Date post: | 25-Dec-2015 |
Category: |
Documents |
Upload: | ramona-anton |
View: | 43 times |
Download: | 4 times |
UNIVERSITATEA CREŞTINĂ DIMITRIE CANTEMIR
FACULTATEA DE RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE
MASTER ADMINISTRAREA AFACERII INTERNAŢTIONALE
GLOBALIZAREA ŞI REGIONALIZAREA
-FENOMENE CU IMPLICAŢII DIRECTE ASUPRA APARIŢIEI ŞI
DEZVOLTĂRII ORGANIZAŢIILOR ECONOMICE INTERNAŢIONALE-
Autor:
ANTON RAMONA
BRAŞOV 2014
1
1.GLOBALIZAREA ŞI REGIONALIZAREA
-NOII DETERMINANŢI AI MEDIULUI GLOBAL DE AFACERI-
1.1 Preambul
În ultima perioadă, economia internaţională este marcată de o diversitate de
transformări de fond care modelează arhitectura interdependenţelor pe baza cărora
aceasta funcţionează. Două forţe principale, dinamice şi în bună măsură
complementare îşi pun amprenta asupra noii dinamici a tabloului economic
internaţional: adâncirea procesului de globalizare la scara economiei
internaţionale şi apariţia şi maturizarea aranjamentelor comerciale regionale.
În acelaşi timp, asistăm la redefinirea de fond a fundamentelor specializării
internaţionale, la redesenarea arhitecturii actorilor participanţi la concertul
economic şi comercial global şi la schimbarea de fond a determinanţilor
competititivităţii la scară regională şi internaţională.
1.2 Regionalizare-Globalizare
Ca multe dintre dimensiunile actualei economii internaţionale confruntate cu tot
mai numeroase provocări, cărora toate categoriile de actori economici (grupări
economice regionale, economii naţionale, autorităţi regionale şi locale, companii,
IMM-uri, organizaţii non-guvernamentale şi alţi actori ai societăţii civile, persoane
individuale) încearcă să le facă faţă cât mai adecvat, globalizarea, regionalizarea şi
interferenţele dintre aceastea sunt subiecte controversate începând cu dimensiunile
terminologice şi continuând cu cele legate de conţinutul acestor două axe pe care
evoluează economia internaţională.
Regionalizarea presupune ca statele naţionale să cultive raporturi integrative tot
mai strânse între ele pe baze tot mai complexe şi multivalente. Valurile de
regionalizare au cunoscut mai multe generaţii, au avut la bază o tot mai mare
2
diversitate de determinanţi, au cunoscut numeroase redefiniri de vocaţie la nivelul
şcolilor de gândire economică şi s-au dezvoltat formal sau informal prin adâncirea
raporturilor comerciale, investiţionale sau economice generale.
Globalizarea se dovedeşte un proces mai dificil de definit, are numeroşi
susţinători dar şi contestatari şi are ca latură modernă adâncirea şi expansiunea
integrării corporative atât în interiorul cât şi între companiile multinaţionale.
Această evoluţie în care regăsim, în egală măsură, complementaritate dar şi
antinomie a generat o economie internaţională tot mai interdependentă.
Numeroase studii şi-au propus, reuşind doar parţial, să determine dacă ne aflăm
în faţa unei economii globale sau ceea ce denumim astăzi globalizare este de fapt o
adâncire a procesului de internaţionalizare şi a interdependenţelor economice.
Devine tot mai evident că actualul climat economic şi politic internaţional şi
regional este semnificativ diferit de la o etapă la alta. Dacă luăm în considerare
doar procesele productive, creşterea interdependenţelor a făcut aproape imposibilă
identificarea adevăratei origini a produselor şi serviciilor. Economia internaţională
a sfârşitului de secol al XIX-lea în care pieţele naţionale erau conectate prin fluxuri
comerciale şi de investiţii care tranzitau graniţele naţionale s-a transformat într-o
economie aflată în reţea, pe baza unor noi conexiuni infrastructurale şi
infostructurale care operează mai degrabă transfrontalier decât în interiorul
graniţelor naţionale.
Un număr tot mai mare de studii care
analizează tranziţia către o veritabilă
globalizare, evidenţiază că aceasta are de
parcurs mai multe etape, deşi pe parcursul
secolului al XX-lea s-au făcut paşi
importanţi prin internaţionalizarea
progresivă a proceselor productive, sporirea forţei şi rolului companiilor
transnaţionale, accentuarea mobilităţii fluxurilor de capital, sporirea rolului
3
cunoaşterii şi a informaţiei, şi mai ales prin ceea ce putem numi, revoluţia
tehnologică şi în domeniul comunicării.
Deşi se consolidează tot mai clar ideea că o autentică globalizare ar exista doar
în domeniul financiar (singurul domeniu care a realizat interconexiunea
generalizată a activităţilor operând în timp real pe baza unor reţele care depăşesc
frontierele naţionale), sunt tot mai mulţi analişti care susţin că procesul a cuprins
practic toate secţiunile economiei internaţionale chiar dacă la intensităţi sensibil
diferite. Aceştia din urmă se bazează pe faptul că, sistemele financiare naţionale nu
funcţionează pe deplin convergent şi, în pofida unor tot mai pronunţate
interdependenţe obţinute prin intermediul pieţelor financiare şi mai ales de capital,
evoluţiile sunt încă puternic influenţate de determinanţi regionali sau naţionali.
Privind din perspectiva statului ca actor economic şi politic, globalizarea face
obiectul unor aprinse dezbateri referitoare la natura, implicaţiile şi schimbările pe
care le va genera. Deseori globalizarea se identifică cu liberul schimb, nu are o
evoluţie liniară şi în pofida faptului că superioritatea liberului schimb asupra
izolării economice constituie unul dintre cei mai solizi piloni ai teoriei economice,
trebuie luate în considerare diferitele tipuri de obstacole care se pot concretiza în
proliferarea înclinaţiilor protecţioniste şi blocarea sau încetinirea negocierilor
comerciale multilaterale precum şi în violentele proteste ale diferitelor grupuri de
interese care se manifestă tot mai virulent anti-globalizare. Dezbarea începe să
identifice globafili şi globafobi, să scoată în evidenţă argumentele dar şi
contraargumentele celor care consideră globalizarea drept cheia soluţionării tuturor
problemelor sau cauza tuturor neâmplinirilor.
Reuniunile internaţionale desfăşurate la diferite niveluri sunt, în ultimii ani,
invariabil însoţite de proteste virulente şi mai nou chiar de atacuri electronice,
organizate de diverse organizaţii non-guvernamentale care atrag atenţia asupra
efectelor negative ale globalizării. Îndeosebi în ţările în curs de dezvoltare, se
atrage atenţia asupra faptului că „trenul plin cu bunăstarea promisă de globalizare,
4
nu opreşte şi în gările găzduite de aceste ţări”.
Asediului de la Seattle din 1999 i-au urmat manifestaţii cu ocazia tuturor
reuniunilor organizate la nivel
internaţional, instituţiile economice
internaţionale fiind asociate cu
dimensiunea instituţională a
globalizării. Se poate exemplifica cu
protestele care au avut loc la Praga
în 2000, la Quebec în 2001, la
Davos şi Puerto Alegre în 2003,
declanşate de convingerea că
generalizarea liberului schimb are
drept consecinţe: adâncirea inegalităţilor între ţări, creşterea şomajului şi chiar
diminuarea identităţii naţionale. În ciuda opoziţiei a tot mai numeroase grupuri de
interese, este foarte probabil ca adâncirea şi extinderea globalizării să continue,
deoarece în stadiul de integrare la care a ajuns economia internaţională este greu de
crezut că procesul mai poate fi stopat sau inversat, chiar dacă vor mai exista şi stări
conflictuale motivate de interesele nu totdeauna convergente ale statelor,
companiilor transnaţionale, grupărilor economice integraţioniste sau
reprezentanţilor societăţii civile.
Deşi poziţia celei mai mari părţi a statelor lumii, exprimată la nivel oficial, este
favorabilă diminuării obstacolelor comerciale care mai există în calea fluxurilor de
bunuri şi netezirii căii spre globalizare, în practică oarecum paradoxal se recurge
frecvent la măsuri protecţioniste şi la aranjamente regionale cu grad mai mare sau
mai mic de deschidere faţă de terţi.
Tendinţa tot mai pronunţată către regionalism sau neo-regionalism, a complicat
tabloul economiei internaţionale şi a conferit noi dimensiuni dezbaterilor cu privire
la globalizare din perspectiva binomului multilateralism-regionalizare.
