1

1

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

Facultatea de Psihologie-Pedagogie

Psihologie, anul II

Denumirea cursului: Psihologie Socială II (Dinamica grupurilor sociale) Tip curs: Obligatoriu, Anul II ZI/ID/FR Durata cursului/Nr. credite: semestrial, 5 credite Perioada de accesare a cursului: 1 oct 2013 - 1 octombrie 2014 Manuale recomandate: Andronic, Răzvan-Lucian [2006] (2007). Elemente de dinamica grupurilor. Bucureşti: Editura

Fundaţiei “România de Mâine” (în curs de apariţie). – în sinteză, pe platforma Blackboard. Modul de stabilire a notei finale: Test-grilă Consultaţii pentru studenţi: în fiecare miercuri, între orele 15.00-18.00, Centrul de Cercetare în Consiliere Psihopedagogică, cu sediul în Braşov, str. Turnului nr. 7 Titularul cursului / seriei: lect.univ.drd. Răzvan-Lucian Andronic Adresa facultate: Braşov, str. Turnului nr. 7 Prezentarea cursului:

2

2

1. Grupul: definire şi caracteristici

1.1. Raporturile interpersonale şi specificul grupului

Orice fel de abordare în domeniul psihologiei sociale (fie că este vorba despre interacţiune şi influenţă sau despre orice fel de fenomen psihosocial) face referinţă la raporturile interpersonale.

Asupra raporturilor între persoane au fost formulate, în decursul timpului, o serie de concepţii variate, care s-au reflectat în primul rând în terminologia adoptată.

O scurtă enumerare a acestor terminologii propuse este sugestivă pentru varietatea punctelor de vedere. Acestfel, raporturile interpersonale au fost descrise ca:

- relaţii interpsihice sau relaţii intermentale (accentul punându-se aici pe aspectul cognitiv, raţional al relaţiilor între oameni);

- relaţii intraafective (termen adoptat de sociometrişti şi adepţii psihologiei abisale); - relaţii umane sau relaţii interumane (pentru a le diferenţia de cele prezente în regnul animal) . Toţi aceşti termeni, adoptaţi de pe diferite poziţii teoretice sunt sintetizaţi într-o lucrare mai veche de

către V. C-tin. Ciocârlan într-o definiţie care descrie aceste raporturile interpersonale ca fiind: “ un gen specific de legături indivizibil psihosociale, vii, nemijlocite între oameni, care reflectă, cel mai adesea în forme predominant afectiv-emoţionale, aspectele particulare ale vieţii sociale “.

Aceste raporturi între oameni sunt modalităţile de realizare a relaţiei de la subiect la subiect în raport cu un obiect (sau Ego - Alter - Obiect), care, după cum am văzut, stă la baza demersurilor psihologiei sociale.

În cadrul grupurilor sociale, raporturile interpersonale se manifestă într-un mod specific, interacţiunea relaţiilor dintre membrii grupului presupunând “aderarea la valori identice (sau similare), participarea la activităţi comune sau momente comemorative şi existenţa unui spaţiu interacţional, a unui mod de comunicare şi de interinfluenţare” (Neculau, 2003, 202).

Acelaşi autor nota că specificitatea grupului social este consecinţa faptului că acesta apare simultat ca : 1) un “subsistem” inclus într-o tipologie de formaţie socială în care se pot regăsi colectivităţi, asociaţii,

organizaţii etc.; 2) dezvoltă interacţiuni, raporturi sociale în limitele unor reguli prestabilite; 3) se constituie într-o entitate particulară; 4) regrupează membrii după criterii funcţionale şi / sau complementare.

1.2. Aspecte lingvistice

A. Neculau (1977) referindu-se la etimologia termenului de “ grup “ arăta că provine din “ … belle-arte (“ grouppo “ sau “ gruppo “) desemnând mai mulţi indivizi, pictaţi sau sculptaţi, formând un subiect” .

Importul termenului “ grup “ în limba română s-a făcut din franceză, el concurând cu termenul “ grupă “ pentru a desemna “ … aproximativ acelaşi lucru: ansamblu (colectiv) de oameni având o sarcină sau obiectiv comun , fiind utilizate atât pentru obiectele neînsufleţite / obiectele abstracte, cât şi pentru persoane “- accepţiune destul de largă pentru a crea confuzii, termenul referindu-se la diferite ansambluri sociale ( cu talii şi structuri variabile ), care au în comun doar faptul că ele constituie o pluraritate de indivizi ce au o solidaritate mai mult sau mai puţin accentuată.

În disciplinele socioumane, termenul de “ grup “ este folosit în compania unor termeni cu conotaţii asemănătoare. O trecere în revistă a acestor termeni diverşi a fost făcută făcută de D. Anzieu şi J.Y. Martin (apud. Mielu Zlate, 1972) , autorii francezi făcând referire la mulţime, bandă, grupare, grupul primar, organizaţie. 1.3. Abordarea grupului în psihologia socială

Luând în considerare doar diversitatea termenilor asociaţi în mod “natural” celui de grup social, se poate înţelege cu uşurinţă de ce grupul social constituie obiect de studiu comun al ştiinţelor umaniste. Adrian Neculau (2003, 202-203) nota faptul că în sociologie, grupul social are un sens mai larg, dar nu se confundă cu cel de categorie socială. Pentru sociologi, grupul semnifică “o relaţie socială sau interindividuală, o unitate socială, o legătură, o clasă de indivizi cu caracteristici comparabile şi care întreţin unele relaţii”. (Neculau, 2003, 202).

Psihologia socială, spre deosebire de sociologie (ştiinţă de la care a preluat cele mai multe cadre teoretice şi cercetări efectuate asupra grupurilor) este preocupată îndeosebi de grupul de dimensiuni reduse, numit adesea grup mic sau grup restrâns.

Cele mai cunoscute categorii de grupuri restrânse abordate în psihologia socială sunt descrise de Chantal Leclerc (1999, apud Neculau, 2003, 203):

a) grupul de sarcină, reunit pentru realizarea unei îndatoriri comune.

3

3

Exemple: echipa de muncă; comitete de acţiune; asociaţii libere ale indivizilor; consilii de administraţie; echipe de proiect etc.

b) grupul de formare psihosocială, care are ca obiectiv creşterea sau formarea personală (dinamica grupului), consolidarea unei echipe, susţinerea psihosocială a unei acţiuni, dezvoltarea unor abilităţi psihosociale, dobândirea unor experienţe.

Exemple: grupurile de formare în psihoterapie; activităţi tip “team-building”; grupurile de suport psihosocial pentru persoane dependente (tip “Alcoolicii Anonimi”) etc.

c) grupul de acţiune comunitară poate avea ca obiectiv dezvoltarea locală, acţiunea politică pentru apăra drepturilor sociale ale unor categorii de populaţie, organizarea serviciilor comune;

Exemple: grupurile de acţiune ecologică de tipul “Salvaţi Vama Veche / Delta Dunării / Roşia Montană”; asociaţii pentru apărarea drepturilor minorităţilor etc.

d) grupul format la sfârşitul unei cercetări (grupul de cercetare-acţiune) are o bază voluntară şi reuneşte indivizi care au participat la realizarea unor observaţii, care au discutat împreună rezultatele unei investigaţii empirice, ajungând la reprezentarea comună a unei realităţi, care şi-au confruntat reacţiile şi credinţele.

e) grupul de învăţare : clasa de elevi, grupa de studenţi, grupul de formare în întreprindere; grupurile de lucru din cadrul universităţilor populare etc.

f) grupul de loisir, organizat pentru petrecerea timpului liber în cadrul diferitelor activităţi sportive, culturale, artistice ş.a.m.d..

g) grupul de persoane dintr-o rezidenţă reuneşte indivizi într-o “unitate de viaţă". Exemple: căminul de elevi / studenţi; instituţii de protecţie a copilului; cămine pentru persoane de vârsta

a treia; h) familia, primul grup de apartenenţă, care facilitează dobândirea celor dintâi experienţe sociale. 1.4. Definiţii actuale ale grupului Societatea umană poate fi abordată şi ca o structură organizaţională în cadrul căreia interacţiunile au

forme tot mai complexe, devenind, totodată, mai intense şi mai diversificate. Complexitatea vieţii cotidiene implică individul într-un sistem relaţional (instituţionalizat sau nu ), în interiorul căruia oamenii sunt dependenţi unii de alţii.

Termenul de “grup“ desemnează, în cele mai multe lucrări consacrate problematicii acestuia, un ansamblu de indivizi aflaţi în interrelaţii, constituit în vederea atingerii unui scop şi în cadrul căruia membrii se diferenţiază după funcţiile pe care le ocupă sau după sarcinile pe care le îndeplinesc. (Neculau, 1977).

Spre deosebire de o reuniune întâmplătoare, grupul social este o structură socială integrativă în interiorul căreia funcţionează relaţii reciproce bogate şi norme specifice. În acest sens, Pantelimon Golu (1989, 2003) subliniază faptul că în psihologia socială grupul social este un concept-cadru şi este definit cu ajutorul principiului interacţiunii.

Două definiţii actuale mai extinse pot servi în opinia lui Adrian Neculau „ca repere pentru un model de elaborare operaţional” (Neculau, 2003, 206-207):

I. Pierre De Visscher (1996) defineşte grupul restrâns prin prezenţa următoarelor caracteristici: a. o unitate de timp şi spaţiu, un “aici şi acum" comportând o anunită proximitate, dar şi o distanţă

interindividuală minimală ; b. o semnificaţie : o raţiune de a fi şi de a rămâne în ansamblu, fără a se impune obiective identice sau

experienţe comune; c. un mod de a fi comun : împărtăşirea în comun a experienţelor; d. posibilitatea percepţiei sau reprezentării fiecărui membru de către toţi ceilalţi; e. un aer de entativitate (agregat, entitate unificatoare) şi de grupalitate a membrilor faţă de exterior ; f. o durată suficientă de funcţionare, permitând un proces de institutionalizare (structură, relaţii stabile,

apariţia unor funcţii, roluri, norme, procese) şi identificarea membrilor. II. Chantal Leclerc (1999) defineşte grupul ca „un câmp psihosocial dinamic, constituit dintr-un

ansamblu reperabil de persoane, a căror unitate rezultă dintr-o comunitate de tip colectiv şi din interdependenta stilurilor individuale Aceste persoane, legate voluntar sau nu, sunt conştiente unele de altele, racţionează şi se interinfluenţează direct” (Neculau, 2003, 207).

Astfel definit, grupul se raportează la trei caracteristici fundamentale: 1. grupul implică o cunoaştere a apartenenţei la o entitate colectivă, uşor de reperat: Indivizii sunt percepuţi fără dificultate, in interiorul şi în exteriorul grupului, ca membri; 2. grupul se fondează pe o oarecare comunitate de tip colectiv şi pe interdependenţa membrilor. Aceasta se caracterizează prin obiective similare, împărtăşite de către ceilalţi ;

3. grupul permite o interacţiune directă între membrii săi.

4

4

2. Scurt istoric ale teoriilor despre grup (I)

2.1. Orientarea spre grup a ştiinţelor socioumane

Pentru a putea exista în mediul social, individul are nevoie de un cadru în care să se desfăşoare integrarea în structura personalităţii sale a componentelor care ţin de social, cadru care este grupul social.

Primele preocupări referitoare la problematica grupului pot fi regăsite în filosofia antică (cum ar fi Platon ”Republica “ sau Aristotel - “Politica“) , problematica grupurilor umane fiind abordată mai apoi în toate încercările de explicare a fenomenelor psihosociale (indiferent de natura acestora ). Odată cu dezvoltarea ştiinţelor socioumane, grupul devine obiectul a din ce în ce mai multe studii ştiinţifice (o statistică a acestora fiind, practic, imposibil de ţinut ). Această “orientare spre grup“ (Mielu Zlate) a ştiinţelor socioumane a avut o evoluţie care valorifică lucrările a numeroşi autori, printre care:

- Spencer consideră şi defineşte grupul social în cadrul societăţii într-o manieră biologistă, asemănând locul şi rolul acestuia cu cele ale celulelor dintr-un organism;

- E.Durkheim, pornind de la conceptele de bază ale concepţiei sale - solidaritatea mecanică şi organică şi pornind de la premisa că faptele sociale nu sunt altceva decât lucruri, susţine că grupurile sociale se identifică după capacitatea de constrângere externă, pe care o exercită asupra individului;

Deşi preocupat mai mult de promovarea unei sociologii legate de nivelul sistemului social global, Durkheim a făcut referiri şi la grupuri mai specifice, pentru a le atesta acestora caracterul de “societăţi în miniatură“ , ce posedă toate caracteristicile importante ale unei societăţi;

- G. Tarde considera că individul este cel care produce societatea, iar grupurile sociale sunt rezultatele asocierii unor indivizi care imită idei, credinţe, comportamente, aspiraţii, etc. ;

- S. Freud a influenţat cercetările asupra grupurilor prin abordarea problemelor transformărilor şi schimbării în viaţa socială, chiar dacă ipoteza sa asupra naturii vieţii sociale, ca manifestare exclusivă a pulsiunilor individuale, s-a dovedit a fi puţin plauzibilă;

- Cei care au iniţiat primele studii teoretice asupra grupului social au fost G.Simmel şi L. von Wiese. Abordarea grupurilor a găsit o puternică dezvoltare în S.U.A., datorită unei duble necesităţi: a) Din punct de vedere practic, se impunea tot mai mult necesitatea optimizării relaţiilor interumane în

grupele industriale, în vederea creşterii randamentului acestora. Cercetări în aceste domeniu au fost iniţiate de E. Mayo (1928-1947, experimentele de la “ Western Electric Company “) , alţi specialişti cu rol important în fiind K. Lewin, J.L. Moreno, ş.a.

b) Din punct de vedere teoretic, apăreau tot mai evidente limitările unor abordări sociologice şi psihologice “pure“ asupra fenomenelor aflate la graniţa celor două discipline, fenomenele psihosociale, fapt ce a favorizat apariţia psihologiei sociale.

Problematica grupului a fost abordată în diferite moduri, abordările teoretice ale grupului situându-se pe trepte de generalizare diferite. Este cunoscut faptul că teoriile ştiinţelor socioumane se situează (ierarhizează), de regulă, pe trei nivele:

I. Nivelul teoriilor generale asupra societăţii şi individului. II. Nivelul teoriilor intermediare sau de rang mediu (teoretizate de către R. Merton). III. Nivelul teoriilor elementare sau al generalizărilor, realizate pe baza ipotezelor de lucru. Teoriile asupra grupurilor mici şi mijlocii (categorii de grupuri care fac obiectul lucrării de faţă) se

înscriu în categoriile celor de rang mediu şi de grad elementar, din umătoarele considerente: 1) Teoriile de rang mediu referitoare la grup analizează procesele globale ce se petrec în cadrul acestui

univers existenţial: - definirea grupului; - structura, fenomenele şi procesele specifice; - dinamica grupului; - scopul (finalitatea) acestuia. Pentru a le deosebi de teoriile generale, ale primului nivel (I), în literatura de specialitate acestea se

întâlnesc sub denumirea de teorii globale, deşi termenul poate fi supus unor discuţii semantice (în limba română, termenii de “general“ şi “global“ sunt utilizaţi, deseori, ca sinonime, neexistând o diferenţă semantică certă).

Denumirea adoptată, cea de teorii globale, se referă la faptul că acest tip de teorii tratează grupul ca pe un univers, abordându-l din toate punctele de vedere: al relaţiilor individului cu grupul, al locului şi rolului acestuia în grup, a relaţiei grupului cu societatea în ansamblul ei, şi a individului cu societatea, în general.

5

5

Teoriile globale, tratând relaţia dintre individ şi grup, cât şi cele dintre grup şi societatea de ansamblu, sunt strâns corelate cu teoriile asupra societăţii şi individului (nivelul I) cât şi cu cele ce privesc generalizările de rang inferior sau elementar (nivelul III).

2) Teoriile ce pornesc de la ipoteze de lucru şi examinează fapte concrete (cele de rang inferior, aparţinând nivelului III), legate de o anumită abordare practică a grupului mic sau mijlociu nu aspiră la cercetarea integrală, încercând doar să opereze cu generalizări parţiale asupra unor probleme particulare ale vieţii de grup. Acest tip de teorii corespund cel mai bine necesităţilor aplicative ale psihologiei sociale.

În ceea ce priveşte originea teoriilor elaborate în decursul cercetării problematicii grupului, acestea aparţin unor cercetători ce se consideră fie psihologi, sociologi sau psihologi sociali (de fapt, întreaga problematică a grupului este disputată între cele trei ştiinţe ).

Disputele asupra originii iniţiale a abordărilor teoretice asupra problematicii grupale au fost depăşite în prezent, în sensul că fiecare dintre aceste ştiinţe îşi poate aduce contribuţia la rezolvarea problemelor specifice acestui mediu social.

În această lucrare vor fi abordate teoriile globale ale lui Kurt Lewin, George Homans şi R. K. Bales şi teoriile parţiale ale lui Robert Merton şi Leon Festinger (apud Pamparău, 1996).

2.2. Teorii globale asupra grupurilor sociale a. Paradigma câmpului individual şi de grup

Kurt Lewin este exponentul principal al teoriei câmpului individual şi de grup, el fiind autorul care exercită poate cea mai mare influenţă asupra celor ce se apleacă asupra problematicii grupului.

Punctul de plecare al teoriei l-a constituit analiza aspectelor motivaţionale de ordin psihologic, individual. Comportamentul uman este considerat de Lewin ca fiind o funcţie a două variabile interdependente,

respectiv: - persoana sau individul şi - mediul său psihologic. Cele două elemente alcătuiesc “spaţiul vieţii” sau “câmpul individual”, ele modificându-se în timp sub

influenţa societăţii globale.Kurt Lewin (1879-1947) îmbină astfel două tendinţe de gândire contemporane epocii sale, care atribuiau comportamentul uman unei singure categorii de factori: factorilor inconştienţi (psihanaliza) sau socio-economici (marxismul), afirmând că determinarea comportamentului este făcută de ambele categorii, împreună.

Acest model individual al câmpului a fost transferat asupra grupului, considerând că în cadrul acţiunii sociale, câmpul unui grup este alcătuit din suma forţelor individului (sau a câmpurilor individului) ce se manifestă în interiorul grupului.

Câmpul (mediul proxim sau spaţiul grupului) include toate faptele care au relevanţă (sau care există pentru aceasta) şi produc efecte vizibile.

Urmând această logică, Kurt Lewin ajunge la concluzia că, în esenţă, grupul este un fenomen psihologic supraindividual, deci o rezultantă a interferenţelor psihologice individuale ce se manifestă într-un câmp pentru care există doar influenţe de natură psihică.

Relaţia grupului cu societatea se manifestă la două nivele : cel al comportamentului imediat al grupului, cel de-al doilea fiind compus din fenomene şi procese ce nu au legătură directă cu acesta şi care, împreună cu mecanismele biologice, climatul social şi cu mediul geografic, alcătuiesc aşa-numiţii “factori nepsihologici”.

Aceşti factori acţionează în mod limitativ asupra activităţii grupului, impunând constrângeri, iar acestea trebuie studiate şi interpretate de către psihologi pentru a determina limitele, funcţionalitatea grupului (viabilitatea acestuia ).

În privinţa relaţiei individ-grup, Kurt Lewin porneşte de la realitatea potrivit căreia grupul este un tot unitar, iar individul o parte a acestuia. Fiecare individ are o anumită poziţie în structura unui grup, fapt care îi conferă drepturi şi îndatoriri. În analiza psihosocială a câmpului unui grup trebuie pornit de la a considera fenomenele drept unitate de analiză şi nu de la situaţii individuale, care pot fi irelevante.

În cadrul acestui raţionament, Kurt Lewin depăşeşte limitele stricte ale psihologiei, instalându-se în domeniul psihologiei sociale. Grupurile sunt studiate într- un anumit moment al existenţei lor, deci ele vor oferi o imagine relativ statică, obţinută la finalizarea cercetării.

Luarea în considerare a experienţei anterioare a grupului, precum şi a influenţei societăţii în care acesta se manifestă (care se manifestă în mod coercitiv) sunt importante pentru a sesiza corect mersul evoluţiei grupului.

În cadrul unui grup indivizii, pe lângă poziţii diferite, pot avea şi influenţe diferite, dar şi nivele de aspiraţie deosebite (în sensul diferenţei). Poziţia în interiorul grupului este determinată de locul acestuia în

6

6

reţeaua comunicaţională a grupului, de prestigiul în funcţionarea celorlalţi membrii, precum şi de rezultatele pe care le obţin în acţiunea desfăşurată.

Influenţa persoanei în grup este reliefată de aşa-numitul “câmp de forţă” individual, ce exercită tendinţe contrare, centripete sau centrifuge, în jurul persoanelor. Întrucât energia grupului constă în interacţiunea dinamică între membrii sau dintre grupurile constitutive, schimburile produse în cadrul elementelor constitutive determină modificări în interiorulul grupului.

Aceste fenomene de modificare vizează trei aspecte : - Câmpul grupului; - Comunicaţiile intragrupale; - Echilibrul grupului; Kurt Lewin şi şcoala sa înţeleg prin intensitatea câmpului total al grupului, acea intensitate rezultată în

urma interferenţelor câmpurilor individuale şi care are tendinţa de menţinere a unităţii grupului. Forţele câmpului sau rezultanta acestora pot, însă, acţiona şi în sens invers, adică în direcţia dizolvării

acestuia sau a părăsirii lui de către un anumit număr de membri. Problemele comunicării în grup au fost mai puţin tratate de Kurt Lewin, ci mai mult de succesorii săi,

care au analizat, cu prioritate, tipul de comunicaţii, dar nu şi fenomenele cauzale ale fenomenului comunicaţional.

