Proiect informatica juridica

Procesul psihologic de formare a declaraţiei martorului

PROCESUL PSIHOLOGIC DE FORMARE A DECLARAŢIEI

MARTORULUI

Fiecare proces psihic are o anumită încadrare spaţială la nivelul creierului, dar nu

reiese no localizare de tip monocentric, punctiform, ci una de tip pluricentric. Cu cât un proces

psihic este mai complex, cu atât baza lui neurofiziologică este mai puţin precisă. Se poate vorbi

astfel de procese psihice bine localizate şi de procese psihice cu o localizare difuză.

Procesele psihice sunt modalităţi esenţiale prin intermediul cărora individul

uman se raportează la realitatea înconjurătoare, în direcţia realizării unui scop ca

urmare a susţinerii lor de o puternică motivaţie, având o desfăşurare discursivă,

plurifazică, specializate sub raportul conţinutului informaţional, a formei ideal subiective

de realizare, ca şi al structurii şi mecanismelor operaţionale.

Procesele psihice se împart în următoarele categorii:

1. procese informaţional-operaţionale, împărţite la rândul lor în procese de recepţie şi

prelucrare primară a informaţiilor şi procese de prelucrare secundară şi de

transformare a informaţiilor;

2. procese stimulator-energizante ale activităţii;

3. procese de reglaj psihic;

4. procese integratoare a tuturor celorlalte în structurile complexe ale personalităţii.

Acestea nu-şi pot defini sensul şi rostul lor decât în contextul sistemului.

„Sistemul psihic reprezintă în sine un ansamblu autoreglabil de stări şi procese

structurate pe baza principiilor semnalizării, reflectării şi simbolizării coechilibrate prin

intermediul unor operatori specifici de comparare, clasificare, opunere, scriere spaţio-temporală,

generativă”.

Între procesele psihice există următoarele tipuri de relaţii: de determinare;

interactive; interdependenţă; compensaţie; autoreglare; autoorganizare; antagoniste; ierarhice şi

de valorificare.

2.1. Recepţia faptelor şi împrejurărilor percepute de către martor

Cercetările ştiinţifice întreprinse în domeniul psihologiei martorilor au demonstrat că mecanismul de percepere, de fixare, de memorizare şi redare variază de la persoană la persoană, în raport cu dezvoltarea sa psihică, cu gradul de cultură, cu profesia, cu mediul şi

Student: Oana-Angelica Moraru (Pohrib-Moraru) 1


condiţiile în care a perceput faptele şi împrejurările, cu o infinitate de alte elemente ce acţionează iniţial sau care se suprapun între momentul percepţiei şi acela al redării, astfel încât în orice declaraţie apare ca inevitabil un coeficient de alterare iniţială sau ulterioară. Acest coeficient de alterare constă în unul din următoarele aspecte: fie că martorul adaugă ceva realităţii; fie că el omite; fie că substituie unele evenimente sau persoane altora; fie transformă informaţiile percepute.

Prin urmare, procesul de formare a declaraţiilor martorilor este structurat în patru

faze importante:

1. recepţia (percepţia) informaţiilor;

2. prelucrarea lor logică;

3. memorarea (stocarea) informaţiilor şi

4. reactualizarea informaţiilor prin reproducere şi recunoaşterea.

Referitor la recepţia senzorială, vor fi tratate senzaţiile şi percepţiile cu rol

determinant în formarea mărturiei.

Recepţia informaţiilor este prima fază a trecerii de la eveniment (faptă,

împrejurare) la constituirea mărturiei care se caracterizează prin obţinerea de către subiectul

psihologic a informaţiilor despre eveniment, devenit pentru acesta obiect de recepţie senzorială.

Aceasta se realizează prin două procese psihice: senzaţia şi percepţia.

Senzaţiile sunt mecanisme psihice elementare care reflectă însuşirile

nesemnificative ale obiectelor şi fenomenelor, respectiv contururi, fante luminoase, linii şi

unghiuri şi dacă se mişcă sau nu obiectele. Ele constituie izvorul tuturor cunoştinţelor omului

despre lume şi se află la baza tuturor celorlalte procese psihice de cunoaştere.

În mod normal omul nu are senzaţii ci percepţii. Senzaţiile sunt elemente

constitutive ale percepţiilor. Senzaţia este ceva, fără contur precis şi determină o impresie

senzorială mai mult sau mai puţin vagă. Senzaţia este o imagine parţială, percepţia este o

imagine integrală a obiectului.

Senzaţia nu apare imediat după ce stimulul a început să acţioneze asupra

receptorului, ci la un anumit interval de timp, denumit timp de latenţă. Acesta variază de la o

modalitate senzorială la alta. Aşa cum senzaţia nu apare imediat cu acţiunea semnalului, tot aşa

ea nu dispare imediat după încetarea stimulării, această inerţie a senzaţiilor se produce în faza de

postacţiune.

AŞADAR, SENZAŢIILE SUNT PROCESE PSIHICE ELEMENTARE, PRINAŞADAR, SENZAŢIILE SUNT PROCESE PSIHICE ELEMENTARE, PRIN

CARE SE SEMNALIZEAZĂ SELECTIV, PARŢIAL SEPARAT, IZOLAT SUB FORMĂ DECARE SE SEMNALIZEAZĂ SELECTIV, PARŢIAL SEPARAT, IZOLAT SUB FORMĂ DE



IMAGINI SIMPLE, PRIMARE, ÎNSUŞIRILE OBIECTELOR ŞI FENOMENELOR DINIMAGINI SIMPLE, PRIMARE, ÎNSUŞIRILE OBIECTELOR ŞI FENOMENELOR DIN

REALITATEA MATERIALĂ, PRECUM ŞI STĂRILE INTERNE ALE ORGANISMULUI, ÎNREALITATEA MATERIALĂ, PRECUM ŞI STĂRILE INTERNE ALE ORGANISMULUI, ÎN

MOMENTUL ACŢIUNII SEMNALELOR ASUPRA RECEPTORILOR.MOMENTUL ACŢIUNII SEMNALELOR ASUPRA RECEPTORILOR.

Funcţiile senzaţiilor sunt:

de orientare, adaptare şi apărarea subiectului;

de a reflecta, semnaliza selectiv, parţial, separat, izolat însuşirile obiectelor şi

fenomenelor din realitatea materială, precum şi stările interne ale organismului, în

momentul acţiunii semnalelor asupra receptorilor.

Calitatea senzaţiei şi implicit a mărturiei sunt condiţionate de susţinerea

energetică a atenţiei, de oscilaţiile dintre atenţie şi senzaţii determină diferenţe între martori, din

punct de cevedere al calităţilor atenţiei şi a mărturiilor, astfel: volumul atenţiei – volumul

mărturiei; stabilitatea, concentrarea, distragerea, distributivitatea, mobilitatea atenţiei – valoarea

scăzută sau ridicată a mărturiei. Declaraţiile martorilor sunt o reflectare a lumii exterioare,

mijlocită de organele de simţ.

Martorulizvorul declaraţiilor – izvorul declaraţiilor – trebuie să fie apt să realizeze

activitatea de reflectare a lumii încnjurătoare, deci organele de simţ şi gradul de dezvoltare a

acestora să asigure o reacţie corectă la stimulii exteriori.

A) Senzaţiile vizuale

Semnalizează acţiunea undelor electromagnetice asupra analizatorului vizual.

Undele electromagnetice se propagă de la sursele naturale de lumină, îndeosebi de la soare, de la

sursele artificiale sau de la corpurile luminate (lungimea 390 – 800 milimicroni). Orice senzaţie

vizuală se caracterizează prin câteva proprietăţi de bază: tonul cromatic; luminozitatea şi

saturaţia. Combinarea acestor trei însuşiri duce la un număr mare de nuanţe cromatice. Un om

obişnuit reuşeşte să diferenţieze circa 500 de nuanţe cromatice, pe când un pictor distinge câteva

mii.

Mărturia a cărei sursă o constituie senzaţiile vizuale reprezintă mărturia tip, mărturia cel

mai frecvent întâlnită, deoarece în aproape fiecare cauză penală se resimte necesitatea

reconstituirii cât mai fidele a configuraţiei locului infracţiunii, a localizării spaţiale a unor

obiecte, a precizării unor raporturi spaţiale dintre obiecte, dintre obiecte şi persoane de a

căror prezenţă la locul infracţiunii este, într-un fel sau altul, legată săvârşirea acestei.

Superioritatea senzaţiilor vizuale faţă de celelalte senzaţii constă în aceea că ele dau o

imagine exactă şi completă a lumii înconjurătoare.



Coeficientul de fidelitate a mărturiei în ceea ce priveşte culorile, precum şi însuşirile spaţiale ale obiectelor, e sensibil diferenţiat, în primul rând în funcţie de condiţiile de iluminare în care are loc recepţia.

În cazul faptelor petrecute în condiţiile luminii naturale,

intensitatea luminii diferă după cum acestea au fost recepţionate în timpul zilei

(în condiţiile luminii diurne), în condiţiile luminii crepusculare (în condiţiile

luminii nocturne). Condiţiile optime pentru percepţia culorilor, precum şi a

celorlalte însuşiri spaţiale ale obiectelor, sunt oferite de lumina zilei, numită, de

aceea, şi vederea colorată diurnă, în şapte tonuri.

