Propunere Strategie de integrare a activității meșteșugărești din județul Dâmbovița în activitatea

turistică locală / regională

Proiect co�nanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013Axa prioritară 5 „Promovarea măsurilor active de ocupare”Domeniul major de intervenţie 5.2 „Promovarea sustenabilității pe termen lung a zonelor rurale în ceea ce privește dezvoltarea resurselor umane și ocuparea forței de muncă”Titlul proiectului: „MEȘTERUL TURISTIC - Integrarea abilităților mesteșugărești în turismul local - alternativă viabilă de revitalizare a spațiului rural”Contract număr: POSDRU/135/5.2/S/131192Bene�ciar: Asociaţia PartNET – Parteneriat pentru Dezvoltare Durabilă

FONDUL SOCIAL EUROPEAN

Investește în

OAMENI

CUPRINS:

Analiza situaţiei meşteşugurilor în judeţul Dâmboviţa

Potenţialul turistic al judeţului Dâmboviţa

Analiza SWOT privind integrarea abilităților meșteșugărești în turismul

local din judeţul Dâmboviţa

Propuneri

Analiza situaţiei meşteşugurilor în

judeţul Dâmboviţa

O activitate economică importantă, pe care o mai întâlnim şi astăzi în satele dâmbovițene,

strâns legată de valorificarea resurselor naturale, dar și umane, sunt meșteșugurile.

Dacă, din punct de vedere geografic, distingem trei zone definite: munte, deal, câmpie, din

punct de vedere etnografic, găsim elemente de civilizaţie şi cultură populară, integrate deplin în

sistemul de organizare a satelor, în ocupaţii şi meşteşuguri, în datini şi obiceiuri, în felul de a fi al

locuitorilor judeţului.

Modernizarea societății românești a generat dezvoltarea sectorului economic. În primele

decenii ale sec. XIX, industria casnică, meșteșugurile, îndeosebi, se dezvoltă la sate, asigurând

populației rurale, dar și orășenilor, necesitățile legate de îmbrăcăminte, încălțăminte, ca și confortul

casnic. Se dezvoltă industria casnică textilă, ce presupune un proces complex al muncii: dărăcit,

pieptănat, tors, vopsit și țesut. La Pietroșița, Moroeni, Fieni și Runcu, existau 1832 pive și dârste,

necesare industriei postavului (G. Toma; Oproiu Mihai; Dâmbovița, Inițiative și Capital, Edit.

Transversal, pag. 29).

Se dezvoltă, de asemenea, meșteșugurile legate de prelucrarea lemnului, în Dâmbovița

existând masă lemnoasă în cantități importante. Fiecare moșie, fiecare sat avea proprii lemnari, care

lucrau pentru nevoile proprietății funciare, dar și pentru nevoile locuitorilor satului. Producția de

cherestea, destinată nevoilor interne, dar și externe ale satului, se afla în centre meșteșugărești

precum Runcu, Pietroșița, Moroeni. Aici, se întâlneau meşteri lemnari, constructori de fierăstraie,

dârste, pive, căruțe, briște, rotari și dogari. Meșteșugul prelucrării lemnului s-a practicat, alături de

ocupația de agricultor sau de crescător de animale, fiind complementară acestora. La începutul sec.

al XX-lea, exploatarea lemnului din păduri a dus la dezvoltarea industriei lemnului și la apariția

fierăstraielor cu apă, motoarelor pentru tăiatul lemnului, dezvoltarea numeroaselor ateliere de

tâmplărie, rotărie și dogărit.

Dezvoltat era odinioară meșteșugul prelucrării lânii și fibrelor textile, în toate localitățile

județului, în funcție de particularitățile locale zonale apărând, ulterior, și centre în care această

ocupație deținea un loc important.

De menționat centre pentru țesut covoare la Pietroșița, Moroeni, Runcu, Valea Leurzii,

pentru port popular la Râul – alb, Bărbulețu, Văleni Dâmbovița, Malul cu Flori.

Unul dintre cele mai vechi meșteșuguri, olăritul și ceramica țărănească era o preocupare

cotidiană în sate ca Dragăeşti, Dărmănești, Gheboaia. Se cunoaște faptul că ceramica s-a produs

odinioară în localitățile dâmbovițene Dobra, Văcărești, Potlogi, Dragomirești și Mănești.

Constructori de case recunoscuţi erau din zona Dragomirești, Voinești, Văleni-Dâmboviţa,

Brănești.

Meşteri cioplitori în piatră : Pietrari, Pietroşiţa, Manga, Dealu Frumos.

Satul tradiţional, care astăzi este pe cale de dispariţie, era o aşezare omenească definitivă, a

cărei structură de echilibru şi armonie era menţinută de o civilizaţie sătească, cu o filozofie de viaţă

simplă şi armonioasă.

În peisajul dâmbovițean, întâlnim destule mărturii, care demonstrează virtuţile practice şi

artistice ale locuitorilor satului, începând de la organizarea gospodăriei, dar şi implicarea acestora în

gospodăria tradiţională sătească, prin ocupaţiile şi îndeletnicirile specifice, atât zonei de munte, de

deal şi câmpie, cât şi prin practicarea unor meşteşuguri, folosind resursele naturale existente.

Meșteșugurile dâmboviţene, care sunt adaptabile, în parte, la condiţiile contemporane, sunt

legate de prelucrarea fibrelor şi firelor, confecţionarea manuală a covoarelor, a țesăturilor de

interior, a cusăturilor, împletiturilor, broderiilor, prelucrarea lutului (ceramica smălțuită și

nesmălțuită, utilitară și artizanală), a lemnului (lemnăritul, dulgheritul, şindrilitul, dogăritul şi altele)

şi a fierului (mobilier de grădină şi interior, obiecte decorative de mici şi mari dimensiuni).

Arta textilă și meșteșugul țesutului

Țesutul și cusutul pentru familie făceau parte din îndeletnicirile femeii.

