Introducere

Lucrarea de faţă poate fi interpretată în primul rând ca un suport în analiza politicii

externe a Federaţiei Ruse şi a principalelor oportunităţi şi ameninţări ale mediului internaţional la

sfârşitul secolului XX şi începutul secolului XXI. Sunt trecute în revistă câteva evenimente cu

impact major asupra configurării ordinii mondiale – sfârşitul Războiului Rece şi destrămarea

URSS, extinderea Alianţei Nord-Atlantice pe continentul european, accentuarea competiţiei

ruso-americane pentru resurse energetice pe exemplul Ucrainei, revenirea în forţă a Rusiei lui

Putin şi Medvedev pe arena internaţională, atragerea de investiţii şi noi tehnologii de către

economia rusă, dezvoltarea economică fără precedent a Chinei şi apariţia unor perspective de

accentuare a parteneriatului strategic dintre Moscova şi Beijing.

În paralel cu prezentarea evenimentelor sus amintite, este supusă analizei maniera în care

oficialii de la Moscova se adaptează schimbărilor din mediul internaţional. În urma destrămării

URSS şi pe fondul nevoii stringente de securitate a statelor din Europa Centrală şi de Est, SUA

au promovat ideea extinderii NATO, punând în valoare nu doar capacitatea militară a

solicitanţilor, dar şi o serie de măsuri şi practici organizaţionale şi cultura de securitate a

acestora. În cazul sporirii potenţialului enregetic al Rusiei, ca urmare a extinderii controlului

statal asupra gazelor şi petrolului, America şi aliaţii săi occidentali au promovat proiecte

energetice care să limiteze ambiţiile statului rus de a se menţine ca principal furnizor de gaze

pentru europeni şi de a-şi spori controlul asupra conductelor.

Scopul lucrării este acela de a identifica mai întâi proiectele geopolitice susţinute de

Statele Unite, printre care se numără fie extinderea NATO, fie promovarea mai acerbă a

intereselor Washingtonului, prin intermediul corporaţiilor transnaţionale cu sediul în SUA. În al

doilea rând, sunt interesată de capacitatea Rusiei de a lansa proiecte alternative celor americane

în strânsă cooperare cu alte puteri regionale. Un exemplu de succes al cooperării Moscovei cu

Beijing, spre exemplu, este înfiinţarea Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai, cu o pronunţată

bază economică şi politică. Pe de o parte, statul rus are nevoie de consumatori ai energiei sale; pe

de altă parte, China, în efortul menţinerii unui ritm înalt al dezvoltării economice, menţinut pe

parcursul ultimilor ani, are nevoie de importante rezerve energetice. Capacitatea Rusiei de a-şi

promova cu maximă eficienţă interesele pe plan extern este condiţionată de acest tip de

cooperare, un accent important fiind pus şi pe nevoile cerscânde de energie ale consumatorilor

europeni.

Argumentele invocate în lucrare se sprijină în mare parte pe experienţa unor reputaţi

specialişti din spaţiul ex-sovietic şi cel occidental. M-am inspirat din cărţi, studii de geopolitică

şi lucrări de specialitate din domeniul relaţiilor internaţionale, apelând atât la viziunea realiştilor

asupra sistemului internaţional, cât şi la opiniile promotorilor liberalismului în relaţiile

1

internaţionale, care se pronunţă în favoarea reducerii influenţei autorităţilor naţionale asupra

evoluţiei sistemului internaţional. Pentru a reflecta şi evenimente care au avut loc mai recent, am

utilizat cu predilecţie presa scrisă şi comentariile unor demnitari şi experţi preluate de mass

media.

O atenţie sporită a fost acordată mai ales impactului pe care l-a avut destrămarea URSS

asupra politicii externe şi de securitate a SUA. Într-un context destul de complicat în primii ani

de la ieşirea de sub tutela Moscovei, a fost salutată bineînţeles iniţiativa Occidentului de a

sprijini noile societăţi postcomuniste în procesul de modernizare a acestora. În acelaşi timp,

iniţiativele propuse în direcţia modernizării implică extinderea unor structuri precum NATO sau

UE şi stabilirea unor anumite condiţii de aderare cu caracter politic, economic sau umanitar,

integrarea în aceste structuri fiind însoţită în mod inevitabil de anumite modificări la nivelul

legislaţiei şi practicilor statului în alegerea şi implementarea unei strategii de dezvoltare.

Interdependenţa economică crescută (mai ales în accentuarea fenomenului globalizării, la

care asistăm cu toţii) şi, în mod paradoxal, accentuarea distanţei ideologice dintre Occident şi

Rusia (marcată de respingerea de către Putin a principiilor susţinute de liberalii ruşi în abordarea

relaţiilor cu o serie de state occidentale) ne fac să simţim nevoia puternică a unui management

mai eficent al afacerilor colective, bazat pe consens şi pe respecatarea intereselor reciproce.

Nu am făcut abstracţie nici de criza economică internaţională. Indiferent de amploarea

crizei cu care se confruntă societatea americană, trebuie repuse în discuţie ambiţiile Moscovei de

mare putere. Este Rusia pregătită pentru edificarea lumii multipolare, de care vorbeşte cu atâta

fervoare liderul mişcării internaţionale ”Eurasia”, Aleksandr Dughin? Îşi poate ea asuma

misiunea “celei de-a treia Rome”, atunci când pe plan intern se întrevăd schimbări din ce în ce

mai dramatice? Una din aceste dificultăţi este cea a natalităţii, mai ales în Extremul Orient rus,

ameninţat de exodul demografic al chinezilor. Eforturile ruşilor trebuie orientate spre interior,

spre o dezvoltare internă, pe bază de muncă liberă, îndeplinită cu tragere de inimă, sau în direcţia

reconstituirea uniunii geopolitice dintre Moscova şi celelalte state ex-sovietice după modelul

URSS?

Rămâne de văzut cine a avut dreptate - promotorii mesianismului rusesc, cu o puternică

tentă religioasă şi slavofilă, sau adepţii unei Rusii sănătoase din interior, fără pretenţia de a

remodela mediul internaţional după exemplul Statelor Unite. Ipoteza mea însă este aceea că

Rusia nu se poate lipsi de o politică externă şi de securitate activă şi în stare să răspundă adecvat

provocărilor mediului internaţional.

2

Capitolul I - Apariţia Rusiei şi decăderea URSS

1.1 Bipolarismul sovieto-american

Fără îndoială, înfrângerea lui Hitler în al Doilea Război Mondial este cel mai important

eveniment geopolitic al secolului XX, deşi unii specialişti conferă acest calificativ destrămării

Uniunii Sovietice. Prăbuşirea Germaniei naziste şi împărţirea de către marii aliaţi a sferelor de

influenţă pe continentul european au marcat începutul unei noi noi ere în istoria omenirii,

dominată de 2 superputeri – Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii. Pentru a opri

extinderea influenţei sovietice pe continentul european, puterile occidentale au înfiinţat, în 1949,

Alianţa Nord-Atlantică, opusă blocului politico-militar condus de Uniunea Sovietică şi cunoscut

sub numele Tratatul de la Varşovia. Referindu-se la ameninţările ce veneau din partea Moscovei

la adresa Occidentului, premierul britanic Winston Churchill a declarat că Iosif Stalin şi ambiţiile

sale geopolitice au determinat Occidentul să se unească într-o alianţă politico-militară, văzută de

mulţi ca un scut pentru valorile occidentale1. Astfel, înfiinţarea Alianţei Nord-Atlantice părea să

aibă două dimensiuni - cea a apărării comune a valorilor lumii occidentale împotriva oricăror

forţe care puteau să pericliteze prosperitatea şi chiar existenţa ei (idee inclusă în articolul 4 al

Tratatului Atlanticului de Nord) şi starea reală a lucrurilor, generată de pericolul expansiunii

sovietice2:

Lupta dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică pentru noi sfere de influenţă s-a

materializat în războaiele din Coreea, Vietnam, Afganistan şi în alte confruntări militare în

1 FIDLER, Jiri, MAREŞ, Peter, Istoria NATO, traducere de Nasinkova Lidia, Institutul European, Iaşi, 2005, p. 14.2 Idem, p. 7.

3

Africa şi America de Sud. Militarizarea unei regiuni cu sprijinul uneia din cele două superputeri

era urmată de obicei de o declanşare a ostilităţilor soldate cu zeci de mii de morţi. Însă, pe lângă

componenta militară a acestei confruntări de interese geopolitice globale, exista şi o pronunţată

componentă ideologică a Războiului Rece. Fiecare din cele două tabere şi-a asumat o funcţie

moralizatoare, încercând să schimbe lumea şi atacându-se reciproc la nivelul propagandei de stat

(în cazul Uniunii Sovietice) şi la nivelul presei şi societăţii civile (în cazul Statelor Unite). În

timp ce americanii vorbeau despre importanţa extinderii democraţiei şi a libertăţii în lume,

sovieticii promiteau o societate nouă, în care oamenii se vor iubi şi pacea va domni în veci, şi îi

persecutau pe cei care se împotriveau „păcii universale”, prevestită cu atâta ardoare de

comuniştii de la Moscova.

Pe fondul confruntării sovieto-americane, care s-a întins pe a doua jumătate a secolului

XX, putem recunoaşte că Statele Unite şi Occidentul în ansamblu au avut un important avantaj

ideologic şi economic, creat şi consolidat treptat, prin dezvoltarea democraţiei participative şi a

principiilor economiei de piaţă. Aceste principii, implementate cu succes pe teritoriul american,

au acordat Statelor Unite legitimitatea necesară pentru anunţarea şi, respectiv, îndeplinirea unor

importante sarcini cu acoperire globală, în care principala raţiune pornea de la necesitatea

menţinerii unei dezvoltări economice sustenabile şi a respectării drepturilor şi libertăţilor

fundamentale, în opoziţie cu valorile sistemului sovietic.

Însă, la fel ca orice putere ce monopolizează un sistem sau altul, Statele Unite nu au

renunţat să culeagă principalele roade ale procesului pe care l-au iniţiat şi pe care îl controlează

într-o oarecare măsură. Modelul american a ajuns să fie respectat, imitat şi invidiat.

Prin urmare, din toate modelele de dezvoltare economică, multe ţări au conştientizat

necesitatea apelării la tipul de economie promovat de Occident pe plan internaţional. Tipul

economiei de piaţă consacrat este cel anglo-saxon, întâlnit în Canada, Anglia şi America, unde

actul politic îşi are justificarea în cel economic. Astfel, pentru a înţelege esenţa expansiunii

americane după destrămarea URSS, trebuie să ne axăm pe câteva aspecte ale evoluţiei

economice a Statelor Unite de-a lungul utlimelor decenii, odată cu accentuarea procesului de

globalizare.

Una din caracteristicile modelului american este (fără nici o exagerare) ambiţia de a

cuceri economic cât mai multe zone din afara ţării. Prin acest mdoel al extinderii a fost posibilă

şi consacrarea dolarului ca a principalei valute utilizate pe plan internaţional. Pe de o parte, SUA

sunt recunoscute ca principala putere militară a lumii, întrecându-i pe sovietici în Războiul Rece;

pe de altă parte, există suficiente ambiţii în rândul americanilor de a-şi exporta modelul

economic şi politic în lume, bazându-se pe instrumentele de care dispun (armată, comunicaţii,

economie dezvoltată).

4

1.2 Destrămarea Uniunii Sovietice – premise şi efecte

Rezultatul confruntării sovieto-americane este foarte bine cunoscut astăzi. Sunt cunoscute

şi consecinţele dispariţiei celui mai mare imperiu din lume:

Imediat după desfiinţarea Tratatului de la Varşovia şi dezmembrarea URSS, americanii s-

au grăbit să-şi aroge rolul de „gropari” ai comunismului sovietic, anunţând solemn că ei au ieşit

învingători din Războiul Rece. Într-adevăr, deciziile luate la Washington, în special în timpul

mandatului lui Ronald Reagan (1981-1989), au contribuit în mare măsură la destrămarea Uniunii

Sovietice. Beneficiind de influenţa crescândă a Statelor Unite în Orientul Mijlociu, directorul de

atunci al Agenţiei Centrale de Informaţii (CIA), William Casey, a pus în aplicare un plan ce

prevedea scăderea preţului petrolului în lume. Bazată în mare parte pe exportul de hidrocarburi şi

sufocată de datorii externe, economia sovietică s-a prăbuşit sub presiunea înarmărilor3. De altfel,

în rândul militarilor sovietici exista o zicală care exprima cât se poate de limpede ambiţia

conducerii de la Moscova de a construi cea mai mare forţă militară din lume cu acceptarea unor

sacrificii enorme: “zburăm în Cosmos cu pantalonii rupţi”.

Dincolo de contribuţia pe care au adus-o Statele Unite la desfiinţarea blocului sovietic,

caracterul falimentar al ideologiei comuniste explică cel mai bine prăbuşirea Zidului Berlinului,

lovitura de stat din România lui Ceauşescu, schimbările de regim mai paşnice în alte ţări din

sfera de influenţă sovietică şi, în cele din urmă, dezmembrarea URSS. Politica externă a Uniunii

Sovietice, aflată sub presiunea ideologiei marxiste, era lipsită de coerenţă. O mare parte a

resurselor de care dispunea societatea mergea pe întreţinerea unei maşinării propagandistice de

proporţii enorme. Situând începutul declinului sovietic în perioada lui Hruşciov, Karl Popper

susţine că doctrina comunistă, în ciuda previziunilor sale despre o societate nouă, este o capcană,

3 http://subscribe.ru/archive/history.chinawar/200709/16210532.html (relaţiile dintre Rusia şi China)

5

un fel de cursă pentru şoareci, iar caracterul falimentar al comunismului sovietic constă tocmai în

viziunea utopică asupra lumii4.

Cert este că puţini specialişti în teoria relaţiilor internaţionale se aşteptau la destrămarea

colosului sovietic. Cum aprecia şi istoricul John Lewis Gaddis, nici una din abordările teoriei

behavioriste, structuraliste şi evoluţioniste, dezvoltate din 1945 şi până la mijlocul anilor 80 ai

secolului trecut, nu le-a permis experţilor să anticipeze felul în care se va termina confruntarea

bilaterală dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Prea puţine studii se axau pe perspectivele

depăşirii conflictului tradiţional dintre Moscova şi Washington, accentul fiind pus exclusiv pe

continuarea competiţiei prin invocarea cursei înarmărilor şi a unor interese militar-industriale5.

De aceea, în efortul de a identifica o explicaţie viabilă a proceselor care au culminat cu

neutralizarea adversarului sovietic al Statelor Unite, nu trebuie să uităm de acei factori interni

care au grăbit procesul destrămării. Încurajate de reformele lui Mihail Gorbaciov (perestroika şi

glasnost), republicile care intrau în componenţa marelui imperiu s-au emancipat una după alta,

formând ulterior Comunitatea Statelor Independente. Totul a început de la o tentativă de puci din

august 1991, când un grup de conservatori comunişti, nemulţumiţi de “liberalismul” lui

Gorbaciov şi de transformările pe care a ajuns să le suporte sistemul sovietic, au încercat să preia

puterea. Puciul a eşuat, dar nici Gorbaciov nu a reuşit să se menţină în fruntea statului, centrul

puterii politice schimbându-se în favoarea lui Boris Elţân, devenit primul preşedinte al Federaţiei

Ruse6.

După neutralizarea Uniunii Sovietice, Statele Unite au obţinut o şansă unică şi o tentaţie

uriaşă de a remodela mediul internaţional potrivit propriei imagini. Spre deosebire de

preşedintele Woodrow Wilson care era constrâns de izolaţionism sau de Harry Truman care se

ridicase împotriva expansionismului stalinist, preşedinţii americani aleşi după destrămarea

Uniunii Sovietice au ajuns să dispună de o armată capabilă să intervină în orice parte a globului.

Capacitatea Statelor Unite de a-şi proiecta puterea militară în lume a atins un nivel maxim,

permiţând instalarea bazelor americane pe toate continentele lumii7 şi, în celaşi timp, un export

consistent al democraţiei de tip occidental.

Nu întâmplător Brzezinski se laudă că influenţa pregnantă a Americii în componenţa

Alianţei Nord-Atlantice i-a ajutat pe occidentali să nu repete greşelile trecutului, printre care

paralizarea activităţii Ligii Naţiunilor şi imposibilitatea de a-i opri pe agresori (exemplul

Germaniei naziste). 4 POPPER, Karl, R., Lecţia acestui secol, traducere de Dumitrescu Florin, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, p. 27.5 GOODIN, E, Robert, KLINGEMANN, Hans-Dieter, Manual de ştiinţă politică, traducere de Irina Ana Kantor, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, pp. 358-359.6 PESNOT, Patrick, Spionii ruşi de la Stalin la Putin, traducere de Cristina Ardelean, Ed. Litera, Bucureşti, 2008, pp. 151.7 KISSINGER, Henry, Diplomaţia,traducere de Ştefancu Mircea şi Paraschivescu Radu, Ed. Bic All, Bucureşti, 2007, p. 701.

