PSIHOLOGIA EDUCAȚIEI

DEPARTAMENTUL PENTRU PREGĂTIREA PERSONALULUI

DIDACTIC, UVT

CREATIVITATEA ŞI

DEZVOLTAREA EI ÎN MEDIUL

EDUCAŢIONAL

Creativitatea – definire:

A. Există tendinţa de a defini creativitatea numai prin factorii intelectuali, ceea ce înseamnă o îngustare a sferei conceptului de creativitate.

B. Mulţi autori au în vedere şi componentele nonintelectuale ale personalităţii şi raportează creativitatea, dintr-o perspectivă integratoare, la fiinţa umană, în ansamblul ei.

DEFINIREA CREATIVITĂȚII - A

Autorul Definirea creativităţii

E. P. Torrance

(1962)

Creativitatea este procesul modelării unor idei sau ipoteze, al

testării acestor idei şi al comunicării rezultatelor.

J. S. Bruner

(1962)

Creativitate este o transcendere a informaţiei prin elaborarea

unor sisteme de codare eficiente şi aplicabile la informaţia dată.

M. Bejat

(1971)

Prin creativitate se înţelege, de obicei, capacitatea gândirii

umane de a găsi soluţii noi, de a da naştere unor idei sau unor

lucruri necunoscute anterior (cel puţin pentru individ).

J. L. Suller

J. Aizzielle

(1987)

Actul creativ este o formă specială de interacţiune între

procesele de gândire primară şi secundară

C. Lévy –

Leboyer

(1999/2007)

Aptitudine complexă, distinctă de inteligenţă şi de funcţionare

cognitivă, şi existentă în funcţie de fluiditatea ideilor, de

raţionamentul inductiv, de anumite calităţi perceptive şi de

gândirea divergentă în măsura în care ea favorizează diversitatea

soluţiilor şi rezultatelor.

DEFINIREA CREATIVITĂȚII - B

Autorul Definirea creativităţii

I. Taylor

(1959)

Creativitatea este capacitatea de a modela experienţa în forme noi şi diferite, capacitatea de a percepe

mediul în mod plastic şi de a comunica altora experienţa unică realizată.

N. Sillamy (1965) Creativitate este dispoziţia de a crea care există în stare potenţială la toţi indivizii şi la toate vârstele în

strânsă legătură cu mediul socio-cultural.

P. Popescu Neveanu

(1970)

Creativitate este o formaţiune complexă de personalitate, focalizată pe nou, structurată în raport cu legile

şi criteriile originalităţii şi constând dintr-o interacţiune specifică între aptitudini şi atitudini.

Enciclopedia Hachette

(1974)

Creativitatea este facultatea specială a spiritului de a reorganiza elementele lumii externe (elemente

culturale sau tehnice) pentru a le prezenta sub un aspect nou, realizând astfel o acţiune creativă.

Dicţionar de psihologie

Larrouse

(1978)

Creativitate este o dispoziţie ce există în stare potenţială la toţi indivizii, de toate vârstele

M. Roco

(1979)

Creativitate este o hipercomplexă de personalitate şi de grup, generatoare de valori noi.

A. Stoica

(1983)

Creativitate este forma superioară de manifestare comporta-mentală a personalităţii creatoare prin care

se produce, în etape, un bun cultural original, cu valoare predictivă pentru progresul social.

A. Munteanu

(1994/2011)

Creativitatea este procesul prin care se focalizează, într-o sinergie de factori (biologici, psihologici,

sociali), întreaga personalitate a individului şi care are drept rezultat o idee sau un produs nou original, cu

sau fără utilitate şi valoare socială.

D. Myers

(1995/2009)

Creativitatea este abilitatea de a produce idei cu noutate şi valoare pentru societate.

NIVELE ALE CREATIVITĂȚII I. Taylor (1959/2008) propune să se distingă cinci niveluri de creativitate:

creativitatea expresivă – ce caracterizează universul copilăriei, unde contează comportamentul în sine şi nu abilitatea sau calitatea produsului obţinut;

creativitatea productivă – care se referă la dobândirea unor îndemânări pentru anumite domenii;

creativitatea inventivă – ce înseamnă capacitatea de a realiza conexiuni noi între elemente deja cunoscute;

creativitatea inovativă – prezentă la un număr restrâns de persoane, constă în găsirea unor soluţii noi, originale, cu rezonanţă teoretică şi practică.

creativitatea emergentivă – palierul cel mai înalt al creativităţii, specific doar geniilor care prin contribuţia lor au revoluţionat un întreg domeniu al ştiinţei, tehnicii sau artei.

Creativitate (realitate) versus potenţial creativ (posibilitate).