Arta textilă este reprezentată pe tot teritoriul judeţului, cu precădere, în comunele Pietroșița,

Tătărani, Bezdead, Valea Lungă, Vârfuri, Morteni.

Portul popular s-a dezvoltat, odată cu celelalte forme ale vieţii sociale, devenind un element

de bază al culturii materiale. Astăzi, portul popular pare un document viu al trecutului şi forţa lui

arhetipală este de netăgăduit.

Costumul de Dâmbovița ocupă un loc de seamă în ansamblul portului popular românesc.

Piesele costumului popular erau confecţionate în casă, ansamblul fiind bine definit, prin

componenţa sa, respectiv, cămaşă cu altiţă, ie cu poale separat, ştergar sau maramă, fotă, brâu, bete,

scurteică, zeghe, pieptar, cojoc, colţuni, opinci şi pantofi.

Marama, obiect decorativ din componența costumului popular, era ţesută din fire subţiri de

bumbac sau mătase naturală. Zone reprezentative, comunele: Moţăieni, Bezdead, Pietroșița,

Tătărani, Râul Alb.

Frumusețea obiectelor de interior în ansamblu, a dobândit autenticitate pe măsura funcţiilor

estetice. Păretarele, lăicerele, care înconjoară uneori întreaga încăpere, scoarţele, covoarele şi

macatele, realizate în diferite tehnici, cu decor din năvădeală, cu ghergheful sau realizate cu

vergeaua, sunt răspândite în tot teritoriul judeţului.

Între țesăturile importante ale decorului de interior, care folosesc fire subţiri din bumbac ori

cânepă şi care se disting printr-o valoare artistică deosebită sunt ştergarele, motivele lor fiind adesea

cusute sau ţesute în război.

Expunerea ştergarelor ca accesoriu de interior în jurul ferestrelor, ori desfăşurate pe pereţi

ca şi mici tapiţerii, diferă oarecum de la zonă la zonă, având menirea să îmblânzească aspectul,

uneori colţuros, al interiorului locuinţei.

Arta ceramicii și olăritul

Ca pretutindeni în ţară, şi în zona Dâmboviţei, meşteşugul olăritului a însemnat o preocupare

perenă, centrele Drăgăieşti, Odobești, Dărmănești, Gheboaia, având o veche tradiţie.

Componente inseparabile ale interiorului locuinţei ţărăneşti, cu multiple întrebuinţări în

cadrul gospodăriei, produsele ceramicii populare sunt larg răspândite în toate zonele judeţului, ele

fiind vândute în târgurile tradiţionale.

Ceramica de Dâmboviţa, cu formele sale, oale de diferite mărimi, ca: puii, fierturile, oalele

de 3 l, pâraiele, oalele cu o singură toartă, ulcioarele, străchinile, cănile pentru apă, ceştile pentru

ţuică, au ca elemente decorative coardele, şerpişorii, lucrate cu pensula sau cu degetul, în dungi

simple; cu semne obţinute cu potlogul crestat sau cu pieptenele peste stratul de humă.

Tradiția se păstrează şi astăzi în două din satele dâmboviţene: Dărmănești şi Gheboaia, unde

meşterii grupaţi în ateliere, execută străchini, farfurii, oale, căni, ghivece pentru flori, smălţuite şi

nesmălţuite, frumos şi viu decorate.

Arta ceramicii dezvoltă, paralel cu olăritul, şi o ceramică zoomorfă şi antropomorfă precum:

celebrele figurine de femei, numite păpuşi de Drăgăieşti, încadrate în arhitectura caselor, de

asemenea, cerbi, urşi, oi, berbeci, sugestiv modelate de mână, lucrate cu pricepere artistică de

meşterii olari de la Dărmănești, Drăgăieşti și Gheboaia.

Prelucrarea artistică a lemnului

În spațiul dâmbovițean, prelucrarea artistică a lemnului cunoaşte încă o largă răspândire.

La Tătărani, mai aflăm porţi traforate şi sculptate; la Moroieni, Moreni şi Valea Lungă – Gorgota,

se produc piese de inventar casnic, gospodăresc şi agricol, în toate cazurile păstrându-se tradiţia.

Într-o serie de localităţi precum: Pietroșița, Moroieni, Pucioasa, Zărăfoaia, Vulcana Pandele,

Vârfuri, Valea Lungă, Vișinești, Văleni-Dâmboviţa, ochiul este încântat de o multitudine de

traforaje arhitecturale.

Pe lângă meșterii populari „tradiţionalişti”, nu puţini sunt artiştii prelucrării lemnului,

care-l interpretează tradiţional, fără să-l trădeze, realizând obiecte de lemn grupate astfel: inventar

casnic şi gospodăresc, instrumente muzicale, inventar de cult şi piese de interpretare a personajelor

mitologice.

Caracteristic pentru creatorii în lemn dâmboviţeni este faptul că aceştia păstrează

obligativitatea folosirii esenţelor lemnoase specifice, apelând nu numai la cele pe care le impune

tehnica de execuţie, dar şi la motive străbune de ornamentaţie: soarele este încadrat în câmpii

ornamentale, într-o multitudine de forme, apoi urmează funia, dintele de lup, valul, zig-zagul sau

şarpele. Prelucrarea artistică a lemnului se continuă, atât în forme tradiţionale, dar şi în forme noi,

care răspund adecvat gustului rafinat al contemporaneităţii.

Prelucrarea metalelor

Fierăria și potcovitul animalelor de tracțiune, caii și boii, sunt îndeletniciri străvechi în

judeţul Dâmboviţa, din păcate, meşteri pricepuţi sunt din ce în ce mai puţini, au îmbătrânit, iar

meşteşugul pare să piară odată cu ei. Atelierele lor, reprezentau, pe vremuri, un loc de întâlnire a

locuitorilor satului, adevăraţi poli sociali, unde bărbaţii îşi “încălţau” caii cu potcoave noi, ori își

reparau mijloacele de transport şi uneltele agricole.

