Capitolul I

MEMORIU DESCRIPTIV

1.1. SCOPUL ÎNFIINŢĂRII PLANTAŢIEI

Înfiinţarea plantaţiei de viţă de vie din Centrul viticol Huşi, Podgoria Huşi are ca scop producerea de struguri de vin în vederea obţinerii de vinuri albe de masă, valorificarea terenurilor în pantă, înlocuirea vechilor plantaţii care au ajuns la limita superioară a duratei de exploatare.

Pentru aceasta, se are în vedere organizarea terenului pentru o folosire cât mai raţională, pentru a avea o eficienţă economica cât mai sporită.

Proiectul de execuţie se află la baza înfiinţării plantaţiei viticole, pentru întocmirea proiectului se impun studii complexe asupra terenului destinat plantării, şi anume: studii hidrologice, pedologice, agrochimice, climatice, etc.

Problemele care trebuie luate în considerare şi rezolvate sunt urmatoarele:- Stabilirea sistemului de cultură- Stabilirea tipului de plantaţie viticolă- Alegerea judicioasă a terenului pentru amplasarea plantaţiei în arealele

favorabile culturii viţei de vie- Proiectarea lucrărilor hidroameliorative care să asigure folosinţa

îndelungată a terenului- Amenajarea terenului pentru conservarea solului şi crearea condiţiilor

favorabile pentru dezvoltarea şi fructificarea viţei de vie- Pregătirea terenului în vederea plantării- Alegerea soiurilor şi amplasarea lor în teren- Stabilirea distanţelor de plantare- Plantarea viţei de vie

1.2. ANALIZA FACTORILOR CLIMATICI

Clima acestei podgorii este de tip temperat-continental, moderat cu veri potrivit de calde, ierni destul de aspre şi umede, dar cu toamne lungi şi predominant senine.

1.2.1. TEMPERATURA

1.2.1.1. Temperatura medie lunară şi anuală (1896 – 1955)

Staţia Lun

a Media Anuală

Huşi

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

-3.5 -2.1 3 9.8 15.8 19.3 21.3 20.7 16.4

10 4.1 -0.9 9.5

1.2.1.2. Temperatura aerului – media maximelor zilnice lunare şi anuale (1901 - 1916;1919 - 1943; 1946 - 1955 )

Staţia Lun

a Media Anuală

Huşi

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

9.1 10.6

20 26.3

30.5

33.1 35.6 34.9 31.5

26.1

18.3

11.5

35.8

1.2.1.3. Temperatura aerului – media minimelor zilnice lunare şi anuale(1901 - 1916;1919 - 1943; 1946 - 1955 )

Staţia Lun

a Media Anuală

Huşi

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII-19.6

-16.5

-9.7 -2.7 2.3 7.5 10.4 8.9 2.4 -3.7 -8.8-

14.8

-22.4

1.2.1.4. Minima absolută – media lunară şi anuală(1901 - 1916;1919 - 1943; 1946 - 1955 )

Staţia Luna Media Anuală

Huşi

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII -21.4

-29.1

-19.3 -7.8 -3.4 4 7.5 4.5 -1.6

-14.5

-17.3

-26.1

-29.1

1.2.1.5. Maxima absolută – media lunară şi anuală(1901 - 1916;1919 - 1943; 1946 - 1955 )

Staţia Lun

a Media Anuală

Huşi

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

16 17 27.5

31.5

35.4

39.2 40.9 39 35.5

33.5

29 18.8

40.2

1.2.1.6. Extreme, primul şi ultimul înghet pe perioada de vegetaţie(1901 - 1916;1919 - 1943; 1946 - 1955 )

Date medii Durata medie a

intervalului de zile fără

îngheţ

Date extreme

Primul îngheţ

Ultimul îngheţ

Primul îngheţ Ultimul îngheţ

Cel mai timpuriu

Cel mai târziu

Cel mai timpuriu

Cel mai târziu

15.IX 17.IV 181 17.IX 16.XII 17.III 12.V

1.2.1.7. Bilanţul termic globalBilanţul termic global reprezintă suma gradelor medii zilnice din perioada

de vegetaţie (rezultă din însumarea temperaturilor medii diurne pozitive din aceeaşi perioadă).

În ţara noastră se înregistrează un bilanţ termic global cuprins între 2700 şi 39000C, iar în Centrul viticol Huşi este în medie de 36930C

∑t0g = 36930C

1.2.1.8. Bilanţul termic activBilanţul termic activ reprezintă suma temperaturilor medii zilnice mai mari

de 100C din perioada de vegetaţie.În ţara noastră se înregistrează un bilanţ termic activ cuprins între 2600 şi

35000C, iar în Centrul viticol Huşi are o valoare de 32120C.

∑t0a = 32120C

1.2.1.9. Bilanţul termic utilBilanţul termic util reprezintă suma diferenţelor dintre temperatura medie

zilnică mai mare de 100C şi pragul biologic de pornire în vegetaţie a viţei de vie.În ţara noastră se înregistrează un bilanţ termic util cuprins între 1500 şi

22000C, iar în central viticol Huşi este de 13820C.

∑t0u = 13820C

1.2.2. LUMINA

1.2.2.1. Radiaţia solară din perioada de vegetaţie

Staţia Luna Media Anuală

Huşi

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

1.2.2.2. Durata de strălucire a soarelui – media lunară şi anuală(ore şi zecimi) ( 1948 – 1955 )

Staţia Luna Media

Anuală

Huşi

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII71.5

70.1

136 182.5

238.5

274.3

295.1

289.2

216.8

142.2

70.7

64.1

170.9

1.2.2.3. Durata de strălucire a soarelui – media din perioada de vegetaţie(ore şi zecimi) ( 1948 – 1955 )

Staţia Luna Total Anual

Huşi

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

- - - 182.5

238.5

274.3

295.1

289.2

216.8

- - - 1201.3

1.2.3. UMIDITATEA

1.2.3.1. Precipitaţii atmosferice – media lunară şi anuală (mm) ( 1896-1915 1921-1955 )

Staţia Lun

a Total anual

Huşi

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII28.9

27.4

28.1

40.3

52.5

75.1 69.2 57.6 40.8

34.4

34.6

28.9

517.8

1.2.3.2. Precipitaţii atmosferice – media din perioada de vegetaţie (mm)( 1896-1915 1921-1955 )

Staţia Lun

a Media Anuală

Total anual

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Huşi

- - - 40.3 52.5 75.1 69.2 57.6 40.8 - - - 55.91 335.5

1.2.3.4. Umiditatea relativă a aerului din perioada de vegetaţie (%)( 1926 – 1955 )

Staţia Luna Media Anuală

Huşi

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII- - - 62 62 63 62 63 66 - - - 52.5

1.2.4. ACCIDENTE CLIMATICEÎn centrul viticol Copou, podgoria Iaşi, îngheturile şi bruma sunt fenomene

normale pentru lunile aprilie şi octombrie. Luna cu cele mai frecvente zile cu brume este octombrie, iar în luna aprilie se instalează în medie, 3.6 zile cu brumă.

Grindina, în functie de intensitate şi mărimea particulelor de gheaţă, poate să producă pagube foarte importante prin distrugerea totală sau parţial a lăstarilor şi coardelor.

1.2.4.1. Frecvenţa grindineiGrindina, calamitate majoritar termo-convectivă greu previzibilă, este un risc

dificil de preântâmpinat. Numărul maxim de zile cu grindină a fost inregistrat in anul 1970 când s-a ajuns la 5 zile, tot in acest moment s-a inregistrat şi durata maximă a unei ploi cu acest fenomen ( 35 minute), memorabilă rămânând insă ca tărie şi durată grindina din 4.VII.1950 (deci anterioară perioadei luată in calcul).

1.2.4.2. Frecvenţa Îngheţurilor

Staţia Specificare Data

Primul îngheţ Ultimul îngheţ

HuşiCel mai timpuriu 17.IX 17.III

Cel mai târziu 16.XII 12.V

1.2.5. REGIMUL EOLIAN

1.2.5.1. Frecvenţa şi viteza medie a vântului (%)( 1896-1913 1915-1918 1920-1943 1948-1952 )

Direcţia N N-E E S-E S S-V V N-VFrecvenţa 19.5 5.0 1.7 5.3 15.1 7.6 4.7 11.0Direcţia N N-E E S-E S S-V V N-VViteză medie

2.0 1.6 2.3 2.0 1.5 2.8 3.2 3.1

1.2.5.2. Roza vânturilor

N

N-E

E

S-E

S

S-V

V

N-V

0

10

20

Frecventa vantului (%)

Viteza me-die a vantu-lui (m/s)

1.2.6. INDICATORI ECOLOGICI SINTETICI

1.2.6.1. Indicele heliotermic real Pornind de la indicile heliometric (IH) preconizat de J. Bransan şi colab.

(1946) prin înlocuirea sumelor acelor de insolaţie potenţială cu cea reală în ţara noastră se foloseşte indicele heliotermic real ( Ihr ).

IHr=∑tou × ∑ir × 10-6 , în care:

∑tou - bilanţul termic util∑ir - durata de strălucire a soarelui din perioada de vegetaţie

În condiţiile de mediu din ţara noastră, indicele heliotermic real variază între limitele 1.35 ÷ 2.70, valorile cele mai mari fiind în podgoriile din sud, cu disponibilităţi heliotermice ridicate.

IHr=1382 × 1879.4 × 10-6 = 2.59

1.2.6.2. Coeficientul hidrotermicInteracţiunea binară dintre precipitaţii şi bilanţul termic activ a fost

reprezentat sub forma coeficientului hidrotermic (CH), folosînd relaţia:

CH=∑p ÷ ∑toa × 10, în care:

∑t0a – bilanţul termic activ∑p - suma precipitaţiilor din perioada de vegetaţie

Pe teritoriul României valorile variază între 0.6 şi 1.8, cand se înregistrează valori minime (0.6-0.7), cultura viţei de vie devine economică numai în regim irigat.

Acumulări sporite în zaharuri au fost obţinute la valori ale coeficientului hidrotermic cu valori cuprinse între 1.1 şi 1.5.