În cazul faptelor percepute în condiţiile luminii artificiale, nu numai intensitatea, dar şi natura

iluminatului influenţează perturbator asupra percepţiei culorilor obiectelor.

Recepţia cromatică, precum şi a însuşirilor spaţiale ale obiectelor, este sever

afectată la trecerea bruscă dintr-un mediu într-altul cu sensibilităţi ale luminii vădit

disproporţionate (de la lumină la întuneric, sau într-un mediu cu o sensibilitate scăzută a luminii

şi viceversa).

Vederea, în condiţii fundamental schimbate de luminozitate, devine eficientă abia

în momentul în care intervine adaptarea. Adaptarea la întuneric se petrece într-un ritm foarte

rapid în primele zece minute, după care acest ritm înregistrează o încetinire. Adaptarea deplină

intervine după o oră de şedere în întuneric. Adaptarea la lumină se face într-un ritm mult mai

scurt, de aproximativ 3-5 minute, după care ochiul vede normal.

Pentru magistrat, care face ascultarea martorului, asemenea cunoştinţe îi sunt

extrem de utile. Nu de puţine ori sunt întâlnite cazuri când martorului i se solicită să descrie sau

să recunoască infractorul după culoarea ţinutei vestimentare. De aceea, trebuie să se acorde o

atenţie cu totul aparte declaraţiilor martorilor cu privire la astfel de descrieri, ţinând cont de toate

particularităţile senzaţiilor vizuale.

Cunoscând legile care guvernează capacitatea de acomodare la lumină şi

întuneric, pot fi elaborate următoarele reguli tactice:

la evaluarea mărturiilor, formate în condiţiile trecerii bruşte în medii cu vizibilităţi vădit

disproporţionate, magistraţii trebuie să ia în considerare ritmul diferit al instalării

acomodării, în funcţie de faptele petrecute în condiţiile trecerii de la lumină la întuneric şi



viceversa şi, totodată durata şederii în noul mediu, pentru a se convinge dacă faptele au

fost percepute în momentul iniţial, intermediar sau final al acomodării;

va trebui să se ţină seama de diferenţa de intensitate a luminii celor două medii prin care

martorul a trecut brusc, de aceea depinzând durata de timp necesară acomodării;

care au fost preocupările martorului anterioare săvârşirii faptei; astfel, mai repede se va

instala acomodarea la martorul care, în momentul săvârşirii faptei, se află în încăpere, cu

lumina stinsă, faţă de cel care a părăsit lectura unui ziar sau a unei cărţi, sau care viziona

programul de televiziune.

B) Senzaţiile auditive

Semnalizează acţiunea undelor sonore.

Omul nu recepţionează toate undele sonore, ci numai pe acelea care au cea mai

mare valoare adaptativă pentru el şi anume între 16000 şi 20000 cicli/secundă. Infrasunetele (sub

16000 cicli/secundă) şi ultrasunetele (peste 20000 cicli/ secundă) nu-i sunt accesibile decât cu

aparate speciale.

Diferenţele dintre martori, în ceea ce priveşte recepţia undelor sonore, sunt

cauzate de proprietătile senzaţiilor auditive.

Caracteristicile stimulului, excitantului (al undei sonore), se exprimă în

proprietăţile senzaţiilor auditive: frecvenţa vibraţiilor (nr. vibraţii/ secundă) determină înălţimea

sunetului, amplitudinea undei (dredul de deplasare a undei faţă de poziţia de echilibru) va da

intensitatea undei (determinată de natura sursei sonore şi constând dintr-o undă fundamentală şi

unda scurtă care se asociază) se va exprima în timbru, după care se poate identifica sursa acestui

sunet.

Sunetele se mai caracterizează prin durata şi prin influenţa lor neurofuncţională.

La ascultarea martorului auditiv, acestuia i se cere să reproducă cuvinte, termeni,

expresii, numere, cifre, în acele situaţii în care cuvintele, expresiile etc., reprezintă însăşi

activitatea materială, prin care se realizează latura obiectivă a infracţiunii.

Desigur, în astfel de împrejurări, martorului nu i se poate pretinde să reproducă

fidel decât cuvinte, expresii, scurte propoziţii şi nicidecum să reproducă, în termenii ei exacţi, o

întreagă conversaţie. De aceea, ceea ce martorul poate reproduce dintr-o conversaţie reprezintă

sensul, conţinutul de idei, fiindcă este cu neputinţă ca cineva să reţină şi să reproduc ă toţi

termenii care o alcătuiesc.



C) Diferenţa dintre martori din punct de vedere al particularităţilor senzaţiilor

a) Sensibilitatea

Aceasta este proprietatea organismului de a recepţiona, reacţiona diferenţiat, prin

intermediul organelor de simţ (analizatori) specializate pentru recepţionarea şi prelucrarea

anumitor modalităţi senzoriale, de energie externă (fizică sau chimică).

Diferenţa dintre oameni, martori, constă în sensibilitatea diferită a pragului

absolut inferior, superior, diferenţial şi operativ.

Cantitatea minimă de intensitate a stimulului capabilă a produce o senzaţie, poartă

denumirea de prag absolut minimal.

Cantitatea maximă de intensitate a stimulului care nu mai produce o senzaţie în

cadrul aceleiaşi modalităţi senzoriale, ci o senzaţie specifică, la început de jenă şi apoi de durere,

poartă denumirea de prag absolut maxim.

Diferenţa minimă dintre două stimulări, care provoacă o senzaţie nouă, se

numeşte prag diferenţial.

Capacitatea analizatorului de a detecta uşor, rapid şi precis, diferenţa de

intensitate dintre doi stimuli se numeşte prag operativ.

Sensibilitatea este invers proporţională cu pragul senzaţiei.

b) Legile senzaţiilor

Diferenţele dintre oameni, martori, în acest sens, nu necesită o prezentare

amănunţită pentru ca, prin simpla enumerare a legilor, totul este deductibil.

Legile senzaţiilor sunt legea intensităţii; legea adaptării senzoriale (pozitivă,

negativă); legea contrastului senzorial (scoaterea reciprocă în evidenţă a doi stimuli cu

caracteristici opuse); legea sensibilizării (influenţa diferită, într-o măsură mai mare sau mai mică,

privind funcţionarea analizatorilor); legea depresiei (durerea reduce senzaţiile etc.); legea

seronificaţiei (contrazice legea intensităţii, în sensul că la stimuli slabi, dar cu o semnificaţie

ridicată pentru subiect – martor – sunt recepţionaţi mai repede, mai bine decât cei puternici dar

nesemnificativi); legea compensării (o modalitate senzorială preia funcţia alteia, care este mai

slab dezvoltată sau lipseşte, cum se întâmplă, de exemplu, la orbi şi surzi la care se dezvoltă mai

mult decât normal sensibilitatea tactilă, vibratorie şi olfactivă).

În realizarea oricărei senzaţii toate legile acţionează corelat.

Rolul fundamental în dezvoltarea senzaţiilor îl are activitatea pe care o desfăşoară

subiectul, martorul (mai întâi jocul, apoi activitatea şcolară şi în cele din urmă profesia).



Trecerea de la senzaţie la percepţie constă în integritatea (analiza) şi sinteza

imaginilor simple, izolate şi obţinerea unei imagini cu conţinut bogat, iar când informaţia

senzorială transmisă este incompletă, percepţia completează cu cunoştinţe anterioare informaţia

senzorială, dându-i acesteia sens, realizând astfel recunoaşterea şi identificarea stimulului. Deci,

prin intermediul percepţiei putem cunoaşte mai mult decât se află actual în informaţia senzorială.

În aceasta constă superioritatea percepţiei faţă de senzaţie.

Percepţia este mecanismul psihic care prelucrează profund informaţiile transmise

de senzaţii prin prelucrarea şi integrarea unitară a inaginilor simple, izolate, obţinându-se o

imagine cu un conţinut bogat, atât despre totalitatea însuşirilor fizico-spaţiale ale stimulului, cât

şi despre contextul în care se află acesta, realizându-se în final recunoaşterea şi identificarea

stimulului care acţionează asupra receptorilor.

Aşadar, percepţia este mecanismul psihic, care reflectă totalitatea însuşirilor

obiectelor şi fenomenelor, cât şi contextul în care se află acestea, în momentul acţiunii lor

nemijlocite asupra receptorilor.

Funcţiile percepţiei sunt: de reflectare a obiectelor, fenomenelor şi contextului în

care se află acestea; funcţia informativă, despre aspectele lumii materiale (detecţia,

discriminarea, identificarea, interpretarea), funcţia de reglare a activităţii şi comportamentului.

1. Dependenţa percepţiei, mărturiei de factorii de natură obiectivă

Ascultarea unui martor presupune, de la bun început, să se ţină cont, alături de

legităţile generale ale senzorialităţii, de principalii factori obiectivi şi subiectivi capabili să

influenţeze procesul de percepţie.

Fiind prin excelenţă un proces relaţional, percepţia este influenţată, în

desfăşurarea sa concretă, de o multitudine de factori.

Nu există diferenţieri semnificative în clasificarea factorilor de natură obiectivă

(proprietăţile obiective ale stimulului) din perspectiva psihologiei şi cea a criminalisticii, ci

numai nuanţări aparte.