Astăzi, în atelierele și gospodăriile meşterilor, abia dacă mai vezi unul sau doi clienţi pe

săptămână. Amintim faptul că în fiecare sat existau meșteri fierari sau potcovari. Astăzi, prelucrarea

artistică a metalului este un segment mai dezvoltat, meșterii realizând din fier forjat, obiecte

decorative, grilaje, porți ornamentate, mobilier de grădină ș. a. Localități reprezentative: Dobra,

Valea Voievozilor, Vulcana, Pandele, Vârfuri, ș.a.

Orfevrăria

Noțiunea de orfevrărie desemnează străvechiul meșteșug al prelucrării metalelor prețioase

prin: ciocănire, decupare, traforare, turnare, cizelare, incizare, filigranare. Această noțiune definește

și totalitatea obiectelor rezultate din prelucrările enumerate mai sus.

Primele informații despre meșteșug le avem din perioada neolitică.

Podoabe, obiecte de paradă, însemne de putere și multe alte obiecte cu destinație cultică,

executate din argint, aur sau aliajele acestora, sunt descoperite încă din epoca bronzului.

Patrimoniul românesc deține un important număr de obiecte de orfevrărie, fapt ce justifică

răspândirea meșteșugului orfevrăriei și dezvoltarea lui, până la sfârșitul secolului al- XIX- lea și

începutul secolului al-XX-lea, pe tot cuprinsul țării.

Meșteșugul supraviețuiește şi astăzi, în județul Dâmbovița, prin pasiunea, priceperea și

îndemânarea unui meșter artizan, care, părăsind Bucureștiul, imediat după 89, se întoarce în satul

natal, Dragomirești Dâmbovița. Lucrează neobosit, folosind, de cele mai multe ori, metode empirice

pentru a transforma lingoul ori tabla de argint, cu ajutorul focului, ciocanului și dălților, în

minunate obiecte, adevărate bijuterii.

Pictura religioasă

Arta religioasă ţărănească este reprezentată printr-o serie de obiecte precum: icoanele pe

lemn şi pe sticlă, odoarele bisericești, crucile, pistornicele, xilogravurile, troițele etc., însufleţite prin

harul şi talentul meşterului, artistului popular.

Pictura pe sticlă și pe lemn s-a dezvoltat ca meşteşug pe lângă mănăstiri şi-n lumea satului,

în cel din urmă caz, ţăranii iconari practicând şi transmiţând meşteşugul zugrăvirii icoanelor din tată

în fiu.

Meşterul anonim, mai mult sau mai puţin talentat ori şcolit, a creat uneori opere originale,

pline de pitoresc, prin îmbinarea elementelor tradiţionale cu fantezia sa vie, alimentată de scrieri

hagiografice, de legende ori povestiri.

Icoanei, obiect de cult şi de veneraţie, i s-a atribuit o nouă valenţă, şi anume, aceea de obiect

de artă şi de contemplare artistică.

Astăzi, meşterii iconari sunt cei care au învăţat arta culorii, în şcoală şi îndeletnicirea de la

meşteri consacraţi.

Împletitul nuielelor din răchită (denumirea populară a salciei) este și astăzi o activitate

importantă pentru meșterii din Dragomirești și Nucet.

Meșterii prelucrează și împletesc nuielele de răchită, realizând din ele coșuri, târne,

mobilier de grădină, dar și diverse obiecte decorative și funcționale.

Statistic, s-a constatat că 70% din totalul populației județului Dâmbovița locuiește în

mediul rural, aici înregistrându-se una dintre cele mai ridicate densități ale populației rurale din

România. Zonele rurale dâmbovițene au, din punct de vedere economic, o diversificare, aceasta

rezultând din zona agriculturii, pe de o parte, dar şi din zona activităților non-agricole, sau din

domeniul industriei alimentare.

Din analiza situației socio-economice a județului Dâmbovița (2011), rezultă că localitățile

rurale au economii diferite datorită factorilor precum:

- poziționarea localităților în proximitatea zonelor urbane.

- poziționarea față de rutele importante de transport.

- dezvoltarea investițiilor in zonă.

Acești factori au creat diferențe majore în dezvoltarea economică a localităților județului.

Din studiul efectuat de Consiliul Judeţean Dâmboviţa, în 2011, rezultă că localități precum:

Răscăieți, Pucheni, Crevedia au un număr semnificativ de salariați ocupați în agricultură, industria

și serviciile sunt prioritare pentru majoritatea salariaților din comunele Pietrari, Șotânga, Ciocănești

și Vulcana-Băi, respectiv, Bărbulețu, Malu cu Flori, Ludești și Mătăsaru.

Studiul menționat arată cum comune precum Răzvad, Crevedia, Aninoasa, Ulmi, Tărtășești

sau Băleni au un dinamism antreprenorial ridicat, iar întreprinderile locale ocupă un număr

important de persoane și generează performanțe economice superioare.

Pe de altă parte, localități precum Râu Alb, Cornățelu, Vișinești, Răscăeți sau Uliești, sunt

localități mai puțin dezvoltate, din punct de vedere al activității întreprinderilor, asta în timp ce,

din punct de vedere economic, localități precum Aninoasa, Crevedia, Ulmi și Băleni sunt

localități performante.

În ciuda faptului că satul este astăzi asaltat de produse de consum, tot satul a rămas un

furnizor de produse (utilitare și decorative) de artă populară și pentru piața orașului. În centrul

acestei relații, ca un paradox, meșterul satului își are locul bine meritat, fiind o componentă cheie.

Dacă ar fi să definim, în câteva rânduri, noțiunea de „Meșter al satului”, s-ar cuveni să

spunem că este cel care cu trudă și migală, cu mult suflet și multă simțire a transformat, de-a lungul

timpului, aproape tot ce a avut la îndemână (lemnul, lutul, metalul, piatra, paiul de grâu, fibra de

cânepă, lâna oilor, pielea) în obiecte utile existenței sale zilnice, servind interesele comunității, din

care provine și punând în ele nu numai pricepere, ci, mai ales, har și multă dragoste de viață.