5
1.3 Globalizarea- abordări conceptuale
Întreaga istorie a relaţiilor economice internaţionale a purtat amprenta unui
proces de permanentă deschidere a economiilor spre mediul economic extern, în
primul rând prin intermediul exporturilor şi importurilor de bunuri şi servicii
derulate transfrontalier. Dinamica susţinută a comerţului internaţional postbelic a
amplificat această tendinţă, paralel cu noi tipuri de fluxuri internaţionale care au
început să modifice complexitatea economiei internaţionale şi să stimuleze
internaţionalizarea. Orice explicaţie din literatura de specialitate cu privire la
globalizare, evidenţiază faptul că termenul „globalizare” a devenit un concept
foarte important pentru secolul al XXI-lea, făcând posibilă înţelegerea direcţiei în
care se îndreaptă omenirea. Specialiştii în
relaţii economice internaţionale par a
înţelege globalizarea ca pe o forţă
călăuzitoare a noii ordini mondiale întărind
convingerea că această tendinţă este „cea
mai importantă paradigmă a dezvoltării
lumii actuale”. Logica istorică susţine ideea
că globalizarea este un proces inevitabil. În
mediile politice, logica globalizării este
percepută ca fiind cea mai importantă forţă motrice pentru formularea politicilor
interne dar şi externe.
În pofida faptului că nu există o accepţiune relativ clară asupra ceea ce
înseamnă cu adevărat termenul de globalizare şi care definiţie a determinanţilor şi
rolului său poate fi unanim acceptată, acest termen a dobândit mai multă
consacrare internaţională decât orice alt concept care încearcă să definească
actualul tablou economic şi politic internaţional.
Globalizarea implică presupunerea unei continue expansiuni a economiei de
piaţă şi a culturii, ştiinţei şi tehnologiei bazate pe aceasta, care induc creşterea
6
interdependenţelor şi a cooperării internaţionale, având în vedere noile oportunităţi
economice şi culturale. Globalizarea înseamnă şi creşterea aproape exponenţială a
fluxurilor transfrontaliere de bunuri, servicii, capitaluri şi resurse umane, precum şi
accentuarea corespunzătoare a schimbului transfrontalier de cunoştinţe şi
informaţie. Criticii globalizării vorbesc frecvent de costurile sociale asociate noului
tip de societate, despre „perdanţii” globalizării, despre ameninţările la adresa unor
identităţi regionale, locale sau personale bine definite şi despre comportamentele
politice apreciate ca populiste şi xenofobe. Globalizarea este legată intrinsec de
accentuarea individualismului şi, de aceea pare mai dificil de abordat la nivel
politic, aşa cum au demonstrat-o numeroasele controverse cu privire la
mecanismele de reglare a pieţei globale. Unii autori au mers până acolo încât să
sugereze că „globalizarea înseamnă sfârşitul politicii şi a statului de drept”,
deoarece se consideră că acest proces declanşează asemenea forţe care pot
deposeda statele naţionale de preţuirea faţă de teritorii şi putere. Aşa cum se
întâmplă în cazul unor teorii care definesc holistic o eră, termenul de globalizare va
înregistra transformări care vor face ca valenţele şi limitele sale să poată fi
percepute complet doar în viitor. Rămâne de văzut dacă globalizarea va defini cu
adevărat o „ eră de aur” a unui nou secol-post-modernist, depăşind ca notorietate
toate noţiunile despre limitele temporale şi spaţiale ale societăţii. Urmează să
constatăm în timp în ce măsură globalizarea va contribui la mai buna organizare a
vieţii umane şi a societăţii şi dacă va aduce mai multă stabilitate şi prosperitate,
modernism şi inovativitate, consumerism şi individualism la scară internaţională.
Până în prezent, cea mai mare parte a încercărilor de definire şi conceptualizare
a globalizării au aparţinut jurnaliştilor şi nu şcolilor consolidate de gândire
economică. Din acumulările conceptuale existente, desprindem faptul că
globalizarea rămâne încă incompletă şi limitată în ce priveşte sporirea complexităţii
sferei sale de cuprindere şi trebuie să ne aşteptăm să se confirme ireversibilitatea
direcţiei în care se îndreaptă omenirea.
7
Condusă de ştiinţă şi tehnologie, o piaţă globală este indubitabil orientată de o
„mână invizibilă” şi funcţionează în beneficiul întregii umanităţi care acceptă
modelele oferite de globalizare şi înţelege cum să relaţioneze cu aceasta. Orice
acceptare a unei asemenea definiri poate fi criticată întrucât doar piaţa nu poate
asigura singură maximizarea bunăstării şi că globalizarea este în pericol de a deveni
o simplă ideologie, îndepărtându-se de asimetriile şi alienarea pe care le produce.
Indiferent cât de mare vor fi interdependenţa şi omogenitatea globală, disparităţile
vor exista şi se vor accentua dacă nu se vor găsi pârgiile prin care se pot atenua
diferitele categorii de decalaje. Indiferent de cât de mari vor fi transformările la
nivelul comunicaţiilor şi cât de mult se vor disemina tehnologiile, numărul
cetăţenilor lumii care pot efectiv beneficia de rezultatele unei pieţe financiare
globale rămâne relativ limitat. Şi numărul beneficiarilor adâncirii
interdependenţelor ştiinţifice şi tehnologice şi a tuturor aspectelor materiale şi
nemateriale ale globalizării rămâne, de asemenea, limitat.
Unele dezbateri pe tema globalizării par a fi doar variaţiuni ale disputelor
intelectuale şi ideologice între susţinătorii atotputerniciei „mâinii invizibile a
pieţei” şi adepţii intervenţionismului statal în economie.
Una dintre speculaţiile cu privire la globalizare are în centrul său implicaţiile
dialectice ale conceptului. Globalizarea,
consideră o parte dintre analişti, poate fi
înţeleasă „ca un proces dialectic în care
omogenitatea forţelor poate aduce o nuanţare
a diferenţelor şi diversităţii”. Astfel, analişti
cum ar fi Peter van Hams conexează
globalizarea cu „europenizarea”, referindu-se
la procesul complex şi provocativ al integrării
europene. Introducerea altui termen de referinţă
– „europenizare”- care, la rândul său solicită precizie în definire, îl conduce pe
8
autor la întrebarea: sunt una extensia celeilalte sau sunt procese paralele şi
separate? S-a evidenţiat faptul că unele procese de integrare regională sunt procese
având o solidă logică istorică la fel de inevitabile şi ireversibile ca şi globalizarea.
Mediul economic internaţional a început să fie dominat de schimbări complexe,
multidimensionale care îi definesc mecanismele funcţionale şi încearcă permanent
să găsească un nou tip de echilibru. Integrarea legăturilor economice înr-un sistem
definit prin globalizarea sistemelor productive se obţine prin complexe strategii de
integrare la nivel de corporaţie, care devine mai degrabă o reţea decât un sistem
ierarhic, facilitat de variate forme de internaţionalizare a activităţilor cum ar fi
subproducţia, contractele de licenţiere sau alte forme de alianţe competitive.
Această tendinţă reflectă reacţiile interdependente de menţinere în cursa
concurenţială în cazul unor pieţe cu puternice structuri oligopolistice, în care
nivelul global sau internaţional joacă un rol tot mai important. Compania
multinaţională trebuie să producă pentru o piaţă aflată într-o redefinire permanentă,
să răspundă elastic la mutaţiile complexe în structura determinanţilor cererii şi să
educe sau să genereze cererea.
În pofida faptului că sunt curent invocate, dezbătute şi contestate globalizarea
şi regionalizarea nu au întrunit până în prezent consensul specialiştilor şi
decidenţilor politici nici măcar în ce priveşte definirea sa.
În ceea ce priveşte globalizarea, aria sa de cuprindere este extrem de largă
semnificând, în funcţie de interes şi perspectiva din care este privită: victoria
liberului schimb asupra protecţionismului, atenuarea importanţei suveranităţii
naţionale, era reţelelor financiar-bancare, de informaţie şi comunicare devenite
globale, victoria multinaţionalelor asupra autorităţilor publice naţionale,
americanizarea sau justificarea unor măsuri nepopulare.
Cei care au introdus, la finele anilor 60 termenul de „globalizare” au fost
Marshal McLuhan, profesor la Universitatea din Toronto, specialist în teoria
mijloacelor de comunicare în masă şi Zbigniew Brzezisky, profesor la Columbia
9
University, consilier al preşedintelui Jimy Carter şi fondator al Comisiei trilaterale
care se ocupa, printre altele, şi de „guvernabilitatea democraţiilor occidentale”.
Marshal McLuhan a lansat ideea de „sat global”susţinând că „transparenţa şi mult
mai completa posibilitate de informare pe care le asigură media şi în special
televiziunea, vor conduce pe de o parte ţările încă neindustrializate către progres
deoarece factorul tehnologic va influenţa decisiv reorganizarea puterii politice în
lume, iar pe de altă parte la îngreunarea declanşării unui război”.