În compensaţie, Kurt Lewin a studiat şi a teoretizat problematica echilibrului grupal, considerându-l ca fiind un fenomen dinamic, ce are rolul de evitare a dispersiei indivizilor reuniţi în grup. Acest echilibru în grup este denumit de Kurt Lewin “echilibru cvasistaţionar”.

b. Teoria comportamentului social elementar George Caspar Homans (1910-1989) şi-a construit teoria pe o viziune sistemică asupra grupurilor, poziţie susţinută în lucrarea sa “The Human Group”, apărută în 1950. Ideile iniţiale susţinute de Homans au suferit pe parcurs modificări expuse în lucrările sale ulterioare. Grupul este văzut de Homans ca un microcosmos al societăţii, întrucât viaţa individului se desfăşoară, în cea mai mare parte, în cadrul comunităţilor restrânse. În grup indivizii participă împreună la anumite “evenimente sociale”, deci persoanele interacţionează pe baza unor acţiuni, sentimente şi relaţii mutuale, în continuă dinamică. Teoria sa consideră grupul mic drept un sistem unitar intern ce se manifestă în cadrul unui alt sistem înconjurător, respectiv sistemul social extern, iar acestea, la rândul lor, sunt circumscrise de mediul înconjurător al grupurilor. Definind sistemul extern, Homans spune că acesta reprezintă acel tip de comportament grupal care facilitează existenţa sa (a sistemului grupal) în mediul înconjurător, în timp ce sistemul intern reprezintă comportamentul grupului ca expresie a sentimentelor reciproce dintre membrii acestuia. Mediul înconjurător al grupului este reprezentat sub trei aspecte, relativ de aceeaşi importanţă: fizic, tehnic şi social. Între grup şi mediul înconjurător relaţiile sunt de interacţiune, grupul raportându-se activ la mediu, în sensul alegerii sau transformării acestuia. În cadrul sistemului social, înţeles în ambele componente (intern şi extern) se întâlnesc trei tipuri principale de comportament : 1. Activităţi specifice grupului 2. Interacţiunile membrilor 3. Sentimentele Homans consideră că sistemul extern este mai sărac în interacţiuni decât cel intern. Relaţia individ-grup, precum şi cele dintre grup şi mediul său exterior au ca fundament viaţa interioară, psihică, a individului, ea manifestându-se sub formă de acţiuni, relaţii şi sentimente. Interpretând în acest fel problema grupului mic, Homans nu consideră individul ca pe o entitate psihică izolată, ci acesta este văzut în ansamblul relaţiilor ce le stabileşte cu ceilalţi membrii ai grupului, dar şi cu realitatea socială exterioară acestuia. Contextul psihologic individual dezvoltat pe fundalul interrelaţiilor de grup generează apariţia diferenţelor între membrii grupurilor, diferenţe materializate în poziţii diferite în structura grupului şi în relaţii diferite în cadrul sistemului de relaţii grupale. Funcţie de aceste două elemente, indivizii exercită roluri specifice într-o ierarhie formală a grupului. Într-o a doua fază a dezvoltării teoriei sale, Homans se distanţează de analizarea cu preponderenţă a grupurilor mici, el încercând o generalizare la nivelul întregii societăţi a fenomenelor şi proceselor grupului mic, în acest fel încercând să explice elementele originare care stau la baza funcţionării mecanismului social, deci, să elaboreze o teorie generală asupra societăţii omeneşti.

7

7

Homans considera esenţa şi conţinutul grupului mic ca fiind date de identificarea şi cercetarea fenomenelor de comportare socială elementară. Pentru a studia acest comportament social elementar, cercetătorul urmăreşte dacă se îndeplinesc următoarele condiţii :

1. Minim doi indivizi să se afle în situaţie de interacţiune faţă-în-faţă, într-o relaţie de influenţare reciprocă de tipul răsplată-pedeapsă;

2. Sancţiunile (pozitive sau negative) se transmit în mod direct (nemediat), prin intermediul comportamentului celuilalt.

3. Atitudinea şi comportamentul indivizilor ce interacţionează se datorează unor influenţe ce se regăsesc de regulă în afara cadrului instituţionalizat al grupului sau acţionează simultan cu acesta.

Comportamentele sociale elementare, spune G. Homans, explică fenomenele sociale majore, de aceea ele trebuie cercetate mai întâi la nivelul grupului mic, unde sunt evidente şi uşor de înţeles.

Teoretizând relaţiile psihosociale dintre indivizi pe baza dualităţii pedeapsă – recompensă (utilizând, deci, o terminologie de esenţă economică), evidenţiază, de fapt, nevoia psihică şi socială a individului de recunoaştere a personalităţii, a activităţilor şi poziţiilor sale sociale. Evident, acesta este un punct forte al concepţiei lui Homans, un punct pertinent şi identificabil în societate, însă trebuie menţionat că se situează pe o poziţie reducţionistă.

Ansamblul relaţiilor sociale nu este reductibil doar la interferenţe psihice, şi nici pe baza relaţiilor pdeapsă-recompensă. În societate, dincolo de acestea, acţionează factori de o diversitate mult mai mare şi de naturi diferite, respectiv de natură economică, culturală, spirituală, juridică, axiologică ş.a., ce trebuiesc luaţi în seamă, cu influenţele lor directe sau indirecte asupra indivizilor.

c. Teoria microsistemelor de acţiune practică În cadrul teoriilor de rang mediu ce privesc grupul drept un sistem social cu probleme distincte raportat

la celelalte grupuri sociale, se înscrie şi contribuţia autorului american Robert Free Bales, care, spre deosebire de Homans, interpretează grupul punând accentul pe capacităţile interacţionale (practice) ale acestuia, continuând opera sociologului Talcott Parsons (1902-1978), care, în esenţă, vede în orice organism al structurii sociale un element al atingerii unor scopuri practice, obiective.

Nivelul (sau rangul) mediu al teoriei lul Bales este dat de faptul că porneşte de la opera sociologică a lui Parsons, explică (prin intermediul acesteia) universul particular al grupului şi apoi elaborează o paradigmă generală a acestuia.

Referitor la grup, R.F. Bales spune că acesta este un microsistem social constituit din structuri şi procese, căruia îi sunt specifice anumite uniformităţi, care are tendinţa de a realiza o anumită stabilitate (echilibru) şi se constituie în vederea realizării unui anumit scop.

Scopul urmărit este elementul principal ce justifică procesul de constituire a grupului. Indivizii sunt puşi în faţa unor probleme pe care trebuie să le rezolve, de aici preocuparea lor principală, cea de a găsi soluţii în cadrul unor grupuri formate din 2-5 persoane. Această teorie a fost verificată pe grupuri de studenţi, în condiţii de laborator, de aceeea ea neglijează, în mare măsură, cadrul social, mediul divers în care acţionează, de regulă, grupul.

Căutând soluţii de rezolvare a unei probleme date, Bales a contribuit, în mod fundamental, la explicarea mecanismelor de funcţionare ale actului decizional, considerând grupul nu numai ca pe o realitate individuală sau o sumă de indivizi ce îl alcătuiesc, ci ca pe un fenomen interactiv, relaţional şi supraindividual.

Vorbind despre tendinţa de uniformitate sau similaritate în cadrul interacţiunii dintre indivizi, Bales precizează că aceasta se manifestă mai bine în cazul situaţiei experimentale şi se regăsesc, cu aproximaţie, în toate tipurile de legături. Ideea de bază, sugerată de această interpretare, este aceea că este posibil să se vorbească despre legile sociale ce interacţionează în cadrul grupului mic, cu condiţia de a fi pus la punct un mecanism şi un model teoretic general.

Ca microsistem social, grupul înclină către starea de echilibru, cu toate influenţele interne şi externe exercitate asupra sa. Acest echilibru se realizează pe fundalul dinamicii de grup, a tendinţelor centrifuge şi centripete ce se manifestă simultan şi care, în interacţiunea lor, generază centre (puncte), în care forţele negative sunt anihilate de acţiunea opozantă a forţelor pozitive.

La fel ca şi în cazul grupului, echilibrul se regăseşte şi în celelalte componente ale sistemului social global, deci, în ultimă instanţă, acesta este propriu societăţii, în ansamblul acesteia. Echilibrul, în cazul grupului, se realizează pe baza structurii şi proceselor, ca părţi constitutive ale acestuia.

Procesele de comunicare au un loc central, ele îndeplinind un rol triplu: de orientare cognitivă, de evaluare, de control. Eficienţa proceselor de comunicare este manifestată numai în cadrul interacţiunilor indivizilor în grup, atunci când varietatea părerilor şi soluţiilor propuse pentru rezolvarea unor probleme concrete este sintetizată într-o viziune sau o decizie comună, acceptată de către majoritatea membrilor.

8

8

3. Scurt istoric al teoriilor despre grup (II) 3.1. Teorii parţiale asupra grupurilor sociale

Alături de teoriile de rang mediu (sau globale), care abordează problematica grupurilor mici în complexitatea ei, literatura dedicată studierii grupurilor sociale a dezvoltat şi paradigme teoretice parţiale care se limitează la analiza unor categorii de probleme individuale.

Teoriile parţiale se opresc de obicei la nivelul ipotezelor de lucru sau al generalizărilor de rang elementar, fiind totuşi încercări de teoretizare a: raporturilor dintre individ şi grupul mic, a relaţiilor de comunicare, a problemelor conducerii şi autorităţii etc. .

Cu toate că se limitează de cele mai multe ori la analiza unui aspect particular, teoriile parţiale tind către teoriile rangului mediu, fără însă a le putea atinge.

I. Teoria comparaţiei sociale şi a disonanţei cognitive Această teorie, elaborată de Leon Festinger (1919-1989) susţine că, în viaţa socială, oamenii sunt tentaţi

să afle dacă în mediul social în care se manifestă există sau nu o confirmare a corectitudinii opiniilor sau părerilor lor, precum şi faptul că sunt sau nu recunoscuţi ca deţinători ai unei poziţii sociale.

Indivizii se compară de obicei cu persoanele care au opinii similare despre realitatea socială şi mai puţin cu cei care exprimă păreri contradictorii.

Leon Festinger enunţă ipoteza că tendinţa unei persoane de a se compara cu un individ oarecare descreşte pe măsură ce diferenţele dintre opiniile acestuia şi cele proprii cresc. Dintr-un grup eterogen, o persoană va alege mai întâi pe cei ce îi împărtăşesc propriile opinii şi au abilităţi comune, autoevaluarea făcându-se prin comparaţie.

În acest fel, Festinger pune în evidenţă unele criterii de bază, în funcţie de care se alcătuiesc grupurile şi pe care se fundamentează coeziunea acestora. Nevoia individului de autoapreciere este fundamentală; de aceea, aceasta se orientează către acele grupuri în care speră că va găsi etaloane de comparaţie şi unde opţiunile şi opiniile sale se vor bucura de aprecierea necesară. În cadrul acestor grupuri există posibilitatea ca individul să poată influenţa pe ceilalţi astfel încât aceştia să îi poată accepta părerile, însă şi reciproca este valabilă.

Explicând aceste raporturi şi necesităţi ale persoanei, Festinger accentuează în special pe latura

psihologică şi mai puţin pe cea sociologică. Cele două elemente - psihologic şi sociologic - nu pot fi disociate, ele acţionând simultan asupra atitudinii şi comportamentului individului în grup.

Nevoia apartenenţei individului la un anumit grup are la bază satisfacerea unor interese sociale de integrare, de adaptare, de recunoaştere socială, fiind fenomen psihosocial complex.

Continuând să dezvolte teoria comparaţiei sociale din punct de vedere teoretic şi practic, Festinger ajunge să elaboreze elementele de bază ale teoriei disonanţei cognitive, care din punctul de vedere al aplicatibilităţii practice analizează un anumit aspect particular al problematicii grupurilor mic: relaţiile individului cu mediul înconjurător: social, psihologic şi fizic.

Enunţurile de bază ale teoriei disonanţei cognitive sunt: 1. Între elementele cognitive (înţelese ca informaţii pe care persoana le cunoaşte despre sine, despre

comportamentul său şi despre mediul extern) pot exista nepotriviri (disonanţe); 2. O disonanţă care există şi se se manifestă (exteriorizează), generează o presiune în direcţia reducerii

sau eliminării ei. 3. Exercitarea presiunii presupune schimbarea elementelor cognitive, a comportamentului, precum şi o

atitudine rezervată faţă de opiniile şi informaţiile puse în circulaţie în microsistemul grupal. Ideile esenţiale ale teoriei lui Festinger sunt importante când sunt studiate metodele de realizare a

reversului disonanţei, respectiv a consonanţei dintre ideile, opiniile, indivizilor grupurilor cu privire la realitatea socială.

În baza acestei teorii se pot studia fenomenele de influenţă intergrupală, precum şi de formare a opiniilor şi curentelor de opinii în cadrul grupurilor mici.

Limitele teoriei se referă în special la imprecizia cu care sunt determinate elementele cognitive şi la explicarea aproape exclusivă a fenomenelor de disonanţă prin prisma psihologiei individului, ignorându-se elementele de ordin social.

II. Teoria grupului de referinţă Robert K. Merton a analizat şi problematica grupurilor mici, elaborând paradigma cunoscută sub

denumirea de “teoria grupului de referinţă“. Fără a neglija aspectele de ordin psihologic, Merton caută să motiveze modul de alegere de către indivizi a grupurilor de referinţă, precum şi efectele acestora asupra

9

9

personalităţii. Fenomenele psihosociale specifice acestui proces sunt cele de evaluare, autoapreciere şi raportare comparativă la ideile vehiculate în interiorul cadrului de referinţă.

Noţiunea de “grup de referinţă“ a fost avansată pentru prima dată de către H. Hyman în 1952, pe baza cercetărilor privind influenţa explicită sau latentă a grupului asupra indivizilor membri sau simpatizanţi. Cel care a adus clarificarea conceptului a fost însă R. Merton, care insistă în distincţia între “grupul de apartenenţă“ (din care individul face parte ca şi membru competent ) şi cel de referinţă (cel la care individul se raportează şi ia de referinţă valorile, credinţele, comportamentele valorizate în acel grup atunci când îşi evaluează situaţia şi adoptă un mod anumit de a fi, gândi, acţiona).

De altfel, Merton încearcă răspunsuri la mai multe întrebări cum ar fi: ce este grupul, ce se înţelege prin membru al grupului, ce este un grup de referinţă pozitiv şi unul negativ (distincţie introdusă de Newcomb), când un individ încetează de a mai face parte din grup şi care sunt diferenţele între grup, colectivităţi şi clase sociale.

Deşi problematica grupală a fost abordată din mai multe perspective, se consideră că teoria lui Merton este doar parţială pentru că analiza tuturor celorlalte aspecte s-a făcut doar pentru a argumenta procesele şi fenomenele în care sunt antrenaţi indivizii în raporturile lor cu grupurile de referinţă.

Referitor la grupul social, Merton spune că acesta este format dintr-un număr de oameni ce interacţionează unii cu alţii, conform unor modele prestabilite, de ordin social. După Merton două sunt condiţiile minime obligatorii pentru ca un număr de indivizi să alcătuiască un grup:

- indivizii ce interacţionează se consideră ei înşişi membri ai grupului; - persoanele din afara grupului se percep ca atare. R.K. Merton a introdus şi “paradigma socializării anticipative“, care este o exprimare sintetică a faptului

că indivizii tind spre interiorizarea valorilor, normelor, modalităţilor de a gândi, simţi şi acţiona din grupul de referinţă mai mult decât din cel de apartenenţă.

Grupurile de referinţă sunt de două tipuri, pozitive şi negative. Cele pozitive se caracterizează prin faptul că oferă un set de norme şi reguli ce sunt adoptate drept elemente de referinţă. Cele negative dezvoltă norme care în general sunt respinse în favoarea altora.

Procesele de aderare la grupul de referinţă nu se desfăşoară doar pe baza valorilor pozitive promovate de acesta. În funcţie de poziţia lor socială, nevoi, aspiraţii, grad de cultură, indivizii aleg dintr-o multitudine de oferte sociale, pe acelea considerate că le aduc cele mai mari avantaje.

3.2. Taxonomiile grupului Contribuţiile la orientarea ştiinţelor socioumane spre problematica grupului, descrise anterior (elaborate

de pe poziţii teoretice diferite şi în epoci diferite) ca şi contribuţiile ulterioare la cunoaşterea grupului au produs o serie de taxonomii ale grupului, dintre care enumerăm doar câteva, cele mai folosite:

I. Grupuri primare / secundare (distincţie datorată lui Ch. Cooley ). Cele mai simple forme de grup au fost denumite grupuri primare, grupul primar desemnând contextul

social, proximitatea în care individul se naşte şi în care are loc socializarea primară (grupurile primare cu răspândire universală fiind familia, grupul de joc al copiilor, grupul de vecinătate, comunitatea de bătrâni).

„Caracteristicile principale ale grupului primar, aşa cum au fost descrise în psihologia socială, sunt : scop comun, urmărit într-un mod activ, relaţii afective între membri; interdependenţă, solidaritate, uniune morală; constituirea de norme, credinţe, coduri, ritualuri ; echilibru intern şi un sistem constant de relaţii cu exteriorul. Principalul obiectiv al grupului primar este conservarea realităţii sale şi a imaginii ideale iar mijlocul prin care se poate obţine acest rezultat este păstrarea dimensiunii sale restrânse.” (s.n.) (Neculau, 2003, 203).

Acest prim tip de grup, grupul primar, se localizează în ceea ce se defineşte prin cadrul imediat, închis psihologic, în care se realizează, într-o primă etapă, nevoia de socializare şi în care indivizii preiau, învaţă modelele acţionale şi axiologice.

El stă la baza socializării instituţionale, care începe odată cu integrarea individului în grup. Fiind perceput ca şi personalitate integrală în cadrul grupului primar, individul îşi aşează relaţiile cu ceilalţi membrii pe baza unor norme informale (neoficiale ), elaborate şi însuşite în mod tacit de către toţi membrii grupului.

Grupul social primar este acela care realizează socializarea primară a individului, asigurând în acelaşi timp şi controlul social primar.

Spre deosebire de grupurile primare, în grupurile secundare individul e perceput ca având un anume potenţial de activitate practică, fiind în stare să îndeplinească un anumit rol social. Grupul secundar se formează în exclusivitate pentru realizarea unor scopuri, iar relaţiile ce se stabilesc în cadrul lor se bazează pe norme oficiale (formale), prevăzute în legi, regulamente, etc. .

10

10

În cadrul grupului secundar este menţinută diviziunea socială a muncii şi procesele de diferenţiere şi stratificare. Dacă, aproape în exclusivitate, grupurile primare pot fi considerate ca fiind grupuri mici, grupurile secundare pot să conţină mai multe subgrupuri căpătând astfel caracteristicile grupurilor mari. Din categoria grupurilor secundare ar putea fi enumerate: şcolile, colectivele de muncă, clasele sociale, poporul, naţiunea. II. Grupuri mari / mijlocii / mici

Efectele mărimii grupului au făcut obiectul a numeroase studii teoretice. O sinteză a celor care analizau influenţa mărimii grupului ( considerată ca fiind variabila independentă ) asupra unor variabile dependente a fost făcută de Thomas şi Fink ( apud. A. Neculau, 1977) variabilele dependente fiind: activitatea grupului (efecte asupra calităţii, vitezei, eficienţei şi productivităţii acesteia) şi organizarea acestuia (pe măsură ce numărul de membri este mai mare, descreşte contribuţia membrilor mai puţin activi ). III. Grupuri de apartenenţă ( din care face parte individul ) şi de referinţă (la care se raportează acesta) - R. K. Merton (vz. 3.1.)

Aceaste taxonomii ale grupurilor (ca şi multe altele, obţinute prin utilizarea altor criterii), se referă la aceeaşi realitate a grupului, dintre a cărui trăsături definitorii pot fi amintite:

- membrii acestuia formează “un tot“ datorită legăturilor deosebite ca natură şi intensitate; - prezenţa unei serii de caracteristici care disting grupul de orice altă formă de ansamblu social:

durată, origine, modul de acces în ele, organizare, mărime.

4. Relaţiile individ – grup – societate

4.1. Relaţii şi structuri în cadrul grupurilor Nu orice reuniune de indivizi alcătuieşte un grup, aceasta trebuind să fie relativ stabilă, coezivă, cu o

oarecare structură şi organizare internă şi în înteriorul căreia să se manifestă o autoritate (formală sau informală).

În cadrul grupurilor este absolut necesară manifestarea unor relaţii între indivizii membri ai grupului. Cunoaşterea unui grup este supusă la două mari dificultăţi (A. Neculau, 1977), legate de cele două posibile direcţii din care se pot obţine informaţiile necesare:

- prima ar fi aceea că membrii grupului nu sunt pe deplin conştienţi de istoria grupului şi de contribuţia personală pe care o au sau au avut-o la consolidarea sau destrămarea acestuia;

- cea de a doua problemă este dată de faptul că observatorii externi ai unui grup nu au cum să pătrundă sensul evoluţiei întregului grup (“ curentul subteran “ al acestuia ), ei putând oferi informaţii doar asupra evoluţiilor “ la vedere “.

Prin structura unui grup sunt înţelese organizarea internă, modelul de funcţionare a grupului, aceste aspecte presupunând reglementări ale relaţiilor interpersonale din interiorul grupului.

Mielu şi Camelia Zlate (1982, 8) referindu-se la relaţiile dintre membrii grupului considerau că dintre toate criteriile de clasificare posibile cel mai relevant este cel psihologic, după care tipurile de relaţii care se întâlnesc în interiorul unui grup pot fi clasificate astfel:

1. Relaţii cognitive (sau de cunoaştere) - în cadrul cărora indivizii percep, interpretează şi valorizează informaţiile despre ceilalţi membrii ai grupului, în scopul unei mai bune cunoaşteri reciproce. Cu cât intercunoaşterea este mai profundă, cu atât grupul are şanse mai mari de funcţionare normală, iar situaţiile de criză internă sunt mai puţine;

2. Relaţii comunicaţionale - după unii autori sunt cele mai importante în cadrul grupului, permiţând realizarea în bune condiţii a obiectivelor propuse. Comunicarea intragrupală duce la întărirea coeziunii interne, la afirmarea personalităţii grupului, la rezolvarea neconflictală a problemelor ce pot apărea în relaţiile între membrii grupului. În cazul în care se manifestă perturbaţii în lanţul comunicaţional, consecinţele pot fi imprevizibile - de la apariţia unor simple disfuncţionalităţi până la ruperea unităţii şi disoluţia grupului;

3. Relaţii afectiv - simpatetice - relaţii de simpatie şi antipatie, de preferinţă sau respingere care au o influenţă decisivă asupra atmosferei din grup, precum şi asupra randamentului activităţii pe care o desfăşoară.