6

De asemenea, dacă îi acordăm dreptate generalului american William Odom, în condiţiile

parteneriatului cu Rusia postcomunistă, America trebuia să insiste pe instituirea unei autorităţi

supranaţionale şi pe întărirea sentimentului de securitate pe continentul european prin dislocarea

unui număr considerabil de forţe militare americane în centrul Europei, care urmau să joace un

rol psihologic şi să suprime vechile asperităţi şi surse de conflicte naţionale şi etnice în această

regiune. Generalul a mai propus dislocarea unor forţe militare în alte părţi ale lumii, care s-ar

desfăşura sub egida unei coaliţii a Naţiunilor Unite, dar a precizat că NATO este singura

organizaţie care poate asigura instruirea şi operabilitatea necesare coaliţiilor internaţionale. În

perioada alocată îndeplinirii acestor sarcini, puterea militară a Statelor Unite în cadrul Alianţei

trebuie să rămână la un nivel ridicat8.

De altfel, diferenţele militare dintre SUA şi aliaţii săi europeni devin din ce în ce mai

pregnante. Spre exemplu, cu 25 de ani în urmă, statele vest-europene cheltuiau aproximativ 40%

din resursele alocate de guvernul american domeniului cercetării şi dezvoltării militare. La

începutul noului mileniu, însă, participarea europenilor s-a redus la circa 20% din suma alocată

de SUA acestui domeniu9.

Promotorii sistemului politic şi economic al Statelor Unite în lume invocau mai ales

excepţionalismul american. Era vehilucată ideea că în fiecare secol apare o ţară cu voinţa,

puterea şi imboldul intelectual şi moral de a modela întregul sistem internaţional potrivit

propriilor sale valori. Fostul secretar de stat american, Henry Kissinger, ignorând oarecum rolul

Uniunii Sovietice în modelarea lumii, susţine că secolul XX a aparţinut, în acest sens, Americii.

Nici o ţară nu a influenţat relaţiile internaţionale atât de hotărâtor şi, în acelaşi timp, ambivalent

precum Statele Unite10.

Pe de altă parte, Samuel Huntington ne avertizează asupra riscurilor la care se expun

Statele Unite atunci când forţează extinderea democraţiei occidentale în lume, precizând că

democratizarea este un proces provincialist, şi nu cosmopolit. Potrivit lui Huntington, democraţia

occidentală nu este un produs care poate fi exportat precum grânele şi asimilat de alte state în

perioade relativ scurte11.

În procesul de extindere fără precedent a infrastructurii militare americane pe continentul

european, în direcţia fostei Uniuni Sovietice, o mare problemă a reprezentat-o refuzul Statelor

Unite de a coopera cu Federaţia Rusă în multe probleme de securitate. Deşi etapa rivalităţii

intense dintre aceste două puteri a fost depăşită după terminarea Războiului Rece, Statele Unite

8 BRZEZINSKI, Zbigniew, ODOM, William, GEOANĂ, Mircea, ASMUS, Ronald, CARP, Mihai, NATO: o nouă viziune, Ed. Casa NATO, Bucureşti, 2003, p. 22.9 Odem, p. 12.10 KISSINGER, Henry, Diplomaţia, Ed. Bic All, traducere de Mircea Ştefancu şi Radu Paraschivescu, Bucureşti, 2002, pag. 1511 HUNTINGTON, Samuel, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, traducere de Radu Carp, Filipeştii de Târg (Prahova), 1997, p. 135.

7

au respins numeroase iniţiative ruseşti lansate în vederea transformării Organizaţiei pentru

Securitate şi Cooperare din Europa în pilonul central al organizării securităţii europene. Ulterior,

Rusia s-a opus extinderii Alianţei Nord-Atlantice, catalogând acest proces drept o ameninţare

directă la adresa securităţii sale12. (Anexa 1)

Cu atât mai mult, speculând temerile europenilor legate de planurile Moscovei şi

încrederea acordată de aceştia cu atâta generozitate Alianţei Nord-Atlantice, Statele Unite şi-au

diversificat eforturile diplomatice, pătrunzând în fostele state comuniste şi în spaţiul ex-sovietic

şi stabilind relaţii directe cu diverşi parteneri ai Rusiei, scopul americanilor constând, potrivit

unor experţi ruşi, în prevenirea sau întârzierea unirii spaţiului geopolitic postsovietic sub egida

Moscovei. Pentru aceasta Washingtonul a utilizat o serie de instrumente. Printre acestea se

numără şi alianţa politico-militară pe care a înfiinţat-o de facto după al doilea război mondial în

scopul contracarării influenţei Uniunii Sovietice pe continentul european.

Ca să nu ne îndepărtăm prea mult de scopul lucrării, acela de cercetare a principalelor

strategii implementate de Rusia în contextul accentuării unipolarismului american, voi pune

accentul pe imactul politicii externe americane aupra deciziilor Moscovei privind continuarea

cooperării economice şi militare cu Occidentul sau alegerea altor vectori prin care să fie

asigurată securitatea Federaţiei Ruse. Prin urmare, evenimentele sus enumerate au avut un

impact cât se poate de previzibil asupra disponibilităţii Rusiei de a coopera în continuare cu

Occidentul. A fost aleasă, în cele din urmă, varianta unei cooperări mai strânse cu statele asiatice

şi în special cu China. Cum a subliniat şi Vladimir Putin, Rusia este geografic o ţară asiatică,

două treimi din teritoriul său fiind în Asia. Ca urmare a accentuării acestei dimensiuni asiatice,

Rusia a fost admisă, la sfârşitul anilor 1990, în cadrul APEC (Organizaţia pentru Cooperare

Economică din Asia-Pacific) (Anexa 2). Un proiect geopolitic important constă şi în înfiinţarea

Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai, această instituţie fiind practic rezultatul unei bune

cooperări dintre Moscova în Beijing în diverse domenii de activitate13. Evident că principalul

domeniu de activitate este cel economic. În timp ce statul chinez are nevoie de resursele

energetice ale Rusiei, Moscova ţinteşte în principal finanţele Chinei şi sprijinul diplomatic al

acesteia în diverse probleme de securitate.

La rândul ei, bazându-se pe modalitatea de cooperare consacrată prin înfiinţarea

Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai, China şi-a fixat obiectivul concret de a depăşi

plafonul de 100 de miliarde de dolari în comerţul cu statele membre ale organizţiei. În

Uzbekistan, spre exemplu, statul chinez s-a angajat să dezvolte mici câmpuri de petrol dintr-o

12 MEARSHEIMER, John, Tragedia politicii de forţă. Realismul ofensiv şi lupta pentru putere, traducere de Andreea Năstase, ED. Antet, 2001, pag. 40.13 DE TINGUY, Anne, Moscova şi lumea. Ambiţia grandorii: o iluzie?, traducere de Dan Starcu, Ed Meridiane, Bucureşti, 2008, pp. 224-226.

8

anumită zonă a acestei ţări, în timp ce investitorii săi au construit fabrici de producţie pentru

electronice şi procesare în agricultură. În ce priveşte alt partener important din cadrul

organizaţiei, Kazahstanul, putem constata că această ţară a intrat şi mai mult în atenţia factorilor

de decizie de la Beijing după obţinerea statutului de stat membru al Organizaţiei Mondiale a

Comerţului. Principalele proiecte prevăzute pentru acest stat sunt, de asemenea, energetice. Este

vizată astfel atragerea de investiţii chineze pentru perfecţionarea unor câmpuri de petrol şi în

sectorul hidroelectric. În plus, noul statut al Chinei reprezintă o poartă pentru exportatorii

chinezi.

Constatăm, în cele din urmă, că principalul obiectiv geostrategic al Rusiei postcomuniste

constă în consolidarea multipolarismului în lume, ceea ce cu siguranţă creează suficient de multe

divergenţe cu SUA. Voi reveni însă la acest subiect în capitolele următoare.

Capitolul II Rusia în perioada postcomunistă

2.1 Rusia în perioada lui Boris Elţân

9

În 1991, îndepărtarea lui Gorbaciov putea fi considerată o necesitate istorică, o

confirmare a renunţării la comunism. Pe 25 decembrie 1991, primul şi ultimul preşedinte al

Uniunii Sovietice şi-a prezentat demisia. Gorbaciov avea motive bine întemeiate să se teamă

pentru viitorul Rusiei. Ceea ce a urmat după destrămarea Uniunii Sovieitce se poate numi, după

cum spunea politicianul rus Egor Gaidar, “operarea a milioane de ruşi fără anestezie”.

În perioada anilor 90, economia rusă a fost răvăşită de datorii externe, de valul

privatizărilor care a cuprins întreaga ţară şi, nu în ultimul rând, de o dezvoltare fără precedent a

lumii interlope. Spre exemplu, potrivit fostului consilier prezidenţial al lui Vladimir Putin pe

probleme economice şi internaţionale, Vladimir Andrianov, în perioada lui Elţân, volumul

producţiei industriale în Rusia s-a redus cu aproximativ 68%. El compară această cifră cu

amploarea prăbuşirii producţiei industriale din perioada Marii Recesiuni (1929-1933). În această

perioadă, susţine Andrianov, volumul producţiei idustriale în SUA s-a redus cu 46%, în

Germania, cu 40%, în Marea Britanie, cu 15%14.

Instabilitatea economică din Rusia anilor 90 şi-a atins apogeul în august 1998, când rubla

a pierdut 60% din valoare în decurs de 11 zile. Devalorizarea rublei a împins economia rusă,

răvăşită de datorii externe, în pragul falimentului15. Însă, chiar şi la sfârşitul anilor 90, când se

aflau în plină criză financiară, ruşii au continuat să ocupe primul loc în lume la producţia şi

exportul de gaze naturale, al doilea loc la extracţia de cărbune brut şi diamante şi al treilea loc la

extracţiile de petrol16.

Referindu-se la Rusia postcomunistă, cunoscutul disident din perioada sovietică,

Aleksandr Soljeniţân, a tras un semnal de alarmă. El s-a arătat speriat de un proces general de

eliminare a ortodoxiei din viaţa ruşilor în condiţiile unei expansiuni fără precedent a

confesiunilor heterodoxe şi a sectelor înzestrate cu substanţiale mijloace materiale. Pe fundalul

unor grave probleme sociale şi economice, atunci când volumul producţiei industriale a Rusiei s-

a redus cu mai mult de 60%17, “profitul” a devenit o nouă ideologie, înlocuind treptat

patriotismul şi spiritul de echipă al ruşilor şi ducând la însingurarea individului.

Nici măcar serviciile secrete ruseşti nu au putut scăpa nevătămate din confrunatrea cu

materialismul capitalist. FSB (Serviciul Federal de Secutritate şi principalul moştenitor al KGB),

GRU (Direcţia Principală de Informaţii din cadrul armatei ruse) şi SVR (Serviciul de Informaţii

14 ANDRIANOV, Vladimir, Rusia în economia mondială, Ed. Argument MP, Bucureşti, 2002, p. 59.15 ROSCA, Cristina, Prăbuşirea bursei şi problemele băncilor le aduc aminte ruşilor de coşmarul trăit în 1998, Ziarul Financiar, 12 octombrie 2008, http://www.zf.ro/business-international/prabusirea-bursei-si-problemele-bancilor-le-aduce-aminte-rusilor-de-cosmarul-trait-in-1998-3301302/ 16 ANDRIANOV, Vladimir, Rusia în economia mondială, Ed. Argument MP, Bucureşti, 2002, p. 61.17 Ibidem, p. 59.

10

Externe) se aflau într-o stare precară. Diverse departamente şi secţiuni ale acestei megapoliţii au

ajuns să servească interesele oligarhilor ruşi18.

În pofida unor dificultăţi interne, dintre toate metodele la care a recurs Rusia în raport cu

statele din fosta Uniune Sovietică, cea a presiunilor economice pare a fi cea mai eficientă. Este

firesc ca Rusia, dispunând de un enorm potenţial energetic, să-l folosească pentru promovarea

intereselor sale (în contextual în care majoritatea populaţiei se afla sub pragul sărăciei). Spre

exemplu, în opinia lui Janusz Bugajski, Moscova a declarat “război energetic” Ucrainei în iarna

anilor 1993-1994. Polonezul susţine că ruşii, pentru a fi siguri că încercările Kievului privind

găsirea unor soluţii energetice alternative vor fi limitate, au amânat demararea frontierelor sale

cu Ucraina. Acest lucru a întrâziat exlorarea unor rezerve de petrol şi gaze de pe platforma Mării

Negre, întrucât nu se putea stabili în proprietatea cui erau acele părţi din paltformă. Mai târziu,

spune Bugajski, Gazprom a căutat să devină acţionar majoritar al companiilor care administrează

reţeaua de conducte ce împânzeşte Ucraina. Planurile gigantului rus au fost, însă, dejucate,

întrucât Parlamentul de la Kiev a interzis privatizarea companiilor19.

Cert este că ruşii nu au înregistrat aceeaşi eficienţă în relaţia cu Statele Unite. Ei nu au

putut îndepărta pericolul bombardării Iugoslaviei şi dezintegrării propriu-zise a acestui stat. În

acest fel, un punct de cotitură în relaţia dintre Moscova şi Washington a fost războiul din

Iugoslavia şi în special bombardarea de către avioane NATO a capitalei Serbiei. Ca reacţie la

“aventurile” americanilor în Balcani, parlamentarii ruşi au insistat asupra intrării Serbiei în CSI

(Comunitatea Statelor Independente) şi în OTSC (Organizaţia Tratatului pentru Securitate

Colectivă). Propunerea de a primi Serbia sub “aripa protectoare” a Moscovei a fost lansată în

1999, când legislatorii din Serbia bombardată de forţele NATO au votat intrarea acesteia în

uniunea Rusia-Belarus.

În acest context, este evidentă incapacitatea Rusiei anilor 90 de a se opune extinderii

infrastructurii militare a SUA pe continentul european. Singurul gest simbolic pe care şi l-au

permis a fost invitaţia adresată Serbiei de a intra în componenţa CSI şi OTSC, dar fără un impact

direct asupra situaţiei geopolitice de pe continentul european. În ce priveşte cooperarea sau

competiţia economică, constatăm că acest tip de relaţie dintre Moscova şi Occident lipseşte

aproape cu desăvârşire, materializându-se mai degrabă în credite percepute de Moscova pentru a-

şi rezolva problemele interne precum plata salariilor şi a pensiilor.

Ca urmare a umilirii Rusiei, la sfârşitul anilor 90, imaginea preşedintelui rus Boris Elţân a

avut de suferit enorm. Pe de o parte, a avut loc crahul bursier din luna august a anului 1998, când

18 FEDOROVSKI, Vladimir, De la Rasputin la Putin, Ed. Vivaldi, traducere de Cernăuţeanu Natalia, Bucureşti 2003, pp. 169 - 171. 19 BUGAJSKI, Janusz, Pacea Rece. Noul imperialism al Rusiei, traducere de Ruxandra Ivan, Sergiu Necşoiu, Diana Stanciu, Silvia Marton, Alexandra Ionaşcu, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2005, p. 119.

11

rubla a pierdut 60% din valoare în decurs de 11 zile. Această devalorizare a valutei naţionale a

fost o lovitură puternică pentru cetăţenii de rând şi a pus sub semnul îndoielii capacitatea

conducerii de la Moscova de a administra resursele statului în beneficiul populaţiei. Pe de altă

parte, creştea importanţa “Familiei” (un grup de oameni de afaceri proeminenţi, care erau

organizaţi în jurul preşedintelui şi gestionau puterea şi resursele ţării în interes propriu).

Pe 31 decembrie 1999, Elţân şi-a dat demisia, înainte să i se termine mandatul şi înainte

ca războiul din Cecenia să se transforme într-un adevărat masacru. Popularitatea lui Putin era

destul de înaltă şi-i permitea să intre în marea cursă electorală din martie 2000.