FACTORI AI CREATIVITĂȚII

J.P. Guilford // V. Lowenfeld & K. Beittel – prin cercetări independente au identificat următorii factori ai creativității:

fluenţa;

flexibilitatea;

originalitatea;

sensibilitatea faţă de probleme

aptitudinea de a redefini;

capacitatea analitică, aptitudinea de a abstractiza;

aptitudinea de a sintetiza;

organizarea coerentă.

PROCESUL CREATIV

Prepararea→ presupune sesizarea problemei, analiza datelor problemei (subiectul adună informaţii despre istoricul problemei, tentative de soluţionare etc.). Dacă problema nu poate fi rezolvată, are loc o „distanţare” de problemă (relaxare şi trecere temporară la alte activităţi)→ faza de trecere la incubaţie.

Incubaţia→ are loc în inconştient şi e de lungă/scurtă durată. Este o perioadă pasivă (efort redus) dar în care inconştientul realizează conexiuni noi şi elimină ipotezele formulate anterior pentru a energiza noi ipoteze.

Iluminarea→ soluţia apare brusc în conştiinţă, pe baza etapelor anterioare. Există şansa de a găsi soluţia la o problemă atunci când ea nu polarizează explicit atenţia creatorului.

Verificarea→ materializarea ideii într-un fapt explicit perceptibil (poem, tablou, model ştiinţific etc.).

CREATIVITATEA ÎN ȘCOALĂ

Randamentul intelectual, precum şi potenţialul creativ al oricărui copil în perioada şcolarizării depinde de doi factori:

de structura lui cognitivă;

de posibilităţile oferite de sistemul educaţional.

Mai mulţi autori constată însă că sistemul educaţional nu numai că nu încurajează, ci dimpotrivă inhibă abilităţile creative, prin cultivarea unui comportament stereotip.

CREATIVITATEA ÎN ȘCOALĂ

Factorii inhibitori:

factori ce ţin de profesor (accentul pus pe reproducere, lipsa de apreciere a originalităţii, sancţionarea curajului de a pune întrebări);

factori ce ţin de elev (tendinţa spre conformism, percepţie de sine devalorizantă, frica de ridicol, timiditate, descurajare rapidă etc.);

factori ce ţin de sistemul de învăţământ (supraîncărcare informaţională).

CREATIVITATEA ÎN ȘCOALĂ –

DEZVOLTAREA C.Factori potenţatori ai creativităţii:

factori ce ţin de profesor:

atitudine pozitivă faţă de creativitate (să cunoască ce înseamnă creativitate şi care-i sunt posibilităţile de dezvoltare a propriei creativităţi),

respectarea personalităţii creatoare a elevului (căci de multe ori profesorul caracterizează elevii creativi drept: enervanţi, care tulbură liniştea clasei, vin cu idei ciudate, doritori de a face totul altfel etc. Este de preferat provocarea elevilor cu idei incongruente, neimpunerea propriilor idei, respectarea ideilor inedite şi încurajarea întrebărilor neuzuale - să-i înveţi să adreseze întrebări , să le reformuleze etc., ),

lider democratic (întreţine o atmosferă permisivă, invită grupul să participe, nu impune, respectă nevoile elevilor, le oferă credibilitate etc.),

creativitate în desfăşurarea orelor (să pună elevii să abordeze o problemă din unghiuri diferite, să o interpreteze, să caute independent o soluţie, învăţarea prin descoperire etc.),

evaluare de ordin formativ (evaluarea competenţelor, aplicarea cunoştinţelor în contexte noi, rezolvarea de probleme, să evidenţieze aspectele pozitive şi progresele înregistrate).

CREATIVITATEA ÎN ȘCOALĂ –

ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIN

DESCOPERIRE

este necesară şi revizuirea metodelor tradiţionale, prin promovarea unor metode noi:

învăţământul prin descoperire (learning by discovery), în care materia de învăţat nu este oferită elevului în formă finală, ci acesta trebuie să-şi dezvolte o anumită structură cognitivă pe cont propriu, să descopere singur.

CREATIVITATEA ÎN ȘCOALĂ –

ÎNVĂȚĂMÂNTUL PRIN

DESCOPERIRE

A. Stoica (1992/2005) pledează pentru un învăţământ prin descoperiri în grupuri mici de către patru elevi.

metoda descoperirii dirijate;

utilizarea testelor de diagnoză a creativităţii ca exerciţiu de stimulare a ei;

asimilarea în practica şcolară curentă a metodelor de stimulare a creativităţii în grup: brainstorming, sinectica , etc– v. slide-urile următoare.

