FONDUL SOCIAL EUROPEAN

Investește în

OAMENI

Propunere Strategie de integrare a activității meșteșugărești din județul Covasna în activitatea

turistică locală / regională

CUPRINS:

Analiza situaţiei meşteşugurilor în judeţul Covasna

Potenţialul turistic al judeţului Covasna

Analiza SWOT privind integrarea abilităților meșteșugărești în turismul local

din judeţul Covasna

Propuneri

Analiza situaţiei meşteşugurilor în

judeţul Covasna

Agricultura este, în zona Covasnei, ocupaţie străveche. In siturile arheologice de la Ariuşd

şi de la Sfântu Gheorghe - Gemvar, prezenţa grâului, dovedeşte aceasta. Depresiunea Baraoltului,

Ţara Bârsei au asigurat necesarul de cereale şi materia primă pentru meşteşugul de prelucrare a

produselor alimentare. Introducera culturilor de cartof şi porumb a dus la eliminarea cultivării

meiului, a lintei, a florii soarelui, a inului şi a cânepii, diminuându-se, astfel, şi industria casnică

textilă. Au dispărut, astfel, meliţa, furca de tors, războiul ţărănesc de ţesut şi, odată cu acestea,

şezătorile din lungile seri de iarnă.

Agricultura şi creşterea animalelor au fost o caracteristică a zonei, asigurând produsele

vegetale şi animale necesare.

Datorită păşunilor alpine, s-a dezvoltat oieritul, practicat de către covăsneni, breţcani,

zăbăleni, zagoreni pe marile latifundii nobiliare. Odinioară, s-a dezvoltat şi păstoritul transhumant,

peste munţi, în Bărăgan, Lunca Dunării şi a Nistrului.

În decursul anilor, păstoritul a suferit unele modificări, datorate, în special, înrăutățirii

situației economice. Solul fiind, în general, puțin roditor, ameliorarea lui prin îngrășăminte naturale

a apărut ca o sarcină imperioasă, iar organizarea păstoritului oglindește această preocupare.

Locuitorii comunei Breţcu erau cunoscuți ca ocupându-se, în principal, cu păstoritul.

Dispariția rapidă a formelor vechi de păstorit, care s-a produs în urma profundelor transformări

economice și sociale care au avut loc, i-a făcut pe etnografi să-și îndrepte atenția și asupra formelor

de păstorit din trecut, acestea având, în afară de importanța lor etnografică, și o deosebită valoare

istorică și lingvistică. Atât în documente, cât și în relatările de pe teren, ale diferiților autori, sub

numele de bârsani, se înțeleg nu numai mocanii seceleni, ci și toți ceilalți oieri transhumanți din

Țara Bârsei, precum și „bârsanii din secuime”.

Creșterea oilor în comuna Voinești a fost ocupaţia principală a locuitorilor.

Primăvara, spre sfârșitul lunii aprilie, în întreaga zonă se scot oile din grajduri, în staule montate pe

câmp și grădini. Întovărășirea se făcea și aici pe la sfârșitul lui aprilie, când stăpânii de oi, târlașii,

alcătuiesc o târlă de 500-1.000 de oi, angajând pe baci, ciobanul cel mare, iar acesta pe ceilalți, cu

toții, angajați cu simbrie pe întreaga durată a văratului, de la 15 mai până la 26 octombrie. În multe

locuri, baciul era stăpânul și proprietarul stânei. Acolo unde baciul era proprietarul stânei primea

zeciuiala, a zecea parte din cantitatea de brânză produsă la stână.

La plecarea la munte se făcea și aici alesul oilor, alcătuind patru turme (cârduri): sterpele,

mânzările, berbecii și cârlanii (miei înțărcați), fiecare cârd avându-și ciobanul și locul de pășunat.

Mai târziu, se formează trei cârduri: al cârlanilor, al mânzărilor și al sterpelor. Între 15 mai și 15

august, se prepara brânza la stâna de la munte, iar la 15 august, se făcea împărțirea brânzei,

momentul când târlașii veneau la munte pentru a-și lua în primire brânza, fiecare târlaș primind câte

3-4 kg de brânză pe fiecare cap de mânzare. În Voinești, unde până nu demult s-a păstrat păstoritul

pendulator, ciobănia se moștenea, ca și în satele mocănești, din tată în fiu. Și aici fiii intrau ca

ciobani, cu plată la oile părinților, de la care primeau pe an: 7 oi, opinci, suman, căciulă, 2 perechi

de ițari, câte o sarică pentru iarnă și mâncare. Ciobanii îndeplinesc mai multe funcții, din momentul

angajării lor la stăpân: baciul - este cel care pregătește laptele, mâna oile și răspundea de stână.