Cele trei tipuri de relaţii descrise mai sus determină, prin multiplicare şi realizare la nivelul întregului grup, apariţia a trei structuri grupale, respectiv a structurilor cognitive, comunicaţionale şi preferenţiale, cu efecte evidente asupra dinamicii respectivului grup.

Din acţiunea preponderentă a unuia sau alteia dintre aceste structuri ale grupului sau din modalitatea în care acestea acţionează concomitent şi mai mult sau mai puţin coerent se obţin de trei tipuri de structuri integrative ale grupului:

11

11

- structurile generale integrate - se manifestă atunci când influenţa celor trei tipuri de relaţii este pozitivă (când există o cunoaştere autentică între membri, când comunicarea este normală, iar relaţiile afectiv-simpatetice sunt pozitive);

- structurile generale dezintegrate - când relaţiile din grup se manifestă în mod negativ la toate cele trei paliere (cunoaşterea redusă, comunicare distorsionată şi respingere reciprocă);

- structuri intermediare - şase la număr, în care o latură pozitivă a unei structuri se corelează cu laturile negative ale celorlalte două, sau din corelarea laturii negative a unei structuri cu celelalte două (care au laturi pozitive). Fiecare structură de grup şi tip de relaţie, în funcţionalitatea lor concretă, determină climate şi psihologii de grup specifice. 4.2. Funcţiile şi procesele grupului

Natura apartenenţei indivizilor la grup determină funcţiile pe care respectivul grup le îndeplineşte pentru aceştia.

Între diferitele tipuri de structuri şi funcţii există o relaţie de determinare reciprocă (funcţiile grupului determinând alegerea unei anumite structuri, iar, la rândul său, o structură deja adoptată orientează grupul spre anumite aspecte funcţionale).

Funcţionarea grupului (şi, implicit, actualizarea structurii acestuia) antrenează un complex proces interacţional, interacţiuni atât de tip funcţional (care pot fi înregistrate printr-o simplă inventariere), cât şi de tipul celor determinate de faptul că grupul este, pentru membri săi, o realitate, îndeplinind pentru aceştia anumite funcţii şi având o valoare specifică - tip de interacţiuni care sunt expresia intereselor şi motivaţiilor individuale (interacţiuni cu mult mai greu de înregistrat, indiferent de metodologia investigaţională utilizată)

Orice tip de activitate implică o procesualitate a desfăşurării sale, în care sunt implicate o serie de procese particulare.

Problema care se pune aici este cea a criteriilor care pot fi folosite în vederea identificării şi clasificării acestor procese (ca şi primi paşi - obligatorii - în cunoaşterea lor).

Considerând faptul că procesele de grup sunt determinate de tipul de structură şi de funcţiile îndeplinite de un grup (aceste procese izvorăsc, deci, dintr-o structură şi funcţionalitate anume), procesele grupului ne apar, astfel, ca procese de interacţiuni între funcţiile exercitate de către indivizi, care pot fi:

1) funcţii puse în valoare de către sarcina grupului; 2) funcţii de întreţinere sau de realizare a solidarităţii; 3) funcţii ce provin din nevoi individuale. Pornind de la aceste de funcţii ale grupului, A. Neculau (1977) considera că putem lua în considerare

următoarele tipuri de procese de grup: I. Procesul de realizare a sarcinii; II. Procesul de comunicare; III. Procesul afectiv – apreciativ; IV. Procesul de influenţă. În ceea ce priveşte funcţiile pe care grupul le îndeplineşte în funcţionarea sa, Verena Aebischer şi

Dominique Oberlé (1990, apud Neculau, 2003, 212-213) identificau următoarele: de integrare; de diferenţiere; de schimbare şi de producere a ideilor.

I. Prima functie este cea de integrare socială a individului, a nevoilor şi aspiraţiilor sale. Oricare membru al grupului parcurge un proces adaptativ ce presupune un dublu efort:

- de “învăţare" a semnificaţiilor şi regulilor grupului; - de transformare a acestui mediu, pentru a-l apropia de scala sa de valori. II. Funcţia de diferenţiere se manifestă prin “oportunitatea pe care grupul o oferă membrilor de a

beneficia de „imaginea sa de marcă", dar şi de a se afirma personal”. Diferenţierea socială este modalitatea de a căuta identitatea, ocazia de valoriza, de a dezvolta strategii inovatoare.

III. Grupul se prezintă şi ca un mijloc şi loc al schimbării. În câmpul grupului funcţionează diferiţi factori economici, sociali, culturali şi ideologici. Toate aceste elemente sunt interdependente, modificarea unuia antrenând schimbarea celorlalte elemente. De reţinut este faptul că în cadrul unui grup, schimbarea nu este doar apanajul conducerii, ea putând fi consecinţa unei influenţe minoritare

IV. Grupul ca producător de idei, ca mediu creativ privilegiat a fost studiat din punctul de vedere al interacţiunilor dintre membri, care stimulează apariţia ideilor noi. Datorită acestei funcţii se poate produce uneori o radicalizare a punctelor de vedere, dar în general se produce o dezvoltare a cunoaşterii sociale, asociată cu un plus de productivitate. Grupul este contextul ce stimulează căutarea soluţiilor, facilitând cunoaşterea unor cadre de referintă alternative.

12

12

4.3. Modalităţi de existenţă ale grupului

Toate încercările de delimitare strictă a diferitelor modalităţi de existenţă concretă a grupului îşi păstrează actualitatea în măsura în care sunt considerate drept categorii cu care operează diferitele abordări teoretice ale grupului. Indiferent de taxonomiile actuale sau posibile, definirea grupului nu poate face abstracţie de modalităţile concrete de existenţă a grupului, modalităţi la care se referă Mielu şi Camelia Zlate (1982):

1. Grupul social reprezintă universul existenţial al indivizilor ( adică spaţiul relaţional al acestora ) şi este o condiţie de realizare a scopurilor comune, fiind, în acelaşi timp, şi cadrul de manifestare a trăsăturilor de personalitate ale individului.

2. Grupul este o formă specifică de organizare a realităţii sociale. El nu reprezintă suma membrilor săi şi nici indivizii luaţi separaţi, ci este un sistem de interacţiuni cu structură relativ stabilă şi durabilă, care influenţează comportamentul şi atitudinile membrilor săi (grupul - mijloc de manifestare a personalităţii umane).

3. Grupul este mijloc de socializare (şi uneori de re-socializare), de formare şi dezvoltare a personalităţii umane.

4. Grupul social este un factor de modelare şi de direcţionare a acţiunii umane. 5. Grupul este un centru activ, dinamic, evolutiv al dezvoltării, devenirii şi progresului societăţii, dar şi al

autodevenirii sale. Orice fel de grup apare, se dezvoltă, se menţine şi dispare. 6. Grupul este atât produs al istoriei şi împrejurărilor, dar şi creator de istorie şi de împrejurări, situaţii şi

evenimente sociale. Aceste modalităţi de existenţă ale grupului evidenţiază două aspecte importante: I. Relaţia dialectică, de continuitate individ-grup, în cadrul căreia personalitatea este expresia, oglinda

grupurilor prin care individul a trecut succesiv, în cursul existenţei sale şi în acelaşi timp generatoare a fenomenelor de grup, a unor interacţiuni care pot duce chiar la trecerea grupurilor dintr-un stadiu de dezvoltare în altul. Aceast tip de relaţie se exprimă în corespondenţa valorică a celor două entităţi, calităţile personalităţii depinzând de cele ale grupului şi invers.

Fiind o entitate socială distinctă, grupul dezvoltă o capacitate de acţiune care însumează posibilităţile de manifestare a tuturor membrilor săi. De aceea, în literatura de specialitate se vorbeşte despre sintalitate, adică despre personalitatea colectivă a grupului şi despre sinergetica grupului, respectiv despre capacitatea energetică de sinteză a indivizilor ce îl alcătuiesc. Aceste două caracteristici, la fel ca şi toate celelalte aspecte calitative referitoare la grup, sunt în corespondenţă cu dimensiunea calitativă a membrilor grupului.

II. Expresiile sub care apare grupul sugerează necesitatea unor acţiuni de cunoaştere a grupului în vederea ameliorării funcţionării şi eficienţei sale.

În acest sens, pot fi prezentate trei argumente principale, desprinse din descrierea modalităţilor de expresie:

i. Dacă grupul nu poate fi redus la suma membrilor săi, atunci studiul membrilor săi nu este suficient pentru acţiunea de producere a schimbărilor în acesta.

ii. Influenţele (de orice natură) exercitate de grup asupra individului sunt importante pentru acesta, de unde concluzia că actul de cunoaştere a grupului este o etapă în influenţarea indivizilor.

iii.Evoluţia grupului spre ineficienţă poate fi schimbată în una spre eficienţă doar prin cunoaşterea sa.

5. Grupul şi socializarea

5.1. Socializarea – definire şi factori

Socializarea se referă, în mod tradiţional, la vârsta copilăriei şi la adolescenţă, la însuşirea unor deprinderi, valori şi norme de bază.

În condiţiile societăţii actuale, o astfel de abordare este eronată, datorită deselor schimbări la care sunt supuşi indivizii, traiectoria de viaţă nemaifiind liniară, ca în trecut, ci presupunând o restructurare permanentă a cunoştinţelor şi condiţionărilor de ordin social la care a fost supus individul anterior.

De aceea, socializarea este concepută în prezent ca un proces care se desfăşoară pe tot parcursul vieţii, intrările succesive pe noi poziţii sociale fiind rezultatul unor procese de resocializare (în cazul în care contextele culturale - iniţial şi de asimilat - sunt într-o măsură mare diferite) deseori însoţite de desocializare (ieşirea dintr-un anumit complex status-rol, renunţarea la condiţiile ataşate acestuia).

Procesul socializării începe cu primul zâmbet de răspuns social al nou-născutului şi se termină cu ultimele aspecte ale existenţei.

13

13

Socializarea nu este un proces cu manifestări universal - valabile, existând importante diferenţe, date de factori culturali (inter şi intraculturale), datorate clasei sociale, diferenţe legate de gen (sexul persoanelor supuse socializării) căreia aparţine individul şi numeroase diferenţe de ordin istoric.

Toate aceste diferenţe se concretizează în diferite conţinuturi socializante, care sunt însuşite cu ajutorul agenţilor şi instanţelor socializante.

Aceşti factori ai socializării diferă de la caz la caz, dar sunt invocate, în toate cazurile, patru categorii principale (Rotariu şi Iluţ, 1996) :

1. Prima (cronologic) şi cea mai importantă sursă este constituită din persoanele care au grijă de respectiva persoană în primii ani de viaţă (de obicei părinţii biologici). În primul an de viaţă, cantitatea şi mai ales calitatea interacţiunii cu aceste persoane (în componentele sale verbale şi nonverbale) este o puternică sursă potenţială de dezvoltare a copilului care, în mod treptat, internalizează conţinuturile socializante oferite de către părinţi.

2. Grupurile de similaritate (de echivalenţă) - “peer groups“ - oferă copilului, ulterior adolescentului şi adultului, o serie de relaţii de pe poziţii de egalitate (spre deosebire de cele din interiorul familiei, care, oricât de democratice ar fi, au o doză inevitabilă de formalism).

Aceste grupuri contribuie la structurarea unei serii întregi de comportamente (de reacţie şi adaptare faţă de autoritate, de apropiere faţă de membrii de sex opus etc.), înlocuindu-i pe părinţi în alegerea opţiunilor de viaţă pe termen scurt şi mediu (cum ar fi petrecerea timpului liber, vestimentaţia etc.). Părinţilor le sunt rezervate, în continuare, orientarea opţiunilor pe termen lung (cum ar fi cele care privesc educaţia şi cariera).

3. Şcoala (diferitele forme ale educaţiei formale) deţine, în momentul actual, o bună parte a aspectelor formale ale socializării (existând forme profesionalizate extinse ale educaţiei, de la nivelul preşcolar până la cel postuniversitar), prin conţinuturile socializante pe care le oferă şi prin relaţiile cu profesorii (care pot lua forme speciale, cum ar fi cea a mentoratului ).

4. Mass-media este în prezent o sursă de informaţii din ce în ce mai importantă, o serie întreagă din acestea exercitând o puternică influenţă asupra receptorilor acestor informaţii. La ora actuală nu a putut fi stabilită o relaţie cauză - efect între comportanentul individului şi conţinuturile recepţionate prin intermediul mass-media de către acesta.

Cu toată bogăţia de studii asupra efectelor expunerii la programe cu conţinut violent, nu s-a putut stabili decât o corelaţie slabă între comportanentul de factură violentă şi acest tip de expunere la marea majoritate a subiecţilor şi o corelaţie semnificativă doar pentru o minoritate. În mod special, copiii şi persoanele cu capacitate limitată de discernământ sunt influeţaţi de conţinutul violent al programelor TV, de unde şi interdicţiile de difuzare a acestora (concretizat în regimul “bulinelor” afişate pe ecrane).

Cu toate acestea este certă puterea mass-media în a capta şi canaliza opinia publică, de a-i impune acesteia priorităţi politice şi sociale (funcţia de “agenda-setting” a mass-media), de a le modifica felul în care îşi reprezintă lumea a celor supuşi mesajelor mass-media.

5.2. Abordări teoretice ale socializării i) Seria interacţionismului simbolic

Interacţionismul simbolic (curent de gândire sociologică) este o “sursă directă” a apariţiei psihologiei sociale (Bădescu, Dungaciu şi Baltasiu, 337-365), lucru evident mai ales în problematica studierii grupului (cum ar fi celebra teorie a lui W.I. Thomas: “Când (dacă) oamenii consideră o situaţie ca reală, ea devine reală prin consecinţele ei“ .

Concepţiile dezvoltate de interacţionismul simbolic au fost criticate datorită, pe de o parte, faptului că această viziune trece cu vederea componentele biologice şi emoţionale, insistând prea mult asupra celor de ordin social, iar, pe de altă parte, datorită exagerărilor în direcţia posibilităţilor de schimbare în cazul personalităţii (a flexibilitatăţii şi acceptării foarte uşoare a acesteia) - în timp ce, în realitate, este sesizabil faptul că unele aspecte ale personalităţii rămân în linii mari aceleaşi.

În esenţă, interacţionismul simbolic pune în paranteză dimensiunea afectivă şi o serie de aspecte cognitive ale structurării personalităţii sociale - felul în care oamenii gândesc şi acţionează în contextul vieţii sociale. ii) Sigmund Freud şi controlul impulsurilor Deşi o bună parte a concepţiilor lui Freud este criticabilă în prezent (mai ales datorită faptului că tezele psihanalizei poartă amprenta mediului social în care a activat Sigmund Freud, cel al claselor sociale prospere din Viena sfârşitului de secolul XIX), o serie de deschideri făcute de acesta influenţează orice fel de analiză la nivelul interacţiunii individ-grup-societate:

14

14

Conflictul Sine / Societate Este înţeles ca şi o tensiune dinamică între instinctele individuale şi nevoia de ordine a socialului, tendinţele individuale de satisfacere a instinctului neputând fi realizate fără ceilalţi, iar ordinea socială nu poate fi realizată decât cu ajutorul controlului individual asupra impulsurilor. Stadiile dezvoltării Rezolvările crizelor create de impulsuri sunt realizate în viziunea lui Freud prin reprimare, datorită întâlnirii individualului cu socialul. Denumite “stadii“, diferitele etape ale devenirii personalităţii sociale nu sunt uşor de parcurs, devenirea unui individ până la maturitate fiind rezultatul unui efort prelungit al individului. Mecanismele de apărarea ale Eului Freud concepea psihicul uman organizat pe nivele, sub forma unor „topici”. În cea de a doua topică freudiană, Eul este conceput ca o modalitate de legătură a personalităţii cu mediul, condus de Sine şi controlat de Supraeu. În această presiune constantă, Eul se descurcă printr-o serie de mecanisme de apărare, pe care fondatorul psihanalizei le consideră ca ţinând de iraţional şi de posibilităţile de răspuns ale inconştientului la ameninţările percepute asupra concepţiei persoanei despre Sine (Laplanche şi Pontalis, 1994, 432-437). iii) Erikson şi dezvoltarea Eului În perioada imediat următoare morţii lui Freud ideea dezvoltării psihosociale a individului, introdusă de acesta, a fost preluată de o serie întreagă de alţi autori, care, spre deosebire de Sigmund Freud, nu erau de acord cu rolul primordial în dezvoltarea umană acordat de acesta primilor ani de viaţă şi cu acordarea rolului conducător instanţei psihice a Inconştientului în raport cu celelalte componente. Noile teorii se concentrau mai mult asupra Eului şi acordau importanţă egală tuturor etapelor biologice de evoluţie a individului. Extinzând stadiile de creştere şi schimbare a personalităţii pe parcursul întregii vieţi, Erik H. Erikson (1916-1996) propune un model în care cursul unei vieţi individuale este compus dintr-o serie de confruntări care presupun reorganizarea Eului, deschizând astfel perspectiva unei continue creşteri şi schimbări a personalităţii. În acest sens, Erikson dezvoltă un model de dezvoltare care include opt stadii (“teoria ciclurilor vieţii”) (Chelcea, 2002, 88), fiecare descris prin trăsăturile psihice cele mai favorabile sau cele mai nefavorabile care pot să apară în acea perioadă. Tipurile ideale ale lui Erikson, deşi elaborate pe baza unor trăsături psihice, sunt puternic influenţate de către cadrul social al dezvoltării, trecerea de la un stadiu la altul corespunzând unor schimburi majore în mediul social al subiectului. iv) Jean Piaget şi dezvoltarea cognitivă Bazându-şi teoriile pe observaţii sistematice asupra copiilor şi a jocului acestora, Jean Piaget (1896-1980) ajunge la descrierea stadiilor dezvoltărilor cognitive, a schimbărilor în felul de a gândi al oamenilor în decursul timpului. Aceste stadii sunt corelate cu vârsta ( dar nu lipsesc excepţiile în acest sens) şi sunt legate de formele de raţionament moral. Stadialitatea cognitivă a lui Piaget este cea mai frecvent citată în cadrul abordărilor tradiţionale ale socializării, care se referă în primul rând la vârsta copilăriei şi la adolescenţă, la însuşirea unor deprinderi, valori şi norme de bază . v) Dezvoltarea morală (Kohlberg) O valorificare a concepţiei lui Piaget este şi cea a lui Lawrence Kohlberg, care a construit pe baza unor studii longitudinale şi transculturale asupra copilului şi raţionamentului moral al acestuia (desfăşurate pe parcursul mai multor decenii), o teorie care presupune existenţa a şase stadii de evoluţie a capacităţii individului de a face faţă la probleme de natură morală. Cercetările lui Kohlberg au fost făcute asupra populaţiei masculine, fapt care i-a atras numeroase critici. De exemplu, s-a arătat că în cazul subiecţilor de sex feminin există o tratare diferită a problemelor morale. Această diferenţă care poate fi exprimată succint prin faptul că persoanele de sex masculin au tendinţa de distanţare faţă de persoanele în cauză şi de aspectele emoţionale implicate într-o problemă de ordin moral, faţă de cele de sex feminin care manifestă o mai mare implicare în cazul acestor probleme morale. vi) B.F.Skinner şi behaviorismul Dacă în abordările de mai sus preocuparea cercetătorului vizează procesele desfăşurate în interiorul personalităţii, behaviorismul (în formula lui Skinner) vedea întreaga dezvoltare a comportamentului uman ca fiind o rezultantă a jocului recompenselor.

15

15

Criticabilă din punctul de vedere al exprimării printr-o formulă simplistă a comportamentului uman (sub forma relaţiei stimul - răspuns) şi a artificialităţii experimentelor folosite în studiu*, concepţia despre schimbarea comportamentului a lui B.F. Skinner este în prezent valorificată în prezent sub forma teoriei schimbului şi a alegerii raţionale.

În teoria schimbului social, locul cutiilor lui Skinner este luat de mediul social pe care individul şi-l defineşte (conceput ca un mediu perfect controlat), unde între stimul şi răspunsul subiectului se interpune interpretarea dată de subiect stimului. Această nouă abordare s-a dovedit utilă mai ales în abordarea acelor medii sociale care pot fi aproximate ca fiind perfect controlabile (cele de tip concentraţional / penitenciar), dar şi în cazul altor fenomene psihosociale mai complexe, cum ar fi comportamentul prosocial (Andronic, 2006, 68-69).

5.3. Învăţarea socială şi grupul

Definirea învăţării sociale După Traian Rotariu şi Petru Iluţ (1996) “mecanismul fundamental al socializării este învăţarea socială ( s. n.) “ care “ înţeleasă într-un sens extins … se suprapune până aproape de indistincţie cu procesul socializării “. Autorii citaţi înţeleg prin învăţare socială “procesele psihologice prin care indivizii acumulează cunoştinţe, norme, valori, deprinderi comportamentale ce privesc viaţa socială în desfăşurarea ei concretă. Faţă de învăţare în general, învăţarea socială ar avea două caracteristici principale: ea se referă la un conţinut social (conduita faţă de celălalt şi în grupuri şi situaţii specifice) şi este cu precădere o învăţare pe cont propriu, neinstituţionalizată ca atare (şcoală), se petrece empiric, la nivelul cotidianului“. Într-o lucrare consacrată tematicii învăţării sociale, Pavel Mureşan enumera câteva obiective ale acesteia, prin care este asigurată dezvoltarea, integrarea, maturizarea şi adaptarea socială a personalităţii umane şi a grupurilor (Mureşan, 1980, 22): 1. Formarea concepţiei despre lume şi viaţă, de la formele cele mai simple până la cele mai complexe; 2. Formarea experienţei şi modelelor de viaţă; 3. Formarea stilurilor de gândire, trăire şi acţiune; 4. Formarea atitudinilor, convingerilor şi valorilor personale şi colective, a trăsăturilor personale, interpersonale şi de grup; 5. Interiorizarea şi valorizarea normelor şi valorilor sociale: însuşirea rolurilor sociale şi profesionale corespunzător statutelor pe care le deţin cei ce învaţă; 6. Dezvoltarea capacităţii de autocontrol cognitiv, afectiv, voliţional şi moral: reducerea impulsurilor, tendinţelor şi tensiunilor primare, instinctuale; 7. Formarea imaginii de sine, dezvoltarea capacităţii de autocunoaştere şi intercunoaştere, autoapreciere şi interapreciere, a capacităţii de apreciere a diferitelor situaţii sociale; 8. Formarea şi dezvoltarea componentelor afective ale comportamentului şi a capacităţilor empatice; 9. Dezvoltarea capacităţii de a controla, influenţa şi convinge partenerii de interacţiune: formarea stilurilor interacţionale; 10. Formarea şi maturizarea orientărilor valorice, a capacităţilor de alegere, decizie şi orientare în viaţă; 11. Dezînvăţarea şi resocializarea comportamentelor perimate, inadecvate, conflictuale, antisociale sau neacceptate social. Diferitele conţinuturi ale învăţării sociale sunt asimilate la nivelul personalităţii prin procese de învăţare în cadrul unei socializări permanente care are, în viziunea lui Pavel Mureşan două nivele: I. socializare culturală primară (etapa formării personalităţii de bază); II. socializarea profesională şi ideologică (în care este însuşită profesia şi individul se integrează într-o organizaţie, prin aderarea la sistemul de valori şi norme corespunzătoare acesteia). Mediul social cel mai dens sub aspectul acţiunilor interpersonale şi anume grupul este spaţiul în care se realizează cu cea mai mare eficienţă învăţarea socială. Ca atare, grupul este cel mai important factor de socializare, oferind individului securitate şi posibilităţi de afirmare, de valorificare a propriei personalităţi.