Zbigniew Brzezisky considera că revoluţia „tehnotronică” va consacra Statele
Unite ale Americii ca „prima societate globală din istorie”; globală deoarece
comunică cel mai mult şi a reuşit să propună „un model global de modernitate”
răspândind în lume modul său de viaţă, producţiile culturale, modelele de
organizare, valorile şi schemele comportamentale. Termenul de globalizare a fost
preluat ulterior în literatura consacrată firmelor multinaţionale, desemnând iniţial
un fenomen limitat legat de mondializarea cererii, dar cunoscând rapid numeroase
alte semnificaţii care merg până la a desemna tendinţele actuale ale economiei
mondiale. Diverşi alţi autori au încercat să contureze şi să clarifice acest incitant
concept1
Theodore Levitt, consideră globalizarea ca fiind „convergenţa pieţelor din
întreaga lume, iar firmele globale - acele firme care acţionează ca şi când
lumea întreagă ar fi o piaţă unică unde ele vând acelaşi lucru şi în acelaşi
fel pretutindeni, adaptându-se la diferenţele naţionale numai în cazul în
care nu au reuşit să recompună cererea locală”.
Kenichi Ohmae extinde noţiunea de globalizare la întregul lanţ creator de
valoare (cercetare-dezvoltare, inginerie, marketing, servicii, funcţia
financiară a firmei) considerând-o „o formă de gestiune, total integrată la
scară mondială, a marilor firme multinaţionale”;
1 Cordelier, Serge, coord. – Mondializarea dincolo de mituri; Editura Trei, 2001
10
Extinzând sfera gestiunii interne a firmelor transnaţionale, alţi autori privesc
globalizarea ca pe un proces prin care „ distanţa geografică devine un
factor tot mai puţin important în stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor
transfrontaliere de natură economică, politică şi socioculturală” şi în care
„limitele fizice, geografice îşi pierd relevanţa în relaţiile transfrontaliere
datorită noilor tehnologii, noilor strategii ale actorilor economici precum
şi politicilor acestora, atât de ordin naţional cât şi internaţional, relaţiile la
nivel internaţional fiind mai uşor de stabilit, iar mărfurile şi persoanele se
mişcă mai liber la nivel planetar” 2
Globalizarea - ca proces prin care companiile cu cel mai ridicat nivel de
internaţionalitate tind să redefinească în folosul lor regulile jocului impuse
anterior de statele naţiuni.
Noua configuraţie a economiei mondiale care marchează o ruptură faţă de
etapele precedente, în sensul că economiile naţionale sunt descompuse şi
apoi recompuse în cadrul unui sistem de tranzacţii şi procese care nu mai
iau în considerare graniţele naţionale;
O tendinţă (conform Comisiei UE3) „ către o mai mare integrare şi
interdependenţă între ţări şi regiuni ale globului ce are în vedere aspecte
economice, politice, sociale, culturale şi ambientale”;
Explozia liberalizării sau dereglementarea fluxurilor de toate tipurile:
bunuri, servicii, informaţii, imagini, idei, valori, modele, de fapt tot ce a
putut inventa şi produce omul, om care se pare că este încă legat de
rădăcinile sale în pofida faptului că s-a lăsat prins de frenezia deplasărilor
2 Dumitru Miron- Elemente ale mediului global de afaceri, Editura Universităţii “Petrol şi Gaze”
Ploieşti, 2005 3 Commision of the European Communities-Responses to the Challenges of globalization, Brussels,
2002
11
4(voiaje profesionale, turistice, migraţii temporare sau definitive) pe care
dezvoltarea transporturilor şi comunicaţiilor i-o permite.
Există şi o serie de abordări mai critice la adresa globalizării care scot în
evidenţă limitele acestui mix dinamic de procese. Printre aceste percepţii putem
adăuga:
Răspunsul american la încercările europenilor de a se poziţiona ca parteneri
de dialog la aceeaşi masă cu Statele Unite5 .
fenomen care influenţează toate nivelurile vieţii omeneşti de la cel
economic şi politic la cel cultural şi religios care conduce la îndepărtarea
particularităţilor şi deci la omogenizarea societăţilor, la transformarea
popoarelor în mase de indivizi, la nivelarea culturilor, la amestecul
religiilor, la omogenizarea înfăţişării şi comportamentului oamenilor6 .
Globalizarea este o stare de fapt incontestabilă care şi-a creat deja un consistent
panel de resorturi care-i declanşează şi alimentează evoluţia. Avansul tehnologic în
domeniul comunicaţiilor, transporturilor şi sistemelor tehnologice şi productive,
reconstruirea magistralelor comunicaţionale şi manageriale şi diversificarea
tehnicilor tranzacţionale au permis firmelor să-şi coordoneze şi să-şi alinieze
acţiunile în funcţie de stimulii societali şi de cerinţele relevante. Strategiile de
integrare complexă au condus la redefinirea manierei în care producţia
internaţională este organizată şi condusă prin înlocuirea unei reţele de filiale
dispersate geografic într-un sistem productiv fragmentat, cu reţele de producţie şi
distribuţie integrate la nivel regional şi internaţional.
Globalizarea nu este un obiectiv în sine, ci un proces de tranziţie către
economia globală. Ca orice fenomen inedit, ale cărui mecanisme şi „intimităţi”
4 Defarges, Philippe Moreau- La mondialization. Vers la fin des frontieres. Dunod ; IFRI,Paris ;
1993 5 Melas, K,- Globalizarea. O nouă fază de internaţionalizare a economiei. Mituri şi realitate. Atena;
1999 6 Mantzaridis, Georgios – Globalizare şi universalitate. Himeră şi adevăr. Editura Bizantină;
Bucureşti, 2002
12
sunt insuficient explorate şi cunoscute şi nu pot fi explicate în totalitate cu
instrumentarul tradiţional al ştiinţei economice, globalizarea a generat numeroase
controverse, nu numai cu privire la definire şi la modul de transmitere a efectelor
acestui proces la nivelul economiilor naţionale şi al agenţilor economici privaţi ci
şi cu privire la factorii săi promotori. Printre factorii promotori ai globalizării
putem menţiona:
Globalizarea presupune, în primul rând, dereglementarea şi liberalizarea
raporturilor economice interstatale. Într-o economie globală termenul naţional are o
altă relevanţă decât avea anterior şi nu mai generează diferenţe notabile în ce
priveşte strategiile de afaceri ale marilor companii. Globalizarea presupune nu
numai înlăturarea barierelor economice care afectează schimburile transfrontaliere
ci şi simplificarea şi armonizarea reglementărilor naţionale. Globalizarea presupune
diminuarea rolului autorităţilor publice ca factor generator şi gestionar al barierelor
de ordin naţional între economii, dar nu dispariţia ideii de stat al cărui rol rămâne
cel de elaborare a politicilor economice naţionale. În condiţiile globalizării,
libertatea statului în elaborarea politicilor macro şi mezo– economice se redefineşte
datorită interdependenţei sporite cu alte economii, ca urmare a limitărilor impuse
expansiunea ideologiilor de tip
neoliberal
expansiunea noilor tehnologii
revoluţia informaţională
redefinirea scalei avantajelor competitive
dezintegrarea verticală a proceselor productive
expansiunea societăţilor
transnaţionale
redefinirea raporturilor de
forţă economică la nivel internaţional
13
de atenuarea barierelor dintre economiile naţionale şi creşterii gradului de
deschidere în raport cu mediul extern. Acum pieţele sunt cele care decid măsura în
care politicile macroeconomice sunt eficiente. Globalizarea devine astfel un proces
în cadrul căruia asistăm la o altă relaţie între actorii instituţionali şi cei privaţi.
Globalizarea nu va conduce la o lume doar a corporaţiilor în care statele nu mai
au nici-un rol şi nu este realizabilă în absenţa unui proces de inegrare a economiilor
naţionale, a pieţelor, a activităţilor sau a agenţilor economici într-o arhitectură
complexă la scară internaţională. Globalizarea presupune redefinirea fundamentelor
specializării agenţilor economici şi economiilor naţionale pe axa global/mondial.