Transhumanța a fost modul cel mai evoluat de creștere a animalelor, practicat însă numai

de gospodăriile mai înstărite, dintr-un număr restrâns de sate din sudul Transilvaniei. În Carpații

românești, s-a practicat o transhumanță de tip alpin. Familiile proprietarilor nu au urmat animalele

în pășunile de vărat și la locurile de iernat. Animalele sunt îngrijite, de cele mai multe ori, de păstori

specializați, angajați de proprietari, și numai atunci când aveau animale mai puține, de către un

bărbat, în tovărășiile, ce se organizau pe neamuri și vecinătăți. Alți membri din gospodării erau

prezenți la stâni doar atunci când le venea rândul la prelucrarea cotelor de lapte, în cazul în care nu

se primeau părți din produse.

Proprietarii de oi se numesc stăpâni. Ei se întovărășeau câte trei-șase și formau o târlă.

Întovărășirea avea un caracter permanent, uneori ea dura și ani de-a rândul, de multe ori chiar și o

viață întreagă, și se lăsa moștenire și urmașilor. Toamna, fiecărui proprietar i se restituie oile, ca să

le ierneze separat. Deseori, cei întovărășiți erau și înrudiți. Stăpânii se îngrijeau în comun de oi,

fiecare contribuind, proporțional cu numărul oilor, la cheltuielile comune.

Mocanul, care intra ca cioban chiar și la târla părinților lui, își primea simbria în natură, în

oi, astfel încât în câțiva ani ajungea să fie și el stăpân de oi. Stăpânii cu oi mai multe nu-și însoțeau

turmele, pe care le încredințau ciobanilor cu simbrie, rămânând acasă pentru a se ocupa cu comerțul

produselor, și la anumite ocazii, veneau să-și inspecteze turmele și angajații și să-și primească

produsele.

O mare varietate a produselor din lapte se constată în păstoritul voineștenilor, care se

caracterizează și printr-o pronunțată industrializare și comercializare a produselor obținute. Dintre

produsele specifice acestui ținut remarcăm: caș, brânză, piei, lână, cașul afumat, păpușile de caș,

covrigei de caș, cașul ținut în brânză, lapte de iarnă, lapte acru și urda de iarnă.

Păpușile de caș. De obicei, sunt de formă dreptunghiulară și imprimate cu o ornamentație

bogată și variată pe ambele fețe, în stil geometric. Tematica lor cuprinde elemente fitomorfe,

zoomorfe, antropomorfe și cosmice, redate cu multă exigență. Se prepară din caș verde nedospit,

care se punea într-un ceaun cu zer proaspăt, amestecându-se bine cu o lingură mare, sau se

introduceau felii de caș verde într-un vas cu apă clocotită și se frământa până se obținea o cocă

căreia i se putea da forma tiparelor de păpuși. După câteva zile, cașul era scos din tipar și pus câteva

săptămâni la fum.

Prelucrarea lemnului

Pădurile de esenţe diferite au constituit o materie primă, de bază pentru construirea

locuinţelor, a adăposturilor pentru animale şi a altor construcţii; pentru confecţionarea uneltelor

casnice şi a mijloacelor de transport. Prelucrarea lemnului şi dezvoltarea anumitor meşteşuguri,

legate de aceasta, au dus la excepţionale realizări în domeniul arhitecturii tradiţionale. Meşteri

specializaţi din Ghelinţa lucrau case la comandă, pentru a fi transportate şi montate la locul potrivit.

Produsele de cherestea erau valorificate în localităţi precum Braşov, Sfântu Gheorghe, Târgu

Secuiesc, dar şi dincolo de munţi, în Muntenia sau Moldova.

Un alt gen de obiecte de lemn, asupra cărora talentul poporului român și-a imprimat nota

distinctivă, este acela al mobilierului sculptat și pictat, ca lăzile de zestre pictate cu lalele, mesele,

cuierele, colțarele, lavițele cu speteaza crestată. În ornamentica acestora sunt folosite motive

geometrice variate, ca cel al rozetei simbolizând laleaua, soarele sau luna.

Prelucrarea pietrei

Pentru comunităţile rurale, şi nu numai, principala preocupare era contruirea locuinţelor.

Odată cu aceasta, prelucrarea pietrei a devenit ocupaţie importantă în satele judeţului Covasna, unde

existenţa acestei resurse oferea şi posibilitatea dezvoltării meşteşugului. Rocile din judeţul Covasna

(andezitele, gresia şi calcarul) sunt materia primă pentru prelucrarea a numeroase produse : râşniţe

manuale, pietre funerare, ghizduri pentru fântâni ş.a.

Târgu Secuiesc a fost centrul meşteşugăresc cel mai important, unde se lucra mobilier pentru

satele din zonă şi alte produse de pielărie şi fierărie.

O activitate economică importantă, pe care o mai întâlnim şi astăzi în satele covăsnene,

strâns legată de valorificarea resurselor naturale, ca şi a celor umane, este reprezentată de

meșteșuguri. Dacă analizăm, din punct de vedere etnografic, comunităţile rurale arhaice ale

judeţului Covasna, vom observa cum elementele de civilizaţie şi cultură populară au fost integrate,

deplin în sistemul de organizare a satelor, în ocupaţii şi meşteşuguri, în datini şi obiceiuri, în felul

de a fi al locuitorilor judeţului.