METODE SI EXERCIŢII DE STIMULARE A

CREATIVITĂTII – BRAINSTORMING (1) BRAINSTORMING( brain-creier; storm- furtună)

Metoda brainstorming - este una dintre cele mai cunoscute metode de grup, folosită pentru producerea ideilor creative.

Grupul de brainstormig este format din 2-16 persoane cu următoarea structură: un conducător, un secretar şi membri.

Exigenţe: participarea benevolă a membrilor şi relaţii amiabile între participanţi.

Etape:→ I etapă: se identifică problema şi conducătorul va anunţa participanţii, cu cel puţin două zile înainte, informându-i asupra temei de dezbatere.

BRAINSTORMING →a II-a etapă: presupune întâlnirea de grup; conducătorul reaminteşte problema

şi cele patru reguli ale brainstorming-ului:

Judecata critică este interzisă!

Daţi frâu liber imaginaţiei (idei cât mai absurde, fanteziste)!

Gândiţi-vă la cât mai multe idei posibile!

Preluaţi şi dezvoltaţi ideile celorlalţi!

Participanţii îşi formulează, pe rând, ideile cu privire la problema pusă în discuţie. Conducătorul şedinţei de brainstorming veghează asupra respectării regulilor, dirijează participanţii la discuţii, asigură o atmosferă deschisă, prietenoasă. Secretarul notează toate propunerile făcute, fără a consemna şi numele celor care au făcut propunerea. Şedinţa poate dura între 15 şi 60 de minute.

→a III-a etapă: se desfăşoară peste 1-2 zile; un comitet de evaluare analizează şi selectează ideile valoroase, soluţiile cât mai potrivite; acestea vor fi comunicate grupului / Exemplu de problemă care poate face obiectul unei abordări de tip brainstorming: cum să tratăm o persoană care ne jigneşte/ ignoră.

SINECTICA Este denumită şi metoda analogiilor. Organizarea unei şedinţe se fundamentează pe două

principii:

transformarea straniului ( a ceea ce este necunoscut) în familiar,

transformarea familiarului în straniu.

Grupul este format din 5-7 persoane, durata unei şedinţe este de aproximativ o oră.

Etape:→I etapă: în care profesorul prezintă tema de rezolvat,

→a II-a etapă: grupul reformulează problema aşa cum a înţeles-o (transpunerea straniului în familiar),

→a III-a etapă: îndepărtarea de problemă( transformarea familiarului în straniu)

→a IV-a etapă: se referă la reconvertirea a ceea ce a fost straniu în familiar( soluţiile găsite sunt evaluate şi se adoptă cea care corespunde cel mai bine unor criterii stabilite în prealabil).

De exemplu, dacă problema pusă în discuţie este de a găsi o nouă modalitate de parcare a automobilelor într-un oraş aglomerat, se poate utiliza o analogie cu metodele de depozitare din natură, dain casă sau din industrie( cum îşi depozitează albinele mierea, cum se aşază borcanele în cămară).

METODA 6-3-5 Există 6 membri în grupul vostru. Fiecare membru al grupului are în faţă o

foaie de hârtie împărţită în 3 coloane. Alegeţi un lider. Liderul citeşte sarcina de rezolvat, iar membrii grupului notează trei idei, câte una în fiecare coloană (ideile pot fi scurte propoziţii sau cuvinte). Apoi, fiecare participant trece foaia sa vecinului din dreapta şi preia, la rândul său, foaia vecinului din stânga. Se lucrează pe cele trei idei ale vecinului din stânga: se fac completări, îmbunătăţiri etc. Urmează o nouă deplasare a acestora. Rotirea se face de 5 ori, până când ideile emise de fiecare membru al grupului sunt văzute de toţi ceilalţi. Exerciţiul durează 5 min., după care conducătorul va citi timp de 1 minut ideile tuturor şi va selecta în final şase idei, propoziţii sau cuvinte care să răspundă la întrebarea „ce este creativitatea?”. Liderul va gestiona timpul şi va citi tuturor grupelor, informaţiile culese.

Metoda se numeşte 6-3-5 pentru că sunt 6 membri ai grupului care emit 3 idei, iar acestea sunt prelucrate fiecare de 5 persoane.

METODA DELPHI (1)

A fost elaborată de O. Helmer şi colaboratorii săi, în anii 1964-1965. Plasarea ei în prelungirea metodei 6-3-5 nu este întâmplătoare, având în vedere că, în esenţă, metoda Delphi dezvoltă, chiar dacă la altă scară, tot tehnica consultărilor reciproce între participanţi. Pentru început, un grup de experţi elaborează un chestionar pe marginea temei în discuţie, chestionar care este trimis, spre completare, unor specialişti autorizaţi în domeniu. Iniţial, fiecare va răspunde pe cont propriu, într-un interval de timp dinainte stabilit, fără să fie "contaminat" de opiniile celorlalţi experţi chestionaţi. După primul tur de colectare a răspunsurilor, chestionarele sunt redistribuite aceloraşi persoane, fiind însoţite şi de răspunsurile nenominalizate ale celorlalţi participanţi.