Globalizarea ca proces evolutiv, pare a fi depăşit faza de liberalizare
(comercială şi financiară) traversând, în prezent, o perioadă de tranziţie
premergătoare integrării economiilor naţionale la nivel global. Dacă până la
începutul anilor 90, interdependenţele dintre economiile naţionale se creau şi se
alimentau prin intermediul fluxurilor comerciale de bunuri şi servicii, ulterior,
principalele canale de creare a interdependenţelor sunt legate de circulaţia
internaţională a capitalurilor şi a drepturilor de proprietate intelectuală. Mediul
global de afaceri este caracterizat de diversificarea, multiplicarea şi creşterea
intensităţii interdependenţelor dintre economiile naţionale într-un ritm din ce în ce
mai alert. Paul Krugman atrăgea atenţia că „retorica competitivităţii” şi afirmaţiile
de genul ”fiecare naţiune, asemenea unei mari corporaţii, intră în competiţia pe
piaţa internaţională” sunt comentabile. Nu economiile naţionale şi nici chiar
sectoarele unei economii naţionale sunt competitive sau necompetitive, ci firmele
dintr-o ţară sau care operează într-un anumit sector sunt sau nu competitive. Statele
lumii nu intră în competiţie pe piaţa internaţională aşa cum o fac Coca Cola cu
Pepsi Cola, Boeing cu Airbus, General Motors cu Toyota sau Unilever cu
Procter&Gamble. A defini competitivitatea unei naţiuni este ceva mai greu decât în
cazul unei corporaţii. Când o companie este competitivă obţine profit, se dezvoltă
şi are acţionari mulţumiţi, salariaţi satisfăcuţi şi clienţi fericiţi şi fideli, iar când nu
14
este competitivă se restructurează sau dă faliment. Ţările pot fi mulţumite de
performanţele lor economice dar este greu să ne imaginăm că, atunci când nu sunt
competitive, vor da faliment.
La nivel descriptiv, globalizarea este definită prin două elemente fundamentale:
Totodată, globalizarea constituie procesul de tranziţie de la concepţia
concentrării activităţilor economnice în centre de producţie de dimensiuni din ce în
ce mai mari, la dezindustrializare şi la activităţile în reţea. De altfel, dovada că
logistica pentru realizarea unor activităţi economice globale se află deja în plin
proces de dezvoltare o constituie vastele reţele de servicii care îşi fac apariţia la
scară internaţională în ritm exponenţial, înglobând întreaga lume în sfera monetară,
bancară, a transporturilor, telecomunicaţiilor şi infostructurilor, deservind sau
încorporând organizaţii interne dintr-un tot mai mare număr de state. În aceste
condiţii, interdependenţele create între diferite activităţi, precum şi cele dintre
economii naţionale constituie o fază intermediară, de tranziţie la un sistem
economic global integrat şi axat pe un sistem complex de relaţii de interconectare.
Globalizarea devine astfel, un stadiu al trecerii de la manifestarea economiei ca
sistem de procese economice cvasiindependente, localizate în diferite arii
geoeconomice de puteri independente, la manifestarea economiei ca proces unitar
desfăşurat la nivelul întregii planete şi influenţat de o structură multipolară formată
presupune o lume în care firmele au ca spaţiu de manifestare întreaga
planetă unde desfăşoară activităţi integrate
implică „fuziunea” unor activităţi economice
diferite în lanţuri integrate de activităţi (pe verticală şi pe orizontală)
15
din forţe independente. Acest proces presupune creşterea mobilităţii factorilor de
producţie şi a nivelului de interconectare şi interactivitate umană, economică,
socială şi instituţională.
1.4 Regionalizarea
În ce priveşte regionalizarea, aceasta presupune cultivarea, între statele
naţionale a unor relaţii integrative cu grade diferite de profunzime în domeniul
economic în principal, dar şi în cel politic, social, de politică externă şi de apărare,
cultural-educativ şi ambiental. Chiar dacă termenul „regionalizare” este aparent
mai simplu de încadrat într-o definiţie relativ unitară comparativ cu cel de
globalizare, regionalizarea ca stare de fapt sau ca proces multivalent naşte, de
asemenea, numeroase controverse terminologice. Privită deseori, ca o piedică în
calea globalizării datorită plusului său de protecţionism, ca răspuns la
inflexibilitatea sistemului comercial multilateral, sau ca o etapă necesară a
procesului de globalizare, regionalizarea rămâne totuşi o realitate din ce în ce mai
vizibilă la nivel internaţional.
Premiantul procesului este Uniunea Europeană, care este exemplul devenit tipic
de regionalizare, şi care a parcurs
practic toate stadiile de integrare pe
care le-a consacrat teoria integrării
regionale ajungând în prezent la
stadiul de uniune economică şi
monetară, stadiu pe care îl
experimentează cu succes din 1999.
Având, în prezent, 28 de state membre, deţinând locul principal în comerţul
internaţional şi având un potenţial economic care rivalizează tot mai mult cu cel al
Statelor Unite ale Americii, Uniunea Europeană este un subiect atipic de drept
internaţional public, provoacă fundamentele specializării internaţionale de tip
16
tradiţional, lansează noi stimuli în direcţia actorilor economici şi invită la
redefinirea strategiilor de afaceri ale companiilor înscrise pe coordonatele
globalizării.
Creşterea numărului de aranjamente de integrare regională s-a produs pe fondul
unor laborioase tratative care au provocat dificultatea cu care se derulau negocierile
multilaterale.
Putem vorbi de mai multe valuri de integrare regională care au avut
particularităţi specifice, au fost mai mult sau mai puţin instituţionalizate, au
calificat campioni, au redefinit determinanţii integrării economice reprezentând
succese sau eşecuri în acest proces.
Printre tentativele integraţioniste care
au proliferat constant mai putem
menţiona:
NAFTA (North American Free
Trade Agreement) care grupează
SUA, Canada şi Mexic, şi pe care,
autorităţile americane, multă vreme
adversare ale integrării regionale, dar
care şi-au schimbat acest tip de
vocaţie în ultimii ani doresc să o
extindă pentru a se ajunge la o
impresionantă zonă de liber schimb a Americilor, care să curpindă toate ţările din
emisfera vestică. Gruparea nord-americană ne oferă un model specific de integrare
regională, cultivă valorile unui aranjament care trece dincolo de substanţa
declaratei zone de liber schimb, conferă un coeficient superior de flexibilitate
prevederilor acordului, şi va evolua cu siguranţă în următorii ani.
MERCOSUR (Piaţa Comună a Conului de Sud) este o uniune vamală care
îşi propune să evolueză către o piaţă comună, fiind o grupare ambiţioasă care şi-a
17
îndeplinit, în mare măsură, obiectivele
propuse, în pofida asimetriei de potenţial
comercial şi economic dintre cele patru ţări
care o compun (Brazilia, Argentina, Paraguay
şi Uruguay). Deşi procesul de integrare
avansează constant, datorită similitudinii
între structurile productive şi
nomenclatoarele de export ale ţărilor
componente, ponderea comerţului reciproc în
totalul schimburilor comerciale ale ţărilor membre, nu depăşeşte încă 20%.
APEC (Asia Pacific Economic Cooperation) este un ansamblu eterogen (ca
nivel de dezvoltare) şi destul de cuprinzător de state, înscris pe coordonatele
neoregionalismului sau regionalismului de tip deschis care îşi propune să asigure
fluxuri comerciale mai libere în rgiune până în anul 2020. Reunind state precum
SUA, Canada, Japonia sau Rusia care fac parte şi din alte aranjamente de integrare
regională, China un actor comercial internaţional de deosebită importanţă în
viitorul apropiat, dar şi ţări mai puţin dezvoltate, gruparea deţine peste 50% din
producţia şi comerţul mondial, rezumându-se însă doar la cooperarea economică şi
promovarea comerţului liber. Această grupare integraţionistă exemplifică cel mai
fidel specificităţile regionalismului de tip deschis bazat în principal pe valorile
particulare ale clauzei naţiunii celei mai favorizate în varianta sa condiţionată.
18
Continentul african a purces de multă vreme pe calea integrării regionale,
mai degrabă din dorinţa de a imita experimentele reuşite de fostele puteri coloniale
în această direcţie. Integrarea regională din Africa a urmărit acest demers,
înscriindu-se pe coordonatele unui proces de integrare „original”, urmărind să
realizeze multe obiective fără a parcurge etapele standard prevăzute de teoria
integrării economice, încercând mai întâi stadiul de uniune monetară şi abia apoi
străduindu-se să depăşească, fără prea mult succes, obstacolele comerciale. Stadiul
redus de dezvoltare economică, lipsa de complementaritate între structurile
productive naţionale, ambiţiile politice la nivel naţional precul şi marea dependenţă
de pieţele ţărilor dezvoltate a făcut ca ponderea schimburilor comerciale reciproce
să fie foarte mică.