În secolul trecut, în Covasna, au luat o mare amploare gaterele - instalaţii de debitat

scânduri, acţionate cu forţa apei. Astfel, în localităţi precum Covasna, Ghelinţa, Păpăuţi, Zagon,

Valea Zălanului s-au dezvoltat astfel de gatere. Cerinţele masive de cherestea au fost onorate de

fabricile de la Oituz şi Comandău. Ocazie cu care s-a construit la Valea Zânelor, la Covasna, Planul

Înclinat, astăzi, monument de arhitectură, unic în Europa, ca şi în lume.

Legat de prelucrarea lemnului, se dezvoltă mesteşugul confecţionării obiectelor utilitare,

aflate în invetarul gospodăresc: recipiente pentru unt, obiecte şi vase de bucătărie, sărăriţe, dar şi

mobilier sculptat şi piese ornamentale de interior.

Cu multă măiestrie artistică, au fost lucrate porţile, o străveche tradiţie, construcţii masive de

stejar, cu acoperiş şi arcadă, prevăzute cu porţi mici pentru persoane, dar şi cu arcade, care

permiteau trecerea carelor cu fân.

Existenţa din belşug a lemnului de brad a contribuit la practicarea dogăritului, meşterii

dogari confecţionând: vase de lemn mici, ciubere mari pentru adăpatul vitelor, căzi pentru murat

varza, căzi de îmbăiat, bote pentru apă. Dogarii din Harale şi Gelinţa aprovizionau cu buţii şi

steanduri, zonele viticole până în Câmpia Dunării.

Producerea şindrilei (folosită pentru invelitorile caselor) era un meşteşug practicat în

localităţile: Gherliţa, Păpăuţi, Zagon şi Harale. Astăzi, şindrila se produce la comandă, pentru

învelirea construcţiilor vechi, declarate monument şi sunt restaurate.

Împletitul nuielelor era un meşteşug practicat de comunităţile de rromi, din localităţi

precum: Belin Vale, Zagon, Araci, Hetea, Vâlcele. Pe lângă confecţionarea lingurilor şi scafelor,

meşterii lucrau şi coşuri, mături ş.a.

Olăritul, componentă principală a culturii materiale, atestat încă din neolitic, cunoaşte un

avânt important, odată cu organizarea meşteşugarilor în bresle, pe la jumătatea secolului

al XVII-lea. Pe cuprinsul judeţului Covasna, existau numeroase localităţi specializate în

prelucrarea lutului: Târgu Secuiesc, Breţcu, Câlnic, Leţfalău, Bodoc, Băţanii Mici, Aita Mare ş.a.

Argila, existentă din belşug, a fost folosită şi la confecţionarea cahlelor pentru sobe.

Asemenea produse se realizau la Târgu Secuiesc, Zăbala, Pava, Câlnic.

Ţigla pentru învelirea caselor se produce încă din secolul trecut la Breţcu, Bodoc, Băţanii

Mari.

Creşterea oilor a dus la dezvoltatea mesteşugurilor legate de prelucrarea lânii, atât pentru

nevoile proprii, cât şi pentru valorificare. Furca de tors a fost înlocuită cu roata de tors, acţionată cu

piciorul, iar pentru prelucrarea cantităţilor mai mari se recurgea la tocătoriile mecanice.

Pănura, ţesută casnic, necesita operaţiunea de îngroşare cu ajutorul piuei, acţionată de roata

hidraulică. Asemenea instalaţii se construiau pe lângă morile de apă, sau pe lângă gaterele de

cherestea. Existau astfel de instalaţii la Covasna şi Intorsura Buzăului.

Cojocarii, curelarii, şelarii, confecţionau din piele o varietate de sortimente de piese de port:

cojoace, pieptare, căciuli, opinci, chimire, hamuri şi chingi.

Din pielea argăsită erau confecţionate de către cizmarii pricepuţi articolele de încălţăminte.

La confecţionarea obiectelor utilitare şi a uneltelor, ca şi la confecţionarea straielor şi

ţesăturilor pentru locuinţă, meşterii au avut în vedere îmbinarea utilului cu frumosul.

La obiectele confecţionate din os (cornurile pentru praf de puşcă), ornamentaţia consta în

reprezentarea stilizată a figurilor umane şi geometrice prin tehnica scrijelirii. Materialul lemnos era

judicios, folosit în confecţionarea diferitelor obiecte. Astfel, din coaja mesteacănului se

confecţionau solniţe, a cărui ornamentaţie derivă chiar din îmbinarea laturilor externe ale scoarţei,

accentuate prin câteva linii şi puncte. Pe asemenea solniţe apar şi motive mai puţin legate de tehnica

amintită.