Meșterul satului nu are, asemeni artistului, conștiința valorii sale, dar rămâne devotat unei moșteniri

culturale pe care trebuie s-o poarte cu grijă și să o transmită mai departe.

Deși câștigă doar cât să trăiască modest, meșterii satului continuă să fie unicii mesageri ai

tradiției locului, preluată din tată în fiu, luptând cu orice preț ca aceasta să nu se stingă. Ei sunt

singurii care mai produc obiectele tradiționale cu funcții ritualice (ștergare, șervete, străchini, oale,

ulcele, coșuri) folosite la marile evenimente sătești (botezuri, nunți, înmormântări, pomeni).

Meșteșugurile tradiționale sunt privite astăzi, atât ca o atracție turistică, dar și ca o modestă

sursă de venit pentru meșterii care încă le mai practică. Produsele realizate de meșterii populari au

început să fie din ce în ce mai căutate în Târgurile și Magazinele specializate, atât de iubitorii de

frumos, de cunoscători, dar și de mulți turiști străini.

Mai mult, produsele de artă populară sunt tot mai mult căutate şi de publicul larg pentru

frumusețea și unicitatea lor, multe persoane folosindu-le, atât ca obiecte decorative, dar și pentru

utilizarea lor cotidiană , în bucătărie (de ex. vasele ceramice și din lemn, utilizate la prepararea,

gătitul și servitul mâncării). Multe instituții de stat și firme achiziționează astăzi aceste produse de

artă populară, pentru cadouri la întâlnirile cu reprezentanți, organizații și instituții similare din

străinătate.

Meșteșugul, arta și creația populară sunt elemente definitorii ale identității satului românesc,

fiind și astăzi de un real interes economic și social, atât pentru creator, cât și pentru consumator.

Eforturile cercetătorilor, de-a lungul timpului, s-au îndreptat, cu precădere, asupra

cunoașterii aspectelor tradiționale ale artei populare și mai puțin a explicării realității etnografice vii

din care acestea provin. Fenomenul cel mai intens și cu cele mai puternice efecte descurajante

pentru continuarea activităților meșteșugărești și transmiterea lor către noile generații a fost

colectivizarea. Aceasta a avut efecte sociale irecuperabile, precum ruperea țăranilor de pământ și

înstrăinarea lor de un mod de viață tradițional. Industrializarea masivă din epoca comunistă a dus la

o evadare masivă a tinerilor din mediul rural, aceștia părăsind străvechile ocupații agro-pastorale,

dar şi practicarea meșteșugurilor tradiționale. S-a generalizat, astfel, în timp, consumul produselor

industriale în toate domeniile vieții economice și renunțarea utilizării produselor meșteșugarilor

rurali.

Astăzi, unele noțiuni și concepte importante, ca de exemplu: creator popular, artizan,

meșteșugar, arta populară, au devenit noțiuni care, din punct de vedere științific, și-au schimbat

conținutul, fiind nevoie de o investigație a specialiștilor din mai multe discipline de cercetare

precum etnologie, sociologie, psihologie, istoria artei, management pentru a explica multitudinea

factorilor care influențează astăzi produsul cultural.

Obiectele de artă populară tradițională au fost create, în mediul rural, de către țăranul - artist,

pentru satisfacerea necesităților sale și ale comunității din care făcea parte, având roluri utilitare,

religioase sau magice.

În zilele noastre, obiectele de artă populară și-au redus, în parte, funcția utilitară în favoarea

funcției decorative și meșterul tradițional este din ce în ce mai rar, în târgurile meșterilor populari

făcându-și loc artizanul, creatorul de artă populară, provenit, atât din mediul rural, dar și din cel

urban, cu orizonturi culturale diferite și reprezentând medii socio-profesionale diverse.

Obiectele de artă populară nu au statutul simplu de marfă, producerea lor necesitând, pe

lângă pricepere, îndemânare, stăpânirea tehnicilor, talent și virtuozitate, o moștenire a meșteșugului

din tată în fiu, pe care meșterul popular o poartă cu el și pe care o va transmite generațiilor

următoare.

Meșterul popular se definește astăzi ca o categorie socio - profesională aparte, care aparține

unui mediu socio-cultural divers, dar păstrător al identității, cu un orizont cultural și o motivație

bine reprezentate prin obiectele de artă populară pe care le produce.

Influența noului, dinamica și evoluția meșteșugului nu trebuie să altereze valoarea,

autenticitatea și calitatea obiectului de artă populară, ci trebuie să-l determine pe meșterul popular

să-și creeze un stil propriu fără să se abată de la simbolurile, formele și ornamentica tradițională.

În contextul social actual, când satul românesc tinde spre o modernizare necesară,

recomandată de normele comunității europene, constatăm că universul rural trece printr-o perioadă

de redefinire culturală. Noțiunea de păstrare a identității culturale, uneori prost înțeleasă, determină

apariția unor forme și expresii culturale departe de valorile tradiționale ale satului.

În comunitățile rurale dâmbovițene, meșterii satului, indiferent de meșteșugul pe care-l

practică, îl exercită ocazional, în funcție de nevoile comunității căreia îi aparțin: înmormântări,

pomeni, nunți, botezuri, dar și pentru activitățile agricole ori economice. Întâlnim și astăzi persoane

pasionate de meșteșugul învățat ori preluat de la părinți care, atunci când comunitatea o cere, în

aceleași ateliere și cu aceleași unelte păstrate cu grijă, de-a lungul timpului, meșteșugesc obiecte de

uz casnic sau agricol, țes, cos ori modelează lutul.

Materiile prime, materialele, tehnologiile cu care se obțin și astăzi în atelierul meșterului,

obiecte utilitare necesare în activitățile curente ale locuitorilor satului, precum creșterea animalelor,

agricultură, ori în practicile legate de viața cotidiană, realizarea acestor obiecte de uz gospodăresc

sau meșteșugăresc, de către meșterii care practică meșteșugul din familie, sunt elemente care trezesc

în continuare interesul specialistului. Ei sunt meșterii satului, cei ce știu să conserve bunurile

culturale moștenite din bătrâni, fie din considerente materiale (deoarece practicarea meșteșugului

aduce mici beneficii economice familiei), fie din considerente sentimentale, amintiri de familie.

