+ All Categories
Home > Documents > Proiect Cooperare

Proiect Cooperare

Date post: 25-Dec-2015
Category:
Upload: ramona-anton
View: 43 times
Download: 4 times
Share this document with a friend
Description:
proiect cooperare economica internationala
36
UNIVERSITATEA CREŞTINĂ DIMITRIE CANTEMIR FACULTATEA DE RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE MASTER ADMINISTRAREA AFACERII INTERNAŢTIONALE GLOBALIZAREA ŞI REGIONALIZAREA -FENOMENE CU IMPLICAŢII DIRECTE ASUPRA APARIŢIEI ŞI DEZVOLTĂRII ORGANIZAŢIILOR ECONOMICE INTERNAŢIONALE- Autor: ANTON RAMONA BRAŞOV 2014
Transcript
Page 1: Proiect Cooperare

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ DIMITRIE CANTEMIR

FACULTATEA DE RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

MASTER ADMINISTRAREA AFACERII INTERNAŢTIONALE

GLOBALIZAREA ŞI REGIONALIZAREA

-FENOMENE CU IMPLICAŢII DIRECTE ASUPRA APARIŢIEI ŞI

DEZVOLTĂRII ORGANIZAŢIILOR ECONOMICE INTERNAŢIONALE-

Autor:

ANTON RAMONA

BRAŞOV 2014

Page 2: Proiect Cooperare

1

1.GLOBALIZAREA ŞI REGIONALIZAREA

-NOII DETERMINANŢI AI MEDIULUI GLOBAL DE AFACERI-

1.1 Preambul

În ultima perioadă, economia internaţională este marcată de o diversitate de

transformări de fond care modelează arhitectura interdependenţelor pe baza cărora

aceasta funcţionează. Două forţe principale, dinamice şi în bună măsură

complementare îşi pun amprenta asupra noii dinamici a tabloului economic

internaţional: adâncirea procesului de globalizare la scara economiei

internaţionale şi apariţia şi maturizarea aranjamentelor comerciale regionale.

În acelaşi timp, asistăm la redefinirea de fond a fundamentelor specializării

internaţionale, la redesenarea arhitecturii actorilor participanţi la concertul

economic şi comercial global şi la schimbarea de fond a determinanţilor

competititivităţii la scară regională şi internaţională.

1.2 Regionalizare-Globalizare

Ca multe dintre dimensiunile actualei economii internaţionale confruntate cu tot

mai numeroase provocări, cărora toate categoriile de actori economici (grupări

economice regionale, economii naţionale, autorităţi regionale şi locale, companii,

IMM-uri, organizaţii non-guvernamentale şi alţi actori ai societăţii civile, persoane

individuale) încearcă să le facă faţă cât mai adecvat, globalizarea, regionalizarea şi

interferenţele dintre aceastea sunt subiecte controversate începând cu dimensiunile

terminologice şi continuând cu cele legate de conţinutul acestor două axe pe care

evoluează economia internaţională.

Regionalizarea presupune ca statele naţionale să cultive raporturi integrative tot

mai strânse între ele pe baze tot mai complexe şi multivalente. Valurile de

regionalizare au cunoscut mai multe generaţii, au avut la bază o tot mai mare

Page 3: Proiect Cooperare

2

diversitate de determinanţi, au cunoscut numeroase redefiniri de vocaţie la nivelul

şcolilor de gândire economică şi s-au dezvoltat formal sau informal prin adâncirea

raporturilor comerciale, investiţionale sau economice generale.

Globalizarea se dovedeşte un proces mai dificil de definit, are numeroşi

susţinători dar şi contestatari şi are ca latură modernă adâncirea şi expansiunea

integrării corporative atât în interiorul cât şi între companiile multinaţionale.

Această evoluţie în care regăsim, în egală măsură, complementaritate dar şi

antinomie a generat o economie internaţională tot mai interdependentă.

Numeroase studii şi-au propus, reuşind doar parţial, să determine dacă ne aflăm

în faţa unei economii globale sau ceea ce denumim astăzi globalizare este de fapt o

adâncire a procesului de internaţionalizare şi a interdependenţelor economice.

Devine tot mai evident că actualul climat economic şi politic internaţional şi

regional este semnificativ diferit de la o etapă la alta. Dacă luăm în considerare

doar procesele productive, creşterea interdependenţelor a făcut aproape imposibilă

identificarea adevăratei origini a produselor şi serviciilor. Economia internaţională

a sfârşitului de secol al XIX-lea în care pieţele naţionale erau conectate prin fluxuri

comerciale şi de investiţii care tranzitau graniţele naţionale s-a transformat într-o

economie aflată în reţea, pe baza unor noi conexiuni infrastructurale şi

infostructurale care operează mai degrabă transfrontalier decât în interiorul

graniţelor naţionale.

Un număr tot mai mare de studii care

analizează tranziţia către o veritabilă

globalizare, evidenţiază că aceasta are de

parcurs mai multe etape, deşi pe parcursul

secolului al XX-lea s-au făcut paşi

importanţi prin internaţionalizarea

progresivă a proceselor productive, sporirea forţei şi rolului companiilor

transnaţionale, accentuarea mobilităţii fluxurilor de capital, sporirea rolului

Page 4: Proiect Cooperare

3

cunoaşterii şi a informaţiei, şi mai ales prin ceea ce putem numi, revoluţia

tehnologică şi în domeniul comunicării.

Deşi se consolidează tot mai clar ideea că o autentică globalizare ar exista doar

în domeniul financiar (singurul domeniu care a realizat interconexiunea

generalizată a activităţilor operând în timp real pe baza unor reţele care depăşesc

frontierele naţionale), sunt tot mai mulţi analişti care susţin că procesul a cuprins

practic toate secţiunile economiei internaţionale chiar dacă la intensităţi sensibil

diferite. Aceştia din urmă se bazează pe faptul că, sistemele financiare naţionale nu

funcţionează pe deplin convergent şi, în pofida unor tot mai pronunţate

interdependenţe obţinute prin intermediul pieţelor financiare şi mai ales de capital,

evoluţiile sunt încă puternic influenţate de determinanţi regionali sau naţionali.

Privind din perspectiva statului ca actor economic şi politic, globalizarea face

obiectul unor aprinse dezbateri referitoare la natura, implicaţiile şi schimbările pe

care le va genera. Deseori globalizarea se identifică cu liberul schimb, nu are o

evoluţie liniară şi în pofida faptului că superioritatea liberului schimb asupra

izolării economice constituie unul dintre cei mai solizi piloni ai teoriei economice,

trebuie luate în considerare diferitele tipuri de obstacole care se pot concretiza în

proliferarea înclinaţiilor protecţioniste şi blocarea sau încetinirea negocierilor

comerciale multilaterale precum şi în violentele proteste ale diferitelor grupuri de

interese care se manifestă tot mai virulent anti-globalizare. Dezbarea începe să

identifice globafili şi globafobi, să scoată în evidenţă argumentele dar şi

contraargumentele celor care consideră globalizarea drept cheia soluţionării tuturor

problemelor sau cauza tuturor neâmplinirilor.

Reuniunile internaţionale desfăşurate la diferite niveluri sunt, în ultimii ani,

invariabil însoţite de proteste virulente şi mai nou chiar de atacuri electronice,

organizate de diverse organizaţii non-guvernamentale care atrag atenţia asupra

efectelor negative ale globalizării. Îndeosebi în ţările în curs de dezvoltare, se

atrage atenţia asupra faptului că „trenul plin cu bunăstarea promisă de globalizare,

Page 5: Proiect Cooperare

4

nu opreşte şi în gările găzduite de aceste ţări”.

Asediului de la Seattle din 1999 i-au urmat manifestaţii cu ocazia tuturor

reuniunilor organizate la nivel

internaţional, instituţiile economice

internaţionale fiind asociate cu

dimensiunea instituţională a

globalizării. Se poate exemplifica cu

protestele care au avut loc la Praga

în 2000, la Quebec în 2001, la

Davos şi Puerto Alegre în 2003,

declanşate de convingerea că

generalizarea liberului schimb are

drept consecinţe: adâncirea inegalităţilor între ţări, creşterea şomajului şi chiar

diminuarea identităţii naţionale. În ciuda opoziţiei a tot mai numeroase grupuri de

interese, este foarte probabil ca adâncirea şi extinderea globalizării să continue,

deoarece în stadiul de integrare la care a ajuns economia internaţională este greu de

crezut că procesul mai poate fi stopat sau inversat, chiar dacă vor mai exista şi stări

conflictuale motivate de interesele nu totdeauna convergente ale statelor,

companiilor transnaţionale, grupărilor economice integraţioniste sau

reprezentanţilor societăţii civile.

Deşi poziţia celei mai mari părţi a statelor lumii, exprimată la nivel oficial, este

favorabilă diminuării obstacolelor comerciale care mai există în calea fluxurilor de

bunuri şi netezirii căii spre globalizare, în practică oarecum paradoxal se recurge

frecvent la măsuri protecţioniste şi la aranjamente regionale cu grad mai mare sau

mai mic de deschidere faţă de terţi.