Indiferent dacă acţiunea individuală se desfăşoară în grup sau în afara acestuia, aceasta este raportată la un grup. Procesul de învăţare socială în care este angrenat individul presupune modificări în structura personalităţii, modificări la care grupul îl „invită” (propunându-i în acest sens modele) şi pe care le validează

* după expresia criticilor psihologiei în manieră behavioristă, aceasta ar fi o “ştiinţă a comportamentului şobolanului alb“, datorită faptului că studiile erau realizate în imensa majoritate pe cobai (Parot şi Richelle, 1995, 131-139).

16

16

social prin acordarea unei poziţii în colectivitate (prin sistemul rol-status), ca şi o confirmare a contribuţiei respectivei persoane la viaţa comunităţii.

În interiorul grupului, modalitatea de realizare a învăţării sociale este dinamica rol-status. Ralph Linton (1936) definea statusul (din punct de vedere antropologic) ca fiind “locul individului în societate“, descris ca o colecţie de drepturi şi datorii, având o natură de ordin legal şi instituţional, desemnând, deci, poziţia economică şi profesională a individului. În abordările psihosociologice actuale, statusul este definit:

- ca poziţie a individului într-un grup social (asociată cu setul de aşteptări din partea individului proprii acestei poziţii); - în raport cu distribuţia prestigiului în cadrul grupului (întâlnindu-se aici şi un sens limitativ, care desemnează poziţia socială înaltă a unui individ anume ); - prin raportare la distribuţia de drepturi, obligaţii, putere sau autoritate din cadul grupului.

Ca poziţionare într-o colectivitate, statusul este determinat de o serie de criterii şi normări pe care

colectivitatea respectivă le acceptă şi le consideră definitorii pentru respectiva poziţie socială. Orice referire la status nu poate face abstracţie de ocupantul respectivului status. Modalitatea personală

prin care se actualizează statusul (statusul în acţiune) poartă denumirea de rol (social). Reflectând structura şi sistemul organizatoric al grupului, statusul este anterior rolului şi are o poziţie de

complementaritate cu acesta. Comportamentul individului în context social apare astfel ca fiind organizat din îngemănarea a două

aspecte: cel cantitativ (statusul) şi unul calitativ – rolul (ca modalitate personală, creativă de îndeplinire a cerinţelor unui anumit status).

În mod curent, nu se poate vorbi de un rol singular, ci de un ansamblu de roluri în interacţiune, rolul fiind o fuziune a unor elemente ce ţin de individual şi de colectiv (social), fuziune care dă calitatea rolului, asigurându-i un grad de adaptare posesorului acestuia.

Rolul şi statusul nu pot fi gândite decât în mod concomitent, printr-o raportare continuă a celor doi termeni. Este imposibilă conceperea unui status în sine, fără a-l raporta la un şir întreg de persoane care l-au satisfăcut sau îl satisfac. La fel, nu putem vorbi despre un rol în absenţa oricărei referiri la indivizii ce încearcă, în mod concret să îl îndeplinească, legat de o poziţie desemnată.

Dinamica rol – status exprimă, pentru fiecare caz individual, un mijloc de afirmare personală şi de creştere în sens calitativ a personalităţii, fiind, în acelaşi timp, o serie de modalităţi de raportare interpersonală şi de relaţionare interumană.

În cazul unui rol – status de prestigiu, acesta devine un punct de referinţă (modalitate de raportare) pentru ceilalţi membri ai grupului.

6. Liderii şi dinamica grupurilor

6.1. Precizări terminologice

Termenul “dinamică" provine din limba greacă, cu sensul de ,,forţă". Păstrând această origine, “dinamica grupurilor” “ar însemna forţele care acţionează în interiorul unui grup. lar cercetarea dinamicii grupului s-ar apleca asupra acestor forţe: naşterea lor, modificările ulterioare, consecinţe etc. Tehnologia dinamicii grupului (adică aplicarea practică a acestor forţe) constă atunci în utillizarea cunoştintelor despre acest fenomen pentru atingerea unui scop oarecare” (s.n.). (Neculau, 2003, 214).

(Re) inventarea expresiei i se datorează lui Kurt Lewin, care face din dinamica grupului studiul sistematic şi experimental al structurii şi proceselor ce se petrec în grup şi determină relaţiile grupului cu exteriorul.

Ulterior, termenul e evoluat, desemnând într-o primă etapă o ştiintă experimentală, practicată in laborator asupra unor grupuri reunite artificial. În a doua etapă, acelaşi termen desemna organizarea grupului şi eforturile de schimbare ale indivizilor, luând în considerare mai puţin grupul de laborator şi mai mult grupurile reale, care funcţionează în cadrul organizaţiilor.

La ora actuală, termenul de “dinamica grupurilor” este folosit în două sensuri (Chelcea şi Iluţ, 2003, 114-116):

- În sens larg, desemnează perspectiva teoretico- experimentală care se ocupă de studiul grupurilor mici;

- În sens restrâns, reprezintă ansamblul proceselor psihosociale şi schimbărilor structurale care au loc în viaţa grupului.

17

17

Cu referire la sensul larg al termenului, dinamica grupurilor se constituie la ora actuală din două mari părţi (Neculau, 2003, 214), cuprinzând abordări ce se referă la:

1) Ansamblul fenomenelor psihosociale ce se produc in grupurile primare şi legile care le reglementează. Aceste fenomene sunt :

a) relaţiile ce se stabilesc între grupul primar şi mediul său; b) influenţa exercitată de un grup primar asupra membrilor săi, influenţă ce generează un anumit “climat

psihologic” şi constituie pentru membrii grupului o realitate şi o valoare; c) viaţa afectivă a grupului şi evoluţia sa în diverse circumstanţe; d) factorii coeziunii şi disocierii grupului. 2) Ansamblul metodelor de acţiune asupra personalităţii prin grup şi a metodelor de acţiune a acestor

grupuri asupra grupurilor mai largi. Aici sunt incluse : a. studiul proceselor de ,,schimbare" prin grup (a atitudinilor, sentimentelor, percepţiilor de sine şi de

altul), adică a tehnicilor de manipulare a grupurilor; b. utilizarea metodelor de grup pentru tratarea tulburărilor de personalitate (metodele de psihoterapie prin

grup); c. studiul schimbărilor sociale prin intermediul grupurilor mici. În ceea ce priveşte problematica liderului şi a conducerii, aceasta a fost o temă predilectă a psihologiei

sociale încă de la începuturile ei ca ştiinţă. La fel ca şi în cazul dinamicii grupurilor, revitalizarea cercetărilor în domeniu aparţine lui Kurt Lewin şi colaboratorilor săi, care au desfăşurat o serie de studii cu privire la stilurile de conducere.

Definirea actuală a termenului de lider este „Persoana care, datorită statutului său formal şi / sau informal (putere, prestigiu, influenţă), mobilizează, organizează şi conduce membrii şi activităţile grupurilor înspre fixarea şi atingerea scopurilor acestora” (Chelcea şi Iluţ, 2003, 208).

Cercetările asupra liderului s-au dezvoltat în special în cadrul psihologiei organizaţional-manageriale cu referire la leadership „Influenţa pe care anumiţi indivizi o exercită asupra atingerii obiectivelor altora, într-un context organizaţional” (Chelcea şi Iluţ, 2003, 207).

6.2. De la „viziunea romantică” la abordarea psihosocială a liderilor

Poziţia de conducere poate fi investită printr-un act formal sau poate fi câştigată prin prestigiu personal, în ambele cazuri intrând în calcul persoana ce o ocupă, “centrul”, “creierul”, sau printr-un termen consacrat liderul.

Indiferent de contextul cultural, persoanele semnificative din punct de vedere istoric s-au transformat, treptat, în simboluri ce se ascund sub numele acestor persoane reale, transformare simbolică aflată întotdeauna în corelaţie cu sistemul mitologic al respectivei populaţii. Această viziune romantică, a “omului mare”, investit cu o sumă de calităţi (care, doar la o privire sumară, ar putea aparţine unui semizeu mai degrabă decât unei fiinţe umane) şi menit să conducă o masă nediferenţiată poate fi identificată, începând cu Platon, continuând în întreg Evul Mediu (fiind susţinută şi de legitimarea tradiţională a conducerii, ca fiind de esenţă divină, de unde axioma caracterului excepţional a persoanei conducătorului).

Din punct de vedere al cercetării fenomenului conducerii şi a problematicii liderului, viziunea romantică nu aduce decât o reactualizare comparativă a universului mitologic-arhetipal al unei populaţii, prin intermediul evocării diferiţilor lideri cu existenţă reală ce au fost supuşi metamorfozării simbolice.

Acest impas s-a încercat a fi depăşit prin încercările de identificare a atributelor universale ale oricărui lider, atribute concentate într-o teză care s-a dovedit la fel de inoperantă în cercetările privind liderul ca şi cea romantică, teza universalităţii liderului.

Imposibilitatea practică a caracterizării liderului „în general”, printr-un set de caracteristici individuale ce poate fi considerat ca fiind fundamentul unei conduceri universale, a condus în scurt timp la abordarea liderului din punct de vedere psihosocial, care consideră liderul ca fiind în mod simultan:

- un ansamblu de atribute ale rolului pe care individul le joacă în grup; - un proces de interacţiuni la nivelul grupului. Această viziune psihosocială nu consideră apariţia liderului ca fiind generată, în primul rând de calităţile

personale (la fel ca în cazul celor două anterior menţionate). Apariţia liderului este explicată prin natura grupului şi situaţia concretă în care el este plasat la un moment dat:

18

18

a. Natura grupului Grupul, în funcţie de caracteristicile (natura) sa poate crea liderul, asigurând ascendenţa membrului de

care are nevoie grupul, sau se poate forma în jurul acestuia. Complexul relaţiilor lider-grup pune problema cercetării caracteristicilor grupului, pentru a cunoaşte conduita liderului în raport cu aceste caracteristici.

Caracteristicile (natura) grupului pot fi grupate, în viziunea lui Hemphill (apud Neculau, 1977, 105-106) sub forma unor categorii - “group dimensions”, concepute ca să exprime grade de caracteristici organizate pe un continuum, de la gradele cele mai scăzute până la cele mai înalte:

1. Mărimea (“size”), numărul membrilor din grup; 2. Aderenţă (“discidity”), gradul în care grupul funcţionează ca o unitate; 3. Omogenitate ( “homogenity”), gradul de asemănare în ceea ce priveşte sexul, vârsta, pregătirea, etc.; 4. Flexibilitate ( “flexibility”), gradul în care grupul îşi stabileşte propriile reguli, reglementări, norme,

proceduri; 5. Stabilitatea (“stability”), frecvenţa schimbărilor mari sau a reorganizărilor intragrupale; 6. Polarizare (“polarization”), gradul de concentrare a eforturilor către o singură ţintă – definitivă; 7. Autonomie (“autonomy”), gradul de operare independentă pe direcţia altor grupuri sau a grupurilor

mai mari; 8. Intimitate (“intimacy”), gradul de familiarizare a membrilor grupului unii cu alţii; 9. Control (“control”), gradul în care grupul restrânge libertatea comportării membrilor. b. Situaţia grupului Situaţia joacă un rol important în determinarea tipului de conducere, fără a avea, însă, exclusivitatea

determinării acestuia. Abordarea “conducerii situaţionale” poate fi făcută fie prin prisma observării similarităţilor dintr-un

număr de organizaţii, care vor da posibilitatea estimării cu aproximaţie a persoanei care va deveni lider în una dintre aceste organizaţii, fie prin luarea în considerare a caracteristicilor unice ale unei organizaţii, pentru determinarea factorilor situaţionali, care vor determina cine va deveni în mod probabil lider în organizaţie. 6.3. Formele de conducere şi funcţiile liderului Corelarea celor două criterii (situaţia şi natura grupurilor ) duce la identificarea unor categorii de lideri, a unor forme de conducere: A. Liderul instituţional B. Liderul ca aspect al organizării C. Specialistul în sarcină D. Persoana centrală E. Persoana preferată F. Persoana cea mai influentă Ceea ce au comun aceste forme de leadership este exercitarea de către lider în structura grupului a unei serii de funcţii specifice, grupate în: 1. Funcţii executive (reprezentant al grupului în exterior, controlor al relaţiilor externe, responsabil cu discipina etc.) 2. Funcţii de menţinere (menţinerea grupului în echilibru în raport cu exteriorul şi interiorul acestuia) În realizarea acestor funcţii, liderul are în vedere atât motivarea membrilor grupului său cât şi propria sa motivare în vederea obţinerii “drumului de conducere” optim. 6.4. Stiluri de conducere Stilul se referă, în general, la factura proprie de a desfăşura diferite activităţi. Stilul de conducere se referă la modul în care acesta liderul înţelege să îşi joace, interpreteze rolul corespunzător status-ului său în grup (prin modul de ascultare, de primire a informaţiei şi de răspuns, adresare către ceilalţi membri ai grupului ). Cele mai substanţiale cercetări privind stilul de conducere se datorează lui K. Lewin şi colaboratorii săi Lippit şi Write, prin studiul desfăşurat între 1939-1940, urmărind aspecte comparative ale conducerii şi ale vieţii de grup. Aceste studii au fost efectuate asupra unor grupuri de copii de unsprăzece ani conduse de către un adult. S-au urmărit două direcţii în cercetarea acestor grupuri (Neculau, 1977, 182-188): a. Studiul efectelor asupra comportamentului de grup şi individual a trei variante de stil comportamental (propuse experimental): democratic; autoritar; laissez-faire. b. Studiul reacţiilor grupului şi indivizilor datorate trecerii de la un tip de conducere la altul în cadrul aceluiaşi grup.

19

19

Diverse cercetări ulterioare au identificat multiple forme intermediare între cele trei tipuri de stiluri experimentale, observându-se mai ales tendinţa de polarizare a acestora către cele două tipuri fundamentale, autoritar şi democratic. Aceste cercetări nu sunt importante prin diferitele clasificări produse (şi care pot fi reduse, în general, la cele propuse de Lewin) ci prin sublinirea diferitelor efecte ale stilurilor de conducere asupra grupului.

Principalul efect dovedit este cel indus în climatul grupului (noţiunea de „climat” exprimând cel mai bine relaţiile între membrii unui grup, relaţii determinate de interacţiunea tuturor factorilor subiectivi şi obiectivi, între care stilul de conducere al liderului are un rol de prim-plan . Climatul, folosit ca formă de conducere, poate influenţa direct şi totodată impersonal colectivitatea executanţilor dintr-un grup (printr-o acţiune ce nu ţine de sfera raţiunii, ci de cea a sentimentelor ).

Folosirea stilului în conducere (ca instrument de exercitare al funcţiei de conducere de către lider) nu se aplica în practică în mod rigid, acelaşi la toate situaţiile. În mod real, aplicarea propriului stil de conducere presupune o permanentă reactualizare a studiului realităţii în care urmează să se acţioneze, o interiorizare a aspectelor teoretice privitoare la actul conducerii, fiind deci vorba de un model integrativ, rezultat al interferenţei între influenţe diverse (de ordin cultural, economic, social, individual ).

7. Rolul grupurilor în perceperea realităţii sociale

7.1. Teoria socială a atribuirii

Implicaţiile sociale ale fenomenului atribuirii au determinat o reorientare a interesului cercetătorilor fenomenului atribuirii de la o perspectivă iniţială ce viza relaţiile între elementele – persoane (Andronic, 2006, 26-40), la o orientare a acestora “... bazată pe convingerea că relaţiile interindividuale sunt în realitate o relaţie între grupuri, “cel puţin la nivel simbolic”... ceea ce înseamnă că indivizii sunt surse şi ţinte ale atribuirii în calitate de membri în grupuri determinate (Radu, Iluţ şi Matei,1994, 59).

Această perspectivă trimite în mod nemijlocit la problematica vizând categorizarea socială. Prezenţa grupului, “cel puţin la nivel simbolic”, constă în fapt în utilizarea de către individ a anumitor categorii prin care se ordonează, se clasifică elementele realităţii sociale.

Această reorientare a perspectivei de abordare a fenomenului percepţiei sociale a dus la constituirea unei teorii aparte, mai mult sau mai puţin articulată – teoria atribuirii sociale - care vizează, spre deosebire de teoriile “clasice“ ale atribuirii “ ... abordarea proceselor inferenţiale de înţelegere şi explicare a lumii în contextul relaţiilor intergrupale, în particular evidenţierea factorilor de ordin cultural“, opţiune teoretică sprijinită de o serie de date experimentale care probează faptul că atribuirile se fac pornind mai degrabă de la categoria în care este inclusă persoana: “În perspectiva teoriei sociale, atribuirea nu este un proces individual şi interpersonal, ci un proces de prelucrare a informaţiei care are ca element central categorizarea socială (s.n)“ (Radu, Iluţ şi Matei, 1994, 60).

7.2. Interferenţe în perceperea grupului În domeniul percepţiei grupurilor pot fi enumerate trei categorii de surse de interferenţă (Crider, Goethals, Kavanought şi Solomon, 1985, 420) care pot acţiona atunci când are loc perceperea unui grup:

- stereotipul (“set de convingeri despre caracteristicile persoanei ce aparţine unui grup, convingere care este generalizată la aproape toţi membrii acestuia“); - prejudecata (“atitudine faţă de o persoană sau o evaluare negativă a acesteia doar pe baza apartenenţei acesteia la un grup“); - discriminarea (“expresia prejudecăţii în comportament“) sau, într-o formulare mai completă “orice comportament orientat asupra unor persoane datorită faptului că acestea sunt identificate ca fiind membrii unui grup“ (Brehm şi Kassin, 1990).

I. Stereotipurile a. Originea stereotipurilor Originea stereotipurilor poate fi urmărită din mai multe puncte de vedere :

- istoric (căutându-se un eveniment istoric care să le fundamenteze existenţa); - politico – economic (căutându-se motivele pentru care cei care deţin puterea “oferă“ şi întreţin diferitele stereotipuri ); - socio – cultural (căutând originea acestora în diferenţele existente între variatele categorii sociale, căutând, aşadar, “sâmburele de adevăr“ al acestor modalităţi grosiere şi unilaterale de percepere a grupurilor).

20

20

Toate aceste perspective de abordare a stereotipurilor aduc cu ele elemente viabile în identificarea genezei stereotipurilor, dar fiind abordări la nivel sociologic nu reuşesc să explice modalităţile în care sterotipurile, odată produse la acest nivel (într-un context cultural anume) acţionează la nivelul persoanei.

Sarcina explicării complete a fenomenului de producere şi perpetuare a stereotipurilor a fost asumată de către psihologia socială, care explică apariţia unui stereotip prin două procese interrelaţionate: categorizarea socială şi efectul omogenităţii out-group – ului.

1. Categorizarea socială Constând în tendinţa de a selecta obiectele din câmpul perceptiv în grupuri, mai curând decât a le

considera pe fiecare în parte ca fiind un unicat, categorizarea apare în mod natural în actul percepţiei, iar în cazul percepţiei persoanelor ia forma categorizării sociale - clasificarea persoanelor în grupuri pe baza atributelor lor comune .

Categorizarea socială este un moment adaptativ şi necesar al procesului percepţiei sociale, oferind posibilitatea persoanei în cauză de a-şi forma o impresie rapidă ( în timp real ) şi de a folosi experienţa anterioară pentru a se călăuzi în noile interacţiuni interpersonale.

2. Efectul omogenităţii out – group – ului Pe lângă avantajele enumerate mai sus, categorizarea socială are un dezavantaj major, cel de a conduce la

supraestimarea diferenţelor dintre diferitele grupuri sociale şi a asemănărilor din interiorul acestora (între persoanele ce îl compun). Cel de-al doilea fenomen psihosocial care promovează stereotipurile este tocmai acest efect de omogenitate al grupurilor obţinut în urma categorizării sociale.

Categorizarea socială făcându-se pe baza experienţei personale, este puternic condiţionată de manifestările acesteia în cadrul grupului de apartenenţă, grup în care persoana îşi regăseşte cel puţin o parte din atributele individuale (“in – group“). Efectul omogenităţii out–group - ului constă în “tendinţa de a presupune că există o mai mare omogenitate între membrii out–group – ului decât între membrii in–group - ului “ (Brehm şi Kassin,1990).

Această tendinţă afectează relaţiile dintre diferite grupuri ale căror membri au caracteristici ce se pot distinge clar şi care se delimitează unii de alţii cu uşurinţă pe baza acestora (de tipul relaţiilor între grupurile de tineri şi bătrâni, conservatori şi liberali, femei şi bărbaţi).