METODA DELPHI (2) Datorită implicării fenomenului Condorcet, răspunsurile ce distonează

prea mult faţă de majoritatea celor obţinute până la momentul respectiv, suferă inerente retuşuri şi ajustări. După primirea unui nou set de răspunsuri, consultarea se repetă urmând acelaşi ritual.

Întrucât fiecare nou ciclu contribuie la eliminarea repetată a ideilor care se abat de la medie, circuitul se încheie o dată cu stabilizarea răspunsurilor (mai precis, când măcar 50% din participanţi ajung la un consens). Întregul material acumulat, în acest mod, se prezintă comisiei de apreciere, care va face o sinteză a soluţiilor date.

Se reproşează, pe drept cuvânt, metodei Delphi tendinţa de a realiza o "domesticire" a răspunsurilor excesiv de neuzuale. Această carenţă însă este compensată, din plin, de realismul şi pertinenţa soluţiilor, ceea ce le asigură adeseori o rapidă aplicabilitate.

METODA PHILLIPS 6-6

Grupul vostru este format din 6 persoane. Alegeţi-vă un coordonator. Acesta are misiunea de a asigura participarea tuturor membrilor la discuţie, de a facilita obţinerea soluţiilor şi de a nota soluţiile la care s-a ajuns. După expirarea timpului, fiecare grup îşi face cunoscute soluţiile prin intermediul coordonatorului. Sinteza o face conducătorul. Aveţi la dispoziţie 5 minute pentru discuţii şi un minut pentru sinteza realizată de coordonator.

METODA FRISCO (1)

Prin metoda Frisco participanţii trebuie să interpreteze un rol specific, care să acopere o anumită dimensiune a personalităţii, abordând o problemă din mai multe perspective. Astfel, membrii grupului vor trebui să joace, fiecare, pe rând, rolul consevatoristului, rolul exuberantului, rolul pesimistului şi rolul optimistului. Metoda a fost propusă de echipa de cercetare Four boys of Frisco (cei patru băieţi din San Francisco), iar scopul ei este de a identifica problemele complexe şi dificile şi de a le rezolva pe căi simple şi eficiente. Metoda Frisco are la bază brainstorming-ul regizat şi solicită din partea elevilor capacităţi empatice, spirit critic, importantă fiind stimularea gândirii, a imaginaţiei şi a creativităţii.

METODA FRISCO (2) Etapele metodei Frisco:

1. Etapa punerii problemei: profesorul sau elevii/studenţii sesizează o situaţieproblemă şi a propun spre analiză;

2. Etapa organizării colectivului: se stabilesc rolurile: conservatorul, exuberantul, pesimistul, optimistul şi cine le joacă. Rolurile pot fi abordate individual sau, în cazul colectivelor numeroase, acelaşi rol poate fi jucat de mai multi participanţi concomitent, aceştia formând o echipă.

3. Etapa dezbaterii colective: fiecare interpretează rolul ales şi-şi susţine punctul de

vedere în acord cu acesta. Cel care joacă rolul de este conservator are sarcina de a aprecia meritele soluţiilor vechi, pronunţându-se pentru menţinerea lor, fără a exclude însă posibilitatea unor eventuale îmbunătăţiri. Exuberantul priveşte către viitor şi emite idei aparent imposibil de aplicat în practică, asigurând astfel un cadru imaginativ-creativ, inovator şi stimulându-i şi pe ceilalţi participanţi să privească astfel lucrurile. Se bazează pe un fenomen de contagiune. Pesimistul este cel care nu are o părere bună despre ce se discută, cenzurând ideile şi soluţiile iniţiale propuse. El relevă aspectele nefaste ale oricăror îmbunătăţiri. Optimistul luminează umbra lăsată de pesimist, îmbărbătând participanţii să privească lucrurile dintr-o perspectivă reală, concretă şi realizabilă. El găseşte fundamentări realiste şi posibilităţile de realizare a soluţiilor propuse de către exuberant, stimulând participanţii să gândească pozitiv.

4.Etapa sistematizării ideilor emise şi a concluzionării asupra soluţiilor găsite.