Tendinţa tot mai pronunţată către regionalism sau neo-regionalism, a complicat

tabloul economiei internaţionale şi a conferit noi dimensiuni dezbaterilor cu privire

la globalizare din perspectiva binomului multilateralism-regionalizare.

Page 6: Proiect Cooperare

5

1.3 Globalizarea- abordări conceptuale

Întreaga istorie a relaţiilor economice internaţionale a purtat amprenta unui

proces de permanentă deschidere a economiilor spre mediul economic extern, în

primul rând prin intermediul exporturilor şi importurilor de bunuri şi servicii

derulate transfrontalier. Dinamica susţinută a comerţului internaţional postbelic a

amplificat această tendinţă, paralel cu noi tipuri de fluxuri internaţionale care au

început să modifice complexitatea economiei internaţionale şi să stimuleze

internaţionalizarea. Orice explicaţie din literatura de specialitate cu privire la

globalizare, evidenţiază faptul că termenul „globalizare” a devenit un concept

foarte important pentru secolul al XXI-lea, făcând posibilă înţelegerea direcţiei în

care se îndreaptă omenirea. Specialiştii în

relaţii economice internaţionale par a

înţelege globalizarea ca pe o forţă

călăuzitoare a noii ordini mondiale întărind

convingerea că această tendinţă este „cea

mai importantă paradigmă a dezvoltării

lumii actuale”. Logica istorică susţine ideea

că globalizarea este un proces inevitabil. În

mediile politice, logica globalizării este

percepută ca fiind cea mai importantă forţă motrice pentru formularea politicilor

interne dar şi externe.

În pofida faptului că nu există o accepţiune relativ clară asupra ceea ce

înseamnă cu adevărat termenul de globalizare şi care definiţie a determinanţilor şi

rolului său poate fi unanim acceptată, acest termen a dobândit mai multă

consacrare internaţională decât orice alt concept care încearcă să definească

actualul tablou economic şi politic internaţional.

Globalizarea implică presupunerea unei continue expansiuni a economiei de

piaţă şi a culturii, ştiinţei şi tehnologiei bazate pe aceasta, care induc creşterea

Page 7: Proiect Cooperare

6

interdependenţelor şi a cooperării internaţionale, având în vedere noile oportunităţi

economice şi culturale. Globalizarea înseamnă şi creşterea aproape exponenţială a

fluxurilor transfrontaliere de bunuri, servicii, capitaluri şi resurse umane, precum şi

accentuarea corespunzătoare a schimbului transfrontalier de cunoştinţe şi

informaţie. Criticii globalizării vorbesc frecvent de costurile sociale asociate noului

tip de societate, despre „perdanţii” globalizării, despre ameninţările la adresa unor

identităţi regionale, locale sau personale bine definite şi despre comportamentele

politice apreciate ca populiste şi xenofobe. Globalizarea este legată intrinsec de

accentuarea individualismului şi, de aceea pare mai dificil de abordat la nivel

politic, aşa cum au demonstrat-o numeroasele controverse cu privire la

mecanismele de reglare a pieţei globale. Unii autori au mers până acolo încât să

sugereze că „globalizarea înseamnă sfârşitul politicii şi a statului de drept”,

deoarece se consideră că acest proces declanşează asemenea forţe care pot

deposeda statele naţionale de preţuirea faţă de teritorii şi putere. Aşa cum se

întâmplă în cazul unor teorii care definesc holistic o eră, termenul de globalizare va

înregistra transformări care vor face ca valenţele şi limitele sale să poată fi

percepute complet doar în viitor. Rămâne de văzut dacă globalizarea va defini cu

adevărat o „ eră de aur” a unui nou secol-post-modernist, depăşind ca notorietate

toate noţiunile despre limitele temporale şi spaţiale ale societăţii. Urmează să

constatăm în timp în ce măsură globalizarea va contribui la mai buna organizare a

vieţii umane şi a societăţii şi dacă va aduce mai multă stabilitate şi prosperitate,

modernism şi inovativitate, consumerism şi individualism la scară internaţională.

Până în prezent, cea mai mare parte a încercărilor de definire şi conceptualizare

a globalizării au aparţinut jurnaliştilor şi nu şcolilor consolidate de gândire

economică. Din acumulările conceptuale existente, desprindem faptul că

globalizarea rămâne încă incompletă şi limitată în ce priveşte sporirea complexităţii

sferei sale de cuprindere şi trebuie să ne aşteptăm să se confirme ireversibilitatea

direcţiei în care se îndreaptă omenirea.

Page 8: Proiect Cooperare

7

Condusă de ştiinţă şi tehnologie, o piaţă globală este indubitabil orientată de o

„mână invizibilă” şi funcţionează în beneficiul întregii umanităţi care acceptă

modelele oferite de globalizare şi înţelege cum să relaţioneze cu aceasta. Orice

acceptare a unei asemenea definiri poate fi criticată întrucât doar piaţa nu poate

asigura singură maximizarea bunăstării şi că globalizarea este în pericol de a deveni

o simplă ideologie, îndepărtându-se de asimetriile şi alienarea pe care le produce.

Indiferent cât de mare vor fi interdependenţa şi omogenitatea globală, disparităţile

vor exista şi se vor accentua dacă nu se vor găsi pârgiile prin care se pot atenua

diferitele categorii de decalaje. Indiferent de cât de mari vor fi transformările la

nivelul comunicaţiilor şi cât de mult se vor disemina tehnologiile, numărul

cetăţenilor lumii care pot efectiv beneficia de rezultatele unei pieţe financiare

globale rămâne relativ limitat. Şi numărul beneficiarilor adâncirii

interdependenţelor ştiinţifice şi tehnologice şi a tuturor aspectelor materiale şi

nemateriale ale globalizării rămâne, de asemenea, limitat.

Unele dezbateri pe tema globalizării par a fi doar variaţiuni ale disputelor

intelectuale şi ideologice între susţinătorii atotputerniciei „mâinii invizibile a

pieţei” şi adepţii intervenţionismului statal în economie.

Una dintre speculaţiile cu privire la globalizare are în centrul său implicaţiile

dialectice ale conceptului. Globalizarea,

consideră o parte dintre analişti, poate fi

înţeleasă „ca un proces dialectic în care

omogenitatea forţelor poate aduce o nuanţare

a diferenţelor şi diversităţii”. Astfel, analişti

cum ar fi Peter van Hams conexează

globalizarea cu „europenizarea”, referindu-se

la procesul complex şi provocativ al integrării

europene. Introducerea altui termen de referinţă

– „europenizare”- care, la rândul său solicită precizie în definire, îl conduce pe

Page 9: Proiect Cooperare

8

autor la întrebarea: sunt una extensia celeilalte sau sunt procese paralele şi

separate? S-a evidenţiat faptul că unele procese de integrare regională sunt procese

având o solidă logică istorică la fel de inevitabile şi ireversibile ca şi globalizarea.

Mediul economic internaţional a început să fie dominat de schimbări complexe,

multidimensionale care îi definesc mecanismele funcţionale şi încearcă permanent

să găsească un nou tip de echilibru. Integrarea legăturilor economice înr-un sistem

definit prin globalizarea sistemelor productive se obţine prin complexe strategii de

integrare la nivel de corporaţie, care devine mai degrabă o reţea decât un sistem

ierarhic, facilitat de variate forme de internaţionalizare a activităţilor cum ar fi

subproducţia, contractele de licenţiere sau alte forme de alianţe competitive.

Această tendinţă reflectă reacţiile interdependente de menţinere în cursa

concurenţială în cazul unor pieţe cu puternice structuri oligopolistice, în care

nivelul global sau internaţional joacă un rol tot mai important. Compania

multinaţională trebuie să producă pentru o piaţă aflată într-o redefinire permanentă,

să răspundă elastic la mutaţiile complexe în structura determinanţilor cererii şi să

educe sau să genereze cererea.

În pofida faptului că sunt curent invocate, dezbătute şi contestate globalizarea

şi regionalizarea nu au întrunit până în prezent consensul specialiştilor şi

decidenţilor politici nici măcar în ce priveşte definirea sa.

În ceea ce priveşte globalizarea, aria sa de cuprindere este extrem de largă

semnificând, în funcţie de interes şi perspectiva din care este privită: victoria

liberului schimb asupra protecţionismului, atenuarea importanţei suveranităţii

naţionale, era reţelelor financiar-bancare, de informaţie şi comunicare devenite

globale, victoria multinaţionalelor asupra autorităţilor publice naţionale,

americanizarea sau justificarea unor măsuri nepopulare.

Cei care au introdus, la finele anilor 60 termenul de „globalizare” au fost

Marshal McLuhan, profesor la Universitatea din Toronto, specialist în teoria

mijloacelor de comunicare în masă şi Zbigniew Brzezisky, profesor la Columbia

Page 10: Proiect Cooperare

9

University, consilier al preşedintelui Jimy Carter şi fondator al Comisiei trilaterale

care se ocupa, printre altele, şi de „guvernabilitatea democraţiilor occidentale”.