Din punct de vedere al psihologiei, în categoria factorilor externi ai percepţiei

intră în principal caracteristicile stimulului (intensitate, durată, frecvenţă), dar şi unele

particularităţi ale contextului în care acesta apare (volumul câmpului perceptiv, omogenitatea sau

heterogenitatea acestuia, raporturile spaţio-temporale dintre stimuli etc.).



Cercetările psihologice experimentale au demonstrat că cea mai favorabilă

intensitate a stimului care asigură o percepţie optimă este cea medie.

Intensităţile puternice sau foarte slabe, în afara faptului că devin greu accesibile,

produc unele efecte nefavorabile (tocesc acuitatea senzorială, favorizează omisiunea semnalelor,

ceea ce duce la scăderea capacităţii rezolutive şi produce o stare generală de disconfort psihic).

Dacă durata de acţiune a stimulului scade sub o anumită limită, identificarea şi

diferenţierea devin dificile, dimpotrivă, dacă depăşesc o anumită valoare, imaginea devine

stearsă datorită saturaţiei.

Un stimul mai frecvent se percepe mai repede decât altul care apare la intervale

mari de timp. Când un stimul se detaşează de fond este perceput mult mai uşor. Complexitatea,

noutatea, incongruitatea (irealitatea) stimulilor crează unele dificultăţi percepţiei.

Din punct de vedere al criminalisticii factorii cei mai importanţi de bruiaj,

distorsiune a percepţiei, mărturiei sunt:

a) Vizibilitatea poate fi redusă de distanţa de la care se face percepţia, de condiţiile de

iluminare (întuneric, umbră, soare care bate din faţă etc.), de condiţiile meteorologice

(ceaţă, ninsoare, ploaie), de diverse obstacole interpuse între cel care percepe şi locul

în care se desfăşoară evenimentul;

b) Audibilitatea este influenţată, de asemenea, de distanţă, de condiţiile de propagare a

sunetelor, specifice fiecărui loc în parte (cunoscându-se, de pildă, că sunetele se

propagă mai bine la suprafaţa apei, decât în pădure sau localitate), de existenţa unor

surse sonore care pot perturba audiţia şi de factorii meteorologici (vânt, ploaie,

furtună), obstacole care pot da naştere la ecouri, reverberaţia sunetelor întâlnite în

locurile închise etc.;

c) Durata percepţiei reprezintă un alt factor obiectiv important de care depinde calitatea

recepţiei. Intervalul de timp în care este posibilă percepţia poate fi în funcţie de

perioada mai mare sau mai mică în care se desfăşoară o acţiune, de viteza de

deplasare, fie a persoanei sau a obiectului perceput, fie a celui care percepe, iar

câteodată de tipul de iluminare (de exemplu faptele percepute la lumina fulgerului sau

a farurilor unui autoturism);

d) Disimularea înfăţişării este determinată de însăşi persoana autorului infracţiunii care

încearcă să se facă percepută cât mai greu, în acest sens apelând la deghizări,

acţionând cu rapide, căutând să distragă atenţia, inclusiv cu ajutorul unor complici,

folosindu-se de întuneric sau diverse obstacole pentru a nu fi văzut etc.



Aşadar, factorii de natură obiectivă desemnează acea categorie de stări, situaţii

contextuale percepţiei, independente de cel ce percepe, care se pot repercuta favorabil sau

defavorabil asupra mărturiei.

2. Dependenţa percepţiei, mărturiei de factorii psihofiziologici şi de personalitate

Analiza percepţiei nu poate fi efectuată numai prin raportarea la obiectul extern pe

care-l reflectă şi de care este legată cauzal. Ea apare în orice împrejurare ca act mai mult sau mai

puţin orientat şi deliberat al unui individ anume care, în raporturile sale cu lumea, îndeplineşte

întotdeauna un anumit rol: de cunoaştere; de transformare practică a obiectului; de satisfacere a

anumitor nevoi, trebuinţe, interese etc. Percepţia este nemijlocit subordonată unuia din aceste

roluri, integrată în structura activităţii şi comportamentului.

Dinamicitatea catelor perceptive şi al mărturiei poartă, fiecare în sine, amprenta

particularităţilor psihofiziologice generale şi speciale ale individului, a trăsăturilor

temperamentului, ale structurii aptitudinilor şi orientării personalităţii sale. În orice moment,

aceste două mecanisme se conturează ca fenomene dinamice sintetic, care se întrepătrund cu

toate celelalte componente şi laturi ale personalităţii ca întreg.

Nu percepe un organism de simţ oarecare sau creierul luat izolat, percepe omul-

personalitate.

În sens funcţional general, percepţia, mărturia, apar nu numai ca imagini ale

obiectului, evenimentului cercetat, ci şi ca „oglindă” a personalităţii subiectului – perceptor, ca

modalităţi specifice de manifestare a acestora în raporturile lor cu lumea.

În percepţie, mărturie, omul se defineşte pe sine, îşi dezvăluie conţinutul

personalităţii sale, nivelul de dezvoltare intelectuală generală, intenţii, atitudini, scopuri,

trebuinţe, preferinţe, înclinaţii etc.

Toate condiţiile psihofiziologice interne constituie o multitudine de stări ale

sistemului de personalitate, ale căror valori şi raporturi intervin ca variabile cu caracter mai mult

sau mai puţin aleator, modificând probabilitatea legăturii dintre imaginea perceptivă, mărturie şi

sursa externă de informaţii. Stările sistemului de personalitate pot influenţa pozitiv (în sens

optimizator, facilitator) sau negativ (în sens perturbator, frenator) deafsăşurarea proceselor

percepţiei şi mărturiei.

Factorii psihofiziologici cei mai generali şi totodată condiţiile vitale de realizare a

percepţiei şi mărturiei, o constituie starea funcţională normală a aparatului de recepţie



corespunzător şi dispoziţia psihică normală a individului (adică inexistenţa stresului, anxietăţii,

oboselii, consumului de alcool şi altor substanţe stimulator-perturbatoare ale psihicului).

Din perspectiva criminalisticii, factorii de natură subiectivă desemnează acele

stări, situaţii, legate de condiţia psihofiziologică şi de personalitatea martorului, ale căror

consecinţe se pot răsfrânge, ca şi în cazul factorilor de natură subiectivă, favorabili sau

defavorabili, asupra percepţiei.

Dintre aceştia cei mai importanţi sunt:

a) Calitatea organelor de simţ reprezintă un factor psihofiziologic esenţial pentru o bună

percepţie, orice defecţiune a acestora, fie pe latura perceptivă, fie pe cea corticală (orbire,

miopie, surzenie etc.), reduc până la anulare o parte din posibilităţile receptive ale persoanei;

b) Personalitatea şi gradul de instruire al individului joacă un rol semnificativ în procesul

perceptiv, mai ales atunci când acestea sunt mai ridicate sau mai apropiate de specificul faptei la

care asistă. De exemplu, medicul ce poate percepe o anumită stare patologică sau conducătorul

auto care apreciază mai exact viteza unui autovehicul;

c) Vârsta şi inteligenţa subiectului reprezintă alţi factori subiectivi majori în percepţie,

atât experienţa de viaţă, cât şi calităţile intelectuale au un rol deosebit în receptarea faptelor, a

împrejurărilor în care a avut loc un anumit eveniment;

d) Temperamentul şi gradul de mobilitate al proceselor de gândire sunt factori după care

trebuie făcută diferenţierea între un individ şi altul cu privire la capacitatea şi modul de a raţiona

şi de a distinge fapte sau date;

e) Stările de oboseală precum şi reducerea capacităţii perceptive, ca urmare a influenţei

alcoolului, drogurilor, medicamentelor, etc., conduc, de asemenea, la o scădere a acuităţii

senzoriale;

f) Stările afective, îndeosebi cele cu un anumit grad de intensitate, au o influenţă

inhibitorie asupra procesului perceptiv, determinând alterarea sau dezorganizarea acestuia,

situaţie întâlnită destul de frecvent la persoanele care asistă la fapte cu un caracter şocant

(accidente grave, scandaluri, omoruri etc.) şi mai ales atunci când, în săvârşirea faptelor

respective, sunt antrenate rude, prieteni sau cunoştinţe apropiate;

g) Atenţia se numără printre factorii de care depind direct calitatea şi realismul

informaţional al percepţiei. În primul rând, trebuie avute în vedere calităţile atenţiei, cum sunt

stabilitatea şi mobilitatea acesteia, gradul de concentrare şi distribuţia ei. În al doilea rând,

trebuie ţinut seama de tipurile de atenţie, voluntară sau involuntară, ultima întâlnită mai des în



cazul martorilor, din cauza apariţiei neaşteptate a unui stimul puternic, şocant (ţipăt,

împuşcătură) sau a interesului pe care îl poate atrage o persoană, obiect, discuţie, acţiune.

h) Tipul perceptiv. Dacă de factorii menţionaţi mai sus depinde direct corectitudinea

percepţiei, trebuie avut în vedere şi faptul că recepţia senzorială mai este dependentă şi de tipul

perceptiv căruia îi aparţine martorul. Martorul cu recepţie de tip analitic (specifică în general

femeilor) are capacitatea de a reţine mai multe amănunte, mai multe detalii, spre deosebire de

tipul sintetic, care reţine întregul, caracteristicile sale generale.