Obiectele de tors, ţesut (furca de tors, zimţ), de spălat rufe (mai de rufe), constituiau daruri

pentru fete din partea flăcăilor, fapt pentru care erau ornate frumos, prin încrustare cu motive

geometrice: rozete, linii zig-zag, trunghiuri amplasate pe nervuri „dinte de lup”. De asemenea,

bărbaţii ornamentau unele unelte şi obiecte casnice: solniţe, pive, precum şi pipe, port-briceag, etc.

Uneori, în cazul bâtelor ornamentale, lemnul e modelat în conformitate cu proeminenţele naturale

ale materialului. Obiectele mai dificil de executat, în cazul mobilierului, erau confecţionate de către

meşteri: lăzi de zestre cioplite, ornamentate după gustul solicitanţilor, cu motive geometrice. În

secolul XIX, ca urmare a pătrunderii influenţelor motivelor florale în mobilierul pictat, asistăm la

extinderea acestui fel de ornamentaţie. În secolele XVIII-XIX, funcţionau mai multe centre,

specializate în confecţionarea mobilierului pictat, la Târgu Secuiesc, Vârghiş, Racoşul de Sus, Belin

etc.

Printre obiectele monumentale din lemn, un loc important îl constituie stâlpii cu motive

sculptate, având diverse semnificaţii, şi porţile secuieşti din secolele XVIII-XIX, care se impun, atât

prin ornamentaţia bogată în care apar şi figuri fantastice, cât şi prin monumentalitatea lor.

Obiectele din fier ca: frigări, miţe, zăvoare, barde sunt ornamentate, fie prin ştampilare, fie

prin răsucire.

Majoritatea ţesăturilor (feţele de masă, ştergarele, cearşafurile, materialele de fuste) prezintă o

amplă ornamentaţie geometrică. Acestea erau ţesute în două-patru iţe, cu ornament de vrâste sau de

pătrate. Scoarţele secuieşti din lână sunt ornamentate cu motive geometrice, romboitale, drepte şi în

zig-zag, în culori vegetale şterse. Aceeaşi modalitate se întânleşte şi în cazul cusăturilor în cruci

duble, păstrate la Araci. Motivele stilizate, florale şi animaliere renascentiste, apar doar pe cusături,

după desen liber, în secolul XVI-XIX.

Ornamentarea pieilor era un atribut al meşterilor cojocari, curelari, organizaţi în bresle. Dintre

produsele lor cele mai căutate se disting cojoacele, ornate cu motive florale.

În cele 19 centre de ceramică din judeţ s-a ajuns la un înalt grad de măiestrie, mai ales, în

cazul canceelor (cănilor), cu motive florale, grafitate de la Aita Mare. O gamă variată de

ornamentaţie florală şi geometrică se întâlneşte şi la cahlele confecţionate în tipare.

Dintre produsele din aluat şi cocă se evidenţiază cele cu ornamentaţie bogată, utilizate la

diferite ocazii: chemarea la nuntă, înmormântarea. Turta dulce din Târgu Secuiesc, presată în tipare,

reprezintă figuri umane, animaliere, florale şi geometrice. Mocanii din Voineşti şi Breţcu îşi ornau

cu păpuşare cadourile din caş, pe care le ofereau fetelor. O măiestrie deosebită se remarcă şi în

cazul ornamentării ouălelor, prin tehnica încondeierii unor motive arhaice.

În ciuda faptului că satul este astăzi asaltat de produse de consum, tot satul este astăzi un

furnizor de produse (utilitare și decorative ) de artă populară și pentru piața orașului. În centrul

acestei relații, ca un paradox, meșterul satului, își are locul bine meritat, fiind o componentă cheie.

Dacă ar fi să definim în câteva rânduri noțiunea de „Meșter al satului”, s-ar cuveni să

spunem că este cel care, cu trudă și migală, cu mult suflet și multă simțire, a transformat, de-a

lungul timpului, aproape tot ce a avut la îndemână (lemnul, lutul, metalul, piatra, paiul de grâu, fibra

de cânepă, lâna oilor, pielea), în obiecte utile existenței sale zilnice, servind interesele comunității,

din care provine și punând în ele nu numai pricepere, ci mai ales har și multă dragoste de viață.

Meșterul satului nu are asemeni artistului, conștiința valorii sale, dar rămâne devotat unei moșteniri

culturale, pe care trebuie s-o poarte cu grijă și să o transmită mai departe.

Deși câștigă doar cât să trăiască modest, meșterii satului continuă să fie unicii mesageri ai

tradiției locului, preluată din tată în fiu, luptând cu orice preț ca aceasta să nu se stingă. Ei sunt

singurii care mai produc obiectele tradiționale cu funcții ritualice (ștergare, șervete, străchini, oale,

ulcele, coșuri), folosite în marile evenimente sătești (botezuri, nunți, înmormântări, pomeni).