Echipa lui Putin, conştientă de importanţa identificării candidatului cu un partid (această

identificare fiind văzută ca o forţă stabilizatoare) pe durata întregii curse electorale 20, a creat o

formaţiune care urma să devină scutul preşedintelui interimar al Rusiei. Astfel, a apărut partidul

“Edinstvo” (Unitate). Victoria acestei formaţiuni politice la alegerile legislative de la 19

decembrie 1999 l-a transformat pe Putin în favoritul necontestat al cursei pentru Kremlin21.

Ulterior “Edinstvo” s-a transformat în actuala formaţiune a premierului Vladimir Putin – Rusia

Unită.

De asemenea, e cunoscut faptul că electoratul este influenţat, de obicei, mai mult de

personalitatea liderului sau de imaginea partidului decât de mesajul ideologic al candidatului22.

De asemenea, un candidat, pentru a-şi mări şansele de victorie, trebuie să vină cu un mesaj care

să atingă coardele sensibile ale alegătorului de rând. În contextul pregătirii pentru alegerile din

martie 2000, mesajul central al lui Putin era axat pe: războiul din Cecenia, lupta împotriva

terorismului, asigurarea integrităţii teritoriale a Federaţiei Ruse, creşterea nivelului de trai şi

menţinerea ordinii publice în detrimentul crimei organizate, problema violenţei fiind destul de

actuală în Rusia sfârşitului de secol XX.

O altă trăsătură fundamentală a imaginii candidatului Putin, care l-a avantajat în raport cu

ceilalţi candidaţi la preşedinţie, poate fi dedusă din experimentul descris în cartea lui Bruce

Newman, în care se arată că decizia de vot a persoanelor care cunosc mai puţine lucruri despre

un candidat poate fi schimbată mai uşor, sub impactul unor schimbări recente23, cum ar fi un

război sau declanşarea în forţă a luptei împotriva crimei organizate şi a terorismului, cum a

procedat şi Vladimir Putin, introducând în mesajul său electoral mai multe referiri la importanţa

menţinerii ordinii publice nu doar în capitala rusă, ci şi în cele mai îndepărtate regiuni ale

federaţiei, inclusiv în zona Caucazului. Putin a intrat mai târziu decât ceilalţi candidaţi în atenţia

publicului larg şi, astfel, a reuşit să-şi păstreze prestigiul.

20 NEWMAN, Bruce, SHETH, Jagdish, A theory of political choice behavior, Ed. Praeger, New York, 1987, p. 51.21 LORRAINE, Pierre, Misterioasa ascensiunea a lui Putin, Ed. Z 2000, trad. Constantinescu Nicolae, Bucureşti, 2001, p. 311.22 NEWMAN, Bruce, SHETH, Jagdish, A theory of political choice behavior, Ed. Praeger, New York, 1987, p. 13.23 Ibidem, pp. 22-23.

12

2.2 Rusia în perioada lui Vladimir Putin

Proaspăt venit la putere în 2000, Vladimir Putin a solidarizat elita rusească în jurul unor

proiecte naţionale care vizau ieşirea Federaţiei Ruse din criza sistemică a anilor 90 şi revenirea ei

pe arena internaţională ca mare putere economică şi militară. Reprezentanţii unor cercuri

culturale din Rusia afirmă chiar că ultimii 9-10 ani din istoria Rusiei sunt un preludiu al “marii

treziri” şi că Putin este un ”om al destinului” care va transforma ţara într-o putere mondială. Însă,

trebuie să recunoaştem că posibilitatea atingerii acestui obiectiv geopolitic ar fi de domeniul

fantasticului fără un potenţial energetic pe măsura ambiţiilor clasei politice de la Moscova.

Graţie rezervelor energetice de care dispune, Rusia a devenit un actor geopolitic extrem de

important atât în raport cu partenerii săi din Europa, cât şi cu cei din Asia şi America. În scopul

păstrării acestui potenţial, Putin a declarat război oligarhilor îmbogăţiţi în perioada lui Elţân.

Boris Berezovski şi Roman Abramovici s-au refugiat în Anglia, în timp ce preşedintele

companiei Yukos, Mihail Hodorkovski, a fost închis pentru evaziune fiscală şi spălare de bani.

Ulterior, liderul rus a încurajat trecerea sectorului energetic sub controlul statului şi a impus o

creştere a preţurilor la gazul rusesc pentru partenerii din CSI.

Poziţia geopolitică a Moscovei este întărită mai ales de nevoile crescânde de energie ale

europenilor care importă anual 500 miliarde de metri cubi de gaze ruseşti. Unul din susţinătorii

cei mai fervenţi ai proiecteor energetice ruseşti, fostul cancelar german şi preşedintele

Comitetului Acţionarilor companiei North Stream, Gerhardt Schroder, susţine că cererea anuală

a statelor europene va creşte cu încă 200 de miliarde de metri cubi până în 2020 şi pune accentul

pe necesitatea diversificării surselor şi căilor de aprovizionare a Europei cu gaz rusesc şi,

implicit, pe nevoia construirii unor noi conducte în cadrul proiectelor energetice susţinute de

Moscova24.

Prin urmare, principalele proiecte de securitate şi politică externă, pe care le-a dezvoltat

Moscova după venirea lui Putin, au o profundă semnificaţie energetică. Merită amintit şi faptul

că în Uniunea Europeană putem vorbi de diverse niveluri de dependenţă energetică faţă de

Moscova. Ţări cu dependenţa zero sunt Marea Britanie (aliatul incontestabil al Statelor Unite),

Belgia, Danemarca, Irlanda, Spania, Portugalia, Suedia. State ce au ajuns la un mai mare grad de

dependenţă sunt Polonia (47% din consumul total de gaz/2005), Germania (43%), Italia (30%),

Franţa (26%), România (23%). Ţările cu o dependenţă covârşitoare sunt Grecia (96%), Bulgaria

24Gerhardt Schroder: „În Gazprom nu există discuţii despre includerea României în South Stream”, Cotidianul, 12 noiembrie 2008, http://www.cotidianul.ro/gerhard_schr_der_n_gazprom_nu_exista_discutii_despre_includerea_romaniei_in_south_stream-64188.html

13

(89%), Cehia (84%), Austria (70), Ungaria (62%), iar statele membre ale Uniunii Europene care

au ajuns la o dependenţă totală sunt Slovacia, Finlanda şi Ţările Baltice25.

În perioada preşedinţiei lui Putin şi apoi a lui Dmitri Medvedev, s-au declanşat noi

conflicte energetice cu principala ţară de tranzit a gazului rusesc către consumatorii europeni –

Ucraina. Cele mai importante disensiuni s-au înregistrat în iernile anilor 2005-2006 şi 2008-

2009. Însă, dacă în timpul mandatului lui Leonid Kucima se putea ajunge rapid la “un

armistiţiu”, în urma căruia putea fi reluată cooperarea în sectorul energetic, după victoria taberei

portocalii la Kiev în 2004, neînţelegerile dintre cele două ţări au ajuns să pericliteze atât

securitatea energetică a Ucrainei, făcându-i pe oficialii ucraineni să-şi îndemne cetăţenii să

“deschidă mai rar geamul în perioada iernii“, cât şi ambiţiile Kremlinului de a-şi extinde

influenţa pe continentul european graţie potenţialului energetic de care dispune.

Aceste “războaie energetice” par să reflecte pe o scală mai mică perspectivele

confruntării dintre SUA şi Rusia în domeniul energiei. Nu întâmplător revoluţionarii portocalii,

care s-au reăzbunat împotriva Moscovei, au fost sprijiniţi cu bani şi acoperire mediatică de

Statele Unite. De aceea urmează să clarificăm acele probleme care au determinat Moscova să se

îndepărteze de vectorul occidental de securitate, păstrând relaţii economice strânse doar cu

câteva state europene, fiind vorba în primul rând de partenerul tradiţional al Moscovei –

Germania.

Putem identifica printre cauzele care au determinat răcirea relaţiilor dintre Moscova şi

Washington, şi extinderea fără precedent a NATO. După cum susţine şi Kenneth Waltz,

motivaţiile acestei extinderi sunt fragile. În primul rând, se creează noi linii de divizare în Europa

şi sunt lezaţi cei rămaşi pe dinafară. În al doilea rând, sunt slăbiţi ruşii înclinaţi către democraţia

liberală şi întăriţi cei de orientare opusă. Astfel se explică succesul politic al fostului colonel

KGB, Vladimir Putin, care s-a prezentat de la început cu o puternică retorică naţionalistă şi, pe

alocuri, imerialistă în faţa electoratului rus. Scad speranţele în perspectiva unor noi reduceri ale

armamentului nuclear şi Rusia este împinsă către China, în loc să fie atrasă în civilizaţia

occidentală. În ce priveşte statele din Europa Centrală şi de Est, acestea nu sunt ameninţate de

nici o putere regională, dar sarcinile de promovare a democraţiei occidentale în această regiune

nu sunt potrivite pentru un bloc politico-militar. În cele din urmă, spune Waltz, decizia de

extindere a NATO este o dovadă că singura mare putere mondială, neconstrânsă de nimeni, tinde

să se comporte necugetat. Supravieţuirea şi extinderea acestei organizaţii evidenţiază limitările

teoriei neorealiste – structruile internaţionale condiţionează, însă nu determină comportamentul

statelor26.

25 RONCEA, Victor (coordonator), Axa. Noua Românie la Marea Neagră, Ed Ziua, Bucureşti, 2005, p. 59.26 RAMONET, Ignacio, Geopolitica haosului, traducere de Banu Matilda, Ed. Doina, Bucureşti, 1998, p. 21.

14

În cadrul summitului NATO de la Roma (28 mai 2002), s-a încercat lărgirea sferei de

cooperare dintre Rusia şi NATO în: lupta împotriva terorismului, controlul asupra armelor de

distrugere în masă, creşterea calităţii operaţiilor de salvare pe mare, o mai mare transparenţă şi

ajutor reciproc în cazul calamităţilor naturale etc.

S-a mărit agenda politică a decidenţilor din cadrul NATO, dar şi sfera cooperării cu

Federaţia Rusă, pentru rezolvarea problemelor care îi privesc atât pe americani şi europeni, cât şi

pe ruşi.

În acelaşi timp, însă, asistăm la o extindere a infrastructurii militare americane şi a NATO

în direcţia graniţelor Federaţiei Ruse. Avioanele NATO apar tot mai des în spaţiul aerian al

Ţărilor Baltice, în apropiere de frontiera cu Rusia. A apărut recent şi o bază militară americană

pe teritoriul României, şi nu o bază NATO. La acestea se adaugă şi intervenţia militară în Irak

fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU. Putin şi-a exprimat de mai multe convingerea

ori că aceste măsuri pun în pericol cooperarea dintre NATO şi Rusia. El mai susţine că NATO

nu este o organizaţie cu vocaţie universală, precum ONU, ci un bloc politico-militar, care nu are

dreptul să ignore deciziile luate în cadrul Consiliului de Securitate.

Nevoiţi să accentueze cooperarea cu statul chinez, oficialii ruşi se pronunţă în favoarea

tezei preşedintelui mişcării internaţionale „Eurasia”, Aleksandr Dughin - singura modalitate de a

anihila ambiţiile hegemonice ale SUA este realizarea unirii geopolitice dintre Rusia, Asia şi

Europa. Prima fază a acestui plan se apropie de sfârşit, întrucât s-a ajuns la o alianţă strategică în

raport cu China şi cu alte state din Asia, materializată în Organizaţia Cooperării de la Shanghai

(Rusia, China, Kazahstan, Tadjikistan, Uzbekistan şi Kârgâzstan). Însă, potenţialul economic şi

energetic al Rusiei o face indispensabilă atât pentru partenerii din Asia, cât şi pentru cei din

Occident. Potrivit cercetărotilor Academiei de Ştiinţe a Rusiei, avuţia naţională a acestei ţări, ce

presupune activele materiale şi resursele naturale, poate fi evaluată, pentru începutul acestui

mileniu, la 340-380 de trilioane de dolari. Acest indicator, la nivelul anului 2000, a fost de zece

ori mai mare decât suma PIB-urilor tuturor statelor lumii. Cea mai mare parte a acestei sume

(circa 80%) este reprezentată de materii prime şi de resurse energetice. În ce priveşte pădurile

Rusiei, acestea erau evaluate, la începutul anilor 2000, la 60 de trilioane de dolari. În acelaşi

timp, statul rus are un avantaj enorm faţă de Occident în ce priveşte coeficientul de utilizare a

avuţiei naţionale. Rusia folosea, cu zece ani în urmă, aproximativ 2,5% din totalul resurselor de

care dispunea. Pe de altă parte, în majoritatea statelor europene coeficientul de utilizare utilă a

avuţiei naţionale a atins 30%, iar în Statele Unite ale Americii, 50%27. Aceşti indicatori oferă

statului rus un potenţial aproape nelimitat de dezvoltare economică şi militară.

27 ANDRIANOV, Vladimir, Rusia în economia mondială, Ed. Argument MP, Bucureşti, 2002, pp. 12-13.

15

1.3 Rusia în perioada lui Dmitri Medvedev

Pe 2 martie 2008, în Rusia au avut loc alegerile prezidenţiale. Succesorul anunţat de

preşedintele rus, Dmitri Medvedev, a câştigat alegerile, obţinând 70,28% din voturi. Potrivit

preşedintelui Comisiei Electorale Centrale din Rusia, Vladimir Ciurov, candidatul comunist

Ghenadi Ziuganov s-a clasat pe locul al doilea, cu 17,72%, iar liderul liberal-democraţilor,

Vladimir Jirinovski, a obţinut 9,34%. Cel de-al patrulea candidat, liderul democrat Andrei

Bogdanov, a obţinut 1,29% din voturile alegătorilor ruşi.

Dincolo de criticile aduse Kremlinului de către jurnaliştii străini, potrivit cărora

succesiunea la putere în această ţară a avut loc după modelul sovietic, fără participarea votanţilor

de rând, cei mai mulţi dintre observatorii străini, trimişi să vegheze asupra alegerilor

prezidenţiale din martie 2008, recunosc că acestea s-au desfăşurat în conformitate cu legislaţia

Federaţiei Ruse. Cursa electorală s-a desfăşurat fără ciocniri violente de mare anvergură, poate

doar cu excepţia reţinerii şi interogării de către forţele de ordine a unor reprezentanţi ai opoziţiei

– Gari Kasparov sau Boris Nemţov.

Pe lângă faptul că a asigurat continuitatea politicii lui Vladimir Putin, alegerea lui

Medvedev a atras şi comentariile pozitive ale potenţialilor investitori străini. Spre exemplu, după

ce Putin a anunţat că-l va sprijini pe Medvedev în alegerile din martie 2008, creşterea

investiţiilor străine din Rusia a depăşit-o considerabil pe cea din Brazilia şi pe cea din India. De

asemenea, din momentul în care preşedintele rus şi-a dat acordul să conducă lista electorală a

partidului “Rusia Unită”, pe parcursul unei singure săptămâni, afluxul de capital în ce priveşte

fondurile a atins 140 de milioane USD, în comparaţie cu 65 de milioane USD, investiţii

înregistrate în săptămâna dinainte de acest eveniment politic. Mai mult de atât, în ce priveşte rata

creşterii numărului de investiţii, Rusia a depăşit şi China, liderul incontestabil în atragerea

investiţiilor străine.

Cunoaştem că decizia de a investi în străinătate se bazează pe o analiză amănunţită a

factorilor locali care trebuie corelaţi cu necesităţile de rentabilitate ale agentului economic şi cu

intensitatea riscului aferent operării într-un mediu străin. Astfel, potrivit lui John Dunning,

investiţiile străine sunt realizate atunci când există trei factori determinanţi

- avantaje specifice firmei, care pot compensa costurile suplimentare implicate de acţiunea

într-un mediu străin;

- avantaje locale (piaţa de desfacere, costurile reduse, insfrastructura etc);

- posibilitatea de internalizare a acestor avantaje.

16

Putem aminti şi de factorul politic care este unul determinant în atragerea fluxurilor de

investiţii. Stabilitatea politică din ţara gazdă condiţionează într-o bună măsură aceste fluxuri,

determinând şi creşterea economică a ţării prin atragerea de capital şi tehnologii străine.

În acest fel, la nivelul ţărilor gazdă există mai mulţi determinanţi care pot afecta decizia

firmelor de a investi în străinătate. În primul rând, este vorba de cadrul general oferit ISD, care

se referă la stabiliatatea economică şi politică, tratamentul agenţilor economici străini,

funcţionarea pieţei, tratatele bi/multilaterale privind investiţiile străine directe, politica de

privatizare, comercială, fiscală şi monetară. Cele mai multe fluxuri de capital sunt atrase de ţări

stabile din punct de vedre politic şi economic şi care au făcut progrese în ce priveşte reforma

economică şi resctrucurarea sectorului financiar. Exemplul cel mai elocvent este atragerea

diferenţiată de investiţii străine de către ţările din Europa Centrală şi de Est, în funcţie de

progresele făcute în procesul de tranziţie la economia de piaţă28.

