagnostice diferite (printre care și gastroenterită și sarcină extra-
uterină) și cu toții au fost exemple ale aplicării euristicii disponibilității. A doua
probabilitate a fost 0.69 comparativ cu prima care a fost 0.50 dovedind așadar că
104
probabilităților subiective le sunt atribuite valori mai mari atunci când descrierea
situației/diagnosticului nu este oferită (Kahneman, 2002, Kindle Locations 10374-
10375).
5. Ancorare și Ajustare
Tversky și Kahneman (1974, p. 1128) au definit ancorarea ca fiind procesul
în care „indivizii fac estimări pornind de la o valoare inițială care este ajustată înainte
de a da un răspuns final [și] ajustările sunt de obicei insuficiente”. Această euristică
este înrudită cu cea a disponibilității, indivizii stabilindu-și estimările prin luarea în
calcul a unor indicii numite „ancore finale”.
Conceptul de ancorare a fost luat în considerare și inclus în cercetările din
sfera luării de decizii în prezentările inițiale ale „preferințelor pentru contrariu”
(Kahneman, 2002, Kindle Location 3817). De exemplu, când evaluăm atractivitatea
unui joc, ancora care rezonează cel mai mult cu modul de răspuns reprezintă atributul
jocului. Într-un joc, indivizii aleg că ancora rezultatul financiar al jocului și fac
ajustări pornind din acest punct.
Noțiunea de ancoră și ajustare a avut un impact larg răspândit. Cu toate
acestea, mecanismele ancorării au fost explorate doar recent în mod sistematic.
Majoritatea experimentelor de ancorare constau într-o procedură formată din două
etape propuse de Tversky și Kahneman in anul 1974. Subiecții sunt mai întâi rugați
să facă o comparație între ancoră și valoarea vizată, comunicându-li-se dacă ancoră
este superioară sau inferioară valorii vizate. De exemplu, subiecții sunt rugați să
indice dacă procentajul țărilor africane ale Națiunilor Unite este mai mare sau mai
mică de 10%. Apoi, subiecților li se cere să ofere un estimat numeric- de ex. să
precizeze procentajul țărilor africane ale Națiunilor Unite.
Toate procedurile implică specifiarea inițial a unei ancore. Atenția se pune
asupra ancorelor numerice care nu le oferă indicii subiecților care iau o decizie dar
care ies în evidență. Așadar, o cifră poate fi percepută ca ancoră înainte de a
descoperi dacă aceasta influențează procesul de raționare.
Există două motive pentru care sunt alese ancorele care nu oferă indicii. În
primul rând, inducerea acestor ancore reprezintă indubitabil un bias (o eroare de
judecată). Dacă respondenții răspund că ancora este irelevantă pentru raționamentul
105
în chestiune, și totuși le influențează modul de a gândi, este greu de susținut că acest
fapt reflectă folosirea rațională a informațiilor relevante.
În al doilea rând, concentrarea asupra ancorelor care nu oferă indicii
reprezintă eliminarea unei cauze potențial lipsite de interes a efectelor ancorei.
Subiecții ar putea să acorde atenție și să ia în calcul ancorele pentru că pornesc de la
premisa că nu ar fi fost menționate de către conducătorii experimentelor dacă nu ar fi
avut valoare informativă sau nu ar fi fost relevante (Grice, 1975, p 41-58). Acest fapt
diminuează efectul de ancoră la un tip de „efect de impunere” (Schwarz, 1994, p
123-162). Pentru a se evita acest gen de explicație, câțiva cercetători au aplicat
ancore care erau în mod evident neinformative. De exemplu, Russo și Shoemaker
(1989, p 90) le-au solicitat participanților să estimeze anul în care Attila Hunul a fost
învins în Europa după ce în prealabil le-au cerut să ia în considerare o ancoră formată
din numerele lor de telefon. Pentru că aceste numere nu au deloc legătură cu anul
înfrângerii lui Attila, orice influență a acestei ancore este în mod cert un bias.
Kahneman și Tversky (1974) au folosit problema de înmulțire: 8 × 7 × 6 × 5
× 4 × 3 × 2 × 1 si 1 × 2 × 3 × 4 × 5 × 6 × 7 × 8. Două grupuri de subiecți au estimat
care este produsul fiecărei serii. Datorită legii comutativității a înmulțirii produsul
este 40.320 pentru fiecare dintre secvențe. Cu toate acestea, valoarea medie
estimativă indicată de primul grup de subiecți cu privire la prima secvență a fost
2.250, în timp ce pentru al doilea grup care a evaluat a doua secvență, valoarea medie
a fost 512. Disparitatea celor două estimări, care a depins în mod evident de ordinea
în care au fost prezentate cifrele din secvență, a demonstrat faptul că primelor cifre li
se acordă o greutate mai mare în estimarea produsului final (Kahneman, 2002,
Kindle Location 3006).
În plus, indivizii fac ajustări mai mici când evaluează valori exacte decât
atunci când supun analizei o ancoră rotunjită. De exemplu, când prețul la un televizor
este afișat ca fiind $3.000, indivizii ajustează estimările costurilor de producție mai
mult decât dacă prețul afișat ar fi fost $2.991 (Janiszewski & Uy, 2008).
Rezultatele experimentelor care au vizat euristica ancorării au arătat că există
anumite condiții necesare care trebuie să fie luate în seamă căci nu toate numerele
neinformative produc efecte de ancorare. În schimb, sunt indispensabile anumite
trăsături ale ancorei, răspunsului vizat și sarcinii de raționare.
A. Atenție la Ancoră
106
Majoritatea experimentelor ce au analizat ancorarea sunt compuse dintr-un
process format din două etape în care o sarcină inițială de comparare este urmată de o
evaluare numerică a valorii vizate. Această procedură verifică că toți subiecții iau în
considerare ancora și o corelează cu valoarea vizată. Studiile au demonstrat că
raționamentul inițial comparativ nu este necesar pentru ca ancorarea să se producă.
Wilson a arătat că ancorarea poate fi obținută fără comparația intială, dacă subiecții
luau ancora suficient în considerare. De exemplu, realizarea a cinci pagini de calcule
cu cifre mari a dus la intensificarea procesului de raționare a valorii vizate în ceea ce
privește incidența cancerului (relativ la o condiție de control care nu are atributele
unei ancore), rezultat care nu putea fi obținut prin terminarea unei singure pagini de
calcule. Astfel ancorarea s-a produs chiar dacă subiecții nu au comparat în mod
explicit ancora cu valoarea vizată, dar ancora trebuia să devină evidentă prin
procesare extensivă. Wilson a susținut că este necesar ca ancora nerelevantă să le
vină în minte subiecților ca un potențial răspuns la întrebarea vizată (Wilson, 1996, p
387– 402).
B. Compatibilitatea Ancoră-Valoare vizată
În majoritatea studiilor despre ancorare, ancora este un număr arbitrar pe
aceeași scală cu răspunsul vizat. Mai multe experimente au fost făcute pentru a
determina dacă această condiție este necesară ca ancorarea să aibă loc. Chapman și
Johnson (1994, p 223– 242) le-au cerut subiecților să estimeze valoarea diverselor
articole prin indicarea sumei de bani sau speranței de viață pe care ar solicita-o în
schimbul renunțării la articol. Înaintea specificării unei sume, subiecții au luat în
calcul mai întâi o ancoră exprimatat în dolari sau ani de speranță de viață.Ancorarea
s-a produs dacă ancora și răspunsul erau pe aceeași scală (de ex. speranța de viață)
dar nu și dacă acestea erau pe scale diferite.
C. Ancore Extreme
Câteva studii au demonstrat că ancorarea se produce chiar și dacă ancorele
sunt extreme
sau reprezintă răspunsuri ce au o foarte mică legătură cu întrebarea. Strack and
Mussweiler (1997, p 437– 446) i-au rugat pe subiecți să estimeze anul în care
Einstein a vizitat pentru prima oară SUA după ce, inițial, li se prezentaseră ancorele
1215 sau 1992. Interesant a fost că aceste ancore total improbabile au generat efecte
de ancorare în egală măsură cu ancorele mai plauzibile.
107
D. Conștientizarea
Datorită naturii prevalente a ancorării, experimentatorii au considerat că o
condiție
necesară ar fi de asemenea chestionarea subiecților în legătură cu conștientizarea
gradului de influență a ancorelor. Wilson (1996) a observat în urma experimentului
făcut că s-a înregistrat o corelație moderată și semnificativă între gradul de
conștientizare observat și mărimea efectului de ancorare. Totuși, deși majoritatea
subiecților au răspuns că nu au fost influențați de ancoră, tot manifestau efectele
ancorării (Wilson, 1996, p 387– 402).
E. Motivarea subiecților
Alți cercetători, cum ar fi Wilson and Brekke au încercat să afle dacă
motivarea subiecților prin oferirea unor stimulente materiale ar reduce efectul de
ancorare. Ipotezele în acest sens cu privire la ancorare au fost în mare măsură
invalidate de rezultate. Tversky și Kahneman au descoperit de asemenea că plata
oferită în schimbul acurateții răspunsurilor nu au redus efectul de ancorare
(Kahneman, 2002, Kindle Locations 2947-2948).