Principalele acorduri de integrare regională de pe glob
Acronim Denumire Ţări membre
AFTA ASEAN Free Trade Area
Zona de Liber Schimb a
Asociaţiei Naţiunilor
dinSudul şi Estul Asiei
Brunei, Darussalam, Cambogia,
Indonezia, Laos,Malaezia, Myanmar,
Filipine, Singapore, Thailanda, Vietnam
ASEAN Association of South East
Asian Nations
Asociaţia Naţiunilor din
Sudul şi Estul Asiei
Brunei, Darussalam, Cambogia,
Indonezia, Laos, Malaezia, Myanmar,
Filipine, Singapore, Thailanda, Vietnam
BANGKOK Bangkok Agreement
Acordul de la Bangkok
Bangladesh, China, India, Republica
Korea, Laos, Sri Lanka
CAN Andean Community
Comunitatea Andină
Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru,
Venezuela
CARICOM Caribbean Community
and Common Market
Comunitatea şi Piaţa
Comună a Caraibilor
Antigua & Barbuda, Bahamas, Barbados,
Belize, Dominica, Grenada, Guyana,
Haiti, Jamaica, Monserrat, Trinidad &
Tobago, St. Kitts & Nevis, St. Lucia, St.
19
Vincent & the Grenadines, Surinam
CACM Central American
Common Market
Piaţa Central- Americană
Costa Rica, El Salvador, Guatemala,
Honduras, Nicaragua
CEFTA Central European Free
Trade Agreement
Acordul de Liber Schimb
Central European
Bulgaria, Croaţia, Romania
CEMAC Economic and Monetary
Community of Central
Africa Comunitatea
Economică şi Monetară a
Africii Centrale
Camerun, Republica Central- Africană,
Chad, Congo, Guineea Ecuatorială,
Gabon
CER Closer Economic
Relations Agreement
Australia, Noua Zealandă
CIS Commonwealth of
Independent States
Comunitatea Statelor
Independente
Azerbaijan, Armenia, Belarus, Georgia,
Moldova, Kazakhstan, Federaţia Rusă,
Ucraina, Uzbekistan, Tajikistan,
Republica Kargază
COMESA Common Market for
Eastern and Southern
Africa
Piaţa Comună a Africii de
Est şi Sud
Angola, Burundi, Comoros, Republica
Democratică Congo, Djibouti, Egipt,
Eritrea, Etiopia, Kenia, Madagascar,
Malawi, Mauritius, Namibia, Rwanda,
Seychelles, Sudan, Swaziland, Uganda,
Zambia, Zimbabwe
EAC East African Cooperation
Cooperarea Africii de Est
Kenya, Tanzania, Uganda
EAEC Eurasian Economic
Community
Comunitatea Economică
Eurasiatică
Belarus, Kazakhstan, Republica Kargază,
Federaţia Rusă, Tajikistan
ECO Economic Cooperation
Organization
Afghanistan, Azerbaijan, Iran,
Kazakhstan, Republica Kargază,
20
Organizaţia pentru
Cooperare Economică
Pakistan, Tajikistan, Turcia,
Turkmenistan, Uzbekistan
EEA European Economic Area
Spaţiul Economic
European
Islanda, Liechtenstein, Norvegia
EFTA European Free Trade
Association
Acordul European de
Liber Schimb
Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Elveţia
GCC Gulf Cooperation Council
Consiliul de Cooperare
din Zona Golfului
Bahrain, Kuweit, Oman, Qatar, Arabia
Saudită, Emiratele Arabe Unite
LAIA Latin American
Integration Association
Asociaţia de Integrare din
America Latină
Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile,
Columbia, Cuba, Ecuador, Mexic,
Paraguay, Peru, Uruguay, Venezuela
MERCOSUR Southern Common Market
Piaţa Comună a Sudului
Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay
NAFTA North American Free
Trade Agreement
Acordul de Liber Schimb
din America de Nord
Canada, Mexic, Statele Unite ale Americii
SADC Southern African
Development Community
Comunitatea pentru
Dezvoltarea Africii de Sud
Angola, Botswana, Lesotho, Malawi,
Mauritius, Mozambic, Namibia, Africa de
Sud, Swaziland, Tanzania, Zambia,
Zimbabwe
UEMOA
WAEMU
West African Economic
and Monetary
Union Uniunea
Economică şi Monetară a
Africii de Vest
Benin, Burkina Faso, Cote d'Ivoire,
Guinea Bissau, Mali, Niger, Senegal,
Togo
E. U. European Union
Uniunea Europeană
Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia,
Cipru,Croatia Danemarca, Estonia,
21
Finlanda, Franta, Germania, Grecia,
Irlanda, Italia, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Malta, Marea Britanie,
Olanda, Polonia, Portugalia, Romania,
Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia
2. STUDIU DE CAZ. REGIONALIZAREA ÎN ASIA-PACIFIC
Pentru ţările din zona Asiei, globalizarea şi cooperarea economică este un
fenomen relativ nou, care a aparut în ultimele două secole şi care se află în stransă
legatură cu dezvoltarea puternică a ştiinţei, tehnicii şi a schimburilor comerciale
internaţionale. Folosirea eficientă a potenţialului material, tehnic, ştiintific, uman,
financiar al fiecărei ţări, impune lărgirea spaţiului activităţii productive, a
schimburilor, a circulaţiei bunurilor materiale, a serviciilor, rezultatelor cercetării
ştiintifice, persoanelor şi capitalurilor. Are loc o creştere a gradului de
complementaritate a economiilor naţionale, iar varietatea modalitaţilor de realizare
a integrarii economice este urmarea unor evaluări mai aproape de realitate a acestei
complementarităţi.
După ce timp de multe secole Asia a fost privită ca un teritoriu ostil, greu de
cucerit, incepând cu secolul al XIX-lea multe ţări şi-au deschis graniţele spre ţările
occidentale, încercând să adopte modelele de civilizaţie oferite de ţările europene.
Acesta a fost cazul Japoniei, care după o lungă perioadă de autoizolare (1639-
1854), la mijlocul secolului al XIX-lea şi-a deschis porţile către schimburile
comerciale cu ţări precum Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Rusia,
Olanda, Franţa. Asta a transformat-o în scurt timp într-o ţară modernă, urbanizată,
alfabetizată şi industrializată. Dar în alte cazuri, statele asiatice au fost cucerite cu
forţa de puterile europene: Indochina a fost imparţită între Franţa şi Marea Britanie,
India a aparţinut de asemenea Marii Britanii, Filipine a fost cucerită de olandezi.
22
În zona Pacificului asistăm în ultimele decenii la un proces de regionalizare,
de creare a unor sisteme productive care gravitează în jurul Japoniei, incluzând
ţările recent industrializate din aceasta zona şi anume: Coreea de Sud, Hong Kong,
Taiwan, Singapore, Filipine, Malayesia, Thailanda, Indonezia, la care s-ar putea
alătura Australia, Noua Zeelanda şi China.
În cadrul acestui bloc se manifestă tot mai accentuat o liberalizare a
fluxurilor comerciale de capital şi de forţă de munca. Aceste sisteme productive nu
reprezintă în mod exclusiv rezultatul unor acţiuni politice, ci reprezintă un proces
de durată de integrare economică în spaţii natural determinate.
În ţările din Sud-Estul Asiei, în ultimii ani, autorităţile promovează o
politică de deschidere faţă de economia mondială, prin reducerea gradului de
protecţie vamală şi prin inlăturarea sau restrângerea barierelor netarifare. Se
constată înlocuirea în tot mai multe ţări a diferitelor obstacole netarifare şi
paratarifare prin practicarea unor taxe vamale de nivel moderat. Ca bariere
netarifare se disting regulile de origine (extreme de stricte) şi marcajele. În vederea
stimulării exporturilor, cu începerea din 1993 se acordă aşa-numitele “credite
furnizor” (pentru o perioada de 60 de zile, 90 de zile pentru reexporturi) în
condiţiile în care “creditul-client” în vigoare în Coreea este acordat în mod curent
pe o perioadă de 180 de zile de la data facturării (creditul-furnizor se acordă cu
începerea eliberării scrisorii de credit).
Analizând rezultatele obţinute, se poate afirma că blocul asiatic, ignorând
acordurile finale a procedat la o integrare a sistemelor productive. Astfel, strânsele
relaţii comerciale şi fluxul de investiţii intraregionale au generat un proces de
integrare economică de o natură specifică la care participă ca subiecţi nu numai
statele naţionale sud-est asiatice, cât şi provincii, teritorii, localităţi, aparţinând
diferitelor state. Acest proces s-a dezvoltat diferit de unele modele tradiţionale de
integrare, sub impulsul forţelor naţionale ale pieţei. Necesitatea penetrării pe noi
pieţe mai lucrative şi mai profitabile a creat legături strânse la nivel
23
microeconomic, favorizate şi de vecinătatea geografică.