CH=335.5 ÷ 3212 x 10=1.04

1.2.6.3. Indicele bioclimatic al viţei de vie (Ibcv)

Ibcv= [(∑toan × ∑ir) ÷ (∑p × N2v)] ÷ 10 ,în care:

∑t0a - bilanţul termic activ∑ir - suma orelor de insolaţie reală din timpul perioadei de vegtatie∑p - suma precipitaţiilor din perioada de vegtatieN2v - numărul de zile din perioada de vegetaţie

În podgoriile din ţara noastră valorile Ibcv variază între 4 şi 15. Valoarea xxxx obişnuită pentru podgoria Iaşi, central viticol Copou, indică resurse hidrice bogate de-a lungul anilor de producţie.

Ibcv=[(3212 × 1879.4)÷(335.5 × 183)] ÷ 10 = 9.83

1.2.6.4. Indicele aptitudinii oenoclimaticePentru stabilirea gradului de favorabilitate climatică de care dispune o

regiune, pentru a acumula zaharuri şi în general de producere a vinurilor. În România s-a stabilit un indice oenoclimatic (IAOe) pentru această directiţe de producţie:

IAOe= T + I - ( P – 250 ) în care:

T - suma gradelor de temperatură activă din perioada 1.IV – 30.XI - suma orelor de insolaţie din aceeaşi perioadaP - suma precipitaţiilor din aceeaşi perioadaPe teritoriul ţării noastre valorile acestui indice sunt cuprinse între 3700 şi

5200. În zonele în care se înregistrează valori mai mici de 4300 se pot obţine numai vinuri albe. Când indecele este cuprins între 4300-4600 arealul prezintă favorabilitate mijlocie pentru obţinerea vinurilor albe, iar la valori de peste 4600 condiţiile sunt favorabile pentru această direcţie de producţie.

IAOe= 3212 + 1201.3 – (335.5– 250)= 4327.8

1.3. OROGRAFIA TERENULUI

Podgoria Huşi este situată în partea sud-estică a Podişului Central Moldovenesc, între valea Crasnei la V şi valea Prutului la E, respective între paralela de 46o51, la N şi cea de 46o31, la S. Relieful este reprezentat prin Depresiunea Huşi, încadrată la N de Dealurile Ghermăneştilor, la V de Dealurile Crasnei şi Lohanului, la S de Dealurile Fălciului şi la E de valea Prutului. Geomorfologic deci, se pun în contact douş subunităţi distincte : unadeluroasă în jur de 300 m altitudine şi una colineară depresionară cu o medie altitudinală de 150 m, albia Prutului din sectorul la care ne referim coborând insesiyabil de la 29 m la 22 m altitudine. Panta dealurilor din zona podgoriei Huşi variază sectorial între 5o şi 25o. Depresiunea Huşiului, limitată de rama înaltă a dealurilor din S, V şi N, respective de valea Prutului la E, adăposteşte peste 70 % din plantaţiile viticole

ale podgoriei. Relieful său este format dintr-o succesiune de coline larg rotunjite, orientate NV-SE , care coboară lent de la 250-200 m la 100-50 m spre valea Prutului, pe care o domină prin frunţi mai mult sau mai puţin accentuate.

1.4. FACTORII EDAFICI

Solurile formează un înveliş destul de variat tipologic. Totuşi, şi în distribuţia lor se poate urmări o zonalitate altitudinală de la molisolurile stepei şi silvostepei (cernoziomuri, cernoziomuri levigate, soluri cenuşii) la argilovisolurile etajului forestier (soluri brune, brune podzolite şi chiar soluri podzolice). Aceste soluri zonale sunt asociate sau înlocuite de diverse soluri intrazonale (rendzine, regosoluri, erodisoluri, soluri aluviale, hidromorfe şi halomorfe). Nu toate aceste soluri au valenţe viticole ridicate unele fiind chiar neadecvate pentru această cultură (hidromorfe, halomorfe, podzolice) iar altele (cernoziomurile stepei de pe terasele şi colinele joase ale depresiunii) deşi pedologie valoroase pentru viţa de vie, sunt preferate pentru culturi cerealiere.

Cernoziomurile levigate şi solurile cenuşii sunt cele mairăspândite soluri zonale în aria podgoriei sunt şi cele rnai valoroase soluriviticole atât prin textura lor nisipo-lutoasă care îmbunătăţeşte toateproprietăţile fizice cât şi prin caracteristicile lor biochimice de bază. Desigur, adaosuri moderate de îngrăşăminte la cele tipice, măsuri antierozionale şi suplimentări consistente de substanţe nutritive la cele supuse eroziunii sunt bine venite pentru producţie.

Regosolurile şi erosolurile apar pe majoritatea versanţilor,dealurilor şi colinelor dar cu o frecvenţă rnai mare pe impunătoarele frunţide creastă: coasta Lohanului Coasta Crasnei, Coasta Pietrăiriei, versatul estical Dealului Lohan. Grosimea lor redusă-rezerva mică de humus şiintensitatea proceselor de degradare le face improprii culturilor de câmp, darsunt mulţumitor valorificate de viţa de vie.

Cernoziomul cambic cunoscut şi sub denumirea de cernoziom levigat se defineşte printr-un orizont Am de culoare închisă şi un orizont Bv.

Însuşiri morfologice. Profilul de sol prezintă următoarea alcătuire:

Orizontul Am (40- 55 cm) are culoare brun închisă până la negru în stare umedă, textura mijlocie sau mijlocie fină, structura glomerulară şi frecvente neoformaţii biogene (coprolite, crotovine).

Orizontul Bv (30- 60 cm) are culoare închisă în partea superioară urmată de culoarea brun-gălbuie. Textura mijlocie sau mijlocie fină, structura columnoidă, prismatică frecvente neoformaţii biogene.

Orizontul Cca are o culoare mai deschisă datorită acumulării de CaCO3 sub formă de pete şi concreţiuni.

însuşiri fizico-mecanice şi hidrofizice. Cernoziomurile cambice au textura mijlocie sau mijlocie fină şi mai rar sunt nisipoase sau argiloase. Structura este glomerulară bine dezvoltată conferind acestui sol o permeabilitate bună pentru apă şi aer şi totodată valori medii ale indicilor hidrofîzici (capacitatea de apă în câmp şi capacitatea de apă utilă).

Indicii hidrofîzici au valori:

Coeficientul de ofilire- 12,2

Capacitatea de apă în câmp= 20,0- 22,2%

Capacitatea de apă utilă= 10,2%

Însuşiri chimice. Humusul (3-5%) în sol este de bună calitate de tip ,,mull calciu,, gradul de saturaţie în baze depăşeşte 85% reacţia solului este slab acidă sau neutră, valorile pH- ului fiind cuprinse între 6 şi 7.

Însuşiri agroproductive. Cernoziomurile cambice au fertilitate bună, fiind cultivate cu cereale, plante tehnice, legume, vii, pomi. • Solurile cenuşii se definesc printr- un orizont „Am„ un orizont„Ame„ cu cumulări reziduale de cuarţ şi un orizont „Bt”,vând în parteasuperioară culori de orizont molie.

Însuşiri morfologice. Solurile cenuşii au un profil dezvoltat cu următoarea alcătuire: „Am- Ame-C- Cca „.

Orizontul Am (20- 35 crn) are culoare brun cenuşie închisă stare , textura mijlocie sau fină şi structură poliedrică subangulară.

Orizontul Ame (10- 25 cm) are culoare brun cenuşie mai deschisă decât orizontul Am, textura mai grosieră datorită eluvierii parţiale fine, structură subangulară şi frecvente particule nisipoase fără peliculă coloidală.

Orizontul Bt (70- 80 cm) are culoare gălbuie închisă, textura fină, structura prismatică, frecvente pete de oxizi de fier.

Însuşiri fîzico-mecanice. Textura solului cenuşiu este mijlocie sau mijlociu fină în orizontul Ame înregistrându- se o uşoară scădere a procentului de argilă şi o creştere la nivelul orizontului B,.

Însuşiri chimice. Conţinutul în humus este de 3- 4% cel de N total este ridicat, reacţia slab acidă, saturaţia în baze bună(65- 90%).

Însuşiri agroproductive. Fertilitatea bună, utilizat în culturile de câmp (cereale, plante tehnice şi viticole).

• Regosolurile se definesc prin orizont „ A„ urmat de materialparental provenit din roci neconsolidate, menţinut aproape de suprafaţă prineroziune geologică sau decopertare.

Însuşiri morfologice. Regosolurile au profil de tip „A0„- „C„. Orizontul ,,A0,, -poate fi de grosime cuprinsă între 10- 40 cm Orizontul C constituit din roci afânate .

Însuşiri fizico-mecanice. Regosolurile sunt nestructurate sau au agregate grăunţoase sau poliedrice slab dezvoltate.

Însuşiri chimice. Au un conţinut redus de humus (l-2%).în ceea ce priveşte gradul de saturaţie în baze şi reacţia de saturare acestea pot fi saturate în reacţie slab alcalină până la intens debazificate şi cu reacţie puternic acidă.

Însuşiri agroproductive. Sunt propice viticulturii şi pomiculturii. Se impune luarea de măsuri de prevenire şi combatere a fenomenelor de eroziune şi alunecare.

• Erodisolurile se definesc ca fiind soluri erodate sau decopertateastfel încât orizonturile rămase nu permit încadrarea într-un anumit tip de solsau material parental adus la zi prin eroziune accelerată.

Însuşiri morfologice. Tipul erodisol include numai soluri intens erodate al căror profil a fost trunchiat astfel încât orizonturile rămase nu mai permit încadrarea într-un anumit tip de sol. Erodisolurile au profile diferite în funcţie de solul de origine şi intensitatea eroziunii sau a decopertării.

Însuşiri fizico- mecanice. Pot avea întreaga gamă de texturi întâlnite în general la soluri de la nisipoasă până la la argiloasă, în funcţie de solul de origine. Sunt nestructurate sau au structura orizontului ajuns la suprafaţă.

Însuşiri chimice. Sunt lipsite de humus, slab aprovizionate cu substanţe nutritive, debazificate şi acide până la saturaţie şi cu reacţia alcalină cu aciditate microbiologică extrem de redusă.

Însuşiri agroproductive. Erodisolurile sunt neproductive sau slab productive, în vederea regenerării şi ameliorării se recomandă împăduriri, înierbări, amenajări de canale, lucrări pe curbe de nivel, terasări.