Marshal McLuhan a lansat ideea de „sat global”susţinând că „transparenţa şi mult

mai completa posibilitate de informare pe care le asigură media şi în special

televiziunea, vor conduce pe de o parte ţările încă neindustrializate către progres

deoarece factorul tehnologic va influenţa decisiv reorganizarea puterii politice în

lume, iar pe de altă parte la îngreunarea declanşării unui război”.

Zbigniew Brzezisky considera că revoluţia „tehnotronică” va consacra Statele

Unite ale Americii ca „prima societate globală din istorie”; globală deoarece

comunică cel mai mult şi a reuşit să propună „un model global de modernitate”

răspândind în lume modul său de viaţă, producţiile culturale, modelele de

organizare, valorile şi schemele comportamentale. Termenul de globalizare a fost

preluat ulterior în literatura consacrată firmelor multinaţionale, desemnând iniţial

un fenomen limitat legat de mondializarea cererii, dar cunoscând rapid numeroase

alte semnificaţii care merg până la a desemna tendinţele actuale ale economiei

mondiale. Diverşi alţi autori au încercat să contureze şi să clarifice acest incitant

concept1

Theodore Levitt, consideră globalizarea ca fiind „convergenţa pieţelor din

întreaga lume, iar firmele globale - acele firme care acţionează ca şi când

lumea întreagă ar fi o piaţă unică unde ele vând acelaşi lucru şi în acelaşi

fel pretutindeni, adaptându-se la diferenţele naţionale numai în cazul în

care nu au reuşit să recompună cererea locală”.

Kenichi Ohmae extinde noţiunea de globalizare la întregul lanţ creator de

valoare (cercetare-dezvoltare, inginerie, marketing, servicii, funcţia

financiară a firmei) considerând-o „o formă de gestiune, total integrată la

scară mondială, a marilor firme multinaţionale”;

1 Cordelier, Serge, coord. – Mondializarea dincolo de mituri; Editura Trei, 2001

Page 11: Proiect Cooperare

10

Extinzând sfera gestiunii interne a firmelor transnaţionale, alţi autori privesc

globalizarea ca pe un proces prin care „ distanţa geografică devine un

factor tot mai puţin important în stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor

transfrontaliere de natură economică, politică şi socioculturală” şi în care

„limitele fizice, geografice îşi pierd relevanţa în relaţiile transfrontaliere

datorită noilor tehnologii, noilor strategii ale actorilor economici precum

şi politicilor acestora, atât de ordin naţional cât şi internaţional, relaţiile la

nivel internaţional fiind mai uşor de stabilit, iar mărfurile şi persoanele se

mişcă mai liber la nivel planetar” 2

Globalizarea - ca proces prin care companiile cu cel mai ridicat nivel de

internaţionalitate tind să redefinească în folosul lor regulile jocului impuse

anterior de statele naţiuni.

Noua configuraţie a economiei mondiale care marchează o ruptură faţă de

etapele precedente, în sensul că economiile naţionale sunt descompuse şi

apoi recompuse în cadrul unui sistem de tranzacţii şi procese care nu mai

iau în considerare graniţele naţionale;

O tendinţă (conform Comisiei UE3) „ către o mai mare integrare şi

interdependenţă între ţări şi regiuni ale globului ce are în vedere aspecte

economice, politice, sociale, culturale şi ambientale”;

Explozia liberalizării sau dereglementarea fluxurilor de toate tipurile:

bunuri, servicii, informaţii, imagini, idei, valori, modele, de fapt tot ce a

putut inventa şi produce omul, om care se pare că este încă legat de

rădăcinile sale în pofida faptului că s-a lăsat prins de frenezia deplasărilor

2 Dumitru Miron- Elemente ale mediului global de afaceri, Editura Universităţii “Petrol şi Gaze”

Ploieşti, 2005 3 Commision of the European Communities-Responses to the Challenges of globalization, Brussels,

2002

Page 12: Proiect Cooperare

11

4(voiaje profesionale, turistice, migraţii temporare sau definitive) pe care

dezvoltarea transporturilor şi comunicaţiilor i-o permite.

Există şi o serie de abordări mai critice la adresa globalizării care scot în

evidenţă limitele acestui mix dinamic de procese. Printre aceste percepţii putem

adăuga:

Răspunsul american la încercările europenilor de a se poziţiona ca parteneri

de dialog la aceeaşi masă cu Statele Unite5 .

fenomen care influenţează toate nivelurile vieţii omeneşti de la cel

economic şi politic la cel cultural şi religios care conduce la îndepărtarea

particularităţilor şi deci la omogenizarea societăţilor, la transformarea

popoarelor în mase de indivizi, la nivelarea culturilor, la amestecul

religiilor, la omogenizarea înfăţişării şi comportamentului oamenilor6 .

Globalizarea este o stare de fapt incontestabilă care şi-a creat deja un consistent

panel de resorturi care-i declanşează şi alimentează evoluţia. Avansul tehnologic în

domeniul comunicaţiilor, transporturilor şi sistemelor tehnologice şi productive,

reconstruirea magistralelor comunicaţionale şi manageriale şi diversificarea

tehnicilor tranzacţionale au permis firmelor să-şi coordoneze şi să-şi alinieze

acţiunile în funcţie de stimulii societali şi de cerinţele relevante. Strategiile de

integrare complexă au condus la redefinirea manierei în care producţia

internaţională este organizată şi condusă prin înlocuirea unei reţele de filiale

dispersate geografic într-un sistem productiv fragmentat, cu reţele de producţie şi

distribuţie integrate la nivel regional şi internaţional.

Globalizarea nu este un obiectiv în sine, ci un proces de tranziţie către

economia globală. Ca orice fenomen inedit, ale cărui mecanisme şi „intimităţi”

4 Defarges, Philippe Moreau- La mondialization. Vers la fin des frontieres. Dunod ; IFRI,Paris ;

1993 5 Melas, K,- Globalizarea. O nouă fază de internaţionalizare a economiei. Mituri şi realitate. Atena;

1999 6 Mantzaridis, Georgios – Globalizare şi universalitate. Himeră şi adevăr. Editura Bizantină;

Bucureşti, 2002

Page 13: Proiect Cooperare

12

sunt insuficient explorate şi cunoscute şi nu pot fi explicate în totalitate cu

instrumentarul tradiţional al ştiinţei economice, globalizarea a generat numeroase

controverse, nu numai cu privire la definire şi la modul de transmitere a efectelor

acestui proces la nivelul economiilor naţionale şi al agenţilor economici privaţi ci

şi cu privire la factorii săi promotori. Printre factorii promotori ai globalizării

putem menţiona:

Globalizarea presupune, în primul rând, dereglementarea şi liberalizarea

raporturilor economice interstatale. Într-o economie globală termenul naţional are o

altă relevanţă decât avea anterior şi nu mai generează diferenţe notabile în ce

priveşte strategiile de afaceri ale marilor companii. Globalizarea presupune nu

numai înlăturarea barierelor economice care afectează schimburile transfrontaliere

ci şi simplificarea şi armonizarea reglementărilor naţionale. Globalizarea presupune

diminuarea rolului autorităţilor publice ca factor generator şi gestionar al barierelor

de ordin naţional între economii, dar nu dispariţia ideii de stat al cărui rol rămâne

cel de elaborare a politicilor economice naţionale. În condiţiile globalizării,

libertatea statului în elaborarea politicilor macro şi mezo– economice se redefineşte

datorită interdependenţei sporite cu alte economii, ca urmare a limitărilor impuse

expansiunea ideologiilor de tip

neoliberal

expansiunea noilor tehnologii

revoluţia informaţională

redefinirea scalei avantajelor competitive

dezintegrarea verticală a proceselor productive

expansiunea societăţilor

transnaţionale

redefinirea raporturilor de

forţă economică la nivel internaţional

Page 14: Proiect Cooperare

13

de atenuarea barierelor dintre economiile naţionale şi creşterii gradului de

deschidere în raport cu mediul extern. Acum pieţele sunt cele care decid măsura în

care politicile macroeconomice sunt eficiente. Globalizarea devine astfel un proces

în cadrul căruia asistăm la o altă relaţie între actorii instituţionali şi cei privaţi.

Globalizarea nu va conduce la o lume doar a corporaţiilor în care statele nu mai

au nici-un rol şi nu este realizabilă în absenţa unui proces de inegrare a economiilor

naţionale, a pieţelor, a activităţilor sau a agenţilor economici într-o arhitectură

complexă la scară internaţională. Globalizarea presupune redefinirea fundamentelor

specializării agenţilor economici şi economiilor naţionale pe axa global/mondial.