DISCUŢIA PANEL Cuvântul "panel" provine din limba engleză, având înţelesul de "listă fixă de

nume". Sub preşidenţia unui animator (profesor, de pildă), tema în cauză este dezbătută de către ,,eşantionul panel’’ (adică un grup format din 5-7 persoane competente în problema respectivă). Auditoriul (plasat într-o poziţie strategică favorabilă pentru a urmări, cu uşurinţă, schimburile ver-bale din panel) ascultă în tăcere, intervenind numai cu mesaje scrise pe cartoane (hârtie) divers colorate (verde pentru întrebări, albastru pentru sentimente, maro pentru informaţii etc). Periodic, o persoană care are rolul "injectorului de mesaje" colectează cartonaşele respective, le clasează pe categorii problematice şi la momentul oportun, le prezintă panelului. După fiecare "injectare" de mesaje, panelul reia discuţia, în funcţie de pistele noi apărute pe această cale.

Deîndată ce grupul de experţi şi-a epuizat întregul repertoriu ideativ, aria discutiei se poate dilata mult, antrenând, direct, auditoriul la soluţionarea problemei. În finalul dezbaterilor organizatorul reuniunii, în colaborare cu panelul, centralizează ideile cele mai fertile.

COMPOZIŢII LITERARE (1)

inspirate de o anumită imagine (o ilustrată sau un tablou celebru, o anumită culoare, pete de cerneală, capodoperă din sculptură, diverse figuri geometrice etc.)

apelând la o piesă muzicală

cu început dat (de exemplu: „Mi-e dor...”, „Îmi amintesc...”)

utilizând obligatoriu unele cuvinte date (variantă: compunerea unei „reţete culinare” cu ingrediente stabilite; de exemplu: melancolie, spanac, zahăr, gândaci, brânză, milă etc.)

invocând un text dintr-o carte sau un aforism cunoscut

colaj între două lucrări renumite (Cenuşăreasa şi La scăldat)

realizarea unei povestiri pe o temă sugerată, cu găsirea unui număr de trei finaluri: unul tragic, unul moralizator şi unul umoristic

COMPOZIŢII LITERARE (2)

compunere prin contorsionarea unor evenimente cruciale din istorie (de exemplu: „Decebal a cucerit Roma) sau prin plasarea unei personalităţi marcante din ştiinţa şi cultura umană, într-o perioadă diferită de cea în care a trăit realmente (De exemplu: „Leonardo Da Vinci, angajat la NASA” etc.)

povestea unei lacrimi

compunerea unei poezii în grup, apelând la întregul efectiv de participanţi. Unul dintre membri, scrie pe o coală, un vers cunoscut sau unul creat „ad hoc”, îndoaie foaia pentru a-i asigura anonimatul, recopiind doar ultimul cuvânt, după care, plasează foaia următorului coechipier. Acesta preia travaliul, procedând similar. După ce toţi participanţii şi-au adus contribuţia la realizarea poeziei, hârtia se despătureşte pentru a savura împreună versurile obţinute astfel.

găsirea de titluri inspirate

conceperea unor anunţuri pentru „Mica publicitate”

ALTE METODE DE STIMULARE A C.

Utilizări neobişnuite (pentru diverse obiecte, îndeosebi uzuale sau pentru ființe).

Îmbunătăţirea unui produs oarecare (un pix, un aragaz, o jucărie, o mobilă de dormitor etc.)

Consecinţe posibile la situaţii, evenimente cotidiene sau fanteziste (de exemplu: ce s-ar întâmpla dacă plantele şi animalele ne-ar putea citi gândurile?, ce s-ar întâmpla dacă am depista supradotaţii din lumea animală?, ce s-ar întâmpla dacă Soarele s-ar stinge?)

Similitudini între fiinţe, obiecte, fenomene, însuşiri etc.(de exemplu: ceainic-vapor; pian-vioară etc.)

ALTE METODE DE STIMULARE A C.

Găsirea de soluţii pentru rezolvarea unei situaţii reale sau imaginare (ce ai face dacă azi ar fi ultima zi din viaţa ta; ai prins peştişorul de aur şi el doreşte să-ţi îndeplinească trei dorinţe; cum poţi sta suspendat de tavan, ce ai face dacă ai fi Dumnezeu pentru o zi, ce ai lua cu tine dacă ai naufragia pe o insulă pustie, ce ai face dacă ai câştiga la un concurs un milion de dolari, ce ar afce un elev dacă ar fi , pentru o zi, directorul şcolii sale etc.)

Descoperiri utile neinventate încă (programator de vise, aparat antistres, pastile pentru regenerarea dinţilor, pantofi zburători, oglindă pentru sondarea inconştientului etc.) Variantă: invenţii inutile (pătură care să fie crescătorie pentru purici, pictarea cartofilor înainte de a-i pune în ciorbă etc.)

ALTE METODE DE STIMULARE A C.

Jocul cuvintelor

-enumerări de cuvinte în condiţii restrictive (de exemplu: se precizează prima sau ultima literă etc.)