Meșteșugurile tradiționale sunt privite astăzi, atât ca o atracție turistică, dar și ca o modestă

sursă de venit, pentru meșterii ce încă le mai practică. Produsele realizate de meșterii populari au

început să fie din ce în ce mai căutate, în Târgurile și Magazinele specializate, atât de iubitorii de

frumos, de cunoscători, dar și de mulți turiști străini.

Mai mult, produsele de artă populară sunt din ce în ce mai căutate de publicul larg, pentru

frumusețea și unicitatea lor, multe persoane folosindu-le atât ca obiecte decorative, dar și pentru

utilizarea cotidiană, în bucătărie (ex. Vasele ceramice și din lemn, utilizate la prepararea, gătitul și

servitul mâncării). Multe instituții de stat și firme achiziționează astăzi aceste produse de artă

populară, pentru cadouri la întâlnirile cu reprezentanți, organizații și instituții similare din

străinătate.

Meșteșugul, arta și creația populară sunt elemente definitorii ale identității satului românesc,

fiind și astăzi de un real interes economic și social, atât pentru creator, cât și pentru consumator.

Eforturile cercetătorilor, de-a lungul timpului, s-au îndreptat, cu precădere, asupra

cunoașterii aspectelor tradiționale ale artei populare și mai puțin a explicării realității etnografice vii

din care acestea provin. Fenomenul cel mai intens și cu cele mai puternice efecte descurajante,

pentru continuarea activităților meșteșugărești și transmiterea lor către noile generații, a fost

colectivizarea. Aceasta a avut efecte sociale irecuperabile, precum ruperea țăranilor de pământ și

înstrăinarea lor de un mod de viață tradițional. Industrializarea masivă, din epoca comunistă, a dus

la o evadare masivă a tinerilor din mediul rural, aceștia părăsind străvechile ocupații agro-pastorale,

dar și practicarea meșteșugurilor tradiționale. S-a generalizat astfel, în timp, consumul produselor

industriale, în toate domeniile vieții economice și renunțarea utilizării produselor meșteșugarilor

rurali.

Astăzi, unele noțiuni și concepte importante, ca de exemplu: creator popular, artizan,

meșteșugar, arta populară, au devenit noțiuni care, din punct de vedere științific, și-au schimbat

conținutul, fiind nevoie de o investigație a specialiștilor din mai multe discipline de cercetare,

precum etnologie, sociologie, psihologie, istoria artei, management pentru a explica multitudinea

factorilor care influențează astăzi produsul cultural.

Obiectele de artă populară tradițională, au fost create în mediul rural, de către țăranul, pentru

satisfacerea necesităților sale și ale comunității din care făcea parte, având roluri utilitare, religioase

sau magice.

În zilele noastre, obiectele de artă populară și-au redus, în parte, funcția utilitară, în favoarea

funcției decorative și meșterul tradițional, este din ce în ce mai rar, în târgurile meșterilor populari,

făcându-și loc artizanul, creatorul de artă populară, provenit atât din mediul rural, dar și din cel

urban, cu orizonturi culturale diferite și provenind din medii socio-profesionale diverse.

Obiectele de artă populară nu au statutul simplu de marfă, producerea lor necesitând, pe

lângă pricepere, îndemânare, stăpânirea tehnicilor, talent și virtuozitate, o moștenire a meșteșugului

din tată în fiu, pe care meșterul popular o poartă cu el și pe care o va transmite generațiilor

următoare.

Meșterul popular se definește astăzi ca o categorie socio - profesională aparte, care aparține

unui mediu socio-cultural divers, dar păstrător al identității, cu un orizont cultural și o motivație

bine reprezentată, prin obiectele de artă populară pe care le produce.

Influența noului, dinamica și evoluția meșteșugului nu trebuie să altereze valoarea,

autenticitatea și calitatea obiectului de artă populară, ci trebuie să-l determine pe meșterul popular

să-și creeze un stil propriu, fără să se abată de la simbolurile, formele și ornamentica tradițională.

În contextul social actual, când satul românesc tinde spre o modernizare necesară, ordonată

de normele comunității europene, constatăm că universul rural trece printr-o perioadă de redefinire

culturală. Noțiunea de păstrare a identității culturale, uneori prost înțeleasă, determină apariția unor

forme și expresii culturale, departe de valorile tradiționale ale satului.

În comunitățile rurale, meșterii satului, indiferent de meșteșugul pe care-l practică, îl

exercită ocazional, în funcție de nevoile comunității căreia îi aparțin: înmormântări, pomeni, nunți,

botezuri, dar și pentru activitățile agricole ori economice. Întâlnim și astăzi, persoane pasionate de

meșteșugul învățat, ori preluat de la părinți care, atunci când comunitatea o cere, în aceleași ateliere

și cu aceleași unelte păstrate cu grijă, de-a lungul timpului, meșteșugesc obiecte de uz casnic sau

agricol, țes, cos ori modelează lutul.