Apariţia acestui bias� în percepţia grupurilor poate fi explicat şi prin puţinătatea contactelor cu “out – group“ – ul, contacte care au loc într-un număr limitat de situaţii şi cu un număr limitat de membri ai out – group – ului.

b.Supravieţuirea stereotipurilor În ceea ce priveşte modalităţile în care stereotipurile se perpetuează, au fost emise o serie de explicaţii de

ordin teoretic, care vizează: i. Corelaţiile iluzorii O primă explicaţie a supravieţuirii stereotipurilor este cea oferită de corelaţiile iluzorii care constau în

supraestimări ale asociaţiilor între variabile care sunt doar în mod slab corelate sau nu se corelează de loc. ii. Subcategorizările Stereotipurile rezistă (supravieţuiesc) uneori şi dacă sunt neconfirmate în mod constant de către cele

percepute în legătură cu obiectul stereotipului, fapt care a pus o serie de întrebări cu privire la explicaţia acestora doar cu ajutorul corelaţiilor iluzorii.

Spre deosebire de viziunea clasică asupra strereotipurilor, care identifica obiectul unui stereotip cu o categorie largă de persoane (de tipul “ tineri “, “ femei “ etc. ), în prezent se cunoaşte faptul că multe strereotipuri se referă la grupuri de persoane mai limitate din punct de vedere numeric şi cu o serie de caracteristici mai specifice, la subcategorii de persoane (vorbindu-se, de exemplu, de stereotipuri la adresa femeilor cu referire la femeia ca soţie, la femeia cu o carieră profesională proprie, la femeia sportiv, la femeia ca obiect sexual, la femeia cu orientare feministă).

Concluzia principală a acestei explicaţii a existenţei stereotipurilor ar fi aceea că, pentru a înţelege mai bine caracteristicile unui stereotip, trebuie să cunoaştem , în mod cât mai exact, natura grupului la care se referă acesta, proces de cunoaştere în care identificarea exactă a diferitelor subcategorii ce pot apărea este un element necesar.

� Termenul de „bias” poate fi tradus din engleză ad litteram ca „tendinţă” sau „părtinire”. În psihologia socială, termenul este întrebuinţat pentru a descrie „un mod specific al indivizilor, o tendinţă a acestora de a selecta anumite

informaţii şi de a oculta alte informaţii, precum şi o modalitate de prelucrare a informaţiilor, care conduce la rezultate

discrepante faţă de raţionamentele ştiinţifice” (Chelcea şi Iluţ, 2003,60).

21

21

II. Prejudecata a. Personalitatea autoritariană Cu privire la originea prejudecăţilor, există un curent important de cercetare care tratează prejudecata

ca fiind o problemă care apare la nivelul personalităţii, abordare care se bazează pe faptul (observabil şi în mod empiric) că unele persoane manifestă – în mod constant, chiar invariabil - mai multe prejudecăţi decât altele.

Ar putea fi citat aici un studiu efectuat pe un grup de studenţi de naţionalitate americană (Hortley, 1946, apud Brehm şi Kassin, 1990) cu privire la prejudecăţile acestora faţă de grupurile de studenţi străini din S.U.A, care arăta că subiecţii care aveau prejudecăţi faţă de studenţii aparţinând unui anumit grup etnic sunt cei care, în general, manifestă prejudecăţi şi faţă de alte grupuri de studenţi străini (inclusiv faţă de grupuri etnice de studenţi străini inventate sau fără reprezentare în mediul universitar american).

Studiile lui Theodore W. Adorno (1903-1969) despre persoanele care prezintă prejudecăţi antisemite sau rasiste au dus la delimitarea conceptuală a personalităţii autoritariene (Chelcea, 2002, 75), caracterizată prin: rigiditate, supunere faţă de autoritate şi prejudecăţi manifestate faţă de cei care îi sunt diferiţi.

Studierea dezvoltării individuale a celor care aparţinând acestui tip de personalitate au arătat faptul că, în general, au fost crescuţi prin folosirea unor metode aspre de disciplinare.

b. Determinanţii sociali Concluziile lui Adorno au fost supuse unor studii transculturale, cum ar fi cel al lui Pettigrew (apud

Brehm şi Kassin, 1990) care arăta faptul că în regiunile în care se manifestă puternic prejudecăţile persoanele nu sunt mai autoritariene (în sensul dat de Adorno ) decât în cele în care prejudecăţile au o manifestare mai limitată.

Acest fapt a atras atenţia asupra provenienţei culturale (a determinanţei sociale) a prejudecăţilor. III. Discriminarea Cum manifestările discriminatorii (“transpunerea în practică “ a prejudecăţii) pot crea probleme sociale

majore (de tipul conflictele interetnice de stradă din Franţa anului 2005 sau a mineriadelor), atenţia cercetătorilor s-a îndreptat spre problematica acestora, concretizându-se într-o serie de abordări:

1. Caracterul real al conflictului O serie de experimente – devenite clasice – au fost derulate de Muzafel Sherif (1954, “Robbers Cave

State Park”), prin care Sherif şi colaboratorii săi au pus două grupuri de copii să se confrunte (generându-se un adevărat “război“ în miniatură între aceştia), după care cercetătorii au încercat “stingerea“ conflictului (descoperind că singura soluţie sigură este cea a scopurilor supraordonate, cele care pot fi atinse doar prin reunirea eforturilor membrilor celor două grupuri).

În urma acestei serii de experimente a apărut o teorie privitoare la natura prejudecăţii, cea a caracterului real al conflictului, conform căreia ostilitatea (şi prejudecăţile generate de aceasta) dintre diferitele grupuri sunt cauzate de competiţia directă a acestora pentru resurse valoroase, dar limitate. De la aceste prejudecăţi şi până la manifestările discriminatorii nu mai trebuie făcut decât un mic pas, care a fost parcurs de către copiii din experimentele lui Sherif.

Teoria caracterului real al conflictului are o aplicabilitate limitată, neputând explica, de exemplu, manifestarea similară a prejudecăţilor rasiale la persoane care au contact direct cu reprezentanţi ai celeilalte rase comparativ cu a celor care trăiesc într-o comunitate formată exclusiv din indivizi similari rasial.

2. Privarea relativă Abordare teoretică care sugerează faptul că oamenii se manifestă discriminatoriu nu atunci când sunt

privaţi şi deposedaţi în mod obiectiv, ci atunci când se simt privaţi în comparaţie cu alte persoane, grupuri sau situaţii, teoria privării relative ia în considerare, în mod obişnuit, două tipuri de privare relativă : “egoistă“ ( atunci când are loc pe baza unui interes personal ) şi “fraternă“ (atunci când în joc se află interesele grupului).

În domeniul percepţiei grupurilor, teoria privării relative explică o serie de fenomene de ostilitate generate nu atât din cauze personale (câştiguri sau pierderi ale celui care percepe grupul), cât din teama de a pierde teren în faţa unui grup, considerat rival.

3. Teoria identităţii sociale Această abordare teoretică ce îşi are geneza în abordările grupurilor minimale (formate din persoane

caracterizate prin similarităţi de o minimă importanţă minimă sau alese în mod arbitrar), abordări care au arătat că şi în situaţia acestui tip de grup se manifestă favoritismul grupal (tendinţa de a discrimina “out–group”- ul în favoarea “in – group” -ului), tendinţă observabilă în cazul tuturor grupurilor:

Pentru a explica acest efect, a fost propusă teoria identităţii sociale, dezvoltată de către psihologul britanic Henri Tajfel (1912 – 1982). Tajfel argumentează faptul că apartenenţa la un grup este suficientă pentru a produce prejudecăţi la adresa altor grupuri (out-group – uri). El sugerează că gândirea umană

22

22

operează în mod natural cu categorizări, atât în ceea ce priveşte lumea socială, cât şi în cea non-socială. Conceptul de sine al oamenilor include prezumţii referitoare la apartenenţa lor la anumite categorii

sociale sau grupuri, cum ar fi rasa sau vârsta, prezumţii care constituie identitatea socială a acestora. Pentru a-şi menţine stima de sine, oamenii au tendinţa de a considera categoriile de grupuri de care aparţin ca fiind mai bune decât cele din care nu fac parte. Multe date empirice susţin această teorie, dar experimentele efectuate sunt contradictorii în ceea ce priveşte predicţia efectelor sale.

Originea acestei teorii trebuie căutată în teoria lui Leon Festinger asupra comparaţiei sociale. Deosebirea faţă de teoria lui Festinger este dată de faptul că, în cazul lui Tajfel, comparaţia socială nu este un fapt interindividual, ci un proces intergrupal, teoria identităţii sociale referindu-se la comparaţii între categorii sociale.

Persoanele nu se limitează, în viziunea autorului britanic, la o evaluare a bilanţului acestei comparaţii, ci încercă să facă respectivul bilanţ pozitiv (stabilind distanţări pozitive faţă de un alt grup şi făcându-şi pozitivă categoria de apartenenţă în temeiul unei / unor dimensiuni evaluative pertinente în situaţia în care are loc compararea cu acesta.

Cercetările anilor ’70 şi ’80 au condus la o reevaluare a abordărilor teoretice iniţiale ale teoriei identităţii sociale, în sensul că s-a introdus pe lângă explicarea fenomenelor de menţinere a prejudecăţilor şi a manifestărilor de discriminare intergrupală prin factori ce ţin de motivaţia membrilor grupului de a îşi căuta o distinctivitate personală (pozitiv evaluată) prezentă anterior - o distincţie între comportamentele şi reprezentările interindividuale şi intergrupuri, care sunt opuse pe un continuum cu doi poli :

- Primul pol, Eul sau variabilitatea, este cel în care individul ar acţiona pe baza caracteristicilor proprii (identitate personală );

- Cel de-al doilea pol, grupul sau uniformitatea, este cel în care individul al acţiona exclusiv pe baza caracteristicilor comune (identitate socială).

Teoria identităţii sociale pune, deci, accentul pe apartenenţa de grup în procesul definirii personale, într-o viziune care promovează separarea comportamentelor individuale şi intergrupuri:

“ dacă individul, prin identificare cu grupul, accede la o identitate pozitivă, el stabileşte o diferenţă între grupuri, dar nu mai are tendinţa de a stabili o diferenţiere faţă de ceilalţi membrii ai grupului său, iar dacă individul are posibilitatea de a se diferenţia direct faţă de celălalt (şi, prin aceasta, poate accede la o evaluare pozitivă de sine), el nu va mai stabili o diferenţiere între diferitele grupuri din anturajul său.

Plecând de la această dihotomie clară între comportamentele individuale şi intergrupuri, cu cât identitatea socială este mai puternică, cu atât identitatea personală este mai puţin importantă şi cu cât identitatea personală este mai salientă, cu atât individul are mai puţin nevoie de o identitate socială, de vreme ce identitatea socială, la fel ca şi identitatea personală, satisfac aceeaşi nevoie de imagine pozitivă de sine (s.n.)” (Bourhis şi Leyens, 1997).

8. Metode de cunoaştere şi activare a grupurilor sociale (I)

8.1. Rolul psihosociologului în cadrul organizării activităţilor de grup

Literatura privind metodele de cunoaştere, activare şi valorificare a potenţialului grupurilor în diferite domenii (învăţarea diferitelor competenţe; psihoterapie; dezvoltare organizaţională etc.) are o creştere exponenţială începând cu anii ’60 (o dată cu apariţia “Training-group”-ului). Această explozie informaţională este datorată în principal cercetărilor şi aplicaţiilor de psihologie socială, care au fost preluate şi valorificate şi de către practicanţii altor profesii (în primul rând, cele de factură economică).

O „mini-explozie” se înregistrează şi în România actuală în ceea ce priveşte oferta de servicii de „training”, „grupuri de dezvoltare personală”, „team-building” (preferabil „outdoor”). De multe ori, aceste servicii sunt oferite doar prin traducerea şi adaptarea aproximativă a unor manuale de lucru cu una sau mai multe metode ce vizează grupurile sociale şi cu ignorarea cvasitotală a postulatului conform căruia „Nu există un lucru mai practic decât o bună teorie!”.

Desigur, astfel de oferte se manifestă puternic pe piaţa serviciilor deoarece există cererea, o tendinţă autentică a pieţei de servicii în direcţia dezvoltării de activităţi de grup, care să încorporeze cunoştinţe adecvate de psihologie socială.

Pornind de la aceste două argumente (privind slaba delimitare a bazei teoretice şi potenţialul comercial existent), am inclus în aceast volum două capitole privind metodele de cunoaştere şi activare a grupurilor sociale (mici): în primul capitol, accentul va fi pus pe rolul animatorului grupurilor şi pe training-group (cu

23

23

metodele sale derivate), iar în cadrul celui de al doilea vor fi prezentate formaţiunile eficiente de lucru de tipul discuţiei (apud I.Radu)

În limba română, nu există un termen care să se fi impus definitiv pentru a descrie în mod adecvat rolul celor care animă (însufleţesc) activităţile de grup, preferându-se, în funcţie de tipul de grup şi formarea profesională a celui ce apreciază activităţile acestuia o serie de termeni ca: animator; conducător (al grupului); facilitator; lider; monitor ş.a.m.d..

Termenul de „animator” este destul de răspândit în literatura psihosociologică de la noi (în pofida potenţialului unor nefericite asocieri semantice cu termenul de gen feminin) şi pare a fi unul necesar în opinia unui reputat specialist în dinamica grupurilor, Pierre de Visscher. Acesta „crede că în orice grup puterea ar trebui împărţită între expert (cel care dispune de competenţă şi îşi oferă serviciile), autoritate (deţinătorul puterii legitime, cel îndreptăţit să distribuie recompense şi pedepse) şi animator (organizator, „înlesnitor”).” (Neculau, 2003, 217).

Cu referire la aplicaţiile psihologiei sociale, animatorul este definit în manieră descriptivă de către Adrian Neculau (2003, 217) ca „membrul grupului care apare în procesul de evoluţie a grupului. El se impune prin calităţile sale şi este acceptat; înţelege că trebuie să împartă responsabilităţile, îşi asumă sarcini, dar îi încurajează şi pe ceilalţi să se implice, exercită o influenţă mutuală, devine motorul angajamentului şi al schimbării”. Definit astfel, conceptul de animator∗ pare a fi unul extrem de versantil, iar rolul persoanei care are acest rol în cadrul grupului se poate modifica în funcţie de tipul grupului în care funcţionează (Neculau, 2003, 217-218): a. În cadrul grupurilor orientate spre sarcină, funcţiile îndeplinite sunt:

- regularizarea proceselor socio-afective; - producţie, prin orientarea spre sarcină şi facilitarea înţelegerii ideilor şi opiniilor membrilor; - facilitarea schimburilor în vederea unei funcţionări eficiente.

b. În grupurile în care animatorul are rolul de psihoterapeut sau consultant de grup, funcţiile sale sunt: 1. Executivă - presupune structurarea, planificarea, organizarea, favorizarea dezvoltării personale a membrilor prin intermediul învăţării interpersonale); 2. Susţinerea afectivă – prin care favorizează apariţia unui climat de deschidere şi acceptare; 3. Elucidarea proceselor de grup - propunerea interpretări, atribuirea unui sens experienţelor sau situaţiilor confuze, propune modele conceptuale; 4. Stimularea emoţională a interacţiunilor, prin favorizarea expresiilor emotive intense şi personale (prin concentrarea pe trăirea „aici şi acum" şi evitarea raţionalizării comportamentelor.

8.2. Traning-group-ul şi metodele derivate

Training-group-ul (“T-group”) se bazează atât pe observaţiile psihosociologilor, cât şi pe datele experimentale strânse anterior, privind nevoile membrilor grupului: de recunoaştere; de status social; de integrare şi de afirmare.

Metoda se prezintă ca o „învăţare situaţională”, în care participanţii sunt invitaţi să înveţe noi comportamente cognitive, relaţionale, atitudinale: „Scopul acestei metode este să-l înveţe pe fiecare participant să descopere ce se aşteaptă din partea sa şi să realizeze relaţii sociale mai eficiente”. (Neculau, 2003, 216).

Pentru aceasta, schimbarea în cadrul unui T-group se realizează ca un proces în trei etape: 1. Dezrădăcinarea, invalidarea unui model comportamental inadecvat, (care se realizează prin inducerea unei tulburări emoţionale, de care individul are nevoie pentru a se elibera din capcana mulţumirii de sine); 2. Transferul (de la starea care se doreşte dezrădăcinată la cea propusă); 3. Instaurarea unor noi standarde de grup, fixarea vieţii de grup la un nou nivel.

Membrii T-group-ului sunt reuniţi în mod artificial (în condiţii de laborator) şi invitati să realizeze ”ce se întâmplă", “ce se poate face", urmărindu-se ca, prin discuţii, să se ajute reciproc, să se vadă aşa cum văd alţii, să înteleagă ce se aşteaptă din partea lor. T-group-ul este orientat spre : formare reciprocă, antrenament (en: “training”), învăţare prin cooperare.

Rolurilor membrilor în T-group pot fi clasificate (apud Neculau, 2003, 219) în: 1. Roluri privind sarcina grupului („task”) sunt legate de obiectivul pe care grupul decide să-l îndeplinească sau pe care l-a îndeplinit. „Scopul lor este de a facilita şi coordona eforturile de grup în

∗ Termenul de animator este prezent şi în cadrul Clasificaţiei Ocupaţiilor din România (COR), ca „animator

socio-educativ”.

24

24

selectarea şi definirea unei probleme comune şi în solutionarea acestei probleme”; 2. Roluri de construire şi menţinere a grupului. Rolurile din această categorie sunt orientate spre funcţionarea grupului ca grup şi sunt astfel configurate să întărească, să reglementeze şi să perpetueze grupul ca grup; 3. Roluri individuale - Scopul lor este individual şi este irelevant atât pentru sarcina grupului, cât şi pentru funcţionarea grupului ca grup. Astfel de „participări” sunt, însă extrem de relevante în problema T-group-ului, dând măsura în care un asemenea training este dirijat către îmbunătătirea maturitătii grupului sau a eficienţei îndeplinirii sarcinii grupului.

Fundamental la metoda T-group este ideea de „învăţare reciprocă”, realizată prin: - încurajarea unui spirit de cercetare şi de experimentare în relaţiile sociale; - promovarea nevoii de autoinformare privind armonizarea cu contextul social; - dezvoltarea capacităţii de a diagnostica situaţiile sociale, de a angaja comportamente de colaborare şi de a rezolva situaţiile interpersonale prin angajarea în rezolvarea problemelor. Aplicarea metodei T-group în medii sociale foarte diferite a dus treptat la forme noi de activităţi de grup, care pot fi considerate ca metode derivate din T-group (Neculau, 2003, 216-217): 1. Metode bazate pe eliberarea expresiei afectivităţii, pe dezvoltarea competenţei verbale şi corporale sau pe combaterea comportamentului depersonalizat şi dezangajat: grupul de sensibilizare; grupul de conştientizare senzorială (corporală); atelierul de creativitate sau grupuri centrate pe dezvoltarea organizatională sau pe formarea echipelor. În toate aceste cazuri, activitatea grupului este centrată mai degrabă pe grupul în sine şi nu pe o sarcină anume (urmărindu-se descoperirea grupului însuşi, cu mecanismele şi potenţele sale creatoare); 2. Grupul de evoluţie care pune accentul pe situaţia unică, neobişnuită, pe o împrejurare privilegiată care favorizează schimbul între participanţi. Experienta, achiziţia dobândită aici este apoi aplicată în grupurile naturale. Este vorba de o practică diferită de cele anterioare, deoarece este vorba de o derulare şi o dezvoltare în direcţia nevoilor participantilor şi nu către un model prestabilit; 3. Grupul de întâlnire, fondată ca teorie şi tehnică de Carl Rogers (în 1971) propune participantilor să-şi schimbe atitudinile şi comportamentele, să învete şi să accepte prin schimbul prilejuit de o „întâlnire" autentică cu alţii. Organizarea unui grup de întâlnire permite participanţilor: - să descopere la ceilalţi atitudini sociale necunoscute; - să-şi dezvăluie propria imagine în ochii altora; - să găsească sensuri noi cuvintelor utilizate; - să realizeze o priză de conştiinţă, crescând astfel încrederea în valoarea acţiunii prin grup (în puterea grupului de a favoriza schimbarea personală).

9. Metode de cunoaştere şi activare a grupurilor sociale (II)

Formaţiunile eficiente de lucru de tipul discuţiei

Literatura cu privire la metodele eficiente de lucru în cadrul grupurilor mici nu poate fi cu uşurinţă sistematizată. Începând de la recomandări generale cu privire la spaţiile ce pot fi utilizate sau dispunerea optimă a mobilierului şi participanţilor (Eitington, 1990, 41-69), continuând cu exerciţiile de „spargere a gheţii”, modalităţile de orientare a activităţii şi cele de extragere a celor mai valoroase concluzii, dezvoltarea metodelor eficiente de conducere şi dezvoltare a activităţilor de grup este făcută mai ales în legătură cu tipul de activitate în care este angrenat grupul.

O astfel de sistematizare a fost efectuată de I. Radu (Radu, Iluţ şi Matei, 1994, 144-154) cu privire la formaţiunile eficiente de lucru de tipul discuţiei. Am ales spre prezentare această clasificare datorită relevanţei pentru publicul-ţintă căruia i se adresează prezenta lucrare: discuţiile colective se pot dovedi extrem de adecvate pentru studenţi, care pot avea astfel o comunicare de tip academic care să beneficieze de toate avantajele unui mediu colegial de interacţiune psihosocială.

A. Grupul de discuţie-dezbatere Discuţia colectivă începe cu o expunere introductivă (de prezentare a datelor problemei) care nu trebuie să depăşească 15-20 de minute. Desfăşurarea discuţiei propriu-zise presupune parcurgerea a patru faze:

25

25

1. o fază de încălzire şi de prezentare a opiniilor, in care fiecare participant îşi expune punctul de vedere în tema discutată; 2. elaborarea in comun a unui plan de muncă; 3. discuţia colectivă pe baza punctelor din plan; 4. sinteza finală, care trebuie să intrunească acordul grupului. În cadrul utilizării acestei metode, conducătorul sedinţei are de făcut faţă unor provocări diverse, cum ar fi: - reformularea opiniilor exprimate (pentru a obţine clarificarea lor sau acordul participanţilor); - dezvoltarea de sinteze parţiale (de reunire a unor păreri apropiate sau uşor divergente) precum şi a sintezei finale; - evitarea generării unei stări de competiţie cu grupul (oferirea propriei idei sau sugestii numai atunci când nu o oferă altcineva din grup).