-găsirea de cuvinte care să aibă sens, indiferent din ce parte le citeşti (de exemplu: coc-coc, coş-şoc, cal-lac, doc-cod, car-rac, sar-ras etc.)

-elaborări de sinonime

-punţi de cuvinte. Se aleg două cuvinte, cât mai diferite semantic şi se cere găsirea altor cuvinte, care din aproape în aproape, să şteargă distanţa iniţială dintre ele. De exemplu: între caşcaval şi mister, geantă şi sare, unghie şi stele, mărar şi extraterestru etc.

ALTE METODE DE STIMULARE A C.

Construirea de propoziţii în anumite condiţii

-să aibă un anumit număr de cuvinte, iar fiecare cuvânt să înceapă sau să se termine cu o literă indicată

-completări de fraze neterminate

-găsirea unui alt final pentru o lucrare literară cunoscută

Lanţul cuvintelor. Cineva rosteşte începutul unei fraze, aceasta este preluată şi continuată de vecinul său, apoi de altcineva, până când sunt angrenaţi toţi cei de faţă.

Exerciţiul dialogului: dialog cu propria ta umbră, dialog umoristic. De exemplu: între Adam şi Eva; între un om care sforăie şi perna lui; între un purice şi piele; între Eminescu şi un extraterestru etc.

Jocul întrebărilor: elaborarea unor întrebări problemă, cu privire la aer, apă, foc, stele. De exemplu: ce măsuri trebuie să ia omenirea pentru a stopa scăderea vertiginoasă a stratului de ozon din atmosferă?

ALTE METODE DE STIMULARE A C.

Exerciţiul de mimă

Jocul desenelor: să se deseneze cât mai multe figuri, pornind de la un cerc sau triunghi, pătrat etc.Interpretarea unor linii, figuri geometrice sau desene. Realizarea unor desene complexe, prin asocierea de figuri geometrice, imagini etc.

Desenarea portretului propriu. Pe o parte a colii de hârtie îţi desenezi figura, aşa cum te văd alţii, iar pe verso, aşa cum ştii că este chipul tău în realitate, înclusiv cu trăsături inaccesibile altora. Planşele sunt adunate, se amestecă şi se redistribuie participanţilor. Fiecare persoană empatizează cu chipul primit şi îl interpretează. În final, „posesorul” obrazului respectiv se deconspiră, confirmând acurateţea „diagnosticului” făcut de colegul său.

ALTE METODE DE STIMULARE A C.

Realizarea unei picturi, pe fondul unei partituri muzicale serene, liniştitoare, ce stimulează introspecţia.

Identificarea emblemei şi a culorii personale şi exprimarea lor prin desen, pictură.

Colaj din plastilină, flori, frunze, pietre, scoici etc.

Scrisoare către mine însumi

Călătorie interioară prin intermediul unei mandale

Inventar al dorinţelor

Exerciţiul empatic. Toţi membrii grupului sunt invitaţi să empatizeze cu cele mai diferite lucruri

METODA PĂLĂRIILOR

GÂNDITOARE

Acest nou tip de metodă de predare – învaţare este un joc în sine. Copiii se impart în şase grupe – pentru şase pălării. Ei pot juca şi câte şase într-o singură grupă. Împăţirea elevilor depinde de materialul studiat. Pentru succesul acestei metode este important însă ca materialul didactic să fie bogat, iar cele şase pălării să fie frumos colorate, să-i atragă pe elevi.

Ca material vor fi folosite 6 pălării gânditoare, fiecare având câte o culoare: alb, roşu, galben, verde, albastru şi negru. Fiecare, bineînţeles, că rolurile se pot inversa, participanţii fiind liberi să spună ce gândesc, dar să fie în acord cu rolul pe care îl joacă. Fiecare culoare reprezintă un rol.

METODA PĂLĂRIILOR

GÂNDITOARE

Pălăria albă Pălăria roşie Pălăria

galbenă Pălăria neagră Pălăria albastră Pălăria verde

➢ Ce

informaţii

avem?

➢ Ce

informaţii

lipsesc?

➢ Ce

informaţii am

vrea să avem?

➢ Cum putem

obţine

informaţiile?

➢ Punându-mi

pălăria roşie,

uite

➢ cum privesc

eu lucrurile…

➢ Sentimentul

meu e că…

➢ Nu-mi place

felul cum s-a

procedat.

➢ Pe ce se

bazeză aceste

idei?

➢ Care sunt

avantajele?

➢ Pe ce drum

o luăm?

➢ Dacă

începem aşa…

sigur vom

ajunge la

rezultatul bun!

➢ Care sunt

erorile?

➢ Ce ne

împiedică?