Conştient de importanţa unor proiecte investiţionale ambiţioase, Medvedev a recurs la o

accentuare a dialogului cu principalele companii occidentale în vederea încurajării acestora să

lucreze cât mai mult cu mediul de afaceri din ţara sa şi cu statul rus. Cel mai semnificativ

eveniment al primei jumătăţi a anului 2010 a fost, fără îndială, vizita întreprinsă de liderul de la

Kremlin în Statele Unite, unde el s-a întâlnit cu reprezentanţii companiilor Apple, Cisco,

Twitter, Yandex şi Google. Scopul final al acestei vizite constă în acumularea de experienţă

pentru deschiderea lângă Moscova a unui centru asemănător celui de la Sillicon Valley.

Medvedev a vrut să vadă cu ochii lui capitala tehnologiei americane, în contextul în care una din

priorităţile sale este construirea „unui oraş al inovaţiei” la Skolkovo. În ce priveşte valoarea

propriu-zisă a proiectelor demarate de conducerea rusă, Medvedev promite că se vor aloca 20 de

miliarde de euro, dintre care trei miliarde pentru „oraşul viitorului”, unde urmează să lucreze mii

de specialişti sub oblăduirea a doi laureaţi Nobel, rusul Zhores Alferov şi americanul Roger

Kornberg. Prin crearea unor asemenea centre de inovaţie tehnologică, Kremlinul vrea să

convingă sute de specialişti ruşi să revină acasă, oferindu-le oprtunităţile necesare pentru

dezvoltarea afacerilor29.

Atragerea de investiţii şi noi tehnologii în Rusia va permite acestei ţări să obţină un

important avantaj competitiv, combătând astfel ipoteza acelor specialişti că statul rus este o „ţară

a materiei prime”. Un important set de efecte benefice se poate regăsi în modul de dezvoltare,

achiziţionare şi utilizare a tehnologiilor. Tradiţional, întreprinderile multinaţionale au dezvoltat

activităţi de cercetare în ţările de origine, iar filialele lor din străinătate făceau mai multe

îmbunătăţiri la tehnologiile primite de la firma-mamă. În mod normal, o întrerindere

28 MATEI, Mirela, Investiţiile străine directe. Funcţii şi evoluţii, 1990-2000, Ed Expert, Bucureşti, 2004, pag. 24.29 MIHAI, Cătălina, Medvedev, „vizită de studiu” în Sillicon Valley, Adevărul, 22 iunie 2010, http://www.adevarul.ro/international/Medvedev-vizita_de_studiu-_in_Silicon_Valley_0_284972104.html

17

multinaţională face o investiţie directă într-o ţară, dacă posedă o tehnologie eficientă sau are alte

avantaje economice faţă de firmele concurente. De aceea investiţiile străine directe pot promova

schimburi tehnologice atât în ţările în curs de dezvoltare, cât şi în cele dezvoltate în mai multe

modalităţi. Efectul atragerii de investiţii, în acest context, se poate materializa în obţinerea unei

productivităţi mai înalte, în preluarea şi dezvoltarea unor activităţi de cercetare-dezvoltare de

către partenerul străin, în introducerea unor inovaţii organizatorice şi îmbnătăţirea

managementului30. În cazul Rusiei, asistăm la o utilizare tot mai pronunţată a tehnologiilor noi, a

căror implementare presupune îmbunătăţirea cunoştinţelor şi abilităţilor muncitorilor, stimularea

concurenţei şi impulsionarea firmelor din această ţară să-şi direcţioneze eforturile pe linia

tehnologizării activităţii.

Un imprtant element de noutate al regimului Medvedev constă şi în regândirea unor

principii fundamentale în domeniul drepturilor omului, accentul fiind pus pe libertatea de

exprimare a individului în rând cu bunăstarea acestuia. Unul din eşecurile conducerii sovietice a

constat în faptul că bunăstarea şi siguranţa individului nu constituiau obiective prioritare în

raport cu siguranţa statului şi, mai precis, a regimului. După venirea lui Dmitri Medvedev la

putere şi adoptarea unei noi strategii de securitate pentru perioada 2009-2020, individul a

devenit, cel puţin pe hârtie, principalul beneficiar al politicilor sociale şi de securitate ale statului

rus.

Putem aprecia că mandatul lui Medvedev a fost marcat şi de acele aspecte care au scos la

iveală tradiţionala competiţie cu Occidentul, reflectată cel mai bine în războiul ruso-georgian din

2008. Imediat după Revoluţia Roz din 2003 din Georgia, noul guvern de la Tbilisi a acordat

prioritate proiectelor care vizau creşeterea potenţialului militar al acestei ţări. Potrivit ziarului rus

“Vzgliad”, care a citat, la sfârşitul lunii august, surse din cadrul Departamentului de Stat al SUA,

Georgia a achiziţionat armament din Cehia, Kazahstan, Bulgaria, Israel şi Ucraina. Este cert că

parteneriatul strategic dintre SUA şi statul caucazian a cunoscut o dezvoltare fulminantă după

îndepărtarea preşedintelui Eduard Şevarnadze. Firmele americane au construit o importantă

conductă petrolieră care trece pe teritoriul Georgiei. Pentru a asigura protecţia conductei Baku-

Tbilisi-Ceyhan (Azerbaidjan-Georgia-Turcia), care a fost concepută să transporte peste un milion

de barili de petrol pe zi către pieţele de consum occidentale, americanii au furnizat Georgiei

ajutoare militare în valoare de zeci de milioane de dolari. De exemplu, potrivit informaţiilor

publicate de Departamentul de Stat al SUA, pe parcursul anului 2007, Georgia a primit de la

Statele Unite armament şi tehnică militară în valoare de 25 de milioane de dolari31.

30 CRUCERU, Sorin Gheorghe, Eficienţa economică a transferului de tehnologie şi a atragerii capitalului străin în societăţi mixte, ASE, Bucureşti, 1997, p. 79.31 Антон Васецкий, США опять вооружают Грузию, Взгляд, 28 августа 2008, http://www.vz.ru/society/2008/8/28/201589.html

18

Reprezentanţii Marelui Stat Major al armatei ruse consideră că, în perioada 2002-2008, Georgia

a înregistrat cea mai rapidă rată a înarmării din lume. Potrivit oficialilor militari ruşi, bugetul

armatei georgiene a crescut de cinci ori în acest interval de timp.

În noaptea de 7 spre 8 august 2008, forţele armate georgiene au lansat o ofensivă de

amploare împotriva republicii separatiste Osetia de Sud. Potrivit agenţiei “Interfax”, în primele

ore ale operaţiunii declanşate de Tbilisi, cel puţin 15 civili au fost ucişi, iar numeroşi au fost

răniţi de tirurile armatei georgiene care a înconjurat oraşul Ţhinvali (capitala Osetiei de Sud). În

replică la ofensiva lansată de Tbilisi pentru preluarea controlului asupra Osetiei de Sud, armata

rusă a intrat pe teritoriul Georgiei, iar ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, a cerut

autorităţilor de la Tbilisi să revină la tratative şi să recurgă la mijloace civilizate pentru a

soluţiona această criză. În următoarele 4-5 zile, forţele ruse au distrus o mare parte din

infrastructura militară a acestui stat. Oficialii militari ruşi susţin că această măsură a fost

întreprinsă pentru a determina Georgia să renunţe la ostilităţi32.

În ce priveşte stadiul actual al raporturilor Moscovei cu Statele Unite ale Americii,

asistăm la o tendinţă tot mai pronunţată a destinderii relaţiilor bilaterale. Odată cu venirea lui

Barack Obama la Casa Albă şi cu schimbarea ordinii mondiale în favoarea unor puteri regionale

precum Rusia, China sau India, pot fi create şi impuse noi perspective asupra unor probleme de

securitate. Se poate schimba din temelii relaţia dintre Occident şi Orient graţie crizei economice

actuale, care i-ar putea trezi la realitate pe reprezentanţii celor mai puternice economii ale lumii.

În plus, deşi se poate adeveri teza potrivit căreia fără NATO în lume ar fi mai multă instabilitate,

nu trebuie să tratăm această organizaţie ca pe instituţia Papalităţii.

Cert este că faza Războiului Rece a fost depăşită, cel puţin dimensiunea ideologică a

acestuia. Deşi constatăm astăzi o serie de divergenţe în relaţiile dintre cele două mai puteri

militare şi economice (problema scutului antirachetă american în Europa, divergenţe energetice

în Ucraina), liderii celor două ţări au dat dovadă de suficient pragmatism şi realism pentru a

înţelege importanţa păcii pe continentul european. În această ordine de idei, mandatul lui

Medvedev pare să fi adus mai mult pragmatism în politica externă a Moscovei, dar şi mai multă

voinţă de a coopera cu Occidentul.

Capitolul III – Provocările globale contemporane şi rolul Rusiei în

actualul context geopolitic şi geoeconomic

32 Cronologia conflictului armat de la graniţele României, dintre Rusia şi Georgia, Realitatea TV, 13 august 2008, http://www.realitatea.net/cronologia-conflictului-armat-de-la-granitele-romaniei--dintre-rusia-si-georgia_330052.html

19

3.1 „Cordonul sanitar” în jurul Rusiei

Dacă ne referim la relaţia Rusiei cu o serie de state occidentale şi în special cu SUA,

constatăm că aceste relaţii sunt lipsite aproape cu desăfârşire de oportunitatea demarării unor

ambiţioase proiecte economice comune. Este vizată mai ales competiţia în domeniul militar şi în

cel energetic, existând biectivul clar al extinderii controlului asupra unor zone de o importanţă

strategică enormă. Crearea unui cordon sanitar prin instalarea unor baze NATO şi americane în

jurul graniţelor Rusiei, aşa cum susţin oficialii de la Moscova, are ca scop neutralizarea statului

rus, întrucât el este singurul care se vede în postura unei ţări cu puternice tente mesianice. Spre

deosebire de Uniunea Europeană sau Japonia, centre de putere care recunosc întâietatea Americii

pe arena internaţională, Rusia contestă hegemonia americană în lume, confirmând teza lui Henry

Kissinger care a avertizat că Statele Unite se vor confrunta, în secolul XXI, cu un tip de

competiţie cu care nu s-au întâlnit niciodată în timpul Războiului Rece. Într-adevăr, odată cu

întoarcerea în forţă a Rusiei lui Putin şi Medvedev pe arena nternaţională, cât şi în contextul

dezvoltării economice fără precedent a Chinei, Statele Unite s-au văzut nevoite să-şi apere cu

mai multă dârzenie interesele, neluând în consideraţie, după cum spune Kissinger, una din

necesităţile geopolitice ale omenirii – existenţa unei ordini multipolare în lume33.

Este adusă din nou în discuţie posbilitatea creării unui cordon sanitar în jurul graniţelor

Rusiei. Experţii apropiaţi de Kremlin consideră că apariţia acestuia, cât şi controlul asupra

resurselor energetice şi conductelor din spaţiul ex-sovietic, par a fi două condiţii indispensabile

pentru neutralizarea Federaţiei Ruse ca putere regională şi extinderea influenţei occidentale în

această regiune.

Toate acestea par să cofirme necesitatea promovării unei politici externe şi de securitate

mai agresive, cu atât mai mult că în condiţiile viitorului deficit energetic mondial statele îşi vor

radicaliza poziţia faţă de această problemă. Pe de altă parte, fostul disident sovietic şi autorul mai

multor cărţi despre sistemul sovietic al represiunii, Aleksandr Soljeniţân, considera că eforturile

ruşilor trebuie orientate spre interior, spre o dezvoltare internă, pe bază de muncă liberă,

îndeplinită cu tragere de inimă. Reconstituirea URSS e calea sigură spre a reduce la tăcere

poporul rus pentru totdeauna. De aceea, ruşii nu trebuie să fie arbitri universali şi nici să se afle

în competiţie pentru “leadership”-ul internaţional. Această viziune este infirmată de Aleksanr

Dughin care spune că Rusia nu-şi permite luxul de a avea o politică externă şi de securitate

pasive, întrucât însăşi supravieţuirea statului rus este pusă în pericol34.

33 KISSINGER, Henry, Diplomaţia, Ed. Bic All, traducere de Ştefancu Mircea şi Paraschivescu Radu, Bucureşti, 2002, p. 17.34 Дугин Александр, 3-я мировая началась, 08.08.2010, http://russia.ru/video/dugin3mir/

20

3.2 Adoptarea noi strategii de securitate naţională a Rusiei

Cert este că noua strategie de securitate a Rusiei confirmă atitudinea destul de pragmatică

a conducerii de la Kremlin în multe dintre problemele cu care se confruntă, reprezentând astfel o

confirmare a faptului că diplomaţia, economia şi maşinăria militară rusească trebuie organizate

în aşa fel, încât prezenţa Moscovei pe arena internaţională să fie tot mai puternică. În acest fel,

noua strategie naţională de securitate a Rusiei, valabilă până în 2020 şi aprobată de preşedintele

Medvedev pe 12 mai 2009, înlocuieşte vechea strategie din 1997 şi pe cea din 2000, adoptată

odată cu instalarea la putere a lui Vladimir Putin, şi aduce elemente de noutate în analiza

principalelor surse de ameninţare pentru poporul rus şi a măsurilor întreprinse pentru

îndepărtarea acestora. Dacă precedentul document se axa pe componenta militară a promovării

intereselor naţionale (hard power), actuala strategie evidenţiază importanţa majoră a indicatorilor

economici. Este pusă în discuţie competitivitatea Rusiei şi capacitatea ei de a face faţă

presiunilor concurenţiale de la începutul secolului XXI35.

Pentru prima dată într-un document de o asemenea importanţă respectarea drepturilor şi

libertăţilor fundamentale ale individului are un rol prioritar. Potrivit noii strategii de securitate,

libertatea şi bunăstarea individului se constituie într-un obiectiv major pentru instituţiile statului

rus. Se anunţă că va fi redusă discrepanţa prea mare dintre cea mai înstrărită pătură a populaţiei

şi cei mai defavorizaţi cetăţeni ai Federaţiei Ruse. În condiţiile crizei economice mondiale,

documentul precizează că statul va întreprinde măsuri adecvate pentru combaterea şomajului,

creşterea puterii de cumpărare a cetăţenilor ruşi, perfecţionarea sistemului sanitar, dezvoltarea

culturii şi a sistemului de învăţământ.

Aceste măsuri sunt extrem de importante pentru depăşirea deficitului demografic cu care

s-a confruntat statul rus în ultimii 20 de ani. Pe scurt, în ce priveşte ameninţările interne la

stabilitatea şi integritatea Federaţiei Ruse, principalele criterii pentru promovarea intereselor

naţionale sunt de ordin economic. Sunt vizate şi aspecte ce privesc xenofobia şi mai ales

separatismul.

În privinţa ameninţărilor externe la adresa Rusiei, se ajunge la o reconsiderare a

raporturilor cu Occidentul şi în special cu Alianţa Nord-Atlantică. Extinderea infrastructurii

militare a acestui bloc pe continentul european este văzută ca o ameninţare reală la adresa

securităţii Federaţiei Ruse. Sunt repuse în discuţie relaţiile cu statul american care este cel mai

mare promotor al extinderii alianţei. Să ne amintim de solicitările Ucrainei şi Georgiei de a intra

în NATO, sprijinite de Washington şi respinse de Franţa şi Germania în timpul summitului

NATO de la Bucureşti din 2008. Documentul aminteşte şi de activitatea desfăşurată de serviciile

35 EFTODE, Alexandru, Noua Strategie de Securitate naţională a Rusiei, Radio Europa Liberă, 14 mai 2009, http://www.europalibera.org/content/article/1731998.html

21

secrete străine pe teritoriul Rusiei. O decizie luată în acest sens a fost solicitarea lui Putin de a

îngreuna procedurile de înfiinţare a ONG-urilor străine în Federaţia Rusă36.

Dincolo de existenţa unor forţe separatiste pe teritoriul Rusiei sau de ameninţările

terorismului, autorii noii strategii de securitate precizează că secolul XXI va fi marcat în

principal de accentuarea competiţiei pentru resurse energetice. Nu este exclusă nici soluţia

militară la care “vor recurge anumite state pentru a-şi rezolva problemele energetice”. Un

element de noutate este intenţia Moscovei de a trimite unităţi militare şi ale FSB în Arctica,

regiune bogată în hidrocarburi şi revendicată de Canada, Statele Unite, Danemarca şi Norvegia.