Cauze ale Ancorării
Mulți cercetători au încercat să descopere care sunt mecanismele psihologice
care produc ancorarea. Imaginea de mai jos ilustrează cele trei etape la care procesul
de ancorare ar putea avea loc. Primul pas este actualizarea informației în legătură cu
informația vizată prin căutare în memorie sau în mediul înconjurător. Prezența
ancorei ar putea avea un impact asupra informației reamintite (de ex. informația
similară ancorei ar putea fi pregătită în mod selectiv). A doua etapă constă în
asimiliarea informației pentru a forma un raționament general vizat. Ancora poate
afecta procesul de integrare, de exemplu, prin acordarea unei mai mari importanțe
informației compatibile cu ancora. Sau însăși ancora ar putea fi una dintre
informațiile de integrat.
În ultimul rând raționarea trebuie să fie făcută prin raportarea la o scală
externă (de ex. dolari, metri). Ancora poate influența modul în care raționarea internă
este exprimată sub forma răspunsului. De exemplu, ancora poate facilita folosirea
unei secțiuni a scalei mai aproape de ancoră. Bineînțeles, ancorarea poate avea cauze
multiple și mecanismele relevante se pot pune în funcțiune nu doar la o singură
etapă. O înțelegere a etapei în care se produc efectele de ancorare sunt importante în
108
înțelegerea modalității în care se poate contracara acest efect. De exemplu, dacă
ancorarea are loc în stadiul reactualizării, atunci eforturile de corectare ale acesteia
într-o etapă ulterioară vor fi cel mai probabil sortite eșecului.
Ancora ca ajustare
Efectele fenomenului de ancoră au fost explicate în corelație cu ideea de
ajustare insuficientă a ancorei. Denumirile de ancoră și ajustare implică un proces
cognitiv particular ai cărui participanți se concentrează mai întâi pe ancoră și apoi să
inițieze o serie de ajustări dinamice către scopul final. Pe măsură ce ajustările sunt
insuficiente, soluția finală este influențată de ancoră. Tversky și Kahneman (1974) au
descris acest tip de proces de ajustare atunci când subiecții au răspuns la întrebarea
Națiunilor Unite. Majoritatea studiilor care au încercat să afle de ce ajustările se
concentrează insuficient pe relativitatatea valorii adevărate sau pe un efort cognitiv
scăzut. Prima categorie de rezultate are la bază ideea că subiecții nu sunt siguri în
privința valorii pe care doresc să o confere. De exemplu, Quattrone a sugerat că
subiecții să-și ajusteze ancora după ce aceasta intră în sfera unor valori probabile
pentru respectivul scop. Astfel, prin ajustarea de la un nivel mai ridicat al ancorei,
factorii decizionali se opresc la cel mai înalt nivel al valorilor posibile, dar se opresc
la cel mai jos nivel când pornesc de la ancore de nivel mai jos. Studiile lor au
demonstrat o scară largă de efecte ale ancorei pentru situații care prezentau o gamă
extinsă de valori plauzibile (Quattrone, 1985, p 3– 40).
A doua categorie de răspunsuri referitoare la ajustarea insuficientă are la bază
conceptul că ajustarea reprezintă un efort. În consecință, lipsa efortului sau a
resurselor cognitive duc la finalizarea prea timpurie a ajustării, rezultând astfel un
răspuns final care este situat prea aproape de ancoră. Aceste paradigmă studiază
situațiile în care factorii decizionali acordă o prea mare importanță unui singur tip de
informație, la fel ca ancora din descrirea noastră. Aceștia tind să se bazeze prea
mult pe informația legată de comportament, pe diverse constrângeri de situație și a
încrederii prea mari în cunoștințele proprii. Aceste fenomene pot fi percepute ca
instanțe de ancorare pe un singur segment de informație fără a lua în considerare
informația furnizată din exterior, dezvoltându-se astfel o ajustare insuficientă.
Așadar, experții nu ar trebui să prezinte aceleași efecte pentru că utilizează mai
intens euristici specializate pe anumite sarcini care au rolul de a conserva efortul
109
cognitiv. Totuși, Northcraft și Neale au raportat că acesta presupunere nu este validă
(Northcraft, G. B., & Neale, M. A., 1987, p 84– 97).
Astfel, avertizarea persoanelor în privința ancorării ar trebui să diminueze
influențele ancorării. Cu toate acestea, Wilson și Quattrone au descoperit că
avertizarea subiecților asupra ancorării nu a fost un succes (Quattrone, 1985, p 3–
40).
Un alt doilea tip de experiment a testat dacă ancorarea presupune tehnici de
ajustare în situațiile unde aceasta nu are loc. De exemplu, Jacowitz și Kahneman
(1995, p 1161– 1167) au pus mai întâi întrebări de cultură generală unui grup (de ex.
înălțimea muntelui Everest). Acestor subiecți le-a fost prezentată o ancoră mai înaltă
sau mai joasă și au fost întrebați dacă este mai mare sau mai mică față de valoarea
vizată. Apoi li s-a cerut să prezinte propria valoare vizată prezentând astfel efectul de
ancoră, chiar și raționamentelor comparative demonstrând un efect de ancoră. Chiar
dacă 15% dintre subiecți au oferit valori estimative mai mici decât nivelul scăzut al
ancorei (sau mai mari decât nivelul mai înalt al ancorei), un procentaj mult mai mare
din subiecții la experiment au admis că valoarea vizată era mai scăzută (sau mai
înaltă) decât ancora. Astfel, comparația din întrebare a influențat raționamentul
asupra valorii vizate chiar dacă subiecților li s-a cerut să estimeze valoarea vizată.
Ancorarea a avut loc înaintea oricărei ajustări posibile, indicând că procesul de
ajustare nu este cu siguranță necesar pentru un efect de ancoră. Astfel conducătorii
experimentului au concluzionat că deși ancorarea și ajustarea au fost corelați din anii
1970, există puține dovezi că originile ancorării rezidă într-un process insuficient de
ajustare (Kahneman, 2002, Kindle Locations 2948-2949).
6. Efectul de Framing
Un alt concept ce trebuie luat în considerare în teoretizarea procesului luării
de decizii complexe este cel al consecințelor efectului de framing care presupune că
modul în care opțiunile sunt prezentate și importanța acordată aspectelor
insignifiante ale unei situații influențează alegerea respectivei opțiuni (Tversky &
Kahneman, 1981, p 453– 458). De exemplu, există tendința generală de selectare a
opțiunilor care demonstrează aversiune față de riscuri în situația alegerii unei
variante care implică câștiguri potențiale. Cu alte cuvinte, indivizii preferă mai
110
curând opțiunile care reprezintă un câștig mic dar sigur decât cele care indică un
câștig mai mare dar incert, cu excepția cazurilor în care câștigul nesigur este fie cu
mult mai mare fie aproape sigur.
Tversky și Kahneman (1986, p 251– 278) au realizat următorul experiment:
unor subiecți li s-a comunicat că există un potențial pericol de izbucnire a unei
epidemii venite din Asia care, cel mai probabil, ar ucide 600 de oameni. Două soluții
principale au fost propuse: una ar salva 200 de oameni în timp ce a doua ar avea o
șansă de 33% să salveze 600 de oameni și una de 66% să nu supraviețuiască nici
unul. 72% dintre respondenți au ales prima opțiune deși ambele variante ar
reprezenta salvarea în medie a 200 de vieți. Un factor important corelat cu efectul de
framing este valoarea acordată de individul care ia decizia situației deoarece
aversiunea față de risc implică disconfort că urmare a unei posibile pierderi. Într-un
experiment ce descria o chestiune de viață și de moarte: 6 miliarde de vieți omenești
sau 6 miliarde de vieți extraterestre au demonstrat că efectele de framing au apărut
doar atunci când viețile omenești erau vizate.
Efectele încadrării sunt relevante pentru marele public deoarece conotațiile
mesajelor transmise de politicieni, partide politice și alte părți interesate pot fi
modificate grație efectului de framing. Un mesaj despre Ku Klux Klan, de exemplu,
poatet fi încadrat fie în categoria controverselor legate de libertatea de exprimare fie
în cea a disputelor relativ la siguranța publică. S-a demonstrat că sursele mai puțin
credibile conduc la efecte mai puțin pronunțate ale încadrării (Druckman, 2001, p
1041–1066).
7. Euristica Afectului
Noțiunea de euristică a afectului a fost studiată de către Paul Slovic. Conform
acesteia, raționamentele sunt dominate de concluzii atunci când emoțiile sunt
implicate. Așadar, preferințele personale sunt lăsate să dicteze convingerile proprii.
Reacția emoțională a cuiva la carne roșie, tatuaje, avioane generează credința
referitoare la avantajele și dezavantajele acestora. Totuși, aceste concluzii trase și
reacția afectivă se poate modifica într-o anumită măsură dacă sunt oferite mai multe
informații care susțin puncte de vedere alternative. (Kahneman, 2011, p 103).
8. Euristicile Rapide și Frugale
111
O abordare alternativă a euristicilor a fost propusă de Gerd Gigerenzer, Peter
M. Todd, și de către Organizația de Cercetare ABC, în cadrul lucrării „Simple
Heuristics That Make Us Smart” (New York: Oxford University Press, 1999).
Ei au avansat teoria conform căreia fiecare dispune de o „cutie de scule”
adaptative înnăscute care conține euristica recunoașterii (din engl. „recognition
heuristic”), euristicile de tipul un-motiv-bun (din engl. „ one good reason”, cum ar fi
euristica alegerii primei variante rezonabile, termenul englezesc fiind „take-the-best
heuristic”) sau euristicile înțelepciunii celorlalți (din engl. „wisdom of others”, cum
ar fi euristica imitării majorității din englezescul „imitate-the-majority heuristic”)
(Sternberg, 2012, p 501).