În ansamblu, conducătorul şedinţei de discuţie în grup înlesneşte schimbul de idei, dialogul în grup. În acest sens este util să se creeze un cadru problematic, sugerând un moment de disonanţă (de diferenţe sau deosebiri de opinii, care induce un minim de tensiune în dinamica discuţiei)

Grupul de decizie poate fi considerat un caz particular al dezbaterii colective, care a atras interesul psihosociologilor datorită consecinţelor posibile ale deciziilor unui grup asupra unui număr mai mare de persoane (de exemplu, grupurile de decizie politică).

În legătură cu decizia luată în cadrul grupului, cercetările au evidenţiat următoarele tendinţe: - alinierea spre o medie (stabilită în cadrul grupului); - polarizarea spre extreme; - inflexiunea spre risc (“Grupul se dovedeşte mai cutezător decât individul”)

B. "Brainstorming" şi tehnici derivate

Metoda "brainstorming" a fost propusă psihologul A. Osborn în 1959. Este vorba de o formaţie de lucru cu caracter temporar, ce se desfăşoară în grup restrâns (8-12 persoane). Brainstormingul are ca obiect producerea de idei noi prin participarea colectivă (şi nu de decizii, aşa cum este greşit apreciat).

Consultarea într-o manieră deschisă, străină de disfuncţile criticii şi evaluării imediate, comportă şanse sporite de a găsi idei bune. În esenţă, reuniunea "brainstorming" tinde să devină o tehnică de creativitate de grup, fiind utilizată cu succes în activitatea didactică (Andronic şi Andronic, 2006, 52).

Principiul de lucru este separarea ideaţiei (a producerii ideilor) de evaluarea logică şi critică a acestor idei. Cu alte cuvinte, se produce o “evaluare amânată”, pentru a elibera participanţii de efectele disfuncţionale ale criticii imediate în cadrul grupului.

Brainstormingul a fost dezvoltat sub numeroase forme şi modalităţi de organizare, dintre care o serie de metode derivate s-au impus datorită eficienţei lor:

a. Grupul sinectic (W.J. Gordon, 1961). Denumirea sa vine de la termenul “sinectică” din limba greacă înseamnând “a pune împreună elemente

diferite şi aparent irelevante”. “Principiul ce stă la baza metodei poate fi rezumat în două idei: (a) transformarea a ceea ce este neobişnuit, străin, in ceva familiar, obişnuit, ceea ce presupune

deprinderea cu problema, înlăturarea incertitudinii iniţiale, punerea ei în termeni univoci; (b) transformarea familiarului în ceva neobişnuit, străin, ceea ce presupune a lua distanţă faţă de termenii

comuni în care apare problema.” (s.n.) (Radu, Iluţ şi Matei, 1994, 150) După AI. Roşca (1981, 178), aplicarea metodei sinectice presupune următoarele etape:

1) problema este dată; 2) straniul este transformat în familiar; 3) problema este înţeleasă; 4) intervin mecanismele operatorii (tipurile de analogii); 5) familiarul este transformat în straniu; 6) soluţiile găsite sunt evaluate şi se adoptă aceea care corespunde cel mai bine unor criterii stabilite in prealabil (de ordin tehnic, financiar, etc.). Deşi este apreciată ca fiind destul de sofisticată în aplicare (presupunând prezenţa unor abilităţi de lucru

cu simboluri verbale), metoda a cunoscut un mare succes în practică. b. Grupul creativ adaptat. Pornit de la cercetările Mihaelei Roco asupra creativităţii în cadrul colectivelor de cercetare româneşti, această metodă derivată din brainstorming presupune asistenţa constantă a psihologului în desfăşurarea activităţilor de grup.

26

26

C. Discuţia-panel Discuţia - panel este aplicabilă mai ales la întâlniri de lucru cu caracter ştiintific, ca o modalitate de

animare a discuţiei de grup, prin punerea în contact a unui grup restrâns de specialişti cu un public mai larg. Termenul "panel" provine din engleză, desemnând “o listă fixă de nume” (Radu, Iluţ şi Matei, 153).

Practic, într-o sală destul de mare destinată reuniunii, un grup de 5-7 persoane (competente în tema pusă in discuţie) - iau loc în jurul unei mese de forma unui arc de cerc dechis în fata auditoriului. Auditoriul se află în faţa panelului astfel încât poată auzi cât mai bine schimburile verbale dintre persoanele competente care formează panelul.

Responsabilul sau conducătorul întâlnirii se situează între panel şi public având rolul de intermediar între panel şi auditoriu, tot acestuia revenindu-i şi sarcina orientării discuţiei.

Discuţia debutează cu anunţarea temei, urmată de o prezentare concisă a expunerilor. Simultan, sunt distribuite mici cartonaşe în rândul auditoriului, pe care se notează întrebările puse membrilor panelului. Sarcina responsabilului este să sintetizeze întrebările primite şi să le transmită panelului, care răspunde la acestea în cadrul unor discuţii comune.

“Avantajul acestei forme de lucru constă în faptul că promovează iniţial un fond de idei şi informaţii competente, defineşte cadrul de gândire în care se vor mişca discuţiile libere, incită participantii la reflexie asupra temelor schiţate şi asigură în chip organizat "faza de încălzire", de antrenare în activitate.” (Radu, Iluţ şi Matei, 153).

10. Grupurile şcolare

10.1. Particularităţi ale grupului-clasă Grupul-clasă are caracteristici specifice, precum şi un sistem propriu de interacţiune. Acestă specificitate

apare ca una evidentă atunci când se realizează comparaţii între diferite grupuri (clase) şcolare: în cadrul unei unităţi şcolare, în condiţiile existenţei aceluiaşi colectiv profesional, a unor condiţii materiale identice şi a unui curriculum unitar, rezultatele şcolare pot fi foarte diferite. În limbajul comun, se vorbeşte despre clase (grupuri) şcolare “bune” sau “rele”, de climat şcolar “optim” sau “conflictual” fără ca, în realitate, procesul de cunoaştere şi asistenţă a acestora să facă apel la cunoştinţele de dinamica grupurilor.

O data cu dezvoltarea cercetărilor din domeniul dinamicii grupurilor, în psiholosociologia procesului educativ a început să se impună ideea că că interacţiunea profesor-elev nu este singura interacţiune cu impact asupra progresului cognitiv al elevilor (Neculau şi Boncu, 1999, 235-236): “Studiile de psihologie socială au pus în evidenţă importanţa uriaşă a climatului afectiv din grupul informal pentru participarea elevilor în şcoală, precum şi eficienţa interacţiunii dintre elevi pentru procesul de învăţare.” (s.n.).

În pedagogia tradiţională, interacţiunea şi cooperarea dintre elevi erau privite cu reticenţă, spre deosebire de pedagogia contemporană, care le favorizează şi promovează. La ora actuală, se pleacă de la ideea că, în multe cazuri, grupul mediază relaţia elev-profesor.

Semnificativă pentru această schimbare de optică este şi definiţia grupului-clasă propusă de Adrian Neculau (1995, 257) “Clasa de elevi este un grup de muncă specific, compus dintr-un număr de membri egali între ei (elevii), şi dintr-un animator (profesorul), ale căror raporturi sunt reglementate, oficial, de tipul sarcinii şi de normele de funcţionare".

Importanţa studierii clasei de elevi în termenii unui grup social derivă şi din importanţa sa în viaţa oricărui copil de vârstă şcolară, importanţă datorată unor caracteristici psihosociale ale grupului-clasă:

a. este un grup cu o stabilitate ridicată, manifestată de-a lungul anilor. Nu puţine sunt cazurile în care componenţa sa este aproape neschimbată pe parcursul ciclului primar şi a celui gimnazial;

b. posedă toate caracteristicile grupului primar, oferind din plin posibilitatea unor interacţiuni faţă-în faţă (Andronic şi Andronic, 2006, 74).

Ca grup social, clasa îndeplineşte următoarele funcţii (Neculau şi Boncu, 236): 1. de integrarea socială: clasa de elevi are un aport deosebit în procesul de socializare, o bună integrare

în cadrul acesteia asigurând individului confort psihologic; 2. de securitate: constituie un mediu prielnic, perceput ca securizant, de manifestare pentru elevi; 3. de reglementare a relaţiilor din interiorul grupului: grupul, prin diverse reacţii, are puterea de a

sancţiona comportamentele membrilor săi 4. de reglementare a relaţiilor intraindividuale, prin intermediul căreia conduce la construirea identităţii

de sine din perspectiva calităţii de membru al grupului. Există o serie de particularităţi în manifestarea proceselor de grup în cadrul grupului-clasă (Neculau şi

Zlate, 1983, 186): a. Procesul de realizare a sarcinii (de învăţare) este determinant pentru buna funcţionare a grupului-clasă.

27

27

De aceea, sarcina trebuie să fie precis formulată, prin efortul comun al profesorului şi al grupului de elevi; b. Procesul de comunicare se desfăşoară în strânsă legătură cu cel de realizare a sarcinii. Cercetările din

domeniul dinamicii de grup au arătat că reţelele de comunicare ale grupurilor diferă în funcţie de tipul sarcinii: reţelele centralizate din punctul de vedere al comunicării facilitează îndeplinirea sarcinilor simple, iar cele descentralizate se dovedesc mai eficiente în cazul sarcinilor complexe; c. Procesele afective pot fi puse în legătură directă cu cele anterior menţionate, deoarece este evident că

atracţia dintre membrii grupului-clasă constituie o conditie fundamentală a performantelor şcolare înalte. Atracţia interpersonală este, în acelaşi timp, o sursă de satisfactie personală pentru membri şi un factor al coeziunii grupului; d. Procesul de influenţă din clasa de elevi asigură uniformitatea comportamentelor, dorită şi promovată

mai ales în cadrul învăţământului obligatoriu. 10.2. Fenomene psihosociale în cadrul grupurilor şcolare În literatura psihosociologică, abordarea fenomenelor care se produc în cadrul grupurilor şcolare prezintă interes nu numai din punct de vedere teoretic, ci este şi o necesitate de ordin pragmatic: există o miză socială indiscutabilă a modului în care grupurile şcolare îşi îndeplinesc obiectivele educaţionale, iar îndeplinirea obiectivelor educaţiei este direct dependentă de o funcţionare adecvată a grupurilor şcolare. Literatura românească de specialitate este bogată în ceea ce priveşte abordarea acestor fenomene, din rândul cărora vor fi prezentate în continuare doar perechile omogenitate-eterogenitate şi cooperare-competiţie (apud Neculau şi Boncu, 1999, 239-245), precum şi o scurtă abordare a problematicii climatului şcolar.

Omogenitate vs. eterogenitate în alcătuirea clasei În cadrul grupului şcolar se manifestă o tendinţă spre omogenitate, datorată în primul rând datorită

egalităţii de statut a membrilor săi, dar şi unor alţi factori socio-demografici (distribuţia familiilor de provenienţă în acelaşi areal, similarităţi etnice sau religioase etc.)

Opţiunea pentru formarea unor clase omogene sau eterogene din punctul de vedere al capacităţilor de învăţare are importante consecinţe psihologice, pedagogice sau sociale, măsurabile în termeni de succes sau eşec şcolar sau de eficienţă a profesorului şi a actului didactic.

Deloc neglijabile sunt aspectele de ordin etic sau juridic: tendinţa spre omogenitate presupune excluderea din start a elevilor cu un potenţial de învăţare diferit (anulând astfel posibilitatea învăţământului integrat), iar accentuarea eterogenităţii poate fi un impediment în realizarea activităţilor didactice de către profesorii care nu se bucură de sprijinul psihologului.

Deşi cercetările nu au condus la rezultate definitive în ceea ce priveşte opţiunea între omogenitate şi eterogenitate, o serie de tendinţe pot fi conturate:

“Omogenitatea pare să favorizeze clasele bune, deşi, cum vom putea constata, unii autori vor susţine că interacţiunea elevilor buni cu cei mai puţin buni aduce foloase nu numai ultimilor, dar şi celor dintâi. Din punctul de vedere al interacţiunii elevilor, atât în cadru formal cât şi informal, clasele eterogene sunt în mod hotărât mai eficiente...

Un aspect ce nu poate fi neglijat în luarea deciziei cu privire la modalitatea de grupare a elevilor îl constituie stima de sine. În clasele omogene aceasta este protejată, căci elevilor slabi, ce ar avea de suferit de pe urma comparaţiilor cu cei buni, nu li se oferă acest prilej. Pe de altă parte, ei pot ajunge să înţeleagă că fac parte dintr-o clasă slabă şi că au fost repartizaţi astfel tocmai pentru că nivelul cunoştintelor şi abilităţilor lor nu este suficient pentru a fi trimişi într-o clasă bunâ. În ultimul timp gruparea în manieră eterogenă a elevilor este inclusă în multe programe de reformă educaţională, deşi s-a demonstrat că profesorii preferă clasele omogene. Cu privire la acestea din urmă, concluzia noastră este că ele nu devin eficiente decât pentru elevii foarte dotaţi, şi numai dacă se combină cu programe intensive de instruire.” (Neculau şi Boncu, 1999, 240)

Cooperare şi competiţie în clasă

Deşi importanţa unor relaţii afective pozitive între elevi este mereu amintită, mediul şcolar are o în general o organizare competitivă. Există o controversă aprinsă între adepţii competiţiei şi cei ai cooperării ca practici educative dezirabile în cadrul şcolii.

Tendinţa spre competiţie între elevi este datorată, cel puţin parţial, faptului că notarea se realizează prin raportare la grup (deci în funcţie de toţi ceilalţi membrii ai acestuia) şi nu în mod individualizat (prin raportarea la performanţele individuale).

28

28

Până la un punct, competiţia produce efecte motivaţionale benefice în planul învăţării, dar se poate asocia cu uşurinţă cu unele efecte adverse, care pot conduce la conflict sau chiar manifestări de agresivitate între membrii grupului.

În cadrul învăţării în condiţii de cooperare, se pot manifesta o serie mai variată de forme de interacţiune, în care profesorului nu îşi manifestă doar rolul tradiţional (de „deţinător absolut” al informaţiilor), ci şi cel de facilitator şi consultant. În acest sens, au fost dezvoltate o serie de metode didactice, care îşi propun să elimine aspectele negative induse de competiţia manifestată între elevi. Climatul şcolar

Emil Păun (1999, 115) definea climatul ca „ambianţa intelectuală şi morală care domneşte într-un grup, ansamblul percepţiilor colective şi al stărilor emoţionale existente în cadrul organizaţiei”. Acelaşi autor nota că în legătură cu grupurile sociale termenul de moral este sinonim cu cel de climat, dar cei doi termeni nu sunt interşanjabili: „în vreme ce climatul se referă exclusiv la realităţi colective (grupuri, organizaţii), moralul poate constitui un descriptor şi pentru individ. Asfel, putem vorbi despre climatul unui grup, dar nu de climatul unui individ”.

Climatul este dimensiunea subiectivă a organizaţiei, fiind o variabilă latentă, greu de surprins în comportamentele indivizilor. Cu toate acestea, climatul este un puternic factor de mobilizare (sau demobilizare) a angajaţilor unei organizaţii (şcolare).

Climatul şcolar este influenţat de o serie de factori (Păun, 1999, 117-119): 1. Structurali: modul în care sunt grupaţi şi interacţionează membrii în vederea realizării obiectivelor

organizaţiei şcolare (dintre aceştia mărimea şi compoziţia umană a şcolii au un impact deosebit); 2. Instrumentali: condiţiile şi mijloacele de realizare a obiectivelor organizaţionale (mediul fizic,

condiţiile materiale, relaţiile intracomunitare etc.); 3. Socio-afectivi şi motivaţionali, dintre care cei mai semnificativi vizează contaminarea afectivă a

relaţiilor interpersonale (în sensul acceptării, respingerii sau indiferfenţei) şi manifestarea unor subgrupuri („bisericuţe”). Principalul rol în gestionarea climatului unităţilor şcolare îl are directorul (managerul) acestuia. Deşi în teorie este unanim recunoscută importanţa cunoaşterii psihosociologice în fundamentarea deciziei acestuia, practica organizaţiilor şcolare nu relevă acest lucru, nu puţine fiind cazurile de „gestionare” a climatului pornind de la cunoscutul principiu politic fomulat de Macchiavelli „Divide et impera!” („Dezbină şi stăpâneşte!”).

11. Grupurile de muncă 11.1. Grup vs. echipă de muncă

Conceptul de „grup de muncă” s-a impus în literatura psihosociologică o dată cu cercetările conduse de Elton Mayo la uzinele Western Electric din Hawthorne în anii ’20 - ’30, cercetări care au avut o importanţă fundamentală în apariţia şi dezvoltarea psihologiei organizaţional-manageriale, ca ramură aplicativă a psihologiei. Până la sensul specific dat de Mayo „orice grupare de oameni care avea de rezolvat o sarcină, chiar dacă gruparea era artificială, iar sarcina experimentală, de laborator, era desemnată prin sintagma grup de muncă” (Zlate, 2004, 398).

Noţiunea de „echipă de muncă” aparţile lui Leavitt (1975), care a avansat ideea („şocantă pentru perioada respectivă şi mult timp după aceea” – M.Zlate) că echipa de muncă este unitatea de bază a organizaţiei. Leavitt mergea chiar mai departe, vorbind despre o organizaţie-echipă, ca formă optimizată de desfăşurare a activităţilor.

Între grupul şi echipa de muncă nu există o diferenţă netă pentru o serie de autori, cu excepţia utilizării predominante a termenului de „grup de muncă” de către psihologi şi a celui de „echipă de muncă” în cadrul mediilor de afaceri. Cercetările ultimilor ani au atestat faptul că echipa este ceva mai mult decât un grup de muncă, superioritatea ei provenind din faptul că aporturile individuale sunt considerate a fi complementare.

Grupul de muncă este definit ca „o colecţie de doi sau mai mulţi oameni care interacţionează unul cu celălalt împărţind câteva sarcini legate de un scop comun, interacţiunea şi interrelaţionarea distingând un grup de o simplă colecţie de oameni” (Mielu Zlate, 2004, 399).

Echipa de muncă este un tip aparte de grup de muncă, având trei proprietăţi specifice (Zlate, 2004, 399-400):

1. Acţiunea indivizilor este interdependentă şi coordonată; 2. Fiecare membru are un rol particular specificat;

29

29

3. Există obiective şi scopuri comune. Acelaşi autor se referea la patru atribute esenţiale ale echipei de muncă: 1) existenţa unui sistem social perceput ca o entitate de membri şi de orice observator familiar cu acest

sistem; 2) sistemul social respectiv este complet, rolurile sale sunt diferenţiate si interdependente în atingerea

scopurilor; 3) există una sau mai multe sarcini de îndeplinit pentru care sistemul este colectiv responsabil şi în

funcţie de care se face evaluarea lui; 4) sistemul acţionează într-un mediu care are aşteptări faţă de el şi faţă de care el are drepturi şi

îndatoriri. Ultimele două atribute diferenţiază cel mai pregnant o echipă de muncă de un grup de muncă: „este

vorba despre existenţa drepturilor şi îndatoririlor în raport cu mediul şi despre responsabilitatea colectivă a rezultatelor generate” :

Grupul de muncă Echipa de muncă

• Liderul formal este desemnat. • Adoptă obiectivul organizatiei ca pe obiectivul lui în sine. • Rezultatul provine din acumularea şi coordonarea rezultatelor fiecărei activităţi individuale. • Membrii lui îşi asumă o responsabilitate strict individuală faţă de rezultatele particulare produse. • Reuniunile lui sunt de scurtă durată şi conduse de liderul formal. • Acordă membrilor săi roluri corespunzătoare calificărilor profesionale. • Recompensează şi recunoaşte contribuţiile individuale.

• Funcţia de leadership şi responsabilităţile ce decurg din ea se împart şi se repartizează între membri. • Îşi precizează obiective specifice care îi conferă identitate şi devin sursă stimulatoare. • Rezultatul comun apare din amestecul activităţilor individuale şi colective. • Membrii ei exercită o responsabilitate comună sau împărţită asupra rezultatului final. • Reuniunile sunt locul unde se discută, se decide, se lucrează în comun, se rezolvă activ problemele, fără presiunea timpului. • Încurajează membrii să-şi asume roluri multiple şi diversificate. • Recunoaşte, recompensează şi celebrează mai frecvent şi eu mai multă bucurie, cu toţi membrii, succesele colective.

Concluzia generală a comparaţiilor făcute între grupul şi echipa de lucru este că toate echipele de muncă

sunt grupuri, dar nu toate grupurile sunt echipe de muncă. Echipa de muncă apare ca un tip particular de grup mic de muncă, aşa cu sunt şi comitele, „task forces”, departamentele, consiliile etc. 11.2. Tipologia grupurilor de muncă O primă distincţie poate fi făcută între grupurile formale şi cele informale, deoarece grupurile de lucru se formează şi funcţionează atât în perimetrul formal, cât şi în cel informal al unei organizaţii (Bogathy, 2004, 249-250): I. Grupurile formale sunt grupuri delimitate în structura organizaţiei pentru a facilita realizarea scopurilor acesteia. Într-o organizaţie pot fi întâlnite două tipuri principale de grupuri formale: grupurile de comandă şi grupurile de sarcină (proiect).

a. Grupul de comandă este compus dintr-un superior şi subordonaţii săi imediaţi . Acest tip de grup este un element de permanenţă al structurii organizaţiei, în sensul că dacă un anumit membru al acestuia (şef sau subordonat) părăseşte grupul, acesta continuă să existe ca atare, nu se destramă; b. Grupurile de sarcină / proiect sunt grupuri alcătuite din angajaţi care lucrează împreună pentru a îndeplini o anumită sarcină sau proiect, dar care nu se subordonează aceluiaşi şef în cadrul activităţilor zilnice, rutinere, ale organizaţiei.

II. În cadrul oricărui grup formal de lucru se constituie în mod natural unul sau mai multe grupuri informale, care răspund la interesele comune ale membrilor şi nevoilor sociale ale acestora care nu pot fi satisfăcute de grupurile formale (nevoia de afiliere, de intimitate, de a fi acceptat, de a primi şi oferi atenţie sau afecţiune, de a stabili şi întreţine relaţii sociale satisfăcătoare etc.). Spre deosebire de grupurile formale, participarea ca membru este voluntară, iar un angajat al unei organizaţii poate fi membru mai multor grupuri informale.