“Este necesară înfiinţarea unor unităţi miliatre în zona arctică a Rusiei, pentru a se asigura

securitatea militară”, se spune în document cu precizarea că “supravegherea coastelor va fi

încredinţată FSB-ului”37.

O asemenea abordare a problemelor de securitate (energetică, militară) ar trebui să-i pună

pe gânduri pe decidenţii occidentali, dar este şi o expresie firească a frustrărilor Moscovei,

determinate de poziţiil geopolitice obţinute de Statelor Unite după destrămarea Uniunii

Sovietice.

3.3 Deficitul demografic

Noua strategie de securitate scoate în evidenţă şi problemele demografice ale Federaţiei

Ruse. Nu întâmplător unul din obiectivele prioritare înscrise în document priveşte crşeterea

demografică în Rusia ca pe o necesitate fără de care însăşi existenţa statului rus este pusă în

pericol. De aceea au fost introduse mai multe prevederi cu privire la respectarea drepturilor şi

libertăţilor fundamentale. Sunt vizate atât drepturile politice şi civile (dreptul la vot, la întrunire,

la acţiuni de protest), cât şi drepturile economice şi sociale fundamentale (dreptul la muncă, la

bunăstare, la sănătate, la educaţie etc).

Punând accentul pe problemele demografice cu care se confruntă statul rus, putem

surprinde evoluţia demografică a Rusiei şi principalele măsuri întreprinse de guvernul rus pentru

stimularea creşterii natalităţii, proces indispensabil nu doar pentru menţinerea stabilităţii şi a

dezvoltării economice, dar şi pentru supravieţuirea propriu-zisă a unui stat.

În ciuda unui potenţial energetic enorm şi a unei creşterii economice de aproximativ 7-

8% în perioada anilor 2001-2007, Rusia se confruntă cu o scădere acută a potenţialului

demografic, determinată mai recent şi de criza economică mondială. Această problemă este

36 CODREANU, Constantin, Vladimir Putin promulgă o lege împotriva ONG-urilor străine, Ziarul Financiar, 7 martie 2007, http://www.zf.ro/politica/politica-externa/vladimir-putin-promulga-o-lege-impotriva-ong-urilor-straine-3041799/ 37 Rusia are un plan în trei etape pentru a militariza Arctica, Realitatea TV, 27 martie 2009, http://www.realitatea.net/rusia-are-un-plan-in-trei-etape-pentru-a-militariza-arctica_483637.html

22

discutată şi în legătură cu exodul demografic al chinezilor în mai multe regiuni din Extremul

Orient rus, care, în urma depopulării, ar putea fi disputat de statul chinez. Chiar Aleksandr

Soljeniţân descria fenomenul natalităţii în Rusia. În 1875, spunea el, fiecărei femei îi reveneau,

în medie, şapte copii, în URSS, în preajma Marelui Război pentru Apărarea Patriei – 3, iar în

1993-1994, doar 2,1738.

Progonzele realizate de diverşi specialişti în probleme demografice arată că populaţia

Federeaţiei Ruse s-ar putea reduce de la circa 147 de milioane (cât are acum Rusia) la 125 de

milioane de oameni în 2025 şi la 100 de milioane în 2050. Este cât se poate de evident că cea

mai întinsă ţară din lume nu poate supravieţui cu un asemenea potenţial demografic. În ce

priveşte “protecţia etnicilor ruşi în cadrul propriilor graniţe”, în ultimii 2-3 ani au fost luate

măsuri importante pentru stimularea creşterii demografice, printre care putem aminti şi de plata

unor îndemnizaţii speciale pentru fiecare al treilea copil născut pe familie. În 2007, această

îndemnizaţie era de 250 mii ruble, în 2008, ea a crescut la 271 de mii, iar în 2010 se aşteaptă să

ajungă la 307 mii (aproape zece mii de dolari americani). În 2007, la o întâlnire cu sute de

jurnalişti din Rusia şi din străinătate, Vladimir Putin a anunţat că datorită îndemnizaţiilor pentru

fiecare al treilea copil creşterea natalităţii a înregistrat în 2007 cel mai mare nivel din ultimii 25

de ani39.

Capitolul IV – Rolul resurselor geostrategice şi politicile geoeconomice ale Rusiei

38 SOLJENIŢÂN, Aleksandr, Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX, traducere de Buzilă Boris, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 160.39 Стенограмма начала пресс-конференции Президента России Владимира Путина, Российская Газета, 14.02.2008, http://www.rg.ru/2008/02/14/ctenogramma-itogi-anons.html

23

Trebuie înţeles contextul adoptării noii startegii de securitate a Rusiei. În ce condiţii au

ajuns strategii ruşi să stabilească un anumit tip de obiective şi priorităţi pentru această ţară? Este

vorba de o dezvoltare din interior, prin sporirea potenţialului demografic şi a eforturilor

productive în cadrul economiei naţionale, sau mai degabă de aplicarea unor strategii de politică

externă, vizate să extindă controlul rusesc asupra vecinilor şi partenerilor strategici. Cert este că

un stat ca Rusia nu-şi poate permite luxul de a avea o politică externă şi de securitate pasivă,

incapabilă să ia în calcul principalele ameninţări ale mediului internaţional. Evident că

principalul domeniu în care pot fi identificate anumite ameninţări şi oportunităţi pentru Moscova

este cel energetic şi mai precis politica de extindere a controlului energetic asupra continentului

eruopean. Cu atât mai mult că poziţia Rusiei de furnizor al energiei pentru consumatorii europeni

este în mod regulat periclitată de vecinii săi cu poziţia de ţări de tranzit pentru energia rusească,

fiind vorba de Ucraina (în timpul mandatului preşedintelui portocaliu Victor Iuşcenko) şi de

Belarus (mai recent, în luna iunie a anului 2010). Metodele la care au recurs şi mai pot recurge

vecinii Rusiei ar consta în blocarea livrării de energie către consumatorii europeni, aceasta fiind

o metodă pe cât de controversată, pe atât de eficientă.

Prin urmare, în noul context geopolitic, este importantă nu doar posesia unor însemnate

rezerve energetice, dar şi posibilitatea transportării acestora pe teritoriul ţărilor de tranzit. Astfel

se întăreşte avantajul competitiv al furnizorului. Ori, fără o diplomaţie activă şi eficientă nu se

pot atinge principalele obiective ale ţării pe plan extern.

4.1 Razboiul energetic dintre Rusia şi Ucraina

Consider că merită să analizăm puţin felul în care s-a manifestat competiţia energetică

dintre SUA şi Rusia pe exemplul Ucrainei, existând presupunerea că anumite cercuri politice şi

financiare de la Washington şi-ar dori discreditarea ruşilor în faţa consumatorilor europeni ai

energiei.

Observăm că în actualul context geopolitic cele mai importante

economii ale lumii au ajuns într-un stadiu de dependenţă cronică faţă de

resursele energetice tradiţionale, concentrate în anumite regiuni de maximă

importanţă strategică pentru actorii internaţionali care domină actuala

ordine mondială. Sectorul energetic influenţează fundamental evoluţia

întregii societăţi. În prezent nu poate fi concepută o economie dezvoltată, cu

un sector social adecvat Europei secolului XXI, fără un sector energetic

eficient. De aceea strategia de securitate a multor state porneşte în primul

rând de la obiectivul asigurării securităţii energetice a acestora, fiind

cunoscute efectele dependenţei de petrolul şi gazele străine, atunci când

24

principalii furnizori de energies au tranzitorii enrgiei pot abuza de poziţia lor

în raport cu consumatorii şi recurge la acţiuni de şantaj politic.

Datorită poziţiei geostrategice pe care o ocupă, statul ucrainean poate zădărnici multe

dintre eforturile Rusiei de a-şi extinde sferele de influenţă pe continentul european. În acelaşi

timp, Ucraina sau mai precis conducerea de la Kiev putea facilita pătrunderea unor structuri

economice şi politice din Occident în spaţiul cândva dominat de Moscova sovietică. Această

confruntare de interese şi-a atins apogeul în timpul revoluţiei portocalii de la Kiev din 2004 şi cu

prilejul disputelor energetice dintre Ucraina şi Rusia din anii trecuţi. Ne intresează, bineînţeles,

perspectivele dezvoltării acestei ţări şi principala direcţie spre care se va orienta poporul

ucrainean după victoria liderului pro-rus Victor Ianukovici la alegerile prezidenţiale din ianuarie

2010, dar şi impactul jocurilor politice interne din această ţară asupra geopoliticii regiunii în

ansamblu.

Destrămarea Uniunii Sovietice a adus schimbări importante în raporturile politice şi

economice dintre Moscova şi Kiev. Deşi Ucraina, cel puţin la începutul anilor 90, mai era

percepută ca o ţară aflată în sfera de influenţă a Kremlinului, oficialii celor două state tinere nu

se mai considerau cetăţeni ai aceleiaşi ţări. Astfel, relaţiile de vasalitate sau, după cum se

exprimau înainte propagandiştii sovietici, ”relaţiile de frăţie dintre pooarele URSS”, au fost

treptat înlocuite cu raporturi alimentate de neîncredere reciprocă. Conducătorii celor două state

aveau în faţă electorate diferite şi, prin urmare, un anumit grad de răspundere faţă de cei care i-au

ales.

Pe de altă parte, nici Occidentul nu a ratat posibilitatea unei implicări mai active în

procesele economice şi politice în zonă, înţelegând probabil că temerile ucrainenilor faţă de noile

ambiţii ale Moscovei puteau servi ca o premisă importantă pentru înlocuirea unor lideri ucraineni

docili intereselor Kremlinului cu o clasă politică prooccidentală. În acest fel, strategia adoptată

de Zbigniew Brzezinski în perioada sovietică, aceea de a provoca şi menţine presiuni interne în

statele din Europa Centrală şi de Est şi chiar în interiorul URSS pentru obţinerea unei stări de

toleranţă faţă de Statele Unite şi pentru realizarea unei diversităţi politice cât mai mari, a

continuat să fie implementată cu succes după destrămarea Uniunii Sovietice40.

Interesul americanilor pentru Ucraina este justificat în primul rând prin poziţia

geopolitică a acestei ţări. Punctul de plecare în analiza geopolitică îl constituie locul geografic

ocupat de un stat, însă poziţia geopolitică înseamnă mai mult decât localizarea geografică. Ca

atare, gradele de longitudine şi latitudine nu au relevanţă decât în corelaţie cu ambianţa

geopolitică internaţională şi dinamica favorabilă sau negativă a relaţiilor dintre statele cuprinse

într-o arie geografică. Atât timp cât între Moscova şi Kiev vor exista divergenţe privind statutul

40 TĂMAŞ, Sergiu, Geopolitica. O abordare prospectivă, Ed. Noua Alternativă, Bucureşti, 1995, p. 114.

25

etnicilor ruşi care locuiesc pe teritoriul Ucrainei, dar şi privind moştenirea sovietică (Holodomor

şi statutul peninsulei Crimeea), forţe străine pot investi suficiente resurse pentru a provoca

tensiuni interne şi internaţionale în această parte a Europei.

Obiectivul final, potrivit unor experţi, este atragerea Ucrainei în sfera de influenţă

occidentală, iar proiectele energetice, ca în cazul Georgiei (Baku-Tbilisi-Ceyhan) sau

Azerbaidjanului (Nabucco), ar putea deveni instrumente de integrare a acestei ţări în structurile

economice şi de securitate occidentale. Nu trebuie să uităm de existenţa unei importante

conducte pentru petrolul din zona Mării Caspice, care uneşte portul din Odesa cu localitatea

Brody din nord-vestul Ucrainei. De acolo petrolul ar putea fi trasnoprtat spre Europa41.

Una din cele mai importante mize ale revoluţiei este, fără în doială, cea energetică. Pe

fondul shmbării politice de la Kiev şi în condiţiile unei dependenţe energetice accentuate a

Uniunii Europene faţă de gazele ruseşti, în presa europeană a fost popularizat conceptul de

“război al gazelor”, ajungându-se la un duel mai mult sau mai puţin simbolic dintre Rusia şi

Ucraina, provocat de ambiţia Moscovei de a-şi valorifica la maxim potenţialul energetic şi de

poziţia conducerii de la Kiev, care încerca să speculeze statutul de ţară de tranzit al Ucrainei.

4.2 Criza gazelor din iarna anilor 2005-2006

În iarna anilor 2005-2006, Rusia şi Ucraina au înregistrat primul conflict important de

după revoluţia portocalie de la Kiev, care l-a adus la putere pe preşedintele prooccidental Victor

Iuşcenko. Una din cauzele conflictului era legată de preţul solicitat de Rusia pentru gazul

destinat consumatorilor ucraineni. Ucraina plătea atunci 50 de dolari pe o mie de metri cubi, în

timp ce Gazprom a solicitat o taxă de 230 de dolari, precizând că “frăţia” din perioada URSS va

fi înlocuită cu o abordare pragmatică a cooperării cu statele din fosta Uniune Sovietică, bazată pe

interesele economice ale Federaţiei Ruse. Prin urmare, în lipsa unui acord pentru următorul an,

compania Gazprom a sistat livrările de gaz către Ucraina începând cu 1 ianuarie 2006, însă a

reluat furnizarea cu o zi mai târziu. Decizia de a întrerupe furnizarea de gaze către Ucraina a

survenit şi după o scădere abruptă a livrărilor de gaze naturale către unele state europene. Bosnia

şi Herţegovina, Croaţia şi Serbia s-au numărat printre clienţii Gazprom care au anunţat o

reducere a livrărilor de gaze de la 30% până la 50%. Pe fondul sistării gazelor, ruşii şi-au acuzat

partenerii ucraineni de furt şi corupţie. La rândul lor, ucrainenii au acuzat Rusia de practici

comerciale incorecte şi, mai mult sau mai puţin voalat, de ingerinţe politice42.

41 RONALD, Asmus, DIMITROV, Konstantin, FORBRIG, Joerg, O nouă strategie euro-atlantică pentru regiunea Mării Negre, Ed. IRSI “Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 2004, p. 121.42 Presiunea gazelor produce fisuri în unitatea europeană, Front News, 12 ianuarie 2009, http://www.frontnews.ro/externe/politica/criza-gazelor-19581

26

Indiferent cine a avut sau nu dreptate în disputa ruso-ucraineană, Europa a ajuns în pragul

unei veritabile crize energetice. În condiţiile acestor sistări de gaze, două probleme importante au

ajuns pe agenda europenilor. În primul rând, Uniunea Europeană s-a arătat interesată într-o mai

mare măsură de crearea unor rezerve care să-i permită să reziste câteva zile în cazul reducerii sau

sistării de gaze.

Criza gazelor din iarna anilor 2005-2006 a afectat nu doar imaginea Rusiei ca principal

furnizor de gaze pentru consumatorii europeni, dar a schimbat şi atitudinea unor cercuri politice

şi economice din Europa privind seriozitatea cu care autorităţile de la Kiev îşi onorează

angajamentele faţă de partenerii europeni. Katinka Barysch, reprezentantă a Centrului pentru

Reforma Europeană, cu sediul la Londra, a declarat că în Europa există impresia că Ucraina nu

este foarte bine “condusă” şi că acest lucru periclitează planurile conducerii portocalii de

integrare în structurile euroatlantice, în special în Uniunea Europeană şi NATO.

4.3 Criza gazelor din iarna anilor 2008-2009

Următorul conflict energetic dintre Rusia şi Ucraina a avut loc în iarna anilor 2008-2009,

într-un context asemănător celui din 2005-2006. Conştienţi de faptul că acţiunile întreprinse de

conducerea portocalie a Ucrainei puteau să reducă în mod considerabil influenţa energetică a

Rusiei în Europa şi să discrediteze imaginea Moscovei în ochii consumatorilor europeni, experţii

şi oficialii ruşi au declarat că Ucraina fură din gazul natural destinat europenilor, profitând de

statutul său de ţară de tranzit.

Într-adevăr, la începutul lunii ianuarie 2009, mai multe state europene, printre care şi

România, au constatat o scădere a livrărilor. Oficialii ruşi şi reprezentanţii companiei Gazprom

au declarat că gazul destinat europenilor a fost sustras de ucraineni şi că Moscova va opri

integral livrările, acuzând Kievul de nerespectarea obligaţiilor de tranzit şi precizând că cercurile

corupte de la putere şi din compania RosUkrEnergo au periclitat securitatea energetică a mai

multor state europene.