APEC este primul forum pentru facilitarea dezvoltării economice,
cooperării, comerţului şi investiţiilor în regiunea Asia-Pacific. Spaţiul Asia–Pacific,
care concentrează mai mult de jumatăte din
populaţia lumii, reprezintă una dintre cele
mai dinamice pieţe ale lumii, cu ponderi de
peste 50% în produsul intern brut mondial şi
de aproximativ 45% în volumul comerţului
internaţional. Produsul intern brut al APEC
este de 1,9 ori mai mare decat cel al Uniunii Europene şi de 2,1 comparativ cu cel
al NAFTA. Populatia APEC depăşeşte de 6,5 ori populaţia Uniunii Europene şi de
6 ori pe aceea a ţărilor NAFTA. Această regiune cuprinde două dintre primele
puteri economice ale lumii - SUA şi Japonia, ţara cu cea mai numeroasă populaţie
de pe glob - China, precum şi Rusia–ţara cu un mare potenţial material, încă
insuficient exploatat. Jean Chretien, prim-ministru al Canadei, afirma în mesajul
adresat participanţilor la Reuniunea la nivel înalt de la Vancouver din 25 noiembrie
1997 că: „Lumea se pregăteşte să intre în secolul Asia-Pacific.”
Apariţia organizaţiei este consemnată în 1989, când a avut loc în Australia
întrunirea miniştrilor comerţului şi afacerilor externe din 12 ţări de pe ambele
maluri ale Pacificului, pentru a stabili diverse mijloace de înlesnire a cooperării
internaţionale în această regiune ce se dezvolta rapid. Atunci s-a decis înfiinţarea
organizaţiei APEC, ai cărei 12 membri fondatori au fost Australia, Canada, Brunei,
Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelandă, Filipine, Singapore,
Thailanda şi SUA. În 1993, SUA au găzduit prima întrunire anuală a liderilor
ţărilor membre APEC, la Blake Island, lângă Seattle, cu scopul declarat de a da un
nou imbold liberalizării comerţului, a promova spiritul de comunitate, creşterea
economică şi dezvoltarea echitabilă. Între 1989 şi întrunirea din SUA din 1993,
APEC a acceptat şase noi membri. În noiembrie 1991, trei noi membri au fost
24
primiţi în organizaţie: Republica Populară Chineză, Hong Kong şi Taiwan. În
noiembrie 1993, organizaţia a acceptat ca noi membri Mexicul şi Papua Noua
Guinee, decizând că Chile va deveni membru cu drepturi depline in 1994. Peru,
Rusia şi Vietnam au fost ultimele ţări incluse în organizaţie, în noiembrie 1998.
Astfel, APEC cuprinde în prezent 21 de membri.
Încă de la înfiinţarea organizaţiei, APEC nu s-a considerat o grupare de ţări,
ci mai degrabă o grupare de economii, acest termen subliniind faptul că obiectul de
activitate al organizaţiei este preponderent economic, nu politic. Această grupare
constituie un forum de consultări libere, fără o structură organizaţională complicată
sau o birocraţie dezvoltată care să îl susţină.
Extinderea integrării in zona Pacificului
O reţea de acorduri bilaterale de comerţ liber a fost creată de Australia,
Canada, Chile, Japonia, Coreea de Sud, Mexic, Noua-Zeelandă, Singapore şi SUA.
Australia şi Noua-Zeelandă, susţinătoare frecvente, de-a lungul istoriei, ale clauzei
naţiunii celei mai favorizate, nu au avut nimic împotriva semnării unor acorduri
comerciale bilaterale. Japonia, şi ea susţinătoare necondiţionată a sistemului
multilateral, a incheiat acorduri comerciale preferenţiale cu Coreea de Sud, Mexic
şi Singapore. Alte două economii asiatice, care se bazau în mod tradiţional pe
sistemul comercial al OMC, Noua-Zeelandă şi Singapore, au semnat şi ele un acord
bilateral de întarire a parteneriatului economic (CEP). Acordul a fost caracterizat de
cele doua ţări partenere drept un model pentru alte acorduri bilaterale. Prevederile
CEP includ: -comerţul liber cu bunuri şi servicii;
-reguli de origine clare;
-renunţarea la subvenţionarea exporturilor;
-deschiderea faţă de investiţiile reciproce;
-armonizarea calificărilor profesionale şi standardelor tehnice;
25
-participarea liberă la toate achiziţiile guvernamentale din ţările
partenere.
În noiembrie 2000, Singapore şi SUA au hotărât să negocieze un acord de
comerţ liber. Singapore explora de asemenea posibilitatea încheierii unor astfel de
acorduri cu Canada şi Coreea de Sud, în timp ce SUA căuta să încheie înţelegeri cu
Noua-Zeelandă şi Australia. În mod similar, AFTA a grăbit negocierea unui
aranjament comercial preferenţial cu ANZ-CER(Acordul comercial de apropiere
economică dintre Australia şi Noua Zeelandă-1983).
La baza apariţiei, la începutul secolului XXI, acestor înţelegeri bilaterale
stau, în opinia multor economişti ce studiază fenomenul globalizării, cinci motive
principale: 1. criza financiară asiatică (1997-1998), care a ravăşit întreaga
regiune; puterile financiare globale şi-au declinat sprijinul pentru economiile
asiatice afectate, provocând frustrare printre liderii politici;
2. desfăşurarea Conferinţei OMC de la Seattle şi rezistenţa faţă de
începerea unei noi runde de negocieri comerciale multilaterale. Aceasta a sporit
teama decidenţilor politici în privinţa sectoarelor economice globalizate:
telecomunicaţii, serviciile financiar-bancare, tehnologia informaţiei, agricultura,
etc. Ei au sperat că iniţiativele comerciale bilaterale să suplinească aranjamentele
multilaterale;
3. modelul european de integrare economică şi monetară;
4. ineficienţa leadershipului economic şi politic practicat de SUA şi
UE la nivel global;
5. neliniştea provocată de impasul activităţii APEC şi ASEAN.
Unele din aceste percepţii pot fi incorecte, însa Asia pare a fi hotărât să se
individualizeze de SUA şi UE. Ea nu respinge instituţiile multilaterale şi nici nu se
doreşte în afara pieţelor internaţionale de capital. Ea va continua să participe la
globalizarea comerţului şi a investiţiilor.
Economiile asiatice au hotărât să acţioneze în cadrul economic mondial,
26
însă doresc să devină cel de al treilea pilon al economiei globale. Nu toate
initiaţivele recente vor avea sorţi de izbandă, dar ceea ce contează este schimbarea
de atitudine. Economiile asiatice, în special Japonia, nu se vor mai supune
necondiţionat lidershipului economic al SUA.
În spatele initiaţivelor regionale ale Japoniei se află o motivaţie defensivă: o
dată cu apariţia EURO, lumea s-ar fi putut împărţi în două blocuri monetare, din
care YEN-ul să nu facă parte. Acest lucru a impus Japoniei să joace un rol de lider
mai activ în zonă, contribuind astfel la dezvoltarea şi stabilitatea regională.
China este locomotiva dezvoltării şi integrării în zona Asia-Pacific. S-
a remarcat că din 1979 încoace, economia naţională a Chinei a înregistrat o creştere
medie anuală de 9 procente şi s-a dezvoltat spre o economie de piaţă. Dezvoltarea
economiei chineze a slăbit presiunile din afară asupra acestei regiuni. Mai mult,
China a avut o influenţă tot mai mare în afacerile regionale şi internaţionale.
Cu trei state „gigant”: Japonia, una din cele mai importante naţiuni din
punct de vedere economic, cu o economie mai puternică decât cea a tuturor statelor
istorice din Europa, SUA - cel mai mare donator financiar al ţărilor în curs de
dezvoltare şi China, ţara care înregistrează în prezent unul din cele mai ridicate
ritmuri de crestere economică din lume, APEC tinde să devină în următorii ani, un
principal pol economic, politic şi geostrategic în care fiecare entitate işi va găsi
soluţionarea propriilor probleme.
În ultimii ani, Statele Unite ale Americii doresc consolidarea relaţiilor
economice cu APEC, una dintre cele mai dinamice zone ale planetei; Japonia şi-a
propus ancorarea cât mai rapidă a SUA de Asia în scopul realizării unei zone
a păcii politice în regiune, nedominată de o putere cadru a Asiei, care să asigure
menţinerea deschisă a imensei pieţe americane pentru exporturile lor. Datele
statistice evidenţiază în ultimii ani, o tendinţă de extindere a relaţiilor americane cu
regiunea Asia-Pacific.