Materiile prime, materialele, tehnologiile, cu care se obțin și astăzi, în atelierul meșterului,

obiecte utilitare, necesare în activitățile curente ale locuitorilor satului, precum creșterea animalelor,

agricultură, ori în practicile legate de viața cotidiană, realizarea acestor obiecte de uz gospodăresc

sau meșteșugăresc, de către meșterii, care practică meșteșugul din familie, sunt elemente care

trezesc și astăzi interesul specialistului. Ei sunt meșterii satului, cei ce știu să conserve bunurile

culturale moștenite din bătrâni”, fie din considerente materiale (deoarece practicarea meșteșugului

aduce mici beneficii economice familiei), fie din considerente sentimentale, amintiri de familie.

Dar, și pentru ei, schimbările din societate au adus în față capriciile pieței libere, cerințele

mereu schimbate ale cumpărătorilor, fiind nevoiți să se adapteze unui soi de modernitate, ca să

reziste. Ei nu fac rabat de la tehnica cu care își practică meșteșugul, fie că este încondeiatul ouălor,

țesutul, olăritul, sculptura în lemn, pictatul icoanelor, dar încearcă să ofere produselor și tenta cerută

de cumpărător .

Potenţialul turistic

al judeţului Covasna

Judeţul Covasna este aşezat în partea centrală a României, între 45°31' latitudine N - 46°17'

latitudine N şi 25°27' longitudine E – 26°27' longitudine E, în interiorul Carpaţilor de curbură, între

480 m şi 1.777 m, ocupând o suprafaţă de 3.709 km².

Relieful judeţului Covasna aparţine unei singure unităţi de relief – Carpaţii Orientali, în cadrul

căreia se disting 8 subunităţi de relief:

Munţii Harghita - situaţi în N-V judeţului, cu altitudinea medie cuprinsă între 520 – 1558 m,

pantă între 10-50%, suprafaţă de 33900 ha (9% din suprafaţa judeţului), au pe teritoriul judeţului

Covasna următoarele subdiviziuni: etajul conurilor vulcanice (Cucu, Pilişca, Ciomadu şi Murgu),

etajul platoului vulcanic şi depresiunea Ozunca–Bixad.

Munţii Nemirei - situaţi în N-E judeţului, cu altitudinea medie cuprinsă între 600 – 1640 m,

panta între 20–50%, suprafaţa de 27600 ha (7%), în cadrul cărora se disting 3 subunităţi: munţii

Nemirei, care înglobează versanţii din depresiunea Tg. Secuiesc, depresiunea Cărpineni şi

depresiunea Apa Roşie.

Munţii Bodoc - situaţi în partea central-nordică a judeţului, cu altitudinea medie cuprinsă între

600 – 1240 m, panta între 20–50%, suprafaţă de 40500 ha (11%), sunt delimitaţi spre V, S şi E de

depresiuni tectonice (Bixad şi Braşov).

Munţii Baraolt - situaţi în partea de V a judeţului, cu altitudinea medie cuprinsă între 490 –

1019 m, pantă între 20–50%, suprafaţa de 44000 ha (12%), puternic afectaţi de o reţea de falii

tectonice, rezultând, prin urmare, o serie de subunităţi:

a) subunităţi muntoase (Hatod, Şugaş, Ariuşd, Dealul Fagului), separate prin depresiuni;

b) subunităţi depresionare tectonice cu altitudine medie de 608 m (Baţani, Bodoş, Aita

Seacă, Aita Medie, Cocoş, Valea Mică, Belin Vale – toate alcătuind culoarul depresionar Baţani–

Belin Vale; Iarăş, Debren, Vîlcele);

c) subunităţi depresionare de eroziune (670 m) - reprezintă nişte lărgiri ale unor văi – Hetea

şi Valea Zălanului.

Munţii Perşani (denumiţi şi Munţii Vârghişului) - situaţi în extremitatea vestică a judeţului,

cu altitudinea medie cuprinsă între 470 – 893 m, pantă între 20–50%, suprafaţa de 7180 ha (2%), au

relief mai variat datorită apariţiei unor suprafeţe cu roci mai dure – calcare şi magmatite mezozoice.

Munţii Vrancei – se întind, parţial, în partea de E a judeţului, cu altitudinea medie cuprinsă

între 600 – 1777 m (vf. Lăcăuţ), pantă între 20–50%, suprafaţă de 40350 ha (11%). Din această

grupă fac parte următorii munţi: Breţcului, Lăcăuţ–Goru, Lepşei şi Caşinului.

Munţii Buzăului se întind, parţial. în partea de S a judeţului, cu altitudinea medie cuprinsă între

550 – 1411 m, pantă între 20–50%, suprafaţă de 70750 ha (19%). Din această grupă, în jud.