Dar, și pentru ei, schimbările din societate au adus în față capriciile pieței libere, cerințele

mereu schimbate ale cumpărătorilor, fiind nevoiți să se adapteze unui soi de modernitate, ca să

reziste. Ei nu fac rabat de la tehnica cu care își practică meșteșugul, fie că este încondeiatul ouălor,

țesutul, olăritul, sculptura în lemn, pictatul icoanelor, dar încearcă să ofere produselor și tenta cerută

de cumpărător.

Potenţialul turistic al

judeţului Dâmboviţa

Sprijinit pe cele mai înalte culmi ale munţilor Bucegi, apoi coborând domol spre câmpie,

teritoriul judeţului Dâmboviţa este aşezat pe văile superioare ale râurilor Ialomița și Dâmbovița și

pe cursul mijlociu al râului Argeș. Cu o suprafaţă de 4054 mp, este situat, geografic, pe direcţia

nord-sud (115 km), între 45º 27’ latitudine nordică ( Vf .Omul) şi 42º 25’ latitudine sudică (com.

Șelaru) şi pe direcţia est – vest (63 km) între 25º 54’ longitudine estică (com. Cornești) şi 25º 10’

longitudine vestică (com. Cândeşti). Județul Dâmbovița beneficiază de un cadru natural de excepție,

pornind de la altitudinea minimă de 100 m în sud şi ajungând până la 2505 m, aproape de Vârful

Omul.

Teritoriul judeţului cuprinde, pe verticală, toate formele de relief și o mare diversitate

peisagistică. În zona de câmpie, se întâlnesc o serie de lacuri, iazuri și heleșteie de importanță

locală. Clima este continentală și continental moderată în zona montană, temperatura medie anuală

variind între 0-3 grade Celsius, la munte și 10 +15 grade Celsius la câmpie.

Spaţiul geografic dâmboviţean este situat în partea de sud a ţării, pe colina Carpaţilor

Meridionali. Judeţul Dâmboviţa este străbătut, la nord de Târgovişte, de paralela 45. latitudine

nordică, care traversează localităţile Şotânga, Doiceşti, Ocniţa şi Moreni. Sprijinit la nord pe

înălţimile masivelor Bucegi şi Leaota, la sud judeţul intră în componenţa Câmpiei Române, prin

prelungirea, în formă de amfiteatru, din această zonă.

Generozitatea reliefului judeţului, prin dispunerea acestuia în trei trepte ce se succed de la N

la S, pe o diferenţă de nivel de cca 2400 m, face ca acesta să dispună de resurse naturale bogate şi

diverse, atât ale solului, cât şi ale subsolului.

Straturile de sedimentare diverse au creat o diversificare a resurselor . Dintre cele mai

importante amintim zăcămintele de ţiţei şi gaze naturale dispuse astfel:

- Spre S. - Iedera- Ochiuri- Ocniţa- Valea Reşca- Aninoasa- Şotânga

- Central- Nordic- Moreni- Răzvad – Teiș

- Central- Sudic- Mărginenii de Sus- Bucșani

- Zona sudică – Corbii Mari.

Rezerve de Lignit sunt la Șotânga și Mărgineanca; zăcăminte nemetalifere de sulf la

Pucioasa și de Gips la Pucioasa și Cucuteni- Fieni, Lăculețe.

Rocile, utilizate ca material de construcţii, sunt reprezentate prin argile comune în zona

Crângurile, Doicești, Glodeni, Pucioasa, Șotânga, calcare la Lespezi- Dobrești, valea Brăteiului,

gresii- Buciumeni și Moroieni, marne- în rezerve la Sima- Fieni, Pucheni, nisipurile şi pietrişurile.

Acestor resurse de subsol li se adaugă izvoarele minerale: sulfuroase- cloruro- sodice,

sulfate şi bicarbonate de la Pucioasa, sărate – iodurate - bromurate la Vulcana şi sărate la Bezdead,

Glodeni, Lăculeţe.

Rețeaua hidrografică a județului Dâmboviţa este legată de râurile Ialomiţa, Argeş şi

Dâmboviţa. În funcţie de factorii naturali, densitatea hidrografică este relativ mare, având o

zonalitate altitudinală; cea mai mare densitate aflându-se în zona de munte, descrescând în

subcarpați şi ajungând la 0,3 mc/km la câmpie. În general, reţeaua hidrografică are o alimentare

pluvială cu maxime de scurgere primăvara.

Totalitatea lacurilor din judeţul Dâmboviţa este de natură antropică:

- Lacul Scropoasa are o suprafaţă de 56.600 mp.

- Lacul Dobrești, situat la altitudinea de 890 m, cu o suprafaţă a oglinzii apei de 12.800 mp. a fost

construit prin alimentarea cu apă a hidrocentralei Moroieni (Căprioara).

- Lacul Bolboci este situat la altitudinea de 1400 m, cu o suprafaţă de 100 ha, în amonte de cheile

Zănoagei.

- Lacul Pucioasa se află în apropierea oraşului Pucioasa, la o altitudine de 418 m, cu o suprafaţă de

91 ha.

- Lacul Văcăreşti constituie o acumulare de apă ce acoperă o suprafaţă de 238 ha. Lacuri de

acumulare de suprafaţă mai mică sunt Udreşti, Bunget1, Bunget 2, Brătești, Adunaţi, Ilfoveni.

Clima județului Dâmbovița este temperat - continentală. Prin poziţia geografică şi

succesiunea reliefului, de la nord la sud, judeţul este sub influenţa maselor de aer de diferite tipuri -

aer continental din nord şi est, mediteranean din sud şi sud-vest, iar la altitudine, cel oceanic.