Globalizarea ca proces evolutiv, pare a fi depăşit faza de liberalizare

(comercială şi financiară) traversând, în prezent, o perioadă de tranziţie

premergătoare integrării economiilor naţionale la nivel global. Dacă până la

începutul anilor 90, interdependenţele dintre economiile naţionale se creau şi se

alimentau prin intermediul fluxurilor comerciale de bunuri şi servicii, ulterior,

principalele canale de creare a interdependenţelor sunt legate de circulaţia

internaţională a capitalurilor şi a drepturilor de proprietate intelectuală. Mediul

global de afaceri este caracterizat de diversificarea, multiplicarea şi creşterea

intensităţii interdependenţelor dintre economiile naţionale într-un ritm din ce în ce

mai alert. Paul Krugman atrăgea atenţia că „retorica competitivităţii” şi afirmaţiile

de genul ”fiecare naţiune, asemenea unei mari corporaţii, intră în competiţia pe

piaţa internaţională” sunt comentabile. Nu economiile naţionale şi nici chiar

sectoarele unei economii naţionale sunt competitive sau necompetitive, ci firmele

dintr-o ţară sau care operează într-un anumit sector sunt sau nu competitive. Statele

lumii nu intră în competiţie pe piaţa internaţională aşa cum o fac Coca Cola cu

Pepsi Cola, Boeing cu Airbus, General Motors cu Toyota sau Unilever cu

Procter&Gamble. A defini competitivitatea unei naţiuni este ceva mai greu decât în

cazul unei corporaţii. Când o companie este competitivă obţine profit, se dezvoltă

şi are acţionari mulţumiţi, salariaţi satisfăcuţi şi clienţi fericiţi şi fideli, iar când nu

Page 15: Proiect Cooperare

14

este competitivă se restructurează sau dă faliment. Ţările pot fi mulţumite de

performanţele lor economice dar este greu să ne imaginăm că, atunci când nu sunt

competitive, vor da faliment.

La nivel descriptiv, globalizarea este definită prin două elemente fundamentale:

Totodată, globalizarea constituie procesul de tranziţie de la concepţia

concentrării activităţilor economnice în centre de producţie de dimensiuni din ce în

ce mai mari, la dezindustrializare şi la activităţile în reţea. De altfel, dovada că

logistica pentru realizarea unor activităţi economice globale se află deja în plin

proces de dezvoltare o constituie vastele reţele de servicii care îşi fac apariţia la

scară internaţională în ritm exponenţial, înglobând întreaga lume în sfera monetară,

bancară, a transporturilor, telecomunicaţiilor şi infostructurilor, deservind sau

încorporând organizaţii interne dintr-un tot mai mare număr de state. În aceste

condiţii, interdependenţele create între diferite activităţi, precum şi cele dintre

economii naţionale constituie o fază intermediară, de tranziţie la un sistem

economic global integrat şi axat pe un sistem complex de relaţii de interconectare.

Globalizarea devine astfel, un stadiu al trecerii de la manifestarea economiei ca

sistem de procese economice cvasiindependente, localizate în diferite arii

geoeconomice de puteri independente, la manifestarea economiei ca proces unitar

desfăşurat la nivelul întregii planete şi influenţat de o structură multipolară formată

presupune o lume în care firmele au ca spaţiu de manifestare întreaga

planetă unde desfăşoară activităţi integrate

implică „fuziunea” unor activităţi economice

diferite în lanţuri integrate de activităţi (pe verticală şi pe orizontală)

Page 16: Proiect Cooperare

15

din forţe independente. Acest proces presupune creşterea mobilităţii factorilor de

producţie şi a nivelului de interconectare şi interactivitate umană, economică,

socială şi instituţională.

1.4 Regionalizarea

În ce priveşte regionalizarea, aceasta presupune cultivarea, între statele

naţionale a unor relaţii integrative cu grade diferite de profunzime în domeniul

economic în principal, dar şi în cel politic, social, de politică externă şi de apărare,

cultural-educativ şi ambiental. Chiar dacă termenul „regionalizare” este aparent

mai simplu de încadrat într-o definiţie relativ unitară comparativ cu cel de

globalizare, regionalizarea ca stare de fapt sau ca proces multivalent naşte, de

asemenea, numeroase controverse terminologice. Privită deseori, ca o piedică în

calea globalizării datorită plusului său de protecţionism, ca răspuns la

inflexibilitatea sistemului comercial multilateral, sau ca o etapă necesară a

procesului de globalizare, regionalizarea rămâne totuşi o realitate din ce în ce mai

vizibilă la nivel internaţional.

Premiantul procesului este Uniunea Europeană, care este exemplul devenit tipic

de regionalizare, şi care a parcurs

practic toate stadiile de integrare pe

care le-a consacrat teoria integrării

regionale ajungând în prezent la

stadiul de uniune economică şi

monetară, stadiu pe care îl

experimentează cu succes din 1999.

Având, în prezent, 28 de state membre, deţinând locul principal în comerţul

internaţional şi având un potenţial economic care rivalizează tot mai mult cu cel al

Statelor Unite ale Americii, Uniunea Europeană este un subiect atipic de drept

internaţional public, provoacă fundamentele specializării internaţionale de tip

Page 17: Proiect Cooperare

16

tradiţional, lansează noi stimuli în direcţia actorilor economici şi invită la

redefinirea strategiilor de afaceri ale companiilor înscrise pe coordonatele

globalizării.

Creşterea numărului de aranjamente de integrare regională s-a produs pe fondul

unor laborioase tratative care au provocat dificultatea cu care se derulau negocierile

multilaterale.

Putem vorbi de mai multe valuri de integrare regională care au avut

particularităţi specifice, au fost mai mult sau mai puţin instituţionalizate, au

calificat campioni, au redefinit determinanţii integrării economice reprezentând

succese sau eşecuri în acest proces.

Printre tentativele integraţioniste care

au proliferat constant mai putem

menţiona:

NAFTA (North American Free

Trade Agreement) care grupează

SUA, Canada şi Mexic, şi pe care,

autorităţile americane, multă vreme

adversare ale integrării regionale, dar

care şi-au schimbat acest tip de

vocaţie în ultimii ani doresc să o

extindă pentru a se ajunge la o

impresionantă zonă de liber schimb a Americilor, care să curpindă toate ţările din

emisfera vestică. Gruparea nord-americană ne oferă un model specific de integrare

regională, cultivă valorile unui aranjament care trece dincolo de substanţa

declaratei zone de liber schimb, conferă un coeficient superior de flexibilitate

prevederilor acordului, şi va evolua cu siguranţă în următorii ani.

MERCOSUR (Piaţa Comună a Conului de Sud) este o uniune vamală care

îşi propune să evolueză către o piaţă comună, fiind o grupare ambiţioasă care şi-a

Page 18: Proiect Cooperare

17

îndeplinit, în mare măsură, obiectivele

propuse, în pofida asimetriei de potenţial

comercial şi economic dintre cele patru ţări

care o compun (Brazilia, Argentina, Paraguay

şi Uruguay). Deşi procesul de integrare

avansează constant, datorită similitudinii

între structurile productive şi

nomenclatoarele de export ale ţărilor

componente, ponderea comerţului reciproc în

totalul schimburilor comerciale ale ţărilor membre, nu depăşeşte încă 20%.

APEC (Asia Pacific Economic Cooperation) este un ansamblu eterogen (ca

nivel de dezvoltare) şi destul de cuprinzător de state, înscris pe coordonatele

neoregionalismului sau regionalismului de tip deschis care îşi propune să asigure

fluxuri comerciale mai libere în rgiune până în anul 2020. Reunind state precum

SUA, Canada, Japonia sau Rusia care fac parte şi din alte aranjamente de integrare

regională, China un actor comercial internaţional de deosebită importanţă în

viitorul apropiat, dar şi ţări mai puţin dezvoltate, gruparea deţine peste 50% din

producţia şi comerţul mondial, rezumându-se însă doar la cooperarea economică şi

promovarea comerţului liber. Această grupare integraţionistă exemplifică cel mai

fidel specificităţile regionalismului de tip deschis bazat în principal pe valorile

particulare ale clauzei naţiunii celei mai favorizate în varianta sa condiţionată.

Page 19: Proiect Cooperare

18

Continentul african a purces de multă vreme pe calea integrării regionale,

mai degrabă din dorinţa de a imita experimentele reuşite de fostele puteri coloniale

în această direcţie. Integrarea regională din Africa a urmărit acest demers,

înscriindu-se pe coordonatele unui proces de integrare „original”, urmărind să

realizeze multe obiective fără a parcurge etapele standard prevăzute de teoria

integrării economice, încercând mai întâi stadiul de uniune monetară şi abia apoi

străduindu-se să depăşească, fără prea mult succes, obstacolele comerciale. Stadiul

redus de dezvoltare economică, lipsa de complementaritate între structurile

productive naţionale, ambiţiile politice la nivel naţional precul şi marea dependenţă

de pieţele ţărilor dezvoltate a făcut ca ponderea schimburilor comerciale reciproce

să fie foarte mică.