1.5. REŢEAUA HIDROGRAFICĂ

Reţeaua hidrografică este tribută râului Bârlad prin Crasna şi Lohan din zona deluroasă vestică – văi cu scurgere permanent dar cu debite modeste şi oscilante în timpul anului – şi Prutului prin totalitatea pâraielorce drenează Depresiunea Huşului, între care mai mare şi aproape permanente sunt Valea Grecului-Gura Văilor, ce colectează toate pâraiele semipermanente din sud-vestul depresiunii, şi pârâul Şopârlenicare, împreună cu micile pâraie temporare Barboşi, Luncani şi Valea Lupului drenează partea de nord-est a acesteia. De remarcat sunt debitele reduse, dar extreme de variabile sezonier sau episodic ale văilor depresiunii. Din acest motiv, s-a simţit nevoia amenajării a numeroase iazuri în trecut, dintre care puţine se mai păstrează în present şi care îmreunăcu bălţile din Lunca Prutului completează tabloul apelor de suprafaţă.

Dintre apele subterane, cele mai importante sunt : a) stratul acvifer Arsura-Pâhneşti, de la baza nisipurilor meotice din Dealurile Lohanului şi Fălcăului, cu debitul cel mai important, captat în preajma satului Arsura şi pe Coasta Huşului pentru alimentarea oraşului ; b) stratul acvifer Vărăria-Ghermăneşti, de la baza gresiilor calcaroase ale sarmaţianului mediu şi cu izvoare mai bogate în raza

satelor respective ; c) stratul acvifer de la baza terasei de Răbâia-Răşeşti, local cu mineralizare sulfuroasă şi folosită terpeutic în satul Drânceni; d) stratul acvifer Albiţa-Pogăneşti, din depozitele aluviale ale luncii Prutului, cu debite apreciabile dar nefavorabile.

Toate aceste surse de apă, majoritatea de calitate accesibilă, constituie o rezervă important. Dacă, totuşi regiunea şi îndeosebi Depresiunea Huşiului, apare ca deficient în umiditate, se datorează insuficientei valorificări, inclusiv în viticultură, a resurselor hidrice de care dispune.

1.6. VEGETAŢIA SPONTANĂ ŞI CULTIVĂTĂ DIN REGIUNE

Vegetaţia urmăreşte etajarea climatică impusă de relief, dintre valea Prutului spre dealurile ramie înalte, respective etajele de stepă, silvostepă, pădure de foiase.

Stepa apare ca o fâşie aproape continuăpe formele joase de relief. Fondul ierbos este dominant de graminee xerofile şi păduri sau tufişuri sporadic de arbuşti spinoşi ca porumbarul, păducelul, măceşul, migdalul pitic şi altele.

Silvostepa are o largă extindere pe colinele proeminente ale Depresiunii Huşului. Pajiştele primare mai păstrează graminee mezzo-xerofile e păiuşi, bărboasă, firuţă ş.a., plus leguminoase şi alte dicotiledonate. Pe fondul lor apar şi insule răzleţe de pădure intens brăcuită, cu stejar, tei, arţar, ulm.

Pădurea aparţine stejăreto-goruntelor şi goruneto-făgetelor, alcătuite dominant din gorun şi stejar, dar cu o frecventă participare a carpenului, teiului, frasinului ş.a.

1.7. FACTORII SOCIAL-ECONOMICI

Pentru desfaşurarea ciclului anual al viţei de vie şi al procesului tehnologic în bune condiţii sunt necesare următoarele: asigurarea de forţă de muncă, existenţa sursei de apă şi curent, existenţa căilor de comunicare cu principalele oraşe din judeţ, să asigure pieţe de desfacere.

Forţa de muncă este asigurată de experienţa şi dăruirea oamenilor din zonă, ca şi pregătirea profesională a specialiştilor cu studii medii şi superioare. Căile de comunicaţie sunt asigurate de reţeaua de drumuri atât în intervalul plantaţiei cât şi în exteriorul ei. Apa necesară pentru stropit, alte operaţiuni este luată din principalele râuri ce alcătuiesc bazinul hidrografic, din precipitaţii, din pânza de apă freatică.

Capitolul II

MEMORIU TEHNIC

2.1. STABILIREA SISTEMULUI DE CULTURĂ ŞI A TIPULUI DE PLANTAŢIE

Sistemul de cultură este determinat de factorii naturali de mediu, de soiurile cultivate, formele de conducere practicate şi de lucrările de întreţinere care se aplică plantaţiei, în funcţie de aceşti factori se va aplica sistemul de cultură semiprotejat.

Sistemul de cultură semiprotejat se caracterizează prin folosirea soiurilor cu rezistenţă sporită la ger, a formelor semiînalte de conducere a butucilor, care oferă condiţii pentru mecanizarea integrală a lucrărilor solului şi realizarea unor randamente mari.

La baza tulpinii începând cu anul al III lea de la plantare se păstrează în fiecare cu câte 1-2 cepi de siguranţă a câte 2-ochi. Coardele anuale ce se, formează pe aceşti cepi sunt conduse toamna pe direcţia rândului şi acoperite cu un strat de

pământ pentru a fi protejate peste iarnă, în raport cu condiţiile de iernare a viţe de vie, primăvara la tăiere, coardele de la baza butucului pot fi înlăturate prin transformarea lor în cepi de siguranţă sau folosite ca elemente de rod pentru compensarea pierderilor de ochi înregistrate în partea superioară a butucului sau chiar refacerea tulpinilor afectate de geruri. Folosesc acest sistem de cultură datorită faptului că în podgoria Huşi media minimă anuală şi lunară este de - 29,1° C.

Tipul de plantaţie, exprimă gradul de intensivizare a culturii viţei de vie şi este determinată de panta terenului, distanţele de plantarea forma de conducere a butucilor posibilităţi de mecanizare a lucrărilor. Având în vedere că panta terenului variază de la 5o – 25,5o, distanţele de plantare folosite sunt de 2.2 m între rânduri şi 1,2 pe rând. Vom folosi tipul de plantaţie obişnuit care presupune densităţi de 3246- 4545 butuci/ ha.

Mecanizarea lucrărilor se face cu tractorul viticol V445 şi SV445.

2.2. ALEGEREA SOIURILOR DE VIŢĂ DE VIE RODITOARE ŞI A PORTALTOILOR

La alegerea soiurilor de viţă de vie roditoare trebuie luate în considerare prevederile cuprinse în Ordinul M.A.P.D.R. Nr. 322/31.03.2006 privind zonarea soiurilor de viţă de vie admise în cultură în arealele viticole din România

Alegerea soiurilor se face cu atenţie pentru a asigura conveierul varietal, incluzând soiurile ce valorifică cel mai bine potenţialul de producţie, în condiţiile ecoclimatice existente, pe direcţia de producţie dorită.

Soiurile alese pentru înfiinţarea plantaţiei sunt: Zghihară de Huşi Fetească albă Aligoté

Zghihară de Huşi

Sinonime: Zghihară, Zghihară galbenă, Zghihară verde bătută - în România.

Origine. Soi vechi românesc care s-a adaptat foarte bine la condiţiile ecologice din podgoria Huşi. Face parte din acelaşi ecotip cu soiul Galbenă de Odobeşti.

Caracterele ampelografice. Dezmugurire scămoasă, cu rozeta de culoare albicioasă; vârful lăstarului şi primele frunze sunt acoperite cu scame dese verzi albicioase. Frunza adultă este mai mare decât cea de la soiul Galbenă (18-20 cm lungime), orbicular-cuneiformă, cu lobul terminal mai alungit. Limbul este întreg, cu o uşoară tendinţă de trilobie, de culoare verde închis, gros, gofrat, scămos pe faţa inferioară; sinusul peţiolar are formă de liră sau V, mai mult sau mai puţin deschis. Nervurile principale au culoare vineţie către bază, iar dinţii sunt neuniformi ca mărime. Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5-6, soiul fiind autofertil. Strugurii sunt mijlocii, cu primele ramificaţii de la bază dezvoltate ceea ce îi conferă strugurelui un aspect rămuros. Boabele sunt aşezate potrivit de des pe ciorchine şi neuniforme ca mărime, datorită faptului că soiul este predispus la mărgeluire. Bobul are forma sferică, cu pieliţa subţire, de culoare verde cu nuanţe gălbui, pulpa zemoasă, nearomată. Lăstarii sunt foarte viguroşi, cu meritale lungi, de culoare verde vineţie, mai intensa la noduri. Coardele au o culoare brun roşcată.

Însuşirile agrobiologice. Comparativ cu soiul înrudit Galbenă de Odobeşti, Zghihara de Huşi are o perioadă mai scurtă de vegetaţie 166-200 zile, timp în care necesită 2550-36500C temperatură globală. Are vigoare mare de creştere şi dezvoltă un aparat vegetativ luxuriant. Este un soi cu fertilitate ridicată, 75-85% lăstari fertili. În anii cu condiţii nefavorabile în timpul înfloritului soiul este predispus la meiere şi mărgeluire. Spectrul fenologic este asemnător cu cel al soiului Galbenă de Odobeşti, strugurii ajungând la maturarea deplină la sfârşitul lunii septembrie (epoca a V-a).

Rezistenţe biologice: este sensibil la ger (-180C …-200C), mijlociu rezistent la secetă, sensibil la mană şi putregaiul cenuşiu, ceva mai tolerant la oidium.

Însuşiri agrotehnice şi tehnologice. Soiul Zghihară de Huşi se comportă bine pe terenuri colinare, însorite, bine aerate, fertile. Portaltoii recomandaţi sunt cei din grupa Berlandieri x Riparia. În plantaţii se conduce pe tulpini înalte şi

semiînalte, cu tăiere în verigi mijlocii de rod, sarcina de rod fiind de 20-24 ochi/m2. Se recomandă fertilizarea organică cu doze de 20-40 t/ha gunoi de grajd bine descompus, aplicată odată la 4 ani, iar fertilizarea chimică se poate face cu doze moderate de îngrăsăminte, orientativ N100P75K80kg/ha s.a. Producţiile de struguri realizate sunt ridicate, în medie 17 t/ha, putând depăşi 20 t/ha. Acumulează puţine zaharuri la maturarea deplină 160-170 g/l, în prezenţa unei acidităţi ridicate 6-7 g/l H2SO4.

Variaţii şi clone. În plantaţii s-au depistat 3 biotipuri, care diferă dupa culoare şi compactitatea strugurilor: Zghihară galbenă, Zghihară albă bătută şi Zghihară verde bătută.

Zonare. Soiul este cultivat în centrele viticole din podgoria Huşi şi Vaslui.

Fetească albă

Sinonime: Păsărească albă, Poamă păsărească, Leanca; Leonyka - în România; Madchentraube - în Germania.