Deasupra teritoriului județului acţionează centrii barici specifici Europei meridionale şi de sud-est.

Astfel, ciclonii mediteraneeni, în drumul lor spre Marea Neagră, produc precipitaţii abundente sub

formă de averse, însoţite de descărcări electrice şi furtuni vara, iar iarna, generează ninsori şi

viscole.

Vegetația se prezintă pe verticală şi este constituită, în mare parte, din păduri a căror

suprafaţă, în judeţul Dâmboviţa, este de 115926 ha. Astfel, vegetaţia alpină formată din asociaţii de

plante pitice sau târâtoare, din specii de ţepoşică, (Nardus stricta), păruşcă (Festuca stupina) sau

iarba stâncilor, constituie zone pentru păstorit. Specific zonei alpine a Munţilor Bucegi este

dezvoltarea vegetaţiei de stâncărie, cu multe elemente floristice rare, precum floarea de colţ,

ghinţura, clopoţelul de munte.

Trecerea de la etajul pădurilor de răşinoase se face printr-o zonă de tufărişuri de jneapăn

(Pinus montana), ienupăr (Juniperus sibirica), smărdar (Rododendron kotschyi).

Pădurile de rășinoase, alcătuite din brad şi molid, sunt următorul etaj de vegetaţie, a cărei

suprafaţă în judeţ este de 15.189 ha. În interiorul pădurilor de molid şi brad există un bogat subetaj

de erbacee şi de pajiști antropice.

Coborând, vegetația prezintă un subetaj al pădurilor de amestec (răşinoase cu păduri de fag).

Etajul inferior al vegetaţiei de munte este ocupat de păduri de fag.

Zona subcarpatică prezintă o alternanţă a pădurilor de foioase şi gorunete, a căror

dezvoltare depinde de expoziţia versanţilor, iar la nivelul solului există o bogată pătură de erbacee.

Întâlnim păduri de esenţă moale (zăvoaiele) dezvoltate în luncile principalelor cursuri de apă. În

cadrul vegetaţiei, trebuie incluse păşunile şi fâneţele bine reprezentate în zona de deal. În câmpie,

se dezvoltă păduri de cer şi gârniţă.

Cultura viței de vie se întinde pe o suprafaţă de 1399 ha, iar cea cu livezi şi grădini, de

11938 ha.

Fauna este bogată și variată în specii, predominând cele de pădure. Sunt reprezentate de urşi,

jderi, cerbi, mistreţi, fazani, cocoşi de munte, veveriţe. Fauna alpină are ca element dominant şi

caracteristic capra neagră.

În zona de câmpie trăiesc diverse rozătoare ( hârciog, şoarece, popândău, iepure de câmp ), păsări

(ciocârlia, prepeliţa, potârnichea, uliul), reptile (şopârlă, guşter, şarpe), insecte. Apele râurilor de

munte, de deal şi de câmpie sunt bogate în păstrăv, clean, mreană, crap, ştiucă.

Încă din sec al XIX-lea, judeţul Dâmboviţa avea cea mai mare densitate a populaţiei din

sudul ţării. Din analiza datelor recensămintelor din sec al XX-lea, se constată că populaţia judeţului

a crescut continuu, această creştere reflectând dezvoltarea economică, socială şi culturală a

judeţului, în anumite perioade. În anul 1912, judeţul Dâmboviţa avea peste 271 360 locuitori din

care 253 760 trăiau în sate şi numai 17 600 în cele două oraşe existente atunci – Târgovişte şi

Găieşti. Între anii 1912 şi 1973, populaţia judeţului a crescut cu peste 184000 de locuitori ceea ce

înseamnă o creştere medie cu circa 3 060 locuitori. După 1948, populaţia oraşelor a crescut datorită

trecerii în rândul aşezărilor urbane a localităţii Moreni, iar la împărţirea administrativă a ţării, din

1968, a încă două aşezări, Fieni şi Titu. Populaţia comunelor înregistrează un spor mult mai mic,

după 1948, în comparaţie cu populația oraşelor.

Ultimele date demografice poziționează județul Dâmbovița pe locul 16 între județele țării, ca

număr de locuitori, respectiv, peste 528 mii de persoane din care 30,6% locuiesc în mediul urban.

Populaţia activă depăşeşte 206 mii de persoane din care peste 193 mii reprezintă populaţie ocupată.

Repartizarea populaţiei ocupate pe activităţi ale economiei naţionale relevă următorul tablou : în

sectorul agricol - 36,5%, în sectorul serviciilor - 35,2%, în industria prelucrătoare - 21,4%, iar restul

de 6,9% în construcţii. Distribuţia salariaţilor pe sectoare economice se prezintă astfel : peste 58,3%

în servicii, 35,5% în industrie şi 4,3% în construcţii.

Rata şomajului, la finele anului 2011, de 6,5%, situează judeţul Dâmboviţa peste media pe

ţară (5,2%). Şomajul a afectat, în principal, muncitorii şi persoanele cu nivel mediu de pregătire şi

mai puţin pe cele cu studii superioare. După întindere, județul Dâmbovița ocupă 1,6% din suprafața

țării, cuprinde 2 municipii, 5 orașe, 82 de comune și 361 de sate. Face parte din Regiunea Sud-

Muntenia, situată în Sud - Estul Europei, alături de județele Argeș, Călărași, Giurgiu, Ialomița,

Prahova și Teleorman.

Analiza SWOT

privind integrarea abilităților meșteșugărești în turismul local

din judeţul Dâmboviţa

Puncte TARI

Aşezare geografică favorabilă, dispusă

armonios, de la nord la sud, în trei trepte –

munte, deal, câmpie, pe o diferenţă de nivel

de 2.400 m, pornind din Munţii Bucegi, de

la vârful Omu (2.505 m),până în Câmpia

Titu (120 m.).