3. Forme superioare, complexe ale percepţiei şi mărturiei. Defectele care se produc în

funcţionarea mecanismelor percepţiei şi mărturiei

a) Observaţia

Aceasta este o activitate perceptivă superioară conştientă, selectivă, orientată spre

scop, intenţionată şi voluntară, care este reglată prin cunoştinţe generale. Observaţia înseamnă

practic cercetarea, studierea obiectului, evenimentului perceput, în perspectiva unei ample şi

profunde cunoaşteri.

Diferenţa dintre percepţia spontană şi observaţie constă în utilizarea de expresii

diferite. Astfel, pentru percepţia spontană se folosesc verbe ca: a vedea, a auzi, a simţi un miros,

a simţi o atingere etc. Pentru observaţie: a privi; a asculta; a mirosi; a palpa.

Conţinuturile observaţiei mărturiei îl constituie simptomatica stabilă şi

simptomatica labilă.

Simptomatica stabilă cuprinde trăsăturile bioconstituţionale ale individului

(înălţimea, greutatea, lungimea membrelor, circumferinţa craniană, toracică, abdominală) ca şi

trăsăturile fizionomice (aspectul capului, feţei, relaţiile dintre diferitele detalii anatomice ale

feţei: fruntea, nasul, bărbia, pomeţii obrajilor, ochii etc.).

Simptomatica labilă, adică multitudinea comportamentelor şi conduitelor

flexibile, mobile ale individului, făptuitorului, cum ar fi conduita verbală, cea motorie, mnezică,

inteligenţa, ca şi varietatea expresiilor afectiv-atitudinale. Observând felul cum merge individul,

făptuitorul, cum vorbeşte, cum îşi exteriorizează trăirile psihice, martorl îşi poate da seama

despre multe dintre stările, însuşirile şi trăsăturile lui psihocomportamentale.

Un mers lent şi greoi îi spune altceva decât altul rapid, energic, suplu, ferm;

gesturile rare, moi, de mică amplitudine, furnizează alte informaţii decât cele repezi, violente, pe

direcţia „înainte”; la fel de semnificative pentru caracterizarea făptuitorului sunt şi diverse



particularităţi ale vorbirii: sonoritatea, fluenţa, debitul, intonaţia, pronunţia, structura

vocabularului, adecvarea la conţinut.

Forma superioară a observaţiei o constituie spiritul de observaţie definit ca

aptitudine de a detecta rapid, uşor şi precis, ceea ce este slab, ascuns la prima vedere, în raportul

direct cu însuşirile obiectelor şi fenomenelor.

b) Fenomenul de iluzie

Acesta conduce la percepţii eronate, prin deformarea subiectivă a realităţii.

Iluziile se datorează supraestimării sau subestimării stimulului. Există iluzii perceptive,

imaginative, de gândire, memorie, afective, motivaţionale. Din diversele iluzii, cele optico-

geometrice sunt mai frecvente în bruierea mărturiei. De pildă, o persoană poate fi apreciată ca

mai scundă sau mai înaltă, după cum aceasta a fost percepută într-un grup de indivizi mai scunzi

sau mai înalţi.

c) Halucinaţiile sunt percepţii fără obiect, care se datorează stării psihice negative

a martorului.

d) Efectul „halo” fenomen ce ne determină să extindem, necritic, un detaliu

asupra întregului. De exemplu cazul escrocilor care, datorită înfăţişării distinse şi exprimării

corecte, sunt crezuţi cu uşurinţă, spre deosebire de o persoană onestă dar cu o prezenţă mai puţin

agreabilă.

e) Constanţa percepţiei

Acest fenomen determină o anumită „corectare a imaginii” percepute, clasic fiind

procesul de aşezare în poziţie normală a unei imagini care, pe retina noastră, apare răsturnată,

potrivit legilor opticii geometrice. În acest caz, distorsionările sunt specifice percepţiei de

persoane, obiecte sau împrejurări familiare martorului.

2.2. Prelucrarea informaţiilor

Formele cunoşterii senzoriale, reflectând obiectele şi fenomenele concrete, aşa

cum se adresează acestea direct organelor de simţ, cu însuşirile lor esenţiale şi neesenţiale – deşi

necesare, singure nu sunt şi suficiente pentru a-i permite omului cunoaşterea însuşirilor esenţiale

ale obiectelor şi fenomenelor realităţii, precum şi a relaţiilor dintre acestea, a legilor

fenomenelor. De aceea, procesul cunoaşterii senzoriale se continuă cu cunoaşterea logică (la

nivelul gândirii) care are un caracter stabil, generalizat şi abstract, reflectând însuşirile comune,

generale, esenţiale dar şi neesenţiale ale obiectelor şi fenomenelor, prin noţiuni, judecăţi şi

raţionamente.



Cunoaşterea esenţei lucrurilor şi fenomenelor, a legilor acestora, asigură omului,

martorului, posibilitatea înţelegerii evenimentului ilegal perceput, dar şi capacitatea prevederii

desfăşurării fenomenelor, modificării şi transformării realităţii în conformitate cu trebuinţele

sale.

Gândirea este mecanismul psihic cu o însemnătate centrală, care reflctă logico-

abstract (prin acţiunea şi interacţiunea operaţiilor sale) însuşirile comune, generale, esenţiale ale

obiectelor şi fenomenelor, cât şi a relaţiilor dintre ele (clasa, categoria din care fac parte),

elaborându-se astfel noţiuni, judecăţi, raţionamente cu scopul înţelegerii evenimentului ilegal

perceput, la care subiectul a fost martor, şi alegerii alternativei (soluţia) optime, din mulţimea

celor posibile (adaptarea subiectului la mediu).

Funcţiile gândirii sunt:

de reflectare logico-abstractă a realităţii (înţelegere);

antrenează, orientează, conduce şi valorifică toate procesele psihice;

rezolvarea de probleme;

transformarea realităţii conform trebuinţelor subiectului, cu scopul adaptării la mediu.

În această etapă a formării declaraţiilor martorilor, un rol foarte important îl are

capacitatea de apreciere spaţio-temporală, unde magistratul trebuie să se raporteze la modul în

care persoana ascultă, percepe însuşirile spaţiale ale obiectelor, timpul, durata de desfăşurare a

unei acţiuni, viteza etc., pentru a acorda credibilitatea cuvenită unor informaţii de care depinde

clarificarea împrejurărilor cauzei investigate.

Aprecierea însuşirilor spaţiale ale obiectelor

Prin percepţia spaţiului se înţelege reflectarea senzorial-intuitivă a însuşirilor

spaţiale ale lucrurilor (mărimea şi forma), a relaţiilor spaţiale dintre ele (distanţa lor unele faţă de

altele şi faţă de subiectul care percepe, atât în plan, cât şi în adâncime-spaţiu), a direcţiei

mişcărilor (viteza de deplasare a unora faţă de altele şi faţă de subiect) cât şi tridimensionalitatea

sau relieful în care se află obiectele.

Necesitatea precizării următoarelor raporturi spaţiale se iveşte deseori în procesul

penal; distanţa care separă martorul de locul infracţiunii în momentul percepţiei, distanţa dintre

diferite obiecte, dintre persoane, dintre persoane şi obiecte etc. Siguranţa percepţiei scade odată

cu distanţa sau, altfel spus, exactitatea acestei însuşiri spaţiale se află într-un raport invers

proporţional cu distanţa.

Percepţia însuşirilor spaţiale poate fi influenţată de condiţiile atmosferice

existente în momentul percepţiei; atmosfera rarefiată, purificată (după ploaie, în zonele montane



etc.) micşorează distanţele, astfel încât obiectele îndepărtate ni se par mai apropiate. Aceleaşi

obiecte percepute în condiţiile unei atmosfere încărcate (ceaţă, timp noros etc.), ne apar mai

îndepărtate.

În ceea ce priveşte mărimea dimensiunilor obiectelor, cercetările psihologiei

experimentale au scos în evidenţă tendinţa cu caracter de legitate potrivit căreia dimeniunile mici

sunt supraestimate, în vreme ce dimensiunile mari, dimpotrivă, sunt subestimate.

E posibil ca, cel ce apreciază corect dimensiunile mici, să aprecieze corect şi

dimensiunile mari, după cum pot exista şi martori care să subestimeze o mărime care, în general,

este supraevaluată.

Percepţia dimensiunilor obiectelor poate fi influenţată de dimensiunile obiectelor

aflate în vecinătatea celui a cărui mărime interesează, deoarece, în aceste condiţii, se manifestă

iluzia optică, cunoscută sub denumirea de contrast simultan. De exemplu, o persoană, un obiect

înalt, percepute alături de o persoană scundă sau de un obiect de dimensiuni mai mici, par şi mai

înalte. Tot astfel, dimensiunile unuia şi aceluiaşi obiect sunt diferit percepute, în funcţie de

dimensiunile obiectelor care îl înconjoară: mic, dacă apare în contextul unor obiecte mari, mare,

dacă este perceput în contextul unor obiecte mici.

Jocul şi efectele culorilor pot influenţa în sensul sub- sau supraaprecierii taliei, a

constituţiei fizice a persoanelor. Astfel, persoanele îmbrăcate în haine de culoare albă ne apar

mai corpolente şi, totodată, mai înalte. În vreme ce culoarea neagră conferă persoanei o înfăţişare

mai suplă şi mai scundă. Îmbrăcămintea cu dungi longitudinale face ca persoana care o poartă să

ne pară mai înaltă, iar cea de culori diferite sau cu dungi transversale face ca persoana care o

poartă să ne apară mai corpolentă şi, totodată, mai scundă.