Origine. Acest soi este cunoscut înainte de invazia filoxerei, cultivat pe suprafeţe mari încât acum ocupă primul loc ca suprafaţă la noi în ţară (circa 23000 hectare); se pare că este rezultatul unei selecţii populare din soiul Fetească neagră stabilizată în cultură în perioda anilor 1100-1150.

Caracterele ampelografice. Dezmugurire glabră, de culoare verde luciosă; vârful lăstarului şi frunzele tinere sunt glabre verde uşor bronzat, lucioase. Frunza adultă este mijlocie, mai mult lată decât lungă, pentalobată, cu lobul terminal scurt şi lăţit; sinusurile laterale sunt adânci deschise în formă de liră sau de U; sinusul peţiolar, larg deschis în formă de acoladă, constituie caracterul tare de recunoaştere a soiului. Limbul frunzei este de culoare verde, subţire şi lucios, glabru pe ambele feţe cu dinţii rari şi lungi dispusi neuniformi . Floarea este

hermafrodită normală, pe tipul 5, cu polen abundent şi fertil. Strugurii mici spre mijlocii (90-110 g în medie), cilindrici sau cilindro-conici, aripaţi, deşi în boabe neuniforme ca mărime. Bobul mic, sferic, de culoare verde gălbuie cu pieliţa subţire, acoperită cu un strat fin de pruină, punctul pistilar persistent; pulpa zemoasă, cu gust plăcut, armonios. Lăstarii au vigoare mare de creştere, meritale mijlocii (12-14 cm lungime), de culoare verde cu nuanţe slabe roşcate la noduri. Coarda prezintă striuri fine, de culoare galben brun.

Însuşirile agrobiologice. Feteasca albă are perioadă scurtă de vegetaţie (150-16 zile), având nevoie de 2500-32000C temperatură globală, din care doare 1000-11000C temperatură utilă. Maturează foarte bine lemnul lăstarilor şi diferenţiază mugurii de rod încă de la baza coardelor. Are vigoare mare de creştere şi uneori excesivă şi fertilitate mijlocie, 50-60% lăstari fertili. S-a constatat că prin trecerea la sistemul de cultură de tulpini înalte şi semiînalte, cordon bilateral procentul de lăstari fertili creşte foarte mult până la 85%. Dezmugureşte devreme, la începutul lunii aprilie, pârga strugurilor are loc la sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august, iar maturarea deplină are loc la 2-3 săptămâni după soiul Chasselas doré (epoca a IV-a).

Rezistenţe biologice: soi cu rezistenţă foarte bună la ger (-220C . . . –240C), şi la secetă, sensibil la mană şi putregaiul cenuşiu al strugurilor, mijlociu rezistent la făinare.

Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Datorită vigorii mari de creştere trebuie evitată cultura sa pe terenurile fertile, prea umede, profunde şi altoirea pe portaltoi viguroşi. Se recomandă altoirea pe portaltoii care imprimă vigoare mijlocie de creştere, cum sunt SO4-4, SC-25, Riparia gloire. Tot pentru a evita amplificarea creşterilor vegetative este nevoie să se menţină pe butuc la tăiere, o cantitate mai mare de lemn multianual (cordoane, braţe) şi atribuirea unei încărcături mari de rod, de 20-24 ochi/m2, distribuită pe elemente scurte de rod (cepi de 2-3 ochi). Deci, ca tip de tăiere se recomandă cordonul bilateral speronat, dar se practică şi Guyot pe braţe cu înlocuire periodică. Fertilizarea se face cu doze mici de îngrăşăminte, mai ales cel cu azot, care favorizează creşterile vegetative. Optim ,se pot administra N50P75K100 kg/ha s.a. pe un fond de fertilizare

organică cu doze de 20 t/ha gunoi de grajd, odată la 4 ani. Creşterea luxuriantă, caracteristică acestui soi, poate fi încetinită prin aplicarea plivitului lăstarilor sterili şi alegerea optimă a momentului executării cârnitului, pentru a evita o răbufnire a creşterii copililor. Tehnologic, soiul Fetească albă se remarcă ca un soi de calitate în toate podgoriile. Acumulează la maturarea deplină, în funcţie de arealul de cultură, multe zaharuri 180-200 g/l, iar aciditatea este şi ea variabilă de la 4,5-7,0 g/l H2SO4, încât vinurile obţinute sunt echilibrate. Supramaturarea strugurilor se realizează cu pierderi mici de recoltă (10-15%), iar concentraţiile în zaharuri ajung până la 250 g/l şi chiar mai mult. Producţiile de struguri sunt variabile de la 8-9 t/ha la 12-14 t/ha, datorate mare parte diverselor biotipuri din populaţia soiului. Pentru supramaturarea strugurilor soiul Fetească albă preferă condiţiile unui ecoclimat temperat, mai răcoros, care dispun însă de toamne lungi şi însorite. Vinurile obţinute se încadrează în categoria vinurilor de calitate, iar în anumite areale delimitate se pot obţine şi vinuri de tip DOCC (podgoriile Cotnari, Târnave, Alba, Iaşi, Odobeşti). În Podisul Transilvaniei se obţin şi vinuri materie primă pentru spumante.

Variaţii şi clone. La SCDVV Odobeşti a fost omologată în anul 2000 clona Fetească albă-1OD, caracterizată prin producţie de 12,5 t/ha, capacitate bună de supramaturare şi acumulări în zaharuri de 207 g/l, iar la SCDVV Iaşi în anul 2002 s-a omologat clona Fetească albă-8 Iş, cu producţii de 17 t/ha.

Zonare. Feteasca albă are o largă răspândire intrând în sortimentul a 77 de centre viticole, din care în 55 are regim de soi recomandat, având cea mai largă extindere dintre soiurile aparţinând acestei grupe. Cele mai bune rezultate le dă în podgoriile din Moldova şi Transilvania.

Aligoté

Sinonime: Plant a trois, Vert blanc, Chaudenet gras, Plants gris, Griset blanc, Giboudot blanc, Alligotay - în Franţa; Carcairone blanc, Pistone, Carchierone - în Italia.

Origine. Acest soi este originar din zona viticolă a Franţei Auxere-Chablis-Bourgogne. Primele referiri scrise asupra sa apar din anul 1780; la noi în ţară a fost adus după 1900 şi s-a adaptat foarte bine la condiţiile climatice întâlnite în podgoriile din Moldova. Face parte din proles occidentalis.

Caracterele ampelografice. La dezmugurire rozeta este de culoare albă, scămoasă, cu liziera roză; frunzele tinere sunt peroase, verzi deschis. Frunza adultă este de mărime mijlocie (14-16 cm lungime), orbicular-reniformă, codul ampelometric 035-2-57, întreaga, cu un slab început de trilobie; sinusurile laterale foarte slab schiţate; sinusul peţiolar deschis în formă de V. Limbul frunzei este de culoare verde-închis, uşor gofrat, cu marginile revolute, acoperit cu scame rare pe faţa inferioară; dinţii mijlocii unghiulari. Floarea este hermafrodită normală, pe tipul 5, cu polen fertil şi abundent. Strugurii mici spre mijlocii (100-120 g în medie), cilindrici, mai rar cilindro-conici, uneori aripaţi, cu boabele aşezate des pe ciorchine. Bobul este mic, sferic, cu pieliţa subţire, de culoare verde gălbui cu pete ruginii pe partea însorită, punctul pistilar persistent; pulpa zemoasă, cu gust discret specific soiului. Lăstarii au vigoare mijlocie, uşor striaţi, de culoare verde, cu nuanţe roşcate vineţii pe partea însorită. Coardele toamna au culoare maro cenuşiu, mai intensă la noduri.

Însuşirile agrobiologice. Soiul Aligoté are perioadă mijlocie de vegetaţie (170-180 zile), timp în care necesită 2800-38000C temperatură globală. Este un soi cu vigoare mijlocie de creştere şi fertilitate foarte ridicată, peste 95% lăstari fertili, fiecare lăstaru purtând 2-3 inflorescenţe. Dezmugureşte devreme, în prima decadă a luni aprilie, pârga strugurilor are loc devreme la finele lunii iulie, iar maturarea deplină se realizează în a doua parte a lunii septembrie (epoca a IV-V-a). Este un soi care maturează bine lemnul lăstarilor, chiar a copililor şi emite cu usurinţă lăstari din lemnul multianual, parte din ei fiind fertili, butucii refăcându-se cu usurinţă în urma accidentelor climatice.

Rezistenţe biologice:soi cu rezistenţă bună la ger (-200C . . . –220C) şi foarte rezistent la secetă; este sensibil la mană şi la putregaiul cenuşiu al strugurilor, mijlociu rezistent la făinare.

Însuşirile agrotehnice şi tehnologice. Soi cu mare plasticitate ecologică, adaptându-se la toate tipurile de sol. Se cultivă cu rezultate bune în zona colinară cu climat moderat (judeţele Iaşi, Botoşani, Vaslui). cât şi în zone cu climat mai călduros (Odobeşti, Ştefăneşti-Argeş, Sarica-Niculiţel) şi pe nisipurile din judeţele Brăila şi Buzău. Se pretează la conducerea pe tulpini înalte (1,20-1,60 m) şi semiînalte (0,60-0,80 m) cordon bilateral, cu tăiere speronată sau în verigi scurte de rod. Sarcina de rod lăsată la tăiere 18-20 ochi/m2. Reacţionează puternic la fertilizarea cu îngrăşăminte chimice, în doze anuale de N170P170K175 kg/ha s.a.

Tehnologic, soiul acumulează la maturarea deplină care are loc la 3-4 săptămâni după soiul Chasselas doré, 170-180 g/l zaharuri, cu aciditate echilibrată 5,3-5,5 g/l H2SO4 asigurând obţinerea unor vinuri de consum curent armonioase pe terenurile fertile şi pe nisipuri, dar cu limite ceva mai mici de aciditate. Producţiile de struguri sunt mijlocii 14 t/ha, depăşind însă 20 t/ha. În zonele colinare, pe terenurile calcaroase, acumulările în zaharuri ating 190-200 g/l, iar printr-o uşoară supramaturare pot depăşi 210-220 g/l, ceea ce permite obţinerea vinurilor de calitate.

Variaţii şi clone. Din populaţia soiului Aligoté la SCDVV Iaşi a fost extrasă clona Aligoté-5 Iş, omologată în anul 1978, caracterizată printr-o mai bună rezistenţă la ger şi producţii de 16 t/ha, iar n anul 2002 a fost omologată la aceeaşi unitate clona Aligoté-31 Iş, cu o producţie de 18 t/ha. La SCDVV Ştefăneşti-Argeş, în anul 2000 a fost obţinută clona Aligoté-63 Şt, ce se caracterizează prin producţii de 20 t/ha.