➢ La ce riscuri

ne expunem?

➢ Ne permite

regulamentul?

➢ Putem să

rezumăm?

➢ Care e

următorul pas?

➢ Care sunt

ideile

principale?

➢ Să nu

pierdem timpul

şi să ne

concentrăm

asupra…, nu

credeţi?

➢ Şansa

succesului

este dacă…

➢ Cum poate

fi altfel

atacată

problema?

➢ Putem face

asta şi în alt

mod?

➢ Găsim şi o

altă

explicaţie?

TEHNICA LOTUS (Floarea de nufăr)Tehnica florii de nufăr presupune deducerea de conexiuni între idei,

concepte, pornind de la o temă centrală. Problema sau tema centrală

determină cele 8 idei secundare care se construiesc în jurul celei

principale, asemeni petalelor florii de nufăr.

F

C

tema

H

E

A

D

G

B

JIGSAW (MOZAIC) - 1 Jigsaw (în engleză jigsaw puzzle înseamnă mozaic) sau “metoda grupurilor

interdependente” este o strategie bazată pe învăţarea în echipă (team-learning). Fiecare elev are o sarcină de studiu în care trebuie să devină expert. El are în acelaşi timp şi responsabilitatea transmiterii informaţiilor asimilate, celorlalţi colegi. Metoda presupune o pregătire temeinică a materialului dat spre studiu elevilor. Educatorul propune o temă de studiu pe care o împarte în patru sub-teme. Pentru fiecare temă în parte educatorul trebuie să dea un titlul, sau pentru fiecare să pună o întrebare. Fiecare membru al grupei va primi ca obiect de studiu materiale necesare fiecărei sub-teme, pentru care va alcătui şi o schemă. La sfârşit elevii îşi comunică ce au învăţat depre sub-tema respectivă. Aranjarea în clasă a grupurilor trebuie însă să fie cât mai aerisită, astfel încât grupurile să nu se deranjeze între ele. Obiectul de studiu poate constitui şi o temă pentru acasă, urmând ca în momentul constituirii mozaicului fiecare “expert” să-şi aducă propria contribuţie.

METODA PIRAMIDEI (METODA

BULGĂRELUI DE ZĂPADĂ)

Metoda piramidei sau metoda bulgărelui de zăpadă are la bază împletirea activităţii individuale cu cea desfăşurată în mod cooperativ, în cadrul grupurilor. Ea constă în încorporarea activităţii fiecărui membru al colectivului într-un demers colectiv mai amplu, menit să ducă la soluţionarea unei sarcini sau a unei probleme date. Această metodă are mai multe faze: faza introductivă – învăţătorul enunţă problema, faza lucrului individual – fiecare elev lucrează individual timp de 5 minute la soluţionarea problemei, faza lucrului în perechi – elevii se consultă cu colegul de bancă, sunt notate toate soluţiile apărute, faza reuniunii în grupuri mai mari – elevii de consultă asupra soluţiilor în grupuri alcătuite dintr-un număr egal de perechi, faza raportării soluţiilor în colectiv şi faza decizională. Ca şi celelalte metode care se bazează pe lucrul în perechi şi în colectiv, metoda piramidei are avantajele stimulării învăţării prin cooperare, al sporirii încrederii în forţele proprii prin testarea ideilor emise individual, mai întâi în grupuri mici şi apoi în colectiv. Dezavantajele sunt de ordin evaluativ, deoarece se poate stabili mai greu care şi cât de însemnată a fost contribuţia fiecărui participant.

STARBURSTING

(EXPLOZIA STELARĂ)Starbursting (eng. “star” = stea; eng. ”burst” = a exploda), este o metodă nouă de dezvoltare a

creativităţii, similară brainstormingului. Scopul metodei este de a obţine cât mai multe întrebări şi astfel

cât mai multe conexiuni între concepte. Este o modalitate de stimulare a creativităţii individuale şi de

grup. Organizată în grup, starbursting facilitează participarea întregului colectiv, stimulează crearea de

întrebări la întrebări, aşa cum brainstormingul dezvoltă construcţia de idei pe idei. Modul de procedure

este simplu.se scrie problema a cărei soluţie trebuie “descoperită” pe o foaie, apoi se înşiră cât mai

multe întrebări care au legătură cu ea. Un bun punct de plecare îl constituie cele de tipul ce?, când?,

cum?, de ce? – unele întrebări ducând la altele din ce în ce mai complexe care necesită o concentrare

tot mai mare.

Cum?

Când? tema De ce?

Unde? Cine?