În cazul unor profesii sau meserii, ori chiar preocupări ale persoanei (cei ce

lucrează în domeniul transporturilor, construcţiilor, anumiţi militari, sportivi etc.), aptitudinile de

a aprecia dimensiunile pot ajunge la evaluări de o mare exactitate.

Aprecierea mişcării

Percepţia mişcării se referă nu la mişcarea în sine, ci la obiectele în mişcare, cât şi

la perceperea propriei mişcări, deplasări. Percepţia obiectelor în mişcare se poate realiza în două

forme: prin urmărirea obiectului şi prin fixarea privirii. Percepţia mişcării se diferenţiază prin

elementele sale: direcţia mişcă, viteza mişcării şi intermitenţa.

Percepţia mişcării interesează în cazul acelor infracţiuni la care precizarea

mişcării, dar, mai ales, a vitezei mişcării unor obiecte, părţi ale corpului etc., ar putea contribui la

cunoaşterea mecanismului producerii infracţiunii, a cauzelor acesteia, etc.



În mărturie, interes mare îl prezintă aprecierea uneia din însuşirile temporale ale

mişcării – viteza – a cărei utilitate se verifică mai ales în cazul accidentelor de trafic rutier.

Inexistenţa unor criterii sigure, lipsa de experienţă a martorului (excepţia o

constituie conducătorii auto, lucrătorii din domeniul transporturilor, al circulaţiei) atribuie

acestor aprecieri o valoare relativă, deoarece martorul comun evaluează în termeni generali

viteza vehiculelor. Unii martori manifestă tendunţa de subevaluare a vitezelor reduse şi de

supraapreciere a vitezelor mari. De obicei, martorul manifestă tendinţa de supraevaluare a

vitezei, mai ales în cazul accidentelor soldate cu urmări grave, deoarece, dintr-o experienţă

anterioară, ştie că multe accidente îşi au cauza în excesul de viteză.

Aprecierea timpului

Percepţia timpului constă în reflectarea duratei obiective, a vitezei şi a succesiunii

evenimentelor realităţii. Percepţia propriu-zisă a timpului se realizează în două forme: percepţia

succesiunii evenimentelor şi perceperea duratei (distanţa temporară dintre două evenimente).

Pentru perceperea timpului, martorul (omul) se raportează la trei sisteme:

sistemul fizic şi cosmic, care cuprinde derularea fenomenelor naturale, cum sunt: ziua şi

noaptea, succesiunea anotimpurilor, mişcarea astrelor;

sistemul socio-cultural, care se referă la amplasarea istorică a activităţii şi existenţei

umane;

sistemul biologic, format din derularea funcţiilor organismului (stări de somn şi veghe,

alimentaţie, cicluri metabolice).

Aprecierea timpului se exprimă prin următoarele mărimi etalon: secunda, minutul,

ora, ziua, săptămâna, luna, anul etc.

Percepţia timpului sau a duratei de desfăşurare a unui eveniment este (ca şi în

cazul celor forme de percepţie complexe) relativă, la aceasta concurând, alături de experienţă sau

de deprinderile formate prin exercitarea unor activităţi încadrate strict într-un anumit interval de

timp, o multitudine de factori, de exemplu.

Localizarea în timp a infracţiunii, precum şia altor activităţi legate de infracţiune sau de

făptuitor

Localizarea în timp a infracţiunii, precum şi a activitaţilor ce gravitează în jurul

ei, presupune încadrarea acestora în unităţi de timp cât mai precis delimitate, adică indicarea

anului, lunii, zilei, orei şi chiar a minutului.



Localizarea în timp a infracţiunii, precum şi a celorlalte activităţi, este dependentă

de însuşirile subiective ale martorului de a fi reţinut astfel de împrejurări, precum şi de intervalul

de timp ce separă momentul perceptiv de cel al reproducerii.

Principala cauză obiectivă, care explică neputinţa martorului de a localiza în timp

infracţiunea, precum şi alte activităţi, o constituie existenţa unor intervale mari de timp, ce separă

monetele perceptiv şi cel al reproducerii. La aceasta se adaugă o seamă de elemente subiective:

lipsa de semnificaţie pentru martor faţă de o anumită împrejurare legată de infracţiune, lipsa de

atenţie, de interes, tipul perceptiv şi de memorare căruia aparţine martorul etc.

La localizarea în timp a unor fapte se ajunge prin apreciere, adică prin căutarea

unor elemente de referinţă, a căror localizare în timp e certă, de care faptul ce părea uitat se leagă

prin raporturi spaţiale şi temporale, care vor permite reamintirea şi localizarea corectă în timp şi

a acestora din urmă.

Drept puncte de reper pot servi fapte, întâmplări, evenimente din viaţa martorului,

care trebuie să aibă semnificaţia unor împrejurări notabile, remarcabile, care s-au impus atenţiei

sale şi de aceea sunt bine localizate în timp. Faptele ce urmează a fi localizate temporal pot fi

influenţate de particularităţile temperamentale, de vârstă, de sex, de preocupările profesionale, de

pasiuni, deprinderi etc.; de asemenea, pot fi avute în vedere date importante de stare civilă, date

memorabile din activitatea socială, sărbători naţionale, religioase, evenimente familiale,

aniversări, evenimente în cadrul unei localităţi etc.

Precizarea duratei în timp a infracţiunii, în special a unor fapte şi activităţi legate de

infracţiune sau de făptuitor

Necesitatea precizării duratei în timp se impune în cazul acelor infracţiuni a căror

săvârşire presupune o activitate de durată şi nu una de moment (infracţiunile continui) şi tot atât

de frecvent se iveşte necesitatea evaluării în timp a celor mai variate activităţi, acţiuni, legate fie

de infracţiune, fie de făptuitorul acesteia.

Fie că se referă asupra unor durate scurte de timp, fie asupra unor durate lungi,

estimările martorilor se caracterizează prin mari fluctuaţii şi imprecizii.

Cercetările experimentale au evidenţiat tendinţa generală de supraapreciere a

duratelor scurte de timp şi de subevaluare a duratelor lungi. Tot experimental s-a stabilit că, cel

care apreciază corect duratele scurte de timp, tot astfel le va aprecia şi pe cele lungi şi viceversa;

pot exista persoane ce subestimează mărimi care, în general, sunt supraevaluate.

Criteriile de apreciere a timpului suferă importante distorsionări, datorate unor

multiple cauze, între care trebuie amintită neconcordanţa dintre timpul obiectiv (timpul real de



desfăşurare al unui anumit fenomen, măsurabil prin cronometru) şi timpul subiectiv (timpul aşa

cum este evaluat de subiect, care se „prelungeşte” când participă la fapte, întâmplări neplăcute, şi

„fuge” în momentele de fericire), rezultat al trăirilor afective (iluzii de timp), factori care pot

acţiona fie în sensul subaprecierii.

Precizarea succesiunii în timp a unor împrejurări legate de infracţiune sau de făptuitor

În procesul penal interesează restabilirea succesiunii în timp a activităţii materiale

prin care s-a săvârşit infracţiunea, sau a altor activităţi legate de aceasta. Relatarea liberă a

martorului reprezintă reproducerea principalelor momente în chiar ordinea în care au fost

percepute. De regula, relatările martorilor cu privire la succesiunea faptelor se caracterizează

printr-o mare exactitate.

Uneori, succesiunea reproducerii faptelor poate fi intervertită, situaţie ce se poate

datora pierderii din memorie a unor episoade petrecute într-un trecut îndepărtat. Alteori, relatarea

faptelor într-o ordine schimbată se întâlneşte în cadrul acelor infracţiuni care au provocat

puternice stări afective şi ale căror episoade, mai ales la copii, au produs o puternică impresie,

fiind relatate mai întâi. Dar, intervertirea cronologiei faptelor poate avea şi următoarea explicaţie:

faptele importante, semnificative, tind a fi identificate cu faptele anterioare.

2.3. Stocarea memorială

Prin procesele senzoriale primare şi secundare de cunoaştere, martorul are

posibilitatea să trăiască în special în prezent, să reflecte acele însuşiri ale obiectelor,

evenimentelor care acţionează nemijlocit „aici” şi „acum”, asupra organelor de simţ.

Impresiile, imaginile, gândurile, emoţiile, mişcările prezente, actuale nu se pierd

însă, nu se „volatilizează” fără a lăsa nici o urmă în creier, dimpotrivă se sedimentează, se

cristalizează, pentru ca mai apoi să fie retrăite, scoase la lumină şi refolosite contribuind astfel, la

amplificarea conţinutului vieţii psihice, la desfăşurarea normală şi în special eficientă a activităţii

umane.

Memoria este funcţia psihică absolut necesară, fără de care viaţa ar fi practic

imposibilă.

Memoria este mecanismul psihic complex de memorare (întipărire), păstrare

(stocare) şi reactualizare (reproducere şi recunoaştere) a experienţei cognitive, afective şi volitive

a omului cu scopul utilizării şi valorificării.