Zonare. Soiul Aligoté este cel mai răpândit soi pentru vinuri albe de consum curent, ocupând o suprafţă de aproximativ 10500 ha. Este cultivat cu precădere în Moldova, nordul Dobrogei, subcarpaţii Olteniei şi nisipurile din judeţele Brăila şi Buzău.

Portaltoiul Berlandieri x Riparia Selecţia Oppenheim-4

Origine: Portaltoiul a fost obţinut în Germania la şcoala de viticultură de la Oppenheim în 1938 de către A. Rodrian, în urma selecţie clonale din cadrul portaltoiului Berlandieri x Riparia Teleki 4 A.

Caractere ampelografice: La dezmugurire rozeta este scămoasă, albă verzuie cu marginile rozii. Frunzele tinere sunt alungite, scămoase, colorate în verde arămiu. Lăstarul este scămos, mai ales la noduri, având culoare cafenie roşietică. Frunza adultă este mare, dar mai mică decât la Teleki B şi Kober 5 BB, întreagă sau cu uşoare tendinţe de trilobie. Limbul este moale, verde-gălbui, ondulat, cu marginile involute. Dinţii sunt mici şi ascuţiţi. Sinusul peţiolar este deschis în forma de V sau U.

Floarea este hermafrodit functional masculă, cu polen fertil şi abundent. Coarda are culoare brun-roşietică, cu noduri proeminent acoperite cu peri scurţi.

Însuşiri agrobiologice şi agrotehnice: Dezmugureşte la circa 1 săptămână după Riparia gloire, are o perioadă de vegetaţie de 180-190 zile, işi maturează bine lemnul deoarece maturarea începe devreme, de la sfârşitul lunii iulie.

Are o capacitate bună de înrădăcinare de 60-80%, iar afinitatea la altoire este în medie de 50%. Sistemul radicular este puternic, bine dezvoltat, putând pătrunde până la 4-5m în adâncime. Are rezistenţă bună la filoxera radicolă şi slabă la cea galicolă.

Rezistă până la 17% calcar activ în sol. Are o rezistenţă mai scăzută la secetă.

În plantaţii imprimă viţelor altoite creşteri mari în primii ani de la plantare, după care începând cu anii 8-10, creşterile devin echilibrate. Afinitatea de producţie cu soiurile nobile este foarte bună, în plantaţie procentul de goluri care apar se menţine în limite scăzute.

Particularităţi de cultură: Se adaptează cu uşurinţă pe o gamă diversă de soluri. Datorită potenţialului ridicat de producţie, cu ocazia plivitului se lasă încărcături mari, de 12 lăstari/butuc. În vegetaţie necesită multe lucrări şi operaţii în verde. Din cauza creşterilor mari din primii ani, trebuie acordată o mare atenţie tăierilor de formare. Coardele trebuie recoltate toamna, înainte de apariţia gerurilor.

Variaţii şi clone: cele mai valoroase clone sunt 5, 15, 18, 102.În România la Blaj s-a obţinut în 1955, prin supraselecţie, clona SO4-4, mai

valoroasă decât SO4 în ceea ce priveşte producţia de butaşi şi randamentul la altoire.

Zonare: Portaltoiul SO4 este considerat cel mai valoros portaltoi din grupa Berlandieri x Riparia, fiind răspândit în Franţa, Italia, Germania, Spania, Brazilia, etc.

În România este recomandat pentru majoritatea zonelor viticole.

2.3. ORGANIZAREA TERENULUI.

2.3.1. Calculul suprafeţelorTabel centralizator privind calculul suprafeţelor

Nr. crt. Soiul Supraf

cultivatăNr. de

parceleDistanţele

de plantare

Nr. de rânduri

la ha

Nr. de butuci pe

rând

Nr. de butuci la

ha

Nr. total de butuci

plantaţi

1 Fetească albă 33.3%

9ha 3 2.2/1.2 196 250 3787

1022492Fetească

regală 33.3% 9ha 3 2.2/1.2 196 250 3787

3 Pinot gris 33.3%

9ha 3 2.2/1.2 196 250 3787

Total suprafaţă neproductivă 3.51

Total suprafaţă productivă 27ha

Total suprafaţă amenajată

30.51ha

2.3.2. Împărţirea terenului în unităţi de exploatare

Organizarea interioară reprezintă un ansamblu de măsuri tehnologice şi organizatorice menite să contribuie la reuşita realizării şi exploatării raţionale a terenului luat în producţie. Această organizare trebuie realizată, după nişte criterii riguroase, în scopul ridicării eficienţei învestiţiei, amortizării cheltuielilor într-un interval cât mai scurt şi de realizarea unor profituri cât mai ridicate.

Unităţile de exploatare caracteristice pentru organizarea interioară a plantaţiei de viţă de vie sunt parcela, tarlaua şi trupul viticol.

Parcela este cea mai mică unitate de exploatare, care se recomandă să aiba o formă dreptunghiulară sau pătrată, pentru o mai bună organizare a proceselor tehnologice. Lăţimea parcelei este de 100m, aceasta fiind impusă de lungimea spalierului, la care se asigură o anumită rezistenţă şi posibilităţi de întindere a sărmei. Lungimea parcelei este de asemeni condiţionată şi de panta terenului. Astfel pe versanţii cu pantele cu o înclinaţie de până la 12% lungimea parcelei va fi de 400m, suprafaţa totală fiind de 4 ha. În proiectul propus lungimea parcelelor va fi de 300m, iar lăţimea de 100m, suprafaţa fiecarei parcele fiind de 3 ha.

Tarlaua este unitatea teritoriala de bază pentru aplicarea tehnologiei de cultură mecanizată, şi este constituită din mai multe parcele. Are forma dreptunghiulară şi o lungime de 600m, pentru a realiza un randament maxim la folosirea utilajelor viticole. Tarlaua se orientează cu lungimea pe direcţia N-S. Diminuarea lungimii tarlalelor măreşte numărul de întoarceri în gol a utilajelor, ceea ce cauzează scăderea randamentului lucrărilor mecanizate.

Trupul viticol reprezintă unitatea teritorială de exploatare, fotmată din mai multe tarlale. Trupul viticol cuprinde elementele necesare unei exploatări raţionale a plantaţiei: drumuri principale, drumuri secundare, alei, canale pentru evacuarea apelor, reţea de alimentare cu apă, construcţii tehnologice, etc.

2.3.3. Stabilirea reţelei de drumuriReţeaua de drumuri urmăreşte deservirea tuturor unităţilor teritoriale şi

este menită să asigure deplasarea maşinilor şi utilajelor, transportul de materiale şi a producţiei obţinute. Amenajarea lor trebuie executată judicious pentru a se evita transformarea lor în drumuri impracticabile. Pentru acest proiect s-au stabilit următoarele căi de acces:

Drumurile principale cu o lăţime de 6m, ce urmăresc curbele de nivel şi deservesc întreaga suprafaţă plantată cu viţă de vie şi fac legatura cu clădirile administrative şi tehnologice ale fermei şi cu reţeau de drumuri orăşeneşti.

Drumurile secundare delimitează tarlalele şi parcelele pe direcţia curbelor de nivel. Au o lăţime de 4m şi sunt amplasate pe distanţe de 100-400m.

Aleile au lăţimea de 4m, sunt amplasate din 2 în 2 parcele pe direcţia deal-vale. Aleile permit circulaţia maşinilor permiţând scoaterea producţiei la drumurile de exploatare

Potecile au lăţimea de 2m şi separă parcelele între ele pe direcţia deal-vale şi sunt întreţinute prin înierbare.

La capetele tarlalelor se prevăd 2 zone de întoarcere înţelenite, cu lăţimea de 6m.

2.3.4. Stabilirea reţelei de irigareApă necesară pentru irigarea plantaţiei şi efectuarea tratamentelor

fitosanitare prin stropit, este asigurăta prin racordarea la reţeaua de apă a fermei (atât prin utilizarea apei freatice adusă la suprafaţă cu ajutorul pompelor, cât şi a reţelei de apă a oraşului). Pregătirea soluţiilor necesare pentru efectuarea tratamentelor fitosanitare este realizată în incinta fermei fiind transportată la plantaţiei cu ajutorul cisternelor. Reţeaua de distribuţie a apei, pentru alimentarea plantaţiei, urmăreşte reţeaua de drumuri existente în cadrul plantaţiei, fiind alcătuită din canale de aducţiune, conducte îngropate staţii de pompare şi construcţii hidrotehnice anexe.

2.3.5. Amenajarea terenului destinat plantării viţei de viePrin lucrările de ameliorare relieful terenului se modifică în sensul

uniformizării lui pe unităţile de producţie, în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de exploatare. Amenajarea terenului destinat plantaţiilor viticole, prezintă o deosebită importanţă pentru condiţiile din zona podgoriei, deoarece peste 70% din plantaţiile de viţă de vie sunt amplasate pe terenuri în pantă.

În actualele condiţii de mecanizare a lucrărilor efectuate în viticultură, sunt folosiţi numai versanţi cu pante uniforme cu înclinare de până la 20%.

2.4. LUCRĂRI DE ÎNFIINŢARE A PLANTAŢIEI

Înfiinţarea plantăţiilor de viţă de vie roditoare urmăreşte obţinerea unei producţii ridicate de struguri, de nivel ridicat în ceea ce priveşte calitatea, şi impune cheltuieli ridicate în condiţiile moderne de cultură a viţei de vie şi ale unei eficiente economice.

Pentru atingerea obiectivelor propuse la înfiinţarea plantaţie se impune efectuarea unor studii complexe asupra condiţiilor ecologice, tehnologice cât şi socio-economice, ceea ce fac de altfel scopul proiectului.

2.4.1. Pregătirea terenului Lucrările ce se impun la pregătirea terenului pentru înfiinţarea plantaţiei se

referă la: desfiinţarea culturii anterioare prin defrişarea şi nivelarea terenului, asigurarea perioadei de odihnă a solului, fertilizarea de bază, ierbicidarea, dezinfectarea, desfundarea terenului.