Aceste euristici sunt considerate „raționale din punct de vedere ecologic” ca
urmare a faptului că reprezintă adaptări la mediu extern.
Euristica recunoașterii presupune acordarea unei valori mai mari obiectului
recunoscut dintr-un set de două obiecte și a fost demonstrat într-un experiment
condus de Goldstein and Gigerenzer (1999, p 59–72). Ei au prezentat perechi de
orașe germane studenților americani. În 90% dintre cazuri, când studenții au
identificat unul dintre orașe, au folosit euristica recunoașterii. Oppenheimer
(2008, p 207–222) a indicat o rată de aplicare mai scăzută a euristicii recunoașterii
când le-a solicitat participanților la experimentul său să estimeze dacă orașul
identificat de ei că fiind mai mic este mai mare decât orașele pe care nu le-au
recunoscut. Orașele neidentificate au fost alese în 63% dintre cazuri. Astfel,
informația de care cineva dispune relativ la mărimea unui oraș poate determina o
folosire mai redusă a acestei euristici.
Una dintre cele mai importante strategii din categoria euristicilor rapide și
frugale este cea a alegerii primei variante rezonabile care conține următoarele
elemente: regula căutării (căutarea de indicii cum ar fi recunoașterea numelor de
orașe), regula opririi (încetarea cautatarii după găsirea unui indiciu inechitabil) și
regula deciziei (alegerea răspunsului final). Cu alte cuvinte, în procesul luării unei
decizii, se alege doar criteriu cel mai important pentru fiecare. De exemplu, când se
alege un model de mașină nouă, criteriul principal ar putea fi aspectul mașinii,
siguranța pe care o oferă sau viteza pe care o atinge, etc. (Sternberg, 2012, p 501).
Aceste euristici au avantajul de a fi destul de eficiente în ciuda lipsei lor de
complexitate și pot contribui la luarea unor decizii satisfăcătoare îndeosebi în
112
condițiile unor restricții de timp. Limitările lor au fost demonstrate într-o serie de
experimente. Majoritatea euristicilor rapide și frugale nu sunt folosite atât de des cum
a fost crezut inițial (Oppenheimer, 2008, p 207–222). De asemenea, ele implică
organizarea ierarhică a indiciilor din punctul de vedere al validității, sarcină care nu
este foarte simplă.
Kahneman a menționat faptul că Gigerenzer a omis biasurile inevitabile pe
care aceste euristici le presupun. El a arătat de asemenea că slăbiciunea acestei teorii
rezidă în faptul că euristicile nu ar trebui să fie frugale, cel puțin din ce s-a descoperit
până acum despre mintea umană, astfel: „creierul procesează volume mari de
informații în paralel și mintea poate lucra rapid și precis fără să ignore informatia”
(Kahneman, 2011, p. 234). Newell a susținut că puterea predictivă și intepretativa a
teoriei rapide și frugale va fi atestata doar atunci când condițiile exacte ale alegerii ei
în procesul luării deciziei vor fi într-un final stabilite (Kahneman, 2002, Kindle
Location 12911).
Biasurile
Biasurile cognitive, așa cum a fost descris mai sus, sunt modele de
raționamente eronate care au fost corelate cu euristicile și pentru care au servit drept
semne specifice. Unele biasuri au fost caracterizate că fiind adaptative, pentru că în
unele situații aplicarea lor a generat acțiuni eficiente sau au condus la luarea unor
decizii rapide atunci când această cerință era crucială. Se consideră că o categorie
diferită de biasuri are la origine o incapacitate a mecanismelor mentale sau, în
anumite situații, folosirea neadecvată a mecanismelor adaptative. Bisurile cognitive
pot duce la producerea de raționamente înșelătoare, distorsiuni perceptuale sau
interpretări iraționale. Procesele de fond care au fost identificate până acum sunt
euristicile (așa numitele „scurtături mentale”) factori motivaționali sau influența
socială. Principalele discipline care investighează biasurile cognitive sunt știința
cognitivă și psihologia socială. Lista biasurilor cognitive este în continuă creștere,
numărând în prezent peste 300, importante pentru multe domenii de activitate,
variind de la biasuri la nivel individual la biasuri specifice grupurilor. În
113
continuare voi explica cele mai relevante biasuri corelate cu procesele raționării și
luării de decizii.
1. Corelația Iluzorie
Expresia "corelatie iluzorie" (din engl illusory correlation) a fost inventată de
Chapman și Chapman (1967, p 193–204) când au demonstrat tendința minții umane
de a supraestima legătura dintre două grupuri că rezultat a informației contrastante și
neobișnuite. În general, indivizii au tendința de a considera că anumite situații sau
trăsături sau categorii se întâmplă concomitent chiar și atunci când nu este cazul. Cel
mai probabil din cauza euristicii reprezentativității, indivizii fac corelații și chiar
legături cauză-efect între ideile lor preconcepute folosite pentru a forma stereotipuri
și o anumită situație, persoană, atribut, etc. Ca rezultat, trăsăturile care servesc cel
mai bine scopului de a demonstra credințele eronate sunt cel mai probabil reamintite
mai ușor decât cele care contravin modului propriu de gândire părtinitor. Un exemplu
oferit de Sternberg (2012, p 498) demonstrează modul în care acest bias poate
influența diagnosticele psihiatrice care folosesc teste proiective că Rorschach sau
testul Desenează o Persoană. Potrivit conducătorilor experimentului, falsa corelație,
din câte se pare, apare între diagnostic și anumite reacții. De exemplu, au sugerat că
persoanele diagnosticate cu paranoia au tendința de a desena indivizi cu ochi mari
mai mult decât o fac persoanele cu alt diagnostic, fapt care nu este real. Totuși,
atunci când subiecții cunoșteau corelația dintre ochii mari ai persoanei desenate și
diagnosticul de paranoia, ei o foloseau în punerea diagnosticului, fiind astfel
influențați de acest bias.
Transparența iluzorie de intenție este o subcategorie a biasului corelației
iluzorii pe care o folosim în mod frecvent și care poate fi un obstacol în comunicarea
noastră zilnică. Această a fost teoretizată de Keysar, care a organizat următorul
experiment: subiecților le-a fost spusă povestea lui June care îi recomandă un
restaurant pentru a lua cina, prietenului ei Mark. Au fost trei interpretări oferite
subiectulu: în prima, el merge la restaurant și nu îi place mâncarea, în a doua chiar îi
place mâncarea, în a treia își arată neplăcerea dar și intenția de a ascunde asta de June
pentru a nu-i răni sentimentele. În toate scenariile Mark îi lasă următorul mesaj
înregistrat: „June, tocmai am luat cina la restaurantul recomandat de tine și trebuie să
spun, a fost minunat, cu adevărat minunat.” Subiecții au estimat că June va percepe
114
sarcasmul când li se spunea că a fost sarcastic mai mult decât atunci când știau că a
fost sincer. Așadar, subiecții s-au comportat că și cum intenția era evidentă din
afirmația lui Mark, această indicând perspectiva intenției transaparente pe care au
abordat-o (Keysar, 2000, p 161– 172).
Concluzia este că interpretarea unui comportament ambiguu urmează două
etape: mai întâi deducem comportamentul din ceea ce știm/ne este spus și eventual
reglăm această primă concluzie și ulterior considerăm că toți ceilalți ar trebui să îl
interpreteze în același fel în care o facem și noi.
Modul în care sistemul cognitiv intrepreteaza ambiguitatea reprezintă o
constrângere care conduce la apariția iluziei trasparentei în folosirea limbajului.
Astfel, Keysar a arătat cum cunoașterea înțelesului intenționat ce reiese din afirmația
vorbitorului, conduce la o evaluare incorectă a percepției subiectului asupra aceleiași
afirmații. Acest fenomen este legat de biasul retrospectiv care va fi descris în
amănunt în acest capitol.
2. Încrederea excesivă în propriile credințe
Deliberarea în urma luării în considerare diverse ipoteze și formarea
credințelor sunt factori esențiali ai gândirii umane. Evaluarea evidențelor și estimarea
gradului de încredere a fiecăruia a reprezentat obiectul dezbaterii pentru filozofi,
statisticieni și de asemenea pentru experimente realizate de psihologi și cercetători în
domeniul luării de decizii. Cel mai important rezultat al acestor cercetări a fost faptul
că indivizii demonstrează mai mai multă încredere în evaluările lor decât ar trebui
luând în calcul în mod obiectiv faptele.