Întinderea mare de păduri montane, pe o

bună parte din masivul Bucegi, generatoare

de aer ozonat şi de peisaje de toată

splendoarea, completate de stânci cu forme

curioase ( Sfinxul, Babele, Ciupercile), de

peşteri (Peştera Ialomiţei), de chei (Cheile

Urşilor,Tătarului, Zănoagei,Orzei,

Horoabei), de Cascada Ialomicioarei, de

lacuri (Bolboci, Scropoasa), multe dintre

aceste frumuseţi făcând parte din Rezervaţii

naturale sau fiind declarate monumente ale

naturii.

Numeroase arii protejate de faună şi floră în

zonele „Natura 2000” şi „Parcul Natural

Bucegi”, locuri minunate pentru drumeţii şi

foto-vânătoare, ciclo-turism, ca şi pentru

atractive popasuri gen „belvedere”.

Puncte de atracţie, diversificate şi deosebit

de valoroase, dispuse pe întreg teritoriul

judeţului, reprezintă un potenţial turistic

important de valorificat, în special, în

turismul rural (agroturism ecologic,

cultural), în turismul de tranzit (cu

Puncte SLABE

Accesibilitate redusă spre cel mai vizitat

masiv montan – Platoul Padina din Bucegi,

atât din lipsa infrastructurii necesare, cât şi

din cauza marii depărtări a acestuia faţă de

localităţile judeţului, motiv pentru care

judeţul Dâmboviţa se menţine în umbra

judeţului vecin, Prahova, ale cărei staţiuni,

în totalitatea lor, sunt puncte de pornire în

ascensiunea muntelui, având din acest punct

de vedere un avans în competiţia turistică

interjudeţeană.

Capacitate de informare şi comunicare cu

turiştii scăzută din insuficienţa punctelor de

informare turistică, în comparaţie cu

numărul mare de obiective şi tentaţii

turistice,

Investiţii reduse în infrastructura rutieră şi în

modernizarea structurilor de primire

Resurse financiare limitate pentru

extinderea şi modernizarea staţiunilor

balneare perpetuează dependenţa, în special,

a staţiunii Pucioasa, de turismul social,

subvenţionat de stat, şi blochează accesul la

sursele de venituri pe care le-ar putea oferi

categoria turiştilor mai potenţi financiar.

Insuficienţa personalului calificat în servicii

turistice, agravat şi de lipsa unor preocupări

susţinute, atât din partea administraţiei

locale, prin societatea CarpatMontana, care

organizarea unor trasee integrate în pachete

turistice complexe), în turismul de week-end

(valorificator al potenţialului de turişti

furnizat de marile oraşe din vecinătatea

judeţului – Bucureşti, Ploieşti, Piteşti).

Îndelungată tradiţie în folosirea unor

importante resurse balneare, cu izvoare

exploatate încă din sec.19, recunoscute şi

peste hotare pentru proprietăţile lor curative

într-o serie întreagă de afecţiuni

(respiratorii,

dermatologice,ginecologice,boli de nutriţie,

reumatism etc), valorificate, în special, în

staţiunea de interes naţional Pucioasa, şi cu

posibilităţi încă neexploatate la maxim în

alte două staţiuni cu potenţial balnear –

Vulcana Băi şi Bezdead.

Numeroase aşezăminte religioase vechi, cu

o importantă valoare patrimonială –

mănăstiri şi schituri (Mănăstirea Stelea,

sec.16, M. Dealu, sec15, Schitul Bunea-

Vulcana Băi, sec.17), biserici din lemn

(Cobia, Condeşti, Valea Mare, Drăgoeşti,

Văleni Dâmboviţa).

Valoroase şi atractive arii de interes

cultural-istoric. Complexul muzeal Curtea

Domnească din Târgovişte (remarcabil sit

de patrimoniu construit, fundamntal pentru

identitatea oraşului „celor zece muzee”),

Complexul Palatul Brâncovenesc de la

Potlogi (1698), Curtea Brâncovenească de la

Doiceşti (1702), Ruinele Curţii Feudale a

Corbenilor (Corbii Mari), Cetatea feudală de

pământ de la Voineşti şi multe alte vestigii

arheologice.

Existenţa, la Moroieni,într-un climat local

gestionează unităţile turistice din

proprietatea Consiliului Judeţean, cât şi din

partea agenţilor economici cu activităţi în

turism, de a organiza cursuri de pregătire şi

perfecţionare a tuturor lucrătorilor din

serviciile turistice.

Capacitatea de cazare turistică existentă slab

dezvoltată, de două şi de trei ori mai mică

decât cea oferită de judeţele vecine,

competitoare, Argeş şi Prahova.

Lipsa unei structuri unitare care să

coordoneze sistemele de informare,

comunicare şi promovare a potenţialului

turistic al judeţului pentru mai buna sa

valorificare.

Slaba folosire a marketingului turistic.

Capacitate scăzută de investiţii pentru

îmbunătăţirea calităţii serviciilor turistice

(majoritatea unităţilor de primire sunt de

două şi trei stele, de două şi trei margarete)

şi, implicit, a raportului preţ/calitate cu

consecinţa directă de limitare a accesului

judeţului la categoria de potenţiali clienţi cu

venituri mai mari şi a reducerii păosibilităţii

de a obţine venituri suplimentare.

Lipsa oricărei preocupări de a iniţia o

colaborare/cooperare a celor trei judeţe

vecine, interesate în valorificarea superioară

a potenţialului lor turistic – Dâmboviţa,

Braşov, Prahova (eventual, şi Argeş), la care

să se alăture şi autorităţile de mediu şi de

adminstrare a ariilor protejate, pentru a

elabora strategii, programe şi investiţii

comune, pentru a creşte atractivitatea ofertei

turistice, în special, faţă de turiştii străini, cu

noi produse turistice, între care pachetele

avantajat de prezenţa unui fond forestier

generos, a unuia dintre cele mai vechi şi

mai importante Sanatorii din ţară, creşte

potenţialul turistic şi atractivitatea localităţii

ca destinaţie de relaxare, cu mari posibilităţi

de construcţii a frumoase reşedinţe de

vacanţe.