În acelaşi timp, autorităţile de la Kiev s-au plâns Occidentului de “imperialismul”

Moscovei şi de “şantajul energetic” la care recurg ruşii în mod regulat. Astfel, recentul conflict

energetic dintre Moscova şi Kiev a izbucnit sub semnul acuzaţiilor şi ameninţărilor reciproce. La

acestea se adaugă şi datoria Ucrainei faţă de Gazprom care a ajuns atunci la 2,4 miliarde de

dolari. Însă, deşi preşedintele Victor Iuşcenko a promis, cu puţin timp înainte de sistarea livrării

de gaze, că Ucraina va întoarce datoria şi va asigura “securitatea” tranzitului gazului rusesc spre

Europa, mai multe state europene au înregistrat o reducere a cantităţii de gaz primit în urma

tranzitului pe teritoriului Ucrainei.

27

Conflictul este legat şi de noi solicitări din partea Moscovei privind creşeterea preţului

pentru gazul destinat consumatorilor ucraineni. Să ne amintim că autorităţile de la Kiev nu au

acceptat preţul oferit de ruşi pentru mia de metri cubi – 250 de dolari, solicitând un preţ inclus

între 205 şi 235 de dolari. După ce comisia ucraineană a întrerupt negocierile cu reprezentanţii

Moscovei, Putin a declarat că noul preţ pentru gazele ruseşti va fi de 450 de dolari43.

La fel ca şi în ianuarie 2006, oficialii ruşi au motivat această creşetere a preţului solicitat

cu necesitatea lansării unui nou tip de parteneriat cu Ucraina, care să reflecte intersele economice

reale ale Federaţiei Ruse, şi nu practici de aprovizionare gratuită a “prietenilor” Moscovei în

schimbul promisiunii de a nu adera la organizaţii euroatlantice.

4.4 Cauzele şi implicaţiile geopolitice ale conflictului energetic cu Ucraina

Însă, deşi recentul conflict energetic nu pare a fi decât o simplă neînţelegere dintre două

state, ce-i drept cu repercursiuni asupra mai multor state europene, există destule voci care susţin

că ramificaţiile acestuia sunt mult mai profunde. Spre exemplu, potrivit primului preşedinte al

Ucrainei, Leonid Kravciuk, conflictul a reflectat intenţia Moscovei de a pedepsi statul ucrainean

pentru contribuţia pe care a avut-o la militarizarea Georgiei. Cotidianul rus “Izvestia” susţine că

Iuşcenko a ordonat personal vânzarea de armament către Georgia. Potrivit cotidianului, statul

georgian a cumpărat de la ucraineni 7 sisteme de apărare antiaeriană Buk-M1, 200 de sisteme de

apărare antiaeriană STRELA şi IGLA, tancuri T-72 şi lansatoare de rachetă Grad “alese cu

ajutorul experţilor americani” şi folosite pe 8 august 2008 în ofensiva împotriva capitalei Osetiei

de Sud. Premierul ucrainean Iulia Timoşenko a denunţat traficul de arme din Ucraina şi a

solicitat transferarea controlului vânzărilor de armament către guvern. Reacţia lui Iuşcenko nu s-

a lăsat mult timp aşteptată. La începutul lui noiembrie 2008, Secretariatul preşedintelui ucrainean

a acuzat-o pe Timoşenko de înaltă trădare în favoarea intereselor Federaţiei Ruse.La sfârşitul

lunii ianuarie 2009, premierul rus Vladimir Putin a declarat, într-un interviu acordat cotidianului

“Bloomberg”, că administraţia Bush este direct responsabilă pentru conflictul energetic dintre

Moscova şi Kiev. “Tot ce s-a întâmplat pe parcursul ultimilor ani în Ucraina este rezultatul

direct al contribuţiei pe care au avut-o fosta administraţie de la Washington şi Uniunea

Europeană în organizarea unor mişcării revoluţionare şi în răspândirea stării de haos“, a

precizat el, punând accentul pe existenţa unei practici în Occident de a responsabiliza Rusia

pentru orice sistare de gaze44. În plus, este evident că şi Rusia are nevoie de banii consumatorilor

europeni pentru serviciile oferite. Este vorba de o relaţie de interdependenţă economică, în care

43 Цена российского газа для Украины в I квартале составит $360, Риа Новости, 20.01.2009, http://www.rian.ru/gas_news/20090120/159662877.html 44 Путин: Буш разжигал газовую войну и «оранжевую» революцию, Росбалт 26.01.2009, http://www.rosbalt.ru/2009/01/26/612782.html

28

nu intră şi Statele Unite. Dimpotrivă, Washingtonul este promotorul principal al proiectelor

energetice care ocolesc Rusia, probabil în efortul de a prelua hegemonia energetică a Moscovei

în această zonă.

4.5 Eforturi de ocolire a Ucrainei şi lansarea proiectului South Stream

Revoluţia portocalie a scos în prim plan personaje care şi-au propus scopul de sabotare a

relaţiilor cu Federaţia Rusă sau invers, personaje care au încercat să aducă interesul naţional al

Ucrainei în atenţia partenerilor ruşi. În orice caz, perpetuarea competiţiei energetice pe

continentul european şi evenimentele revoluţionare de la Kiev au transformat Ucraina într-un

important “sabotor” al proiectelor energetice promovate de Moscova. În scopul ocolirii porţiunii

ucrainene a tranzitului, Gazprom a demarat un nou proiect de transportare a hidrocarburilor

ruseşti spre consumatorii europeni. Este vorba de proiectul South Stream (Anexa 3) care a adus

schimbări importante în abordarea de către ruşi a relaţiilor cu partenerii din Balcani. Astfel, pe

18 ianuarile 2008, Bulgaria a acceptat să semneze un contract cu Gazprom pentru a participa la

proiectul gazoductului ruso-italian (proiectul vizează construirea unei conducte tocmai până în

Italia). În timpul vizitei întreprinse de Putin la Sofia, o parte a elitei bulgare s-a arătat totuşi

nemulţumită de atitudinea „servilă” a executivului bulgar faţă de partenerii ruşi. Serbia s-a

alăturat proiectului în ianuarie 2008. Contractul dintre statul rus şi cel sârb a prevăzut şi vânzarea

a 51 % din pachetul majoritar al companiei petroliere care deţine monopolul în acesată ţară către

compania Gazprom. Potrivit lui Vladimir Putin, acest proiect este de lungă durată şi întăreşte

considerabil securitatea enrgetică a Serbiei45

Potrivit autorilor proiectului, South Stream va parcurge 900 de kilometri din Rusia, pe

fundul Mării Negre, până în Bulgaria. Pe teritoriul acestei ţări conducta se va ramifica. O parte se

va îndrepta spre nord, prin Serbia, Ungaria şi, probabil, prin România, iar cealaltă parte va merge

în Italia, tranzitând teritoriul Greciei. Capacitatea sa va fi de 30 de miliarde de metri cubi pe an.

Potrivit analiştilor ruşi, întreg costul proiectului s-ar putea ridica la 14 miliarde de dolari, iar

porţiunea maritimă i-ar putea costa pe ruşi şi italieni 3-5 miliarde de dolari. Prin urmare,

construirea acestui gazoduct ar putea deveni cel mai scump proiect demarat vreodată de

compania Gazprom.

Capitolul V Studiu de caz: Relaţiile dintre Rusia şi SUA45 Serbia s-a alăturat proiectului South Stream, BBC Romanian, 25 ianuarie 2008, http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2008/01/080125_south_stream.shtml

29

Acest capitol scoate în evidenţă consecinţele extinderii influenţei economice şi politice

americane către graniţele Federaţiei Ruse şi percepţiile pe care le au decidenţii ruşi asupra

acestui proces de extindere. Evident, în funcţie de nivelul de percepere a pericolului, sunt

elaborate şi implementate anumite strategii de apărare. Noua strategie de securitate a Rusiei

precizează că un factor determinant în relaţiile cu NATO sun planurile inacceptabile pentru statul

rus de avansare a infrastructurii militare a Alianţei spre graniţele sale şi încercarea de a-i acorda

acesteia funcţii globale, care nu corespund normelor dreptului internaţional. Se mai subliniază

tendinţa Rusiei de a stabili cu Statele Unite (principalul promotor al extinderii NATO) un

parteneriat strategic echitabil şi deplin, în pofida unor disensiuni provocate de războiul din

Georgia din august 2008, de recunoaşterea provinciei Kosovo în 2008 şi de tentativa

Washingtonului de a instala scutul antirachetă american în Europ. Ca priorităţi rămân:

- obţinerea unor înţelegeri noi în sfera dezarmării;

- întărirea măsurilor de încredere;

- soluţionarea problemelor privind nerăspândirea armelor de distrugere în masă;

- intensificarea cooperării în lupta împotriva terorismului.

5.1 Procesul de globalizare şi SUA

Suspiciunile ruşilor sunt în raport cu SUA alimentate mai ales de Parteneriatul pentru

Pace, lansat de NATO în 1994. Acest proiect a deschis posibilitatea de lărgire a consultărilor şi

acţiunilor desfăşurate cu foştii membri ai Tratatului de la Varşovia, care puteau participa la

exerciţii comune cu membrii Alianţei Nord-Atlantice. Deşi oficialii NATO susţin că exerciţiile

au ca obiective pregătirea cooperării în operaţiuni de menţinere a păcii, furnizarea experienţei

către viitorii membri ai Alianţei în ce priveşte pregătirea personalului, corelarea între bugetele de

apărare şi economie sau probleme de echipament şi comunicaţii46, strategii ruşi consideră că

exerciţiile militare organizate de SUA şi de aliaţii săi în cadrul Parteneriatului pentru Pace au o

pronunţată tentă antirusească, întrucât aceste evenimente militare au loc cu participarea şi pe

teritoriul statelor ostile Moscovei..

Spre exemplu, ultimele exerciţii militare de acest gen au fost programate în Georgia

pentru perioada 6 mai – 1 iunie 2009. La exerciţii participă Albania, Bosnia-Herţegovina,

Canada, Croaţia, Macedonia, Grecia, Ungaria, Spania, Elveţia, Turcia, Ucraina, Emiratele Arabe

Unite, Marea Britanie şi SUA şi, este important să precizăm, Azerbaidjanul. Deşi au mai fost

46 DE ROSE, Francois, Al treilea război mondial nu a avut loc. NATO şi pacea, traducere de Unteanu Cristianu, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, p. 121.

30

invitate Armenia, Kazahstan, Serbia şi Republica Moldova, reprezentanţii celor patru state nu au

dat curs invitaţiei NATO47.

Extinderea zonelor de influenţă ale Statelor Unite se accentuează şi pe fondul globalizării.

Un aspect important al acestui proces este legat de abandonarea definitivă de către Statele Unite

a unei politici izolaţioniste, încercându-se ulterior modelarea lumii conform standardelor

americane. Efectele însă nu au fost atât de puternice în contextul bipolarismului geopolitic. Nu

existau atunci suficiente mijloace tehnologice de promovare a intereselor şi valorilor americane

în lume. La acestea se adaugă şi poziţia ocupată de Uniunea Sovietică şi, respectiv, împărţirea

sferelor de influenţă între Moscova şi Washington. Competiţia dintre cele două superputeri s-a

manifestat şi la nivelul ideologiei (capitalism şi economie de piaţă versus comunism şi sistem de

comandă), neexistând suficiente premise favorabile liberalizării schimburilor comerciale

internaţionale.

Ulterior, după destrămarea Uniunii Sovietice şi, respectiv, a valorilor care au susţinut

comunismul într-o serie de state din Africa, Asia şi Europa Centrală şi de Est, procesul de

globalizare s-a accentuat. Dacă în conflictul dintre Occident şi Răsărit lumea era împărţită în

două tabere care întreţineau puţine relaţii între ele, această delimitare - Cortina de Fier – a căzut

în 1989-1990. Statele care aparţineau blocului estic s-au îndreptat în direcţia pieţei mondiale,

încrezându-se tot mai mult în democraţie şi economie de piaţă ca principii de organizare

fundamentale.

În următorii 20 de ani, globalizarea a cunoscut o dezvoltare fulminantă, facilitată atât de

plasarea Americii în fruntea „lumii civilizate”, cât şi de progresul tehnologic care a asigurat un

schimb de informaţii, mărfuri, servicii, tehnologii tot mai accentuat.

Analizând cu atenţie globalizarea şi agenţii săi, putem ajunge la constatarea că

principalele iniţiative privind accentuarea acestui proces au venit din partea ţărilor dezvoltate, cu

predilecţie din partea Statelor Unite care au început să-şi propage cu mai multă hotărâre

interesele şi viziunea în lume duă căderea Uniunii Sovietice. Oricum, iniţiativele de cooperare

mai accentuată au apărut şi după finalizarea celei de-a doua conflagraţii mondiale, când s-a ajuns

la liberalizarea schimbului de mărfuri, servicii şi capital, proces care s-.a produs la un nivel

multilateral, prin intermediul Acordului General cu privire la Comerţ şi Trafic (GATT), al

Organizaţiei Mondiale a Comerţului, al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică

(OECD) şi al Fondului Monetar Internaţional. A fost consolidat astfel un nou sistem economic

printr-o serie de acorduri multilaterale, bilaterale şi regionale între diferite autorităţi naţionale şi

regionale.

47 NATO face exercitii militare in Georgia in ciuda opozitiei Rusiei, Ziare.com, 6 mai 2009, http://www.ziare.com/articole/exercitii+NATO+Georgia

31

Evident că atunci când efectuăm o analiză comparativă a situaţiei din Statele Unite şi

Rusia, putem evidenţia un ansamblu întreg de caracteristici specifice fiecărei economii în parte,

în funcţie de contextul local şi mai ales de modelul asumat al dezvoltării socio-economice. Spre

deoebire de statul rus, care cu doar două decenii în urmă se afla undeva la semiperiferia

sistemului economic mondial inclusiv din cuza unei curse a înarmărilor tot mai accentuate,

Statele Unite dispun de o poziţie de invidiat în acest sistem, aflându-se chiar în fruntea

principalelor iniţiative privind globalizarea. Tendinţele acestui proces pornesc din centru şi se

răsfrâng asupra periferiilor şi semiperiferiilor48.

Ne putem orienta inclusiv după activitatea unor importante companii precum

McDonald’s, care deserveşte zilnic 20 de milioane de oameni din lumea întreagă, în timp de

Coca-cola este băută de un milliard de clienţi pe zi. MTV are o audienţă de jumătate de miliard

de oameni, iar Hollywood-ul produce 85% dintre cele mai vizionate filme din lume. În

clasamentul primelor 10 filme, realizat de revista Fortune, primele şase sunt de producţie

americană. Deja a apărut obiceiul de a echivala produsul care simbolizează globalizarea cu cel

american. Spre exemlu, pizza este considerată în cele mai multe zone ale lumii produs american,

deşi el este italian Evident că se dezvoltă şi curente care se opun acestor “exporturi” de produse

şi valori americane. În Franţa a apărut char o mişcare de împotrivire la răspândirea restaurantelor

McDonald’s, în numele protejării “suveranităţii culturale”. Fostul ministru de Externe al Franţei,

Hubert Vedrine, a comparat Statele Unite cu un “peşte mare care înoată cu uşurinţă în apele

globalizării şi le domină”49.

Cert este că firmele americane au sprijinit globalizarea şi au profitat de pe urma acesteia,

obţinând mai multe avantaje:

- datorită faptului că globalizarea pune în prim plan limba engleză;

- datorită faptului că procesul globalizării este conceput în lumina prncipiilor economice

neoliberale;

- datorită faptului că americanii impun abordarea lor legislativă, financiară şi tehnică şi că

promovează individualismul.

Câteva dimensiuni ale globalizării sunt într-adevăr dominate astăzi de activităţi desfăşurate

în Wall Street, Silicon Valley şi Hollywood. De aceea o serie de trăsături distincte fac din SUA o

ţară ce se poate adapta uşor unor structuri multietnice, întrucât structura demografică este în

permanenţă modificată prin intermediul imigraţiei. Aşa cum societatea SUA este deschisă către

imigranţii veniţi din afară, şi firmele americane sunt deschise faţă de tradiţiile şi caracteristicile

48 SIMON, Ana Efectele perverse ale globalizării: manipularea prin media, publicaţia electronică Necenzurat, 24 noiembrie 2009, http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=5704:efectele-perverse-ale-globalizrii-manipularea-prin-media&catid=3:administratie&Itemid=8 49 Nighy, Brian, Este globalizarea o simplă americanizare?, 7 august 2006, http://www.pentrufamilie.ro/phpBB2/viewtopic.php?t=116

32

locale ale ţărilor în care îşi desfăşoară activităţile de business. Prin poziţia sa în domeniul

cercetării, tehnologiei, economiei, mass media, Statele Unite valorifică mai bine noua tendinţă a

globalizării şi îi conferă un pronunţat conţinut „american”. De aceea nu ne putem îndoi de faptul

că dacă Franţa ar fi avut poziţia SUA, globalizarea ar fi căpătat o mai pregnantă „coloratură

franceză”50.