O evaluarea validă a gradului de încredere într-o anumită concluzie
presupune sinteza diverselor tipuri de dovezi. Pentru o categorie largă de problem
este posibilă diferențierea dintre puterea dovezii și greutatea ei. De exemplu, Dale
Griffin a demonstrat cum este aplicat acest model de raționament atunci când este
evaluată o scrisoare de recomandare pentru un absolvent scrisă de un fost profesor:
„(1)Cât de caldă/optimistă este scrisoarea?” și „(2) Cât de credibil sau de informat
este cel care o scrie?”. Prima întrebare se referă la puterea dovezii în timp ce a două
exprimă greutatea sau credibilitatea ei. Distincția între puterea dovezii și greutatea sa
este strâns corelată cu diferența dintre mărimea unui efect (de ex. diferența dintre
115
două resurse) și credibilitatea ei (de ex. eroarea standard a diferenței). El a menționat,
de asemenea, că împărțirea, conform acestui model de raționament, nu poate fi
întotdeauna aplicată în cazul unor dovezi, dar că ar trebui să se încerce folosirea ei pe
cât de des posibil. Griffin a remarcat că teoriile probabilistice și statistice conțin
reguli care pot exprima relația dintre putere și greutate. Experimentele au arătat că
indivizii nu iau în considerare nici puterea și nici greutatea dovezilor respectând în
același timp regulile probabilității și pe cele ale statisticii. Dimpotrivă,
„raționamentele intuitive sunt influențate excesiv de gradul în care dovada
disponibilă este reprezentativă pentru ipoteza în cauză”. Întorcându-ne la exemplul
scrisorii de recomandare, se pare că indivizii își concentrează atenția mai întâi asupra
căldurii recomandării și ulterior analizează nivel de cunoștințe sau reputația autorului
(Griffin, D., & Tversky, A., 1992, p 411–435).
Concluzia este că indivizii sunt mai atenți la puterea dovezii și de abia după
aceea fac anumite ajustări relative la greutatea ei. Această tendință îi împiedică pe
indivizi să folosească alte variabile care atestă validitatea predictivă, cum ar fi
frecvența de bază sau nivelul de discernământ. Aceste modele intuitive de
raționament presupun aplicarea euristicii reprezentativității, care conțin impactul
impresiei, cu un process de ancorare și ajustare care, deși insuficient, evaluează
dovezile.
Efectele încrederii excesive în propriile credințe nu pot fi accentuate suficient
nu doar pentru că sfidează regulile gândirii raționale dar mai ales pentru că acțiunea
umană este prin definiție dominată de încredere. Beneficiile acestui bias adaptativ
așa cum este considerat, pentru că scopul lui este să îi determine pe indivizi să aibă
un sentiment plăcut în ceea ce-i privește și să acționeze în consecință, sunt depășite
de dezavantajele lui. Câteva domenii de activitate care sunt impactate de rezultatele
folosirii acestui bias sunt medicina (dacă medicii sunt prea încrezători în
diagnosticele lor), sala de judecată (sfaturi slabe din punct de vedere legal), politica,
economia (investiții financiare nefericite).
Deși încrederea excesiva în credințele proprii este prevalentă, nu este totuși
un fenomen universal. Grație efectelor ei multe studii au încercat să determine
mecanismele de contracarare a efectului ei. Koriat, Lichtenstein, and Fischhoff, de
exemplu, au demonstrat că oferind o lista de contra-argumente a fost eficientă în
acest sens. În alt experiment, Koehler a descoperit că producția ipotezelor a condus la
116
un efect mai mic al acestui bias comparativ cu cele care doar au evaluat ipotezele.
Această s-a considerat a fi consecința luării în considerare a unor ipoteze alternative
reclamate de producerea lor. „Acest rezultat sugerează că ancorele proprii generate
au produs la un nivel mai mic acest bias față de ancorele oferite de experimentatori”
(Kahneman, 2002, Kindle Locations 3257-3258). Block and Harper au confirmat
aceste rezultate: „Subiectii au prezentat intervale mai exacte ale gradului de încredere
când și-au generat propria ancoră (un indicator estimativ) decât dacă li se oferea
indicatorul estimativ al unui alt subiect” (Kahneman, 2002, Kindle Locations 3258-
3259).
3. Biasul retrospectiv
Obiect de studiu pentru mulți psihologi (Fischhoff, Wasserman și Lempert), a
reprezentat rezultatul re-evaluării indivizilor după ce, inițial, deciseseră ceva (din
engl. hindsight bias). Concluzia la care s-a ajuns este că mintea umană este limitată
în ceea ce privește reconstruirea unor credințe sau informații trecute care au fost
modificate între timp. Atunci când o nouă perspectivă referitoare la un anumit
eveniment, situație este adoptată, nu ne mai putem reaminti perspectiva inițială.
Designul experimentelor realizate pentru acest bias au presupus alegerea
unei teme controversate și măsurarea punctului de vedere al subiectului în legătură
cu acea temă. În pasul următor se ofereau interpretări pro sau contra subiecților și se
măsurau din nou părerile lor. Rezultatele au dovedit că, de obicei, răspunsurile finale
ale subiecților erau similare cu mesajul transmis de experimentator. În pasul final
subiecții puneau în legătură perspectiva inițială asupra temei cu cea finală, sarcină
care nu a fost deloc ușoară pentru aceștia, întrucât nu au putut să se raporteze decât la
punctul de vedere final, având dificultăți în a-și aminti că inițial, avuseră puncte de
vedere diferite. Acesta a fost considerat a fi un caz de substituție (Fischhoff, 1982, p
335–351). Această descoperire conduce la concluzia că amintirea nivelului de
surpriză legat de evenimente trecute este afectată din cauza incapacității de
reactualizare a punctelor de vedere inițiale din memoria de lungă durată.
Baruch Fischhoff a fost primul psiholog care a studiat efectele acestui bias
universal „am știut de la bun inceput”, care teoretic poate influența pe oricine.
Fischhoff și Ruth Beyth au condus un sondaj înainte de vizită președintelui Richard
117
Nixon în China și Rusia în 1972. Subiecții erau rugați să estimeze probabilitățile
în cazul a cincisprezece rezultate posibile a acestei vizite internațional. Printre
întrebări au fost următoarele: „Ar accepta Mao Tzedun să se întâlnească cu Nixon?
Ar putea SUA să ofere recunoaștere diplomatică Chinei?” (Kahneman, 2011). După
ce a avut loc vizita, Fischhoff și Beyth le-au solicitat participanților să își amintească
care estimări făcuseră relativ la cele cincisprezece consecințe. Rezultatele au arătat,
fără dubiu, că subiecții erau convinși că anticipaseră rezultatul curent. Experimente
suplimentare au demonstrat că efectul este folosit de indivizi la evaluările pe care alți
indivizi le fac. Biasul retrospectiv are consecințe periculoase în ceea ce privește
estimările făcute de cei care iau deciziile deoarece calitatea acestora este evaluată
din perspectiva rezultatului (favorabil sau nefavorabil) și nu prin prisma procesului
care a dus la luarea deciziei. Dacă, de exemplu, un accident imposibil de prevăzut s-
ar întâmpla în cursul unei operații și asta ar fi cauza morții pacientului, autoritățile,
datorită acestui bias, nu ar putea evalua în mod obiectiv riscurile inițiale și l-ar
învinovăți pe doctor pentru că nu a fost suficient de competent.
Astfel, cea mai afectată categorie este aceea în serviciul celorlalți (medici,
politicieni, lideri, asistenți sociali, judecători, economiști) din cauza tendinței
generale de a-i incrimina pe cei care iau de decizii dacă o decizie rațională nu are un
rezultat favorabil și lipsă de apreciere a unei decizii bune până când această se
dovedește a fi de succes.
Biasul retrospectiv variază invers proporțional cu consecințele unei situații:
cu cât un rezultat este mai slab, cu atât biasul retrospectiv este mai mare. Această
poate genera un succes nemeritat și o bună reputație pentru o persoană care își asumă
un risc în mod iresponsabil și o mustrare nemeritată pentru o persoană care a luat o
decizie rațională. O caracteristică curioasă a acestui bias este că experiența nu îi
reduce efectul.
Raționamente înșelătoare
Kahneman a explicat că raționamentele înșelătoare se fac atunci când
indivizii „nu aplică o regulă logică care este în mod evident relevantă” (Kahneman,
2011, p. 158). Cea mai interesantă caracteristică a acestor raționamente este faptul că
sunt atractive chiar și după ce sunt conștientizate și pot fi depășite. Aplicarea unei
euristici pentru a lua o decizie poate genera raționamente înșelătoare în procesul 118
cognitiv. Acesta este motivul pentru care euristicile și raționamentele înșelătoare sunt
studiate împreună și voi mentiona ce euristică corespunde fiecărui raționament
înșelător.
1. Eroarea jucatorului și iluzia norocului
Eroarea jucatorului (din engl „gambler’s fallacy”) teoretizată de Gilovich
reprezintă o credință eronată conform căreia probabilitatea unui eveniment aleator
(de exemplu, câștigarea sau pierderea unui joc de noroc sau o partidă dintr-un anumit
sport) este generată de un eveniment sau situație anterioare neprevăzute.
Eroarea jucatorului este legată de euristica reprezentativității dar direcția
acțiunii ei funcționează în sens opus: având în vedere reprezentarea evenimentelor
anterioare, indivizii comit această eroare și anticipează că acest model de acțiune se
va schimba datorită unei utilizări nejustificate a Sistemului 1 din Modelul Familiilor
Cognitive. Așa cum a fost descris anterior, aceste sistem este automat și funcționează
foarte rapid, necesitând foarte puțină implicare din partea minții umane și
producerea de impresii și sentimente. Motivul principal este insuficienta utilizare a
Sistemului 2 al aceluiași model, care ar putea restabili ordinea în idei și le-ar putea
organiza într-o serie de etape. Din cauza suprautilizarii Sistemului 1, există tendința
de a trece cu vederea faptul că fiecare pariu are o probabilitate egală de reușită sau
eșec. Același raționament poate fi aplicat și în cazul aruncării cu banul. Fiecare
aruncare a monedei poate fi cap sau pajură rezultatele anterioare nu pot anticipa
probabilitatea aruncărilor succesive.