Covasna se întâlnesc următorii munţi: munţii Întorsurii, care au întinderea cea mai însemnată şi

cuprind depresiunea Întorsura Buzăului, depresiunea Cireş–Dărnău şi depresiunea Comandău,

munţii Tătaru, munţii Podu Calului şi munţii Penteleu.

Depresiunea Braşov, unitate de relief cu cea mai mare pondere din judeţul Covasna, ocupînd

107000 ha (29%), altitudinea medie cuprinsă între 470 – 670 m, pantă între 1–10%. În cadrul

depresiunii, formele de relief sunt dispuse concentric şi etajat, în partea de jos, întâlnindu-se luncile

largi ale râurilor Olt, Râul Negru şi Cormoş, precum şi şesurile aluviale cu exces de umiditate

freatică (şesul Chichişului, şesul Brateşului).

Următoarea treaptă de relief este a teraselor (lacustre, în cele mai multe cazuri) şi apoi a

teraselor lacustre cu aspect de dealuri. Un tip de relief aparte îl constitue relieful de dune, ondulat,

din stânga Râului Negru (între Reci şi Surcea).

Depresiunea Braşov este un ansamblu de compartimente care comunică prin „porţi”, fiecare

din aceste compartimente constituind o adevarată depresiune. Astfel, deosebim următoarele

compartimente: depresiunea Baraolt (compartiment vestic), depresiunea Bârsei (sectorul Araci-

Ariuşd), depresiunea Sf. Gheorghe - compartiment central dominat de întinse terase lacustre ce

alcătuiesc Câmpul Frumos şi Câmpul Ilienilor şi de şesul aluvial; depresiunea Tg. Secuiesc,

compartiment estic cu întinderea cea mai mare, dominat de şesurile Brateşului şi Estelnicului şi de

câmpurile de terase lacustre din dreapta Râului Negru, de la Lunga până la Moacşa.

Clima. Judeţul Covasna se încadrează în zona climatică temperat – continentală, cu influenţe

oceanice din vest. Resursele climatice au o distribuţie neuniformă datorită diversităţii condiţiilor

fizico – geografice din judeţ.

Analiza SWOT

privind integrarea abilităților meșteșugărești în turismul local

din judeţul Covasna

Puncte TARI

Situarea judeţului în centrul României, în

interiorul arcului carpatic, este extrem de

benefică zonei, care se bucură de un climat

favorabil sănătăţii – dincolo de factorii

naturali, reprezentaţi de ape minerale

carbogazoase şi de mofete naturale

(emanaţii postvulcanice de CO2), există şi

aeroioni negative, produşi de întinsele

păduri de brad din împrejurimi (aproape

jumătate din suprafaţa judeţului este

acoperită de păduri).

Condiţii geologice deosebite asigură

judeţului o adevărată bogăţie de izvoare de

ape minerale şi de emanaţii de bioxid de

carbon, care au permis apariţia unei salbe de

staţiuni balneoclimaterice, a căror

competitivitate pe piaţa turistică internă şi

internaţională este cunoscută şi recunoscută

ca atare.

Tradiţie îndelungată în folosirea mediului cu

efect terapeutic (încă de la 1882, judeţul

Covasna era cunoscut în Europa, odată cu

medalierea, la Trieste, a apei minerale

furnizată de izvorul de la Horegasz) şi

impunerea staţiunii Covasna ca obiectiv

turistic complex, deosebit de competitiv pe

piaţa de profil a Europei.

Puncte SLABE

Ocolit de coridoarele transeuropene, ca şi de

autostrăzi, la 150 km. de cel mai apropiat

aeroport, judeţul Covasna este mai greu

accesibil, mai ales, din cauza infrastructurii

rutiere, cât şi feroviare, necorespunzătoare

şi departe de standardele europene.

Afectarea mediului înconjurător de

neglijenţe în colectarea şi depozitarea

deşeurilor, de lipsa măsurilor împotriva

poluatorilor de ape, atât de suprafaţă, cât şi

subterane, de neasigurarea unor condiţii

igienice elementare, prin lipsa grupurilor

sanitare în zonele turistice, la nivelul

standardelor europene.

Slabă informare şi promovare turistică, din

cauza sărăciei mijloacelor de comunicare şi

a neimplicării populaţiei locale în

comunicarea cu turiştii, veniţi din ţară sau

din străinătate.

Lipsa preocupărilor administraţiei locale,

privind asigurarea unui echipament stradal

corespunzător standardelor europene şi a

unei estetici edilitare, care să nu diminueze

frumuseţea mediului natural, specific zonei.

Impresionantă ofertă de atracţii turistice,

unicat cum sunt “Planul înclinat” de la

Comandău şi “Mocăniţa”, ca şi peisagistica

unică a unui relief divers.

Bogăţia de vestigii istorice, reprezentată de

un mare număr de Cetăţi şi Castele, ca şi de

edificii religioase, cum sunt Biserica

romano-catolică de la 1245, cu valoroase

picturi murale (1330) şi Bisericile

fortificate, din secolele XIV şi XV.