Bazându-ne pe informaţiile de mai sus, putem constata cu uşurinţă ideea că principalul

beneficiar al globalizării este SUA. Şi totuşi, în pofida “dominaţiei” sale în sistemul economic

internaţional, America se poate confrunta, într-un viitor apropiat, cu tentativele altor puteri de a

domina procesele pe care aceasta şi le-a asumat după al Doilea Război Mondial. Ar fi vorba,

bineînţeles, de statul chinez, care a înregistrat o dezvoltare economică fulminantă în ultimele

două-trei decenii, dar şi de Federaţia Rusă, ţară cu un impresionant potenţial energetic, pe care îl

poate specula în promovarea intereselor sale pe plan extern. Se pare că a avut dreptate Henry

Kissinger, atunci când a declarat că în lumea multipolară a secolului XXI va fi nevoie de eforturi

mult mai subtile pentru a menţine influenţa Statelor Unite asupra mediului internaţional51.

5.2 Apropierea Federaţiei Ruse de China

În contextul globalizării susţinute de americani, ar fi oportun să identificăm baza

ideologică ce a permis întărirea unor alianţe strategice bilaterale şi multilaterale alternative. Să ne

referim măcar la statele BRIC care au ajuns să conteste în anumite circumsanţe hegemonia

americană (BRIC, constituit din Brazilia, Rusia, India şi China). (Anexa 4)

Primul pas ar consta în înţelegerea motivaţiilor care îi determină pe ruşi să conteste

dominaţia americană asupra lumii. Originea acestor motivaţii constă inclusiv în panslavism şi

ortodoxism care au fost totdeauna două dintre componentele de bază ale geopoliticii ruseşti, fie

atunci când Moscova îşi asuma o misiune mesianică în lume, fie când încerca să-şi extindă

influenţa în Balcani şi să se apropie de slavii de acolo sub pretextul protejării ţărilor ortodoxe din

acea regiune.

Această viziune asupra lumii încurajează într-o măsură considerabilă îndepărtarea

Moscovei de vectorul occidental (poate doar cu excepţia cooperării puternice a Rusiei cu unele

state europene precum Germania sau Franţa). Prin această viziune se explică şi găsirea bruscă a

unui compromis real în relaţia dintre Moscova şi Beijing în foarte multe probleme economice şi

care vizează securitatea colectivă. Rusia şi China sunt deocamdată nişte puteri mai degrabă

50 Nighy, Brian, Este globalizarea o simplă americanizare?, 7 august 2006, http://www.pentrufamilie.ro/phpBB2/viewtopic.php?t=11651 KISSINGER, Henry, Diplomaţia,traducere de Ştefancu Mircea şi Paraschivescu Radu, Ed. Bic All, Bucureşti, 2007, p. 699.

33

regionale, dar cu o tradiţie milenară. De aici vine şi un oarecare dispreţ faţă de modelul

civilizaţional al Americii, care este diferit de modelele lor.

La toate acestea se adaugă şi curentul eurasiatic, a cărui influenţă pregnantă se resimte

asupra Kremlinului. Curentul a apărut în anii 1920, în cadrul emigraţiei ruseşti. Sub influenţa

notabilă a scrierilor istoricului şi etnografului Lev Gumiliov, acest curent reapare după 1991,

constând în ideea că ar exista o a treia cale pentru dezvoltarea Rusiei52, care cu siguranţă ar avea

prea puţine tangenţe cu modelul occidental al dezvoltării.

Cel mai proeminent reprezentatnt al curentului eurasiatic este unul din mentorii lui

Vladimir Putin, Aleksandr Dughin. Promovând un discurs antioccidental şi cu predilecţie

antiamerican, el susţine că Rusia va juca un rol determinant în edificarea unei lumi multipolare.

La mutipolarism se poate ajunge, în opinia lui, prin unirea geopolitică a Europei, Rusiei şi Asiei

şi, în consecinţă, prin apariţia unui nou nucleu de putere care va contesta hegemonia americană

în lume. Eurasianismul lui Dughin constituie o nouă componentă fundamentală a politicii

externe ruseşti, materializată în proiectul “Eurasia”, SEU (Spaţiul Economic Unic, pe care Rusia,

Belarus şi Kazahstan au decis să-l constituie începând cu 2012) şi, nu în ultimul rând, în

Organizaţia de Cooperare de la Shanghai, văzută deseori ca o alternativă la NATO.

Deşi discursul ideologului pare a fi radical uneori, el reflectă cele mai importante

componente ale politicii externe ruseşti – eurasianismul, panslavismul, ortodoxismul şi

naţionalismul. Ca şi înainte, Rusia este o ţară cu puternice tente mesianice, considerându-se o

alternativă la hegemonul american. Această viziune intră în contradicţie cu interesele Americii în

regiune. Chiar Kissinger spunea că America e o insulă în largul marii mase continentale a

Eurasiei, ale cărei resurse şi populaţii le depăşesc cu mult pe cele ale Statelor Unite. În

consecinţă, dominarea de către o singură putere a uneia dintre cele două sfere principale ale

Eurasiei – Europa sau Asia – rămâne o bună definiţie a pericolului strategic pentru America. Prin

urmare, spune Kissinger, Statele Unite trebuie să oprească consolidarea unei mari puteri în

această regiune. În caz contrar, poporul american s-ar trezi cu o capacitate de rezistenţă efectivă

puternic diminuată53.

5.3 Constituirea Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai

Una din cele mai active modalităţi de cooperare multilaterală a fost identificată prin

înfiinţarea Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai (Anexa 5), aceasta având ca punct de

pornire Shanchai Five, înfiinţat în aprilie 1996, odată cu semnarea „Tratatului pentru întărirea

52 DE TINGUY, Anne, Moscova şi lumea. Ambiţia grandorii: o iluzie?, traducere de Dan Starcu, Ed Meridiane, Bucureşti, 2008, pag. 22653 KISSINGER, Henry, Diplomaţia,traducere de Ştefancu Mircea şi Paraschivescu Radu, Ed. Bic All, Bucureşti, 2007, p. 707.

34

încrederii militare în regiunile de frontieră” la Shanghai de către şefii de stat ai Republicii

Populare Chineze, Rusiei, Kazahstanului, Kârgâzstanului şi Tadjikistanului. În 2001, în

organizaţie a fost admis şi Uzbekistanul, OCS luând denumirea de Shanghai Six . În acelaşi an,

reprezentanţii Rusiei şi ai Chinei au semnat un tratat de bună vecinătate şi cooperare.

Cel puţin la nivel declarativ, principalele obiective ale Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai

constau în:

- întărirea încrederii reciproce şi a bunei vecinătăţi între statele membre;

- stimularea cooperării efective în ce priveşte chestiunile politice, economia şi comerţul,

ştiinţa şi tehnologia, cultura, educaţia, transporturile, protecţia mediului şi alte domenii;

- colaborarea pentru atingerea şi întărirea păcii, securităţii şi stabilităţii regionale;

- promovarea stabilirii unei noi ordini politice şi economice la nivel politic şi internaţional,

care să fie caracterizată prin democraţie, justiţie şi raţiune54.

Numeroşi specialişti şi comentatori politici nu se lasă convinşi de declaraţiile susţinute de

reprezentanţii Chinei şi ai Rusiei, potrivit cărora Organizaţia de Cooperare de la Shanghai nu a

fost concepută ca o contrapondere la influenţa NATO. Se susţine că una din principalele raţiuni

pentru înfiinţarea acestei organizaţii a fost aceea de a împidecia Statele Unite să intervină în zone

apropiate Chinei sau Rusiei.

Evident că unul din proiectele prioritare ce vizează accentuarea cooperării cu furnizorii

de energie este adâncirea raporturilor cu Rusia şi alte state din spaţiul ex-sovietic. De altfel,

înfiinţarea Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai poate fi interpretată ca o urmare firească a

nevoilor de energie ale consumatorilor chinezi. De cealaltă parte, Federaţia Rusă şi statele din

Asia Centrală sunt interesate şi ele în accentuarea acestui tip de cooperare, luând măsuri tot mai

hotărâte de a atrage capitalul chinez în schimbul energiei.

Putem recunoaşte că din această perspectivă China se află într-o oarecare stare de

dependenţă faţă de principalii săi furnizori. Ea este nevoită să sporească importurile de energie

pentru a putea menţine o rată a creşterii economice pe care să o încetinească raţional şi treptat, în

scopul corectării problemelor de natură socială sau ecologică, ce se dovedesc a fi din ce în ce

mai dificil de soluţionat.

5.4 Scutul american antirachetă în România

Alianţa Rusiei cu Beinjingul pare să se întărească tot mai mult sub impactul unor

divergenţe serioase dintre Moscova şi Washington. Astfel, în pofida declaraţiilor privind

încălzirea relaţiilor dintre Statele Unite şi Rusia, făcute de ambele părţi în ultimii 2 ani,

Kremlinul a ameninţat de mai multe ori cu desfăşurarea de sisteme de rachete Iskander în

54 Shanghai Cooperation Organization, 1 july 2007, http://www.fmprc.gov.cn/eng/topics/sco/t57970.htm

35

regiunea Kaliningrad, ca ripostă la planurile administraţiei de la Washington de a instala

elemente ale sistemului său de apărare antirachetă în Europa, precum şi cu amplasarea de baze

militare ruseşti în Abhazia şi Osetia de Sud.

Aceste ameninţări par să survină într-un context cu totul aparte pentru România care se

află în faţa unei oportunităţi unice de a-şi spori nivelul de securitate, prin instalarea pe teritoriul

acesteia a scutului american antirachetă, dar şi în faţa unor riscuri majore provenite mai ales din

partea statelor care se văd ameninţate de acest scut. Este vorba nu doar de statul iranian, care le-a

dat mari bătăi de cap cancelariilor occidentale prin dezvoltarea programului său nuclear, dar şi de

Rusia. Ultima ţară se vede ameninţată chiar într-o măsură mai mare decât ceilalţi doi juăctori

reigonali, trecuţi pe lista neagră a Washingtonului (Iran şi Coreea de Nord), referindu-se şi la

intenţia americanilor de instalare a elementelor apărrăii antirachetă pe teritoriul Cehiei şi

Poloniei.

Este oportun să precizăm că poziţia Moscovei faţă de instalarea acestui scut pe teritoriul

României a devenit subiect central al dezbaterii, lăsând în urmă unele detalii de ordin tehnic,

tactic şi politic, care ar trebui în aceeaşi măsură să intereseze societatea românească. Şi totuşi, în

ciuda reacţiilor dure pe care Moscova le are uneori faţă de politica NATO şi în special a Statelor

Unite pe continentul european, nu se poate vorbi despre o balanţă reală a puterii în lume. Rusia

este deocamdată slăbită în faza ei de tranziţie către o formă mai democratică de organizare a

sistemului politic. Pe de altă parte, America, având deocamdată cel mai mare potenţial militar şi

economic şi o atitudine moralistă asupra lumii, reprezintă un puternic punct de atracţie pentru

mai multe state europene, în special pentru cele mici şi mijlocii care nu au intrat în NATO şi

sentimentul de nesiguranţă al cărora este accentuat în contextul unor divergenţe cu jucătorii

regionali care contestă actualul sistem de securitate.

În pofida extinderii infrastructurii militare în lume, pentru Kenneth Waltz unipolarismul

SUA nu reprezintă decât o fază tranzitorie. Pe parcursul ultimilor ani, el şi alţi neorealişti au

încercat să discearnă semnele unei noi transformări, de data aceasta către multipolarism. Într-un

articol al cărui titlu face referire la o ”nouă ordine mondială”, Waltz contestă sfârşitul

bipolarităţii, sugerând că Rusia îşi menţine capabilităţile de contralovitură nucleară. Astfel că

prezenţa armelor nucleare este un factor decisiv în stabilirea polarităţii. Chiar dacă Rusia este

slăbită economic, ea îşi poate purta singură de grijă, asigurând existenţa continuă a ordinii

bipolare în lume55.

Nici semnarea Tratatului START II de către preşedintele american Barack Obama şi

omologul său rus, Dmitri Medvedev, nu schimbă prea mult situaţia. Acesta prevede reducerea

efectivelor nucleare la 1550 pentru fiecare ţară. Liderul de la Washington a semnat noul tratat la

55 WALTZ, Kenneth, Teoria politicii internaţionale, traducere de Mihăilescu Nicoleta, Ed Polirom, Iaşi, 2006, p. 16.

36

doar câteva zile de la anunţarea unei noi doctrine nucleare, potrivit căreia SUA vor recurge la

utilizarea armelor nucleare numai “în circumstanţe extreme”, pentru a-şi apăra propriile interese

vitale sau pe cele ale aliaţilor lor56.

Este cert că Rusia a recurs la o reducere mai semnificativă a potenţialului său nuclear,

fiind dezavantajată şi prin prisma întinderii teritoriale imense a graniţelor sale, dar semnarea

acestui document oricum nu exclude menţinerea unei capacităţi înalte de apărare a acesteia într-o

perioadă marcată de competiţia tot mai acerbă pentru resurse energetice. În acest context se

înscrie şi refuzul autorităţilor ruse de a sprijini iniţiativele Washingtonului privind o eventuală

colaborare a celor două ţări în domeniul apărării antirachetă. Poziţia oficială a demnitarilor de la

Moscova este aceea că Rusia e dispusă să colaboreze cu Statele Unite pentru asigurarea

securităţii europene, dar nu e de acord cu planurile americanilor privind instalarea elementelor de

apărare antirachetă în Europa.

Rusia a făcut totuşi un prim pas în vederea normalizării relaţiei cu Statele Unite prin

sistarea livrării de rachete ruseşti de tip S-300 către Iran. Deşi exista un contract între Rusia şi

Iran, un oficial militar rus a declarat că executarea contractului va depinde mult de evoluţia

situaţiei internaţionale şi de deciziile liderilor ţării, subliniind faptul că Moscova ar putea amâna

livrarea acestor rachete pentru o dată nedeterminată. Se pare că Moscova ar fi luat această

decizie pentru a nu împiedica dialogul pe cale de a se îmbunătăţi cu noua administraţie de la

Washington. SUA au exercitat presiuni asupra Rusiei pentru a renunţa la vânzarea acestor

performante rachete sol-aer, capabile să doboare un avion aflat la o altitudine de 3 mii de metri şi

150 de km distanţă şi care ar permite Teheranului să-şi protejeze mai bine obiectivele strategice,

în special cele nucleare. Răspunsul american la gestul Rusiei a venit sub forma unei scrisori

expediate de preşedintele american Barack Obama omologului său rus, Dmitri Medvedev, în

care sublinia că proiectul scutului american antirachetă din Europa, criticat de Moscova, este

legat de viitorul programelor nucleare şi balistice iraniene şi nu trebuie perceput ca o ameninţare

la adresa Rusiei.

În condiţiile în care se dau tot mai mulţi bani pe proiectele militare ale SUA în cele mai

îndepărtate regiuni ale lumii şi mai ales în contextul în care se poate preconiza un nou război

împotriva Iranului, o nouă confruntare militară pe timpul crizei economice ar putea costa prea

mult economia americană. Nu trebuie să ignorăm nici avertismentele miliardarului american

Warren Buffet. Cu puţin timp înainte de declanşarea crizei economice mondiale, el a declarat că

America se află în pragul unei catastrofe financiare, întrcuât nu mai e în stare să-şi acopere

datoriile care se ridică la zeci de trilioane de dolari. Fimul documentar “I.O.U.S.A.”, realizat cu

56 Obama and Medvedev sign nuclear deal in Prague, The Independent, 8 april 2010, http://www.independent.co.uk/news/world/politics/obama-and-medvedev-sign-nuclear-deal-in-prague-1938968.html

37

sprijinul lui Buffet, scoate în evidenţă efectele negative ale consumatorismului americanilor care

s-au obişnuit să cumpere tot mai mult pe datorie. La rândul său, Leontiev spune că nu doar

organizarea proastă a sistemului de credit, dar şi extinderea infrastructurii militare americane în

Orientul Mijlociu şi în Europa a adus Statele Unite în pragul unei veritabile catastrofe

financiare57.