Pe de altă parte, eroarea jucătorului sau iluzia norocului (din engl. „ hot hand
fallacy”) are un efect opus: conduce la credința că un eveniment norocos ințial nu
poate genera decât alte evenimente de succes. Acest raționament înșelător, se referă
la iluzia cognitivă produsă de performanța extraordinară a unui anumit jucător (de
baschet, fotbal, etc). Câteva rezultate de succes conduc la formarea de inferențe
cauzale în mintea spectatorilor: că probabilitatea ca un jucător să mai înscrie după ce
a înscris deja este mai mare. Acest raționament este împărtășit de coechipieri care
aruncă mingea jucătorului „norocos” gândindu-se că șansa este de partea lui și de
defensă care, de asemenea, își dublează efortul pentru a opri ofensiva norocoasă.
Toate experimentele realizate au demonstrat în mod clar că regulile
probabilității sunt încălcate atunci când acest raționament înșelător este aplicat
119
deoarece, după ce sunt comparate probabilitățile statistice cu scorurile jucătorilor
obținute la testele aleatorii au fost satisfăcute (Gilovich, T., Vallone, R., & Tversky,
A., 1985, p 295–314).
2. Eroarea investițiilor nejustificate
Această eroare (din engl. sunk-cost fallacy) reprezintă „o mai mare tendință
de a persista într-o acțiune odată ce au fost investiți bani, efort sau timp”
(Arkes&Ayton, 1999). Dawes (1996, p 201–211) a prezentat următorul studiu
realizat pe un grup de subiecți: un cuplu achitase 100$ pentru un weekend într-o
stațiune, iar suma nu putea fi rambursată în caz că se răzgândeau. În timp ce
conduceau spre stațiune, amândoi au început să se simtă rău și au regretat decizia de
a fi plecat considerând că acasă s-ar fi simțit mult mai bine. Apoi subiecții au fost
întrebați dacă acest cuplu ar trebui să se întoarcă la casa lor sau să continue călătoria
până la hotel. Marea majoritate a respondenților au demonstrat efectul erorii
investițiilor nejustificate afirmând că ar trebui să se ducă la hotel pentru a nu-și
pierde cei 100$. Dar când au analizat această decizie dintr-o perspectivă generală, s-a
dovedit că nu este una reușită deoarece presupune cheltuieli suplimentare. Copiii și
anumite specii de animale (de exemplu șoareci) nu sunt atât de afectați de această
eroare față de indivizii adulți. Principalul motiv este disconfortul pe care aceștia îl
resimt în justificarea acțiunilor proprii.
Rationarea Deductiva si InductivaProcesul de rationare a fost definit ca fiind un mod de gandire, complementar
luarii de decizii, caracterizat prin tragerea de concluzii pe baza unor principia sau
dovezi (Leighton & Sternberg, 2004). Scopul este ajungerea la o noua concluzie din
datele disponibile sau analizarea unei concluzii deja formulate. De secole filozofii au
facut diferenta intre doua tipuri de rationament: deductiv si inductiv.
Rationament Deductiv
Rationamentul deductiv poate fi definit ca fiind un process al tragerii unor
concluzii pornind de la o afirmatie generala sau mai multe numite premise sau
asertiuni logice. Daca si numai daca premisele sunt valide atunci concluzia obtinuta
120
prin rationare va fi exacta din punct de vedere logic (Johnson-Laird, 2000; Rips,
1999; Williams, 2000). Premisele sau asertiunile logice sunt simple afirmatii care pot
fi fie adevarate, fie false (de ex. Euristicile sunt strategii folosite frecvent de catre i.)
si reprezinta chintesenta argumentelor ulterioare aduse. Rationamentul deductive este
corelat cu procesul rezolvarii de problem deoarece ambele activitati au ca scop
gasirea unor solutii viabile. Totusi, doar rationamentul deductiv isi are originea in
sistemul logicii formale, dar nu inseamna automat ca oamenii folosesc strategiile
acestui sistem pentru a rezolva dezbaterile (Eysenck and Keane, 2010).
Dimpotriva, in continuare voi expune rezultatele catorva experimente care au
demonstrat contrariul, mai ales fiindca ajungerea la o concluzie valida in cazul
problemelor de rationament deductive presupune renuntarea la cunostintele empirirce
ale mediului inconjurator.
Obiectul psihologiei cognitive a fost descoperirea modelului de rationament
pe care indivizii il folosesc frecvent cu scopul tragerii unei concluzii atunci cand
analizeaza un set de premise deoarece unele concluzii sunt valide iar altele nu.
Girotto (2004) a afirmat ca „o mare parte din dificultatea rationarii rezida in
intelegerea limbajului problemelor”, deoarece anumite procese implicate in
intelegerea limbajului si corespondenta acestora in pattern-urile de activare cerebrala
sunt folosite in procesul rationarii (Lawson, 2004).
1. Rationarea Propozitionala Conditionala
Rationarea propozitionala conditionala care in esenta presupune utilizarea
propozitiilor (forme logice) „daca-atunci” in procesul rationarii a fost obiect de
cercetare cu scopul unic de a determina calitatea logica la rationarii umane (Eysenck
and Keane, 2010). Acest model de rationare isi are originea in logica propozitionala
care implica folosirea unor operatori propozitionali de tipul sau, si , daca…atunci,
daca si numai daca. Conform logicii rationarii propozitionale simbolurile reprezinta
propozitiile si operatorii propozitionali sunt folositi pentru a determina anumite
conexiuni intre propozitiile care conduc la formularea concluziei. De exemplu, p
poate inlocui propozitia „Daca ei muncesc mult” si q propozitia care rezulta „isi vor
indeplini scopurile”. In acest sistem, intelesul cuvintelor si propozitiilor poate fi ori
adevarat ori falsa spre deosebire de limbajul cotidian. Un aspect important este ca
121
validitatea argumentului nu este sinonima cu adevarul: „adevarul” si „falsul” sunt
intelese doar ca valori de adevar posibile si nu ca valori efective pentru propozitii. De
exemplu, argumentul: „daca mamele petrec in fiecare noapte ele sunt mame mai
bune. Petrec in fiecare noapte, deci sunt mame mai bune” este valid din perspectiva
deductive dar nu este adevarat si in contextual real de viata. Adevarul concluziei
depinde in mod necesar de validitatea premiselor. S-a demonstrat ca indivizii
considera in mod eronat ca intregul argument deductiv este logic daca intr-adevar
concluzia era adevarata (Sternberg, 2012).
Atunci cand ne referim la rationamentele conditionale exista patru tipuri de
argumente: modus ponens (modul care afirma) si modus tollen (modul care neaga)
care sunt deductiv valide si afirmarea consecventului si negarea antecedentului care
sunt deductive nevalide. Le voi prezenta in detaliu in cele ce urmeaza:
A) Argumentul modus ponens sau afirmarea antecedentului care are forma
logica:
„Daca p, atunci q. P.
Deci q”
De exemplu, in urmatorul argument: „Daca esti mama, atunci ai un copil” (if
p then q), „Esti mama (P) deci ai un copil (deci q)”. In acest tip de argument
vorbitorul afirma prima propozitie, adica antecedentul. Este considerat a fi un
argument deductiv valid si este frecvent folosit.
B) Argumentul modus tollens sau negarea consecventului:
“Daca p, atunci q. ~Q.
Deci ~ p”
In argumentul „Daca esti mama, atunci ai un copil (daca p, atunci q)”, „Nu ai un
copil (~q), deci nu esti mama (deci ~p)”. Este un argument de asemenea logic in care
cea de-a doua propozitie este negata. Studiile au aratat ca indivizii folosesc de obicei
mult mai putin acest tip de argument. (Eysenck and Keane, 2010).
C) Negarea antecedentului:
“Daca p, atunci q. ~ P.
Deci ~ q”
122
Folosind acelasi argument: „Daca este mama, atunci ai un copil” (daca p, atunci
q), prin negarea antecedentului avem: „Nu esti mama (~p), deci nu ai un copil (deci
~q)” analizandu-l rezulta ca este ilogic pentru ca o femeie poate sa nu fie mama si sa
aiba/ingrijeasca un copil. Astfel, acest argument este deductiv nevalid, a carei
concluzie poate fi adevarata dar al carei adevar nu rezulta din premisele expuse
(propozitiile conditionale si relatia de conchidere dintre ele).
D) Afirmarea consecventului:
“Daca p, atunci q. Q.
Deci p”
In cadrul aceluiasi argument: „Daca esti mama, atunci ai un copil” (daca p
atunci q), prin afirmarea consecventului rezulta: „Ai un copil (Q), deci esti mama
(deci p)”. Acest argument este de asemenea eronat din punct de vedere deductive
pentru ca o femeie poate avea un copil si din anumite motive e posibil sa nu poate sa
adopte rolul de mama fata de acel copil. Numerosi indivizi folosesc aceste doua
argumente desi sunt deductiv nevalide in special atunci cand sunt prezentate in
argumente conditionale abstracte (Braine & O’Brien, 1991; O’Brien, 2004; Rips,
1988, 1994).
2. Sarcina selectării Wason
Considerat a fi cel mai bine cunoscut test din domeniul cercetarii
rationamentelor, sarcina selectarii a fost elaborata de psihologul britanic Peter
Wason, care si-a denumit creatia dupa numele sau cu mai bine de 50 ani in urma.