Principalele acorduri de integrare regională de pe glob

Acronim Denumire Ţări membre

AFTA ASEAN Free Trade Area

Zona de Liber Schimb a

Asociaţiei Naţiunilor

dinSudul şi Estul Asiei

Brunei, Darussalam, Cambogia,

Indonezia, Laos,Malaezia, Myanmar,

Filipine, Singapore, Thailanda, Vietnam

ASEAN Association of South East

Asian Nations

Asociaţia Naţiunilor din

Sudul şi Estul Asiei

Brunei, Darussalam, Cambogia,

Indonezia, Laos, Malaezia, Myanmar,

Filipine, Singapore, Thailanda, Vietnam

BANGKOK Bangkok Agreement

Acordul de la Bangkok

Bangladesh, China, India, Republica

Korea, Laos, Sri Lanka

CAN Andean Community

Comunitatea Andină

Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru,

Venezuela

CARICOM Caribbean Community

and Common Market

Comunitatea şi Piaţa

Comună a Caraibilor

Antigua & Barbuda, Bahamas, Barbados,

Belize, Dominica, Grenada, Guyana,

Haiti, Jamaica, Monserrat, Trinidad &

Tobago, St. Kitts & Nevis, St. Lucia, St.

Page 20: Proiect Cooperare

19

Vincent & the Grenadines, Surinam

CACM Central American

Common Market

Piaţa Central- Americană

Costa Rica, El Salvador, Guatemala,

Honduras, Nicaragua

CEFTA Central European Free

Trade Agreement

Acordul de Liber Schimb

Central European

Bulgaria, Croaţia, Romania

CEMAC Economic and Monetary

Community of Central

Africa Comunitatea

Economică şi Monetară a

Africii Centrale

Camerun, Republica Central- Africană,

Chad, Congo, Guineea Ecuatorială,

Gabon

CER Closer Economic

Relations Agreement

Australia, Noua Zealandă

CIS Commonwealth of

Independent States

Comunitatea Statelor

Independente

Azerbaijan, Armenia, Belarus, Georgia,

Moldova, Kazakhstan, Federaţia Rusă,

Ucraina, Uzbekistan, Tajikistan,

Republica Kargază

COMESA Common Market for

Eastern and Southern

Africa

Piaţa Comună a Africii de

Est şi Sud

Angola, Burundi, Comoros, Republica

Democratică Congo, Djibouti, Egipt,

Eritrea, Etiopia, Kenia, Madagascar,

Malawi, Mauritius, Namibia, Rwanda,

Seychelles, Sudan, Swaziland, Uganda,

Zambia, Zimbabwe

EAC East African Cooperation

Cooperarea Africii de Est

Kenya, Tanzania, Uganda

EAEC Eurasian Economic

Community

Comunitatea Economică

Eurasiatică

Belarus, Kazakhstan, Republica Kargază,

Federaţia Rusă, Tajikistan

ECO Economic Cooperation

Organization

Afghanistan, Azerbaijan, Iran,

Kazakhstan, Republica Kargază,

Page 21: Proiect Cooperare

20

Organizaţia pentru

Cooperare Economică

Pakistan, Tajikistan, Turcia,

Turkmenistan, Uzbekistan

EEA European Economic Area

Spaţiul Economic

European

Islanda, Liechtenstein, Norvegia

EFTA European Free Trade

Association

Acordul European de

Liber Schimb

Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Elveţia

GCC Gulf Cooperation Council

Consiliul de Cooperare

din Zona Golfului

Bahrain, Kuweit, Oman, Qatar, Arabia

Saudită, Emiratele Arabe Unite

LAIA Latin American

Integration Association

Asociaţia de Integrare din

America Latină

Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile,

Columbia, Cuba, Ecuador, Mexic,

Paraguay, Peru, Uruguay, Venezuela

MERCOSUR Southern Common Market

Piaţa Comună a Sudului

Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay

NAFTA North American Free

Trade Agreement

Acordul de Liber Schimb

din America de Nord

Canada, Mexic, Statele Unite ale Americii

SADC Southern African

Development Community

Comunitatea pentru

Dezvoltarea Africii de Sud

Angola, Botswana, Lesotho, Malawi,

Mauritius, Mozambic, Namibia, Africa de

Sud, Swaziland, Tanzania, Zambia,

Zimbabwe

UEMOA

WAEMU

West African Economic

and Monetary

Union Uniunea

Economică şi Monetară a

Africii de Vest

Benin, Burkina Faso, Cote d'Ivoire,

Guinea Bissau, Mali, Niger, Senegal,

Togo

E. U. European Union

Uniunea Europeană

Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia,

Cipru,Croatia Danemarca, Estonia,

Page 22: Proiect Cooperare

21

Finlanda, Franta, Germania, Grecia,

Irlanda, Italia, Letonia, Lituania,

Luxemburg, Malta, Marea Britanie,

Olanda, Polonia, Portugalia, Romania,

Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia

2. STUDIU DE CAZ. REGIONALIZAREA ÎN ASIA-PACIFIC

Pentru ţările din zona Asiei, globalizarea şi cooperarea economică este un

fenomen relativ nou, care a aparut în ultimele două secole şi care se află în stransă

legatură cu dezvoltarea puternică a ştiinţei, tehnicii şi a schimburilor comerciale

internaţionale. Folosirea eficientă a potenţialului material, tehnic, ştiintific, uman,

financiar al fiecărei ţări, impune lărgirea spaţiului activităţii productive, a

schimburilor, a circulaţiei bunurilor materiale, a serviciilor, rezultatelor cercetării

ştiintifice, persoanelor şi capitalurilor. Are loc o creştere a gradului de

complementaritate a economiilor naţionale, iar varietatea modalitaţilor de realizare

a integrarii economice este urmarea unor evaluări mai aproape de realitate a acestei

complementarităţi.

După ce timp de multe secole Asia a fost privită ca un teritoriu ostil, greu de

cucerit, incepând cu secolul al XIX-lea multe ţări şi-au deschis graniţele spre ţările

occidentale, încercând să adopte modelele de civilizaţie oferite de ţările europene.

Acesta a fost cazul Japoniei, care după o lungă perioadă de autoizolare (1639-

1854), la mijlocul secolului al XIX-lea şi-a deschis porţile către schimburile

comerciale cu ţări precum Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Rusia,

Olanda, Franţa. Asta a transformat-o în scurt timp într-o ţară modernă, urbanizată,

alfabetizată şi industrializată. Dar în alte cazuri, statele asiatice au fost cucerite cu

forţa de puterile europene: Indochina a fost imparţită între Franţa şi Marea Britanie,

India a aparţinut de asemenea Marii Britanii, Filipine a fost cucerită de olandezi.

Page 23: Proiect Cooperare

22

În zona Pacificului asistăm în ultimele decenii la un proces de regionalizare,

de creare a unor sisteme productive care gravitează în jurul Japoniei, incluzând

ţările recent industrializate din aceasta zona şi anume: Coreea de Sud, Hong Kong,

Taiwan, Singapore, Filipine, Malayesia, Thailanda, Indonezia, la care s-ar putea

alătura Australia, Noua Zeelanda şi China.

În cadrul acestui bloc se manifestă tot mai accentuat o liberalizare a

fluxurilor comerciale de capital şi de forţă de munca. Aceste sisteme productive nu

reprezintă în mod exclusiv rezultatul unor acţiuni politice, ci reprezintă un proces

de durată de integrare economică în spaţii natural determinate.

În ţările din Sud-Estul Asiei, în ultimii ani, autorităţile promovează o

politică de deschidere faţă de economia mondială, prin reducerea gradului de

protecţie vamală şi prin inlăturarea sau restrângerea barierelor netarifare. Se

constată înlocuirea în tot mai multe ţări a diferitelor obstacole netarifare şi

paratarifare prin practicarea unor taxe vamale de nivel moderat. Ca bariere

netarifare se disting regulile de origine (extreme de stricte) şi marcajele. În vederea

stimulării exporturilor, cu începerea din 1993 se acordă aşa-numitele “credite

furnizor” (pentru o perioada de 60 de zile, 90 de zile pentru reexporturi) în

condiţiile în care “creditul-client” în vigoare în Coreea este acordat în mod curent

pe o perioadă de 180 de zile de la data facturării (creditul-furnizor se acordă cu

începerea eliberării scrisorii de credit).

Analizând rezultatele obţinute, se poate afirma că blocul asiatic, ignorând

acordurile finale a procedat la o integrare a sistemelor productive. Astfel, strânsele

relaţii comerciale şi fluxul de investiţii intraregionale au generat un proces de

integrare economică de o natură specifică la care participă ca subiecţi nu numai

statele naţionale sud-est asiatice, cât şi provincii, teritorii, localităţi, aparţinând

diferitelor state. Acest proces s-a dezvoltat diferit de unele modele tradiţionale de

integrare, sub impulsul forţelor naţionale ale pieţei. Necesitatea penetrării pe noi

pieţe mai lucrative şi mai profitabile a creat legături strânse la nivel

Page 24: Proiect Cooperare

23

microeconomic, favorizate şi de vecinătatea geografică.