Procesele memoriei se realizează mai uşor sau mai greu, mai repede sau mai

încet, cu un consum mai mare sau mai mic de energie şi timp, cu eficienţă crescută sau scăzută în

funcţie de o serie de factori.

Aceştia pot fi împărţiţi în trei mari categorii: particularităţile materialului de

memorat (natura, volumul, familiaritatea etc.); caracteristicile ambianţei în care are loc

memorarea sau reactualizarea; trăsăturile psihofiziologice ale martorului.

Nu toţi martorii memorează, păstrează şi reactualizează evenimentul trăit la fel,

pentru că în cursul vieţii şi existenţei lor memoria se organizează şi se specializează ce face ca

aceştia să se diferenţieze între ei.

Specializarea poate fi întâlnită la următoarele niveluri:

la nivelul proceselor memoriei (unii întipăresc mai uşor, alţii mai greu; unii păstrează

informaţiile un timp mai îndelungat, alţii un timp mai scurt; la unii reactualizarea se

produce aproape imediat, la alţii cu mari dificultăţi);

la nivelul organelor de simţ (unii au memorie vizuală, alţii auditivă; unii au memorie

gustativă, alţii olfactivă etc.);

la nivelul conţinutului memoriei, orientării actului mnezic (unii dispun de o memorie

predominant verbal-logică – reţin idei, noţiuni, gânduri, alţii de una imaginativă – reţin

imagini; la unii ea este afectivă pentru că reţin în special trăirile afective, la alţii motorie,

pentru că reţin cu uşurinţă mişcările).

Asemenea diferenţieri se datorează existenţei unor predispoziţii înnăscute ale

organelor de simţ, ale diferitelor particularităţi de personalitate (îndeosebi ale celor temporale şi

caracteriale), dar şi experienţei de viaţă concrete a martorului, activităţii, profesiunii lui.

Memorie şi uitare

Între memorie şi uitare există relaţii dinamice, de interacţiune, fiecare acţionând

asupra celeilalte, facilitându-se sau dezavantajându-se reciproc. Uitarea este reversul păstrării. Ea

se manifestă la martor prin imposibilitatea de amintire sau amintire deformată a informaţiilor

memorate ori de recunoaştere a evenimentelor trăite la o nouă confruntare cu acestea sau ca

recunoaştere sau reproducere confuză, eronată. Uitarea constă deci, fie într-o pierdere a

cunoştinţelor memorate, fie într-o deormare a lor. Ea intervine ca o supapă care lasă să se scurgă,

să se elimine ceea ce nu mai corespunde noilor solicitări.

Uitarea este un fenomen natural necesar (îndeplineşte importante funcţii de

reglare şi autoreglare a sistemului mnezic, cât şi a sistemului cognitiv) pozitiv (pentru că uitarea

treptată, graduală a anumitor cunoştinţe, contribuie la echilibrarea sistemului cognitiv al



subiectului) negativ (în raport cu procesele memoriei, cu memoria care duce la fixarea şi

păstrarea informaţiilor) selectiv (pentru că face posibil să nu se păstreze şi să nu se reactualizeze

absolut totul, ci doar ceea ce ne interesează).

Mecanismul uitării îl constituie:

neechilibrul dintre excitaţie şi inhibiţie în momentul memorării sau reactualizării;

semnificaţie scăzută;

formarea de asociaţii insuficiente;

starea psihofizică negativă (oboseală etc.);

prezenţa factorilor perturbatori.

Uitarea poate fi momentană, totală, parţială sau eronată.

Procesele inhibitive de la nivelul scoarţei cerebrale, specifice uitării, sunt

determinate atât de timp, dar şi de unii factori de natură afectivă, astfel:

a) Timpul scurs din momentul fixării constituie o cauză firească a uitării, cu cât aceasta

este mai mare, cu atât erodarea informaţiilor percepute este mai evidentă;

b) Interesul pentru memorarea celor percepure, sau impresia produsă de evenimentul la

care persoana a fost martoră;

c) Temperamentul martorului, ca şi posibila involuţie a plasticităţii masei cerebrale,

întâlnită frecvent la persoanele în vârstă, care îşi reamintesc mai uşor aspecte

percepute cu mulţi ani în urmă spre deosebire de cele recente;

d) Afecţiuni şi incidenţa asupra memoriei, cum sunt cele de natură psihofiziologică, ca

sistările de intoxicaţie diversă, de stres prelungit etc.;

e) Starea afectivă a martorului, în momentul ascultării, stări negative stresante, inhibând

procesele de întipărire şi conservare a informaţiei.

2.4. Reactivarea memorială

Ultima etapă a procesului de memorare este reactivarea sau reactualizarea

informaţiilor. Aceasta constă în scoaterea la iveală a informaţiilor memorate şi păstrate, cu

scopul utilizării şi valorificării acestora.

Reactivarea se realizează prin recunoaştere şi reproducere. Diferenţa dintre ele

constă în faptul că recunoaşterea se realizează în prezenţa obiectului, iar reproducerea în absenţa

lui. Prima este relativ mai simplă presupunând în special procese de percepţie, cealaltă este mai

complexă implicând, în principal, intervenţia unor procese de gândire.



Recunoaşterea presupune suprapunerea modelului actual peste copia aflată în

mintea martorului, pe când reproducerea constă în confruntarea şi compararea mintală a

cunoştinţelor, în vederea extragerii celor reale. Acestea se aseamănă prin aceea că dispun de

forme involuntare şi voluntare.

În funcţie de gradul de precizie, acestea pot fi:

precisă când martorul identifică exact, adevărat obiectivele sau fenomenele care au

acţionat cândva asupra organelor de simţ;

imprecisă, când martorul identifică parţial obiectul sau fenomenul, datorită detectării

incompletă a semnalelor, a elementelor;

eronată, când martorul identifică în mod greşit obictele sau fenomenele, pe care în

realitate nu le-a perceput niciodată, datorită asemănării însuşirilor neesenţiale dintre

obiectele percepute anterior şi în prezent.

Între procesele memoriei există o strânsă interacţiune şi interdependenţă.

Reproducerea este influenţată de mai mulţi factori, cum sunt:

a) Imaginaţia ca formă de reproducere a celor petrecute, trebuie avută în vedere în

procesul ascultării martorilor. Omul este capabil să reproducă nu numai experienţa prezentă şi

anterioară, dar şi lucruri nepercepute sau inexistente în realitate. Imaginaţia joacă un rol deosebit

în activitatea creativă a oamenilor, iar înclinarea spre imaginaţie se întâlneşte destul de frecvent

în activitatea de ascultare, uneori, fiind foarte greu de făcut o delimitare exactă între aceasta şi

realitatea percepută anterior cu toate consecinţele negative ce decurg de aici. Cu ocazia ascultării

unii martori „refac” adesea involuntar anumite momente ale evenimentului cu ajutorul

reprezentărilor, rod al fanteziei.

Senzaţiile şi percepţiile reprezintă prima treaptă a cunoaşterii realităţii

înconjurătoare, iar prin reprezentări procesul cunoaşterii se apropie de gândire.

b) Gândirea, spre deosebire de senzaţii şi percepţii, descoperă raporturile şi legăturile,

trăsăturile şi esenţa fenomenelor ori obiectelor sau anumitor părţi din acestea fiind strâns legată

de evenimentul trăit de martor (activitatea omului în general). Operaţiile gândirii sunt analiza şi

sinteza, comparaţia, abstractizarea, generalizarea şi concretizarea. Analiza şi sinteza sunt

inseparabile, ele formând un proces unic de gândire. Prin analiză, omul descompune mintal

realitatea percepută, pentru că, pe calea sintezei, să o recompună (de ex. Martorul unui accident

de circulaţie, pe calea analizei va separa diferitele momente ale evenimentului în ordinea lor

cronologică apoi prin sinteză, va reface filmul întregului eveniment perceput).



Aspectul subliniat trebuie avut în vedere pe parcursul ascultării, în sensul că

martorul să fie lăsat să relateze liber „nealterat” evenimentul pe care l-a perceput, deci nu cum l-

ar aprecia după trecerea prin operaţiile gândirii, ce, de regulă, „completează” perceperea iniţială.

În mod similar se pune problema şi în cazul generalizării sau abstractizării. De aceea, se

recomandă ca martorul să fie prevenit să declare numai ce a perceput, nu şi ceea ce crede despre

evenimentul respectiv.

Prin comparaţie, sunt stabilite asemănările şi deosebirile dintre fenomenele ori

obiectele lumii materiale. Comparaţia, în procesul formării declaraţiilor martorilor, are un rol

deosebit de important, datorită ei declaraţiile putând suferi, uneori, modificări esenţiale.

Acest lucru poate avea loc în cazul când martorul a perceput un alt fenomen sau

obiect – asemănător celor în legătură cu care este chemat să facă declaraţii – şi există

pozibilitatea ca, în relatarea sa, să se refere şi la elementele ce n-au intrat în desfăşurarea

evenimentului ori nu caracterizează obiectul care interesează organul judiciar. Astfel de situaţii

cer o atenţie cu totul aparte, iar practica pozitivă a organelor judiciare recomandă ca în asemenea

împrejurări, anterior ascultării propriu-zise, să se atragă atenţia martorului asupra posibilităţii de

confruntare a anumitor aspecte ale evenimentului în cauză cu părţi componente asemănătoare

altor evenimente.

c) Limbajul

Gândirea nu este posibilă fără limbaj, ambele apărând în acelaşi timp pe scara

evoluţiei speciei umane, Gândirea şi limbajul se intercondiţionează – nu poţi vorbi fără a gândi şi

invers, nu poţi gândi decât cu ajutorul limbajului.