Designul acestui test presupune un set de patru carti, fiecare avand doua fatete:
fiecare carte are o litera pe o fateta si un numar pe fateta opusa. Cartile sunt
prezentate subiectilor cu urmatoarele fatete in sus: doua carti, prima avand un numar
impar si a doua unul par, si alte doua carti, una avand o vocala si celalalta o
consoana.
S 3 A 2
O exemplificare a cartilor asa cum sunt prezentate in cadrul testului
123
Fiecarui participant ii este data o propozitie conditionala, de exemplu: „Daca
o carte are o consoana pe una dintre fatele, atunci are un numar par pe fateta opusa”.
Subiectii trebuie sa intoarca doar cartile necesare demonstarii acestui rationament
deductiv. Cele patru posibile alternative sunt exact cele patru tipuri de rationament
deductiv: modus ponens, modus tollens, afirmarea consecventului si negarea
antecedentului. Doar primele doua sunt valide fiind astfel necesare si suficiente
pentru a analiza propozitia conditionala oferita.
Cu alte cuvinte, daca subiectul foloseste argumentul modus ponens, ar trebui
sa aleaga afirmarea antecedentului, adica sa intoarca cartea care ilustreaza consoana
pentru a verifica daca este un numar par pe fateta opusa. Subiectul ar trebui, de
asemenea, sa aleaga negarea antecedentului, aplicand astfel propozitia conditionala
de tipul modus tollens, prin intoarcerea cartii infatisand un numar impar pentru a
verifica daca este o vocala pe fateta opusa. Selectarea cartii care ilustreaza vocala
sunt o ilustrare a negarii antecedentului iar alegerea cartii cu numarul par reprezinta
argumentul invalid numit afirmarea consecventului. Asadar, aceste doua alternative
nu ar fi relevante pentru scopul testului. Argumentul modus ponens a fost varianta
preferata a subiectilor, in timp ce modus tollens nu a fost automat ales de multi. Mai
mult decat atat, una dintre alegerile preferate a fost cartea care ilustreaza o vocala
aplicand astfel negarea antecedentului (Sternberg, 2012)
3. Rationamentele conditionale in viata cotidiana
Mai multe experimente au demonstrat ca, desi indivizii pot urma cursuri de
rationamente logice, rezultatele acestora indica faptul ca regulile mentale folosite in
rationare au fost folosite mai intens in timpul cursului si dupa terminarea acestuia
sunt aplicate mult mai rar (Cheng, 1986, Leighton, 2006). Motivele au fost cautate in
viata cotidiana, iar o posibila explicatie ar fi ca anumite rationamente deductiv
invalide sunt percepute ca fiind valide in contextele de zi cu zi. De exemplu, in cazul
rationamentului: „Daca vei cumpara acest inel, vei primi un discount de 10RON”,
primul gand care apare in general este ca daca nu cumperi inelul nu vei primi
reducerea. Dar acest argument este nevalid pentru ca este o ilustrare a negarii
antecedentului. Nu ni se ofera niciun alt detaliu despre alte alternative posibile prin
care se pot primi cei 10RON. Studiile au aratat ca, in general, este mult mai putin 124
probabil ca indivizii sa urmeze acest rationament nevalid daca aceste argumente
ambigue sunt clarificate (Rumain, Connell, & Braine, 1983). Informatia contextuala
s-a dovedit a fi eficienta pentru evitarea acestor propozitii nevalide (Sternberg,
2012).
Cheng & Holyoak (1985) au propus teoria conform careia indivizii aplica
scheme de rationare pragmatica in cazul argumentelor conditionale. Aceste scheme
sunt reguli generale de organizare care sunt aplicate intr-o varietate de situatii si au
legatura cu principiile cauzalitatii, permisiunii, obligatiilor, adica cu setul vechi de
credinte personale care, potrivit acestui model, trebuie considerate in procesul
rationarii.
S-a demonstrat si ca efectele perspective pe care alegem sa o adoptam atunci
cand facem o analiza conditionala sunt de asemenea foarte importante. Experimentul
realizat de Griggs si Cox in anul 1982 au exemplificat aceste rezultate. Au
administrat sarcina selectarii Wason si o versiune modificata a aceleasi probleme de
rationament conditional in care erau rugati sa aleaga ce carte trebuie intoarsa din
rolul unui politist:
„Daca o persoana bea bere, atunci acea persoana sigur are peste 19 ani.
Subiectilor li s-au prezentat urmatoarele patru carti: (1) bea bere; (2) bea
Coca-Cola; (3) 16 ani; (4) 22 ani. Nici unul dintre respondenti nu au ales cartile 1 si
3 (variantele corecte de raspuns) atunci cand li s-a dat sarcina clasica Wason, dar
72% dintre subiecti au facut presupunerile corecte in cazul versiunii modificate a
sarcinii Wason.
4. Evolutia si Procesul Rationarii
Cativa cercetatori au incercat sa analizeze rationamentul conditional dintr-o
perspectiva evolutionista. Asadar, au analizat ce abilitatile cognitive au fost selectate
natural in cursul evolutiei umane (Cummins, 2004, Cosmides & Tooby, 1996).
Ipotezele lor au indicat in principal ca oamenii au dobandit o strategie numita schema
de achizitie (Cosmides, 1989) care a permis indivizilor sa invete din experiente
trecute si sa stocheze si sistematizeze in scheme relevante informatia stransa. Potrivit
acestei idei, numita teoria contractului social, aceste scheme extrem de flexibile au
avut un rol adaptativ, servind drept modele in confruntarea cu experiente noi. Au fost
125
eficiente in special in zona schimbului social, facand posibile doua tipuri de
rationamente: una vizand relatiile cost-beneficiu si a doua, recunoasterea trisorilor in
contextual schimbului social.Aceasta din urma fiind extreme de importanta pentru
supravietuire mai ales in societatile primitive in cadrul carora era esential sa stii in
cine te poti increde.
5. Rationarea Silogistica
Rationarea silogistica a fost descoperită, analizată si prezentată de Aristotel
(384-322 î.Hr.), considerat fondatorul logicii ca stiinta. Apartinand tot rationarii
deductive, silogismele sunt compuse din doua premise, una majora si una minora si
concluzia care rezulta din aceste premise.
In unele cazuri, nu poate rezulta nicio concluzie logica din premisele date dar
pentru a fi valida trebuie sa urmeze logic din premise. Forma logica a silogismelor
poate fi redata dupa cum urmeaza: „Toti A sunt B. Toti B sunt C. Deci toti A sunt
C.” Acesta este un exemplu al celui mai cunoscut silogism numit silogism categoric,
in care termenii premiselor reprezinta niste categorii, fiecare termen referindu-se la
cuantorii: „toti, niciunul sau unii membri dintr-o anumita clasa sau categorie”
(Eysenck, 2010). Orice silogism este format din trei termeni (A- numit si subiect
logic, B-termenul comun ambelor premise si C- predicat logic). In cazul silogismelor
categorice, premisele sustin ca toti, niciunul, sau unii membri ai categoriei indicate
de primul termen apartine de asemenea si categoriei reprezentate de al doilea termen.
Pentru a stabili validitatea concluziilor, trebuie determinat daca termenii apartin intr-
adevar categoriei respective. Un exemplu de silogism categoric poate fi: „Toti
reporterii sunt cantareti/ Toti cantaretii sunt dansatori/ Deci toti reporterii sunt
dansatori”. In acest exemplu, concluzia este falsa din cauza premiselor care sunt false
desi rezulta logic din acestea.
Exista patru forme fundamentale de premise categorice in cadrul
silogismelor:
A) Propozitii de forma “Toti A sunt B” numite si Universal afirmative, deoarece
reprezinta afirmatii despre toti membri unei clase.
B) Propozitii Universal negative ce reprezinta negatii referitoare la toti membri
unei clase (de ex. “Niciun reporter nu este cantaret.”). Acestea sunt singurele
126
premise convertibile insemnand ca “Niciun reporter nu este cantaret”
inseamna acelasi lucru cu “Niciun cantaret nu este reporter”
C) Propozitii Particular afirmative care sunt afirmatii referitoare al anumiti
membri ai unei clase (de ex. „Unii reporter sunt artisti.”). In logica formala
cuvantul „unii” se refera la „unii si posibili toti” in timp ce in limbajul curent,
„unii” reprezinta „unii si nu toti”
D) Propozitii Particular negative sunt negatii despre anumiti membri ai unei
clase (de ex., „Unii reporter nu sunt ingineri.”).
In silogismele categorice nu putem trage o concluzie valida pe baza a doua
premise universal negative sau particular afirmative. De exemplu, in cazul
silogismului „Niciun reporter nu este contabil/Niciun contabil nu este cantaret” nu
putem deduce logic ca niciun reporter nu este cantaret. Studiile au aratat ca
indivizilor le este mai greu (proceseaza mai incet si sunt mai predispusi la erori) sa
traga concluzii din una sau doua premise negative sau particulare. A fost descoperita
o imbunatatire a acestor rezultate cand premisele au fost prezentate intr-o forma mai
putin ambigua: premisele „Unii A nu sunt B” este de obicei intrepretata „Unii B nu
sunt A”, desi de fapt, in cadrul logicii, aceasta propozitie inseamna „Toti A sunt B
dar unii B nu sunt A” (Ceraso and Provitera, 1971).
Rationarea Inductiva
In viata cotidiana, aproape intregul mod de rationare este unul inductiv,
pentru ca in mediul inconjurator se intalnesc la tot pasul incertitudini si situatii
surprinzatoare. Asadar, concluziile la care s-a ajuns anterior se pot modifica in timp
deoarece in cazul rationarii inductive, nu se pot trage decat concluzii probabile.