Condiţii minunate de extindere a bazei

necesare organizării a noi tabere şcolare, pe

lângă cele patru existente – trei la Moroieni

şi una la Tătărani.

Important potenţial agricol, zootehnic şi

piscicol, cu întinse livezi de fructe şi o

puternică dezvoltare a producţiei de

legume, surse generoase de furnizare pe

pieţele agricole ale judeţului a unei game

largi de produse bio.

Existenţa unor preocupări din partea

administraţiei locale privind protejarea

mediului, prin aplicarea de programe în

domeniul recuperării şi reciclării deşeurilor.

turistice integrate pot include câteva trasee

tematice care să valorifice superior

lăcaşurile de cult, vestigiile istorice,

castelele, palatele, meşteşugurile

tradiţionale ş.a.

Neparticiparea la structura asociativă

„Microregiunea Turistică Munţii Bucegi”.

OPORTUNITĂŢI

Valorificarea superioară, cât mai grabnic, a

resurselor de ape minerale şi a potenţialului

turistic balnear al triunghiului Pucioasa-

Vulcaana Băi-Bezdead.

Atragerea , în „industria” turistică, a

mediului de afaceri existent, prin măsuri de

reabilitare şi dezvoltare a căilor de

comunicaţii şi a infrastructurii de utilităţi

publice, în special, în mediul rural.

Implicarea autorităţilor locale şi a

instituţiilor culturale ale judeţului în

organizarea de Târguri (Târgul meşterilor

AMENINŢĂRI

Migraţia populaţiei, în special, a forţei de

muncă tinere, înalt calificate în turism, spre

mediul urban din afara judeţului

(depopularea comunităţilor rurale) şi chiar

spre „industrii” turistice din state ale UE.

Degradarea severă a mediului de pe Platoul

Bucegi din cauza supraexploatării turistice ,

a despăduririlor haotice şi a nerespectării

normelor de protecţie a zonei.

Lipsa de informare promptă despre

potenţialul turistic al judeţului şi tentaţiile

turistice pe care le oferă blochează accesul a

populari) şi Expoziţii, Festivaluri (Răvăşitul

oilor, Cântecul oieresc, Cornăţelu), de

evenimente cultural-artistice (Povestea

vorbei, din satul Gemenea, comuna

Voineşti,complexă şezătoare cu formaţii

artistice şi meşteşugari din toate zonele ţării,

Zilele Cetăţii Târgovişte, Zilele Pucioasei),

Muscel Clover Fest, Padina Fest – adevărate

manifestări ale tradiţiilor culturii locale.

Apropierea de mari oraşe cu puternice baze

de potenţiali turişti potenţi financiar –

Bucureşti, Ploieşti, Braşov, Piteşti.

Posibilitatea creşterii sprijinului de la

guvern în realizarea investiţiilor de

modernizare a infrastructurii rutiere de

acces şi a infrastructurii sporturilor de iarnă

pe Platoul Padina (conectarea la autostrada

A1 şi perspectiva construcţiei autostrăzii

Bucureşti Braşov)

Existenţa unor zone de mare interes turistic

în munţii Leaota, în special, pentru

dezvoltarea agro-turismului, cu posibilitîţi

de fidelizare a unui anumit grup de turişti.

multor categorii de turişti care se orientează

spre alte judeţe sau spre ofertele primite din

străinătate.

Neacordarea atenţiei cuvenite creşterii

competitivităţii ofertei turistice a judeţelor

învecinate, competitoare de temut pentru

viitorul „industriei” turistice a judeţului.

Degradarea, în unele cazuri, iremediabilă, a

siturilor de patrimoniu construigt din cauza

lipsei de resurse financiare şi de specialişti

necesari pentru intervenţii de reabilitare.

Incapacitatea de a beneficia la potenţial

maxim de patrimoniul cultural-istoric din

cauza infrastructurii rutiere şi de utilităţi

deficitare sau insuficiente.

Creşterea gradului de poluare prin

superficialitatea cu care se aplică măsurile

de recuperare şi reciclare a deşeurilor şi prin

intensificarea circulaţiei auto şi diminuarea

spaţiilor verzi.

Declinul demografic şi îmbătrânirea

populaţiei, dublat de neglijarea măsurilor

de atragere a tinerilor în forme pregătitoare

de lucrători profesionişti în turism.

Propuneri

Centrele de cultură de la Consiliile Judeţene să devină furnizor de formare profesională în

meserii tradiţionale.

Introducerea în şcolile de la sat a cursurilor de prezentare a mesteşugurilor tradiţionale din

zonă.

Introducerea în nomenclatorul de meserii a unor meşteşuguri tradiţionale.

Realizarea de parteneriate între UAT şi asociaţii de meşteşugari sau meşteşugari pentru

promovare.

Sprijin din partea UAT pentru dezvoltarea antreprenoriatului in domeniul meşteşugaresc.

Realizarea de “Sate turistice” în care să se înveţe și meşteşuguri.

Iniţierea de centre de achiziţii pentru produse populare şi artizanat.

UAT care organizează târguri să aibă spaţii special amenajate, distincte, pentru meşteşugari

şi produse artizanale autentice.

Realizarea de târguri şi expoziţii tematice pentru meşteşugarii din zonă.

Participarea la târguri naționale și internaționale.

Înfiinţarea de parteneriate între asociaţiile de meşteşugari sau meşteşugari şi patronatele din

turism şi agroturism.

Fiecare unitate de cazare să aibă un punct de vânzare cu obiecte de artizanat şi produse

meşteşugăreşti autentice, pliante de promovare a asociaţiilor meşteşugăreşti şi

meşteşugarilor locali.

Realizarea de siteuri de vânzări online a produselor de artizanat şi meşteşugăreşti autentice.

Realizarea de centre de evaluare şi certificare a competenţelor profesionale în domeniul

meşteşugurilor care să elibereze atestate şi certificate pentru persoanele ce realizează

produse meşteşugăreşti autentice.