Noua putere economică a lumii, considerată de unii economişti deja
27
„superputere”, denumită deocamdată „Marea China”, are şanse considerabile să
controleze treptat „jocul” în zonă şi să îşi afirme interesele la nivel global. Cei trei
„dragoni asiatici” în care populaţia chineză predomină - Hong-Kong, Singapore şi
Taiwan - au reuşit ca împreună să eclipseze Japonia, cel mai important investitor,
ani la rând, pentru Asia-Pacific. Adîugând la aceasta şi afacerile controlate de
chinezi în ţările regiunii în care ei constituie o minoritate (de exemplu, în Indonezia
35%, în Thailanda 10%) puterea economică a acestei etnii devine şi mai
importantă. Dacă se adună importurile şi exporturile Chinei, Hong-Kongului şi
Taiwanului, „Marea Chină” devine a treia putere comercială a lumii, dupa SUA şi
Germania, dar înaintea Japoniei. Totodată, China este un imens rezervor de forţă de
muncă ieftină. Într-un recent raport apărut sub egida „ Pacific Economic
Cooperative Council” este ilustrat faptul că Australia şi SUA consideră China drept
„piaţa cu dezvoltarea cea mai rapidă pe plan mondial”. Ţinând cont de creşterea
economică susţinută a regiunii şi de accelerarea spontană a schimburilor
economice, orizontul anului 2020 este reţinut în declaraţia comună a ţărilor
membre APEC ca termen limită pentru realizarea liberalizării totale a schimburilor
economice. „Obiectivul politic cu şanse economice reale este de a realiza o
integrare economică progresivă a zonei prin reducerea treptată a taxelor vamale
între statele membre şi prin punerea în practică prin intermediul unui comitet
pentru comerţ şi investiţii (Committee on Trade and Investments - CTI) a unor serii
de măsuri care să vizeze armonizarea şi informatizarea nomenclatorului şi
procedurilor vamale în scopul definirii standardelor şi testelor de calitate comune”.
Pe ansamblul APEC, realizarea obiectivelor de anvergură va necesita adoptarea
unui grup de măsuri practice, care să stimuleze activitatea politico-economică a
fiecărei ţări membre.
În plus, unele ţări în dezvoltare, reclamă pentru următorii ani, măsuri de
liberalizare în domeniul transferului de tehnologii. În ceea ce priveşte liberalizarea
totală a schimburilor economice între statele membre, preconizată pentru anul
28
2020, ea se va realiza în trepte, aşa dupa cum se stipulează în documentele APEC.
Astfel: - pentru anul 2015, noile ţări industrializate vor ajunge la
liberalizarea totală a schimburilor: Coreea de Sud, Malayezia, Taiwan, Brunei etc.
- în anul 2020 se preconizează liberalizarea întregii regiuni.
Din datele statistice se remarcă tendinţa accentuată de dezvoltare a
comerţului intraregional în zona Asia-Pacific. Dacă în anul 1970, comerţul
intraregional reprezenta 29,70% din totalul comerţului regiunii, în anul 1980 acesta
s-a situat la 32,70% iar în prezent este de cca. 40%. Experţii Comisiei Economice
şi Sociale a ONU pentru regiunea Asia-Pacific au realizat numeroase studii cu
privire la evoluţia şi tendinţa fluxurilor intraregionale de capitaluri şi mărfuri în
regiunea Asia-Pacific. Conform datelor publicate, ponderea ţărilor în curs de
dezvoltare din regiune în volumul total al investiţiilor străine directe a crescut de la
an la an. Nouă ţări (Hong Kong, Singapore, Taiwan, Republica Coreea, Malayezia,
Filipine, Thailanda, Indonezia şi China) atrag în prezent peste 40% din totalul
investiţiilor străine directe orientate spre ţările în curs de dezvoltare din regiune.
În ce priveşte originea ISD se observă două tendinţe: ţările în curs de
dezvoltare din regiunea Asia-Pacific se orientează cu precădere spre fluxurile de
capitaluri intraregionale, în timp ce ţările dezvoltate depind în mai mică măsură de
politca investiţională a zonei, punând accent în principal pe ISD extraregionale. În
opinia specialiştilor, capitalurile japoneze amplasate în Asia sunt mult mai rentabile
decât cele orientate spre ţări din Europa şi America, deşi Asia-Pacific nu se
constituie ca principal recipient investiţional al Japoniei. Pe primul loc în volumul
total al investiţiilor japoneze se situează SUA, urmate de ţările Europei Occidentale
şi Asiei de Est. Dinamica susţinută, pe termen lung, a comerţului, investiţiilor şi a
altor fluxuri economice în zona devenită noul centru de greutate în economia
internaţională are o importanţă definitorie în determinarea creşterii economice
deosebite a regiunii. În ultimile decenii, cu excepţia sfârşitului de secol XX,
29
economiile din Asia de Est s-au caracterizat printr-o creştere economică dinamică
şi susţinută comparativ cu celelalte regiuni.
Integrarea economică în Asia de Sud-Est
Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est – ASEAN (Association of South-East
Asian Nations) este una dintre cele mai vechi şi mai
importante formule de integrare economică din Asia
şi chiar din lume. Asociaţia a fost înfiinţată pe 8
august 1967, prin semnarea Declaraţiei de la
Bangkok de către miniştrii de externe a 5 membri
fondatori: Indonezia, Malayezia, Filipine, Singapore
şi Thailanda. ASEAN a fost înfiinţată ca un for de
cooperare economică şi politică între statele Asiei de
Sud-Est. La inceput a existat o alianţă între Filipine, Malayezia şi Thailanda numită
Asociaţia Sud-Estului Asiei (ASA), formată în 1961. Şase ani mai târziu, ca
răspuns la expansiunea comunismului în Vietnam a fost creată ASEAN prin
declaraţia de la Bangkok, semnată şi de Indonezia şi Singapore pe lângă cele trei
state din ASA. Declaraţia de la Bangkok susţinea:
¤Accelerarea creşterii economice, progresului social, dezvoltării sociale;
¤Promovarea păcii şi stabilităţii ;
¤Promovarea colaborării active în probleme economice, sociale, culturale
sau politice de interes comun ;
¤Menţinerea cooperării cu alte organizaţii internaţionale şi regionale care au
scopuri similare;
¤Colaborare mai eficientă pentru dezvoltarea agriculturii şi industriei, acest
lucru incluzând studiul problemelor comerţului, îmbunatăţirea transportului şi
creşterea standardelor de viaţă ale oamenilor.
30
Prima ţară care se alătura asociaţiei este Brunei, care devine membră
imediat după ce işi obţine independenţa la 8 ianuarie 1984. A şaptea ţară membră
este Vietnam începând cu 28 iulie 1995. După doi ani, ţări precum Laos şi
Myanmar se alatură la 23 iulie. Cambodgia se integrează şi ea în ASEAN pe 30
Aprile 1999. La un moment dat, când optimiştii considerau că lărgirea ASEAN este
foarte probabilă şi că ea va cuprinde cea mai mare parte a ţărilor din sud-estul
asiatic, s-a emis şi ideea lărgirii ulterioare către India şi China. Chiar presupunând
că ASEAN ar redeveni un pol de atracţie pentru statele din zonă, conexiunile
politice şi mai ales economice cu India şi China sunt prea puţin substanţiale, fără a
mai aminti imposibilitatea ASEAN de a absorbi membri de dimensiunile Chinei, de
exemplu.
În prezent, ASEAN este formată din: Indonezia, Malayezia, Filipine,
Singapore Thailanda, Brunei, Cambodgia, Myanmar, Laos şi Vietnam. Ţările
membre ASEAN pot fi împarţite în 2 categorii: ţări dezvoltate (Indonezia,
Malayezia, Filipine, Singapore, Thailanda şi Brunei ) şi ţări slab dezvoltate
(Cambodgia, Laosul, Myanmar şi Vietnamul ). Populaţia celor 10 ţări care intră în
prezent în componenţa ASEAN este de circa 500 milioane de persoane, ceea ce
transformă, potenţial, zona într-una din cele mai mari pieţe ale lumii, dacă avem în
vedere doar numărul de persoane. Alte atu-uri ale ţărilor din regiune se referă la
faptul că posedă resurse naturale bogate, se întind pe o suprafaţă considerabilă şi se
află în apropierea rutelor strategice care leagă Oceanul Pacific de Orientul
Mijlociu, Africa şi Europa.