Rationarea inductiva a fost definita ca fiind „procesul rationarii anumitor
factori sau observatii cu scopul de a ajunge la o concluzie probabila care ar putea sa
explice observatiile” (Sternberg, 2012). Astfel, indivizii se pot folosi de concluziile
la care ajung pentru a anticipa viitoare situatii specifice (Johnson-Laird, 2000).
Rationarea inductiva reprezinta fundamentul metodei empirice (Holyoak & Nisbett,
1998).
Pentru a exemplifica acest tip de rationament, Sternberg (2012) ofera
urmatorul exemplu: toti indivizii inscrisi la un curs de psihologie cognitiva sunt pe 127
lista decanului, cu alte cuvinte, cu totii au note excelente. Din aceasta ipoteze nu se
poate trage concluzia ca toti studentii care se inscriu la un curs de psihologie
cognitive sunt elevi excelenti. Dar aceasta concluzie poate fi valida doar daca am
putea verifica media tuturor notelor studentilor care au participat sau vor participa
vreodata la cursurile de psihologie cognitiva. Un numar mare de observatii trebuie sa
fie facute pentru a ajunge la o concluzie probabila, care poate fi fondata dar nu 100%
sigura ca in cazul rationarii deductive, deoarece un singur student cu note slabe care
s-a inscris din intamplare la cursul de psihologie cognitive poate demonstra
nevaliditatea concluziei.
Motivele principale pentru care indivizii rationeaza inductiv sunt functia de
anticipare a evenimentelor intr-o lume nesigura si cea de control a mediului extreme
de complex in care traiesc.
Potrivit lui Karl Popper (1984), demersul de propunere de ipoteze si apoi
cautarea probelor care sa le combata numit falsificare, este procesul care face
diferenta dintre activitatile stiintifice si cele ne-stiintifice. Faptul ca indivizii in
general nu folosesc procedura de falsificare a fost demonstrate de Wason care a
inventat o sarcina de testare a ipotezelor. Subiectilor participant la experiment le
erau prezentate numerele 2-4-6 si li se spunea ca acestea se supun unei regule simple
relationale. Ei aveau sarcina de a genera 3 seturi de cate 3 numere si sa explice
fiecare alegere facuta. Dupa fiecare selectie, le erau confirmate sau nu regulile.
Raspunsul correct era „trei numere in ordine crescatoare”. In ciuda acestei regule
simple, doar 21% dintre subiecti au descoperit regula din prima incercare si 28% nu
au descoperit-o deloc. Conform teoriei lui Popper, subiectii au propus numere care sa
le sustina ipotezele, in loc sa incerce sa le combata pentru a ajunge la concluzie. De
exemplu, subiectii care au pornit de la ipoteza ca al doilea numar este dublul
primului si ca al treilea numar este triplul primului au fost predispusi la propunerea
de seturi de numere care sa le confirme ipoteza, cum ar fi 6-12-18 or 50-100-150. Au
fost afectati asadar de biasul de confirmare care i-a impiedicat sa inlocuiasca
ipotezele lor initiale care erau prea specifice cu o regula corecta care era mai
generala (Eysenck and Keane, 2010).
Principala nelamurire in ceea ce priveste rationarea inductiva este daca se
poate ajunge la concluzii bazate pe observatii generale avand in vedere ca nu putem
presupune in mod logic ca „Toate exemplele observatele pana acum din X sunt Y”
128
rezulta in „Deci, toti X sunt Y”, fiindca exista intotdeauna o posibilitate sa fie gasit
un X in viitor care nu este Y.
Psihologia cognitiva studiaza modul in care rationam inductiv. Unii
cercetatori afirma ca toti indivizii au un mecanism innascut prin care sunt
achizitionate scheme specifice pentru ca nu ne nastem cu toate ipotezele posibile pe
care le producem. De exemplu, se pot observa exemplele care conduc la o mai buna
intelegere a conceptelor personale si le putem adauga ca exceptii ale ipotezelor
generale (de ex. se poate concluziona ca pasarile pot zbura dupa ce sunt observate
dar dupa ce sunt descoperiti pinguinii si strutii se poate crea o categorie a exceptiilor
si anume cea a pasarilor care nu pot zbura).
Rationarea inductiva poate fi aplicata intr-o gama variata de situatii in care
sunt necesare mai multe tipuri de ipoteze, dintre care cele mai frecvent folosite sunt
propozitiile cauzale, propozitiile categorice si rationarea prin analogie.
Propozitiile cauzale au fost analizate pentru a se stabili modul in care oamenii
decid relatia de cauzalitate intre doua situatii (Cheng, 1997, 1999). Indivizii au
tendinta de a observa acest tip de relatie daca percep o legatura suficinent de
puternica intre respectivele situatii. De exemplu, daca un eveniment are loc primul si
al doilea ii urmeaza. O greseala comuna facuta chiar si de experti este biasul de
confirmare produce biasul corelatiei iluzorii prezentat in subcapitolul „Biasuri”.
Aceasta eroare de judecata duce la credinta ca exista o relatie de cauzalitate intre
doua situatii chiar daca legatura este doar una de corelatie. Motivul pentru folosirea
acestui bias este faptul ca rareori sunt analizate cauzele multiple care stau la baza
unei anumite situatii si cateodata sunt luati in calcul doar factorii legati de situatie dar
care nu au si provocat-o. O data ce indivizii stabilesc ca un anumit factor a cauzat o
situatie rareori se continua analiza dovezilor facandu-se astfel eroarea discounting.
Propozitiile categorice sunt generate atat de scheme bottom-up cat si top-
down (Holyoak & Nisbett, 1988). Prima strategie este utilizata pentru a analiza
inputul bazat pe nivelul de variabilitate dintre anumite exemple care conduce la
formarea unui prototip sau a unei categorii in mintea indivizilor. Ulterior se pot
adauga trasaturi la categoria respective pornind de la analiza mostrelor noi. Pe de alta
parte, strategiile top-down presupun cautarea constanta a trasaturilor din inputul
primit si combinarea selectiva a categoriilor deja insusite.
129
Rationarea prin analogie, un exemplu diferit de rationare inductiva presupune
analiza a doua perechi de concepte. De exemplu, in propozitia: pastravul este pentru
peste ceea ce rata este pentru: a) mamifere; b) pesti; c) pasari; d) feline. Aceasta
strategie reclama analiza primei perechi de termini: pastrav si pesti pentru a stabili
relatia dintre ele. Pe baza acestei evaluari, trebuie dedusa relatia dintre rate si pasari.
Cercetatorii au aratat ca indivizii isi petrec majoritatea timpului alocat mai ales
decodarii termenilor si pentru a raspunde decat pentru a rezolva operatii de rationare
(Sternberg, 1977). Rationarea prin analogie este frecvent folosita in politica de catre
partidele de la guvernare pentru a ajunge la concluzii si pentru a rationaliza decizia
luata si a o comunica publicului (Breuning, 2003). Este, de asemenea, utilizata pentru
a face predictii in viata cotidiana. Totusi aceasta strategie nu este intotdeauna
eficienta pentru ca poate fi extrem de subiectiva. Depinde de amintirile pe care le
avem despre o anumita situatie care este legata de perceptiile noastre prin analogie.
Asadar, scopul analogiilor este de a „activa concepte si teme stocate in
memoria noastra care sunt similare cu inputul actual”.
Neuroştiinţele şi procesul raţionăriiProcesul rationarii, atat deductiv cat si inductive este asociat cu activarea
cortexului prefrontal, in special cel dorsolateral ca si in cazul procesului luarii de
decizii.
In plus, in procesul rationarii sunt de asemenea activate zone ale creierului
corelate cu memoria de lucru, ca ganglionii bazali conectati cu cortexul prefrontal.
Ganglionii bazali sunt activati si in timpul invatarii si al altor functii cum ar fii
cognitia (Melrose, Poulin, & Stern, 2007)
Procesele din creier asocitate cu rationarea sunt diferite intr-o anumita masura
de cele legate doar de actualizarea informatiei. In special in cazul rationarii
silogistice, lobul frontal lateral stang (zonele Broca 44 si 45) este mai active decat
atunci cand informatia doar trebuie sa fie reamintita. Aceeasi activare nu se produce
in cazul procesarii premiselor conditionale. Rationarea silogistica si cea conditionala
implica activarea atat a zonelor similare cat si a celor diferite din creier. Cortexul
frontal lateral stang si ganglionii bazaili sunt zone comune ambelor tipuri de
rationare dar cortexul lateral parietal, precuneus si cortexul frontal lateral stang sunt
activate doar in cazul rationarii silogistice (Reverberi, 2010). 130
Rezumat
Greșeli de raționare pe care le indivizii le fac au fost numite de către cercetători
biasuri cognitive și au fost în mod tradițional asociate cu patternuri de gândire menite
să simplifice procesele de raționare și pe cele ale luării de decizii din motive de
gestionare a timpului, a efortului, a comodității și din necunoașterea unor principii
importante cum ar fi frecvența de bază cu ajutorul căreia se pot calcula
probabilitățile.