„ŞTIU/VREAU SĂ ŞTIU /AM ÎNVĂŢAT”

Acest model de predare, elaborat de Donna M. Ogle în 1986 porneşte de la premisa că informaţia anterioară a elevului trebuie luată în considerare atunci când se predau noi informaţii. Un instrument important de învăţare îl reprezintă lectura, acest model reprezentând şi o grilă de lectură pentru textul non-ficţional.

Aplicarea modelului Ştiu/ Vreau să ştiu/ Am învăţat presupune parcurgerea a trei paşi accesarea a ceea ce ştim, determinarea a ceea ce dorim să învăţăm şi reactualizarea a aceea ce am învăţat în urma lecturii. Primii doi se pot realiza oral, pe bază de conversaţie, iar cel de-al treilea se realizează în scris, fie în timp ce se lecturează textul, fie imediat ce textul a fost parcurs integral.

CREATIVITATEA ÎN ȘCOALĂ

J.P. Guilford (1959) reproşează şcolii „tendinţa de a considera imaginaţia ca o sursă de rebeliune, mai mult decât de creaţie, elevii creativi fiind consideraţi un izvor de indisciplină”.

Getzels şi Jackson (1963), în urma unui studiu realizat pe 449 de adolescenţi constată, în ceea ce priveşte atitudinea profesorilor, că acestora le este mai simpatic grupul celor cu rezultate şcolare bune, decât categoria medie a elevilor, iar pe cei „creativi” mai puţin simpatici decât aceeaşi medie.

Cercetarea întreprinsă de M.A. Walach şi W. Kogan (1965) confirmă faptul că cea mai dezavantajoasă categorie de elevi în şcoală este cea care posedă o creativitate ridicată pe un fond de inteligenţă modestă.

M. Jigău (1994) consideră că învăţământul actual se adresează doar unui copil mediu statistic şi nu variabilităţii reale a populaţiei şcolare.

Şcoala nu trebuie să se limiteze doar la a transmite cunoştinţe şi a-i face pe elevi să evite eşecul şcolar, ci trebuie să-şi asume rolul de a-i ajuta pe elevi să-şi descopere propriile potenţialităţi, adică „să-i înveţe să fie, să devină” (Bandura, 1978/2009).

Se impune ca şcoala să realizeze o mai accentuată articulare a practicului în teoretic şi invers (M. Bejat, 1981).

CREATIVITATEA ÎN ȘCOALĂ

Este necesară o restructurare a programelor şcolare, atât pe orizontală, prin extinderea disciplinelor care deservesc direct creativitatea (literatură, muzică, desen) cât şi introducerea unor discipline creative noi (ca de pildă, un curs de creatologie, cu regim de disciplină şcolară autonomă), cât şi pe verticală, prin evitarea supraîncărcării.

În acest sens, s-a demonstrat că excesul de informaţii –contraproductiv = A. Munteanu (1994/2011)= supraîncărcarea fiind considerată un adevărat „strigoi pedagogic”, care bântuie frecvent în şcoala contemporană.

CREATIVITATEA ÎN ȘCOALĂ –

ÎNVĂȚĂMÎNTUL PRIN

DESCOPERIRE este necesară şi revizuirea metodelor tradiţionale, prin promovarea unor

metode noi:

învăţământul prin descoperire (learning by discovery), în care materia de învăţat nu este oferită elevului în formă finală, ci acesta trebuie să-şi dezvolte o anumită structură cognitivă pe cont propriu, să descopere singur.

A. Stoica (1992/2005) pledează pentru un învăţământ prin descoperiri în grupuri mici de către patru elevi.

metoda descoperirii dirijate;

utilizarea testelor de diagnoză a creativităţii ca exerciţiu de stimulare a ei;

asimilarea în practica şcolară curentă a metodelor de stimulare a creativităţii în grup: brainstorming, sinectica , etc– v. slide-urile anterioare.

CREATIVITATEA ÎN ȘCOALĂ –

PROCEDEE W. Lőwenfeld, E.D. Torrance, F.E. William (apud A. Munteanu, 1994/2011)

antrenarea elevilor, în enunţarea tuturor obiectelor ce fac parte dintr-o clasă; a obiectelor ce posedă însuşiri similare; a tuturor particularităţilor unei clase de obiecte;

dezbaterea pe marginea unor probleme, evenimente şi formularea tuturor explicaţiilor posibile;

discuţii colective privind rezolvarea unor contradicţii;

reformularea ideilor şi confruntarea cunoştinţelor vechi cu cele noi;

analiza şi interpretarea desenelor, a obiectelor sau materialelor din diferite unghiuri de vedere pentru a descoperi ceea ce este ascuns la prima vedere;

organizarea de diverse jocuri ale fanteziei în care elevii să-şi imagineze modalităţi de aplicare a diferitelor plăsmuiri.