30

30

Grupurile de interes sunt compuse din angajaţi ai unor grupuri fomale (de comandă sau de sarcină / proiect) care se afiliază la acestea în scopul atingerii unui obiectiv specific în care fiecare are un interes individual. Deşi aparent grupurile informale sunt un fenomen ce priveşte mai degrabă membrii unei organizaţii şi relaţiile interpersonale dintre acestea, funcţionarea grupurilor informale poate avea consecinţe importante asupra funcţionării productive a organizaţiei, putând frâna sau accelara activităţile acesteia.

Grup informal Grup formal

A. Structura a) Origine Spontană Planificată b) Modalitate de a fi Emoţională Raţională c) Caracteristici Dinamică Stabilă

B. Terminologia poziţiei Rol Post

C. Scopurile Satisfacţia membrilor Profitabilitate sau serviciile către societate

D. Influenţa a) Bază Personalitate Poziţie b) Tip Putere Autoritate c) Curgere De jos în sus De sus în jos

E. Mecanisme de control Sanctiune fizică sau socială (norme)

Ameninţarea de a fi concediat sau retrogradat

F. Comunicare a) Canale Tip ciorchine Canale formale b) Reţele Slab definite, intersectează

canalele obişnuite Bine definite, urmează liniile formale

G. Cartare Sociogramă Organigramă (hartă organizaţională)

H. Diverse a) Indivizi incluşi Numai cei “acceptabili" Toţi indivizii din grupul de

muncă muncă

Tabelul nr.3: Grupurile formale şi informale (apud Zlate, 2004, 403) 11.3. Coeziune şi conflict în grupurile de muncă

Coeziunea grupului reflectă gradul în care grupul este atractiv pentru membrii săi; membrii grupurilor de muncă care sunt coezive sunt puternic motivaţi să rămână în grup şi să lucreze cu entuziasm pentru realizarea sarcinilor organizaţiei din care fac parte.

Efectul de coeziune este sustinut de prezenţa următorilor factori (Bogathy, 2004, 258-259): a) Valorile şi opiniile similare, oamenii preferând compania celor care le sunt asemănători în privinţa

opiniilor pentru că acest fapt le induce sentimentul că propriile opinii sunt corecte. b) Duritatea iniţierii / procesului de accedere într-un anumit grup sporeşte atractivitatea acestuia pentru

membrii; c) Mărimea grupului. Coeziunea este în general invers proporţională cu mărimea, deoarece grupurile

mici permit o interacţiune mai frecventă între membri decât cele mari (context în care aceştia îşi pot descoperi afinităţi în domeniul personal şi în cel profesional, fapt care măreşte coeziunea grupului);

d) Îndeplinirea cu succes a unor sarcini de către grupul de muncă; e) Ameninţarea externă şi competiţia între grupurile de muncă. Există o serie de efecte ale coeziunii în planul comportamentului de grup (Oberlé şi Beauvois, apud

Bogathy, 2004, 259): a. Participarea activă la activităţile grupului - indivizii sunt motivaţi, există o comunicare eficientă în

grup, o fluctuaţie voluntară redusă a membrilor şi absenteismul este redus; b. Succesul grupului de lucru - grupurile sunt foarte eficiente în atingerea propriilor scopuri, prin

calitatea superioară a comunicării dintre membri şi a implicării lor în îndeplinirea sarcinii (în condiţiile unei

31

31

conformări active la norme); c. Productivitatea. Coeziunea puternică se asociază cu o scădere în productivitatea a membrilor

grupului, fenomen constatat în cazul grupurilor în care membrii sunt plătiţi pe unitatea produsă: membrii valorizează opiniile grupului şi nu vor risca să piardă stima acestuia producând mai mult decât se aşteaptă acesta;

d. lntensificarea presiunii spre conformitate: Grupurile unite, atractive şi bine coordonate deţin toate pârghiile necesare (informaţiile, recompensele şi pedepsele) pentru a induce conformitatea de nivel ridicat a membrilor.

e. Ostilitatea şi agresivitatea faţă de cei care nu sunt membri ai grupului, atitudini susţinute de impresiile negative şi sunt însoţite de tendinţa de a subevalua competenţele şi eficienţa celor care nu fac parte din grup.

Dată fiind inerenta diversitate a oamenilor în termeni de opinii, idei, atitudini, moduri de percepere a situaţiilor şi evenimentelor, conflictul în grupul de muncă este inevitabil, manifestându-se ca un proces natural care are loc atunci când o persoană, un grup, un departament sau o organizaţie se angajează în comportamente care împiedică altă persoană, alt grup, alt departament sau o organizaţie să-şi îndeplinească obiectivul (Bogathy, 2004, 259). Orice conflict conţine însă un potenţial constructiv, deoarece poate contribui la:

- definirea mai clară a graniţelor organizaţionale; - conturarea identităţilor personale şi sociale; - stimularea soluţionării creative şi inovative a problemelor. Valorificarea acestui potenţial constructiv depinde de disponibilitatea şi abilitatea părţilor implicate de

a coopera, prin exploatarea de către acestea a faţetelor sale benefice. În funcţie de resursele disponibile, cei implicaţi în conflict se pot angaja în strategii individuale de management al conflictului (Thomas, 1972, apud Bogathy, 2004, 261): 1. Competiţia, care este o strategie de tip câştig-pierdere, deoarece se persistă în conflict până când obiectivele uneia dintre părţi sunt atinse în detrimentul celeilalte; 2. Acomodarea, o strategie de tip pierdere-câştig care constă în cooperarea cu cealaltă parte în scopul îndeplinirii dorinţelor acesteia, cu nesusţinerea interesului propriu; 3. Compromisul prefigurează situaţia de tip pierdere-pierdere. Compromisul are o latura pozitivă, deoarece fiecare parte oferă ceva, dar nu reprezintă o strategie de succes dacă fiecare parte nu are resurse pentru a onora înţelegerea ; 4. Colaborarea oferă posibilitatea câştigului reciproc, dar angajarea în strategii de colaborare nu este posibilă atunci când resursele sunt limitate, insuficiente pentru a satisface ambele părţi; 5. Evitarea conflictului se referă la faptul că acestuia nu i se permite pur şi simplu să iasă la suprafaţă. Problema acestei strategii este că deşi efectele animozităţilor nu se manifestă, diferenţele între cele două părţi se perpetuează şi vor continua să le afecteze capacitatea de a lucra împreună.

12. Elemente de psihologie socială a organizării grupurilor

12.1. Premisele organizării: potenţialul prezumtiv al grupului

Necesitatea organizării indivizilor în cadrul unor grupuri a fost reliefată în special de comparaţiile între potenţialul de acţiune al indivizilor în afara organizării grupale şi potenţialul de acţiune al acelorlaşi indivizi care în cadrul unui grup. În acest sens, au fost dezvoltate patru strategii de comparare în ceea ce priveşte alternativa grup / individ (Radu, Iluţ şi Matei, 1994, 136-138):

I. Realizarea unei paralele între performanţa unui grup şi media performanţelor membrilor săi în situaţia individuală (pretestată înaintea constituirii grupului). Concluzia generală a unui număr semnificativ de experimente realizate în acest sens a fost că performanţa de grup este superioară celei individuale, dar reuşita sa comportă adesea un timp mai lung, necesar pentru producerea unor efecte benefice datorate unei comunicări mai eficiente a mesajelor, familiarizării cu sarcina grupului, coordonării eforturilor membrilor sau adoptării unor decizii consensuale privind acţiunile viitoare. Datorită acţiunii acestor factori, un grup este semnificativ mai bun decât individul mediu pentru că pune laolaltă resurse multiple: capacităti mai multe şi diferite.

II. Compararea performanţei grupului cu prestaţia celui mai bun dintre membrii săi în situaţia individuală. Folosind această strategie, superioritatea grupului devine relativă deorece în probele complexe un individ cu aptitudini superioare este mai performant decăt un grup mediocru, rezultat care poate fi explicat prin faptul că în situatii de grup indivizii cu potenţial superior nu îşi utilizează pe deplin resursele,

32

32

dozându-şi efortul în urma raportării la ceilalţi membri ai grupului; III. Punerea în paralel a performanţei grupului real cu suma prestaţiilor unui grup echivalent în situaţie

individuală. În termeni matematici, se pune următoarea întrebare: constituie performanţa colectivă o rezultantă care depăşeşte suma aritmetică a prestaţiilor individuale? În cadrul acestei strategii se utilizează grupul nominal, prin reunirea printr-un calcul pe hârtie a subiecţilor care au lucrat individual în grupuri nominale sumative (ipotetice), având aceleaşi efective ca şi grupurile reale. Cu alte cuvinte, se compară performanţa grupului cu suma răspunsurilor distincte obţinute în şedinţe individuale.

Concluzia experimentelor folosind paradigma grupurilor minimale a fost că diferenţele constatate între performanţele acestora şi cele ale grupurilor reale sunt adesea mici şi nesemnificative.

Grupul real egalează în anumite condiţii performanţa prezumtivă a grupului sumativ, iar o dinamică de grup optimă poate să asigure chiar obţinerea unei performanţe superioare, peste suma aporturilor individuale.

IV. Compararea grupului real cu modelul matematic anticipat a dus la concluzia că grupul nu utilizează deplin resursele ipotetice / capacităţile membrilor săi. Diferenţa între probabilitatea matematică şi realitatea grupurilor este datorată modului în care acesta este compus şi organizat.

Ca o remarcă generală asupra rezultatelor celor patru strategii de comparaţie individ - grup folosind ca şi criteriu performanţa realizată, este că nu se poate formula un răspuns ferm, care să afirme superioritatea absolută a individului sau a grupului.

Mai pragmatică şi mai relevantă este schiţarea potenţialului prezumtiv (teoretic) al grupului, concretizat în cadrul a patru aspecte Radu, Iluţ şi Matei, 1994, 138-140):

a) În cadrul activităţii de grup se poate conta pe un efect statistic: “în grup se combină aptitudinile, se însumează contribuţiile, are loc schimbul de informaţii şi de activităţi. În consecinţă un colectiv poate vehicula şi pune in valoare un volum mult mai mare de informaţie decât fiecare din membrii săi (s.n.)”

Consecinţele acestui efect statistic sunt evidente, doar prin referire la faptul că un individ poate stăpâni pe plan mintal (în câmpul atenţiei şi memoriei sale imediate) maximum de 7±2 entităţi distincte, pe când în cadrul unui grup fiecare dă şi primeşte, fiind simultan sursă de informaţii şi beneficiar. Apare deci o creştere ipotetică a resurselor: mai multe minţi au potenţialul să facă mai mult şi mai bine decât una singură.

În practic, însă, această însumare a aporturilor individuale nu este totdeauna deplină, completă. b) Grupul de muncă oferă şansa de a avea pretestarea ideilor / soluţiilor avansate, asigurând un feed-back

al acestora, de unde reducerea numărului de erori, implicit creşterea exactităţii soluţiei. Prin întărire şi feed-back reciproc răspunsurile bune se fixează iar cele greşite se elimină, triajul acestora fiind mult mai eficace în grup decât la nivel personal sau prin interacţiuni interindividuale. Acest avantaj este anulat în cazul în care există o limită fermă de timp (“deadline”), cunoscut fiind faptul că procesul deliberativ de grup este unul cronofag.

c) În cadrul grupului are loc compensarea competenţelor, un participant la activitatea colectivă putând să fructifice gândirea altuia. În consecinţă, din interacţiune şi combinare se naşte un rezultat inedit şi se valorifică resursele şi competenţele diferiţilor membrii.

d) Existenţa dinamicii de grup face ca situaţia colectivă să devină o sursă potenţială de activare, de mobilizare energetică, de fenomene de contagiune a pasiunii: 12.2. „Ciclul de viaţă” al unui grup

Indiferent de tipul de grup, se pot descrie o serie de stadii ale dezvoltării sale, conform modelului lui Tuckman (Bogathy, 2004, 250-251):

Stadiul I: Formare („Forming”) Este caracterizat în principal de incertitudine care se manifestă în ceea ce priveşte scopul, structura şi

conducerea grupului. Este practic o perioadă de tatonare, de stabilire a comportamentelor care sunt acceptabile în cadrul unui grup. Această etapă se încheie la momentul în care membrii încep să se gândescă la ei înşişi ca parte a unui grup.

Stadiul II: Răbufnire („Storming”) Predominantă este confruntarea membrilor grupului (implicit, prezenţa unui potenţial conflictual),

care îşi acceptă calitatea de membru, dar manifestă rezistenţă faţă de constrângerile impuse indivizilor de către grup. În mod special, conflictul se poate manifesta în jurul problemei stabilirii liderului (cine va conduce grupul). Acest stadiu se finalizează în momentul în care grupul se organizează pe bază de roluri şi responsabilităţi, stabilindu-se o ierarhie a conducerii.

Stadiul III: Normarea („Norming”) În acest stadiul se dezvoltă relaţiile apropiate între membri, iar grupul devine mai coeziv. În baza

compromisului, se formează consensul între membri. Datorită recunoaşterii interdependenţei între roluri,

33

33

membrii ating acordul asupra normelor grupului. Acest stadiu se încheie atunci când structura grupului se consolidează şi grupul a asimilat un set de expectanţe legate de ceea ce înseamnă un comportament corect din partea membrilor săi.

Stadiul IV: Funcţionare („Performing”) Stadiul este caracterizat de asistenţă reciprocă şi contribuţii creative. Structura grupului este funcţională

şi complet acceptată de către membrii, iar grupul îşi concentrează energia în direcţia cunoaşterii şi înţelegerii între membri, în vederea îndeplinirii sarcinii comune.

Stadiul V: Destrămare („Adjourning”) Când grupul intră în aces stadiu, prioritatea lui nu o mai constituie performanţa înaltă în îndeplinirea

sarcinilor, atenţia fiind concentrată asupra încheierii activităţii. Reacţiile membrilor pot fi extrem de variate: unii pot fi entuziaşti, bucurându-se de realizările grupului, alţii trişti, gândindu-se la faptul că pierd relaţiile de prietenie câştigate de-a lungul existenţei grupului.

Modelul celor cinci stadii ale dezvoltării a fost elaborat de Tuckman cu privire la grupurile terapeutice. Ulterior, existenţa acestor stadii a fost studiată şi cu privire la variate alte tipuri de grupuri. La ora actuală, este cel mai cunoscut model stadial al dezvoltării grupurilor nu datorită faptului că descrie o succesiune universal-valabilă a formării şi dezvoltării unui grup, ci fiindcă oferă un cadru teoretic flexibil şi adaptabil realităţii extrem de diverse a grupurilor sociale.

Etapele nu sunt parcurse uneori în integralitatea lor sau în succesiunea anterior prezentată. Corespundenţa parţială cu modelul nu echivalează însă cu o lipsă a performanţei grupale.

De exemplu, grupurile de proiect / sarcină, au o existentă strict definită şi, după ce şi-au atins scopurile, se destramă. Cu alte cuvinte, ultimul stadiu (destrămarea) nu există încă de la momentul proiectării grupurilor. Unele grupuri de comandă pot avea aceeaşi evoluţie, atunci când apar restructurări sau concedieri în cadrul organizaţiei.

Uneori, etapa de destrămare se poate prelungi mult în timp, cum este şi cazul „bisericuţelor” formate în timpul studenţiei, care pot constitui baza unor grupuri de prietenie extrem de durabile, dublate sau nu de dezvoltări în planul activităţilor profesionale.

12.3. Factori ai productivităţii grupale

Aprecierea productivităţii unei activităţi colective pleacă de la interrelaţia de bază între grupul şi sarcina în care acesta este angajat (Radu, Iluţ şi Matei, 1994, 141-144).

Principalii factori care influenţează productivitatea sunt: 1) Mărimea (volumul) grupului În principiu creşterea numărului de participanţi sporeşte evantaiul de alternative acţionale, diversifică

informaţiile şi opiniilor vehiculate în grup. Există, însă, şi o redundanţă a contribuţiilor individuale, pe măsură ce numărul membrilor creşte, astfel încât la un moment dat membrii adiţionali nu mai aduc nimic în plus pentru rezultatul grupului.

Pe de altă parte, acordul devine tot mai dificil (implicit, realizarea consensului), iar participarea la discuţiile de grup este mai redusă, o dată cu creşterea volumului grupului:

“s-au întocmit curbe ale participătii diferenţiale la discuţii: un optimum de schimburi şi de relaţii se obţine in grupuri de 5 până la 12 membrii. Grupul de 3-4 persoane este sărac ca realitate socială iar grupul mai mare (în medie) de 12-15 persoane tinde să se divizeze în subgrupe şi să lucreze mai lent fiind necesară o formulă de conducere cu statusuri diferite. Echilibrul cel mai bun intre dinamica grupului, timpul de lucru şi productivitate se pare să fie între 5 şi 12 membrii (cifrele trebuie luate drept cadru de orientare). O data cu creşterea mărimii grupului proporţia de membri care participă tot mai puţin la discuţii scade semnificativ; se detaşează net membrii cei mai activi în raport cu ceilalţi, care rămân mai putin diferenţiaţi, între ei.” (s.n.) (Radu, Iluţ şi Matei, 1994, 141-142):

2) Compoziţia grupului Într-o formaţie de lucru mai restrânsă (până la 12-15 persoane) prezintă importanţă gradul de potrivire şi complementaritate a însuşirilor personale. Buna funcţionare a grupului de muncă presupune înclinaţia spre colaborare cu alţii, în timp ce tendinţele egocentrice şi dorinţa personală de a excela în cadrul activităţii colective grevează asupra succesului acesteia. Grupurile neomogene din punctul de vedere al însuşirilor de personalitate ale membrilor par fi superioare sub aspectul calităţii activăţilor de grup. Eterogenitatea produce o creştere a potenţialului colectivului: se propune un număr mai mare de alternative şi se lărgeşte baza critică, fapt care poate contribui la o eliminare mai eficientă a erorilor. Omogenitatea psihologică este mai indicată decât eterogenitatea dacă în cadrul grupului sunt mai importante relaţiile interpersonale (cum este cazul oricărui grup care presupune o co-evoluţie îndelungată).

34

34

3) Factori de organizare şi conducere. Competenţele individuale pot fi angrenate în mecanismul activităţii colective doar în condiţiile manifestării unui mod de conducere judicios. Relaţiile ierarhice, stilul de conducere trebuie să acţioneze ca un catalizator al energiilor, înlesnind posibilităţile de expresie şi manifestare ale fiecăruia. Relaţiile de comunicare din grup care pot exercita o acţiune facilitatoare sau perturbantă. Calitatea relaţiei "sarcină - proces de comunicare" poate produce "degradarea" grupului spre simpla colecţie de indivizi sau dimpotrivă, creşterea gradului de coeziune între membri. Relaţiile socio-afective pozitive de tipul atracţiei interpersonale, a raporturilor de simpatie sau de prietenie favorizează, în genere, activitatea grupului, reducând tensiunea, sporind dispoziţia de acceptare a celorlalţi. Există însă şi reversul medaliei: relaţiile amicale pot interfera cu productivitatea (conformismul devenind mai manifest) pe câtă vreme într-un grup de persoane care nu se cunosc prevalează centrarea asupra sarcinii şi rezistenţa faţă de presiunea la aliniere. Relaţiile socio-afective negative pot constitui obstacole însemnate în cadrul activităţii de grup, nepermiţând valorificarea resurselor reale de care dispune acesta. Problema compatibilitătii psihologice este de mare importanţă în microgrupuri destinate să lucreze în condiţii cu totul neobişnuite, iar un climat psihosocial favorabil activităţii trebuie asigurat pentru reuşita activităţilor.

13. Psihologia socială a comunităţilor umane 13.1. “Comunitatea” în cultura europeană

În limbajul cotidian prin termenul de “comunitate” se înţelege o colectivitate umană cu caractere, interese şi norme de viaţă comune, constituită istoric şi grupată într-un spaţiu unic (cartier, sat, oraş, ţară), un grup uman constituit pe diferite criterii (etnic, lingvistic, religios, etc.) sau chiar un ansamblu de ţări legate prin înţelese comune (Comunitatea Europeană, OPEC)∗.

În toate apariţiile sale în cadrul limbajului cotidian “cuvântul este utilizat cu referire la ideea că acolo este ceva comun unui grup sau părţi a populaţiei” (Hawtin, Hughes şi Percy-Smith, 1998, 33).Termenul este pe cât de intens uzitat, pe atât de greu de definit. A fost utilizat chiar la un nivel maxim de generalitate, în încercarea de diferenţiere a Occidentului faţă de Orient. În primul spaţiu s-ar dezvolta culturi care pun accentul pe individualitate şi dezvoltarea acesteia, iar în al doilea ar fi cultivată cu precădere preocuparea pentru comunitate, a cărei interese prevalează asupra celor individuale. Dihotomia tradiţională Occident / Orient este însă una falsă, deoarece cele două spaţii nu sunt unitare din punct de vedere cultural, fiind alcătuite dintr-o multitudine de “arii culturale” (Nakamura, 1997, 13): “zona în care un popor avansat din punct de vedere cultural şi-a statornicit propria tradiţie culturală, în felul său specific”.

Multitudinea de sensuri şi conotaţii ale “comunităţii” face practic imposibilă o definiţie cuprinzătoare, care să fie acceptată pe deplin măcar în cadrul unei singure “arii culturale”. O serie de elemente sunt comune şi poate fi urmărită chiar o istorie a ideilor asupra acestui subiect, în cadrul a ceea ce se subsemnează de regulă sintagmei “cultură europeană”: ariile culturale din spaţiul geografic al Europei şi iradierile acestora pe alte continente.

“Problema” comunităţii constă tocmai în “folosirea duală” a acestui termen în societatea contemporană: “atât ca o prescurtare pentru servicii sau organizaţii care sunt situate şi organizate la nivel local cât şi ca o ideologie ce exprimă noţiunile accesibilităţii, autorităţii locale, solidarităţii sociale şi împărţirii beneficiilor” (Jones, 1994, 131).