Deși aceste patternuri de gândire numite euristici pot fi eficiente în viața
cotidiană în care factorii imprevizibili joacă un rol esențial și de cele mai multe ori și
timpul este limitat, ele conduc în foarte multe dintre cazuri la erori de judecată ce pot
avea efecte foarte grave în domenii precum medicina, dreptul, științele politice,
religia, economia, divertismentul, etc. în care modalitatea de raționare și de luare de
decizii este esențială. De aceea se impune studierea îndeaproape a erorilor
sistematice care influențează în mod negativ aceste procese cognitive pentru a le
putea evita, în măsura posibilităților, efectele.
Cuvinte cheie
Rezolvare de probleme, raţionamentul, biasuri, euristici, raţionamente deductive şi
inductive.
Teste de autoevaluare
1. Găsiţi trei situaţii din viaţa cotidiană prin care să exemplificaţi trei biasuri şi
alte trei situaţii prin care să exemplificaţi trei biasuri.
2. Daţi un exemplu de raţionament deductiv.
3. Daţi un exemplu de raţionament inductiv.
4. Care este diferenţa dintre raţionare şi luarea de decizii?
131
132
Test de autoevaluare final
1. Care este perspectiva din care psihologia cognitivă abordează psihicul?
(A) Perspectiva mecanismelor perceptuale.
(B) Perspectiva procesuală.
(C) Prespectiva mecanismelor informaţionale.
(D) Perspectiva computaţională.
Răspuns corect: C
2. Care sunt criticile care se aduc psihologiei cognitive?
(A) lipsa plauzibilităţii neuronale; obţinerea rezultatelor prin simulare pe calculator; este o
modă.
(B) abordarea sumară a psihicului; lipsa interesului pentru personalitate.
(C) interesul crescut pentru inteligenţa artificială.
(D) lipsa metodologiei proprii; folosirea experimentelor pe animale; interesul crescut pentru
teorie.
Răspuns corect: A
3. Care dintre următoarele afirmaţii este adevărată?
(A) Reprezentarea evenimentului X-T-Y într-un mediu intern se realizează când o proiecţie a
acestui eveniment este refăcută punct cu punct în memorie.
(B) Reprezentarea evenimentului X-T-Y într-un mediu intern se realizează când o proiecţie t
a lui T în acest mediu pot genera o variabilă y care să corespundă lui Y.
(C) Reprezentarea evenimentului X-T-Y într-un mediu intern se realizează când o proiecţie x
a variabilei X şi o proiecţie t a lui T în acest mediu pot genera o variabilă y care să
corespundă lui Y.
(D) Reprezentarea evenimentului X-T-Y într-un mediu intern se realizează când pe retină se
proiectează acest eveniment punct cu punct.
Răspuns corect: C
133
4. Ce înţelegem prin „nivelurile de analiză a sistemului cognitiv”?
(A) niveluri care descriu orice sistem cognitiv din punctul de vedere al alcătuirii sale (nivelul
cunoştinţelor, nivelul algoritimic-reprezentaţional).
(B) niveluri care reprezintă orice sistem cognitiv sub forma unor straturi prin care informaţia
trece şi este prelucrată.
(C) niveluri care descriu orice sistem cognitiv (nivelul cunoştinţelor şi nivelul
implementaţional).
(D) niveluri care descriu orice sistem cognitiv (nivelul cunoştinţelor, nivelul computaţional,
nivelul algoritimic-reprezentaţional, nivelul implementaţional).
Răspuns corect: D
5. Ce înseamnă „cognitiv-penetrabil”?
(A) Comportamentele şi mecanismele psihice care sunt expuse la degradare în timp.
(B) Comportamentele şi mecanismele psihice care se nu se modifică în funcţie de
cunoştinţele pe care le are subiectul.
(C) Comportamentele şi mecanismele psihice care se modifică în funcţie de cunoştinţele pe
care le are subiectul.
(D) Comportamentele şi mecanismele psihice care sunt supuse modificării datorită
manipulării şi sugestibilităţii.
Răspuns corect: C
6. Care este ideea centrală a paradigmei simbolice (clasice)?
(A) Reprezentarea informaţiei în sistemul cognitiv este constă în activarea unor unităţi
simple (neuromimi) pe baza unor patternuri şi valori de activare.
(B) Toate cunoştinţele şi stările de lucruri corespunzătoare sunt reprezentate în sistemul
cognitiv prin simboluri sau structuri simbolice care se supun unor reguli de combinare (o
gramatică).
(C) Cunoştinţele sunt reprezentate în sistemul cognitiv prin activarea unor unităţi simple care
se supun unor reguli de combinare.
(D) Se folosesc teoriile filosofilor clasici pentru a explica reprezentarea şi combinarea
cunoştinţelor.
Răspuns corect: B
134
7. Teoria cohortelor cu privire la recunoaşterea limbajului se referă la:
(A) cuvintele sunt recunoscute prin reducerea succesivă a numărului de posibil
candidaţi pentru un cuvânt pe măsură ce noi foneme apar.
(B) cuvintele sunt recunoscute pentru că ascultătorii „reproduc” (eng. mimic)
mişcările necesare emiterii cuvintelor pe care vorbitorii le emit.
(C) cuvintele sunt recunoscute pentru că se inhibă anumite unităţi lexicale.
(D) cuvintele sunt recunoscute pentru că se face automat recunoaşterea lor din
context.
Răspuns corect: A
8. Care este punctul slab al modelului filtrelor atenuate în cazul mecanismului
atenţiei?
(A) disoluţia noţiunii de atenţie.
(B) disoluţia noţiunii de filtru.
(C) disoluţia noţiunii de sistem reticulat.
(D) imposibilitatea dovedirii existenţei filtrului.
Răspuns corect: B
9. Care este punctul tare al teoriei / modelului memoriei de lucru?
(A) explică cum putem reţine pe termen scurt informaţiile.
(B) implică mai multe mecanisme cognitive, cum ar fi gândirea.
(C) păsterază distanţa faţă de modelul multinivelar.
(D) explică capacitatea noastră de a stoca informaţii temporar, în timp ce procesăm
acel material.
Răspuns corect: D
10. Cu ce nu este de acord modelul conexionist al atenţiei?
(A) cu postularea existenţei unui filtru atenuat.
(B) cu postularea unui mecanism de procesare atenţional.
(C) cu existenţa inhibiţiei laterale ca mecanism de gestionare a resurselor.
(D) cu existenţa fenomenului interferenţei.135
Răspuns corect: B
136
Bibliografie selectivă:
1. Anderson, J. R. (2000). Cognitive psychology and its implications (5th ed.).
New York: Worth.
2. Bechtel, W., & Abrahamsen, A. A. (2002). Connectionism and the mind:
Parallel processing, dynamics, and evolution in networks (2nd ed.). Oxford:
Basil Blackwell.
3. Bruner, J. S., Goodnow, J. J., & Austin, G. A. (1956). A study of thinking.
New York: Wiley.
4. Churchland, P. M. (1989). A neurocomputational perspective. Cambridge,
MA: MIT Press.
5. Clark, A. (1997). Being there: Putting brain, body, and world together again.
Cambridge, MA: MIT Press.
6. Feldman, J. A. (1981). A connectionist model of visual memory. In G. E.
Hinton & J. A.
7. Anderson (Eds.), Parallel models of associative memory. Hillsdale, NJ:
Erlbaum.
8. Gibson, J. J. (1979). The ecological approach to visual perception. Boston:
Houghton-Mifflin.
9. Gick, M. L., & Holyoak, K. J. (1980). Analogical problem solving. Cognitive
Psychology, 12, 306-355.
10. Hebb, D. O. (1949). The organization of behavior. New York: Wiley.
11. Johnson-Laird, P. N. (1983). Mental models. Cambridge, MA: Harvard
University Press.
12. Kosslyn, S. M. (1980). Image and mind. Cambridge: Harvard University
Press.
13. Marr, D. (1982). Vision. San Francisco: Freeman.
14. McClelland, J. L., & Rumelhart, D. E. (1989). Explorations in parallel
distributed processing. Cambridge, MA: MIT Press.
15. Miclea M. (1999). Psihologie cognitivă. Polirom, Iaşi.
16. Miller, G. A. (1956). The magical number seven, plus or minus two: Some
limits on our capacity for processing information. Psychological Review, 63,
81-97.
137
17. Minsky, M. (1975). A framework for representing knowledge. In P. H.
Winston (Ed.), The psychology of computer vision New York: McGraw-Hill.
18. Newell, A. (1990). Unified theories of cognition. Cambridge, MA: Harvard
University Press.
19. Newell, A., & Simon, H. A. (1972). Human problem solving. Englewood
Cliffs, NJ: Prentice-Hall.
20. Norman, D. A. (1989). The design of everyday things. New York: Doubleday.
21. Pylyshyn, Z. (1984). Computation and cognition: Toward a foundation for
cognitive science. Cambridge, MA: MIT Press.
22. Rumelhart, D. E., & McClelland, J. L. (Eds.). (1986). Parallel distributed
processing: Explorations in the microstructure of cognition. Cambridge MA:
MIT Press/Bradford Books.
23. Salomon, G. (Ed.). (1993). Distributed cognitions. Cambridge: Cambridge
University Press.
24. Sternberg, R. J. (2003). Cognitive Psychology (third ed.). Belmont, CA:
Wadsowrth.
25. Thagard, P. (1988). Computational philosophy of science. Cambridge, MA:
MIT Press/Bradford Books.
26. Winston, P. (1993). Artificial intelligence (3rd ed.). Reading, MA: Addison
Wesley.
27. Zlate M. (1999). Psihologia mecanismelor cognitive. Polirom, Iaşi.
138