Defrişarea şi nivelarea terenului: reprezintă lucrarea de eliminare a vegetaţiei lemnoase existente pe teren (arbori, arbuşti, pomi, butuci, etc). Este necesară eliminarea din sol a tuturor butucilor, cioatelor şi rădăcinilor groase, care pot conduce la deteriorări ale utilajelor folosite pentru amenajarea terenului în vederea înfiinţării plantaţiei.

În cazul defrişării plantaţiilor viticole afectate de boli virotice şi de cancerul bacterian, pentru evitarea transmiterii acestora la noua plantaţie se va acorda o atenţie deosebită înlăturării butucilor cu maxim de rădăcini, precum şi asigurării unei perioade de repaus a solului.

Lucrarea de defrişare se execută cu utilaje grele dotate cu agregate special (lama de buldozer, ghiare de scarificare, grebla de adunat rădăcini)

Prezenţa denivelărilor creează probleme privind combaterea eroziunii solului, evacuarea excesului de umiditate, aplicarea unui regim corespunzator de irigare, stabilirea drumurilor de exploatare, precum şi o neuniformitate în creşterea şi dezvoltarea soiurilor de viţă de vie alese pentru aceasta plantaţie. Pentru a preveni aceste dezavantaje, nivelarea terenului se impune ca fiind o lucrare obligatorie şi se execută imediat după defrişare.

Nivelarea se execută în mod diferit, în funcţie de condiţiile de relief, de sistemul de plantare, de posibilităţile de parcelare, configuraţia terenului, s.a.

Pe terenurile cu pante sub 12%, prin nivelare, se urmăreşte aplatizarea denivelărilor sau depresiunilor, cu scopul realizării unei pante continui, necesară pentru scurgerea uniformă a apelor de suprafaţă cât şi pentru deplasarea normală agregatelor folosite în viitoarea plantaţie.

Asigurarea perioadei de repaus a solului: În cazul înfiinţării plantaţiilor viticole pe terenurile eliberate prin defrişarea plantaţiilor vechi este necesară asigurarea unei perioade de repaus a solului, timp de 3-5 ani, perioadă în care se recomandă cultivarea unor plante furajere (graminee şi leguminoase) anuale sau perene.

Replantarea terenului eliberat prin defrişarea plantaţiior viticole vechi ridică probleme deosebite din cauza “oboselii” solului, datorită acumulării unor toxine în sol, a extinderii bolilor virotice, cancerului bacterian, a unor carenţe de nutriţie, ca rezultat al monoculturii îndelungate.

Asigurarea perioadei de odihnă se impune atât pentru refacerea structurii şi fertilizarii solului cât şi pentru a preveni dezvoltarea slabă şi intrarea târzie pe rod sau chiar “moartea” viţelor nou plantate.

Se recomandă ca restul rădăcinilor şi viţelor înlăturate la defrişare să fie strânse şi arse deoarece acestea prezintă o sursă de infecţie pentru încă o perioadă de 5 până la 8 ani.

În condiţiile din ţara noastră se considera suficientă o perioadă de 3 ani de odihnă, timp în care terenurile respective sunt încadrate în evidenţa funciară ca fiind “terenuri viticole în pregătire”.

Dezinfectarea terenurilor se impune dacă înfiinţarea plantaţiior are loc la scurt timp după defrişarea culturii anterioare. Se recomandă folosirea unuia din produsele următoare: diclorpropan-diclorpropen (100l/ha produs commercial), diclorpropan (600l/ha), dibroinetan (750l/ha). În acelaşi scop pot fi încorporate în sol, la desfundarea terenului, produsele nematodice Temik-G Sau Dazomet (270 kg/ha). Pe solurile infestate cu larve de Melolontha sp. de Agriotes sp. înainte de desfundat se împrăştie la suprafaţa solului un insecticid organo-clorurat (Heclotox 3 50kg/ha).

Pentru evitarea efectelor negative ale rezidurilor de erbicide şi insecticide, se recomandă evitarea folosirii lor pe o perioadă de cel puţin 2 ani înainte de înfiinţarea plantaţiei.

Fertilizarea terenului, destinat înfiinţării plantaţiei unei plantaţii de viţă de vie roditoare, se face ţinând seama de cerinţele mari de nutriţiei ale viţei de vie, de longevitatea plantaţiei, de gradul de fertilitate a solului pe care urmeaza să fie plantate viţele.

Prin fertilizarea de bază se urmăreşte îmbunătăţirea aprovizionării solului cu materie organiă cu rol în ameliorarea propietăţilor fizico-chimico-biologice ale solului.

Stabilirea dozelor de îngrşţământ se face prin analiza chimică a solului, conţinutul optim în elemente nutritive fiind urmatorul: Ntotal 0.1-0.2%, Pmobil P-Al 30-50 ppm, Kmobil K-Al 120-200ppm. Astfel fertilizarea se relizează după cum urmeaza:

Fertilizarea organică- Administrarea unor doze de gunoi de grajd semifermentat- În general se încorporează în sol 30-80 t/ha dar această cantitate poate

ajunge până la 120 t/ha, în funcţie de indecele de N din sol Fertilizarea chimică

- Pe lângă fertilizarea organică, fertilizarea chimică se consideră obligatorie

- Stabilirea dozelor se face în raport cu nivelul de aprovizionare a solului în elemente nutritive

- În general se utilizează 150-200 kg P2O5, K2O, sub forma de superfosfaţi sau fosforite active şi sare potasică

Desfundarea terenului constă în mobilizarea profundă a solului cu inversarea şi amestecarea orizonturilor, în scopul asigurării unor condiţii favorabile pentru dezvoltarea rădăcinilor.

Prin desfundat se urmăreşte:- Îmbunătăţirea regimului termic, hidric şi de aeraţie- Stimularea activiţătii microorganismelor din sol- Încorporarea în profunzime a îngrăţămintelor organice şi chimice

pentru refacerea rezervei de elmente nutritive necesare pentru dezvoltarea viţei de vie

- Influenţează orientarea în profunzime a rădăcinilor de viţă de vie, fiind în acest mod mai ferite de ger şi secetă.

În general se recomandă desfundarea la o adâncime de 60-80 cm. epoca de executare a desfundatului depinde de cea în care se face plantarea viţelor de vie, de factorii climatici şi organizatorici. De obicei în ţara noastră desfundatul se execută toamna, urmând ca în primăvară să fie plantate viţele. În acest fel solul reţine şi acumulează o cantitate mare de apă din ploi şi zâpezi, alternanţa înghet-dezgheţ contribuie la sfărâmarea bulgărilor de pământ.

Desfundarea se execută mecanizat cu ajutorul plugurilor balansiere de desfundat PDB-60 sau PBD-80 acţionate de tractoare şenilate S-1500, având un randament de 1.0-1.25 ha/zi.

Înainte de pichetat şi plantarea proriu-zisă se execută nivelarea de suprafaţă. Nivelarea corespunzătoare a desfundăturii va facilita lucrarea de

pichetat şi de plantare propriu-zisă a viţelor cât şi menţinerea adâncimii de plantare a tuturor viţelor şi a lucrărilor ulterior efectuate în plantaţie.

2.4.2. Stabilirea distanţelor de plantareDistanţele de plantare se referă la distanţele dintre randuri, distanţa dintre

viţe pe rând, determină densitatea de plantare, respectiv numărul de butuci la unitatea de suprafaţă.

Densitatea de plantare depinde de vigoarea soiurilor alese pentru înfiinţarea plantaţiei, de vigorea de creştere a portaltoilor folosiţi, fertilitatea solului, condiţiile climatice, forma de conducere, încărcătura de ochi atribuită la taiere şi de direcţia de producţie. De altfel la stabilirea distanţelor de plantare se ţine seama şi de posibilitatea de mecanizare a lucrărilor de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiei.

Stabilirea necorespunzătoare a distanţelor de plantare pot avea efect negative directe asupra nivelului şi calităţii producţiei, costurile de producţie cât şi asupra longevităţii plantaţiei. Sporirea numărului de butuci la unitatea de suprafaţă determină o diminuare a cantităţii de substanţă uscată acumulată de către fiecare butuc, creşte de asemenea densitatea rădăcinilor şi implicit consumul de elemente nutritive, ducând într-un final la o concurenţă a rădăcinilor active din sol, “sărăcirea” solului şi în final la o durată de exploatare mai redusă.

În urma stabilirii densităţii optime de plantare, competiţia trofică se intensifică, creşterea organelor vegetative este încetinită la intrarea strugurilor în pârgă, cu efect favorabil asupra acumulării zaharurilor, substanţelor aromate, etc. mai ales atunci când se folosesc portaltoi de vigoare mică şi mijlocie.

Cele mai ridicate producţii, atât la butuc cât şi la ha, s-au obţinut în plantaţiile cu distanţe de plantare de 2.0 şi 2.5 m între rânduri şi 1m între plante pe rând.

Pentru înfinnţarea acestei plantaţii s-a optat pentru distanţele de plantare de 2.2m între rânduri şi 1.2 m între butuci pe rând.

2.4.3. Forma de conducere Cea mai folosită formă de conducere, pentru soiurile de calitate, este forma

semiânaltă, cu cordon bilateral şi tăieri în verigi scurte sau cepi de producţie. La soiurile alese, fiind soiuri de calitate, se lasă încărcături mici la tăiere, de

13-25 ochi/m2.

2.4.4. Tipul de tăiereTăierile de formare se execută în primii 3-5 ani de la înfiinţarea plantaţiei,

perioadă în care viţele se dezvoltă şi se pregătesc pentru intrarea pe rod. Scopul urmărit este acela de a realiza formele de conducere, a viţelor în plantaţie, pe care urmeaza să rodească.

Pentru arealul de cultură semiprotejat, cu forma de conducere semiânaltă s-a optat pentru tăirea de formare de tipul Guyot cu braţe înălţate cu înlocuire periodică.

În plantaţiile cu sistem de cultură neprotejat, se pot înregistra pierderi de ochi destul de importante, pierderi ce afectează substanţial producţia.

Păstrând avantajul conducerii semiânalte, combinat cu posibilitatea de ţprotejare peste iarnă, s-a elaborat tăierea Guyot cu braţe înalte cu înlocuire periodică. Tipul de tăiere durează 5-6 ani până la formare.

Anul I: Butucii prezintă 2 tulpini (braţe), pe fiecare dintre acestea lasăndu-se la tăiere 1-2 verigi de rod, iar la baza butucului se formează 2 cepi de siguranţă de 2 ochi fiecare.