Numeroase şi active baze de tratament,

specializate în proceduri şi servicii de cură,

deosebit de eficace, cu un personal medical

experimentat şi foarte bine pregătit în

domeniul sănătăţii.

Numeroase manifestări, oferite ca

spectacole pentru turişti, în special, străini,

iniţiate de Comitetele locale pentru ocrotirea

monumentelor istorice şi de instituţiile

culturale ale judeţului, între care Nedeia

mocănească de la Voineşti, străveche datină

populară de sărbătorire a coborârii

ciobanilor de la munte, sărbătoarea de la

Cetatea dacică Ica, din comuna Cernat,

amplă desfăşurare a forţelor artistice locale

– române şi maghiare – însoţită şi de

drumeţii, într-o zonă de frumuseţi naturale

extrem de pitoreşti, serbările anuale de la

Balvanyoş – impresionantă demonstraţie de

virtuozitate a artei folclorice, care uneşte pe

români cu naţionalităţile conlocuitoare.

Existenţa unor Rezervaţii naturale, cum este

“Mestecănişul de la Reci” – rezervaţie

botanică în lunca Râului Negru, sau Cheile

Vârghişului, în vecinătatea cărora se găseşte

o sumedenie de peşteri şi o încântătoare

rezervaţie de narcise, asigură turiştilor de

pretutindeni, pasionaţi de natură, un bogat

buchet de monumente naturale deosebit de

atractive.

Judeţ eminamente rural, pentru cei 54 % din

populaţie trăitoare la sate, faţă de o medie

pe ţară de doar 45%, Covasna oferă bune

condiţii (resurse naturale, produse locale,

tradiţii bine păstrate) pentru dezvoltarea

turismului rural, având o mare capacitate de

cazare, mai ales, pentru turiştii potenţiali

existenţi în marile oraşe din jur, bune

furnizoare de fluxuri de turişti.

Numeroase lacuri, de o frumuseţe naturală

aparte, căutate de pescarii de toate vârstele.

OPORTUNITĂŢI

Condiţii geografice şi de mediu, favorabile

dezvoltării turismului de agrement.

Posibilitatea unor investiţii din finanţări

europene (Fonduri Structurale), în

reabilitarea bazinelor de tratament, existente

în staţiunile balneare.

Potenţial de îmbogăţire a ofertei turistice,

prin asigurarea şi a altor tratamente

moderne, gen wellness profilactic şi spa,

tentante pentru turismul de afaceri.

Consolidarea “supraputerii” balneare a

Covasnei printr-o ofensivă informaţională,

desfăşurată continuu, atât în ţară, cât şi în

străinătate.

AMENINŢĂRI

Menţinerea pericolului poluării apelor

minerale.

Lipsa unei strategii de dezvoltare a

potenţialului turistic al judeţului, cu accent

pe punerea în valoare a produselor turistice,

cu valoare de unicat, a tradiţiilor şi

obiceiurilor moştenite şi a unui brand

propriu de identificare, la nivel european.

Reducerea personalului calificat în turism,

prin migrarea tinerilor de la sate spre oraşe,

din afara judeţului, şi a cadrelor medicale cu

mare experienţă şi înaltă calificare din

staţiunile balneare.

Propuneri

Centrele de cultură de la Consiliile Judeţene să devină furnizor de formare profesională în

meserii tradiţionale.

Introducerea în şcolile de la sat a cursurilor de prezentare a mesteşugurilor tradiţionale din

zonă.

Introducerea în nomenclatorul de meserii a unor meşteşuguri tradiţionale.

Realizarea de parteneriate între UAT şi asociaţii de meşteşugari sau meşteşugari pentru

promovare.

Sprijin din partea UAT pentru dezvoltarea antreprenoriatului in domeniul meşteşugaresc.

Realizarea de “Sate turistice” în care să se înveţe și meşteşuguri.

Iniţierea de centre de achiziţii pentru produse populare şi artizanat.

UAT care organizează târguri să aibă spaţii special amenajate, distincte, pentru meşteşugari

şi produse artizanale autentice.

Realizarea de târguri şi expoziţii tematice pentru meşteşugarii din zonă.

Participarea la târguri naționale și internaționale.

Înfiinţarea de parteneriate între asociaţiile de meşteşugari sau meşteşugari şi patronatele din

turism şi agroturism.

Fiecare unitate de cazare să aibă un punct de vânzare cu obiecte de artizanat şi produse

meşteşugăreşti autentice, pliante de promovare a asociaţiilor meşteşugăreşti şi

meşteşugarilor locali.

Realizarea de siteuri de vânzări online a produselor de artizanat şi meşteşugăreşti autentice.

Realizarea de centre de evaluare şi certificare a competenţelor profesionale în domeniul

meşteşugurilor care să elibereze atestate şi certificate pentru persoanele ce realizează

produse meşteşugăreşti autentice.