În general, “comunitatea” este văzută într-o lumină pozitivă şi evocă apropierea şi căldura relaţiilor

interumane (Hawtin..., 1998, 34). Deşi există, fără îndoială, comunităţi în care aceste sentimente sunt prezente, în multe cazuri sunt necesare eforturi reale pentru a dezvolta “spiritul comunităţii”. Acest efort pare a fi unul necesar în cazul României. În ultimul timp s-a produs o descentralizare mai degrabă a responsabilităţilor decât a resurselor „pornită mai degrabă din lipsa de competenţă a guvernanţilor de la nivel central în a rezolva problemele sociale ale tranziţiei decât din nevoia de dezvoltare a comunităţilor sau din presiunile acestora” (Zamfir şi Preda, 2000, 7).

∗ Analiza acestori sensuri (făcută “în spiritul” Dicţionarului enciclopedic ilustrat, Chişinău, Ed. Cartier, 1999) am preluat-o de la Ana Stoica-Constantin (2001, 12), autoare care adaugă şi sensul de “grup de sarcină”, atunci când se face referire la comunitate din perspectiva psihosociologiei rezolvării conflictelor.

35

35

Descentralizarea nu echivalează cu reclădirea peste noapte a spiritului comunitar, a cărui esenţă pare să fi fost grav afectată în ultimele decenii - în care orice fel de iniţiativă locală risca să fie privită ca o abatere de la “linia conducătoare”. Desigur, nu este singura explicaţie, ar putea fi evocate şi migraţiile masive, industrializarea în ritm alert ş.a.m.d. – o serie întreagă de factori care produc anomie socială.

13.2. O abordare integrală a problemelor: psihologia comunităţii

În mai 1965 a avut loc Conferinţa de la Swampscott (lângă Boston) care este considerată “data oficială” de naştere a psihologiei comunităţii. Au participat la aceasta psihologi clinicieni îngrijoraţi de practicile profesionale curente în domeniu şi care erau orientaţi spre crearea de schimbări social-politice.

La finalul conferinţei s-a convenit asupra concentrării eforturilor pe acţiunile de prevenţie, nu pe tratamentul propriu-zis şi s-a acceptat faptul că includerea perspectivei ecologice (potrivirea persoană-situaţie) este un element esenţial al practicii profesionale.

O sinteză a acestor preocupări a fost făcută în “modelul Dohrenwend” ∗ (1978), care este şi acum un adevărat “sistem de referinţă” în psihologia comunităţii. Notele definitorii ale modelului sunt:

- opoziţia faţă de modelul medical, paternalist; - diferenţierea psihopatologiei de stresul psiho-social - “reacţie emoţională normală la un eveniment de viaţă traumatic care nu implică că un individ este bolnav mintal” (Schileppi, Teed şi Torres, 20); - accentuarea importanţei factorului timp în intervenţie (şansele cele mai mari de reuşită sunt date de declanşarea acesteia în timpul sau la începutul crizei); - încurajarea furnizării de servicii sociale în mod proactiv, nu reactiv. Cu alte cuvinte, se preferă mai degrabă căutarea decât aşteptarea potenţialilor beneficiari în furnizarea acestui tip de servicii; - promovarea contactelor cu mass-media şi sfera politicului, pentru a demonstra eficienţa serviciilor sociale şi consecinţele nefaste (în special pe termen lung) a reducerii fondurilor alocate acestora.

La ora actuală nu există o definiţie formală unanim acceptată a psihologiei comunităţii, dar câteva sunt mai cunoscute şi mai des citate (Duffy şi Wong, 2000, 8):

“Psihologia comunităţii... a înregistrat o evoluţie în studiul efectele factorilor sociali şi de mediu asupra comportamentului la nivelul individului, grupului, organizaţiei şi al societăţii.” (Heller, 1984).

“Psihologia comunităţii este, în parte, o încercare de a găsi alte alternative la tratarea devianţei de la normele sociale. Privită din această perspectivă este o încercare de a susţine dreptul fiecărui persoane de a fi diferit fără riscul de a suferi sancţiuni materiale şi psihologice.” (Rappaport, 1977)

“Psihologia comunităţii este privită ca o abordare a problemelor de comportament uman care reliefează contribuţiile la dezvoltarea lor de către forţele mediului înconjurător precum şi contribuţiile potenţiale ce trebuie făcute în scopul uşurării problemelor prin folosirea acestor forţe.” (Zax şi Specter, 1974).

Pentru Orford (1998, 15) mai importantă decât o definiţie formală este enunţarea unor principii ale psihologiei comunităţii:

1. Prezumpţii asupra cauzelor problemelor: O interacţiune, în timp, între persoană şi instituţiile şi sistemele sociale, incluzând structura de sprijin social şi de putere socială; 2. Nivele ale analizei: De la macro- la micro-nivel, în special la nivelul organizaţiilor şi al comunităţilor sau cartierului; 3. Metode de cercetare: Includ modele cvasi-generale, cercetare calitativă, cercetarea-acţiune şi studiile de caz; 4. Localizarea practicii : Cât mai aproape de contexte sociale cotidiene, relevante; 5. Abordarea serviciilor de planificare : Proactivă, “în căutare”, evaluând nevoile şi riscurile speciale într-o comunitate; 6. Accent practic : Mai mult pe prevenire decât pe tratament; 7. Atitudinea coparticipării la psihologie a celorlalţi. Pozitivă, pe căi formale şi informale, incluzând consultaţiile; 8. Poziţia faţă de lucrul cu neprofesioniştii: Încurajează puternic auto-ajutorul şi pe neprofesionişti şi caută căi de facilitare şi colaborare cu aceştia.

∗ Modelul poartă numele autoarei, Barbara S. Dohrenwend, care l-a expus în prima dată în articolul “Social stress and

Community Pshychology” (apărut în “American Journal of Community Pshychology”, 6, pp.1-14)

36

36

13.3. Preocupări actuale şi de perspectivă în abordarea psihosocială a comunităţilor Pe lângă încercările de definire formală a psihologiei comunităţii sunt frecvent întâlnite şi inventarieri ale temelor sale majore (Duffy, Wong, 2000, 13-18): 1.Prevenţie mai curând decât tratament Psihologia comunităţii are un rol proactiv, mai degrabă decât reactiv datorită practicării celor trei nivele de prevenţie:

- primară: concentrarea eforturilor astfel încât problema să nu apară; - secundară: abordarea problemei în cel mai timpuriu stadiu posibil, înainte de a deveni severă sau persistentă; - terţiară: reducerea severităţii, atunci când problema este una de durată.

2. Accentul pus pe întărire şi competenţă Psihologia comunităţii pune în centrul preocupărilor sale competenţa (“o dorinţă de bază de a te şti capabil” – R. White) şi întărirea comportamentelor care o generează. Această accentuare se îmbină de minune cu conceptul de prevenţie: dacă se produc întăririle necesare la începutul vieţii, problemele pot fi evitate cu mult mai uşor în viitor. 3. Importanţa perspectivei ecologice Unul dintre autorii cei mai importanţi ai domeniului, Rappaport, este frecvent citat cu definiţia: “perspectiva ecologică înseamnă o examinare a relaţiilor între persoane şi medii (atât sociale cât şi fizice) şi stabilirea potrivirii perfecte între persoană şi situaţie” . Perspectiva ecologică afirmă natura tranzacţională a mediului şi persoanei, ambele putând fi supuse examinării şi schimbării; în acest sens sunt intens utilizate teoriile persoanei-în-context. 4. Respectarea diversităţii A privi diversitatea ca pe un fapt de viaţă îndeamnă la reţinere în a aprecia pe celălalt după standarde culturale general valabile, de unde etichetările de “deficient” sau “deviant”. Deşi această preocupare pentru cultivarea diversităţii pare de bun-simţ, ea a fost impusă ca principiu de acţiune datorită consecinţelor nefaste ale etichetărilor practicate de însăşi cei chemaţi să intervină.

Un studiu al lui Rosenhan din 1978 (descris în Schileppi..., 2000, 12-13) a arătat că diagnosticele psihiatrice, indispensabile pentru un tratament eficace, pot fi folosite şi în defavoarea celor aflaţi în dificultate. Participanţii la acest studiu s-au prezentat la diferite servicii de sănătate mintală pretinzând că “aud voci”; fără excepţie, au fost admişi în centrele psihiatrice, de obicei sub eticheta de “posibil schizofren”. O dată admişi, voluntarii lui Rosenhan erau instruiţi să nu arate “simptome” adiţionale sau orice fel de comportamente neobişnuite. Cu toate acestea, orice comportament era interpretat ca rezultat al tulburării psihiatrice presupuse iniţial. De exemplu, unul dintre participanţi (student la psihologie) obişnuia să ţină, zi de zi, un jurnal; activitatea sa a fost descrisă în fişa de observaţie ca “luare de notiţe compulsivă”. În ciuda faptului că nici unul dintre pseudo-pacienţi nu mai relatau că “aud voci” şi nu prezentau nici un alt fel de simptomatologie, durata medie de şedere a fost de peste 70 de zile! Concluzia lui Rosenhan: diagnosticele psihiatrice împiedicau personalul specializat să vadă că “pacienţii” erau cât se poate de normali...

5. “Empowerment” Reprezintă procesul de sporire a posibilităţilor prin care o persoană / grup îşi poate controla viaţa în mod activ, concomitent cu participarea democratică la comunitate.

Deşi este vorba, în mod esenţial, de “a face”, acţiunea nu aparţine psihologilor, ci celor asistaţi. De aici şi critica: “empowement” ar duce la individualism, confruntare, conflict psihosocial. Cu toate aceste critici, acestei teme îi este consacrat un rol important: aproape că nu lipseşte din structura nici unui curs universitar, se practică stagii speciale de training pentru membrii diferitelor grupuri defavorizate şi au loc conferinţe dedicate acestui subiect.

6. Alegerea între alternative Presupune atât furnizarea posibilităţilor de alegere din serviciile sociale existente în comunitate, cât şi asigurarea accesibilităţii acestora. 7. Schimbarea socială În forma sa planificată, este o preocupare majoră în psihologia comunităţii: ceea ce urmează să se schimbe este ales dinainte şi este direcţionat spre a spori “spiritul comunităţii”. Se depun eforturi pentru a asigura un rol activ celor afectaţi de schimbare.

37

37

Astfel văzută, schimbarea socială se exprimă prin practica intervenţiei (Neculau, 2001, 7): “Cuvântul <<intervenţie>> este utilizat de teoreticieni în sensul de schimbare planificată, el desemnează o acţiune prin care protagoniştii participă voluntar la un proiect de schimbare deliberată” 8. Cercetarea-acţiune Cercetarea-acţiune este preferată în psihologia comunităţii, atât din considerente teoretice (cf. “modelului Dohrenwend”) cât mai ales practice. Este o formă de intervenţie care dă rezultate în cazul problemelor sociale presante şi poate produce schimbările sociale urmărite. În psihologia comunităţii cel mai frecvent cuplul cercetare-acţiune se întâlneşte sub forma organizării unei campanii. 9. Colaborarea cu alte discipline A produce schimbarea socială în sensul planificat este o sarcină monumentală, imposibil de realizat fără colaborarea cu alte discipline, prin conştientizarea modului în care alţii văd aceleaşi probleme pornind de la propria specializare (istorie, economie, sociologie, antropologie, ştiinţe politice, ştiinţa mediului ş.a.m.d.). 10. Un “simţ al comunităţii” (“spiritul comunităţii”) Unul dintre cele mai importante concepte ale psihologiei comunităţii, “community spirit” este legat de sentimentul subiectiv de bunăstare şi activismul civic: prin intermediul cercetărilor empirice s-a putut stabili faptul că participarea la vot, consultarea oficialităţilor, ş.a.m.d. sunt în relaţie directă cu “community spirit”. După McMillian şi Chavis (1986) apud Duffy şi Wong, 2000, 17 “spiritul comunităţii” este produsul acţiunii simultane a patru elemente:

1. Apartenenţa la un grup sau o organizaţie (comunitate, societate); 2. Influenţa – semnifică faptul că oamenii simt că pot face o diferenţă în comunităţile lor; 3. Integrarea sau îndeplinirea nevoilor sugerează că membrii comunităţii cred că nevoile lor vor fi satisfăcute de resursele disponibile din comunitate; 4. Legătura emoţională implică faptul că membrii comunităţii au şi vor se vor bucura de istorie, timp, locuri şi experienţe de viaţă comune.

14. Psihosociologia grupurilor mari

14.1. Grupul mare în psihologia socială Pantelimon Golu (2004, 261) nota faptul că psihologia persoanei reprezintă pentru psihologia socială „o

formaţiune elementară, un punct de plecare”, în vreme ce psihologia grupului este „celula” fundamentală a psihologiei sociale “deoarece tocmai la nivelul grupului se petrec acele fenomene specifice de intercomunicare, interacţiune şi interinfluenţare care relevă noi însuşiri şi particularităţi psihice ale persoanei”.

Cercetarea psihosocială poate fi orientată fie în plan microstructural, asupra grupului mic (asupra "celulei" ca atare, desfăşurându-se până la unitatea ei constitutivă de bază - relaţia interpersonală), fie în plan macrostructural (până la nivelul colectivităţilor extrem de mari, popoarele), caz în care suntem în domeniul psihologiei sociale a grupurilor mari.

Între grupul mic şi cel mare criteriul cel mai evident de diferenţiere este mărimea grupului, dar pot fi luate în considerare şi alte criterii, cum ar fi: frecvenţa reuniunilor, focalizarea atenţiei, identificarea (inclinaţia individului de a se considera membrul unui grup) – (G.Lindzey apud Golu, 2004, 261), caracteristici a căror prezenţă este invers proporţională cu creşterea mărimii grupului.

La nivelul grupului mare există interacţiune psihosocială, dar aceasta nu mai este faţă-în-faţă, ci se desfăşoară la distanţă, este o interacţiune socială care se desfăşoară prin mediatori.

Produsele acestui tip de de interacţiune sunt: stările comune predominante; profilurile spirituale; reprezentările şi afinităţile colective; caracteristicile naţionale.

Panterlimon Golu (2004, 263) clasifica grupurile mari în trei categorii: a) Mulţimi, grămezi, gloate, aglomeraţii. Această categorie se caracterizează prin manifestări de

conduită spontane, inconştiente, care produc o „inferioritate mentală” (G. Le Bon) faţă de individul luat izolat: „Funcţional, mulţimea se caracterizează prin orientarea, prin sugestie şi contagiune a sentimentelor şi ideilor indivizilor într-un singur sens. Ea tinde să transforme imediat în acte ideile sugerate. Comportamentele ei sunt anarhice, violent, distructive.”

b) Publicurile, adunările, demonstraţiile. Aici se includ fenomenele psihosociale intermediare, pasagere, care îndeplinesc un rol funcţional

temporar; c) Popoarele, naţiunile, masele, categoriile sociale. Categoria este studiată prin intermediul psihologiei popoarelor (domeniu fundamentat de W.Wundt),

38

38

arie de preocupări bine reprezentată în România (Constantin Rădulescu-Motru, Dimitrie Gusti, Mihai Ralea, Traian Herseni etc.).

14.2. Fenomene şi procese de masă Spre deosebire de grupurile mici, unde predomină conţinuturi de tip cognitiv sau simpatetic, în

cadrul grupurilor mari se manifestă o serie de fenomene şi procese de masă, menite să asigure difuzarea şi generalizarea informaţiilor şi semnificaţiilor comune tuturor membrilor grupului.

Acest tip de fenomene exercită o puternică acţiune de structurare şi unificare a grupului mare, având o serie de caracteristici generale (Golu, 2004, 269):

„ • desemnează conduite sociale comune sau similare din partea unui larg număr de persoane; • sunt conduite tranzitorii sau ciclice, după natura lor şi au o stabilitate variabilă; • ele rezultă din propagarea pe scară largă a proceselor de influenţă, uneori sub forma sugestiei de

masă sau a altor procese iraţionale” . Indiferent de categoria din care face parte grupul mare, fenomenele şi procesele de masă se produc în

special datorită comunicării şi culturii de masă. Pantelimon Golu (2004, 269-301) descria următoarele categorii de fenomene şi procese de masă:

1. Propaganda Propaganda este o formă majora a controlului social, cu o existenţă la fel se veche a societăţii, dar se

situează în prim-plan şi devine posibilă la scară largă în societătile contemporane, odată cu creşterea importanţei opiniei publice şi cu dezvoltarea mijloacelor mass-media.

Termenul de propagandă are în general conotaţii negative, fiind perceput ca un mod de a minţi, de a denatura faptele, de a servi interese speciale. Din punctul de vedere al psihologiei sociale, conceptul acoperă toate demersurile de a influenţa gândirea, sentimentele şi credinţele altora în direcţia dorită, prin folosirea unor afirmaţii adevărate sau false, pentru a crea atitudini, activităţi dezirabile.

Astfel privită, propaganda are un conţinut care interferează cu alte concepte: răspândirea noutăţilor, spectacolele, educaţia, anunţurile, reclamele publicitare etc. 2. Opinia publică

În afirmarea opiniilor, ceea ce se doreşte este uneori controversa, dar cel mai frecvent este înţelegerea unui anumit punct de vedere, a unei exprimări sau poziţii sociale.

Opinia publică este schimbătoare pentru că este formată discontinuu, mai ales cu ocazia diverselor evenimente. De aceea, se utilizează în mod extensiv sondajulul de opinie, care poate oferi o radiografie a stării opiniilor emise la un moment dat asupra unui subiect. Practica sondajelor de opinie s-a generalizat în prezent şi datorită faptului că opinia publică este modelată la ora actuală de mass-media. 3. Moda

Termenul de “modă” provine din latinescul “modus” (manieră, mod) şi desemnează “un ansamblu de comportamente şi opinii care, într-o cultură dată, arată o preferinţă temporară pentru anumite practici expresive ale vieţii sociale (vestimentaţie, coafură, alimentaţie, lectură)” (Zamfir, Vlăsceanu, 1993, 365).

Pentru G.Tarde, imitaţia variază în funcţie de recenţa sau vechimea exemplului: fiecare societate imită, fie modele proprii şi vechi (“regimul datinei”) fie modele străine şi noi (“regimul modei”) . Moda, ca şi datina, operează la nivel global, societal şi că ea este un fenomen care, prin imitaţie, se poate propaga pe o scară umană foarte extinsă. Spre deosebire de datini, manifestările modei nu lasă urme adânci în mentalitatea colectivă.

Elementul definitoriu al modei este caracterul ei trecător, schimbător, tranzitoriu, nota de provizorat. Ceea ce este însă definitoriu pentru dinamismul modei este caracterul ei ciclic, fiind asociată cu cu mobilitatea tot mai accentuată din societatea modernă: “Ea pare să prospere mai ales în societăţile care manifestă deschidere către schimbări sociale rapide, reflectând dimensiuni ale vieţii şi mentalitătii de grup şi de strat social” (Golu, 2004, 279). Capriciile Cu referire la fenomenele colective, capriciul este un termenul utilizat pentru un anumit gen de modă, sporadică, de scurtă durată. Uneori, ceea ce începe cu un capriciu poate sfârşi ca modă. Există două forme de fenomene tip capriciu:

- Cultist, în care practica unui anumit ritual este asociată cu o ideologie care o fundamentează (ex: diferitele regimuri alimentare, nudismul etc.); - Spasmodic, care se referă la capriciile care se molipsesc, se propagă extrem de rapid . Acest tip se poate referi la manifestări artistice, dar şi la preferinţe vestimentare, muzicale etc.

Foliile Foliile (nebuniile, entuziasmele) mai sunt denumite şi “epidemii mentale”, pentru a descrie mai adecvat caracterul lor mai intens decât cel al capriciilor, precum şi implicaţiile emoţionale şi mai extinse.

39

39

Uneori, acest tip de “activităţi fierbinţi, autoepuizante, distrugătoare, care se răspândesc asemenea fulgerului” poate avea consecinţe socio-economice dezastroase, cum ar fi “fenomenul Caritas” sau corespondentul acestuia din Albania, care a reuşit să blocheze întreaga activitate ecomonică a unei întregi ţări. Alteori, iau forma cultului unor personalităţi din “show-business” . 4. Zvonurile Zvonurile sunt fenomene de masă care ţin de sfera conştiinţei comune şi care pot să-şi pună amprenta asupra dinamicii opiniilor, fiind o formă sui-generis de comunicare nemijlocită între persoane. Stimulul perceptiv care la baza lui este ambiguu şi există numeroase efecte de distorsiune a mesajului propagat printr-un lanţ de subiecţi. Dezvoltarea accentuată a mijloacelor media se asociază cu posibilitatea producerii unor efecte negative prin difuzarea în masă a zvonurilor. De multe ori, acest potenţial de răspândire a zvonurilor este folosit ca o adevărată armă în războiaiele purtate prin mass-media. 5. Situaţiile sociale critice sau de precipitare Acestă clasă de fenomene include panicile, dezastrele, crizele şi variate genuri de isterie colectivă. La baza producerii acestora este propagarea zvonurilor, dar însoţită de un context de stimuli sau factori situaţionali, de anumite influenţe psihologice predispozante, anumite moduri rezultative de percepere şi definire a situaţiei imediate. Cel mai celebru exemplu în acest sens este fenomenul produs în octombrie 1938, atunci când actorul Orson Wells a la radio drama “Invazia de pe Marte”. Scenariul foarte credibil, o serie de factori care ţineau de contextul social şi politic şi faptul că informaţia difuzată nu a fost verificată au condus, împreună, la manifestări de panică din partea a aproximativ un million de radioascultători (din cei aproximativ şase milioane care au urmărit emisiunea).

“S-au întocmit liste de factori care cauzează conduitele de acest gen; aceşti factori par a fi următorii: • condiţiile care-l slăbesc organic pe individ, determinând o micşorare a activităţii mentale raţionale; • nivelul coborât al activităţii mentale, care diminuează capacitatea de a reacţiona; • starea de înaltă tensiune emoţională şi de înaltă activare imaginativă care îl dispune pe individ să acţioneze mai degrabă impulsiv decât raţional; • mecanismele de sugestie, de imitaţie de masă, ori de contagiune rapidă, care favorizează conduita de fugă precipitată şi producerea reacţiilor de panică; • pierderea încrederii în lider, ceea ce îi face pe indivizi mai susceptibili de a fi sugestionabili de alte persoane; • conştiinţa că viaţa proprie este în mare pericol.” (Golu, 2004, 300).