Anul II: din coardele crescute pe butuc se formeaza 2 cepi de 2 ochi orientate spre rând. În timpul vegetaţiei, pe fiecare cep se rezervă câte 2 lăstari viguroşi, care se palisează de tutore.

Anul III: se proiectează braţele, prin scurtarea a 2 coarde la 15-20 cm, sub planul de sărme. După pornirea în vegetaţie, se îndepartează lăstarii de pe braţe, cu excepţia a 2-3 de la vârful fiecăruia. Lăstarii formaţi la baza butucului, pe cepii de siguranţă, se plivesc, lăsându-se 3-4 lăstari viguroşi, care se palisează de tutore.

Anul IV: la capătul fiecărui braţ se formează câte o verigă de rod; coardele de rod rezervate se palisează pe sărmele portante. Coardele de la baza butucului, dacă nu sunt necesare, se îndepărtează, cu păstrarea a 2 cepi de siguranţă de 1-2 ochi.

Anul V: tăierea de formare se încheie, pe butuc se lasă 3-4 verigi de rod, câte 1-2 pe fiecare braţ, cu păstrarea la baza butucului a cepilor de siguranţă. Începând cu anul III, coardele formate pe cepii de siguranta se protejează integral pe timpul iernii, prin acoperire cu pământ. Primăvara, coardele protejate pot fi folosite pentru refacerea braţelor, afectate de îngheţurile de peste iarnă, sau pentru compensarea sarcinii de rod a butucului. Atunci când nu sunt necesare, se îndepartează şi se păstrează la bază cepii de siguranţă de 1-2 ochi.

2.4.5. Pichetarea terenului

Pichetarea terenului reprezintă lucrarea prin care se marchează pe teren, cu ajutorul picheţilor, locul pe care îl va ocupa fiecare viţă.

Prin executarea corectă se urmăreşte obţinerea unor rânduri drepte, în continuare de la o parcelă la alta, pentru asigurarea unor lungimi mari de lucru a agregatelor, atribuirea unor suprafeţe de nutriţie egale, fiecărui butuc.

Marcarea locului destinat fiecărei viţe se face cu picheţi de 50-60 cm, sau tutori de 1.1-1.4 m. Pichetarea se execută la sfarşitul iernii pentru plantările de primăvară şi la începutul toamnei pentru plantările de toamnă, după desfundatul şi nivelatul terenului.

Înainte de pichetare este necesar să se stabilească distanţele de plantare, orientarea rândurilor şi sistemul de pichetat.

Orientarea rândurilor se face astfel încât să fie sătisfăcute cerinţele plantei faţă de lumină, iar pe terenurile în pantă să contribuie la prevenirea eroziunii.

Sistemul de pichetat definit ca forma geometrică determinată de viţele de vie pe un rând, în raport cu cele de pe rândurile învecinate. În prezent este generalizat sistemul de pichetat în dreptunghi.

Aparatura şi materialele necesare:- Jaloane pentru trasarea aliniamentelor- Panglici de oţel pentru măsurarea distanţelor- Rulete sau sârme marcate pentru stabilirea poziţiei viţelor pe rând- Picheţi- Maiuri de lemn armate la ambele capete cu un inel metalicTehnica pichetatului: lucrarea începe cu încadrarea terenului şi împărţirea

lui în unităţi de exploatare care să permită executarea cu uşurinţă a operaţiilor de aliniere a rândurilor.

Se alege o linie de bază AB egală cu multiplul distanţei dintre rânduri (d1) paralelă cu un drum, o plantaţie, o cale ferată, curs de apă, etc. din punctele A şi B se ridică 2 perpendicularele AC şi BD a căror lungime să fie egală cu multiplul lui d1.

Cele 2 perpendiculare, egale ca lungime, se unesc prin linia CD, paralelă şi egali cu AB. Pe laturile lungi ale suprafeţelor delimitate se întind cele 2 sărme marcate cu distanţele dintre rânduri, iar a III-a, marcată cu distanţele dintre viţe pe rând, se întinde între primele, în dreptul semnelor ce indică distanţa dintre rânduri.

În dreptul semnelor de pe sărma cu distanţele cu viţe se înfinge câte un pichet, mereu de aceeaşi parte şi fără a o deplasa. După fixarea tuturor picheţilor de pe un rând, sărma se mută pe rândul următor.

Primul şi ultimul rând din parcela se amplasează faţă de drum, la jumătatea distanţei de plantare între rânduri, iar poziţia primei viţe faţă de marginea parcelei se stabileşte astfel încât să rămână un spaţiu de întoarcere pentru agregate (5-6m). Se urmăreşte ca sărmele să fie întinse foarte bine, picheţii să se fixeze cu mijlocul grosimii exact în dreptul semnelor de pe sărme şi de aceeaşi parte a acestora pentru a asigura o perfectă aliniere a rândurilor.

2.4.6. Plantarea viţei de viePlantarea viţei de vie reprezintă ultima verigă tehnologică din complexul de

lucrări, care se execută la înfiinţarea unei plantaţii viticole, dar prezintă o importanţă majora pentru reuşita plantaţiei, respectiv prinderea viţelor după plantare, productivitatea şi longevitatea butucilor.

Perioada de plantare: plantarea de primăvară este cea mai practicată, fiind şi perioada aleasă pentru acest proiect. Se execută cât mai devreme posibil (martie, începutul lunii aprilie), când temperatura solului la adâncimea de plantare (30-60cm) depăşeşte 6-80C, iar umiditatea solului permite intrarea pe teren.

Materialul săditor şi pregătirea acestuia pentru plantare: Pentru înfiinţarea plantaţiior viticole, conform legislaţiei în vigoare, se folosesc numai viţe altoite, din categoria biologică certificată sau standard, apărţinând soiurilor autorizate în cultură pentru arealul respectiv.

Materialul folosit la plantare trebuie să corespundă STAS-ului 220/6/1993, Legii 75/1995 şi Ordinului MAA nr. 65/1997.

Lungimea optimă a viţelor folosite la plantare depinde de tipul de sol şi de condiţiile climatice ale regiunii şi se stabileşte astfel încât să plaseze sistemul radicular la adâncimea la care se găseşte cele mai favorabile condiţii privind regimul aero-hidric, termic, etc. Lungimea minimă, stabilită prin legile 75/1995 şi 224/2002, adoptată în urma trecerii la sistemul organizării comune a pieţei viti-vinicole, este de 30 cm, dar pentru condiţiile din ţara noastră lungimea se recomandă a fi de 40 cm.

Pregătirea viţelor în vederea plantării constă în controlul tehnic de calitate şi al stării fiziologice şi fitosanitare de după păstrare sau transport, refacerea umidităţii, fasonarea, parafinarea şi mocirlirea.

Controlul tehnic constă în aprecierea îndeplinirii condiţiilor de calitate impuse de normele în vigoare, iar verificarea stării fiziologice se face prin efectuarea de secţiuni la un număr de viţe extrase din mai multe pachete,

determinarea viabilităţii şi a stării de hidratare a mugurilor de pe cordiţe, liberului, lemnului, rădăcinilor.

Refacerea umidităţii fiziologice se relizează în cazul viţelor parţial deshidratate.

Fasonarea viţelor constă în lăsarea unei singure cordiţe, formată din altoi, viguroasă, cu poziţie cât mai aproape de verticală, îndepărtarea în totalitate a rădăcinilor formate la nodurile mijlocii şi superioare ale portaltoiului şi a ciotului format deasupra punctului de inserţie al cordiţei şi, în final, scurtarea cordiţei şi a rădăcinilor bazale. După lungimea la care se scurtează cordiţele şi rădăcinile, fasonarea poate fi scurtă, mijlocie sau lungă.

Fasonarea scurtă constă în scurtarea cordiţei la 1-2 ochi şi a rădăcinilor la 0,5 până la 1-2 cm. Acest mod de fasonare se aplică în cazul în care viţele folosite sunt parţial deshidratate, au fost afectate de temperaturi scăzute, etc.

Fasonarea mijlocie constă în scurtarea cordiţei la 3-4 ochi şi a rădăcinilor la 8-10 cm. Acest mod de fasonare este generalizat în practica viticolă şi corespunde atât cerinţelor biologice ale viţelor, cât şi tehnologiilor de cultură.

Fasonarea lungă constă în scurtarea cordiţei la 6-8 ochi şi a rădăcinilor la 10-15 cm. Acest mod de fasonare determină îndepărtarea rapidă a elementelor lemnoase de la nivelul solului şi creşteri reduse ale lăstarilor în primii ani de la plantare.

Parafinarea viţelor constă în izolarea cu un strat subţire de mastic a porţiunii superioare a viţelor, începând de la 8-10 cm sub punctul de altoire până la vârful cordiţei, prevenindu-se deshidratarea acestora, şi se relizează în cazul plantării fără muşuroi. Lucrarea constă în introducerea, după fasonare, a porţiunii superioare a viţelor, timp de fracţiuni de secundă, într-un amestec alcătuit din 94% parafină, 3% colofoniu şi 3% bitum, la temperatura de 70-800C.

Mocirlirea constă în introducerea viţelor, după fasonare, cu rădăcinile şi treimea inferioară a tulpinii subterane într-un amestec, alcătuit din dejecţii proaspete de bovine, pământ argilos în proporţii egale şi apă până la consistenţa smântânii.

Metoda de plantare folosită este plantarea obişnuită şi se face în gropi, făcute concomitent cu lucrarea de plantare sau cu cel mult 1-2 ore înainte, pentru a evita pierderea apei din sol prin evaporare. După deschiderea gropilor, manual sau mecanizat, viţele se aşează în groapă în poziţie verticală, rezemate de peretele dinspre pichet, cu rădăcinile aşezate pe muşuroiul de pământ de la fundul gropii, distribuite uniform de jur imprejur, cu punctul de altoire cu 1-2 cm

mai sus de nivelul solului, pentru a se evita formarea rădăcinilor din altoi, iar cordiţe se orientează spre pichet.

După fixarea viţei în groapă se trag peste rădăcini 15-20 cm pământ afânat şi reavăn şi se tasează bine. Se administrează 2-6 kg mraniţă, în funcţie de fertilitatea solului şi se udă cu 5-10 litri apă.

2.5. Lucrările de întreţinere în anul I de la înfiinţarea plantaţieiLucrările aplicate în plantaţiile tinere de viţă de vie roditoare, urmăresc

asigurarea unor condiţii optime pentru dezvoltarea rădăcinilor şi creşterea viţelor nou plantate, fortificarea lor, protecţia faţă de temperaturile scăzute din iarna, evitarea apariţiei golurilor, formarea rapidă a butucilor şi pregătirea lor pentru intrarea pe rod.