APEC este primul forum pentru facilitarea dezvoltării economice,

cooperării, comerţului şi investiţiilor în regiunea Asia-Pacific. Spaţiul Asia–Pacific,

care concentrează mai mult de jumatăte din

populaţia lumii, reprezintă una dintre cele

mai dinamice pieţe ale lumii, cu ponderi de

peste 50% în produsul intern brut mondial şi

de aproximativ 45% în volumul comerţului

internaţional. Produsul intern brut al APEC

este de 1,9 ori mai mare decat cel al Uniunii Europene şi de 2,1 comparativ cu cel

al NAFTA. Populatia APEC depăşeşte de 6,5 ori populaţia Uniunii Europene şi de

6 ori pe aceea a ţărilor NAFTA. Această regiune cuprinde două dintre primele

puteri economice ale lumii - SUA şi Japonia, ţara cu cea mai numeroasă populaţie

de pe glob - China, precum şi Rusia–ţara cu un mare potenţial material, încă

insuficient exploatat. Jean Chretien, prim-ministru al Canadei, afirma în mesajul

adresat participanţilor la Reuniunea la nivel înalt de la Vancouver din 25 noiembrie

1997 că: „Lumea se pregăteşte să intre în secolul Asia-Pacific.”

Apariţia organizaţiei este consemnată în 1989, când a avut loc în Australia

întrunirea miniştrilor comerţului şi afacerilor externe din 12 ţări de pe ambele

maluri ale Pacificului, pentru a stabili diverse mijloace de înlesnire a cooperării

internaţionale în această regiune ce se dezvolta rapid. Atunci s-a decis înfiinţarea

organizaţiei APEC, ai cărei 12 membri fondatori au fost Australia, Canada, Brunei,

Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Malaezia, Noua Zeelandă, Filipine, Singapore,

Thailanda şi SUA. În 1993, SUA au găzduit prima întrunire anuală a liderilor

ţărilor membre APEC, la Blake Island, lângă Seattle, cu scopul declarat de a da un

nou imbold liberalizării comerţului, a promova spiritul de comunitate, creşterea

economică şi dezvoltarea echitabilă. Între 1989 şi întrunirea din SUA din 1993,

APEC a acceptat şase noi membri. În noiembrie 1991, trei noi membri au fost

Page 25: Proiect Cooperare

24

primiţi în organizaţie: Republica Populară Chineză, Hong Kong şi Taiwan. În

noiembrie 1993, organizaţia a acceptat ca noi membri Mexicul şi Papua Noua

Guinee, decizând că Chile va deveni membru cu drepturi depline in 1994. Peru,

Rusia şi Vietnam au fost ultimele ţări incluse în organizaţie, în noiembrie 1998.

Astfel, APEC cuprinde în prezent 21 de membri.

Încă de la înfiinţarea organizaţiei, APEC nu s-a considerat o grupare de ţări,

ci mai degrabă o grupare de economii, acest termen subliniind faptul că obiectul de

activitate al organizaţiei este preponderent economic, nu politic. Această grupare

constituie un forum de consultări libere, fără o structură organizaţională complicată

sau o birocraţie dezvoltată care să îl susţină.

Extinderea integrării in zona Pacificului

O reţea de acorduri bilaterale de comerţ liber a fost creată de Australia,

Canada, Chile, Japonia, Coreea de Sud, Mexic, Noua-Zeelandă, Singapore şi SUA.

Australia şi Noua-Zeelandă, susţinătoare frecvente, de-a lungul istoriei, ale clauzei

naţiunii celei mai favorizate, nu au avut nimic împotriva semnării unor acorduri

comerciale bilaterale. Japonia, şi ea susţinătoare necondiţionată a sistemului

multilateral, a incheiat acorduri comerciale preferenţiale cu Coreea de Sud, Mexic

şi Singapore. Alte două economii asiatice, care se bazau în mod tradiţional pe

sistemul comercial al OMC, Noua-Zeelandă şi Singapore, au semnat şi ele un acord

bilateral de întarire a parteneriatului economic (CEP). Acordul a fost caracterizat de

cele doua ţări partenere drept un model pentru alte acorduri bilaterale. Prevederile

CEP includ: -comerţul liber cu bunuri şi servicii;

-reguli de origine clare;

-renunţarea la subvenţionarea exporturilor;

-deschiderea faţă de investiţiile reciproce;

-armonizarea calificărilor profesionale şi standardelor tehnice;

Page 26: Proiect Cooperare

25

-participarea liberă la toate achiziţiile guvernamentale din ţările

partenere.

În noiembrie 2000, Singapore şi SUA au hotărât să negocieze un acord de

comerţ liber. Singapore explora de asemenea posibilitatea încheierii unor astfel de

acorduri cu Canada şi Coreea de Sud, în timp ce SUA căuta să încheie înţelegeri cu

Noua-Zeelandă şi Australia. În mod similar, AFTA a grăbit negocierea unui

aranjament comercial preferenţial cu ANZ-CER(Acordul comercial de apropiere

economică dintre Australia şi Noua Zeelandă-1983).

La baza apariţiei, la începutul secolului XXI, acestor înţelegeri bilaterale

stau, în opinia multor economişti ce studiază fenomenul globalizării, cinci motive

principale: 1. criza financiară asiatică (1997-1998), care a ravăşit întreaga

regiune; puterile financiare globale şi-au declinat sprijinul pentru economiile

asiatice afectate, provocând frustrare printre liderii politici;

2. desfăşurarea Conferinţei OMC de la Seattle şi rezistenţa faţă de

începerea unei noi runde de negocieri comerciale multilaterale. Aceasta a sporit

teama decidenţilor politici în privinţa sectoarelor economice globalizate:

telecomunicaţii, serviciile financiar-bancare, tehnologia informaţiei, agricultura,

etc. Ei au sperat că iniţiativele comerciale bilaterale să suplinească aranjamentele

multilaterale;

3. modelul european de integrare economică şi monetară;

4. ineficienţa leadershipului economic şi politic practicat de SUA şi

UE la nivel global;

5. neliniştea provocată de impasul activităţii APEC şi ASEAN.

Unele din aceste percepţii pot fi incorecte, însa Asia pare a fi hotărât să se

individualizeze de SUA şi UE. Ea nu respinge instituţiile multilaterale şi nici nu se

doreşte în afara pieţelor internaţionale de capital. Ea va continua să participe la

globalizarea comerţului şi a investiţiilor.

Economiile asiatice au hotărât să acţioneze în cadrul economic mondial,

Page 27: Proiect Cooperare

26

însă doresc să devină cel de al treilea pilon al economiei globale. Nu toate

initiaţivele recente vor avea sorţi de izbandă, dar ceea ce contează este schimbarea

de atitudine. Economiile asiatice, în special Japonia, nu se vor mai supune

necondiţionat lidershipului economic al SUA.

În spatele initiaţivelor regionale ale Japoniei se află o motivaţie defensivă: o

dată cu apariţia EURO, lumea s-ar fi putut împărţi în două blocuri monetare, din

care YEN-ul să nu facă parte. Acest lucru a impus Japoniei să joace un rol de lider

mai activ în zonă, contribuind astfel la dezvoltarea şi stabilitatea regională.

China este locomotiva dezvoltării şi integrării în zona Asia-Pacific. S-

a remarcat că din 1979 încoace, economia naţională a Chinei a înregistrat o creştere

medie anuală de 9 procente şi s-a dezvoltat spre o economie de piaţă. Dezvoltarea

economiei chineze a slăbit presiunile din afară asupra acestei regiuni. Mai mult,

China a avut o influenţă tot mai mare în afacerile regionale şi internaţionale.

Cu trei state „gigant”: Japonia, una din cele mai importante naţiuni din

punct de vedere economic, cu o economie mai puternică decât cea a tuturor statelor

istorice din Europa, SUA - cel mai mare donator financiar al ţărilor în curs de

dezvoltare şi China, ţara care înregistrează în prezent unul din cele mai ridicate

ritmuri de crestere economică din lume, APEC tinde să devină în următorii ani, un

principal pol economic, politic şi geostrategic în care fiecare entitate işi va găsi

soluţionarea propriilor probleme.

În ultimii ani, Statele Unite ale Americii doresc consolidarea relaţiilor

economice cu APEC, una dintre cele mai dinamice zone ale planetei; Japonia şi-a

propus ancorarea cât mai rapidă a SUA de Asia în scopul realizării unei zone

a păcii politice în regiune, nedominată de o putere cadru a Asiei, care să asigure

menţinerea deschisă a imensei pieţe americane pentru exporturile lor. Datele

statistice evidenţiază în ultimii ani, o tendinţă de extindere a relaţiilor americane cu

regiunea Asia-Pacific.