În procesul ascultării prezintă importanţă formele de limbaj – scris şi oral – între

care există o strânsă legătură, dar, în acelaşi timp, pot fi reţinute şi deosebiri.

Având în vedere că în cazul martorilor se pune problema redării unor trăiri

nemijlocite şi a unor aspecte abstracte, este indicat ca în cursul ascultării acestora, cea mai

adecvată formă de vorbire să fie cea orală. Aceasta cu atât mai mult cu cât limbajul oral oferă

posibilitatea organului judiciar să-şi formeze o imagine cât mai reprezentativă despre

personalitatea martorului, să constate nemijlocit anumite valenţe sau carenţe de ordin cultural,

etic etc. şi în consecinţă să aleagă tactica de ascultare cea mai corespunzătoare. Spre deosebire de

limbajul oral, forma scrisă implică anumite greutăţi şi cerinţe speciale de exprimare a gândurilor,

un anume grad de instrucţie, un anumit mod logic de expunere şi o planificare după diferite

criterii a faptelor şi împrejurărilor ce fac obiectul declaraţiei.



De aici, regula că declaraţiile martorilor să fie consemnate de organul judiciar şi

excepţia să o constituie cazurile când aceşţia îşi consemnează în scrispropriile declaraţii. Chiar şi

în acest al doilea caz, organul judiciar trebuie să-şi manifeste rolul său activ, pe baza dialogului

purtat, martorul fiind dirijat să consemneze complet faptele şi împrejurările necesare justei

soluţionări a cauzei.

Orice proces psihic reprezintă un anumit raport între om şi realitatea obiectivă

având un conţinut specific.

d) Atenţia, care are un rol de prim ordin în formarea declaraţiilor martorilor, nu este un

proces psihic de sine stătător, ci se relevă ca o caracteristică a altor procese psihice. Fiind un

proces psihofiziologic în orientarea selectivă a activităţii de cunoaştere, atenţia este strâns legată

de interesele şi nevoile omului. Între persoana care realizează cunoaşterea şi un anumit fenomen

sau obiect se stabileşte o interacţiune. Ca atare, orientarea atenţiei depinde atât de subiect, cât şi

de obiect. Privită dintr-un asemenea unghi, declaraţia martorului din care rezultă că nu a observat

fenomenul pe lângă care a trecut poate fi sinceră şi veridică. Ceea ce pentru o persoană poate

prezenta un interes deosebit, pentru o alta poate trece total neobservat.

Atenţia este strâns legată şi de activitatea desfăşurată de persoana care realizează

perceperea. În acest context, realităţile conexe cu domeniul de activitate familiar vor reţine

atenţia cu orientarea atenţiei – pe lângă intensitatea evenimentului perceput – îl are importanţă

relativă acordată acestuia.

Abordând rolul interesului în orientarea atenţiei, trebuie evaluate la justa lor

valoare şi momentele emoţionale şi intelectuale. Ceea ce este legat de interes, capătă o anumită

nuanţă emoţională şi, reciproc, tot ce are legătură cu sentimentele şi emoţiile capătă un interes

deosebit.

Atenţia poate fi voluntară ori involuntară şi se caracterizează prin anumite calităţi:

stabilitate, mobilitate, sentimentele şi emoţiile capătă un interes deosebit.

Psihologic, persoanele sunt recunoscute pe baza imaginilor vizuale şi auditive,

supunându-se atenţiei martorului trăsăturile statice (sexul, vârsta, înălţimea, constituţia fizică,

forma capului, faţa, părul, fruntea, ochii, nasul, gura şi buzele, bărbia, urechea, ridurile, culoarea

pielii, semnele particulare, tatuajul), trăsăturile dinamice (mersul, gesticulaţia, vocea şi vorbirea,

mimica etc.).

De regulă, practica impune nevoia de a fi recunoscut infractorul în general şi, de

câte ori este cazul, victima (cadavrul) iar uneori chiar şi alţi martori.

Calităţile memoriei şi diferenţele dintre martori



Nu toţi martorii memorează, păstrează şi reactualizează evenimentele percepute la

fel, aceasta pentru că în cursul vieţii şi existenţei, memoria se organizează şi specializează, ceea

ce face ca la un moment dat martorii (oamenii) să se diferenţieze între ei, să apară, deci, o serie

de diferenţe individuale.

Specializarea poate fi întâlnită la următoarele niveluri:

la nivelul proceselor memoriei (unii întipăresc mai uşor, alţii mai greu; unii păstrează

informaţiile un timp mai îndelungat, alţii un timp mai scurt; la unii reactualizarea se

produce aproape imediat, la alţii cu mari dificultăţi);

la nivelul organelor de simţ (se poate vorbi despre o memorie vizuală, auditivă, gustativă,

olfactivă etc.);

la nivelul conţinutului memoriei (unii dispun de o memorie predominant verbal-logică –

reţin idei, noţiuni, gânduri; alţii de una imaginativă – reţin imagini, la unii ea este

afectivă, pentru că reţin în special trăiri afective; la alţii este motorie, pentru că reţin cu

uşurinţă mişcările).

Asemenea diferenţieri se datorează existenţei unor predispoziţii înnăscute ale

organelor de simţ, ale diferitelor particularităţi de personalitate (îndeosebi ale celor temporale şi

caracteriale), dar şi experienţei de viaţă concretă a martorului, activităţii şi profesiei pe care o

exercită.

Martorii se diferenţiază nu numai din punct de vedere al specializării memoriei,

dar şi a calităţilor acesteia. Aceste calităţi sau însuşiri ale memoriei vizează atât memoria în

ansamblul ei, luată deci ca întreg, ca totalitate, cât şi diversele ei procese particulare (întipărirea,

păstrarea şi reactualizarea).

Cele mai importante dintre calităţile memoriei sunt următoarele:

a) Volumul memoriei, adică cantitatea de informaţii pe care martorul o poate reţine,

păstra şi reactualiza;

b) Rapiditatea întipăririi, exprimă faptul că fixarea informaţiilor se realizează repede, în

timp scurt şi cu effort minim;

c) Trăinicia păstrării constă în aceea că cele memorate sunt conservate corect, într-o

formă acceptabilă pentru o perioadă mai îndelungată de timp, ele încadrându-se în

depozitul memoriei de lungă durată;

d) Exactitatea sau fidelitatea reactualizării celor memorate indică corectitudinea, gradul

de precizie al recunoaşterii şi reproducerii;



e) Promtitudinea reactualizării, adică realizarea rapidă, promptă a recunoaşterii şi

reproducerii, imediat după ce magistratul a solicitat aceasta.

Este greu de presupus existenţa unui martor la care absolut toate aceste calităţi să

fie dezvoltate în aceeaşi măsură. De regulă calităţile au o dezvoltare particulară valorică diferită.

In baza următoarelor date despre huliganism:

Numarul acuzatilor la un dosar penal Numarul dosarelor penale

1 120

2 190

3 180

4 50

5 5

Problema Informaţii juridice Registre publice Proceduri judiciareDisponibilitate Statele ar trebui să pună

la dispoziţia publicului textele oficiale ale legilor, regulamentele şi acordurile internaţionale relevante asumate de aceste state şi hotărârile judecătoreşti importante, într-o formă uşor accesibilă electronic. Ideal ar fi ca informaţiile să fie disponibile în orice moment.

Cei care au acces la registre se aşteaptă ca serviciul să fie disponibil permanent. Autorităţile statului ar trebui să decidădacă acest lucru este viabil din punct de vedere tehnic sau financiar.

Cei care au acces la sistemele instanţei se aşteaptă ca serviciul să fie disponibil în afara programului instanţei. Autorităţile statului ar trebui să decidădacă acest lucru este viabil din punct de vedere tehnic sau financiar.

Accesibilitate Toată legislaţia, incluzând regulamentele, jurisprudenţa şi documente ale Parlamentului, ar trebui să fie accesibile tuturor.

Unde este posibil, ar trebui să existe un acces cât mai mare, luând în considerare natura datelor.Este cunoscut că, în anumite circumstanţe, accesul părţilor interesate ar trebui supus unor autorizări din partea

Părţilor din cauză şi altor persoane interesate.Acces controlat fie prin avocaţi, fie prin terminale instalate în instanţe.



autorităţii responsabile.

Oportunitate Pentru a fi valabile, sistemele publice de informaţie juridică ar trebui să fie ţinute la zi şi informaţiile să fie publicate rapid. Rapiditatea este vitală în cazul hotărârilor judecătoreşti importante, în mod special pentru avocaţi şi magistraţi. La

fel c

a la

sis

tem

e d

e in

form

are

jurid

ică.

Exactitate Ar trebui utilizate proceduri riguroase pentru a garanta că textele publicate în format electronic sunt identice cu textele promulgate sau cu hotărârile publicate.

Idem

.

Idem.

Autenticitate Autenticitatea textelor electronice ar trebui garantată prin mijloace specifice cum ar fi semnătura electronică/digitală.

Idem pentru decizie, dar nu şi pentru procedura.