Lucrările solului: Imediat după plantare se face o afânare a solului la adâncimea de 14-16 cm. Contra buruienilor dar şi pentru regimul aero-hidric al solului se vor aplica 4 cultivaţii mecanice pe interval de 3 praşile manual pe rând. Toamna se execută o aratură adâncă (16-18cm) cu răsturnarea brazdelor către rândul de viţe şi se va face muşuroirea.

Controlul viţelor: Viţele protejate prin muşuroire se controlează periodic, de 2-3 ori în luna mai, începutul lunii iunie, cu spargerea crustei formate. Cu această ocazie se fac tratamente împotriva dăunătorilor prin prafuire cu insecticide (4-5 g/viţă), având grija să nu se atinga portaltoiul. După tratament muşuroiul se reface acoperind viţa cu un strat de 3-5 cm de pământ.

Copcitul viţelor: la viţele altoite se manifestă tendinţa de separare a altoiului de poraltoi, cu formarea de rădăcini din altoi şi lăstari din portaltoi. Prin copcit se înlătură rădăcinile formate din altoi şi nodul superior al portaltoiului, precum şi lăstarii crescuţi din portaltoi. Primul copcit se execută în luna iunie şi al doilea la mijlocul lunii august, când muşuroiul nu se mai reface.

Legatul lăstarilor se face atunci când lastării au atins lungimea de 40-50 cm. Legatul lăstarilor se execută de 1-2 ori, primul când lăstarii ating 40-50 cm, iar al doilea când acestia înregistrează 70-80 cm. În mod practic lăstarii se orientează vertical şi se leagă lejer de pichet sau tutore, folosind diferite material. Cu ocazia primului legat se efectuează şi un plivit, rezervându-se pe fiecare viţă 2 maximum 3 lăstari viguroşi.

Irigarea: Viţele plantate sunt sensibile la secetă, mai ales în prima parte a perioadei de vegetaţie, când nu au format înca sistemul radicular, capabil să absoarbă apă în cantitate suficientă. Irigarea se face localizat cu circa 10 litri de apă la fiecare viţă, sau cu o norma de udare de 350-400 m3/ha.

Fertilizarea nu se recomandă în primul an, având în vedere ca au fost aplicate îngrasăminte la pregătirea terenului, iar sistemul radicular al viţelor este încă slab dezvoltat. Completarea necesarului de substanţe nutritive se poate face şi prin dizolvarea în apă de udare a unor îngrăşăminte chimice (300 g azotat de amoniu, 400mg superfosfat şi 300g sare potasica la 100l apă).

Combaterea bolilor şi dăunătorilor: Viţele tinere sunt sensibile la atacul bolilor, care pot duce produce pagube importante, întârziind formarea butucilor. Prevenirea atacului bolilor se face prin aplicarea de tratamente la avertizare, iar în anii favorabili atacului bolilor, tratamentele ftiosanitare se fac la “acoperire”. La primele tratamente aplicate pentru mană se recomandă folosirea de produse acuprice, care nu provoacă arsuri şi chiar stimulează creşterea. Prevenirea atacului de făinare se face cu produse pe bază de sulf, în concentraţie de 0.3-0.4%

Completarea golurilor: Unul din factorii care contribuie la intrarea rapidă pe rod îl constituie obţinerea încă din primii ani de la plantare a unor plantaţii fără goluri, cu butuci uniformi ca vigoare. Pentru a nu exista un decalaj de vârstă între viţele din plantaţie, la înfiinţare se păstrează o rezervă de 3-5% din viţele plantate.

Cu această ocazie se face şi o identificare a impurităţilor, a plantelor afectate de viroze sau cancer bacterian, care se îndepărtează, iar golurile se completează cu viţe autentice. Lucrarea este obligatorie în plantaţiile înfiinţate cu material săditor din categorii biologice superioare, cu soiuri noi sau clone omologate.

Dacă completarea golurilor nu s-a efectuat în perioada de vegetaţie, lucrarea se poate realiza în toamnă sau în primăvara anului 2, utilizând viţe în vârstă de 1 sau 2 ani, cu plantarea obişnuită în gropi.

Protejarea viţelor pe timpul iernii: Datorită rezistenţei slabe la temperaturile scăzute din perioada de repaus a viţelor tinere, acestea se protejează prin muşuroire cu pământ afânat şi reavăn a bazei cordiţelor, pe o lungime de 4-6 ochi (25-30cm). Lucrarea se execută toamna, prin întoarcerea brazdei la arătura de toamnă câtre rânduri şi se completează manual.

Întreţinerea lucrărilor antierozionale este necesară pe terenurile în pantă. Constă în reînsămânţarea taluzurilor, cosirea acestora, înlăturarea vegetaţiei lemnoase, etc.

2.6. Lucrările de întreţinere în anul II de la înfiinţarea plantaţiei.Lucrările agrofitotehnice aplicate în anul II de la plantare, sunt

asemănătoare cu cele din anul I, la care se adaugă: dezmuşuroitul, tăierea în uscat şi înstalarea mijloacelor de susţinere.

Dezmuşuroitul, tăierea în uscat şi copcitul viţelor se execută primăvara devreme, când temperatura aerului nu mai scade sub 8-90C. Viţele se descoperă de pământ, manual, începând de la baza muşuroiului.

Concomitent cu tăierea în uscat se relizează şi copcitul viţelor, lucrare care se repetă în luna august.

Lucrările şi operaţiunile în verde au rolul de a grăbi formarea butucilor şi intrarea acestora pe rod. Operaţiunile executate în anul II de la plantare sunt plivitul şi legatul lăstarilor.

Plivitul lăstarilor se face în momentul în care lăstarii ating 8-10 cm. prin îndepărtarea lăstarilor de prisos, cu rezervarea pe butuc a 3-4 lăstari. Plivitul lăstarilor este o operaţiune obligatorie la viţele tinere.

Legatul lăstarilor se execută când aceştia ating 40-50 cm în lungime şi se repetă la fiecare spor de creştere de 50 cm. Legatul se face de tutore şi se continuă pe sistemul de susţinere.

Instalarea sistemului de susţinereSistemul de susţinere utilizat trebuie să asigure dirijarea elementelor

vegetative şi lemnoase ale butucului, cu realizarea formei de conducere şi a tipului de tăiere proiectat, susţinerea sistemului aerian al butucului, realizarea unor condiţii optime de microclimat, care să favorizeze producţia de struguri şi calitatea acesteia.

Pentru plantaţia ce face obiectul acestui proiect s-a ales sistemul de susţinere pe spalier, sistem ce a căpătat cea mai largă răspândire datorită avantajelor pe care le prezintă (durabilitate mare 25-40 ani, rezistenţă mare împotriva vânturilor puternice, posibilitatea rezervării unor încărcături optime de ochi pe butuc şi distribuirea raţională a coardelor în spaţiu, valorifică eficient

condiţiile naturale, permite aplicarea tehnologiilor moderne de întreţinere şi asigură valorificarea integrală a potenţialului productiv şi calitativ al soiurilor).

S-a ales spalierul vertical monoplan. Instalarea spalierului se face în primăvară şi cuprinde urmatoarele operaţii:

- Pichetatul: se stabileşte locul de instalare a stâlpilor, ancorelor şi contraforţelor

- Săparea gropilor: se execută manual sau mecanic la adâncimea de 70-80 cm pentru stâlpii fruntaşi şi 50-60 cm pentru mijlocaşi

- Plantarea stâlpilor: se fixeazp mai întâi stâlpii fruntaşi din cele 4 colţuri ale parcelei, după care se fixeazp restul stâlpilor fruntaşi; după instalarea fruntaşilor, se fixează în poziţie verticală stâlpii mijlocaşi de pe rândurile marginale; se fixează stâlpii mijlocaşi din interiorul parcelei la jumătatea distanţei dintre 2 butuci, la 6-9 m pe direcţia rândului.

- Montarea ancorelor: se montează la exterior, sub un unghi de 60-650 şi la 40 cm în afara butucilor marginali.

- Fixarea bridelor pe stâlpi;- Fixarea şi întinderea sărmelor pe stâlpi: sărma portantă este bine să fie

dublă, permiţând distribuirea echilibrată în spaţiu a elementelor de rod. Prinderea sărmelor se face lateral, de o parte şi de alta a stâlpilor, cu ajutorul unor bride, confecţionate din sărmă şi prevăzute cu ochiuri prin care trece sărma portantă. După montare sărmele se întind, începând de sus în jos

- Pentru forma de conducere aleasă sărmele portante se fixează la 0.75 m faţă de sol, iar urmatoarele la 1.10 m şi respectiv 1.60-1.65 m.

Necesarul de material pentru 1ha, la instalarea spalierului într-o plantaţie cu distanţele de plantare de 2.2/1.2 m

Materialul U.M. CantitateaStâlpi din beton (inclusiv rezerva de

3%) Buc. 788

Ancore metalice cu rozetă Buc. 90Sârmă galvanizată 3mm ø pentru

sărmele portante Kg 510

Sârmă galvanizată 2.8mm ø pentru primul etaj de sârme perechi Kg 444

Sârmă galvanizată 2.5mm ø pentru sârmele perechi superioare

Kg 354

Sârmă de 3mm ø pentru legat ancore Kg 30

Sârme pentru bride Kg 55Copci metalice pentru tutori Kg 9

Tutori din lemn (1.2m lungime şi 5-7cm ø) (inclusiv o rezervă de 5%

Buc. 3977

2.7. Lucrări de întreţinere în anii III şi IV de la înfiinţarea plantaţieiLucrările efectuate în aceşti ani sunt în general asemănătoare cu cele din

anul II, cu excepţia tăierii de formare şi lucrărilor în verde, urmărindu-se fortificarea butucilor şi pregătirea lor pentru intrarea pe rod.

Primăvara, în luna martie, se execută tăierea de formare, urmată de copcitul viţelor şi revizuirea sistemului de susţinere.

Pe parcursul perioadei de vegetaţie se menţine solul afânat şi curat de buruieni, se asigură o bună stare de sănătate a butucilor, prin efectuarea, la avertizare, a tratamentelor fitosanitare, se dirijează lăstarii şi se palisează pe sistemul de susţinere.

Tomana după căderea frunzelor şi executarea arăturii de toamnă, viţele se protejează prin muşuroire.