Noua putere economică a lumii, considerată de unii economişti deja

Page 28: Proiect Cooperare

27

„superputere”, denumită deocamdată „Marea China”, are şanse considerabile să

controleze treptat „jocul” în zonă şi să îşi afirme interesele la nivel global. Cei trei

„dragoni asiatici” în care populaţia chineză predomină - Hong-Kong, Singapore şi

Taiwan - au reuşit ca împreună să eclipseze Japonia, cel mai important investitor,

ani la rând, pentru Asia-Pacific. Adîugând la aceasta şi afacerile controlate de

chinezi în ţările regiunii în care ei constituie o minoritate (de exemplu, în Indonezia

35%, în Thailanda 10%) puterea economică a acestei etnii devine şi mai

importantă. Dacă se adună importurile şi exporturile Chinei, Hong-Kongului şi

Taiwanului, „Marea Chină” devine a treia putere comercială a lumii, dupa SUA şi

Germania, dar înaintea Japoniei. Totodată, China este un imens rezervor de forţă de

muncă ieftină. Într-un recent raport apărut sub egida „ Pacific Economic

Cooperative Council” este ilustrat faptul că Australia şi SUA consideră China drept

„piaţa cu dezvoltarea cea mai rapidă pe plan mondial”. Ţinând cont de creşterea

economică susţinută a regiunii şi de accelerarea spontană a schimburilor

economice, orizontul anului 2020 este reţinut în declaraţia comună a ţărilor

membre APEC ca termen limită pentru realizarea liberalizării totale a schimburilor

economice. „Obiectivul politic cu şanse economice reale este de a realiza o

integrare economică progresivă a zonei prin reducerea treptată a taxelor vamale

între statele membre şi prin punerea în practică prin intermediul unui comitet

pentru comerţ şi investiţii (Committee on Trade and Investments - CTI) a unor serii

de măsuri care să vizeze armonizarea şi informatizarea nomenclatorului şi

procedurilor vamale în scopul definirii standardelor şi testelor de calitate comune”.

Pe ansamblul APEC, realizarea obiectivelor de anvergură va necesita adoptarea

unui grup de măsuri practice, care să stimuleze activitatea politico-economică a

fiecărei ţări membre.

În plus, unele ţări în dezvoltare, reclamă pentru următorii ani, măsuri de

liberalizare în domeniul transferului de tehnologii. În ceea ce priveşte liberalizarea

totală a schimburilor economice între statele membre, preconizată pentru anul

Page 29: Proiect Cooperare

28

2020, ea se va realiza în trepte, aşa dupa cum se stipulează în documentele APEC.

Astfel: - pentru anul 2015, noile ţări industrializate vor ajunge la

liberalizarea totală a schimburilor: Coreea de Sud, Malayezia, Taiwan, Brunei etc.

- în anul 2020 se preconizează liberalizarea întregii regiuni.

Din datele statistice se remarcă tendinţa accentuată de dezvoltare a

comerţului intraregional în zona Asia-Pacific. Dacă în anul 1970, comerţul

intraregional reprezenta 29,70% din totalul comerţului regiunii, în anul 1980 acesta

s-a situat la 32,70% iar în prezent este de cca. 40%. Experţii Comisiei Economice

şi Sociale a ONU pentru regiunea Asia-Pacific au realizat numeroase studii cu

privire la evoluţia şi tendinţa fluxurilor intraregionale de capitaluri şi mărfuri în

regiunea Asia-Pacific. Conform datelor publicate, ponderea ţărilor în curs de

dezvoltare din regiune în volumul total al investiţiilor străine directe a crescut de la

an la an. Nouă ţări (Hong Kong, Singapore, Taiwan, Republica Coreea, Malayezia,

Filipine, Thailanda, Indonezia şi China) atrag în prezent peste 40% din totalul

investiţiilor străine directe orientate spre ţările în curs de dezvoltare din regiune.

În ce priveşte originea ISD se observă două tendinţe: ţările în curs de

dezvoltare din regiunea Asia-Pacific se orientează cu precădere spre fluxurile de

capitaluri intraregionale, în timp ce ţările dezvoltate depind în mai mică măsură de

politca investiţională a zonei, punând accent în principal pe ISD extraregionale. În

opinia specialiştilor, capitalurile japoneze amplasate în Asia sunt mult mai rentabile

decât cele orientate spre ţări din Europa şi America, deşi Asia-Pacific nu se

constituie ca principal recipient investiţional al Japoniei. Pe primul loc în volumul

total al investiţiilor japoneze se situează SUA, urmate de ţările Europei Occidentale

şi Asiei de Est. Dinamica susţinută, pe termen lung, a comerţului, investiţiilor şi a

altor fluxuri economice în zona devenită noul centru de greutate în economia

internaţională are o importanţă definitorie în determinarea creşterii economice

deosebite a regiunii. În ultimile decenii, cu excepţia sfârşitului de secol XX,

Page 30: Proiect Cooperare

29

economiile din Asia de Est s-au caracterizat printr-o creştere economică dinamică

şi susţinută comparativ cu celelalte regiuni.

Integrarea economică în Asia de Sud-Est

Asociaţia Ţărilor din Asia de Sud-Est – ASEAN (Association of South-East

Asian Nations) este una dintre cele mai vechi şi mai

importante formule de integrare economică din Asia

şi chiar din lume. Asociaţia a fost înfiinţată pe 8

august 1967, prin semnarea Declaraţiei de la

Bangkok de către miniştrii de externe a 5 membri

fondatori: Indonezia, Malayezia, Filipine, Singapore

şi Thailanda. ASEAN a fost înfiinţată ca un for de

cooperare economică şi politică între statele Asiei de

Sud-Est. La inceput a existat o alianţă între Filipine, Malayezia şi Thailanda numită

Asociaţia Sud-Estului Asiei (ASA), formată în 1961. Şase ani mai târziu, ca

răspuns la expansiunea comunismului în Vietnam a fost creată ASEAN prin

declaraţia de la Bangkok, semnată şi de Indonezia şi Singapore pe lângă cele trei

state din ASA. Declaraţia de la Bangkok susţinea:

¤Accelerarea creşterii economice, progresului social, dezvoltării sociale;

¤Promovarea păcii şi stabilităţii ;

¤Promovarea colaborării active în probleme economice, sociale, culturale

sau politice de interes comun ;

¤Menţinerea cooperării cu alte organizaţii internaţionale şi regionale care au

scopuri similare;

¤Colaborare mai eficientă pentru dezvoltarea agriculturii şi industriei, acest

lucru incluzând studiul problemelor comerţului, îmbunatăţirea transportului şi

creşterea standardelor de viaţă ale oamenilor.

Page 31: Proiect Cooperare

30

Prima ţară care se alătura asociaţiei este Brunei, care devine membră

imediat după ce işi obţine independenţa la 8 ianuarie 1984. A şaptea ţară membră

este Vietnam începând cu 28 iulie 1995. După doi ani, ţări precum Laos şi

Myanmar se alatură la 23 iulie. Cambodgia se integrează şi ea în ASEAN pe 30

Aprile 1999. La un moment dat, când optimiştii considerau că lărgirea ASEAN este

foarte probabilă şi că ea va cuprinde cea mai mare parte a ţărilor din sud-estul

asiatic, s-a emis şi ideea lărgirii ulterioare către India şi China. Chiar presupunând

că ASEAN ar redeveni un pol de atracţie pentru statele din zonă, conexiunile

politice şi mai ales economice cu India şi China sunt prea puţin substanţiale, fără a

mai aminti imposibilitatea ASEAN de a absorbi membri de dimensiunile Chinei, de

exemplu.

În prezent, ASEAN este formată din: Indonezia, Malayezia, Filipine,

Singapore Thailanda, Brunei, Cambodgia, Myanmar, Laos şi Vietnam. Ţările

membre ASEAN pot fi împarţite în 2 categorii: ţări dezvoltate (Indonezia,

Malayezia, Filipine, Singapore, Thailanda şi Brunei ) şi ţări slab dezvoltate

(Cambodgia, Laosul, Myanmar şi Vietnamul ). Populaţia celor 10 ţări care intră în

prezent în componenţa ASEAN este de circa 500 milioane de persoane, ceea ce

transformă, potenţial, zona într-una din cele mai mari pieţe ale lumii, dacă avem în

vedere doar numărul de persoane. Alte atu-uri ale ţărilor din regiune se referă la

faptul că posedă resurse naturale bogate, se întind pe o suprafaţă considerabilă şi se

află în apropierea rutelor strategice care leagă Oceanul Pacific de Orientul

Mijlociu, Africa şi Europa.