Drept de autor (asupra textului şi datelor)

În timp ce în majoritatea statelor nu există drept de autor pentru textele legale, statul este totuşi obligat să asigure exactitatea textelor. Acolo unde textul oficial este reprodus de editori din sectorul privat, sursa trebuie indicată şi obligaţia respectării corectitudinii revine editorilor din sectorul privat.

Nu se aplică.

Responsabilitate

Responsabilitatea pentru exactitatea informaţilor electronice revine editorului public.

Acolo unde registrele publice sunt singura versiune, responsabilitatea se aplică la fel ca în cazul registrelor pe suport de hârtie.

Continuă să se aplice responsabilitatea administrativă normală.

Taxare În principiu, accesul la bazele de date juridice ar trebui să fie gratuit pentru toate textele juridice

Furnizarea informaţiilor din registrele electronice publice este un

Petru procedurile instanţei se percepe taxă, şi acest lucru poate fi aplicat şi în cazul



originale. Dacă circumstanţele economice obligă la încasarea unor taxe, aceasta ar trebui limitată la recuperarea costurilor. Acolo unde prezentarea textelor publicate a fost îmbunătăţită, taxarea poate fi posibilă pentru valoarea adăugată. Acelaşi regim de taxare pentru textele legale originale ar trebui să se aplice editorilor şi distribuitorilor din sectorul privat.

serviciu pentru public, societăţi comerciale etc. Ca atare, aceste servicii pot fi oferite pe baza unei taxe.

serviciilor electronice, însă taxa poate fi diferită.

Respectul vieţii private

Aplicarea legislaţiei privitoare la respectul vieţii private în hotărârile judecătoreşti variază de la stat la stat. Trebuie luate în considerare normele Convenţiei pentru protejarea persoanelor în ceea ce priveşte procesarea automată a datelor cu caracter personal. Problema anonimatului părţilor la proces variază de la o ţară la alta şi s-ar putea să fie necesară o revizuire a problemei într-un context european.

Ar trebui luate măsuri potrivite pentru a proteja datele confidenţiale şi pentru a asigura respectarea regulilor europene şi naţionale în ceea ce priveşte protecţia vieţii private.

Accesul ar trebui limitat la părţile din cauză. Ar trebui să se aplice regulile obişnuite de respect al vieţii private.

Transparenţa Pentru a permite utilizarea cu uşurinţă a sistemelor de către cetăţeni şi pentru ca legea să fie uşor înţeleasă, sistemele ar trebui să ofere texte consolidate. Statele trebuie să aibă în vedere modalitatea prin care acestor texte consolidate li se conferă statut autoritar.

Pentru a permite utilizatorilor să se bazeze pe informaţiile din registre, aceştia trebuie să fie informaţi de gradul de completare şi starea ultimei actualizări. Structura ar trebui să fie bine documentată şi inteligibilă pentru utilizator.

Derularea procedurilor ar trebui să fie înţeleasă cu uşurinţă de către utilizator. Acolo unde este posibil utilizatorul ar trebui să fie ghidat fie automat de către sistem, fie prin asistenţă din partea personalului instanţei.



Tribunalul Galaţi

Judecătoria Tecuci



Curtea de Apel Bucureşti



Situatia scolara a studentilor din facultate

An Restantieri 5-7 7-8 6-10Total

studenti in an Promovati

Promovati pe an de

studiu

Promovati pe

facultateI 31 33 41 27 132 101 20.36% 16.48%II 27 27 53 33 140 113 22.78% 18.43%III 23 21 61 41 146 123 24.80% 20.07%IV 19 17 49 22 107 88 17.74% 14.36%V 17 13 39 19 88 71 14.31% 11.58%Total 117 111 243 142 613 496







Din cele mai vechi timpuri

justiţia s-a impus ca o

funcţie de judecare a

probelor şi de reprimare a

actelor şi persoanelor care

produc pagube şi suferinţe

altora prin încălcarea

regulilor sociale convenite

sau stabilite. Statul de

drept a devenit de

neconceput fără justiţie,

lipsa justiţiei veritabile

însemnând arbitrariu şi

nedreptate1.

Justiţia este

o activitate de rezolvare a

litigiilor în litera şi spiritul

legilor, obiceiului,

convenţiilor şi contractelor.

Cel care înfăptuieşte

justiţia caută să afle

adevărul în procesul

respectiv pentru a

identifica exact încălcarea

legii, victimele,

cauzalitatea, răspunderea şi

responsabilii2.

Descoperirea

1 Ioan Muraru – „Drept constituţional şi instituţii politice”, Ed. Naturismul, Bucureşti, 1991, pg. 1472 Ibidem, pg. 148

infracţiunilor, stabilirea

vinovăţiei infractorilor pe

bază de probe şi realizarea

tragerii la rundere penală a

celor vinovaţi nu are loc

exclusiv prin activitatea de

judecată, respectiv prin

înfăptuirea justiţiei. Statul

organizează combaterea

fenomenului infracţional

printr-o activitate mai largă

şi complexă în care

antrenează şi alte organe

specializate3.

Concepută

ca o funcţie realizată

independent şi imparţial,

justiţia s-a impus ca o idee

şi o realitate în care

oamenii cred că aceasta îi

poate apăra atunci când

drepturile şi interesele lor

legitime sunt încălcate, ca

similarul dreptăţii mereu

triumfătoare. Fiat justitia

pereat mundus4.

În

rezolvarea cauzelor penale,

alături de organele

judiciare, participă activ şi

3 Nicolae Volonciu – „Tratat de procedură penală”, vol. I, Ed. Paideia, 1996, pg.94 Ioan Muraru – Op. cit., pg. 218

eficient şi alţi subiecţi

menţionaţi de legea

procesuală, cuprinşi în

mecanismul judiciar –

martori, experţi, interpreţi,

agenţi procedurali,

apărători, repreentanţi etc.

În

activitatea desfăşurată cu

participarea subiecţilor

amintiţi apar relaţii juridice

cu drepturi şi obligaţii,

decurgând din dispoziţiile

legale care configurează

conţinutul unor raporturi

de drept specifice5.

Procesul

penal este activitatea

reglementată de lege,

defăşurată într-o cauză

penală de către organele

judiciare cu participarea

părţilor şi a altor persoane,

ca titulare de drepturi şi

obligaţii, având ca scop

constatarea la timp şi în

mod complet a

infracţiunilor şi tragerea la

răspundere penală a celor

care le-au săvârşit, în aşa

fel încât prin aceasta să se

5 Nicolae Volonciu – Op. cit., pg.9



asigure ordinea de drept

precum şi apărarea

drepturilor şi intereselor

legitime ale persoanelor6.

Persoanele

care participă la procesul

penal sunt numeroase.

Unele participă din proprie

iniţiativă, altele sunt

chemate de organele

judiciare, unele sunt

interesate în modul de

soluţionare a procesului,

altele nu au nici un interes

în cauză.

Procesul

penal este un fenomen

dinamic ce se manifestă ca

o activitate foarte

complexă. În cadrul său se

desfăşoară activităţi

judiciare care au menirea

să propulseze procesul spre

atingerea scopului său

final7.

Scopurile

procesului penal se

desprind din definiţie :

constatarea la timp şi în

6 Ibidem, pg.157 Vincenzo Manzini – „Tratatto di diritto procesuale penale”, col. I, ed. Torino, 1968, pg. 69 în Nicolae Volonciu, Op. cit., pg. 14

mod complet a faptelor ce

constitui infracţiuni,

pedepsirea persoanelor ce

au săvârşit infracţiuni

potrivit vinovăţiei lor şi

nici o persoană nevinovată

să nu fie trasă la

răspundere penală8.

Procesul

penal, concretinzându-se

printr-o activitate

complexă care se

desfăşoară progresiv şi

coordonat, implică în mod

firesc o succesiune de

situaţii cu relevanţă

procesualrovocate şi

rezolvate prin intervenţia

unor persoane obligate sau

interesate să asigure

desfăşurarea activităţii

procesuale9. Relaţiile

juridice între subiecţii

implicaţi în conflictul

penal constituie grupa

raporturilor procesuale

penale principale, dar în

8 Ion Neagu – Op.cit., pg.979 Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Stănoiu – „Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală, partea generală”, vol.I., Ed. Academiei, Bucureşti, 1975, pg. 89

procesul penal apar şi

raporturi juridice în care,

alături de subiecţii

procesuali principali

(statul, organele judiciare

şi părţile) participă şi alte

persoane : martori, experţi,

apărători, interpreţi, agenţi

procedurali etc.

Persoanele

care cooperează în cadrul

procesului penal în vederea

atingerii scopului acestuia

poartă denumirea de

participanţi10. Participanţii

în procesul penal au şi

denumirea de subiecţi

procesuali ce pot fi oficiali

şi particulari. Subiecţii

oficiali sunt judiciari şi

extrajudiciari. Subiecţii

particualri sunt principali şi

secundari.

Martorii fac

parte din categoria

subiecţilor particulari

secundari, ei având un rol

important în desfăşurarea

procesului penal, fiind

chemaţi să îndeplinească

anumite sarcini în cadrul

acestuia.

10 Ion Neagu – Op. cit., pg.81




Date post:	03-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	ontzika
View:	195 times
Download:	6 times

Proiect informatica juridica

Documents