Aşadar, urmează să ne întrebăm dacă SUA ar mai fi în stare să-şi promoveze cu aceeaşi

eficienţă interesele pe plan extern şi să susţină în continuare varianta americană a globalizării.

Aici ne putem din nou referi la acel efect de bumerang al globalizării, atunci când statele

dezvoltate ajung să fie depăşite, la nivelul ritmurilor de dezvoltare, de cele care se aflau anterior

la semiperiferia sistemului economic internaţional. Transferul de tehnologii şi experienţă dinspre

Occident spre aceste entităţi statale, prin intermediul organizaţiilor financiare internaţionale şi al

corporaţiilor, facilitează o dezvoltare mai accentuată a beneficiarilor acestor tehnologii. De

acelaşi proces pare să beneficieze şi Rusia lui Dmitri Medvedev şi a lui Vladimir Putin.

Modernizarea unui stat cu un asemenea potenţial energetic şi militar poate aduce multe

schimbări la nivelul sistemului internaţional, mai ales sub aspectul participării companiilor

ruseşti la circulaţia fluxurilor de capital şi energie. Avem în faţă un secol destul de imprevizibil

sub aspectul tehnologiilor şi de aceea nu ne putem pronunţa definitiv asupra ritmurilor de

dezvoltare înregistrate de o putere sau alta.

57 Un miliardar american susţine că SUA este în pragul unei catastrofe financiare, publicaţia electronică Jurnalul, august 2008, http://www.jurnalul.ro/stire-externe/un-miliardar-american-sustine-ca-sua-este-in-pragul-unei-catastrofe-financiare-132028.html

38

Concluzii

Una din ipotezele principale ale lucrării este aceea că nici după terminarea Războiului

Rece Statele Unite nu au putut asista la o destindere a relaţiilor sale cu principalii adversari

geopolitici şi în special cu Federaţia Rusă, ţară cu care americanii deţin 90% din armele nucleare

ale lumii. Asistăm, în această ordine de idei, la o nouă încordare a relaţiilor bilaterale, această

fază fiind parţial depăştiă în perioada anilor 90 ai secolului trecut, când Rusia nu dispunea de

elite consolidate în jurul ideii de sporire a potenţialului său de mare putere.

În contextul unui veritabil război chiar la frontiera Federaţiei Ruse, în care s-au ciocnit

interesele Moscovei şi Washingtonului în zona Caucazului (războiul ruso-georgian din august

2008), consider că trebuie repuse în discuţie ambiţiile de mare putere ale Moscovei.

Dacă influenţa exercitată de Statele Unite asupra spaţiului european se resimte mai mult

sub aspectul securităţii şi controlului economic, cea a Moscovei are în vedere extinderea

controlului energetic al Rusiei asupra Europei prin livrări de energie şi achiziţii care ajung uneori

la valori de miliarde de dolari.

La aceste probleme se adaugă şi dezvoltarea fulminantă a Chinei din ultimele 2 decenii,

dezvoltare care i-a convins deja pe unii experţi că statul chinez va reuşi să devanseze America în

termeni economici. Constatăm, în acest fel, că statul chinez se manifestă ca un actor internaţional

extrem de pragmatic în promovarea intereselor sale. Sigur că alianţa strategică dintre Moscova şi

Beijing creează suficient de multe probleme decidenţilor americani, existând posibilitatea

depăşirii de către aceste două ţări a capacităţi SUA de a se menţine în fruntea sistemului

economic şi politic internaţional.

Ajungem, în cele din urmă, la o imagine de ansamblu a competiţiei dintre Est şi Vest,

descrisă cu predilecţie de Halfrod Mackinder şi Nicholas Spykman. Mackinder spunea că în

lume ar fi existat un echilibru instabil între puterile interioare continentale şi puterile exterioare

maritime. Fosta URSS corespunde geografic cu ceea ce Mackinder denumeşte “Heartland”, o

zonă locuită de popoare cu o densitate demografică redusă şi cu un grad de civilizaţie scăzut. De

partea cealaltă a spectrului geopolitic mondial, naţiuni cu o masă demografică densă şi-au pus în

valoare calităţile pentru dezvoltarea navigaţiei. Această zonă este locuită cu predilecţie de

popoare care aparţin civilizaţiei occidentale. Potrivit lui Mackinder, puterile maritime luptă

pentru controlul “Heartland”-ului (care are un potenţial economic impresionant), în timp ce

Rusia încearcă să-şi extindă influenţa asupra zonelor maritime. În cazul în care una din părţi va

acapara zona pentru care luptă, se va ajunge la o ruptură a echilibrului de putere pe plan mondial.

În acelaşi timp, Mackinder spune că cel care va ajunge să controleze “Heartland”-ul va domina

lumea58.

58 TĂMAŞ, Sergiu, Geopolitica. O abordare prospectivă, Ed. Noua Alternativă, Bucureşti, 1995, pp. 75-76.

39

Autorul britanic Nicholas Spykman, care a combătut teoria lui Mackinder, consideră că

datele geografiei politice nu confirmă ipoteza potrivit căreia “Heartland”-ul ar putea deveni într-

un viitor apropiat o zonă bine dotată cu linii de comunicaţie şi prezentând un mare potenţial

economic. El lansează un concept nou – “Rimland”. Acesta este constituit din ţări cu ieşire la

mare, care înconjoară din cele mai multe părţi “Heartland”-ul continental. “Rimland”-ul începe

cu Scandinavia, continuă cu România şi Turcia, cuprinde zona Orientului Apropiat şi India şi se

încheie cu teritoriul Mongoliei, Chinei şi Japoniei.

În opinia autorului, controlul asupra acestei zone este necesar pentru dominaţia întregii

lumi. În urma declanşării Răzoiului Rece, ideea lui Spykman privind importanţa “Rimland”-ului

a stat la baza strategiei privind “îndiguirea” sistemului socialist de state eurasiatice printr-o serie

de pacte militare şi focare de tensiune. Referindu-se la necesitatea creării unui cordon în jurul

Uniunii Sovietice, ambasadorul SUA la Moscova în timpul Războiului Rece, George Kennan, a

subliniat că supremaţia sovietică asupra spaţiului eurasiatic este inacceptabilă pentru Statele

Unite59.

Prin aceste teorii ale competiţiei mondiale pentru noi zone de influenţă, putem explica cel

mai bine disponibilitatea permanentă a Statelor Unite de a “invada” “Rimland”-ul prin diverse

mijloace avute la dispoziţie, de la cele diplomatice şi economice la cele militare. Rămâne

valabilă ipoteza că pentru americani vacanţa încă nu a început. După căderea adversarului

sovietic şi neutralizarea acestuia pentru un deceniu întreg, a urmat o nouă etapă a confruntării cu

alţi jucători geopolitici. Au crescut amploarea şi diversitatea provocărilor la adresa strategilor şi

decidenţilor americani. Acest lucru ne demonstrează încă o dată că în lumea competiţiei

geopolitice nu există nici timp, nici ocazie pentru relaxare.

Surprinzând evoluţia sistemului de securitate sovietic şi declinul economic şi geopolitic

în care a intrat Rusia în perioada anilor 90’, putem preciza încă o dată că este evidentă atitudinea

pragmatică a actualei conduceri de la Moscova faţă de posibilităţile reale şi rolul Rusiei pe arena

internaţională. Însă, chiar dacă asistăm la o întărire a statalităţii şi la o dezvoltare economică fără

precedent în perioada postcomunistă, trebuie să recunoaştem că principalul adversar geopolitic al

Moscovei, Statele Unite, deţine primatul pe arena internaţională, având cel mai dezvoltat sistem

de securitate din lume. În primul rând, Statele Unite sunt cea mai mare putere economică şi

militară. În al doilea rând, americanii sunt experţi în organizarea revoluţiilor care au invadat în

ultimii ani spaţiul ex-sovietic (Ucraina, Georgia, Kârgâzstan). În al treilea rând, Washingtonul

deţine monopolul asupra pieţei mondiale de comunicaţii şi este în stare să declanşeze un război

mediatic pe mai multe fronturi. În al patrulea rând, apropierea de Rusia este asociată deseori cu

experienţa negativă a comunismului, mai ales în ţările din Europa Centrală şi de Est şi în CSI.

59 Idem, pp. 90-92.

40

Prin intermediul unor întreprinderi de talie modială, al căror obiectiv este cucerirea mediatică a

planetei (NBC, CNN, Fox News)60, pot fi mediatizate la nesfărşit subiecte precum

”atotputernicia KGB-ului”, ”asasinarea jurnaliştilor”, ”persecutarea membrilor opoziţiei ruse”

etc. Să recunoaştem că multe dintre aceste subiecte sunt uneori strecurate intenţionat în mediul

informaţional, nu din grijă faţă de victimele abuzurilor statului rus. Prin urmare, pe lângă

existenţa unui vast potenţial energetic şi militar, este importantă şi imaginea statului, iar pentru

aceasta trebuie să existe şi un potenţial informaţional pe măsura ambiţiilor geopolitice ale

Moscovei.

Bibliografie:

1.) ANDRIANOV, Vladimir, Rusia în economia mondială, Ed. Argument MP, Bucureşti, 2002.

2.) BRZEZINSKI, Zbigniew, ODOM, William, GEOANĂ, Mircea, ASMUS, Ronald, CARP, Mihai, NATO: o

nouă viziune, Ed. Casa NATO, Bucureşti, 2003.

60 RAMONET, Ignacio, Geopolitica haosului, traducere de Banu Matilda, Ed. Doina, Bucureşti, 1998, p. 142.

41

3.) BUGAJSKI, Janusz, Pacea Rece. Noul imperialism al Rusiei, traducere de Ruxandra Ivan, Sergiu Necşoiu,

Diana Stanciu, Silvia Marton, Alexandra Ionaşcu, Editura Casa Radio, Bucureşti, 2005.

4.) CRUCERU, Sorin Gheorghe, Eficienţa economică a transferului de tehnologie şi a atragerii capitalului

străin în societăţi mixte, ASE, Bucureşti, 1997.

5.) DE ROSE, Francois, Al treilea război mondial nu a avut loc. NATO şi pacea, traducere de Unteanu

Cristianu, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998.

6.) DE TINGUY, Anne, Moscova şi lumea. Ambiţia grandorii: o iluzie?, traducere de Dan Starcu, Ed

Meridiane, Bucureşti, 2008, .

7.) FEDOROVSKI, Vladimir, De la Rasputin la Putin, Ed. Vivaldi, traducere de Cernăuţeanu Natalia,

Bucureşti 2003.

8.) FIDLER, Jiri, MAREŞ, Peter, Istoria NATO, traducere de Nasinkova Lidia, Institutul European, Iaşi,

2005.

9.) GOODIN, E, Robert, KLINGEMANN, Hans-Dieter, Manual de ştiinţă politică, traducere de Irina Ana

Kantor, Ed. Polirom, Iaşi, 2005.

10.) HUNTINGTON, Samuel, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, traducere de

Radu Carp, Filipeştii de Târg (Prahova), 1997.

11.) KISSINGER, Henry, Diplomaţia,traducere de Ştefancu Mircea şi Paraschivescu Radu, Ed. Bic All,

Bucureşti, 2007.

12.) LORRAINE, Pierre, Misterioasa ascensiunea a lui Putin, Ed. Z 2000, trad. Constantinescu Nicolae,

Bucureşti, 2001.

13.) MATEI, Mirela, Investiţiile străine directe. Funcţii şi evoluţii, 1990-2000, Ed Expert, Bucureşti, 2004.

14.) MEARSHEIMER, John, Tragedia politicii de forţă. Realismul ofensiv şi lupta pentru putere , traducere de

Andreea Năstase, ED. Antet, 2001.

15.) NEWMAN, Bruce, SHETH, Jagdish, A theory of political choice behavior, Ed. Praeger, New York, 1987.

16.) PESNOT, Patrick, Spionii ruşi de la Stalin la Putin, traducere de Cristina Ardelean, Ed. Litera, Bucureşti,

2008.

17.) POPPER, Karl, R., Lecţia acestui secol, traducere de Dumitrescu Florin, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998.

18.) RAMONET, Ignacio, Geopolitica haosului, traducere de Banu Matilda, Ed. Doina, Bucureşti, 1998.

19.) RONALD, Asmus, DIMITROV, Konstantin, FORBRIG, Joerg, O nouă strategie euro-atlantică pentru

regiunea Mării Negre, Ed. IRSI “Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 2004.

20.) RONCEA, Victor (coordonator), Axa. Noua Românie la Marea Neagră, Ed Ziua, Bucureşti, 2005.

21.) SOLJENIŢÂN, Aleksandr, Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX, traducere de Buzilă Boris, Ed.

Anastasia, Bucureşti, 1995.

22.) TĂMAŞ, Sergiu, Geopolitica. O abordare prospectivă, Ed. Noua Alternativă, Bucureşti, 1995.

23.) WALTZ, Kenneth, Teoria politicii internaţionale, traducere de Mihăilescu Nicoleta, Ed Polirom, Iaşi,

2006.

Surse electronice:

1.) http://subscribe.ru/archive/history.chinawar/200709/16210532.html (relaţiile dintre Rusia şi China)

42

2.) ROŞCA, Cristina, Prăbuşirea bursei şi problemele băncilor le aduc aminte ruşilor de coşmarul trăit în

1998, Ziarul Financiar, 12 octombrie 2008, http://www.zf.ro/business-international/prabusirea-bursei-si-

problemele-bancilor-le-aduce-aminte-rusilor-de-cosmarul-trait-in-1998-3301302/

3.) Gerhardt Schroder: „În Gazprom nu există discuţii despre includerea României în South Stream”,

Cotidianul, 12 noiembrie 2008,

http://www.cotidianul.ro/gerhard_schr_der_n_gazprom_nu_exista_discutii_despre_includerea_romaniei_in

_south_stream-64188.html

4.) MIHAI, Cătălina, Medvedev, „vizită de studiu” în Sillicon Valley, Adevărul, 22 iunie 2010,

http://www.adevarul.ro/international/Medvedev-vizita_de_studiu-_in_Silicon_Valley_0_284972104.html

5.) Антон Васецкий, США опять вооружают Грузию, Взгляд, 28 августа 2008,

http://www.vz.ru/society/2008/8/28/201589.html

6.) Cronologia conflictului armat de la graniţele României, dintre Rusia şi Georgia, Realitatea TV, 13 august

2008, http://www.realitatea.net/cronologia-conflictului-armat-de-la-granitele-romaniei--dintre-rusia-si-

georgia_330052.html

7.) Дугин Александр, 3-я мировая началась, 08.08.2010, http://russia.ru/video/dugin3mir/

8.) EFTODE, Alexandru, Noua Strategie de Securitate naţională a Rusiei, Radio Europa Liberă, 14 mai 2009,

http://www.europalibera.org/content/article/1731998.html

9.) Стенограмма начала пресс-конференции Президента России Владимира Путина, Российская

Газета, 14.02.2008, http://www.rg.ru/2008/02/14/ctenogramma-itogi-anons.html

10.) Presiunea gazelor produce fisuri în unitatea europeană, Front News, 12 ianuarie 2009,

http://www.frontnews.ro/externe/politica/criza-gazelor-19581

11.) Цена российского газа для Украины в I квартале составит $360, Риа Новости, 20.01.2009,

http://www.rian.ru/gas_news/20090120/159662877.html

12.) Путин: Буш разжигал газовую войну и «оранжевую» революцию, Росбалт 26.01.2009,

http://www.rosbalt.ru/2009/01/26/612782.html

13.) NATO face exercitii militare in Georgia in ciuda opozitiei Rusiei, Ziare.com, 6 mai 2009,

http://www.ziare.com/articole/exercitii+NATO+Georgia

14.) SIMON, Ana Efectele perverse ale globalizării: manipularea prin media, publicaţia electronică

Necenzurat, 24 noiembrie 2009, http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?

option=com_content&view=article&id=5704:efectele-perverse-ale-globalizrii-manipularea-prin-

media&catid=3:administratie&Itemid=8

15.) Nighy, Brian, Este globalizarea o simplă americanizare?, 7 august 2006,

http://www.pentrufamilie.ro/phpBB2/viewtopic.php?t=116

16.) Shanghai Cooperation Organization, 1 july 2007, http://www.fmprc.gov.cn/eng/topics/sco/t57970.htm

17.) Un miliardar american susţine că SUA este în pragul unei catastrofe financiare , publicaţia electronică

Jurnalul, august 2008, http://www.jurnalul.ro/stire-externe/un-miliardar-american-sustine-ca-sua-este-in-

pragul-unei-catastrofe-financiare-132028.html

43