Ţările membre ASEAN au adoptat principiile fundamentale din Tratatul de

Prietenie şi Cooperare în Asia de Sud-Est (TAC). Acestea erau:

Page 32: Proiect Cooperare

31

Printre scopurile ASEAN se numară:

1. Impulsionarea comună a creşterii economiei, progresului social şi

dezvoltării culturale din zonă, în spiritul egalităţii şi cooperării;

2. Respectarea principiilor de drept, normelor privind relaţiile interstatale şi

Chartei ONU, pentru impulsionarea păcii şi stabilităţii din zonă;

3. Impulsionarea cooperării şi ajutorării reciproce în domeniile economic,

social, cultural, tehnologic, ştiinţific ş.a;

4. Desfăşurarea unei cooperări mai eficiente în valorificarea agriculturii şi

industriei, extinderea schimburilor comerciale, îmbunătaţirea transportului şi

ridicarea nivelului de viaţă al populaţiei;

5. Menţinerea cooperării strânse şi reciproc avantajoase cu organizaţiile

internaţionale şi regionale cu scopuri şi ţinte similare, căutând căi de cooperare mai

stranse cu acestea.

În vederea promovării comerţului între ţările membre a fost creată începand

cu 1 ianuarie 1993 Zona de Comerţ Liber ASEAN ( ASEAN Free Trade Area –

AFTA). Principalul obiectiv AFTA a fost acela de reducere a nivelului protecţiei

tarifare între membri la un nivel de cel mult 5% pentru majoritatea produselor

manufacturate şi extinderea acestui nivel redus pentru toate produsele .

Crearea AFTA a fost sprijinită de 2 factori:

• Necesitatea de a răspunde fenomenului de apariţie şi dezvoltare a altor blocuri comerciale regionale ( în principal UE şi NAFTA) 1.

• Liberalizarea şi reglementarea economiilor ţărilor membre - care a însemnat reducerea intervenţiei statului în economie, dezvoltarea sectorului privat şi creşterea volumului intrărilor de investiţii străine directe

2.

Page 33: Proiect Cooperare

32

Printre evoluţiile recente în cadrul ASEAN, se numară faptul că la Pnom

Penh, capitala Cambodgiei, s-a desfăşurat cea de a 8-a reuniune a şefilor de stat şi

de guvern ai celor 10 ţări membre, la care au fost prezenţi reprezentanţii unora din

statele cele mai influente din zona - China, Japonia, Coreea de Sud şi India.

Agenda summit-ului a avut la loc de frunte problemele legate de stadiul dezvoltării

economice a ţărilor membre ale ASEAN, dar mai ales cele referitoare la

posibilităţile de dezvoltare şi diversificare a cooperării şi schimburilor economice

dintre ele, precum şi cu partenerii mai puternici, având pieţe mari de desfacere din

zonă, îndeosebi China şi Japonia. Participanţilor la reuniune le-a fost distribuit un

studiu comandat de guvernele celor 10 membri ai ASEAN firmei de consultanţă

McKinsey. Documentul relevă faptul că ţările membre ale acestei alianţe sunt

nevoite să facă faţă unei concurenţe tot mai mari, în special din partea Chinei, ca

urmare a erodării competitivităţii produselor lor în plan regional. Se atrăgea, de

asemenea, atenţia că ţările ASEAN nu au reuşit încă să fructifice atu-urile pe care

le au, în ciuda faptului că dispun de importante resurse naturale şi umane, dar şi de

o piaţă de desfacere aproape echivalentă cu cea a zonelor de coastă ale Chinei,

motorul dezvoltării acestei ţări. Studiul firmei McKinsey atrăgea atenţia şi asupra

investiţiilor străine din ce în ce mai reduse în ţările ASEAN, cândva o destinaţie

importantă a investitorilor

străini. Potrivit studiului,

exporturile, dar şi investiţiile

străine sunt frânate de

problemele provocate de

integrarea limitată din cadrul

ASEAN, asociaţie pe care

puţini dintre membrii săi o

consideră o piaţă unică. Pieţele

ASEAN, sublinia studiul McKinsey, mici şi fragmentate, nu sunt atrăgătoare pentru

Page 34: Proiect Cooperare

33

investitori, în comparaţie cu pieţe uriaşe cum este cea a Chinei sau din alte zone ale

lumii, mult mai integrate.

Cu această ocazie, a fost semnat, de asemenea, un acord între ASEAN şi

China, conform căruia, până în 2015, va fi creată cea mai mare zonă de liber-

schimb din lume, schimburile comerciale bilaterale (China - ASEAN) urmând să

ajungă la 1.200 miliarde dolari anual. Din 2005, cele două părţi au început să

implementeze măsurile de reduceri tarifare. După reducerea substanţială a taxelor

vamale între China şi ASEAN, a crescut şi volumul exportului ţărilor ASEAN către

China a unor produse precum materii prime - petrol, gaze naturale, ulei de palmier,

cauciuc natural, lemn şi fructe tropicale, dar şi produse petrochimice, circuite

integrate, semiconductori, produse mecanice şi electrice. Produsele chinezeşti

electrice şi textile vor avea, de asemenea, acces nelimitat pe piaţa statelor ASEAN,

ceea ce va impulsiona dezvoltarea comerţului exterior din ambele părţi. În prezent,

China ocupă a 5-a poziţie în topul principalilor parteneri comerciali ai ASEAN, iar

schimburile comerciale ale Chinei cu ţările ASEAN reprezintă peste 1/10 din

totalul comerţului exterior chinezesc (peste 850 miliarde USD). La o zi după

anunţarea înfiinţării unei zone de comerţ liber ASEAN-China, India a propus

încheierea unui acord, similar celui semnat de China, pentru includerea acesteia in

zona de comerţ liber nou creată. India s-a declarat dispusă să extindă concesiile

tarifare preferenţiale ce vor fi acordate noilor state membre ASEAN, mai fragile

din punct de vedere economic, dar şi de a accepta reducerile tarifare pentru acele

produse prevăzute în acordul ASEAN-China.

Japonia a semnat cu ASEAN, în Singapore, un acord preliminar de liber

schimb, prin care au fost eliminate tarifele la 90% din schimburile bilaterale – mai

puţin la orez. În prezent, Japonia primeşte 12% din exporturile ASEAN şi este cea

mai mare sursă de investiţii în cele 10 state membre ale organizaţiei. Acordul

Japonia- ASEAN, care va fi definitivat până în 2015, va extinde integrarea

economică în estul Asiei.

Page 35: Proiect Cooperare

34

BIBLIOGRAFIE

1. Commision of the European Communities - Responses to the Challenges of

globalization. Brussels, 2002

2. Cordelier, S. – Mondializarea dincolo de mituri. Editura Trei, 2001

3. Defarges, Ph. - La mondialization. Vers la fin des frontieres. Dunod , IFRI,

Paris , 1993

4. Dobrota, N. - Liberalizarea schimburilor economice externe: avantaje şi riscuri

pentru România. Editura Economică, Bucureşti, 2003

5. Folcuţ, O. Comerţ Internaţional – Avantaje comparative şi competitive. Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2005

6. Friedman, Th. – Lexus şi măslinul. Cum să înţelegem globalizarea.

Editura Economică, Bucureşti, 2000

7. Hill, Ch. - International Business- Competing in the Global Market.Postscript,

1997

8. Mantzaridis, G. - Globalizare şi universalitate. Himeră şi adevăr. Editura

Bizantină, Bucureşti, 2002

9. Martin, H.P., Schumann, H. – Capcana globalizării. Atac la democraţie şi

bunăstare. Editura Economică, Bucureşti, 1999

10. Melas, K. - Globalizarea. O nouă fază de internaţionalizare a economiei.

Mituri şi realitate. Atena, 1999

11. Miron, D. - Elemente ale mediului global. Editura ASE, Bucureşti, 2004

12. Miron, D. – Integrarea economică regională. Editura Silvy, Bucureşti, 2000

13. Miron, D. – Economia Uniunii Europene. Editura Luceafărul , Bucureşti, 2003

14. Miron, D - Economia integrării Europene. ASE, 2001

15. Miron, D., Folcut, O., Potecea, V. - Mediul internaţional de afaceri. Editura

Universităţii din Ploieşti, Ploieşti, 2005

Page 36: Proiect Cooperare

35

16. Nicolescu, L. - Marketing internaţional: coordonate pan-europene. Editura

ASE, 2003

17. Nicolescu, O. - Management comparat. Editura Economică, Bucureşti, 2001

18. Nicolescu, O. - Management. Editura Economică, Bucureşti, 1998

19.Pelkmans, J. - Integrarea Europeană: metode şi analiză economică. Institutul

European din România, 2003

20.Popa, I – Tranzacţii comerciale internaţionale. Editura Economică, Bucureşti,

1997

21. Popa, I. - Tranzacţii de comerţ exterior. Editura Economică, 2002

22. Popa, I., Filip, R. - Management internaţional. Editura Economică, Bucureşti,

1999

23. Potecea, V. - Negocierea afacerilor internaţionale. Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2005

24. Smith, A. - Avuţia Naţiunilor. Cercetare asupra cauzelor ei. Editura Academiei

Române, Bucureşti, 1962

25. Sută, N. - Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane. Editura

Economică, Bucureşti, 2004

26. Voinea, L. - Corporaţille transnaţionale şi economiile naţionale. Bucuresti,

2001


Recommended