Ţările membre ASEAN au adoptat principiile fundamentale din Tratatul de
Prietenie şi Cooperare în Asia de Sud-Est (TAC). Acestea erau:
31
Printre scopurile ASEAN se numară:
1. Impulsionarea comună a creşterii economiei, progresului social şi
dezvoltării culturale din zonă, în spiritul egalităţii şi cooperării;
2. Respectarea principiilor de drept, normelor privind relaţiile interstatale şi
Chartei ONU, pentru impulsionarea păcii şi stabilităţii din zonă;
3. Impulsionarea cooperării şi ajutorării reciproce în domeniile economic,
social, cultural, tehnologic, ştiinţific ş.a;
4. Desfăşurarea unei cooperări mai eficiente în valorificarea agriculturii şi
industriei, extinderea schimburilor comerciale, îmbunătaţirea transportului şi
ridicarea nivelului de viaţă al populaţiei;
5. Menţinerea cooperării strânse şi reciproc avantajoase cu organizaţiile
internaţionale şi regionale cu scopuri şi ţinte similare, căutând căi de cooperare mai
stranse cu acestea.
În vederea promovării comerţului între ţările membre a fost creată începand
cu 1 ianuarie 1993 Zona de Comerţ Liber ASEAN ( ASEAN Free Trade Area –
AFTA). Principalul obiectiv AFTA a fost acela de reducere a nivelului protecţiei
tarifare între membri la un nivel de cel mult 5% pentru majoritatea produselor
manufacturate şi extinderea acestui nivel redus pentru toate produsele .
Crearea AFTA a fost sprijinită de 2 factori:
• Necesitatea de a răspunde fenomenului de apariţie şi dezvoltare a altor blocuri comerciale regionale ( în principal UE şi NAFTA) 1.
• Liberalizarea şi reglementarea economiilor ţărilor membre - care a însemnat reducerea intervenţiei statului în economie, dezvoltarea sectorului privat şi creşterea volumului intrărilor de investiţii străine directe
2.
32
Printre evoluţiile recente în cadrul ASEAN, se numară faptul că la Pnom
Penh, capitala Cambodgiei, s-a desfăşurat cea de a 8-a reuniune a şefilor de stat şi
de guvern ai celor 10 ţări membre, la care au fost prezenţi reprezentanţii unora din
statele cele mai influente din zona - China, Japonia, Coreea de Sud şi India.
Agenda summit-ului a avut la loc de frunte problemele legate de stadiul dezvoltării
economice a ţărilor membre ale ASEAN, dar mai ales cele referitoare la
posibilităţile de dezvoltare şi diversificare a cooperării şi schimburilor economice
dintre ele, precum şi cu partenerii mai puternici, având pieţe mari de desfacere din
zonă, îndeosebi China şi Japonia. Participanţilor la reuniune le-a fost distribuit un
studiu comandat de guvernele celor 10 membri ai ASEAN firmei de consultanţă
McKinsey. Documentul relevă faptul că ţările membre ale acestei alianţe sunt
nevoite să facă faţă unei concurenţe tot mai mari, în special din partea Chinei, ca
urmare a erodării competitivităţii produselor lor în plan regional. Se atrăgea, de
asemenea, atenţia că ţările ASEAN nu au reuşit încă să fructifice atu-urile pe care
le au, în ciuda faptului că dispun de importante resurse naturale şi umane, dar şi de
o piaţă de desfacere aproape echivalentă cu cea a zonelor de coastă ale Chinei,
motorul dezvoltării acestei ţări. Studiul firmei McKinsey atrăgea atenţia şi asupra
investiţiilor străine din ce în ce mai reduse în ţările ASEAN, cândva o destinaţie
importantă a investitorilor
străini. Potrivit studiului,
exporturile, dar şi investiţiile
străine sunt frânate de
problemele provocate de
integrarea limitată din cadrul
ASEAN, asociaţie pe care
puţini dintre membrii săi o
consideră o piaţă unică. Pieţele
ASEAN, sublinia studiul McKinsey, mici şi fragmentate, nu sunt atrăgătoare pentru
33
investitori, în comparaţie cu pieţe uriaşe cum este cea a Chinei sau din alte zone ale
lumii, mult mai integrate.
Cu această ocazie, a fost semnat, de asemenea, un acord între ASEAN şi
China, conform căruia, până în 2015, va fi creată cea mai mare zonă de liber-
schimb din lume, schimburile comerciale bilaterale (China - ASEAN) urmând să
ajungă la 1.200 miliarde dolari anual. Din 2005, cele două părţi au început să
implementeze măsurile de reduceri tarifare. După reducerea substanţială a taxelor
vamale între China şi ASEAN, a crescut şi volumul exportului ţărilor ASEAN către
China a unor produse precum materii prime - petrol, gaze naturale, ulei de palmier,
cauciuc natural, lemn şi fructe tropicale, dar şi produse petrochimice, circuite
integrate, semiconductori, produse mecanice şi electrice. Produsele chinezeşti
electrice şi textile vor avea, de asemenea, acces nelimitat pe piaţa statelor ASEAN,
ceea ce va impulsiona dezvoltarea comerţului exterior din ambele părţi. În prezent,
China ocupă a 5-a poziţie în topul principalilor parteneri comerciali ai ASEAN, iar
schimburile comerciale ale Chinei cu ţările ASEAN reprezintă peste 1/10 din
totalul comerţului exterior chinezesc (peste 850 miliarde USD). La o zi după
anunţarea înfiinţării unei zone de comerţ liber ASEAN-China, India a propus
încheierea unui acord, similar celui semnat de China, pentru includerea acesteia in
zona de comerţ liber nou creată. India s-a declarat dispusă să extindă concesiile
tarifare preferenţiale ce vor fi acordate noilor state membre ASEAN, mai fragile
din punct de vedere economic, dar şi de a accepta reducerile tarifare pentru acele
produse prevăzute în acordul ASEAN-China.
Japonia a semnat cu ASEAN, în Singapore, un acord preliminar de liber
schimb, prin care au fost eliminate tarifele la 90% din schimburile bilaterale – mai
puţin la orez. În prezent, Japonia primeşte 12% din exporturile ASEAN şi este cea
mai mare sursă de investiţii în cele 10 state membre ale organizaţiei. Acordul
Japonia- ASEAN, care va fi definitivat până în 2015, va extinde integrarea
economică în estul Asiei.
34
BIBLIOGRAFIE
1. Commision of the European Communities - Responses to the Challenges of
globalization. Brussels, 2002
2. Cordelier, S. – Mondializarea dincolo de mituri. Editura Trei, 2001
3. Defarges, Ph. - La mondialization. Vers la fin des frontieres. Dunod , IFRI,
Paris , 1993
4. Dobrota, N. - Liberalizarea schimburilor economice externe: avantaje şi riscuri
pentru România. Editura Economică, Bucureşti, 2003
5. Folcuţ, O. Comerţ Internaţional – Avantaje comparative şi competitive. Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2005
6. Friedman, Th. – Lexus şi măslinul. Cum să înţelegem globalizarea.
Editura Economică, Bucureşti, 2000
7. Hill, Ch. - International Business- Competing in the Global Market.Postscript,
1997
8. Mantzaridis, G. - Globalizare şi universalitate. Himeră şi adevăr. Editura
Bizantină, Bucureşti, 2002
9. Martin, H.P., Schumann, H. – Capcana globalizării. Atac la democraţie şi
bunăstare. Editura Economică, Bucureşti, 1999
10. Melas, K. - Globalizarea. O nouă fază de internaţionalizare a economiei.
Mituri şi realitate. Atena, 1999
11. Miron, D. - Elemente ale mediului global. Editura ASE, Bucureşti, 2004
12. Miron, D. – Integrarea economică regională. Editura Silvy, Bucureşti, 2000
13. Miron, D. – Economia Uniunii Europene. Editura Luceafărul , Bucureşti, 2003
14. Miron, D - Economia integrării Europene. ASE, 2001
15. Miron, D., Folcut, O., Potecea, V. - Mediul internaţional de afaceri. Editura
Universităţii din Ploieşti, Ploieşti, 2005
35
16. Nicolescu, L. - Marketing internaţional: coordonate pan-europene. Editura
ASE, 2003
17. Nicolescu, O. - Management comparat. Editura Economică, Bucureşti, 2001
18. Nicolescu, O. - Management. Editura Economică, Bucureşti, 1998
19.Pelkmans, J. - Integrarea Europeană: metode şi analiză economică. Institutul
European din România, 2003
20.Popa, I – Tranzacţii comerciale internaţionale. Editura Economică, Bucureşti,
1997
21. Popa, I. - Tranzacţii de comerţ exterior. Editura Economică, 2002
22. Popa, I., Filip, R. - Management internaţional. Editura Economică, Bucureşti,
1999
23. Potecea, V. - Negocierea afacerilor internaţionale. Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005
24. Smith, A. - Avuţia Naţiunilor. Cercetare asupra cauzelor ei. Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1962
25. Sută, N. - Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane. Editura
Economică, Bucureşti, 2004
26. Voinea, L. - Corporaţille transnaţionale şi economiile naţionale. Bucuresti,
2001